1

1

DEFINIŢIE, CADRU GENERAL, TRĂSĂTURI CARACTERISTICE

Medicina este ştiinţa de a preveni boala, de a alina suferinţa şi de a vindeca.

Istoria medicinei este ştiinţa care studiază dezvoltarea doctrinelor medicale, a organizării ocro-

tirii sănătăţii şi a practicii medicale în legătură cu evoluţia culturii şi a orâduirilor sociale .

Cuvântul medicină provine de la verbul latiin medeor-eri, care înseamnă a vindeca. a

tămădui. La început procese de reparare, de vindecare, independente de voinţă şi raţiune;

automate. Pe scară filogenetică, asemenea procese au fost primele şi de la ele, la acţiunea

tămăduitoare, voită şi raţională, a existat o largă gamă şi îndelungată de treceri.

Aceasta este şi motivul pentru care considerăm că boala apare deodată cu viaţa. Astfel,

primele microorganisme rudimen-tare, luptînd neîncetat pentru existenţă, pentru supravieţuire,

posedau forţe de apărare, din care, pe scara evoluţiei, s-au dezvoltat reacţii de apărare faţă de

agresiunile interne sau externe.

Pe întreaga scară animală, de la anaerobe la mamifere, sunt multe exemple privind

prevenirea şi rezistenţa împotriva bolilor. Astfel, la amoebă, căldura, frigul, lumina o fac pe

aceasta să se retragă sau să se apropie, (reacţii profilactice) pe cînd, înglobarea unui corp străin, (ca

hrană sau chiar ca substanţă vătămătoare (fenomen de fagocitoză), eliminînd apoi ceea ce este

dăunător, constituie reacţii terapeutice.

Cea mai simplă formă de apărare faţă de boală o constituie reflexele.

Există reflexe profilactlce (insectele şi carnivorele evită prada veninoasâ. Ierbivorele nu pasc plante otrărvitoare etc.) şi

instincte terapeutice (nu se hrănesc în faza acută a bolii sau rănite, îşi expun plaga la soare sau o ling etc.

Cu cît înaintăm pe scara filogenetică, cu atît, reacţiile de apărare, împotriva bolii depăşesc sfera in-

stinctelor pure, sunt mai complexe. In acest sens se descriu acţiuni profilactice ca de exemplu termitele îşi fac

gropi. pentru excremente şi canale de ventilaţie, elefantul, îşi face cu trompa evantai din crengi spre a se apăra de

insecte, unele păsări îşi fixează piciiorul fracturat în muşchi sau argilă, cămilele se tăvălesc în cenuşa focurilor

stinse pentru a îndepărta paraziţii externi, unele maimuţe îşi aplică pansamente din coji de oopac etc.

Toate aceste exemple şi încă multe altele ne permite a vorbi desp-re o aşa numita filogenie a medciei,

ultima treaptă fiind "homo sapiens", devenit o fiinţă socială.

Din definiţia Istoriei Medicinei enunţată anterior se pot desprinde câteva trăsături ale acesteia.

- Trăsături de ordin general

a) Reflectă concepţiile medicale de - a lungul isţoriei.

2

2

b) Oglindeşte evoluţia şi desvoltarea medicinei.

c) Redă în material faptic dezvoltarea ştiinţelor naturii de care medicina este strâns ancorată:

d) Istoria medicinei evidenţiază doctrinele, dar mai ales gândirea medicală, influenţată de diferite

curente filozofice ale timpurilor respective. Istoria medicinei şi tehnica medicinei, reprezintă o parte

din istoria generală a. culturii universale.

-Trăsături de ordin special:

a) Medicina este o necesitate. Ea reflectă etapele de dezvoltare a societăţii umane.

b) Medicina s-a dezvoltat în strânsă legătură cu clelalte ştiinţe, mai ales cu ştiinţele naturii. Fără

acest aport, realizările ei sunt imposibile, sau mult încetinite. Progresele medicinei ca ştiinţă

au fost permanent legate de dezvoltarea societăţii, iar etapele de dezvoltare a medicinei

corespund perioadelor de mare dezvoltare religioasă, culturală, social-economică şi politică

a omenirii.

În concluzie Medicina este o îndeletnicire proprie activităţii umane, care a apărut ca

o necesitate şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi evoluţia societăţii omeneşti.

Necesitatea cunoaşterii istoriei mediginei.

a) Orice ştiinţă, incluzând şi medicina, are o anumită evoluţie istorică care generează apariţia

şi dezvoltarea ei.

b) Prin studierea trecutului medicinei putem cunoaşte legile de dezvoltare. a fenomenelor

medicale, să înţelegem etapa actuală şi să întrevedem perspective4le ei de viitor.

c) Medicul trebuie să fie un om cult, un intelectual de înaltă pregătire care sa-şi cunoască istoria

şi evoluţia propriei sale profesiuni.

Isvoarele istoriei medicinei

Pentru a putea răspunde obiectivelor urmărite, este obligatoriu să se facă apel la numeroase şi

variate surse de informare. Printre acestea menţionăm: paleopatologia; desenele şi frescele;

arheologia (obiective istorice, ruine şi construcţii); etnografia şi folclorul, documentele vechi, cărţile de

artă, cultură, istorie şi medicină populară.

Deoarece lipsesc izvoare şi date sigure, utilizarea concomitentă a mai multor surse, este esenţială. Dar şi pentru

epoci mai apropiate timpurilor noastre, unde datele există, uneori chiar numeroase, dar controversate, descifrarea

adevărului pune istoricilor medicinei serioase şi dificile probleme.

3

3

MEDICINA ÎN EGIPTUL ANTIC Civilizaţia egipteană a fost cea mai veche şi mai strălucitoare creaţie umană din ţările limitrofe Mediteranei, până m sec. VII. î. Chr., când grecii au început să-şi impună marile şi multilateralele lor valori. Egiptul antic a intrat în istoria universală încă de la începutul celui de al III-lea mileniu, mai exact către 3200 î. Chr.

Sursele de informare

(3000 î. Chr. - 395 î. Chr).

Informaţiile provin din cel puţin trei surse principale: A. papirusuri medicale ; B. relatări ale unor istorici antici; C. studiul complex, inclusiv radiografic şi cu izotopi radioactivi al mumiilor şi al unor schelete dezgropate din acest teritoriu.

A. PAPIRUSURI MEDICALE Este dificil de apreciat data exactă la care au fost scrise diferitele "papirusuri medicale".

Multe dintre ele sunt copii ale unor scrieri mai vechi. între cele mai cunoscute sunt: a) Papirusul EBERS (nume dat de egiptologul german Georg Ebers, care 1-a găsit în 1873, în ruinele oraşului Tea). Are o lungime de 20 de metri, cuprinde 110 pagini şi a fost scris la 1550 î.Chr. Tradus în limba germană de H. Joachim, se găseşte la Muzeul din Leipzig. Se pare că este copia unui papirus mai vechi, de pe vremea primei dinastii (2830-2500) scris deci de contemporanii construirii celor trei piramide de lângă Cairo. b) Papirusul veterinar de la Kahun, descoperit în 1893, este o scriere de medicină veterinară, compusă la Apiox. 2500 î. Cr. Din păcate deteriorat. Nu conţine descrieri de boli, ci numai reţete. c) Papirusul ginecologic de la Kahun, scris prin anii 2000 î. Chr. Conţine sfaturi pentru ajutorul ce trebuie dat la naştere şi perioada de lăuzie. d) Papirusul berlinez (sau Brugsch, de la numele egiptologului german Emil Brugsch care 1-a găsit în 1909, într-un vas de pământ din ruinele oraşului Memfis. Aflat actualmente la muzeul "Pergamon" din Berlin). e) Papirusurile londoneze. Cel mai vechi dintre acestea e papirusul Hearst - scris în sec. 17 î. Chr. Urmează papirusul Edwin Smith, descoperit în 1862, scris pe la 1600 Î.Chr. dedicat în special chirurgiei şi arsurilor, papirusul Chester Beatty, care nu e exclusiv medical, ci conţine doar capitolele despre boli, bolnavi şi medicaţii. Toate papirusurile "londoneze" se află la British Museum.

S-au găsit şi alte scrieri, datând de pe la anul 1 000 - 800 î.Chr., adevărate tratate. E vorba despre Cartea despre vase şi immă, Secretul medicului, Cunoaşterea mişcărilor inimii, ş.a. Scriitorul creştin Clemens din Alexandria (sec II d. Chr) afirmă că ar fi existat în acest oraş (marea bibliotecă sau alte colecţii) 42 de cărţi sacre "inspirate de zeul Thot". Evident nu toate erau cărţi de medicină, dar o parte din ele, în mod sigur.

Ceea ce ştim este că, în timpul înfloririi civilizaţiei greceşti la Alexandria, sub dinastia Ptolomeilor (sec II - 1 î. Chr), o bună parte din aceste cărţi au fost traduse în greceşte şi incluse într-o colecţie numită HERMETICĂ. Numele provenea de la zeul Hermes Trismegist.

4

4

Astfel, o bună parte din cunoştinţele medicale ale egiptenilor au intrat în tezaurul medicini eleniste şi apoi romane. 0 copie a papirusului Ebers, reprezintă cea de-a IV-a carte a colecţiei hermetice.

B. RELATĂRI ALE UNOR ISTORICI ANTICI Viaţa în vechiul Egipt a fost cea comentată în Historiile lui Herodot (aprox. 484-420 î.

Chr.), în unele din scrierile lui Pliniu cel bătrân (24 - 79 d. Chr) şi în Biblioteca istorica a lui Diodor din Sicilia (sec. I. î. Chr).

C. PATOGRAFIA MUMIILOR Conservarea cadavrelor prin mumifiere avea o motivaţie religioasă: egiptenii credeau în

viaţa veşnică. Trupul mortului nu trebuia să se altereze, să se descompună, deoarece mumia să-şi continue viaţa în regatul morţilor unde domnea Osiris.

Mumifierea răspundea însă şi unui deziderat practic: evitarea putrezirii cadavrelor, dezgroparea lor de către animalele sălbatice, evitarea difuzării unor boli infecto-contagioase. Dacă la început conservarea era sumară (uscarea cadavrului îngropat sub un strat subţire de nisip sub soarele torid), mai târziu coachiţii - preoţi autopsieri -îmbălsămători, au învăţat să scoată creierul prin nări cu ajutorul unui cârlig special, să ungă cadavrul cu ulei de palmier parfumat, să scoată organele interne şi să le pună în arome tari, spirtoase, în vase speciale (vase canope) închise ermetic. Cadavrul era apoi aşezat într-o baie de natron (Natronul antic era o soluţie concentrată de bicarbonat de sodiu, sulfat de sodiu, clorură de sodiu - sare marină şi carbonat de sodiu). Natronul se depune pe cadavru într-o pojghiţă rezistentă. Cadavrul era ţinut acolo 2-3 luni, apoi înfăşurat în feşi de bumbac, într-un strat gros. Mumia era apoi introdusă într-un sarcofag de lemn (adesea pictat cu scene din viaţa defunctului) al cărui contur sugera silueta umană. Medicul-arheolog englez Armand Ruffer, care a studiat din punct de vedere anatomo-patologic sute de mumii, a găsit leziuni de tuberculoza osoasă la mumii datând din epoca primei dinastii (3000 î. Chr.). Este şi cazul preotul Amen, cu morbul lui Pott, care i-a deformat coloana vertebrală. Au fost descoperite de asemenea leziuni de osteomielită la oasele lungi şi la sinusuri, ca şi leziuni ale alveolelor dentare ca urmare a pioreelor tec.

D. DEZVĂLUIRI ARTISTICE Pentru orice turist, Egiptul este uluitor în ce priveşte arta sa monumentală, sculpturală,

picturile din temple şi cele tombale, ultimele prezentând cu lux de amănunte viaţa de zi cu zi a oamenilor vremii sau "aventurile"de după moarte ale defunctului, în călătorie, apoi stabilirea sa în regatul morţilor a lui Osiris,

În valea nobililor, de pildă, pe zidurile cavourilor. demnitarilor Nacht (1425 î. Chr.) şi Menna (1412 î. Chr.) se văd zeci de scene din viaţa lor (de munci agricole, vânătoare, procesiuni, primiri de daruri, petreceri tec.). Un basorelief tombal îl arată de pildă pe preotul Ruma, care aduce un sacrificiu zeiţei Asterte. Aşa cum e înfaţişat, infirm, cu un picior în poziţie ecvină, amiotrofic, consecinţă a unei paralizii de sciatic-popliteu extern, nu mai încape îndoială că Rum a fost atins în copilărie de poliomielită.

Viziuni şi interpretări date originii bolilor

5

5

Din analiza surselor mai înainte expuse s-a putut trage o serie de concluzii privind coexistenţa în vechiul Egipt a unei medicini

A. MISTICE şi a uneia

B. LAICE, fiecare din ele cu explicaţiile sale în ce priveşte originea bolilor şi evident cu procedeele specifice de profilaxie şi tratament.

A. Medicina mistică Aşa numita medicină mistică din vechiul Egipt nu poate fi judecată în bloc, nediferenţiat.

Este greşit să se creadă că ea a fost exclusiv sacerdotală, adică practicată numai de preoţi. în realitate se poate distinge: 1. medicină magică (vrăjitorească) şi 2. medicină mitică (zeii protectori de boli şi vindecători).

1. Medicina magică (vrăjltorească) Este evident cea mai veche. Ea vine din negurile preistoriei. Cu zeci de ani mai înainte a

existat o magie cvasiinstinctuală, în care omul nu se desprinsese pe sine din natură (nu exista încă "eul"). Legăturile dintre obiecte şi fenomene îi erau în general necunoscute, el efectua procedee magice asupra sa şi a semenilor fără să fi tras concluzii asupra eficacităţii, fără măcar de a se adresa cuiva. Magia cu scop concret, precis, apare mai târziu, e un stadiu superior în evoluţia gândirii umane. Vrăjitorii şi pacienţii lor cred în nişte spirite benefice sau malefice, le cheamă sau le alungă, fac legături cauzale între un procedeu şi altul, între reuşită şi nereuşită, clasică procedeele în funcţie de eficacitatea lor (unele sunt eficace prin psihoterapie). În Egiptul antic procedeele magice coexistă cu cele mitice şi empirice, adesea îmbinându-se.

2. Medlcina mitică: Zei vindecători Din mitologia vechiului Egipt reiese că atât starea de sănătate cât şi cea de boală erau la

cheremul unor zeităţi. În zorii istoriei, fiecare oraş avea zeii lui. La început ei erau întrupaţi în animale (zei zoomorfi): crocodili, tauri (între care şi Apis), pisică, berbec, pasărea Ibis, scorpion sau scarabeu.

Evoluând către înfaţişarea umană (antropomorfism), egiptenii au dat zeilor lor corpuri de om, dar au păstrat la mulţi dintre ei capul de animal: Horus-stăpân al lumii pământene are cap de vultur; Hator-zeiţa dragostei şi dorinţei, cap de vacă; Sekhmet zeiţa care proteja chirurgia, cap de leoaică; Anubis cap de şacal; Thot, cap de pasăre Ibis, tec. (fîg). Zeii trăiau şi pe pământ, printre muritori, întruchipaţi în animale. Babuinii de pildă, ţinuţi în întunericul templelor erau întrupări ale lui Osiris, zeul tărâmurilor subpământene.

Fig. Zeităţi ale Egiptului antic

6

6

Închinători ai soarelui, vechii egipteni îl slăveau drept zeu suprem "zeu tată" pe Ra (la Heliopolis). La 650 km mai la sud, la Teba (actualul Luxor) zeul soarelui se numea Amon. Mai târziu zeul a fost adoptat sub numele de Amon-Ra.. În general viaţa pe pâmânt era socotită o pregătire pentru "viaţa de dincolo", în regatul subpământean al lui Osiris.

Cât timp erau în viaţă, vechii egipteni credeau că suflul vital (fîgurat sub forma unei chei, în picturi şi basoreliefuri) le este permanent oferit (cheia vieţii) de către zeul Osiris. Sesizând legătura dintre respiraţie şi viaţă, vechii egipteni credeau că omul ia suflul vieţii din aer, pe nas, odată cu aerul inspirat. Ei erau aşadar PNEUMATIŞTI. Credeau în nemurire. Nu numai în cea a sufletului, dar şi în cea a trupului (de aceea şi grija de a conserva trupul prin mumifîere). Viaţa de după moarte avea ca sediu "celălalt tărâm", regatul morţilor unde domnea Osiris. Dar nu orice muritor ajungea acolo. Numai cei virtuoşi. Cel care aprecia era zeul Anubis. El venea în casa defunctului cu o balanţă şi "cântărea" inima mortului (evident la figurat, dar în picturi e zugrăvită cântărirea la propriu). Cu Anubis venea şi Thot - cel cu cap de Ibis care nota rezultatul cântăririi. Dacă cântarul indica o inimă păcătoasă, Thot făcea semn să vină un monstru cu cap de crocodil, picioare anterioare de leopard şi posterior de hipopotam (Amit) care devora sufletul mortului. Dimpotrivă, dacă defunctul avea o inimă bună, trupul său era condus pe drum de ape (se sugera Nulul) într-o barcă, către regatul morţilor.

Odată primit de Osiris, trupul îşi recâştiga şi sufletul - care sosea la el, preschimbat în pasărea Ka. Reuniţi, trupul şi sufletul, îşi continuau viaţa în regatul lui Osiris.

Din acest periplu viaţă-moarte-viaţă, reiese credinţa în nemurirea sufletului şi trupului, cât şi faptul că ZEII erau prezenţi în fiecare moment lângă cei vii sau morţi.

Din punct de vedere al istoriei medicini, distingem aşadar amestecul în existenţa oamenilor a două feluri de zeităţi: A. zei cosmici şi B. zei vindecători (numiţi de unii şi zei-medici).

Zeii cosmici nu se ocupă în mod expres de medicină, ci sunt zei ai naturii. Au totuşi o legătură tangenţială cu medicina, dar numai prin faptul că omul sau animalul ca şi boala, vindecarea ori moartea, se petrec în natură, sunt fenomene naturale, deci intră întrucâtva şi în competenţa lor.

Zeii vindecători (zeii medici) au competenţe mici în natură, în cosmos, în schimb sunt implicaţi direct în fenomenul de boală, deci în medicină. Ei au puterea de a feri sau a vindeca de diferite boli.

A. ZEII COSMICI o au între ei pe ISIS zeiţă complexă a naturii roditoare, a fecundităţii, a grâului. Ea reprezintă de fapt natura vie. Isis e implorată de bolnav, de preotul-medic (sahmet), sau de medicul laic (sunu) nu ca direct vindecătoare ci indirect izbăvitoare şi asta doar fiindcă e mama naturii. Tot aşa cum o mamă e capabilă să aline suferinţa, să acorde îngrijire şi protecţie, tot astfel Isis era implorată să-l ocrotească, ori să-l aline pe suferind.

OSIRIS, zeul tărâmurilor subpământene, care era şi el un zeu solar şi care în vechime fusese stăpânul a tot ce se găseşte pe pământ, inclusiv al vegetaţiei, a fost ucis, din invidie, de fratele său SET, care i-a ciopârţit cadavrul. Soţia lui Osiris, ISIS, care îi era în acelaşi timp şi soră (la egipteni se practica incestul - cauză a multor boli degenerative), dar şi soră şi cumnată cu ucigaşul Set, a adunat toate bucăţelele trupului lui Osiris reuşind să-1 reînvie. Ea a dat apoi naştere lui HORUS, care ucigându-l pe criminalul Set, a luat locul tatălui său

7

7

Osiris ca stăpân al lumii pământene. Osiris a devenit ulterior stăpânul lumii subpământene. Reînvie însă în fiecare an, asigurând recoltele şi este şi el implorat de preotul-terapeut în calitate de învingător al morţii.

RA sau_ AMON-RA, marele zeu tată al mitologiei egiptene este şi el chemat la căpătâiul suferinzilor, probabil ca zeu suprem care poate porunci tuturor celorlalţi zei.

THOT, este zeul cunoştinţelor. adică "cel ce ştie orice". Implorat, va şti desigur cum să-l vindece pe suferind.

Thot care e înfaţişat ţinând în mâini un papirus, era adorat în templele de la Memfis, Teba, Heliopolis şi Sais de preoţi-învăţaţi: el e patronul bibliotecilor aflate în incinta acelor temple. Preoţii păstrau monopolul, deci un secret desăvârşit al celor citite în cărţi, inclusiv într-o carte a sănătăţii, numită CARTEA EMBRE. Se pare că o parte din papirusurile vechi ar fi făcut parte din această colecţie de manuscrise reunite sub numele de "Cartea Embre". 0 poveste populară din vechiul Egipt, Aventura lui Satin Hamus cu mumiile, istoriseşte cum, un soi de Faust egiptean, ahtiat de a cunoaşte tainele lumii a furat zeului Thot, o parte din cărţile sale. Zeul 1-a lovit însă cu multe nenorociri şi boli. Ca să scape, Satni i-a restituit zeului cărţile.

B. ZEII VINDECĂTORI (zeii medici) sunt mai mulţi, dar cel mai important dintre ei este IMHOTEP. Rod al dragostei dintre zeul THOT şi zeiţa SEKHMET (protectoarea chirurgilor şi a operaţiilor chirurgicale), Imhotep, zeul vindecării, a fost se pare un personaj real, care ar fi trăit în timpul celei de a treia dinastii (aprox. 2900 î. Chr). Trecerea după moarte în rândul zeilor sau al sfinţilor a unor vindecători celebri se va întâlni ulterior şi la alte popoare: Asklepios la greci, sfinţii "fără de arginţi" Cosma şi Damian la creştini ş.a. De cele mai multe ori Imhotep este sculptat sau pictat sub forma unui copil de 10-12 ani, cu un papirus m mâini. Preoţii-medici îi asigurau pe bolnavii ce veneau să doarmă în templul zeului, că Imhotep urma să le apară în vis, să le spună de ce boală suferă şi să le dicteze remediul. Această practică, respectiv terapia în somn (în care unii văd somnoterapia de azi) a pătruns şi în Grecia. Cu aproximativ 450 de ani î. Chr. o întâlnim şi în Peloponez, la templul din Epidaur, a lui Asklepios (vezi "Medicina greacă") adusă probabil de numeroşii negustori şi aventurieri greci care au pătruns cu corăbiile pe Nil, până către Assuan.

Mai există şi alţi zei vindecători, inferiori, cu competenţe limitate. S-a pomenit aici de zeiţa SEKHMET (patroana chirurgiei); apoi obezul BESS şi soţia lui APET cunoscută şi sub numele de TUERIS (patronau naşterea, deci obstetrica şi erau invocaţi ca protectori ai infecţiilor puerperale). Preotesele zeiţei NEITH, aşa-zisele "mame-divine" nu erau altceva decât nişte moaşe. Ele erau analfabete, dar posedau o mare experienţă în practica moşitului. Femeia era obligată să nască, aşezată pe un scaun de piatră cu o gaură în mijloc (ceva asemănător se foloseşte şi azi în ţările arabe din Africa de Nord)."Mamele divine" spălau noul născut cu apă şi vin, îi tăiau şi legau cordonul ombilical, ştiau să reanimeze prin masaje, obligau mama la o desăvârşită igienă a sferei genitale şi a sânilor, într-un cuvânt eliminau în multe cazuri infecţiile puerperale.

Medicina empirico-laică Se baza mai mult pe aplicarea unor procedee şi leacuri empirice, care-şi dobândiseră faima

de a fi eficace. Dintre acestea, unele erau cu adevărat valoroase (ex. tratarea plăgilor cu răşini aromatice - antiseptice, farâmiţarea în gură a boabelor de ricin şi înghiţirea lor cu bere în caz

8

8

de constipaţii, folosirea la spălat a pastei SNABU al cărei nume vine de la NAB = curat, un amestec de substanţe degresante într-o vreme când săpunul nu se inventase încă, cauterizarea muşcăturilor de câini şi în general numeroase procedee chirurgicale corect gândite şi aplicate etc). Alte leacuri şi procedee nu-şi meritau însă faima (la dureri dentare - zeama în care a fiert un şoarece, ş.a).

EXEMPLE DIN PAPIRUSURI MISTIC: a) Mitic "0 Amon înlătură relele şi izgoneşte boala (documentele Ombus I) sau "0 Isis, tu care eşti măreaţa zeiţă a farmecelor. Liberează-mă, de toate relele,

pricinuite de un zeu, de o zeiţă, de un mort, de o moartă, de un vrăjmaş.." b) Magic "0 duhule, tu care te-ai instalat în burta (se spune numele bolnavului), ieşi, fie

numele tău blestemat" (Papirusul Ebers). LAIC "Buruiana de leac împotriva scorpionului trebuie fărâmiţată în bere sau vin, apoi

băută de cel înţepat de scorpion. Aceasta se cheamă a nimici otrava" (Papirusul Turin). Aşa cum se observă, folosirea medicamentelor nu face apel la elementele mistice.

Terapeutul are încredere în calităţile intrinseci ale plantelor, mineralelor, produselor de origină animală etc.

Papirusul Edwin Smith, achiziţionat şi tradus în 1862, dedicat chirurgiei plăgilor externe şi arsurilor, este un model de tratat laic, ce prefigurează apariţia medicini ştiinţifice. Se descriu 48 de cazuri chirurgicale diferite, se fac precizări de diagnostic, prognostic, tratament.

MIXT. Remediile empirice sunt mult mai eficace dacă sunt ajutate în acţiunea lor de către forţe supranaturale (zei sau duhuri nepersonifîcate). Se afirmă: "Smirna vindecă rănile fiindcă provine din lacrimile lui Horus. Uleiul de cedru e sângele lui Geb, gudronul vomismentului lui Amon-Ra, zeul soarelui etc. (Papirusul Salt). Se recunoaşte că "Puternică e formula magică dacă e legată de medicament şi invers". (Papirus Ebers).

Implorare: în conjunctivite: "în timp ce se pune medicamentul în ochi se rosteşte de patru ori: "0 ochi a lui Horus, pe care 1-au creat sufletele din Heliopolis, pe care 1-a adus zeul Thot ca să înlăture răul pricinuit de "un zeu", de o zeiţă, de un răufăcător care s-a ridicat cu ură şi mânie împotriva acestor doi ochi ai omului (se spune numele bolnavului). Ochi ai lui Horus ajută şi pe... (iar numele suferindului) etc.

Poruncă: lupta c. spiritului malefic ce a cauzat boala. Mama, la căpătâiul copilului bolnav, apostrofează demonul: "Nu-ţi dau voie să-l săruţi: nu-ţi dau voie să-i aduci linişte (liniştea morţii). Du-te, nu-ţi dau voie să mi-1 iei...

Ameninţare: "Am un leac (elementul empiric) care-ţi va face rău". Ebers).

Cunoştinţe biomedicale şi de patologie în vechiul Egipt: Profilaxie şi tratament

Din papirusuri se poate deduce nivelul de cunoştinţe de anatomie, de filozofie şi de patologie umană şi veterinară din Egiptul anilor 3000 î. Chr. - 395 d. Chr.

PRACTICIENII care faceau parte dintr-o pătură socială superioară, erau în general preoţi, dar existau şi medici laici. în orice caz erau foarte apreciaţi în tot bazinul mediteranean, deoarece o parte din ei erau chemaţi la curţile ţărilor învecinate. Darius a chemat în ajutor un medic egiptean pentru fiica sa. Herodot pretinde că existau medici specializaţi pentru dureri de cap, pentru picioare, pentru ochi, pentru dinţi, pentru boli obscure (sic). Un anume IRY

9

9

(cca. 2 500 ani î.Chr) se intitula "ajutor al rectului regal", altul HAWI "doctor de gură şi anus".

Educaţia medicilor se făcea în şcoli speciale, ataşate templelor. Lipsa unui sistem monetar, făcea ca terapeuţii să fie plătiţi prin diferite avantaje sociale şi bunuri. Fiind consideraţi ca intermediari între zeul Thot şi bolnavi, ei erau obligaţi să păstreze secretul practicii medicale - socotită ca derivând din revelaţia divină a acestui zeu. Chirurgii faceau parte dintr-o castă inferioară.

Pe specialităţi situaţia se prezenta astfel: A. ANATOMIA. Disecţiile m sensul modern al cuvântului nu se practicau decât

excepţional, cu ocazia îmbălsămărilor.

Fig.. Vase canope, antropomorfe şi zoomorfe; in ultimul erau aşezate viscerele pisicilor sacre - adorate vii iar după moarte sub forma unor statuete

Pregătirea mumiei era făcută nu de medici ci de o castă inferioară a preoţilor, coachiţii. Ei

tăiau abdomenul pe partea stângă, apoi conform ritualului o luau la fugă urmăriţi de protestele (convenţionale) ale rudelor mortului care se prefăceau că aruncă cu pietre după ei. Când reveneau, scoteau creierul cu nişte cârlige speciale prin sinusuri şi nas, organele

splahnice punându-se în vase speciale (vase canope fi.). În papirusuri apare descrierea unor organe splahnice (inimă, stomac, ficat, splină ş.a.). Prima menţiune despre creier se găseşte m papirusul Edwin Smith, descoperit la Teba în 1862 (transcris de scribi prin 1700 î. Chr., după texte şi mai vechi, de prin 2500 î. Chr.). Se descriu circumvoluţiunile, vasele cerebrale, meningele, precizându-se că leziunile creierului sunt urmate de paralizii. Se descriu şi paraliziile unor zone inervate de nervii cranieni, după strivirea acestora în urma unor traumatisme. Incontinenţa urinară este explicată prin dislocarea vertebrelor (discopatii cervicale). Asemenea idei apar ca deosebit de interesante dacă ţinem seama că o întreagă

10

10

pleiadă de gânditori şi medici, începând cu Aristotel şi urcând până în Evul Mediu, a susţinut că sediul mişcărilor şi simţurilor s-ar afla în inimă.

De altfel mulţi istorici ai medicini continuă să afirme că primul care a scris că sediul mişcărilor voluntare şi al vieţii psihice este creierul, ar fi fost grecul Alcmeon din Crotona (sec V. î. Chr.). lată că egiptenii au intuit şi afirmat funcţiile cerebrale cu cel puţin 1200 de ani înaintea lui Alcmeon.

B. FIZIOLOGIA. Egiptenii considerau că respiraţia este actul esenţial al vieţii. Pornind de la observaţia că mortul nu mai respiră, ei au tras concluzia că toate procesele vitale nu sunt altceva decât diferite transformări suferite de aerul inspirat m organe. În reprezentările din epocă, Isis asigură viaţa oferind cheia vieţii - simbol al respiraţiei Această concepţie, PNEU-MATISMUL, era prezentă şi la alte popoare antice. 0 vom întâlni la romani, ba chiar şi în evul mediu. În lumina fiziologiei moderne, când privim rolul pe care oxigenul îl joacă în metabolism, putem socoti pneumatismul de acum 5000 de ani drept un precursor.

De fapt ei credeau că aerul intră nu numai pe nas dar şi prin ochi. Acest "miraculos r" gaz al vieţii" era transportat apoi în corp printr-un sistem de canale (metu), circulând amestecat (sub formă gazoasă) în toate "umorile" care curgeau prin sistemul de canale meu. Metu nu era altceva decât o analogie cu reţeaua vastă de canale pe care ei le săpau în Delta Nilului, pentru a fertiliza solul. în conceptul de metu intră aşadar toate "canalele" prin care circulă un produs organic: deci nu numai vasele de sânge, dar şi intestinul, ureterele şi uretra, canalele spermatice etc. În zona rectului majoritatea canalelor ce transportau deşeuri organice se adunau într-un rezervor unic care era rectul (cu excepţia urinei şi spermei).

Când toată mişcarea biologică (văzută ca o curgere) are ca substrat metu, era firesc ca o mare parte din boli să fie socotite a fi urmarea unei înfundări la nivelul rectului. Pur şi simplu eliminarea firească a deşeurilor toxice era oprită de un dop la fel cum apa de irigaţie era oprită de un dop de nămol. Acest "dop rectal" trebuia deci eliminat, prin purgaţii. Reiese deci şi importanţa specialiştilor "pentru gură şi rect". În afară de aer ca principiu indispensabil vieţii, egiptenii acceptau că există şi alte două "sufluri" imperceptibile. Cel al vieţii care intră pe urechea dreaptă şi cel al morţii care intră pe cea stângă.

Ficatul era considerat ca rezervor general de sânge, de unde acest miraculos lichid era împins de inimă, în vase (observaţie justă). în schimb, ei credeau că aerul inspirat poate urma două căi: a) să intre în plămâni; b) să treacă din nas direct în inimă şi apoi în celelalte organe (Papirusul Ebers).

Despre puls afirmau că "se simte venind de la inimă", dar îl explicau ca pe o undă de şoc a unui val de sânge ce izbeşte peretele arterial, sânge încărcat cu aer şi cu diferite reziduuri (urină). Explicând actul micţiunii, considerau că sângele aduce urina ca atare şi o depozitează în vezica urinară. În nici o scriere medicală nu se pomeneşte de rolul rinichilor în procesul de excreţie.

C. PATOLOGIA INTERNĂ. Egiptenii descriu diferite boli digestive: gastrita, ulcerul cu melenă, cancerul stomacal, icterul mecanic, infecţiile căilor biliare, hemoroizii, prolapsul rectal. între bolile urinare papirusurile pomenesc hematuria, incontinenţa şi retenţia de urină, calcului vezicali.

11

11

În ulceraţii ale tubului digestiv, în diskineziile şi infecţiile căilor biliare, recomandau pansamente cu praf de calciu şi faină de roşcove. în afecţiunile acute ale căilor respiratorii, practicau inhalaţia (vaporii unei fierturi de curmale, răşină şi smirnă). Combăteau constipaţia cu boabe de ricin mestecate bine în gură şi apoi înghiţite. Diferite fierturi de sâmburi de dovleac erau utilizate în teniaze.

D. CHIRURGIA - ORTOPEDIA. Folosea un instrumentar destul de complicat: cuţite de bronz, care le-au înlocuit pe cele din silex (de pe la 1700 î. Chr.), fierăstraie, sonde, forcepsuri, cautere, ventuze, bureţi etc. Se practica curent circumcizia, deschiderea abceselor, imobilizarea fracturilor cu atele de bambus fixate cu benzi de pânză, ba chiar şi tratarea fracturilor deschise cu amestec de miere şi smirnă (antiseptic). Plăgile erau curăţate şi pansate cu fâşii de pânză îmbibate în smirnă şi ulei de eucalipt. Egiptenii au fost - se pare - primii care au suturat plăgile şi au înţeles rolul drenului în supuraţii. Ei ştiau să hrănească bolnavii printr-un tub de bambus (sondă esofagiană), în cazuri de trismus sau imposibilitatea de autohrănire. Nu se practica amputarea, deoarece omul trebuia să se prezinte în împărăţia morţilor, la Osiris, cu corpul întreg.

E. OFTALMOLOGIA. Bolile de ochi, mai ales blefaro-conjunctivitele erau extrem de frecvente, datorită geo-climatului: soare puternic, nisip vehiculat de vânturi, conjunctivită granuloasă virală, care-i ducea în final la orbire. Cunoşteau glaucomul.

Tratau blefaritele cu pomezi şi colire care aveau ca substanţe active uleiul de cedru, diferite macerate din plante. Trahomul beneficia de tratament cu soluţii de carbonat de sodiu. Au existat încercări, unele reuşite, de a opera cataracta (prin "împingerea" cristalinului în jos).

F. OBSTETRICA-GINECOLOGIA. Zciţa Apet (Tueris) era patroana obsţetricii. Femeile erau asistate la naştere de către moaşe specializate, uneori preotese ale zeiţei NEITH.

Egiptenii aplicau tratamente ginecologicc, prin introducerea în vagin de tampoane antiseptice cu răşini sau recomandau fumigaţii. Cunoşteau formule anticoncepţionale. Foloseau intravaginal amestec de Dung, miere şi carbonaţi. Altă formulă: pomezi sau bucăţele de Accacia.

G. BOLILE INFECTO-COjNTAGIOASE. Tuberculoza, era destul de răspândită mai ales m centrele lor aglomerate. Se pare că Tutankamon, mort de tânăr, a fost victimă a acestei boli. Şi Ramses III, pe lângă arterioscleroză avea abcese t.b.c. (tuberculoame) în jurul articulaţiei coxofemurale. Era cunoscută şi variola. Mumia faraonului Ramses al V-lea păstrează (mai ales pe faţă) urme de pustule variolice.

Lepra era de asemenea răspândită, introdusă în orientul mijlociu şi în Africa de Nord de către navigatorii fenicieni. Textele hipocratice din Grecia anilor 400 î. Chr. o numesc de altfel " phoinike nosos" (boala feniciană), iar romanii, "Morbus phoenicus". În papirusul berlinez se găsesec reţete antileproase bazate pe alifii. Egiptenii au introdus şi izolarea leproşilor (faraonul Meneptah I, fiul lui Ramses al II-lea), aducând 80 000 de bolnavi în nişte cariere de piatră părăsite lingă Avaris în nord-estul Deltei Nilului. Reiese că medicii şi sacerdoţii bănuiau, cu circa 1200 ani î. Chr. contaminarea leproasă prin contact direct. De reţinut că deşi ideea de contaminare e foarte veche, termenul de contagione = contaminare a fost introdus de istoricul latin Titu Liviu.

H. PARAZITOLOGIA. Foloseau în teniaze fiertura de seminţe de dovleac (remediu popular utilizat şi azi). Cunoşteau bilharzioza. Cu pense foarte fine sau cu unghia ascuţită

12

12

puteau să extragă sarcoptul râiei din piele (performanţă uimitoare, pe care au preluat-o şi medicii indieni şi arabi). Tratau de altfel râia cu leşie şi pucioasă (tratament cu sulf). Boala numită Aat(papirusul Ebers) este paludismul. 0 inscripţie de la Dendarah, acuză ţânţarii ca fiind transmiţătorii malariei. Muştele deşi considerate la un moment dat sacre, au fost ulterior vânate fără milă. Aşa zisa "a 4-a plagă egipteană" pe care Iehova a trimis-o faraonului care-i ţinea pe evrei în robie, a fost constituită de nori de muşte. De altfel o a "3-a plagă egipteană" a constat din "îmbogăţirea" curţii faraonului cu miliarde de pureci şi păduchi.

I. STOMATOLOGIA. Era practicată de specialişti anume educaţi în acest sens, (menţionaţi în inscripţii hieroglifice încă de la anul 800 î. Chr). În familiile bogate, care consumau carne în exces, unde nu se făcea o igienă a cavităţii bucale caria dentară şi pioreea alveolară erau foarte frecvente. Operau abcesele dentare drenând prin găurirea gingiei şi periostului. De la egipteni au moştenit alte popoare antice, ideea după care, caria dentară este provocată de un vierme, care găureşte dintele aşa cum fac viermii unor fructe. Această concepţie domină şi evul mediu. Se practica plombarea cariilor cu ciment din pulbere de piatră şi pământ de nuia. Dinţii mobili se imobilizau cu fire de aur (fi. 16 B). S-a descoperit şi o proteză dentară, făcută pentru un nobil, cu 2500 de ani î. Chr.

J. IGIENA. Era foarte dezvoltată. Egiptenii se spălau de mai multe ori pe zi: în apa de spălat puneau natro, iar pielea o frecau cu nisip fin. Foloseau leşiile de cenuşă de cedru pentru a degresa pielea şi rufele. Pasta "Snabu" - compoziţie necunoscută era degresantă. Egiptenii nu cunoşteau săpunul. Îşi spălau dinţii cu periuţe, iar când păduchii s-au înmulţit, umblau raşi, cu capul acoperit de o bucată de stofa pliată, uşor de curăţat.

Construcţia piramidelor şi a marilor temple a necesitat o concentrare mare de sclavi (se apreciază că la piramida lui Keops ar fi lucrat peste 100000 de oameni cazaţi în tabere) şi deci păstrarea unei riguroase igiene de grup. Sclavii se scăldau zilnic în Nil, iar cei bolnavi erau ucişi sau îndepărtaţi.

Meclicina Veterinară în Egiptul antic Egiptenii pescuiau, creşteau şi ameliorau prin încrucişări rasele de animale. Numeroase

desene şi basoreliefuri ne-o confirmă. Practica. Nu se ştie dacă au existat tămăduitori veterinari laici. Au existat în mod sigur

preoţi care se ocupau cu practica veterinară (probabil că practicau ambele ramuri ale medicini). Papirusuri. Cel mai cunoscut, papirusul veterinar de la Kahoun (azi oraşul Illahun), scris în 1 900 î. Chr. Conţine descrieri de boli, după o schemă tip: numele maladiei, simptomele, tratamentul, prognosticul, complicaţiile etc. S-a putut face o bună corespondenţă între boala naft şi coriza gangrenoasă a taurinelor. Naft, tradus literal prin vânt, ne indică faptul că egiptenii, fiind pneumatişti, avansau încă de pe atunci ideea existenţei unor miasme morbigene care ar avea ca porţi de intrare nasul, gura, mucoasa conjunctivală. De altfel, leziunile inflamatorii de tip gangrenos (bucale, nazale, oculare) pledau pentru acest tip de contagiune.

În acelaşi papirus este descris şi timpanismul acut de la taurine, învăţăcelul fiind informat cum să facă o explorare rectală, ce valoare terapeutică are golirea rectului de fecale. De reţinut

13

13

că şi aici, ca şi în medicina omului, s-a crezut că unele boli sunt urmarea vărsării directe a fecalelor în vasele de sânge şi evident, înfundarea sistemului de canale metu. Reiese importanţa pe care o acordau terapeuţii eliminării fecalelor în indigestii (mecanic, cu ceaiuri laxative etc.). Picturile, (din Valea Nobililor-Luxor) , dovedesc că egiptenii erau mari crescători de animale, ştiau să îndoape gâştele, să facă exploraţii rectale. Mumii de animale mici(câini, pisici, canope speciale) la muzeul Louvre şi în colecţii particulare USA.

MEDICINA ARHAICĂ Paleopatologia.

Acumularea de date privitoare la bolile de care au suferit vieţuitoarele din epocile străvechi a

permis constituirea unei ramuri "arheologice" a. antropologiei şi medicinei, pe care Ruffer (1859 - 1917)

a denumi t-o "paleopatologie".

Dacă prin medicină înţelegem mai cu seamă mijloacele de lecuire, atunci medicina se

dovedeşte a fi totuşi mai veche decât omul. Intr-adevăr, la multe „animale bolnave” se înregistrează com-

portamente atît de asemănătoare celor observate la om, încât ar putea fi lesne încadrate printre

activităţile tămăduitoare. Aceste acte pot avea, fie un caracter restrictiv (evitarea eforturilor şi

retragerea la culcuş, abţinerea dela unele alimente sau chiar renunţarea pentru o vreme la orice hrană),

fie un caracter pozitiv (precum curăţirea rănilor, alimentarea cu anumite ierburi şi fructe, îmbăierea

în ape termale etc.).

Există, remarca lui V.L. Bologa, o "filogenoză a acţiunilor tămăduitoare." , adică o dezvoltare

progresivă pe scara animală a mecanismelor şi mijloacelor prin care vieţuitoarele se împotrivesc

agresiunii diverşilor agenţi patogeni. De la tropismele care permit fiinţelor elementare (amoeba) să

se îndepărteze de factorii dăunători întîlniţi în mediul ambiant, se trece la reflexele simple

(organismele cu sistem, nervos rudimentar), apoi la reacţii mai complexe instinctive şi la următoarea

etapă, la acea uimitoare "memorie a speciei". care intervine în recuperarea sănătăţii.

Se cunosc numeroase date care demonstrează realitatea şi forţa instinctului lecuirii. Este cunoscut că

mamiferele rănite obişnuiesc să-şi lingă rănile, prin care se realizează nu numai o curăţire me-

canică, oprirea hemoragiei, dar şi o anumită dezinfecţie, datorită substanţelor bactericite conţinute

în salivă(lizozim).

De asemenea s-a constatat că, în caz de indigestie, multe omnivore şi chiar şi carnivore

(câinele, pisica), mînîncă iarbă, aliment(terapeutic) neobişnuit pentru ele. In lacuri cu ape

termale pot fi văzute îmbulzîndu-se vieţuitoare de diferite specii, bolnave probabil de

reumatism sau afecţiuni dermatologice. Dealtminteri, legenda despre descoperirea

virtuţiilor vindecătoare ale izvoarelor minerale, pomeneşte că oamenii au observat că aceste

14

14

ape sunt frecventate de animale bolnave. Biologii şi psihologii caută să precizeze rolul

instinctului în atare împrejurări şi le compară cu modalităţile terapeutice, deliberate de om.

Recunoscînd că animalele au preocupări tămăduitoare, trebuie să subliniem că boala şi

lecuirea se înfăţişează la om altfel decît la restul vieţuitoarelor. Pentru om, fiinţă conştientă,

cugetătoare, boala nu reprezintă numai un prilej de suferinţă şi invaliditate, ci este un eve-

niment cu implicaţii psihologice şi morale, pe care le determină reducerea capacităţii de acţiune, şi

mai ales perspectiva morţii. Latura instinctivă a îndeletnicirilor vindecătoare, ale omului, şi-a

pierdut însemnătatea pe măsură ce, în cadrul comunităţilor arhaice, se elaborează un meşteşug

al lecuirii, care se transmite şi se perfecţionează din generaţie în generaţie.

Arheologii şi antropologii au stabilit că oamenii arhaici aveau o bogată patologie. Aceasta

o demonstrează, statisticile privind durata vieţii în preistorie. S-a reuşit să se calculeze media de viaţă a

oamenilor din diverse epoci şi de pe diferite arii de civilizaţie arhaică. In perioada omului de Neandertal

(paleloliticul mijlociu) 55% au decedat sub 2o de ani, iar în paleoliticul superior 34% din indivizi. Doar

sub 60 % au ajuns la vârsta de 5o de ani.

Obiectul paleopatologiei.

Nu există dubiu că omul, care intră în arena istorică acum vre-o 5oo.ooo de ani a suferit de

diferite boli, pe care le-a avut dela începutul existenţei sale. Elementele de studiu constau din resturile

umane (schelete şi fragmente de schelete, corpuri mumefiate). Cultul mormintelor, individuale sau

colective din preistorie, permit paleopatologilor să precizeze cu destulă exactitate date asupra

trecutului omului. Mumiile din mormintele egiptene (piramide), sînt dovezi edificatoare.

Metodele de lucru ale paleopato-logiei.

Metodele paleopatologiei sunt în principiu aceleaşi ca şi cele ale patologiei moderne,

completate cu unele procedee de stabilire a vechimii. Acestea constau, în măsurarea

radioactivităţii carbonului 14 (C14), într-o probă preistorică şi una actuală. Din diferenţa lor se

poate calcula vechimea.

Boli ale omului primitiv.

Boli _ale scheletului . Paleopatologia a reuşit să deceleze(în paleolitic şi neolitic), clar urme

de, osteomielită, periostită, artrită deformantă, exostoze, calusuri (fracturi osoase vindecate),

sinuzite, tumori, luxaţie coxofemurală, tuberculoză vertebrală, poliomielită şi rahitism,

îmbolnăviri ale părţilor moi al.e aparatului locomotor etc.

15

15

Indicii mai nesigure emit bănuieli asupra existenţei unor boli infecţioase (lepră, ciumă,

variola etc.), zoonoze şi parazitoze (malarie, boala somnului), boli metabolice(“adipozitatea preistorică")

pe care o dovedesc figurine din lemn sau ceramica sau părţi tegumentare mumefiate.

Studiul paleopatologic al aparatului masticator şi al dinţilor, au evidenţiat carii dentare în

proporţie de 20-30%.

Tratamente şi tămăduitori.

Resturile scheletice furnizează informaţii şi asupra mijloacelor prin care preistoricii au luptat

împotriva bolilor. Există date clare asupra tratării cu succes a fracturilor(existenţa de calusuri

corect consolidate), însă nu avem date privind manevrele utilizate atunci la reducerea luxaţiilor.

Trepanaţia craniană a fost o operaţie curentă în preistorie, care se făcea cu multă măestrie. Se practica

pentru tratarea cefaleei, respectiv a sindromului de hipertensiunii intracerebrale (hiipertensiune arterială,

epilepsie, hematoame, tumori cerebrale etc). Convingerea superstiţioasă era precum că suferinţa

pacientului se datoreşte unui spirit răuvoitor strecurat în cutia craniană; orificiul de trepanaţie trebuia să

permită spiritului să părăsească trupul bolnavului, atunci când vrăjitorul (şamanul) întervenea cu ceremoniale

de implorare sau de ameninţare.

Existau de asemeni o serie de tehnici stomatologice, printre care amintim extracţiile dentare.

Foloseau instrumente speciale de bronz(neolitic), fapt ce explică perfecta vindecare a crestelor alveolare,

constată pe maxilarele cu lipsuri, dentare.

Nu s-au găsit date despre medicamentele folosite în comuna primitivă. Nu ştim la care anume

burueni recurgeau în caz de îmbolnăvire şi nici care dintre plantele cultivate (începînd din neolitic) au găsit

şi o întrebuinţare tămăduitoare. Este de neconceput ca oamenii arhaici, care erau şi cultivatori, să nu fi

descoperit virtuţiile terapeutice ale cepei, usturoiului, verzei, hreanului şi ale multor altor plan te alimentare

sau salbatice.

De asemenea putem bănui că au folosit calităţile vindecătoare ale apelor minerale. Temperatura ridicată

a unora dintre ele, gustul specific şi cîteodată culoarea lor deosebită, au atras fără îndoială atenţia. In Elveţia

spre exemplu, a fost descoperit un sistem de captare, datând cel puţin din epoca bronzului, a unor izvoare cu

apă feruginoasă. Urmele din paleolitic, în zona Băilor Herculane, ar putea fi puse în legătură şi cu faima

dobîndită, încă de atunci, de izvoarele vindecătoare de acolo.

Epidemiile au bântuit încă de la începuturile omenirii. Poate că în paleolitic, datorită mai cu seamă dis-

persiei comunităţilor, şi epidemiile vor fi fost, mai rare. În neolitic însă, au acţionat anumiţi factori favorizanţi

(grupurile umane se deplasau frecvent şi la mari distanţe, intrând sistematic în contact cu alte colectivităţi). Datorită

lipsei de imunitate epidemiile făceau multe victime. Unii istorici bănuiesc că dezastrele produse de epidemii ar

16

16

fi în măsură să explice prăbuşirea multor civilizaţii cândva înfloritoare, cum ar fi unele dintre cele ale căror

enigmatice urme au fost des coperite în America de Sud.

Începuturile medicinei.

Societatea umană datează de la începuturile cuaternarului. Cert este că atunci au apărut primele unelte cu

care omul primitiv îşi procură cele necesare existenţei; iniţial fructe şi rădăcini, iar mai tîrziu, prin vînătoare

hrană de origine animală.

Paralel apare şi se perfecţionează graiul articulat, omul primitiv dezvoltîndu-se intelectul, iar prin des-

coperirea focului, se desprinde din regnul a nima l ş i î ş i pr e pa ră o a l ime nta ţ i e , c a nt i t a t i v ş i cali ta t iv

superioară , îş i îmbunătăţeşte unelte le , iar în raport cu confecţionarea acestora , deosebim epoca de piatră,

aramă, bronz şi fier .

Oamenii primitivi erau obligaţi (într-o lume în care totul-forţele naturii, fiarele sălbatice etc- îi erau

ostile) , să trăiască în comun, existînd proprietatea comună asupra uneltelor şi asupra rezultatelor muncii; apare

diviziunea muncii, diferitele îndeletniciri primitive.

Din această epocă, ne-au rămas desene pe pereţii peşterilor şi diferite figurine sculptate.

În această perioadă multimilenară putem vorbi de următoarela forme de practicare a medicinii: medicina

instinctivă, empirică, populară, şi sacerdotală.

1. Medicina instinctivă. În această epocă asistăm la începuturile care au la bază primele

forme de ajutor instinctiv-tămăduitor, autoajutorul şi apoi intraajutorarea. Intratraajutorarea se manifestă în caz de

accident, în îngrijirea gravidelor, la asistenţa la naştere şi a lehuziei.

Alte aspecte au fost vătămările prin căderi, răniri prin mânuirea uneltelor, "armelor" de vînătoare etc.,

deci leziuni chirurgicale care au alcătuit cele mai frecvente afecţiuni ale oamenilor primitivi.

Se utilizează acţiunea binefăcătoare, tămăduitoare a unor plante. O dată cu vînătoarea, omul îşi da. seama de

acţiunea vindecătoare a sângelui animal, a grăsimilor, a măduvei, a ficatului etc., descoperind leacurile de

origine animală. Ulterior s-a cunoscut şi efectul tămăduitor al unor minerale.

2. Medicina empirică. Apare, vindecătorul sau vraciul, care devine un personaj important al

tribului, clanului sau ginţii, este scutit de a participa la alte activităţi ale tribului, sarcina lui fiind acordarea

asistenţei medicale, iar tribul, în schimb îi va pune la dispoziţie cele necesare, propriei sale existenţe. Astfel

vindecătorul extage spini, aşchii, capete de lănci sau săgeţi repune luxaţii sau fracturi osoase, execută chiar trepanaţii

craniene sau alte intervenţii chirurgicale (operaţii pe organele genitale exţerne, cireumcizii, castrări).

3. Medicina populară. Vindecătorul încearcă să alunge, să elimine duhurile rele, demonii din corpul

bolnav, aceste spirite răufăcătoare fiind considerate drept cauze ale bolilor. Foloseau descîntece, dansuri sălbatice,

purtând măşti şi haine ciudate etc., asociate întotdeauna cu diferita leacuri, constînd din vomitive, purgative,

calmanter expectorante, narcotice, majoritatea dintre ele cu efecte bune. Vrăjitorul, şamanul, este adesea confruntat

17

17

cu o serie de probleme, pe care nu le înţelege şi cu atît mai mult nu le poate explica bolnavului. Astfel aceste

nedumeriri sînt atribuite unor forţe supranaturale şi încep să apară formele primitive de religie, Acestea sunt

reprezentate prin: ANIMISM credinţa că unele obiecte şi fenomene ale naturii sînt însufleţite.

FETIŞISM, ( cultul fetişurilor, adică obiecte cărora le sînt atribuite virtuţi magiace), TOTEMISM (cultul religios-

primitiv al unor simboluri mitice: obiect, animal sau plantă), ANIMISM(credinţă caracterizată prin cultul

strămoşilor, în farmce, în spirite bune sau rele) asociat de un ritual manifestat prin extaz religios, dansuri,

formule magice.

Să încercăm a ne transpune la mentalitatea omului comunei primitive. Sănătatea pentru el era ceva

firesc şi ca atare nu trebuia explicată, in schimb, boala năvăleşte ca ceva nefiresc, stîrnind numeroase

întrebări! de unde vine, cine a trimis-o, poate fi implorată sau dominată. Astfel, boala smulge omului cele

mai contradictorii sentimente, speranţă, desnădejdie, smerenie, credinţă. Ea apare ca ceva misterios, trimisă de

cineva, care are un motiv de a pedepsi. Acest cineva nu este altul decît demonul, duhul rău, zeul, divinitatea. Şi

astfel boala începe să fie legată de forţe supranaturale. Aceste forţe trimit boala şi tot ele o pot lua. Dar

neputincios, omul primitiv se zbate şi nu cunoaşte alt leac; decît, rugăciunea, jertfa. El este prea slab,

neştiutor, zeul nu se arată neştiuto-rului; trebuie un intermediar, un înţelept, care cunoaşte vrăjile şi formulele

magice, care să împace sau să îmbuneze forţele supranaturale. Acest om este vindecătorul, vrăjitorul, şamanul

şi în cele din urmă preotul.

4. Medicina sacerdotală . Religia îşi pune încetul cu încetul; pecetea asupra practicii medica.le. După cum în religie au

fost zei buni, îngeri, demoni, spirite rele, aceste idei îşi fac loc şi în medicină, Duhul rău sau demonul, pătruns în

corpul bolnavului trebuie alungat(exorcizat), iar cel bun trebuie implorat. Aceasta se făcea prin descîntece,

farmece, ofrande, formule magice, rugăciuni, jertfe, purtare de amulete etc. Ascest fapt implică

aducerea în ajutor a vrăjitorului sau şamanului. Aceste reprezentări supranaturale pătrund mai adînc

în medicină şi duc la monopolul medicinei de către religie, vraciul fiind înlocuit de preot, iar medicina

ajunge la a treia etapă a dezvoltării sale! la medicina sacerdotală.

Medicina devine un cult, un ritual, o magie. Suferinţei nu i se opune un act medical îm sensul de azi,

ci un act religios. Străduinţele primitivilor erau de a răscumpăra însănătoşirea de la divinitate prin

promisiuni, sacrificii, jertfe şi ceremonii,, căci boala nu poate dispare decât aşa cum a venit, pe cale

supranaturală.

In felul acesta se puneau bazele unei concepţii mitice şi magice în medicină. Dar oricâte jertfe,

rugăciuni, incantaţii etc, sunt folosite pentru îndepărtarea duhurilor rele, în final se administrau şi

leacuri ale medicinei empirice(plante, alifii etc.

Noţiunea de "medicină magico-mistică" sau "medicină magico-animistică" (supranaturale\

cuprinde toate concepţiile medicinei pornind dela credinţa într-o determinare, magică universală sau

existenţa unor spirite sau demoni. Caracteristice pentru acte tămăduitoare magice sînt asemănătoare în

18

18

ceea ce priveşte, structura, culoarea şi analogia materială (de exemplu şofranul ajută în gălbenare -

icter). Spiritele şi demonii se supărau la încălcarea de către oameni a lucrurilor"tabu" (interzise). Ei se

goneau din corpul omului bolnav prin descîntece, prin magie şi rugăciuni. A trebuit să treacă milenii

pînă ce boala a fost eliberată de obârşia ei supranaturală.

In concluzie formele "primitive" şi "preraţionale" ale medicinei sunt de natură magico-mistică,

magico-demonică sau magieo-religioasă.

Metodele şi scopurile terapeutice în medicina arhaică.

Rareori urmările pedepsei sînt definitive; ele cer aplicarea de măsuri terapeutice în vederea

vindecării şi reintegrării în societate. Se utilizau tehnicile magico- mistice de exorcizare a demonului.

Cea mai folosită metodă terapeutică era încercarea de a produce stări de conştienţă deosebite de

cea normală sau stări de veghe diferite ale pacientului,astfel ca să implore demonul jignit şi să-i ceară

iertare. Se foloseau subsstanţe halocinogene (muscarină, merihuana, haşiş, protoxidul de azot (gaz hilariant)

sau alte substanţe care influenţau conştenţa. Se mai foloseau ritmuri monotone stimulative, tobe şi dansurî, care

induceau bolnavului o stare deosebita până la leşin. Uneori se foloseau ăi diferite manopere ca: trepanaţii

ale cutiei craniene, castrări. labiectomii, clitoridectomii.

Medicina este probabil la fel de veche ca şi societatea omenească.

De-a lungul secoleloir progresul medicinei. a fost inegal, întrerupt de lungi perioade de

stagnare, marcate de o serie de eşecuri şi reuşite. Dezvoltarea medicinei a atins nivele variate în

funcţie de epocă şi de ţara la care ne referim.

Medicina arhaică, care s-a păstrat pînă îm zilele noastre în mentalitatea primitivă a unor

populaţii se identifică cu magia şi cu religia. Boala a fost considerată mult timp ca o manifestare

străină omului, dată ca o pedeapsă de către zei sau le supranaturale. Aceştia erau vrăjitorii sau

magicienii, posesorii demoni. Boala putea fi tratată doar prin intervenţia unor oameni abili, care

aveau capacitatea să între în legătură cu forţeunor pretinse cunoştinţe ezoterice, ghicitori sau preoţi,

capabili să recunoască intenţiile divinităţilor şi să le influenţeze prin diverse ritualuri, sau rugăciuni. Cu

toate acestea se recurgea uneori la un empirism elementar, laic, care a dobînditi progresiv o relativă

autonomie.

19

19

Medicina mesopotamiană

Intre anii 5.000 a Chr. şi 7o a.Chr. în spaţiul cuprins între fluviile Tigru şi Euphrat

(actualele teritorii ale Irakului, îranului şi Siriei) apar şi se formează acele civilizaţii ce sunt considerate a fi leagănul umanităţii¸ cunoscute din scrierile cuneiforme. din biblioteca lui Assurbanipal şi din arhivele templelor.

Aici trăia încă din mileniul al V-lea înaintea naşterii lui Hristos, poporul sumerian, care era într-o luptă cotinuă cu popoarele semite din Arabia (akadienii, caldeenii,| fenicienii). În jurul anilor 2000 a Chr apar akkadienii, care cuceresc Sumerul, creând statul Akkadian cu capitala în Babilon lăsând în urma lor „civilizaţia babiloniană”. Apoi acest teritoriu este invadat de Hitiţi, iar In mileniul 1 ante Chr., Mesopotamia este invadată rând pe rând de asirieni( v VIII-VII a Chr), caldeeni, iar în 530 a Chr de persani care vor stăpâni întreaga Mesopotamie, rămânând însă influenţe sumeriene în religie, limbă şi civilizaţie.

Sumerierienii aveau cunoştinţe de tehnicâ, matematică, asrtrologie, arhitectură şi inginerie. Au fost primii care au avut un sistem metric şi monetar şi posedau un scris propriu: scrierea cuneifomă.

Sumerienii au acordat o deosebită importanţă astrologiei; cerul înstelat, marele univers condiţiona la ei tot ce se întâmplă pe pământ, dar şi în om, totul fiind determinate de numeroasele zeităţi.

Dintre aceste zeităţi, cu influenţă asupra bolii şi vindecării menţionăm: în, zeul lunii, Ea, zeul apei şi a medicini; demonul Pazuzu , căpetenia spiritelor rele, organizaţi în cete de câte 7(cifra 7 jucând un rol hotărâtor în credinţa sumerienilor).

Surse de informare

Texte pe tăbliţe de lut sau gravate în piatră, cu scriere cuneiformă, dovedesc că popoarele mesopotamice ajunseseră 2000-1500 î.Chr. la un grad perfecţionat de organizare statală. a) Codul regelui Hammurabi al Babilonului (1792-1750 a.Chr. săpat în piatră), cu 280 de articole despre drepturi, proprietate, recompense şi un epilog, din care o parte se referă atât la medicina omului cât şi la cea veterinară.

b) Textele de medicină, descoperite în ruinele oraşului sumerian Nippur (2800.î.Chr.). Sunt scrieri magico-hieratice, altele laice, mai aproape de practica medicală empirică, preştiinţifîcă. c) Textele din marea bibliotecă de la Ninive a regelui Asurbanipal al Asiriei (669-627 a. Chr.). d) Textele medicale de la Mattusila, capitala hitiţilor ( 1 300 a Chr.).

20

20

e) Opere de artă, care arată anumite cunoştinţe de anatomie şi fiziologie. ( Leoaica rănită, basorelief din palatul lui Asurbanipal II din Ninive, sec VII î. Chr.) arată că se cunoştea paralizia de tren posterior a animalelor în urma leziunii măduvei sacrale şi lombare.

Concepţia medicală mesopotamiană. Concepţie era magico-hieratică. Boala este de natură supranaturală, produsă de

demoni şi duhuri rele, a căror acţiune se manifestă prin alterări ale umorilor şi, în special, ale sângelui. Boala este o pedeapsă pentru fărădelegile comise de bolnav sau de popor şi trimisă de zei pe pământ şi este opera a cel puţin 3 feluri de spirite malefice (demoni):

a. Duhurile morţilor (răzbunarea celor cu care bolnavul a avut conflicte). b. Monştrii neumani c. Semimonştri – semioameni (fiinţe născute din femei violate sau din

dragostea acestora pentru monştri).

Practica medical& este redată în diferite scrieri mai ales în w Codul lui Hamurabi" şi "Legile asiriene”. Ea poate fi împărţită în:

A- practica magico-hieratică, care o făcea exclusiv preotul, în a cărui putere stătea izgonirea duhurilor rele. Era un preotul (specialist-medic -'”ashipu” - sacerdotul), care poseda această taină, transmisă din tată în fiu.

Pentru diagnostic, tratament şi prognostic acest medic- vrăjitor sau sacerdot, folosea astrologia, configuraţia bolţii cereşti, mişcarea astrelor deţinând un loc de frunte. În orice tratament, consultarea astrologică era indispensabilă, poziţia stelelor era studiată înaintea oricpărei. iniţiative terapeutice. Hepatoscopia (interpretarea viitorului bolnavului, după diferitele forme şi semne ale ficatului de oaie); lecanoscopia (cititul petelor de ulei turnat într-un vas cu apă):| oniromancia (interpretarea viselor bolnavului) care ajutau la stabilirea prognosticului, erau proceduri obligatorii.

Toate aceste procedee magico-mistiee erau întotdeauna asociate cu practici empirice: venisecţii, ventuze, scarificări, purgaţii, băi sau micl intervenţii chirurgicale.

B. Practica empirică. Existau medici, din popor care vindecau fără descântece, administrând doar leacuri. Ei se numeau „Asu”. Textele medicale descriind practica empirică se refereau la:

- etiologie: pe lângă cauzele supranaturale ale bolilor se recunoşteau şi cauze

materiale (leziuni produse de insecte, boli de ochi- produse de praf, caria dentară produsă de

un viernişor, paraziţi intestinali etc

- diagnostic; se caută să se identifice demonul pentru a-i aplica tratamentul de

alungare;

" prognostic; era foarte important, întrucât medicul era povăţuit să nu trateze pe

acei ce vor muri, deoarece eşecul era pedepsit;

21

21

- tratamentul consta în diverse leacuri vegetale (şofran, usturoi, ceapă), animale

(unsoare de porc, vită, câine) sau minerale (cretă, pucioasă, alaun) sub formă de unguente,

decocturi sau suspensii absorbante. Încă acum 3ooo de ani, Hamurabi, regele Babilonului a

legiferat norme pentru tarifele medicilor şi pedepse pentru chirurgi- stângaci. Astfel, dacă un

chirurg inciza un abces, avea dreptul să i se plătească zece siclii de argint ; dacă bolnavul era

sclav plătea două silii. Dacă în cursul unei intervenţii distrugea ochiul pacientului, ei erau

pedepsiţi cu. tăierea mâinilor neîndemânatice. Aceasta era pedeapsa în cazul când pacientul

era om liber, în cazul vătămării unui sclav, chirurgul scapă dând un alt sclav în loc.

La asirieni, după scrierile lui Herodoţ, exista obiceiul de a expune bolnavii văzului

public; fiecare trecător era obligat a-şi spună părerea sau de a da sfaturi. Acest emipirism -

potrivit unor autorl - nu ar fi ilogic, în el se recunoaşte poate originea consultaţiilor medicale

de astăzi.

In cadrul medicinei mesopotame poate fi încadrată şi medicina persană, poporul persan

imigrând în Mesopotamia în prima jumătate a milenului II a.Chr. Sumerienii şi persanii aveau

legi igienice care urmăreau puritatea corpului. Astfel femela, în timpul menstruaţiei era

considerată impură timp de 8 zile, iar după naştere, 4o de zile. Izolau leproşii , obiectul de

maximă atenţie era apa, cel mai important "element" pentru corpul, omenesc. Ei venerau :

apa, focul, vântul şi pământul.

Concluzii. Medicina mesopotamă a fost sacerdotală, având elemente mistice şi magice, dar şi cu timide pătrunderi de elemente laice.

22

22

MEDICINA LA VECHII EVREI (Iudaica) Spre deosebire de alte popoare antice, evreii nu au lăsat nici o carte de medicină. Unicele

surse de informare sunt aluziile sau chiar explicaţiile din Biblie, din manuscrisele de la Marea Moartă şi din Talmud.

Medicina iudaică, (aprox. 2000 î.Chr.) se poate împărţi în 3 mari perioade: I) medicina iudaică antică; II) medicina talmudică; III) medicina iudeo-arabă (opera medicilor evrei după anul 700, când aceştia au practicat în califatele arabe de răsărit şi de apus).

I. Medicina iudaică antică( 2000-539 î.Chr.).

1. Originea bolilor

Evreii monoteişti (Iehova - unicul Dumnezeu, stăpân al întregului univers) considerau că: a) Bolile sunt pedepse divine pentru fărădelegi. Ex: Pe regele loram al lerusalimului, care i-

a omorât pe fraţii Adi, "lehova l-a lovit cu o boală de măruntaie care era fără leac". Ea s-a îngreuiat din zi în zi şi pe la sfârşitul anului al doilea i-au ieşit din loran măruntaiele din pricina bolii (cancer?, ascită?, hernie?). (Vechiul Testament). Cei pedepsiţi puteau fi şi POPOARE întregi (evident inamicii statului evreu). Ex: Supărat de faptul că asirienii îi atacau pe evrei (cca725 î. Cr.) lehova a trimis pe îngerul său care a ucis în tabăra Asirienilor, 185000 oameni. Pe filistini (popor cu care s-au luptat evreii) îi pedepseşte trimiţându-le ciuma bubonică. Speriaţi filistinii trimit daruri: cinci şoareci de aur şi mulajul a cinci buboane, tot din aur (să fi intuit că rozătoarele transmit ciuma?). Sunt descrise şi alte epidemii (V Testament), cum ar fi ciuma din vremea regelui David care a ucis peste 70 000 de oameni. În concluzie, boala este opera unor duhuri necurate, demoni, care au intrat în corp şi nu vor să iasă (concepţie demonologică ca la sumerieni, asirieni şi babilonieni). Şi în Noul Testament, apare această concepţie foarte veche asupra bolii. Ex: o descriere a unei crize comiţiale (epilepsie) "vindecată" de lisus: "Şi un om din popor i-a spus: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn. Şi cum l-a văzut copilul pe lisus, duhul l-a scuturat cu putere, copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. lisus "a mustrat duhul necurat şi i-a zis: Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el. Şi duhul a ieşit ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort aşa că mulţi ziceau "A murit". Dar lisus l-a apucat de mână şi l-a ridicat şi el s-a sculat în picioare. Ucenicii l-au întrebat: Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta? Acest soi de draci, le-a zis El, nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post" (Ideea a fost preluată ulterior de terapeutica religioasă a evului mediu creştin).

2. Practica medicinei

Rolul preoţilor. Spre deosebire de egipteni şi popoarele mesopotamice, preoţii NU practicau medicina curativă (nu tratau pe bolnavi) dar cunoscând semnele multor boli, ei puneau diagnosticul. în Vechiul Testament se menţionează că preoţii ştiau să diferenţieze lepra de diferitele eczeme, râie, etc. şi se vorbeşte de transmiterea bolii prin haine. Sunt

23

23

descrise cazuri de eczeme, blenoragie, ciumă, diferite boli neuropsihice ca schizofrenia, paranoia, etc. Din aceeaşi sursă reiese şi preocuparea păstrării sănătăţii comunităţii. Astfel preoţii erau cei ce decideau dacă un bolnav trebuie izolat (lepra se izola pe viaţă în leprozerii).

Tot preoţii, pe baza cărţii sfinte (V Testament) dădeau verdictul de CURAT, PUR (cuşer) şi SPURCAT sau IMPUR, acestea stând la baza profilaxiei individului şi a comunităţii.

Astfel era socotită impură şi se considera păcat, atingerea femeii în perioada menstruală. Sângele menstrual şi lohiile erau produse impure. La fel de impur era şi sângele animalelor.

Medicii laici au existat cu siguranţă. De ex: Regele ASA, din ludeea (919-875 î.Chr.), îmbolnăvindu-se la picioare "nu a căutat pe Domnul ci pe doftori". Secta esenienilor ("manuscrisele de la Marea Moartă"), se ocupa şi cu tratamentul bolnavilor. De asemenea se ştie că regele Irod, ar fi avut mai mulţi medici la curtea sa.

II. Medicina talmudică (70 d. Chr. - 632 d.Chr., când Palestina a fost invadată de arabi). Scrierile rabinice (talmudul întregeşte, prin regulile aspre, opera de păstrare a sănătăţii

individului şi poporului). Talmudul conţine sfaturi profilactice ce vizează curăţenia corpului, protecţia comunităţii faţă de bolnavii contagioşi (Apariţia cazurilor de difterie – Askara - erau semnalate prin sunete de trompetă). Atitudinea talmudului este inconstantă în ce priveşte pe medici şi practica medicală: unele pasaje sunt laudative şi-i sfătuiesc pe oamenii înţelepţi să nu locuiască într-o localitate unde nu există medici. Alteori însă, datorită probabil concurenţei dintre medicii laici şi rabini, poporul afla la sinagogă că: "Cel mai bun medic e sortit să meargă in iad şi că medicina e una din profesiile care te duc direct în iad".

Au existat medici laici numiţi ROFE, moaşe HACAMA (femeie înţeleaptă, = moaşe = sage femme). În jurul anului 280 d.Chr., a funcţionat în Persia, în oraşul Tigris, o şcoală medicală evreiască. Se descriu şi operaţii chirurgicale. Plăgile erau tratate cu untdelemn şi vin. Plăgile curăţite nu trebuiau atinse cu mâna. Ele beneficiau de pansamente curate. Se practicau şi amputaţiile, uneori operaţii pe abdomen. Rabinii ofereau şi numeroase sfaturi dietetice, foarte judicioase.

III. Medicina iudeo-arabă (632-1200 d.Chr.) După cucerirea Palestinei de către arabi, mulţi dintre medicii evrei i-au slujit pe noii stăpânitori, dar fără să renunţe la religia lor. Unii continuau să fie chiar "rabi" (rabini).

Arabii i-au apreciat în mod deosebit pe învăţaţii evrei, acordându-le cinstire şi ranguri însemnate. 0 parte dintre medicii evrei au fost aduşi la curtea califilor şi angajaţi ca medici personali ai acestora. ( De ex: IBN GEAGEAL - medicul califului din Basra; RABI NATANAEL - medicul sultanului Saladin 1 (1138-1193) cel care a decretat primul "război sfânt" împotriva cruciaţilor, cucerind lerusalimul din mâinile lor (1187); SAAD ELDAULON - medicul marelui han Argum al Persiei.

Cel mai celebru rămâne rabinul-medic MOSES BEN MAIMUN (Maimonide), medicul sultanului Saladin (vezi Medicina Arabă). Medicii evrei au dat aşadar strălucire şcolilor medicale din califatele de răsărit şi apus, au contribuit esenţial la înfiinţarea primei şcoli de medicină din Europa Occidentală (Salemo). Ei s-au aflat şi la curtea sultanilor turci. Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului avea

24

24

ca medic personal pe HAKIM IACOB. în fine, medicii evrei erau folosiţi şi ca diplomaţi. Solia trimisă de Şahul Persiei Uzum-Han la curtea lui Ştefan cel Mare de la Suceava în 1473, era condusă de medicul personal al Şahului, ISAAC-BEG.

Medicina Veterinară la vechii evrei

Nu există informaţii care să ateste că la vechii evrei ar fi existat practicieni veterinari. Este însă sigur că, posedând turme de oi şi capre, un număr mare de cămile, măgari şi cai, ei ştiau să aplice unele tratamente simptomatice la aceste animale. Deosebit de interesante ne apar însă preceptele de igienă alimentară. Persoane specializate: hahami (măcelari religioşi), erau singurii autorizaţi să atingă animalul, organele şi sângele său. Sângele trebuia scurs m pământ, fiind impur. Pot fi consumate toate animalele care rumegă şi au copita despicată (ovine, taurine, caprine, căprioare etc.). Nu însă rumegătoarele fară copită despicată (cămilele). Nu se consumă porcul şi iepurele. Se poate mânca ou de pasăre cu excepţia celor de pradă, care s-au atins de carnea mortăciunilor sau şobolanilor (vulturul, uliul, bufniţa, pescăruşul, eretele etc.). Nu se mănâncă păsările sălbatice de baltă (barza, lebăda, bâtlanul), nici un fel de animal care se târăşte (reptile) şi nici rozătoarele de tipul şoarece-şobolan. Nu se mănâncă insecte, cu excepţia lăcustei. Chiar şi de la bovine, nu mănâncă decât carnea "cuşer" (curată), care este cea de la gât şi trenul anterior. Interdicţia are la bază o observaţie raţională: datorită climei calde, carnea de porc ca şi celelalte cărnuri "congestive" se alterează mai uşor putând provoca toxiinfecţii alimentare.

MEDICINA INDIANĂ.

Asupra medicinei indiene ne informează scrierile religioase antice indiene – VEDELE (Ayurveda). Aceste document în sanscrită, aparţinând literaturii şi ştiinţei vechii Indii, cuprind culegeri cu conţinut teurgic cântece liturgice, imne, formule magice etc., care însoţeau jertfele. Ele datează din mileniul al II-lea a.Chr.

Zeul suprem este BRAHMA. Omul şi alte vieţuitoare au fost create de un zeu-făuritor Tvaştvâr. Acest zeu a perforat trupul făcând orificiile: nazale, orbitare, otice, bucală, anală, etc., prin care au pătruns suflurile divine (pranele) care au drept corespondent cele 5 simţuri (vizual, auditiv, gustativ, olfactiv şi tactil). Odată intrate m corp, suflurile (pranele) stau m el "ca vitele într-un grajd". Există o ierarhie a acestor sufluri. Astfel:

- 0 prana centrală stă în inimă: Ea este conştiinţa, suflul central este chintesenţa vieţii şi a energiei. Toate fenomenele din corp, fie ele somatice (animale) fie spirituale, depind de această prana centrală, pe care yoghinii ştiu să o mobilizeze. Din prana centrală iradiază spre periferia corpului: : -sufluri secundare, tot aşa cum razele soarelui iradiază în cosmos. Aceste sufluri circulă prin nişte canale, nu neapărat vasele de sânge, ci nişte canale imaginare.

25

25

- în timpul somnului, suflurile secundare (pranele periferice) sunt absorbite de prana-mamă, cea centrală. Aşa se explică lipsa de percepţie a lumii de către cel care doarme. De îndată ce individul (om, animal) s-a trezit, pranele secundare se desprind de matcă şi aleargă la periferie să-şi facă datoria. Realizează o legătură între macrocosm şi microcosmos.

Elementele fizice fundamentale

COSMOS Pământ Apă Foc Vânt Spaţiu

ORGANISM

Ţesuturi solide

Sucuri-organice

Bilă Suflu Topografia organelor

Medicina este o creaţie a zeului suprem BRAHMA care a revelat-o oamenilor prin nişte zei intermediari (personaje mitologice) care la rândul lor, luând trup omenesc, au coborât pe pământ şi au dictat-o, în formă prescurtată, unor medici.

ZEUL SUPREM-> ZEI INTERMEDIARI -> MEDICI (BRAHMA) (DHVANTARI) (CHARAKA, SUSRUTA ş.a.).

Anatomia şi fiziologia cuprinse în vede.

Cunoştinţele anatomice şi fiziologice din vede nu sunt încă precis documentate. Părţi ale corpului şi anumite organe sunt deja diferenţiate. Astfel, vedele deosebesc peste 3oo de termeni; pe lângă diferitele părţi ale corpului se nominalizează unele organe ca: plămâni, splină ficat„ intestin. Corpul omenesc se compune din sânge, carne (muşchi) şi oase.

În sistemul fiziologiei indiene vechi se menţionează "cele cinci vânturi” ale vedelor care sunt puse în concordanţă cu elementele fiziologice. Ele determină imaginaţiile fiziologice. Astfel, "Apana" pentru părţile inferioare ale corpului, "Prana*' pentru părţile superioare şi în special pentru funcţiile toracelui (respiraţia), "Viana" şi „Samana" reprezintă suflul vieţii, insuflat de zei. 0 dată cu dispariţia acestora se instalează moartea.

Zei cu puteri vindecătoare. Medicina indiană este bogată în zeităţi ca generatori ai bolilor, dar şi ca vindecători. In ierarhia medicală supremă stau gemenii Aswin, în special, pentru atributul lor de a vindeca fracturile osoase şi orbirea. Lor li se asociază Indra, care a lăsat ca moştenire învăţătura medicală a aswinilor. Zeul leacurilor este Rodra. reprezentând totodată suflul vieţii şi al morţii. Waruna este zeul apelor şi a altor remedii.

Boli şi forme terapeutice. Vedele conţin şi descrierea anumitor boli. Unele texte indică mutilări ca urmare a leprei, suferinţe renale, cefalee, tuse şi lumbago, dureri auriculare şi diferite dermatoze. Între cele 99.999 de boli aruncate asupra omenirii de către zei, figurau şi boli produse de viermi, alături de. "febra care revine ia 2 sau 3 zile(malaria).

Formele terapeutice cuprinse în VEDE se bazează pe practici magice şi implorarea zeităţilor, cu scopul îndepărtării demonilor. Pe lângă aceste proceduri, VEDELE cuprind şi o bogată şi diversificată farmacopee. Sunt cunoscute plante analgetice, roborante, de

26

26

combatere a oboselii şi tratarea rănilor, dar şi de producere a unor stări de transă şi visuri. Pot fi identificate ciuperci halucinogene (Amanita muscaria) şi laptele de latex. In dieta indiană au intrat băuturi alcoolice şi amestecul laptelui cu mierea.

Invăţământul medical. Medicina „Adjurvedeană”(Ayurveda) Pe fundamentul vechii medicini indiene - între anii 5oo ante Chr. şi 5oo post Chr. - se dezvoltă învăţătura medicală cunoscută sub numele generic de "Adjurveda"(Ayurveda), adică „cunoştinţele despre o viaţă lungă", scriere caracterizată de pătrunderea unor aspecte empirico-raţionale. Fiziologia lor excelează în elementele:

aer, bilă şi petuită (flegmă). Perturbarea echilibrului acestora constituie bolile care îşi găseau vindecarea în plante şi substanţe minerale.

Vedele cuprind şi indicaţii chirurgicale: îngrijirea plăgilor, laparotomia şi trepanaţia craniului, incizarea abceselor, a furunculelor.

Invăţămintele din "Ajurveda" constituie punctul de pornire a întregii medicini tradiţionale indiene şi a meditaţiei Yoga, cât şi a unei părţi a medicinei europene de mai târziu. In secolul al VI-lea ante Chr, când încep să apară şcolile medicale de la Taxila şi Benares cu mari personalităţi medicale, ca faimosul Şusruta, medicina indiană face paşi importanţi, având posibilitatea de a trata boala ca un fenomen natural, ca o tulburare a ordinei fiziologice.

Concepţia medicinei indiene. In secolele VI şi V ante Chr, se menţionează ( Taxila şi Benareg) o concepţie umorală.

Practica medicală se remarcă în domeniile: - Medicină interne. Indienii au fost buni observatori: descriu tabloul clinic al ftiziei,

leprei, icterului, hemoragiilor în avorturi; stabilesc posibilitatea diagnosticării diabetului zaharat şi a tumorilor, studiază muşcăturile de şerpi şi toxicologia viermilor, cunosc reumatismul.

In terapeutică utilizează medicamente de origină vegetală (uleiuri), animală (laptele, mierea)) şi minerală, precum şi apa (din fluviul Gange). În Ayurveda există o listă de 5oo substanţe cu indicaţiile lor vindecătoare. Acordau o mare importanţa dietelor şi practicau venisecţia, ventuzele, clismele şi balneologia.

Chirurgie. Chirurgia indiană a fost cea mai avansată din lumea antică, fiind bazată pe o bogată experienţă. Se descriu amigdalectomii, operaţii de cataractă, laparotomii, litotomii, suturi intestinale, amputaţii, dar mai ales plastii de nas şi urechi, operaţii de buză de iepure, extirparea tumorilor etc.

- Igienă. Vedele cuprind o serie de prescripţii care se referă la igiena individuală, colectivă; respectarea regimului alimentar raţional.

Concluzii. - Vechea medicină indiană, deşi sacerdotală, are un bogat caracter empiric bazată pe

observaţii şi pe dorinţa cunoaşterii corpului omenesc.

27

27

- Zeii vindecătoriî: gemenii Aswin, zeul Inora, Rodra, Varuna etc. - Anatomia considera ca elemente principale: sângele, carnea, oasele şi substanţa

grasă. - Fiziologia avea la bază cincî. Elemente: Prana, Apana, Viana, Samana şi Udana; medicina ajurvedeană folosea fiziologia de echilibru a elementelor: aer, bilă şi flegmă, o concepţie macrobiotică despre viaţă şi o terapeutică meditativă (Yoga).

Medicina persană.

Iranienii credeau în zeiţa Ameretop care a făcut o grădină miraculoasă, în care creşteau plante binefăcătoare. In mijlocul grădinii se înălţa Gascarena, un arbore minunat, ale cărui fructe aveau darul să vindece orice suferinţă. Dar Gascarena cel "binefăcător avea mulţi duşmani. Întâlnim şi aici opoziţia dintre principiul binelui şi cel al râului, manifestată prin lupta neîncetată al lui Ahrumazda,, zeul lumină, însoţit de cei şase sfinţi ai săi care împart mila, bunătatea şi dreptatea în lume, împotriva lui Ahriman spiritul râului, al ignoranţei şi întunericului, cel care trimitea bolile asupra oamenilor. Sursa cunoştinţelor noastre privind medicina persană este cuprinsă într-o scriere veche „zendavesta”, ne-sacerdotală, constând în practicarea unei medicini laice, de medici, care în prealabil au fost supuşi unor examene severe.

Un alt zeu binefăcător era Mithra , divinitate solarâ, cu un ritual bogat. Cultul lui Mithra, socotit cel dătător de speranţâ, s~a râspândit în tot imperiul roman, până şi în Dacia.

In timp ce bolile, veneau de la Ahriman, arta medicală şi chirurgicală erau darurile lui Ahrumazda. Bolnavul primea leacuri de la medic, dar trebuia să se supunâ şi descântecelor adresate zeului lumină.

Practica medicală era reglementată. Medicul trecea prin anumite "examene", înainte de a căpăta dreptul de liberă practică. Era pus mai întâi să trateze bolnavi aleşi dintre eretici. Dacă îi mureau trei, era socotit nepriceput; dacă îi mureau mai mulţi, era socotit criminal.

Medicina persană veche folosea un număr de practici empirice valoroase, preţuind cu deosebire curăţenia corporală, femeilor li se impuneau măsuri speciale de igiena cu prilejul menstruaţie. Murdărirea apelor curgătoare prin îmbăiere, urinare, etc., era socotită un sacrilegiu care merita pedepsit. Atingerea cadavrelor era socotită ca o impuritate.

Iranienii cunoşteau bine plantele medicinale, pe care au ştiut să le folosească cu

discernământ. Multe buruieni de leac: şi droguri minerale utilizate în medicina chineză erau

aduse din Iran.

Medicina chineză.

28

28

Medicina chineză reflectă cultura multimilenară a acestui popor a cărui dezvoltare în

agricultură, meşteşuguri şi comerţ a permis acumularea unui tezaur de cunoştinţe ştiinţifice de

care, în mare măsură a beneficiat şi medicina.

Medicina chineză a fost eminamente magică, fiind. exercitată de vrăjitori, şamani şi preoţi,

care utilizau patru. Tehnici:

-"Pu" (cercetarea voinţei cerului prin interpretarea modificărilor ce apăreau sub acţiunea

focului , pe un strat de cerneală întins .pe carapacea broaştei ţestoase);

-"Sen" ( consta în acelaşi lucru, dar cu ajutorul firelor de iarbă),

-"Gen" (rostirea unor rugăciuni eu virtuţi vindecătoare),

-"Tsin" (ritual care consta în a atrage piaza rea asupra unei persoane).

Medicina antică chineză este diferă în decursul mileniilor în raport cu formele sociale de

organizare şi conceptele filozofice care s-au perindat:

I. Mediclna cultului strămoşilor. Porneşte de la cultura Shang din mileniul al II-lea a.Chr. In această cultură boala şi

tămăduirea sunt legate de strămoşii decedaţi dar şi de oameni în viaţă.

II. Medicina demoniacală a timpurilor Chou.

Medicina acestor timpuri considera boala ca un rezultat al agresiunii demonilor, iar

metodele terapeutice aplicate, utilizează încercări de alungare (exorcizare) a demonilor, care

au pus stăpânire pe omul bolnav. Astfel, găsim folosirea amuletelor, a talismanelor sau a

pecetelor de izgonire a răului; apar formule magice, dar şi substanţe tămăduitoare împotriva

demonilor, se aplică-pe scară largă.

III. Medicina naturalistă. Medicina chineză de atunci este dominată de ideea legăturilor strânse dintre natură şi

om, un rol important având cosmologia. Este perioada "cores-pondenţelor dintre fenomene",

cu o terapeutică magică, care derivă din cunoştinţele unei. medicini naturaliste, generată de

tehnici medicale teurgico-demoniacale.

IV. Medicina sistematică. Confucianismul Începe în mileniul I a.Chr. şi este caracterizată de doctrinele lui COFUCIUS (551 -

479 a.Chr.). Si această medicină poartă urmele magiei, având. la bază două principii

antagoniste " Iang " şi " In ".

— „ lang " este principiul activ al forţei, al luminii.; sub semnui lui stau. soarele

şi cerul; reprezintă activitatea masculină, fecunditatea, vara şi căldura.

29

29

- „ In „, este principiul pasiv, al negaţiei, al întunericului; sub semnul lui stă

pământul şi reprezintă feminitatea, frigul şi iarna.

-Aceste două principii sunt reglate de factorul " Ki " determinâd marile

ritmuri cosmice, biologice şi istorice.

V. Doctrinele privind elementele fundamentale .

Apărute în preajma anilor 3oo ante Chr., create de Ciu-Yen. Elementele acestui sistem erau:

apa, pământul, focul, lemnul şi metalul. Aveau corespondenţe şi corelaţii şi în medicină şi

anume: apei îi corespundeau rini-chii; pământului îi corespundea splina, focului inima,

lemnului- ficatul, metalului plămânii. Metodele curative ale medicinei chineze vechi, în

conceptul societăţli confuciene, urmăreau fidel aceste principii.

VI . Farmacologia chineză şi influenţa Taoismului. Concept filozofic care a intrat în istoria filozofiei chinezeşti -"Tao"-, principiu al

imposibilităţii pătrunderii şi cunoaşterea omului. Pe baza acestei concepţii, în medicină se

dezvoltă o orientare dietetică macrobioticâ şi începuturile farmacologiei chineze. Medicina

deosebea, pornind de la în-văţămintele Tao-Hong-King (452 — 536), trei. categorii de

droguri.

-Prima categorie (superioară), conţinea rădăcina de Gin-Seng şi fructe de magnolia,

-a doua (medie), care puteau fi uneori otrăvuri şi produceau reacţii adverse,

-iar a treia (inferioară), încadra medicamente obişnuite sau specifice.

ACUPUNCTURA ŞI MOXIBUSTIA. Pe lângă terapia medicamentoasă, o metodă

terapeutică des folosită era acupunctura, descrierea căreia datează din secolul al V-lea a.Chr.

şi se datoreşte medicului Pien--Chio.

— Acupunctura este o metodă diagnostică şi terapeutică chineză, în care ace

subţiri (din argint sau aur)„ sunt înfipte în diferite părţi ale pielii, corspunzătoare anumitor

organe interne. Se foloseşte în combaterea durerilor şi în narcoză.

Moxibustia este o procedură în care plante tămăduitoare arse sunt puse pe

punctele de acupuncturâ. Iritarea pielii produce efecte similare cu acupunctura, şi se bazează

pe principiul "lang", iar moxibustia pe "In ".

Practica medicală.

- Medicina internă. Chinezii au semnalat şi au descris bine unele boli ca:

rujeola, dizenteria, variola, holera. Se diferenţiau febrele de 2-3 zile şi se cunoştea o gamă

largă de plante cu proprietăţi antihelmintice.

30

30

- Terapeutica făcea apel la: efedra sinica (efedrină), uleiul de chaulmogra, rădăcina de ginseng, acidul salicilic, mercurul etc. - Chirurgia. Lipsiţi de cunoştinţele anatomice necesare, chinezii practicau totuşi - sub anestezle localâ -, intervenţii pe oase, splinâ; efectuau cezariene şi castrări.

- Igiena este mult mai dezvoltată decât la celelalte popoare antice. Se remarcă

"variolizarea" împotriva variolei; se respectă prescripţiile cu privire la igiena individuală şi

colectivă, referitoare la alimentaţie, la muncă şi la odihnâ. Păstrau curăţenia în aglomerările

umane.

3.7.9. Concluzii. - Medicina cultului strămoşilor; medicina demoniacală (perioada Chou)î

medicina sistematică influenţatâ de confucianism. - Doctrinele privind elementele fundamentale, cele cinci organe de bază ale

corpului. omenesc. - Taoismul şi influenţele asupra farmacologiei chineze; categorii de remedii,

acupunctura şi moxibustia.

- Practica medicală.

MEDICINA JAPONEZĂ Date despre medicina japonezilor, cu puternice influenţe empirice, există la fel ca şi a chinezilor, din anii 17oo - l8oo ante Chr. Japonezii preferau venisecţia, aplicări acuatice (apa minerală) sub diverse forme. Japonia moşteneşte medicina chineză, adusă de misionarii coreeni.

MEDICINA TIBETANĂ. Medicina tibetană este dominată de elemente preluate din medicina chinezâ. Condiţiile

istorice ale Tibetului au permis ea o mare parte a canonului budhist să fie tradus în tibetană,

iar odată cu el alte texte, printre care şi cele cu conţinut, medical.

Invăţământul medical. se practica la "facultăţile" lamanaiste după modelul faimoaselor

mânăstiri budiste şi mulţi medici tibetani îşi perfecţionau. pregătirea de specialitate prin

repetate călătorii de studii în India.

Difuzarea medicinei tibetane, la rândul ei, a făcut posibilă răspândirea ei în Mongolia, iar

aceasta a permis, prin contactele ei cu Rusia, o vehiculare a textelor şi ideilor medicale, din

această parte a lumii, spre Europa. În difuzarea concepţiilor medicale în Europa, l-au jucat

membrii familiei Badmaiev, Alexandru Badmiev, iniţial călugăr într-o mănăstire din

31

31

Transbaicalia, ulterior trecut la creştinism, bun cunoscător ai medicinei lamaiste, şi-a

dobândit un Mare prestigiu prin succesele sale terapeutice.

Filozofia medicală tibetană (asemănătoare cu cea indiană), are la bază trei elemente: vântul

(care simbolizează forma, raţiunea şi spaţiul); bila. (simbolizează voinţa, energia, ritmul şi

coeziunea): apa (reprezintă substanţa şi pasivitatea).

Medicina feniciană . În Fenicia,, denumire antică a teritoriului de pe coasta de râsărit a Mării Mediterane

(Libanui de azi), începând cu mileniul al III-lea a.Chr., au luat naştere mici oraşe - state

(Byblos, Sidoa, Tir şi altele), cu o cultură şi economie înfloritoare.

Aici a apărut în secolul al XIII-lea a.Chr. scrlerea alfabetică, preluată ulterior de greci şi

romani. Fenicienii, buni navigatori şi comercianţi, au întemeiat în secolul al XII - VII-lea

a.Chr., numeroase colonii în Cipru, Sicilia, Sardinia, în Africa de Nord şi în Spania. Rând pe

rând oraşele feniciene. Sunt, fie supuse, fie dominate de egiptenl,- (secolele XVI - XIV

a.Chr.), de hitiţi (secolul XIV - XIII a.Ch.r.), de asirieni (secolele XII - VII aChr.) şi de

persani (secolele VI - IV a.Chr.), spre a fi definitiv cucerite de către Alexandru cel Mare, în

anul 332 a.Chr., importanţa lor scăzând în epocile elenistică şi romană.

Despre medicina feniciană cunoaştem puţine lucruri. A fost o medicină sacerdotală,

bazată pe multe elemente mito-magice. Pe Erasmus (Esculap al grecilor) îl divinizau,

deoarece era educator de vindecări prin ajutorul soarelui: Astarta avea un rol asemănător.

Copiii corabilor erau spirite rele, cauzatori ai bolilor, împotriva cărora se foloseau plante

vindecătoare şi descântece. în caz de muşcăturii. de şerpi veninoşi.

MEDICINA GREACĂ

De la început trebuie discutat ceea ce este original medicinei greceşti şi ceea ce este

împrumutat. In acest sens există trei păreri diferite:

32

32

1. Care neagă orice influenţă orientală asupra medicinei greceşti (susţinută de Gharles

Daremberg -1817 - 1372);

2. Care consideră că totul derivă din filozofia şi ştiinţa orientală (însă grecii au fost creatori,

unici în artă şi medicină) - susţinută de Gharles Daremberg, (1817 - 1372);

3. Consideră că totuşi au existat influenţe externe asupra cultiirii şi medicinei greceşti

(susţinută de Vasile Bologa, n 1892}, amintind că, influenţe parţiale au fost, din partea:

- asiro-babilonenilor, sub influenţa astrologiei promovând evoluţia ciclică a plantelor şi

observând evoluţia bolilor şi a patologiei;

- egiptenilor, care au înfiinţat şcoli medicale în Grecia, iar medicii greci au studiat medicina în

Egipt;

- indienilor,(care au interferenţele cu medicina greacă) - prin analogie cu teoria umorală

greacă şi trepiedul filozofic indian.

Fazele caracteristice ale medicinei greceşti . Aceste faze se pot grupa în:

- Faza I-a care corespunde perioadei v VII – V a.Chr. şi este caracterizată

de concepţii teurgice.

- Faza II-a este dominată de activitatea medicinei hipocratice (între secolele V şi IV a.Chr.

Hipocrat din Cos).

- Faza Ill-a (3oo - 5o a Ch.) caracterizată prin şcoala medicală din Alexandria, denumită şi faza

elenistică, sau a alexandrinilor.

~ Faza a IV-a (5o a.Chr. - 395 post, Chr), se evidenţiază prin caracterul_ ei mixt greco-roman.

Medicina teurgică a Greciei antice

În antichitatea greacă, cultul lui Asclepios (ulterior Esculap) este expresia tipică a conceptului teurgic.

Asclepios, este fiul lui Apollo. Originea acestui cult, este în secolele VII - V a.Chr. şi se extinde în toată Grecia.

Provine probabil din cultul preotului medic egiptean Imhotep.

Cultul lui Asclepios se practică în centrele mari orăşeneşti, a căror urme le găsim şi azi în

Epidaur, Chidos, Cos, Rhodos. În aceste centre existau sanctuare (temple) care erau amplasate în păduri, lângă izvoare

termale, fiind adevărate instituţii terapeutice. Sportul, teatrul şi muzica completau curele. Se aplicau vomitive,

purgative, somnoterapia, regim dietetic. Informaţii asupra unor vindecări "miraculoase" au fost, imortalizate de

preoţii (asclepiazi) şi de bolnavi pe plăci votive (reprezentare plastică a unui organ sau o parte a trupului), ca

semn de mulţumire, însoţit de onoruri materiale jertfite zeului.

Unele concepţii „ştiinţifice”, prehipocratice.

33

33

Primele indicaţii le avem despre şcoala Pitagoreană (Pitagora din Samos 57o - 53o), importante

pentru "jurământul lui Hipocrat". Sănătatea în context medical,. era considerată ca "armonie" a corpului

omenesc, "disarmonie" constituia boala, iar vindecarea se obţinea prin reinstalarea "armoniei". Bolile puteau fi

produse prin disarmonia sucurilor corpului: sângele, bila galbenă, bila neagră şi flegma (pituita). Alte concepţii

filozofco - pseudoştiiţifice medicale care s-au perindat în perioada prehipocratică :

-Alcmaion din Crotxxna (medic – naturalist sec.V.— VI. a.Chr.) - patologia_ calitativă. Elementul

central au fost porii.

- Democrit din Abdera , (46o - 37o a C) întemeietorul atomismului.

- Heraclit din Efes (55o - 480) care propaga teoria "substanţei de bază" şi

- Empedocles din Agrigent, părintele celor patru " elemente "de bază: apa, pământul, focul şi aerul) care

corespundeau calităţilor: umed, uscat, cald şi rece. În corp echilibrul acestora formeză. armonie = sincrazie

= sănătate iar dezechilibrul generează disarmonie = discrazie = boală.

II. Medicina hipocratică.

Hipocrat s-a născut în insula Cos(460 a C). A avut doi fii Ţhessalos şi Dracon şi o fiică, casătorită cu

Polybe, medic care a scris "Despre natura omului" care făcea parte din opera lui Hipocrat cunoscută sub numele de , "Corpus

Hipocraticum".

Hipocrat. datorită cunoştinţelor sale enciclopedice, experienţei îndelungate, şi spiritului său metodic şi

sistematizat, s-a îndepărtat de medicina sacerdotală, de sacrificii şi de misticism,. devenind fondatorul medicinei ştiinţifice,

fiind considerat PĂRINTELE MEDICINEI.

Medicina hipocratică; trăsături fundamentale

( unele din ele fiind valabile şi în azi):

- omul, respectiv bolnavul, este văzut în totalitatea sa. Este o rnedicină a întregului.

- pentru Hipocrat viaţa este o continuă interacţiune şi o luptă de adaptare la mediul arnbiant.

- este o concepţie umoralistă, în sensul că umorile din corp( sângele, bila galbenă, bila

neagră şi flegrna) sunt îrrtr-un anumit echilibru, fiind reglate de "physis" (natura). Umorile sunt

legate între ele prin "pneumă" şi proporţiile dintre acestea determină variate tipuri de

temperamente: sangvin, coleric, melancolic şi flegmatic.

- Sănătatea rezultă din echilibrul (craza) umorală (eucrazie), iar

- boala este determinată de dezechilibrul umorilor (discrazie)

- Insănătoşirea este produsă de reechilibrarea organismului prin eliminarea materiei dăunătoare

("materia pecans"; înlăturarea acesteia făcîndu-se prin criză sau liză.

34

34

- Lipsită de baza anatomicăt concepţia medicală hipocratică este

compensată de ideea constituţională umană,

- Scrierile de bază denumite "Corpus Hipocraticum" Cele mai importante, redactate

însăşi de Hipocrat, sunt volumele I III cu conţinut epidemiologic "Despre aer, apă şi lacuri”

şi unul cu conţinut de prognozpă a bolilor, afecţiuni chirurgicale şi Aforisme. De asemenea,

importante sunt lucrările privind dieta, despre "boala sacră" (epilepsia- considerată ca o afecţiune

a creierului) şi scrieri mai scurte despre articulaţii; despre inimă; fistule; glande endocrine etc.

Şcolile medicale hipocratice (din Cos şi Chidos)

Şcoala medicală din Cos, apărută în v IV a Chr, sub egida preceptelor hipocratice în medicină. Oraş

comercial, vizitat. în special, pentru ternplele lui Asclepios, a format o şcoală medicală care, considera

medicina o artă, ca atare cel ce voia s-o practice trebuia să aibă talent. Ca şi concepţie, orrul trebuia

privit în totalitatea sa , sintetic. Medicina nu se oprea la un anumit organ, ci studia corpul în ansamblul

său, terapia se adresa organismului în totalitate, prin măsuri dieteticef odihnă, prin mişcare şi exerciţii fizice;

deci era o medicină integralistă, practică.

Şcoala din Chidos socotea medicina o ştiiinţă care, poate fi învăţată metodic de oricine, învăţătura

teoretică având un rol precumpănitor. Se punea preţ pe observaţia locală, tratamentul fiind local,

simptomatic. şi mai ales medicamentos .

Deci practica o medicină abstractă, localicistă, analitică.

Aceste şcoli medicale, cât şi altele: Rhodos, Crotona etc., se caracterizau printr-o disciplină se-

veră şi examene serioase. Ucenicia (studenţia) se termina prin depunerea jurământului, când tânărul

medic primea dreptul de liberă practică. Deosebim trei categorii de medici:

- primul grup, vizitau pacienţii la domiciliu sau chiar la casa lor, dispunând de "camere de

consultaţii şi mici intervenţii chirurgicale" sau primeau bolnavii în "staţionare" (aşa numitele iatreioane);

- al doilea grup (periodenţii) se perindau prin ţări sau meleaguri îndepărtate. La serviciul

lor se făcea apel în caz de epidemii sau războaie, oferind populaţiei asistenţă rnedicală. Şi Hipocrat a fost

periodent.

- al treilea grup era în serviciul public al oraşelor, retribuiţi dintr-un fond special

(iatricon) sau în serviciul armatei ori a flotei. Aceştia îngrijeau şi pe cei lipsiţi de mijloace materiale,

răspunzând de starea igienico-sanitară a localităţilor.

Practica medicală în epoca hipocratică.

35

35

Medicină internă În scrierile hipocratice se remarcă o observaţie metodică şi sistematică a numeroase boli

şi o minuţioasă prezentare a simptomatologiei. Se descriu foarte bine pneumonia, pleurezia, empiemul

toracic, anginele, tuberculoza pulmonară, osoasă şi articulară, m Pott şi coxalgia. Este deasemeni

amintită splenomegalia şi colica renală, cât şi o serie de boli parazitare.( echinococoza şi triehineloza, o metodă

de extirpare a chistului hidatic şi susţine şi ipoteza etiologiei palustre a febrei de 2 şi 3 zile -malaria).

Boli neuropsihice. Hipocraticii recunoşteau în epilepsie o boală a creierului, iar histeria este considerată

"o deplasare a uteruluî" etc.

Ortopedie, Chirurgie. S-au găsit menţiuni privind tratamentul plăgilor, fracturilor osoase şi luxaţiilor,

având pentru tratarea lor aparate de extensie, ingenios construite. Se descrie modul de incizie şi deschiderea

toracelui în empiemul pulmonar, pentru litiază de vezică urinară şi altele. Hemoroizii se tratau prin cauterizare

sau excizie.

Obstetrică şi ginecologie. Se practicau în mod curent tuşeele vaginale, dilatarea colului uterin spălături

intrauterine şi masajul uterin. Se descriu semnele gravidităţii (28o zile), diverse forme de prezentare a fătului şi

infecţii puerperale grave şi deseori mortale.

Terapeutica. Acceptă rolul naturii. Resping metodele "dure" în medicină. Aplicau vomitive, purgative ,

venesecţii, calmante, băi calde şi reci etc. Ca principiu general tratamentul medicamentos nu trebuia folosit

decât excepţional şi preventiv(cel (diuretic era socotit ca profîlactic).

Igiena. Din unitatea corpului omenesc şi interrelaţia sa cu mediul înconjurător a derivat preceptele de

igienă individuală şi colectivă.

Prognoza importantă în medicină hipocratică, se baza pe recunoaşterea situaţiilor prin care va trece

bolnavul în evoluţia bolii sale; ea se fundamentează pe o observaţie atentă şi o anamneză amănunţită.

Alte şcoli medicale ale antichităţii - Şcoala medicală din Alexandria se formează la începutul secolului al III a.Chr.

reprezentanţii de vază a acestei şcoli au fost Herophil ( 3oo a Chr) si Erasistrat (25o a Chr),

Herophil din Caledonia, medic şi anatomist, ne-a lăsat prima descriere precisă a creierului, al

ventriculului IV şi al învelişurilor sale; a ochiului şi a marilor artere a unor glande cu secreţie interna,

precum şi a organelor genitale masculine şi feminine. Aprecia corect semnificaţia pulsului, iar în fiziologia

nervilor a diferenţiat anatomic paraliziile motorii de tulburările senzitive, practicând vivisecţii şi autopsii pe

cadavre.

Erasistrat, a enunţat o fiziologie care era orientată spre o patologie mecanicist-solidistă. Prin

aceasta admitea teoria despre "pneumă"(în concordanţă cu teoria alexandrinilor) şi care arăta că "circulaţia

aerului" în vasele sanghine punea în mişcare "atomii". Presupunea deja funcţia de pompă a inimii. Interesante

36

36

sunt observaţiile sale referitoare la metabolism prin care face legătura dintre aportul substanţelor nutritive

şi arderea lor. A introdus în medicină fiziologia experimentală şi a folosit noţiunea de „transpiraţie insensibilă”.

Empiricii. Negau cercetarea experimentală, anatomia şi fiziologia şcolii alexandrine promovând pe

prim plan Terapia.

Personalităţile rnai importante ale empiricilor au fost: Philin din Cos ( v III a Chr ) , Pyrrhon din E lis (36o – 270

a Chr) , Serapion din Alexandria şi Glaucia( care a formulat principiile de bază ale medicinii empirice).

Empiricii dispar treptat pe măsura ascensiunii medicinei romane(în special datorită criticelor lui Galen).

Metodiştii. Asclepiade din Betinia, (v I a.Chr.), influenţat de Democrit şi Epicur, continuaţi de

Thessal din Trailles (sec.I.a.Chr), au creat o şcoală medicală cu precepte eclectice cu caracter somato-mecanicist.

Lumea ar fi alcătuită din atomi (particole imperceptibile) totul este mişcare. Şi corpul omenesc este constituit din

atomi, a căror liberă mişcare şi circulaţie în organism dau sănătatea, iar stagnarea lor (obstructio) duc la îmbolnăvire.

Temison (123 - 43 aChr), spunea* "Medicina este o metodă contemplativă a fenomenelor comune bolilor" şi

împarte aceste fenomene în trei categorii: 1. excesul de constricţie (Status strictum), când atomii nu se pot

mişca; 2. excesul_ de relaxare ( status laxum) , când atomii se mişcă haotic şi uneori există 3. reunirea acestor

două stări ( status mixtum.) . Toate bolile intră în cadrul uneia din aceste trei stări. Ca atare şi indicaţiile

terapeutice trebuie să fie: a dilata ceea ce este contractat şi a contracta ceea ce este dilatat. Astfel, în "status

strictum" se vor aplica dilatatoare, vomitive, purgative, băi calde, iar în "status laxum" substanţe astringente, apă

rece, fricţiuni reci, chimioterapie, talazoterapie.

Pneumaticii, reprezentau o şcoală, legată de filozofia Stoa şi de interpretarea pneumei. ca element material,

dătător de viaţă. Pneuma (aerul inspirat); tempera căldura inimei şi împreună cu sângele, produs de ficat, difuzat în

întregul organism, menţinea toate funcţiile corpului. Intemeietor al şcolii pneumaticilor a fost Atheneu din Ataleia

(sec I a Chr).

MEDICINA ROMANĂ

La început (sec. III-II î.Chr.) imperiul Roman deşi era o - forţă civică-militară în plină

ascensiune, medicina era destul de înapoiată. Era o medicină magică, cât şi una empirică, dar

mult mai sărace decât ale altor popoare mediteraneene.

Romanii trăiau în aer liber şi aveau un regim aspru de viaţă bazat pe diete impuse,

gimnastică sporturi (mai ales lupte şi călărie). Deşi exista "o medicină", nu au existat medici

37

37

în sensul "grec" al cuvântului, până către sec. I d.Chr. Practicile medicale erau sumare şi se

efectuau în interiorul familiei, de către unul din membrii ei, sau chiar de către sclavi. Aceşti

tămăduitori nu depăşeau perimetrul familial. Mai târziu, medicii militari s-au bucurat de

prestigiu. Ei erau ofiţeri.

Medicii proveniţi din lumea greacă au început să pătrundă în citadela romană. Se pare

că primul a fost un hippocratic spartan, ARCHAGATOS, care încă de prin 219 a.Chr.

căpătase cetăţenie romană.

De aici înainte, medicina romană va fi cucerită pas cu pas de greci, cel mai vestit ,

Claudius Galen, fiind tot de origină greacă.

Medicina romană trăieşte în posteritate prin concepţiile (nu neapărat originale) exprimate

în cărţile pe care le-a lăsat. Deosebim:

a) Cărţi cu problematică medicală scrise de nespecialişti (scriitori, filozofi,

istorici, şi

b) b) Concepţii şi cărţi elaborate de specialişti, de medici.

A. Cărţi cu problematică medicală scrise de nespecialişti (enciclopedişti)

PLINIU cel bătrân (23-79 d.Chr.), fost amiral, mort la Pompei în erupţia Vezuviului,

autorul scrierii Historia naturalis, 37 de cărţi în care se ocupă de botanică, zoologie, tehnică şi

medicină (cărţile 20 şi 32).

Aulus Cornelius CELSUS, (60 a.Chr. - 20 d.Chr.), autorul lucrării De arte medica(

dietetică, importanţa climei şi a constituţiei bolnavului ca factor de diagnostic, terapie şi

prognostic (viziune hippocratică) se dau indicaţii terapeutice concrete: sângerare, purgaţie,

aplicarea ventuzelor, ş.a.). Descrie magistral operaţia de hernie inghinală (din păcate se scotea

şi testiculul - fără vre-o raţiune anume). El a introdus în medicină celebrele caractere ale

inflamaţiei: rubor et tumor cum calor et dolor. Foarte apreciat în medicina evului mediu şi a

renaşterii. Paracelsus, alias şi-a luat numele după Celsus: Paracelsus - mai presus decât

Celsus.

LUCREŢIUS CARUS (99-55 î.Chr.) deşi filosof, întreprinde vaste incursiuni în ştiinţa

eredităţii şi chiar medicină în ”De rerum natura”.

B. Concepţii şi cărţi elaborate de specialişti (medici)

1. Curentul medical pneumatist (primele două secole după Ch). Reprezentant:

ATENEU din Atalia, v I după Ch sub împăraţii Claudiu şi Nero.

"Pneumaticii" sunt de părere că principiul ce întreţine viaţa este pneuma (aerul) care

conţine un suflu vital de origină divină. Ideea este preluată din medicina egipteană, unde oferă

oamenilor aceeaşi pneuma vitală, sub forma unei "chei a vieţii". Intrat pe nări şi prin gură,

38

38

aerul ar fi difuzat prin sânge în tot organismul. Galen, marele medic al antichităţii, era un

pneumatist convins. El scria că în organism circulă sânge amestecat cu bule de aer.

2. Curentul medical al metodicilor

ASCLEPIADE din Bitinia, (a nu se confunda cu Asklepios), un grec(pe atunci Grecia

era o simplă provincie romană), a întemeiat concepţia metodică, care respingând teoria a

pneumei şi a suflului vital, acordă încredere numai observaţiei şi practicii medicale. Era un soi

de empirism pornind de la experienţă, de la practicism, nu excludea totuşi teoria. Aveau

concepţii simpliste, de nivel scăzut, dar interesante. Astfel:

a) Schimburile dintre organism şi natură se fac sub forma atomilor (Asclepiade era

adeptul atomismului lui Democrit şi Lucreţiu). Orice substanţă intră sau iese din corp este

sub formă atomică, în ultimă esenţă şi alimentele sunt descompuse în atomi la nivelul

intestinului. Focul vieţii (metabolismul) nu poate fi întreţinut decât de substanţe aflate sub

formă de atomi.

b) Metodiştii erau solidişti, adică apreciau că starea de sănătate sau de boală depinde nu de aer,

cât de starea unor ţesuturi solide şi în special de starea în care se găsesc "porii" din piele şi din

mucoase. Când porii sunt prea închişi (stenoză) ori când dimpotrivă ei sunt prea deschişi

(areoză) apare boala, deoarece se tulbură intrarea sau ieşirea liberă a atomilor. În consecinţă,

medicul trebuia să discearnă dacă bolnavul are o stenoză sau o areoză. Remediile erau

simpliste, simptomatice. Când "porii" erau închişi (stare congestivă) ei trebuiau deschişi prin

"măsuri relaxante" ca emisie de sânge, băi fierbinţi, ventuze, frecţii cu revulsive(camfor, etc).

Dimpotrivă, când porii erau deschişi (stări febrile) se recomandau "constrictoare" ca duşurile

şi împachetările reci. Aceste tratamente "restructurau atomic" organismul, îl transformau

global, situaţie pe care ei o numeau metasincriză.

Un medic metodist celebru la Roma a fost ginecologul şi pediatrul:

SORAN din Efes (sec. II d.Chr.), autorul unui tratat despre bolile femeilor. A descris

organele genitale la femei, dinamica gestaţiei, o serie de boli ginecologice (amenoreea ,

metroragia, vaginita şi metrita, fibromul uterin, cancerul genital ş.a.).

Soran a descris şi complicaţii obstetricale (angustie pelvină). A elaborat câteva manevre

originale pentru înlesnirea expulzării copilului, iar în cazuri de distocie grave, a recomandat

salvarea cu precădere a mamei. A dat tehnici de embriotomie în caz de fetus mort-putrid. Ştia

să folosească speculum-ul în examinarea vaginului şi utiliza cateterismul vezicii urinare în

timpul naşterii. Scrierile lui Soran au fost copiate şi folosite în tot cursul evului mediu.

Claudius GALEN (131-201 d.Chr.), cel mai celebru medic al antichităţii romane, era

grec şi s-a născut la Pergam, în Asia Mică şi s-a stabilit în 164 d. Chr. la Roma unde a devenit

39

39

medicul personal al împăratului Marc Aureliu şi al fiului acestuia Commodus, fiind considerat

drept egalul marelui Hippocrate. Şi aceasta nu numai în vremea lui ci şi în următorii 1500 de

ani exercizând adevăerată dictatură ideatică medicală. Este autorul a 131 de cărţi, majoritatea

se bazează pe „Corpus Hipocraticum”, larg comentate şi complectate. Deosebite sunt 15

volume ce constitue „Ars Medica” cu un conţinut anatomic, de fiziologie, farmacologie,

despre febră, dietetică, prognostic, epidemiologie etc. Galen a fost pur şi simplu divinizat mai

mult de un mileniu şi jumătate, deşi s-a văzut că opera sa (anatomică mai ales) are greşeli

flagrante.

Caracteristicile ideatice ale operei lui Galen:

I. EXPERIMENTUL TREBUIE SĂ STEA LA BAZA CUNOAŞTERII

Galen a fost primul mare experimentator în medicină. Disecţiile şi mai ales vivisecţiile sale pe

porci şi maimuţe (disecţia umană era interzisă), extrapolate apoi în anatomia şi fiziologia

omului, au impus concluzii de valoare. Astfel, secţionarea la diferite nivele a măduvei spinării

la porcul viu, i-a adus date exacte asupra inervaţiei metamerie. Prin extirpări ale unor porţiuni

din creier şi măduvă şi-a dat seama de interdependenţa dintre anumite formaţiuni nervoase şi

organele efectore periferice (organe interne, muşchi ai membrelor, etc.). Legând ureterele a

dovedit originea renală a secreţiei urinare (contrar metodicilor care afirmau că urina este

colectată de vezică direct, de la toate organele interne).

Faptul că Galen a scris despre existenţa unei corespondenţe între boală şi leziune, ne

face să-l socotim un adevărat precursor al anatomiei patologice - ştiinţă ce se va naşte cu

adevărat abia în secolul XVIII (practic după 1500 de ani de la dispariţia lui Galen).

Din păcate, viziunea galenică asupra CIRCULAŢIEI SÂNGELUI conţine numeroase

greşeli. Această schemă era următoarea:

A) Naşterea sângelui: Materia primă din care se naşte sângele sunt alimentele care au

două componente: prima, valoroasă, este dusă de la intestin la ficat prin vena portă; aici în

ficat, se transformă în sânge venos. Partea nevaloroasă din alimente este dusă la splină, care

fabrică bila neagră. (melancholia).

B) Amestecul sângelui venos cu spiritul animal aflat în ficat, face ca sângele să capete

două însuşiri:

a) capacitatea de a hrăni ţesuturile;

b) capacitatea de a circula (mobilitatea). Este de precizat că Galen nu dădea nici o

importanţă aspectului de pompă aspiro-respingătoare a inimii. După el sângele circulă datorită

faptului că e amestecat cu spirit animal.

c) Purificarea sângelui. Sângele vine din ficat în cavităţile din dreapta ale inimii, iar de

40

40

aici pleacă la plămâni, unde se purifică (deşeurile acumulate de arderi sunt eliminate prin

plămâni). De la plămâni, cea mai mare parte a sângelui curăţit PLEACĂ DIRECT -fără a mai

trece prin inimă, la organe, pe care le hrăneşte. O foarte mică parte de sânge -care a absorbit

pneuma cu principiul vital (influenţa pneumatiştilor), se reîntoarce totuşi în partea stângă a

inimii. Aici pneuma (spiritul vital) se transformă în spirit animal, o formă de spirit care are

liberă trecere şi, apoi printr-o gaură aflată în peretele interventricular, în partea dreaptă a

inimii, apoi în vasele speciale care duc spiritul animal la creier. "Neastâmpăratul" spirit

animal iese apoi din sânge, trece în creier şi măduva spinării, iar de aici, folosind nervii ca pe

nişte drumuri, ajunge la periferia corpului asigurând sensibilitatea.

Principalele erori ale schemei, combătute mai ales de renascentistul Andrea Vesal şi

de W. Harvey - sec. XVII, erau deci:

a) sângele este fabricat de ficat;

b) sângele poate circula în două sensuri prin acelaşi vas;

c) există o gaură în septul interventricular, prin care sângele venos se amestecă cu cel

arterial;

d) d) inima e un simplu "sac" pasiv şi nu o pompă care împinge şi aspiră sânge (vezi

tabelul 5).

Paradoxal, în cazul circulaţiei sângelui, Galen NU a onorat caracteristica enunţată,

respectiv "Experimentul trebuie să stea la baza cunoaşterii".

II, BOLILE SUNT PRODUSE DE ALTERAREA PNEUMEI ŞI CONSTAU DIN

DEZECHILIBRUL UMORILOR

Cu alte cuvinte, Galen uneşte în concepţia sa patologică, ideile pneumatiştilor, cu cele

ale hipocraticilor privind dezechilibrul dintre umori (discrazia). El a stabilit diferenţa dintre

pneumonii şi bolile pleurale, a descris corect unele boli de nutriţie ca diabetul şi guta, a

dovedit că pletora - excesul de sânge stă la baza congestiei şi a hemoragiei cerebrale (ictus-ul

apoplectic). A diagnosticat diferite psihoze şi a scris o lucrare despre bolnavii simulanţi

III. CONTRARIA CONTRARIIS CURANDUM EST

Acest aforism medical, căruia Galen i-a rămas credincios, s-ar traduce liber astfel:

Utilizează procedeul terapeutic opus simptomelor bolii. Deci în febră - răceala, în congestii -

eliminarea excesului de sânge prin flebotomie, în stările toxice - purgaţia, în torpoare -

excitantele, în stări de agitaţie - opiul, etc.

Reiese că Galen a acordat o atenţie mai mare combaterii SIMPTOMULUI decât

CAUZEI BOLII. El practica ceea ce se numeşte azi terapia simptomatică. neglijând căutarea

cauzelor bolii şi înlăturarea lor, ceea ce evident a scăzut randamentul tratamentului. Pentru

41

41

realizarea scopului (înlăturarea simptomelor) el a dat celebra schemă universală de tratament,

atât de dragă medicilor medievali: sângerare- purgaţie.

Terapeutica lui Galen se baza pe mii de reţete, care înglobau plante, minerale,

opoterapice - leacuri preparate din produse animale: (splină, ficat, creier, excremente, ş.a.). El

este acela care a introdus în practica medicală teriacul (numele de Theriaca se trage din

poemul didactico-ştiinţific Theriaca, scris de Nicandru din Colofon, tot în sec. I, în care sunt

descrise animalele veninoase: şerpii, scorpionii, otrăvurile lor şi remediile contra veninurilor).

Teriacul era un preparat complex ce conţinea 70 de ingrediente între care şi carnea de viperă

şi care, de-a lungul evului mediu a fost adorat de medici şi prescris ca panaceu universal în

toate bolile.

Principala operă farmacologică a lui Galen este: „De simpliciium medicamentorum”,

care conţine descrierea a 473 de droguri vegetale. La mare cinste, au rămas mai bine de 1700

de ani, purgativele amare ale lui Galen (Pier galenii) pe bază de aloe. Galen are meritul de a fi

împărţit şi diferenţiat medicamentele după:

- origină, aspect exterior şi acţiune;

- de a fi diferenţiat net medicamentul de aliment (medicamentul induce o schimbare

calitativă în organism, pe când alimentul doar o sporire cantitativă a masei

organismului),

- a diferenţiat după "tărie" medicamentele care în mare au aceeaşi acţiune (laxative,

purgative obişnuite, drasticele de tipul uleiul de croton - etc.).

- Tot el a dat indicaţii în ce măsură un medicament poate să-1 înlocuiască pe altul

(Qui pro quod).

Numele atât de uzitat azi de farmacie galenică nu are însă nici un fel de legătură cu

Galen. Termenul a fost introdus prin anii 1580-1650, când în terapie au început să fie utilizate

substanţe chimice ( sulfaţii, carbonaţii, mercurialele, etc.), pe care Paracelsus le-a numit

remedii spagirice. Medicii, care credincioşi tradiţiei continuau să prescrie droguri vegetale şi

medicamente vechi, au apelat aşadar la o "farmacie galenică".

DIOSCORIDE din Anazarba v I d.Chr. S-a distins în special în botanica farmaceutică.

Opera sa principală este „De materia medica” în care sunt descrise 600 de medicamente

(vegetale, minerale, opoterapice). El descrie obţinerea mercurului, a lanolinei şi a numeroase

alte remedii. A cunoscut plantele medicinale folosite de daci.

Alţi medici romani sunt: ARETEU din Capadochia (bolile sistemului nervos);

QUINTUS SERENUS SAMONICUS, ucis de împăratul Caracalla în 212 d.Chr., şi care a

scris „De medicina praecepta saluberrina” (poem medical), THEODOR PRISCIAN medicul

42

42

roman al împăratului Graţian ş.a.

Învăţământul medical roman

Deşi nu există confirmări privind existenţa unor şcoli de medicină în Roma antică,

ştim sigur că grecii şi mai târziu romanii, tracii, evreii, egiptenii etc., trebuiau să treacă un

examen în faţa unui Colegium archiatri. Probabil că medicina se învăţa în stil "ucenicie",

însoţind 4-5 ani un medic, pe la toţi bolnavii. Faptul este confirmat de o epigramă a lui

Marţial, adresată unui medic al timpului (traducerea autorului).

Niţel indispus, te-am chemat şi tu mi-ai răspuns

O Symacus; ai sosit cu o turmă de învăţăcei

Zeci de degete curioase coastele mi-au împuns

N-aveam febră, acum am

Corpul mă. ustură ca frecat cu piper si ardei.

Medicii militari învăţau meseria pe câmpul de luptă.

Stomatologia

În afară de procedeele greceşti (extracţii) încă de pe vremea etruscilor, dentiştii (meseriaşi)

încearcă proteze, fie cu dinţi umani, fie cu dinţi de la animale, mai ales de la viţel. Dinţii sunt

bine prinşi în benzi de aur

Medicina daco-romană

Deşi geţii din câmpie şi dacii de la munte care au trăit pe meleagurile noastre sunt semnalaţi de

Herodot a fi încă din secolul V. î.Chr. "cei mai viteji şi mai drepţi din marile neam al tracilor",

medicina lor este destul de puţin cunoscută, din cauza lipsei de izvoare scrise.

Desigur, ca mai la toate popoarele a existat: a) o medicină sacerdotală; b) o medicină

empirică.

A. MEDICINA SACERDOTALĂ, practicată de preoţii-medici, se adresa mai ales

membrilor castei superioare. Pornind de la ideea că însuşi legendarul ZAMOLXIS fusese un

preot-medic, sacerdoţii geto-dacici se ocupau, prin sec. II-I î.Chr. cu

astrologia, medicina şi chiar cu filozofia. Ei purtau nume de genul cristai, capnobatai, etc.,

trăiau la curtea lui Burebista sau a altor regi, dar şi ca sihastri în peşteri.

Se pare că tracii au dat oştirilor romane câţiva medici militari: Platon scrie că Socrate, a

cunoscut la armată un asemenea tămăduitor trac, foarte priceput care afirma că orice boală

localizată, e o boală a întregului organism (concepţie integralistă în patologie). După N Iorga,

însuşi Hippocrate ar fi avut un dascăl trac în ale medicinei: Herodicos din Selimbria.

43

43

Practica medicilor sacerdoţi era un amestec de magie şi empirism. Alături de diferite

incantaţii adresate unui zeu "Orfeu" (simplă coincidenţă de nume cu zeitatea greacă) şi portul

de amulete cu chip de animale (mai ales mistreţ şi urşi) preoţii foloseau numeroase plante

tămăduitoare.

Mai târziu, la Sarmisegetusa romană a fost înălţat după anul 180-200 un Asklepion =

mic templu închinat lui Askelpios.

B. MEDICINA EMPIRICĂ, bazată pe remedii vegetale, alături de denumirile latine

ale plantelor medicinale sunt inserate şi cele dacice.

Istoricul I. I. Rusu din Cluj a identificat 18 plante medicinale actuale printre cele

menţionate de Dioscoride. Ele au acţiuni calmante, cicatrizante, antiinflamatoare,

expectorante, antihelmintice, purgative, etc.

În lumea dacilor se cunoştea şi efectul terapeutic al unor ape termale din Transilvania,

pe care localnicii le numeau DEUSARA = izvorul zeilor (nume daco-roman de la DEUS =

zeu şi SARA = apă, în limba dacă). Izvorul de la Geoagiu era anumit Germisara de la

cuvântul indoeuropean GERM (devenit THERM sau WARM) = cald. Deci Germisara = izvor

cu apă caldă.

Medicii legiunilor romane stabilite în Dacia au adus cu ei truse de instrumente

chirurgicale (cea găsită în 1955 la Grădiştea Muncelului). Se practicau chiar şi trepananţii

craniene, de către medici daci, celţi sau romani.

MEDICINA VETERINARĂ autohtonă a impus se pare în Europa castrarea

armăsarilor. Termenul de walach = armăsar castrat are ca origine cuvântul valah = român.

Deci procedeu inventat la români.

MEDICINA SECOLELOR IV - XIV

MEDICINA OCCIDENTULUI MEDIEVAL MEDICINA BIZANTINĂ

Generalităţi istorice despre Bizanţ.

Ascensiunea Bizanţului la al doilea imperiu creştin, cu capitala la Constantinopol, marchează

definitiva decădere a vechiului imperiu roman şi împărţirea lui într-o parte estică şi vestică. Această

44

44

decădere şi împărţire în două imperii, cu două zone teritoriale cu cultură diferită a fost realizată sub domnia

lui Teodosiu I. în anul 395; curând noul imperiu s-a consolidat, printr-o fericită îmbinare a tradiţiilor de drept

roman, cu cultura elenă şi creştină. Credinţa creştină a pătruns întreaga cultură a noului imperiu şi s-a

oglindit în arta şi literatura bizantină. Astfel, imperiul bizantin a existat mai mult de looo de ani.

Destrămarea lui s-a produs prin cucerirea Constantinopolului, de către otomani, în anul 1453.

Medicina bizantină.

Mulţi istorici ai medicinei, comparând "mileniul bizantin" cu medicina greacă şi

romană, au tras concluzia că la Bizanţ s-a practicat o medicină ce nu era decât "un amestec

de superstiţii, de magie şi de misticism, un soi de compilare, adesea o plagiere a marilor

opere ale medicinei antice" (A. Pazzini). Nu putem fi de acord cu asemenea aprecieri, cu

toate ca prăbuşirea păgânismului a determinat o reîntoarcere la medicina teurgică şi mistică, plasată sub

protecţia sfântului Luca Evanghelistul, Cosma şi Damian etc. înlocuind Roma în decădere. În Bizanţ însă,

îmbogăţit de diverse influenţe, medicina a luat o orientare practică, în care clinica, terapeutica şi activitatea

de asistenţă medicală au depăşit preocupările pentru anatomie, fiziologie şi speculaţiile intelectuale.

Epocile medicinei bizantine. Deosebim 2 etape:

I. Prima (395 - 642), este o compilare a concepţiilor medicale antice. Reprezentanţii ei de

bază au fost Oreibasios din Pergam, Aetios din Amida, Alexandros din Tralleis şi Paulos din Aigina.

1. Oreibasios (325 - 4o9) f a fost elev al şcolii din Alexandria, medic al împăratului

Iulian, encicloped şi autor a 7o de volume, întrunite sub denumirea "Sinagoge Medicale" (culegeri

medicale), care sintetizează cunoştinţele medicinei greco-romane. A mai scris, tratate cu conţinut

de igienă şi terapie, dar în care are o redusă contribuţie personală. A fost împotriva

supranaturalismului. sau misticismului, remarcându-se ca medic de mare prestigiu, cu un deose-

bit simţ clinic. Scrierile sale, au fost opere de referinţă pentru evul mediu.

2. Aetios din Amida (5o.o - 57o), este primul medic creştin mai important. In lucrările sale (Tetra

Biblicon - biblia medicilor, în 4 volume), compilează scrierile iui Galen, Arhigene şt Soranus. Este

un bun observator clinic, dar introduce în practica medicală elemente mistice creştine.

Recomandă tratamente în parazitozele intestinale, descrie amigdalectomia, ligatura arterei

brahiale şi ureterotomia.

3. Alexandros din Tralleis (525 –600), admite teoria umoralistă, fiind adeptul, dar şi

criticul, lui Galen, utilizând cu abilitate inspecţia, palpaţia şi observaţia (aspectul urinei,

modificările pulsului etc.) şi are numeroase observaţii personale (descrierea tipurilor de febră,

afecţiuni oculare, plăgi ale capului şi oaselor, noţiuni de patologie şi terapie a unor boli interne).

45

45

4. Paulos din Aigina(600-65o); i se atribuie ( din compilare), o carte de toxicologie,

despre bolile femeilor, o farmacologie, un ghid medical. Cartea a IV-a se ocupă de chirurgie,

devenind dascălul arabilor în chirurgie şi obstetrică.

II. Etapa a doua (v XI); personalităţi mai importante:

Michaelos Psellos, autorul unei vaste enciclopedii şi a unui lexicon medical, îmbină

învăţămintele religioase cu recomandări terapeutice, privind baia, dietetica etc.

Simeon Seth, îi continuă opera, redactează un index alfabetic despre remediile folosite de

indienii şi arabi, demonstrând influenţele popoarelor orientale asupra medicinei bizantine.

Micolaos,: ne-a lăsat o culegere de 2.656 de reţete magistrale.

Dar cel mai important aspect al medicinei bizantine, îl constituie spiritul organizatoric, profund

umanitar. Datorită faptului, că în acest imperiu teocratic, biserica posedând averi mari,- s-a orientat

spre o remarcabilă operă de caritate, întemeind instituţii filantropice , de binefacere, pentru cei

năpăstuiţi, şi săraci, ca nosocomil (infirmierii.), gerontotrofii (azile pentru bătrâni ), orfanotrofii

(orfelinate), xenodochii (hanuri pentru călători obosiţi, răniţi sau lipsiţi de adăpost), leprozării şi

creşe.

Din aceste instituţii filantropice, ulterior au luat fiinţă spitale, pentru bolnavii săraci, care

erau îngrijiţi de călugări sau laici, gratuit, în bune condiţii igienice. Pregătirea şi formarea medicilor,

se făcea în şcoli- medicale, pe lingă un "maestru", practica se desfăşura în spital, şi se încheia

prin examene exigente şi severe.

Medicinei bizantine i s-a adus învinuirea că s-ar fi mărginit doar la imitarea scrierilor

antice, rămânând împovărată de superstiţii, şi misticism. S-a replicat că, deşi bizanţul n-a produs

medici de talia iui Hipocrat şi a lui Galen, a format practicieni, medici şi chirurgi de valoare,

care au păstrat, au îmbogăţit şi au transmis posterităţii operele marilor remarcabile.

MEDICINA ARABĂ

Arabii, popor semitic originar din peninsula arabică, au trăit până către 400 d.Chr. în

triburi nomade. În anul 500 au început o vastă expansiune teritorială. După 600 a Ch, arabii

au invadat spre apus Orientul mijlociu, Egiptul, Libia, ţările magrebiene (Tunisia, Algeria,

Maroc) şi o bună parte din peninsula iberică. Spre răsărit ei au ajuns până la Indus,

subjugând actualele state arabe (Siria, Irak, Afganistan, Pakistan), precum şi o bună parte din

46

46

teritoriul asiatic sudic. Din Spania au fost izgoniţi în urma unui război de peste două secole

(1212-1492).

Caracteristicile medicinei arabe medievale

Medicina arabă este heterogenă, ea a salvat de la pieire operele medicinei antice. Ea uneşte

cunoştinţele clinice cu chimia şi botanica şi a dat medicinei universale personalităţi şi opere

remarcabile. A influenţat puternic medicina europeană. Argumente:

I. MEDICINA ARABĂ ESTE HETEROGENĂ.

Această caracteristică rezultă din faptul că în teritoriile ocupate de arabi s-a practicat atât

o medicină mistică, vrăjitorească şi religioasă, cât şi o medicină laică.

A. Medicina vrăjitorească este caracteristică timpurilor când arabii erau nomazi, când

credeau orbeşte în demoni.

Vrăjitorul era al doilea demnitar după şeful de trib. Boala , de orice fel, se numea Djin.

Arabii se apărau de boli purtând talismane (Khatem) şi amulete (herz), confecţionate din ochi

de pisică uscat, dinţi de şacal, labe de broaşte, texte bizare.

B. Medicina religioasă. După 650 d.Chr., când mahomedanismul a cuprins toată lumea

arabă, bolnavul nu se mai ducea la vrăjitori, în schimb alerga la preotul musulman (marabut).

Acesta deschidea Coranul şi-i citea un text care i se părea că se potriveşte cu

boala respectivă. Apoi îi copia textul pe o bucăţică de piele de capră ori papirus şi-i ura:

"Alah să te-ajute să-l învingi pe Djin". Dacă arabul se vindeca, purta toată viaţa talismanul,

dacă

nu, se consola cu fatalismul caracteristic "Aşa a fost scris".

C. Medicina cultă. În teritoriile ocupate, procedeele mistice (vrăjitoreşti) s-a interferat cu

medicina popoarelor subjugate (indieni, perşi, egipteni, greci, iberici, etc.). Aceasta era, în

general o medicina profesională (practicată de medici

absolvenţi ai unor şcoli de medicină) şi cultă (prin de cunoştinţele

găsite în tratate medicale, ca de pildă din cărţile „Corpus Hippocraticum”).

Astfel, ceea ce istoria medicinei defineşte sub numele de "Medicină arabă", este un

amestec eterogen de concepţii şi procedee ale unor medici şi gânditori ce au aparţinut mai

multor popoare, înglobate în vasta lume arabă medievală.

La constituirea şi consolidare medicinei arabe au contribuit astfel: a) Tămăduitorii empirici şi mai ales medicii indieni, evrei, tadjici, armeni,

mesopotamieni, egipteni, berberi, iberici.

47

47

b) Medicii şi filozofii greco-romani şi anume:

- Cei din şcoala medicală de la Alexandria.

-Medicii şi filozofii "păgâni" din Bizanţ, adică cei care, refuzând să treacă la

creştinism, au fost alungaţi din Atena de către Justinian (529-530 d.Chr). Cei mai

mulţi s-au refugiat în Africa de nord şi Orientul mijlociu, cucerite mai târziu arabi.

- Nestorienii adepţii patriarhului NESTOR al Bizanţului. Nestorius (n. în Siria în

380 d.Chr.) a negat originea divină a lui Isus Christos. Judecat şi condamnat ca eretic de

către sinodul ecumenic din Efes (431 d.Chr), a fost alungat din Bizanţ. Nestor, care era

şi medic, s-a retras în pustiu. Mai târziu nestorienii acceptaţi în oraşul Edessa, au

înfiinţat o şcoală de medicină şi două spitale. Nestorienii au fost alungaţi în 489 şi s-au

refugiat în Persia, în Gondişapur unde regele Kabad le-a oferit ospitalitate. Acolo

exista deja o veche universitate unde se studia filozofia ebraică, greacă, persană şi

hindusă. Nestorienii au introdus aici studiul medicinei. Aici a studiat medicul Harith

Ibn Kaloda(creştin), medicul personal al profetului Mahomed. Numeroşi califi arabi

şi-au luat ulterior medici creştini sau evrei. Şcoala medicală de la Gondişapur care a

strălucit, a influenţat puternic medicina din califatele arabe, inclusiv cele de apus

(Spania).

c) Medicii arabi (propriu zişi) formaţi mai târziu (după 950 d.Chr) în şcolile de

medicină din califatul de apus şi în cel de răsărit.

II. MEDICINA ARABĂ A SALVAT DE LA PIEIRE OPERELE

MEDICINEI ANTICE (egiptene, iudaice, mesopo-tamice şi greco-romane).

După o scurtă perioadă de năvălire, jaf şi teroare, arabii s-au organizat în califate, cu o

ierarhie socială foarte strictă. Conducătorii lor au manifestat de timpuriu un mare respect

pentru cultură. Califii au încurajat ştiinţa, literatura, artele, medicina. Ei au plătit

foarte bine pe traducătorii din ebraică, greacă, latină, şi au adunat cu mare grijă operele

traduse, în biblioteci. Numeroase manuscrise greco-romane, pe care protocreştinii le-au

distrus socotindu-le "păgâne", s-au păstrat aproape un mileniu în traducere arabă în

aceste biblioteci, care nu existau la creştini. De ex: Biblioteca Academiei din

Cordoba (Califatul de apus) 300 000 de volume, multe manuscrise greco-romane. La

Bagdad, capitala Califatului de răsărit, bibliotecă numită "Tezaurul înţelepciunii",

înfiinţată pe la anul 750 d.Chr., număra 200 000 de cărţi. O parte din ele au influenţat

semnificativ cultura europeană din sec. Xll-XV.

48

48

III. MEDICINA ARABĂ UNEŞTE CUNOŞTINŢELE

CLINICE(OBSERVAŢIA, DIAGNOSTICUL TRATAMENTUL) CU

CHIMIA ŞI BOTANICA.

În v IX-XI d.Chr., arabii s-au distins şi în alte ramuri ale ştiinţei (matematici,

chimie, cultivarea plantelelor medicinale). Cuvântul algebră provine de la arăbescul

Al Djabr, chimie de la Al Chemi (alchimie) etc. Alcool, aldehidă, alcaloizi sunt de

asemenea cuvinte de origină arabă. Farmaciştii arabi au practicat filtrarea, distilarea şi

sublimarea.

În anul 628, o solie de medici arabi a vizitat China, aducând de acolo numeroase

medicamente şi reţete.

Dezvoltarea farmaciei bazată pe formule magistrale complexe, a sprijinit medicina

clinică, în special medicina internă.

Personalităţi şi realizări medicale în lumea arabă din secolele IX-XV

Lumea arabă (l 000 d Cr), cuprindea un teritoriu imens. Se întindea de la India actuală,

până dincolo de jumătatea Spaniei, incluzând tot Orientul mijlociu, Egiptul, Libia,

Magrebul (Tunisia, Algeria, Maroc), precum şi o bună parte din peninsula iberică.

Acest vast imperiu era împărţit în două mari califate:

- de răsărit cu capitala iniţial la Damasc, apoi la Bagdad

- cel de apus cu capitala la Cordoba.

Personalităţi şi realizări medicale în Calif atu l de răsărit Califii, Abassizii, au fost mari iubitori de cultură şi au încurajat artele, literatura,

filozofia, ştiinţele. Mai ales califii Al Mansur şi celebrul Harun al-Raşid au sprijinit mult

şcolile de medicină şi spitalele. Au tradus în limba arabă multe cărţi greceşti şi latine. Ion

Damaschinul, (777-857) creştin, directorul spitalului din Bagdad, a tradus mult din opera

hippocratică; nestorianul lohanitius (850), cărţi din colecţia hippocratică şi "Aforismele" cât

şi Materia Medica a lui Dioscoride.

S-au distins în mod special trei mari personalităţi medicale: Rhazi, Aii Abbas şi

Avicena.

1. RHAZI, latinizat RHAZES (860-932), persan, născut la Rei, lângă Teheran. A fost

directorul spitalului din cetatea sa natală; apoi al celui din Bagdad. Spirit enciclopedic,

a scris 237 de cărţi de filozofie, teologie, matematică, astronomie şi medicină. În

49

49

medicină a scris”Continentul”, tradus în medicina europeană sub numele de „Continens”,

(24 de volume), care cuprinde tot ce cumulase medicina greacă, romană, iudaică şi orientală

până la el. Rhazi a descris într-o monografie, pentru prima oară în lume rujeola. A murit

orb, în mizerie (şi-a împărţit toată averea la săraci).

2. ALI ABAS (Aii Ibn Abas al Maguşi, 930-994). Persan şi el, a scris tratatul AI Kitab

Al Maliki (Sistemul medical) în 20

de volume, tradus în Europa occidentală sub titlul Liber Regius. Nu compilează pe vechii

maeştri, ci are pasaje de critică aspră faţă de unele scrieri hippocratice şi galenice. Pe

Oribasus (pe Pavel din Egina îi admonestează pentru greşeli în chirurgie, iar pe Rhazes că este

prea stufos). Scrierile lui Aii Abas sunt un model de limpezime. Chirurg foarte îndemânatic,

practicat şi descris laringotomia şi ligatura vaselor de sânge (până atunci hemostaza se făcea

prin presiune şi cu substanţe hemostatice ca sulfatul de cupru, creta pisată sau prin cauterizare).

3. IBN ŞINA latinizat AVICENA (Abu al Hussein Ibn Abdallah Ibn Şina) a fost

tadjik (ramură nordică a persanilor). A trăit doar 57 de ani (980-1037 d.Chr.) Este socotit

în cultura universală, un veritabil geniu de factură renascentistă, un fel de Leonardo da

Vinci al lumii arabe, l s-a zis "Prinţul medicinei" sau "Floarea culturii arabe". De o

uluitoare precocitate la vârsta de 10 ani, cunoştea Coranul la 16 ani "devorase" tot ce se ştia

în metafizică, în matematică, fizică şi chimie. La 16 ani s-a apucat de medicină, pe care,

după propria-i expresie, "n-a găsit-o prea grea". A fost un practician vestit. A avut o viaţa

zbuciumată, deoarece, aparţinând unei secte islamice prigonite de religia oficială, a trebuit de

multe ori să fugă de represaliile unor fanatici.

Avicena a scris Al Quanun „Canonul ştiinţei medicale”( prin Canon înţelegându-se

"adevăr indiscutabil"). Opera, tradusă în latină, a circulat mult în evul mediu occidental,

stârnind o mare admiraţie printre medicii europeni. Şi mai târziu, unii istorici ai medicinei,

consideră Canonul ştiinţei medicale drept "cea mai frumoasă carte care a apărut în evul

mediu" (W. Osler).

50

50

Avicena este un hippocratic, şi un galenic în acelaşi timp. Descrie magistral simptomele

bolilor, diagnosticul se pune după acestea, dar şi după aspectul pulsului şi al urinii. El este

primul care a descris boala numită focul persan (antraxul), boala urinii dulci (diabetul), ştia

să deosebească meningita de meningism, paralizia facială de tip central de cea de tip

periferic. A descris magistral gastrita (diagnosticul diferenţial cu ulcerul duodenal), ulcerul

peptic, şi stenoza pilorică.

Era şi poet. O parte din poeziile atribuite marelui poet arab Omar Khayam au fost scrise

de Avicena, cu cea 100 de ani mai devreme.

Avicena a fost de asemenea şi compozitor, inventator al unui sistem de notare al sunetelor

muzicale.

Personalităţi şi realizări medicale în Cal i f atu l de apus

După anul 900 d.Chr., oraşul Cordoba a luat o mare dezvoltare. Avea câteva sute de mii

de locuitori, 300 de moschei - între care şi celebra "Mesquita de Cordoba", 70 de biblioteci,

900 de băi publice, 50 de spitale. Biblioteca "Al Hakam" cu 250 000 de volume, avea o

universitate accesibilă musulmanilor, cât şi creştinilor şi evreilor.

În Spania maură, s-au dezvoltat şi alte focare de cultură: Oraşul Granada, cu marele palat

maur Alhambra, Sevilla cu un celebru palat princiar Al-Kasr (Alcazar) şi un turn înalt

"Giralda" etc.

În medicină, cei din Califatul de apus îşi afirmau cu mândrie originalitatea. Se spunea, încă

pe atunci: "Cordoba ascultă cu atenţie Bagdadul, dar nu neapărat îl şi urmează".

Între marile personalităţi medicale din Califatul de apus, remarcăm pe Abulcasis,

Avenzoar, Averoes, şi Maimonide.

1. ABULCASIS (936-1013 d.Chr), a fost un mare chirurg. Opera sa de căpetenie este

Al Tarif (Metoda) şi cuprinde 30 de volume, în special de chirugie. A descris numeroase

operaţii: litotomie, litotripsie, multe de tipuri de bandaje, imobilizarea fracturilor,

diferite amputaţii. Folosea mult cauterul, uneori şi în cazul în care nu trebuia (migrene). A

operat cancerul de sân, cunoştea pericolul metastazării. A descris hemofilia, chistul hidatic,

ştia să folosească forcepsul - dar se pare doar pentru extragerea fătului mort.

Interesant este modul în care Abulcasis, folosea la sutura plăgilor furnicile mari,

carnivore. El apropia buzele plăgii şi punea asemenea furnici în acel loc. Celor care apucau

51

51

cu aparatul bucal de ambele margini ale plăgii, le reteza capul. Se realiza astfel o prindere a

buzelor plăgii, perfectă.

Scrierile lui Abulcasis au influenţat profund pe chirurgii medievali creştini, francezi şi

italieni, cum au fost Guy de Chauliac (1300-1368), Rugiero di Parma (sec. XII) ş.a.

2. AVENZOAR (Ibn Zohar) din Sevilla (1090-1160 d.Chr.). A fost cel mai mare

clinician al lumii arabe din Spania, adversar al lui Avicena pe care-l acuza de "exces de

teoretizări şi de pseudofilozofie", inutile pentru practica medicală. „Theisir”, opera sa

principală, e un tratat de medicină ce pune pe prim plan intervenţia activă a medicului, în

dauna speculaţiilor filozofico-teoretice. Avenzoar a descris: pericardita , abcesul

mediastinal, traheotomia şi ştia să extragă din piele, cu un ac foarte ascuţit, parazitul

microscopic al râiei (Sarcopte).

3. AVEROES (Ibn Roşd), traducător şi comentator în arabă a lui Aristotel, a trăit la

Cordoba. A fost şi matematician, fizician, chimist, apropiindu-se de faima lui Avicena.

Foarte cunoscut şi la Universitatea din Padova, unde era numit doctor subtili. Îl citează şi

Dante în "Divina Comedia". Datorită faptului că nu recunoştea imortalitatea sufletului

(după moarte sufletul se uneşte cu divinitatea, pierzându-şi identitatea), a fost atacat atât de

teologii musulmani cât şi de cei creştini. A fost blamat

public şi de Universitatea din Paris ca şi de Papa Leon al X-lea.

Tratatul său de medicină, Colliget (Kitab al Kuliat) sau „Reguli generale de medicină” este

o operă completă, bine scrisă, dar fără prea multe contribuţii originale.

4. MAIMONIDE (Rabi Moses ben Maimon) - a fost evreu (l 135-1204 d.Chr), rabin şi

medic(în Egipt), matematician şi astronom. A fost medicul sultanului Saladin. I s-a oferit

postul de medic personal al regelui Richard Inimă de Leu, dar a refuzat. Faima sa ca medic

era atât de mare încât contemporanii spuneau: "Dela Moise (biblicul) la Moise Maimon nu

mai există nici un alt Moise".

Opera sa de căpetenie este Cartea cu sfaturi - scrisori pe care el, ca medic, le adresează

fiului sultanului Saladin (igienă, dietă). Aforismele lui Musa, o altă carte care conţine 1540

de sentinţe, din care 1500 culese din Hippocrate şi Galen şi 40 personale.

Mormântul lui Maimonide de pe malul lacului Tiberiada este azi loc de pelerinaj pentru

evreii de pretutindeni.

52

52

Califatul de Răsărit

Medicina islamică a avut ca punct de plecare medicina arabă tradiţională din perioada lui Muhammad, medicina elenistică, vechea medicină indiană precum şi cea iraniană (Academia din Gundishapur).Conform tradiţiei, primul medic islamic a fost însuşi Mahomed.Acestuia i se atribuie următoarele citate: „Nu există nici o boală creată de Allah, în afară de cele cărora tot El le-a creat remediul”. „Folosiţi tratamentul medical, căci Allah nu a plăsmuit vreo boală căreia să nu-i fi creat şi remediul, în afară de acea suferinţă numită îmbătrânire”. „Allah ne-a trimis bolile dar şi tratamentul pentru fiecare, aşa că trataţi-vă cu ajutorul medicinei”.

Concepţia conform căreia există tratament pentru fiecare afecţiune a încurajat savanţii islamici să întreprindă cercetări medicale pentru a descoperi aceste remedii. Cu toate acestea, tămăduitorii aparţineau mai degrabă clerului decât medicilor laici şi utilizau mai mult metode spiritual-religioase decât ştiinţifice1. 1) Medicina arabă :

Arabii, popor semitic originar din peninsula arabică, au trăit până la 400 d.Hr.în triburi nomade. Către anul 500 au început o vastă expansiune teritorială. După anul 600 arabii au invadat spre apus Orientul mijlociu, Egiptul, Libia, ţările magrebiene (Tunisia, Algeria, Maroc) şi o bună parte din peninsula iberică. Spre răsărit ei au ajuns până la Indus, subjugând actualele state arabe (Siria, Irak, Afganistan, Pakistan), precum şi o bună parte din teritoriul asiatic sudic. Din Spania au fost izgoniţi în urma unui război de peste două secole (1212-1492).

Caracteristicile medicinei arabe medievale Medicina arabă este eterogenă, ea a salvat de la pieire operele medicinei antice. Ea uneşte

cunoştinţele clinice cu chimia şi botanica şi a dat medicinei universale personalităţi şi opere remarcabile. A influenţat puternic medicina europeană. Argumente:

I. MEDICINA ARABĂ ESTE ETEROGENĂ. Această caracteristică rezultă din faptul că în teritoriile ocupate de arabi s-a practicat atât o medicină mistică,

vrăjitorească şi religioasă, cât şi o medicină laică. A. Medicina vrăjitorească este caracteristică timpurilor când arabii erau nomazi, când

credeau orbeşte în demoni. Vrăjitorul era al doilea demnitar după şeful de trib. Boala, de orice fel, se numea Djin.

Arabii se apărau de boli purtând talismane (Khatem) şi amulete (herz), confecţionate din ochi de pisică uscat, dinţi de şacal, labe de broaşte, texte bizare.

B. Medicina religioasă. După 650 d.Hr., când mahomedanismul a cuprins toată lumea arabă, bolnavul nu se mai ducea la vrăjitori, în schimb alerga la preotul musulman (marabut).

Acesta deschidea Coranul şi-i citea un text care i se părea că se potriveşte cu boala respectivă. Apoi îi copia textul pe o bucăţică de piele de capră ori papirus şi-i ura: „Alah să te-ajute să-l învingi pe Djin”. Dacă arabul se vindeca, purta toată viaţa talismanul, dacă nu, se consola cu fatalismul caracteristic „Aşa a fost scris”.

C. Medicina cultă. În teritoriile ocupate, procedeele mistice (vrăjitoreşti) s-a interferat cu medicina popoarelor subjugate (indieni, perşi, egipteni, greci, iberici, etc.). Aceasta era, în general o medicina profesională (practicată de medici absolvenţi ai unor şcoli de medicină) şi cultă (prin de cunoştinţele găsite în tratate medicale, ca de pildă din cărţile „Corpus Hippocraticum”).

53

53

Astfel, ceea ce istoria medicinei defineşte sub numele de „Medicină arabă”, este un amestec eterogen de concepţii şi procedee ale unor medici şi gânditori ce au aparţinut mai multor popoare, înglobate în vasta lume arabă medievală.

La constituirea şi consolidare medicinei arabe au contribuit astfel: a) Tămăduitorii empirici şi mai ales medicii indieni, evrei, tadjici, armeni, mesopotamieni,

egipteni, berberi, iberici. b) Medicii şi filozofii greco-romani şi anume:

- Cei din şcoala medicală de la Alexandria. Medicii şi filozofii „păgâni” din Bizanţ, adică cei care, refuzând să treacă la creştinism,

au fost alungaţi din Atena de către Justinian (529-530 d.Hr). Cei mai mulţi s-au refugiat în Africa de nord şi Orientul mijlociu, cucerite mai târziu arabi.

Nestorienii adepţii patriarhului NESTOR al Bizanţului. Nestorius (n. în Siria în 380 d.Hr.) a negat originea divină a lui Isus Hristos. Judecat şi condamnat ca eretic de către sinodul ecumenic din Efes (431 d.Hr), a fost alungat din Bizanţ. Nestor, care era şi medic, s-a retras în pustiu. Mai târziu nestorienii acceptaţi în oraşul Edessa, au înfiinţat o şcoală de medicină şi două spitale. Nestorienii au fost alungaţi în 489 şi s-au refugiat în Persia, în Gondişapur unde regele Kabad le-a oferit ospitalitate. Acolo exista deja o veche universitate unde se studia filozofia ebraică, greacă, persană şi hindusă. Nestorienii au introdus aici studiul medicinei. Aici a studiat medicul Harith Ibn Kaloda(creştin), medicul personal al profetului Mahomed. Numeroşi califi arabi şi-au luat ulterior medici creştini sau evrei. Şcoala medicală de la Gondişapur care a strălucit, a influenţat puternic medicina din califatele arabe, inclusiv cele de apus (Spania).

c) Medicii arabi (propriu zişi) formaţi mai târziu (după 950 d.Hr) în şcolile de medicină din califatul de apus şi în cel de răsărit.

II. MEDICINA ARABĂ A SALVAT DE LA PIEIRE OPERELE MEDICINEI ANTICE (egiptene, iudaice, mesopo-tamice şi greco-romane). După o scurtă perioadă de năvălire, jaf şi teroare, arabii s-au organizat în califate, cu o

ierarhie socială foarte strictă. Conducătorii lor au manifestat de timpuriu un mare respect pentru cultură. Califii au încurajat ştiinţa, literatura, artele, medicina. Ei au plătit foarte bine pe traducătorii din ebraică, greacă, latină, şi au adunat cu mare grijă operele traduse, în biblioteci. Numeroase manuscrise greco-romane, pe care protocreştinii le-au distrus socotindu-le „păgâne”, s-au păstrat aproape un mileniu în traducere arabă în aceste biblioteci, care nu existau la creştini. De ex: Biblioteca Academiei din Cordoba (Califatul de apus) 300 000 de volume, multe manuscrise greco-romane. La Bagdad, capitala Califatului de răsărit, bibliotecă numită „Tezaurul înţelepciunii”, înfiinţată pe la anul 750 d.Hr., număra 200 000 de cărţi. O parte din ele au influenţat semnificativ cultura europeană din sec. Xll-XV.

III. MEDICINA ARABĂ UNEŞTE CUNOŞTINŢELE CLINICE(OBSERVAŢIA, DIAGNOSTICUL TRATAMENTUL) CU CHIMIA ŞI BOTANICA. În v IX-XI d.Hr., arabii s-au distins şi în alte ramuri ale ştiinţei (matematici, chimie,

cultivarea plantelelor medicinale). Cuvântul algebră provine de la arăbescul Al Djabr, chimie de la Al Chemi (alchimie) etc. Alcool, aldehidă, alcaloizi sunt de asemenea cuvinte de origină arabă. Farmaciştii arabi au practicat filtrarea, distilarea şi sublimarea.

În anul 628, o solie de medici arabi a vizitat China, aducând de acolo numeroase medicamente şi reţete.

Dezvoltarea farmaciei bazată pe formule magistrale complexe, a sprijinit medicina clinică,

54

54

în special medicina internă.

Personalităţi şi realizări medicale în lumea arabă din secolele IX-XV Lumea arabă (l 000 d Hr), cuprindea un teritoriu imens. Se întindea de la India actuală,

până dincolo de jumătatea Spaniei, incluzând tot Orientul mijlociu, Egiptul, Libia, Magrebul (Tunisia, Algeria, Maroc), precum şi o bună parte din peninsula iberică.

Acest vast imperiu era împărţit în două mari califate: Cel de răsărit cu capitala iniţial la Damasc, apoi la Bagdad; Cel de apus cu capitala la Cordoba;

Personalităţi şi realizări medicale în Califatu de răsărit Califii, Abassizii, au fost mari iubitori de cultură şi au încurajat artele, literatura, filozofia,

ştiinţele. Mai ales califii Al Mansur şi celebrul Harun al-Raşid au sprijinit mult şcolile de medicină şi spitalele. Au tradus în limba arabă multe cărţi greceşti şi latine. Ion Damaschinul, (777-857) creştin, directorul spitalului din Bagdad, a tradus mult din opera hippocratică; nestorianul lohanitius (850), cărţi din colecţia hippocratică şi „Aforismele” cât şi Materia Medica a lui Dioscoride.2

Razi Razi s-a apropiat de medicină la o vârstă socotită înaintată, la 40 de ani; până atunci se

ocupase cu muzica, fizica, chimia. A fost ucenicul lui Hunayn. A condus mulţi ani spitalul din Rei şi, apoi, pe cel din Belgrad. A murit bătrân, la 82 de ani, sarac; îsi împărţise averea celor lipsiţi de mijloace. Aproape orb, a refuzat să se opereze de cataracta, pretextând că văzuse prea multe în viaţă şi nu din cele mai bune.

Opera lui Razi este vastă; ea însumează 237 de scrieri dintre care două treimi sunt medicale. Cele mai reprezentative se intitulează Kitab al Hawi, sau Compendium sau Totum Continens, o enciclopedie medico-chirurgicală, cuprinzând observaţii clinice şi diagnostoice de mare fineţe.

Altă vestită lucrare a lui Razi a fost Kitab-Al-Mansuri sau Liber Almansoris, o compilaţie după Hipocrate, Galen, Oribasius, Aetius, Pavel din Egina, alcătuită pentru folosinţa prinţului Mansur al Chorasanului.

Tratatul lui despre vărsat este cea dintâi monografie medicală cu acest subiect.

Razi a fost un magistru, admirat pentru precizia observaţiilor clinice, pentru abilitatea diagnosticului diferenţial‚ şi justeţea tratamentului, caliţăţile unui adevărat spirit hipocratic. Se spune ca odată i-a venit un pacient dintr-o regiune cunoscută ca bântuită de malarie. Se plângea de febră şi dureri intermitente. Razi nu s-a grăbit să-l eticheteze drept malaric şi să-i recomande tratamentul corespunzător, ci stând de vorbă cu pacientul şi examinându-i urina a constatat prezenţă de puroi, din acest motiv l-a tratat cu antiseptice urinare.

Observator atent al fenomenului medical, Rizi scria: ”Publicul ocoleşte pe medicul inteligent şi se încrede în şarlatani pentru ca-şi închipuie că medicul trebuie să ştie orice şi că deci nu mai are nevoie să întrebe nimic. Dacă examinează pulsul sau urina se presupune că ştie tot ce a mâncat bolnavul şi tot ce a făcut...Eu însumi când am început să practic medicina am ales să nu întreb nimic din moment ce mi se arăta urina. Şi am fost lăudat. Mai târziu însă ,când am început să supun pe bolnav la interogatoriu, reputaţia mea a fost zdruncinată.”

55

55

În anatomie Rizi are lipsuri şi nu este de mirare, fiindcă el nu a practicat niciodată disecţii, ci a luat totul de-a gata, dupa Galen. A fost o scădere comună a multor medici arabi, opriţi de religie să se atingă de cadavre.

ALI ABAS

ALI ABAS (Aii Ibn Abas al Maguşi, 930-994). Persan şi el, a scris tratatul AI Kitab Al Maliki (Sistemul medical) în 20 de volume, tradus în Europa occidentală sub titlul Liber Regius. Nu compilează pe vechii maeştri, ci are pasaje de critică aspră faţă de unele scrieri hipocratice şi galenice. Pe Oribasus (pe Pavel din Egina îi admonestează pentru greşeli în chirurgie, iar pe Rhazes că este prea stufos). Scrierile lui Aii Abas sunt un model de limpezime. Chirurg foarte îndemânatic, practicat şi descris laringotomia şi ligatura vaselor de sânge (până atunci hemostaza se făcea prin presiune şi cu substanţe hemostatice ca sulfatul de cupru, creta pisată sau prin cauterizare).

Avicenna Ibn Sina, mai cunoscut sub numele latinizat de Avicenna, a fost supranumit „Principele

medicilor” şi „floarea culturii arabe”, fiindcă pe lângă un cunoscut medic şi savant, era un filozof de mare fineţe, un abil om de stat şi un talentat poet. Ibn Sina a fost o figură de umanist universal.

Originea lui a fost controversată fiind considerat la început persan, ulterior l-au revendicat turcii şi nu a lipsit să i se atribuie şi o origine chineză. În prezent se ştie că a aparţinut poporului tadjik, uneia dintre ramurile nordice ale seminţiilor iraniene. A plecat către studiu, Ibn Sina învăţase pe dinafară Coranul, la vârsta de 10 ani; a studiat apoi legile, matematica, fizica şi filozofia. Doar la 16 ani s-a apucat de medicină, pe care după propria-i mărturisire „n-a găsit-o prea grea”; dar Metafizica lui Aristotel pe care o citise de 40 de ori, nu a ajuns să o priceapă decât dintr-o cărţulie a unui comentator Al-Farabi.

Deşi încă foarte tânăr, i se dusese vestea că era un medic excelent. Emirul Nuh Ibn Mansur, bolnav de multă vreme şi socotit fără leac, l-a chemat pe Ibn Sina, care l-a vindecat. Drept răsplată, emirul i-a îngăduit să se folosească de biblioteca sa, care cuprindea cele mai felurite scrieri.

Viaţa acestui om deosebit a fost zbuciumată. Facea parte dintr-o sectă proscrisă. El caută să învingă toate adversităţile prin filozofie, citind, scriind sau dictând credinciosului său ucenic Ghiuzgiani sau practicând larg binefacerea şi, zice-se, recurgând la alte vechi procedee de uitare nerecomandate de Coran!..Totuşi Avicenna, s-a stins la numai 58 de ani.

Faima lui se întemeiază mai ales pe lucrări medicale; În medicină a scris peste 20 de opere. Una, mai remarcabilă a fost Kitab-us-sifa sau Cartea vindecări (sufletului) în care pe lângă medicină se întalnesc elemente de geologie, geofizică, botanică, zoologie fiind considerată cea mai importantă scriere ştinţifico-fizică a vremii sale.

Însă opera cea mai strălucitoare a lui Ibm Sina a rămas neegalatul Al Quanum sau Canonul ştiinţei medicale, o lucrare impregnată de dogmatism. Lucrarea aceasta a fost socotită drept „Biblia medicinei”. Canonul prezintă cinci capitole : medicina teoretică, medicamente simple, unele boli şi tratamentul lor, boli generale, farmacologia. Paragrafele igenico-dietetice au slujit ca sursa de inspiraţie manualelor de igienă scrise în primele secole după anul 1000. Orientarea generală a medicinei lui Ibn Sina a fost hipocraticogalenică.

Canonul lui Ibn Sina a fost tradus pentru prima oară în latineşte în secolul al XII-lea. Această redare arată interesul oamenilor pentru operele lui Ibn Sina, interes care a dus la admiraţie şi încredere oarbă pentru o opera socotită multă vreme ca fără de greşală.

56

56

După anul 900 d.Hr., oraşul Cordoba a luat o mare dezvoltare. Avea câteva sute de mii de locuitori, 300 de moschei - între care şi celebra „Mesquita de Cordoba”, 70 de biblioteci, 900 de băi publice, 50 de spitale. Biblioteca „Al Hakam” cu 250 000 de volume, avea o universitate accesibilă musulmanilor, cât şi creştinilor şi evreilor.

În Spania maură, s-au dezvoltat şi alte focare de cultură: Oraşul Granada, cu marele palat maur Alhambra, Sevilla cu un celebru palat princiar Al-Kasr (Alcazar) şi un turn înalt „Giralda” etc.

În medicină, cei din Califatul de apus îşi afirmau cu mândrie originalitatea. Se spunea, încă pe atunci: „Cordoba ascultă cu atenţie Bagdadul, dar nu neapărat îl şi urmează”.

Decaderea medicinei arabe Ascensiunea puterii politico-militare a arabilor a antrenat până la un punct, şi evoluţia

dezvoltării lor culturale; ruina celei dintâi a atras şi căderea celeilalte, deşi nu în aceiaşi măsură. S-a repetat şi de această dată fenomenul cunoscut din alte împrejurimi asemănătoare : ştiinţa arabă s-a salvat, atât cât a fost posibil, emigrând în afara graniţelor şi găsindu-şi adăpost în bibliotecile şi universităţile europene. Aici ştiinţa arabă s-a bucurat şi de recunoaşterea învăţaţilor.

În ţările Orientului însă, medicina arabă asuprită incapabilă de reînnoire, a regresat. Importanţa unui medic, spunea un mare istoric, se reducea acum la înălţimea turbanului şi lungimea mânecilor. 3

Medicina in califatul de apus

In vremea celei mai mari glorii militare a arabilor,neamul Abasizilor a alungat din califatul de Damasc pe Omeiazi. Un Omeiad,anume Abd-ar-Rahman,a izbutit sa scape cu viata sis a fuga tocmai in Spania. Acolo,trupele formate in mare parte din sirieni,originari din Damasc sau imprejurimile acestuia,l-au primit cu bucurie si l-au recunoscut suveran al lor.

Abd-ar-Rahman a fondat la Cordova un nou califat si o dinastie. Sub urmasii sai,noua capital s-a ridicat ca un centru cultural de prim ordin. Astfel,Cordova ajunsese ,in secolulu X,la o populatie de un million de locuitori,cu 300 moschei ,70 de biblioteci,900 bai publice. La universitatea din Cordova veneau nu numai arabii,dar si crestinii si everii.

Orientarea generala a miscarii medicale din califatul apusean avea doua caracteristici: opozitia fata de admiratia nemarginita aratata ideilor medico-filozofice ale lui Ibn Sina-Avicenna si o atitudine critica ,desi nu de fatisa opunere,fata de prescriptiile Coranului. Invatatii arabi din Apus,in atingere cu cultura europeana,s-au indepartat de la stilul inflorit metagoric si de la excesivele subtilitati ale savantilor rasariteni,dand preferinta unei gandiri concise si precise. Astfel,invatatii arabi din Apus au dovedit mai multa independenta de gandire decat colegii lor din celalalt califat.

Insa,stiinta medicala din ambele califate a fost intotdeauna unita,chiar daca se pretindea,in gluma,ca Bagdadul era ascultat cu atentie la Cordova,dar nu si urmat.

57

57

O alta trasatura care a deosebit cele doa centre medicale arabe a fost si numarul mai restrans al invatatilor medici,care au ilustrat stiinta in califatul apusean;in schimb influenta lor asupra dezvoltarii medicinei europene a fost mai puternica.

Abul Quasim sau Albucasis este considerat cel mai mare dintre chirurgii Islamului si a beneficiat de ocrotirea califului Abd-ar-Rahman al III-lea,proverbial pentru bogatiile si splendoarea curtii sale,conducator luminat si prieten al invatatorilor.

Opera cea mai larg cunoscuta a lui Albucasis se numea “Kitab al Tasrif” sau “ Metoda” care era o intinsa enciclopedie de cunostinte medico-chirurgicale,raspandita repede in prin cele cinci traduceri in limba latina. Partea de chirurgie a Tasrif-ului a asigurat autorului reputatia de mare specialist;a fost cel dintai tratat de chirurgie,cu peste 200 de gravure care reproduceau intrumentarul chirurgical de care se slujea.

In practica sa, Abul Quasim prefera cauterul fata de bisturiu si sustinea ca insusi profetul Mahomed recomandase fierul rosu,uitand sa adauge insa ca Mahomed precizase ca intrebuintarea cauterului sa se faca cu “bagare de seama”. Si tocmai aceasta recomandare nu au respectat-o urmasii lui Albucasis,care au recurs la fierul rosu in cele mai diverse imprejurari: migrene,ticuri dureroase,apoplexii,hemiplegii,epilepsii,hernii.

Originalitatea lui Abul Quasim a fost inspirata larg din operele lui Pavel din Egina. Totusi ,in capitolele care ii apartin ,apar excelente descrieri ale chistului hidatic,operatiei pentru cancerul la san. Cunostea metastazele,practica ligature vaselor si aplica forcepsul,dar numai pentru extragere fetilor morti.

Opera Tarsif-ul a influentat medicina europeana medievala. Marii chirurgic apuseni ca Guy de Chauliac,Rougero di Parma,Lisfranc si altii se refera totdeauna la el,ca la o autoritate superioara chiar si fata de Galen.

Sub numele de Ibn Zohar istoria medicine arabe cunoaste o familie ilustra de oameni invatati: juristi,medici,dregatori. Cel mai de seama clinician din califatul apusea a fost Ibn Zohar-Avenzoar ,fiind dotat cu un spirit exceptional de concizie,care respingea subtilitatile metafizice ale inaintasilor din rasarit.

“Altersir” sau “Theisir” ,opera sa principala,era un tratat de medicina ,in care recomanda prioritatea experientei personale asupra speculatiei filozofice in activitatea practica a medicului. De aceea a si respins falsa stiinta a astrologiei, atat de raspandita in vremea sa si mai ales printer arabi. S-a opus misticismului in medicina;a denuntat cu energie sarlatanismul medical.

Intre meritele lui de ordin clinis I se recunoaste o buna descriere a pericarditei serosae si a abcesului mediastinal,de care insusi a suferit. Practica traheotomia si alte interventii. Ibn Zohar a aratat cum se poate extrage cu varful acului,din piele,parazitul scabiei,aproape invizibil.

Abu Daud Suleiman ben Hassan Ibn Giulgiul a fost un invatat medic si istoric al medicine apusene arabe. Acesta a scris un remarcabil si mult folositor comentar asupra “Materiei Medica” a lui Dioscoride.

58

58

Ibn Rosd sau Averroës a fost pe aceeasi treapta cu Ibn Sina-Avicenna. Era originar din Cordova si se tragea dintr-o familie de juristi. Faimos commentator al lui Aristotel,Averroës este amintit si de Dante: ”Che`l gran commento feo”. Adanc cunoscator al filozofiei grecesti,el a nazuit sa puna de acord doctrinele elenilor, si in special ale lui Aristotel ,cu teologia musulmana. Averroës sustinea ca dupa ce paraseste trupul ,sufletul se intoarce in natura,unindu-se pana la urma cu divinitatea; el tagaduia imortalitatea individuala,recunoscand insa eternitatea lumii. Ideile lui filozofice i-au atras dusamania atat a arabilor cat si a crestinilor. Astfel,numele lui a ajuns sa defineasca necredinta si chiar imoralitatea.

Opera cea mai de seama a lui Averroës a fost “Kitab-al-Kullyat fit al Tibb” sau latinescul “Colliget”,o scriere care pare mai curand elaborata in biblioteca decat la patul bolnavului. Dupa o privire generala asupra antomiei si functiei organelor, Averroës descriei bolile,studiaza pulsul la omul sanatos si la bolnav,febra si zilele critice,tratamentul,insistand asupra dietei si medicamentelor. Cartea se incheie cu un capitol despre chirurgie. Desi in general Averroës a fost asemuit cu Avicenna ,”Colliget”-ul lui nu poate fi situate la acelasi nivel cu monumentalul “Canon” al lui Ibn Sina.

Musa Ibn Maimun-Maimonide ,discipol al lui Averroës,a scris zece opera medicale,dintre care cea mai pretuita a fost “Cartea cu sfaturi” alcatuita din scrisori privinde igiena personala si dieta. Alta scriere,”Aforismele lui Musa” ,cuprinde 1500 de sentinte adunate din opera lui Galen si vreo 42 personale. El a mai alcatuit si “Muhtasara” ,un compendiu al operelor lui Galen si a tradus “Canonul “ lui Avicenna,in ebraica,precum si alte opere.

Maimonide a incercat sa impace credinta cu ratiunea chiar cu riscul de a trece peste unele traditii rabinice.

La intoarcerea soliei de oameni de stiinta arabi din China ,ei au adus numeroase cunostinte noi si folositoare din domeniul chimiei si farmacologiei,care au imbgatit fondul propriu al stiintei arabe. Ca urmare,arabii au cunoscut si practicat operatiile de baza : filtarea,distilarea,sublimarea. Un numar important de substante chimice poarta nume arabe: acool,aldehida,alchimie.

Buna functionare a farmaciilor si calitatea medicamentelor era controlata periodic de catre un muhtasib ,tot asa cum si practica medicala era supravegheata si din timp in timp ,supusa controlului.

Stiinta araba si-a insusit tezaurul medicine grecesti. Impedimentele de ordin religios i-au tinut departe pe arabi de practica disectiilor,obilgandu-i sa devina adepti ai lui Galen cu toate greselile anatomiei lui. Cu aceasta exceptie,arabii au fost bine inspirati cand au imbratisat medicina greaca,deoarece grecii vazusera tot ce se putea vedea in medicina pana la descoperirea microscopului.

Nu se poate trece usor si peste ceea ce arabii au adaugat ca aport propriu la stiinta universal si chiar la frumusetea si comoditatea vietii de fiecare zi,ca elemente ale civilizatiei,in legatura cu igiena. Pentru ca daca arabii ne-au adus importante contributii in matematica ,in chimie,in geologie ,tot lor de datoram sticla de la ferestre,felinarele care lumineaza strazile noaptea,focurile de artificii,unele instrumente musicale cu coarde,soiuri de fructe

59

59

altoite,parfumuri,arome,precum si cateva dintre foarte obisnuitele obiecte de imbracaminte intina si de instalatii sanitare.

Ei au stiut sa organizeze excelent spitalele. Cel din Damasc a functionat vreme de trei secolel,dand ingrijire medicala si adapost celor care se prezentau. Se spunea ca pentru a fi in stare sa asigure hrana si primirea,focul de la bucatarii nu se stingea niciodata.

Spitalul din Cairo a fost un model larg imitat. Cel din Bagdad,specializat pentru bolile de ochi si pentru bolnavii mintali,era vestit pentru ingrijirea blanda pe care o acorda acestora,lucru ce nu se intalnea pretutindeni.

In institutiile de binefacere ale arabilor ingrijirea era nu numai excelenta dar si complet gratuita. Un calator care a avut nevoie de medicamente,calatorind la Damasc,a fost indreptat la spital. Acolo medical director i-a intocmit o reteta cu leacurile necesare si l-a asigurat ca le va primi acasa. Calatorul a scos bani sa plateasca,dar medicul l-a oprit ,argumentand ca oricine,chiar si fiul sultanului ,daca trimite dupa medicamente la spital,le va primit gratuit,aceasta fiind dorinta lui Nuredin(cand a infiintat spitalul).

De subliniat este si lipsa de discriminare fata de medici,arabii acceptand in egala masura sip e crestini,ca si pe evrei,si rasplatindu-i la fel. Tot ce li cerea era folosinta limbii arabe.

Medicina Occidentului medieval.

Context istoric Prăbuşirea definitivă a imperiului roman şi fărâmiţarea lui în stătuleţe germanice, a

însemnat spulberarea în bună parte, a culturii şi ştiinţei Europei Occidentale. Totuşi o parte

din cuceririle ştiinţifice, au fost salvate, mai ales în domeniul medicinei, de existenţa Bizanţului,

prin păstrarea parţială a formelor medicale ale antichităţii, care cuprindeau numeroase elemente

păgâne şi se regăsesc sub forma tradiţional-populară în descântecele, riturile, legendele,

exorcismele şi rugăciunile diferitelor popoare. La salvarea tezaurului medical antic au contribuit,

în mare măsură, arabii şi popoarele cucerite de islamici.

Mănăstirile(creştine) capătă un rol (timid la început) de centre medicale. Acestea s-au dezvoltat,

la începutul evului mediu, devenind lăcaşuri, de ocrotire a literaturii şi culturii. Aici au fost traduse

numeroase scrieri din greacă sau latină şi păstrate. Călugării aveau obligaţia să ocrotească

sănătatea lor şi a laicilor apropiaţi. Astfel, Benedikt de Nursia (480 - 547) a elaborat regulile călugă-

reşti ale benedictinilor, care s-au generalizat în majoritatea mănăstirilor, în care funcţionau şi aceste

60

60

aspecte de sănătate. Mănăstirile au constituit centre de retransmisie a textelor medicale vechi .

Un astfel de centru a fost mănăstirea Monte Cassino, "matca" ordinului benedictinilor.

Se naşte iatroteologia care, considera boala şi suferinţa ca expresie a voinţei dumnezeieşti.

Practica medicinei în evul mediu occidental

Motivele înapoierii sau a stagnării desvoltării civilizaţiei şi implicit a medicinei le putem

rezuma astfel:

A. Boala era considerată drept pedeapsă divină (idee iudaică).

B. Deşi medici existau, ştiinţa lor se reducea la învăţămintele medicinei antice

(Hippocrate, Galen). Neexistând şcoli de medicină şi spitale, practicienii laici învăţau "pe

furate", de ici de colo, manevre chirurgicale simple, remedii din plante, minerale şi de

animale - unele chiar scabroase (din fecale, şoareci fierţi, etc.).

C. Medicina şi îngrijirea bolnavilor, era apanajul unor ordine călugăreşti. Mănăstirile

posedau scrieri vechi. Pornind de la ideea că boala e pedeapsă divină, panaceul universal era

rugăciunea, însoţită desigur şi de diferite preparate ale farmaciei mănăstireşti (mănăstirile,

posedau grădini botanice unde călugării studiau biologia vegetală şi plante cu virtuţi

lecuitoare). Clericii occidentali, luând exemplul celor din Capadocia, Egipt, au înfiinţat

spitale, cum a fost cel amintit al benedictinilor de la Monte Casino - Italia (529 d. Chr),

Saint-Gall din Elveţia (820) ori celebrul Hotel-Dieu din Paris.

În aceste spitale se făcea mai mult o operă caritabilă nu una ştiinţifică medicală (bazată pe

cauzele bolii, a perfecţionării tratamentului, etc). Cu timpul, anumite ordine călugăreşti s-au

specializat în îngrijirea unei anumite categorii de bolnavi, de exemplu lazarienii (ordinul Sf.

Lazăr) se ocupau numai de leproşi, de unde şi numele de lazarete date coloniilor de izolare a

leproşilor.

D. Repulsia pentru cercetarea trupului omenesc, a impus anatomiei şi fiziologiei o

stagnare de l 000 de ani (practic până la Renaştere). Ori fără cunoaşterea structurii şi funcţiilor

normale ale organismului aserţiunile patologice erau în majoritate fără bază, pur

speculative, adesea fantasmagorice. Fac excepţie acele ramuri medicale bazate pe practică:

chirurgia şi obstetrica. De altfel şi chirurgii erau priviţi ca simpli meşteşugari. Ei nu

făceau parte din tagma medicilor ci din aceea a bărbierilor. Multă vreme chirurgii n-au avut

dreptul să facă nici o intervenţie, fără avizul medicilor.

61

61

Epoca marilor epidemii.

Între anii 70 d.Chr., şi până către l600 (peste l500 de ani), Europa a fost bântuită de mari

epidemii şi epizootii, consemnate în cronicile vremii sub numele de pestis sau pestilentia: între

acestea:

- 592 Ciuma omoară cea 1/6 din locuitorii Imperiului Roman de Răsărit. Oraşul

Constantinopol este aproape depopulat.

- 1348-1351 Marea epidemie de "ciumă neagră", consemnată şi de Boccacio în

"Decameronul". Au murit 75 milioane de oameni, din care doar în Europa (inclusiv Rusia) 25

milioane, aproape o treime din populaţia Europei. O cronică din epocă scrie textual "Cei vii

nu mai pridideau să-i îngroape pe cei morţi".

Un exemplu pentru malignitatea epidemiilor de ciumă: în biserica Sf. Nicolae din Anvers

o pictură înfăţişează o familie compusă din părinţi şi 32 de copii; ciuma din 1526 n-a iertat pe

niciunul din membrii acestei numeroase familii.

- 1492-1500. Marea epidemie de sifilis; boală adusă din Tahiti de Cristofor Columb, care

a cuprins întreaga Europă.

- variola, lepra şi tuberculoza au fost permanent prezente, făcând şi ele un număr mare de

victime.

Se punea problema diagnosticului corect de lepră, deoarece, în antichitate mulţi oameni cu

diverse eczeme, au fost ucişi ca leproşi.

Viaţa leprosului era tragică. Odată depistat, el era declarat "mort", nu numai de

oficialităţi şi concetăţeni, ci chiar şi de familia sa. Leprosul era dus la biserică, pus în

coşciug, era silit să asculte slujba morţilor făcută pentru el însuşi, dus apoi la cimitir,

coborât la groapă. I se aruncau pe coşciug câţiva pumni de ţărână, în timp ce toţi îi strigau.

"Eşti mort. Eşti mort". Apoi când rudele plecau, era scos din groapă, îmbrăcat într-un lung

halat cenuşiu ce avea pe piept cusute două mâini albe încurcişate şi dus într-un "lazaret" de

izolare, de unde nu avea voie să iasă tot restul vieţii. Când totuşi i se permitea să iasă,

temporar, umbla pe stradă agitând un clopoţel pentru ca toţi să se ferească din calea lui.

- O maladie misterioasă, foarte contagioasă, a bântuit Anglia în 1485, care se

caracteriza prin transpiraţii profuze, erupţii, cu mare mortalitate. Era numită: sudor

anglicus.

62

62

Terapeutici medievale

Terapeutica medievală era variată. Marile epidemii - socotite pedepse divine - îi puneau

pe medici în situaţia de a-şi declara în mod public neputinţa, astfel că oamenii recurgeau la o

serie de "remedii" instinctive sau mistice, dintre care amintim:

1. FUGA. Exodul din oraşele cuprinse de molimă spre aşezările de la ţară era general,

conform devizei: cito, longe, tarde, (fugi cât mai repede, cât mai departe. Unii se refugiau în

biserici. Aşa s-a născut "Decameronul" lui Boccacio, în biserica Santa Maria Novella din

Florenţa.

2. MORALA ŞI DIETETICA. Se propovăduia viaţa curată, postul, rugăciunile.

Oraşele erau străbătute de lungi procesiuni religioase, care implorau milă cerească.

Acestea au avut adesea un efect contrar. Aducând mii de oameni la un loc, favorizau

contaminarea.

În Polonia sec. XV circula o raţională formulă profilactică, „quintiplus F”: fame, fructus,

fatigo, femina, flatus adică fereşte-te de foame, consumă fructe, evită oboseala, excesele

sexuale şi fereşte-te de vânt (de nord-est - idee hippocratică).

De altfel dietetica va constitui preocupare principală unor şcoli medicale(Şcoala de la

Salerno).

3. SFINŢII DOCTORI sau PROTECTORI. Erau chemaţi, în ajutor, anumiţi sfinţi în

primul rând fraţii Cosma şi Damian, născuţi în Siria, numiţi la noi "doftorii fără de arginţi”,

doi călugări, bizantini, martirizaţi în anul 303 sub împăratul Diocleţian şi care se află

zugrăviţi în frescele a numeroase biserici de la noi.

Rugăciunile implorau o serie de sfinţi specializaţi: Sf Anton şi Sf Roch pentru ciumă,

Sf Lucia pentru Bolile de ochi, Sf Apolonia pentru Durerile de dinţi, Iov pentru lepră,

etc.

4. SUPERSTIŢII „TĂMĂDUITOARE". Practici mistice şi superstiţioase:

- Pornind de la ideea după care "evreii necredincioşi, întru Domnul" ar purta în sânge

latent, duhul rău al ciumei, de-a lungul sec. XIII-XVI au avut loc progromuri întinse:

Germania, , Spania aprox 50000 în fiecare, iar sinagoga din Toledo arsă.

- Flagelarea - mii de oameni se biciuiau reciproc pe străzi ca să-şi ispăşească păcatele.

- S-au descris „epidemii de dans”, tot ca –remediu ritual(tablouri Breugel).

63

63

- Bolnavi, ieşeau în calea regelui (Franţa şi Anglia) implorându-l sa coboare din caleaşcă

şi să-i atingă("touche royal").

5. REMEDIILE FARMACEUTICE. Constau într-o horticultură farmaceutică, populară

sau cultă, inspirată de la Dioscoride şi Galen, practicată în mănăstiri şi completată cu realizările

alchimiştilor.

64

64

Învăţământul medicinei în Europa evului mediu

Se disting două etape în istoria învăţământului medical european între anii 900-1400:

a) Şcolile de medicină: Cele mai vechi sunt: Şcoala de la Salerno-Italia (cea 820d.Chr.)

şi cea de la Montpellier (1180 d.Chr).

b) Învăţământul medical din Universităţi. Medicii medievali au putut dobândi

diplome de la Universitatea de la Bologna (înfiinţată (în 1119), Paris (în 1150), Napoli

(1225), Cambridge (1257), Padova, 1228; Roma, 1303; Praga, 1349; Cracovia, l364 etc.

a. Şcolile de medicină.

1. Şcoala de medicină de la Salerno.

Înfiinţată iniţial pe lângă un spital(820), până în sec. XI; concepţia generală era

hippocratică şi galenică. Mai târziu, datorită pătrunderii scrierilor arabe şi a traducerilor din

Rhazes, Avicena, Maimonide ş.a., fondul de cunoştinţe greco-romane s-a îmbogăţit cu

realizările medicinei iudaice, persane, arabe, indiene. Şcoala de la Salerno a decăzut după

1500, fiind desfiinţată de Napoleon Bonaparte( I8l l). Între maeştrii salernitani cităm pe:

GARIOPONTUS, a scris o enciclopedie în 5 volume Passionaris (Despre suferinţe),

compilaţie a predecesorilor.

TROTULA (personaj semilegendar), o femeie care ar fi trăit pe la anul 1000, soţie de

medic şi care, ocupându-se de obstetrică, a scris De mulierum passionibus ante, in et

post partum (Despre suferinţele femeilor înainte, în timpul şi după naştere).

CONSTANTIN AFRICANUL (1020-1087) născut la Cartagina romană, cunoştea

bine araba şi a putut să traducă în l latină din Ali Abbas, Isaac ludeus, şi să-i restituie

Europei pe Hippocrate şi Galen. (o bună parte din cărţile din Corpus Hippocraticum s-au

pierdut şi au fost recuperate prin aceste traduceri). C Africanul are aşadar meritul că a

îmbogăţit gândirea medicală cu scrierile iudeo-arabe din anii 800-1000 d.Chr.

NICOLAUS SALERNITANUS a scris „Antidotarium” ce conţine 39 de

droguri, unele orientale, între care şi formula spongiei somnifere, un burete îmbibat cu

substanţe anestezice folosit în intervenţii chirurgicale.

RUGGIERO FRUGARDI din Palermo, a fost chirurg la Salerno, Cartea sa „Praxis”

(Practica) din 1170 a fost cartea de căpătâi a chirurgilor în următoarele două secole. Ştia

să oprească hemoragia prin ligaturarea vaselor, să opereze herniile, ba chiar recomanda

sutura intestinală.

65

65

COPHO, un evreu, a efectuat disecţii amănunţite la porc, corectând unele din

afirmaţiile greşite făcute de Galen.

Şcoala de la Salerno ne-a lăsat şi o operă anonimă de mare interes: Flos medicinae vel

regimen sanitatis salernitanum (Floarea medicinei sau regimul salernitan de sănătate). Este

un poem dedicat în special regimului salubru de viaţă. De altfel DIETETICA este cea mai

cunoscută caracteristică a Şcoli de la Salerno. în secolele următoare Flos medicinae a

cunoscut peste 200 de ediţii, fiind tradusă în mai toate limbile de circulaţie.

2. Şcoala de medicină de la Montpellier

A fost rivala recunoscută a şcolii de la Salerno. Înfiinţată şi ea, în v. IX, s-a aflat la

graniţa dintre lumea arabă şi cea latină. În 1220, trimisul Papei Honoriu al II-lea, a ridicat

şcoala de medicină de la Montpellier la gradul de Universitate, în acel moment, era unica

instituţie de învăţământ medical superior din Franţa, în timp ce şcoala St. Come (Sf.

Cosma) va da diplome inferioare, de chirurgi. Şi aici au predat medici evrei şi arabi (sosiţi

din Spania), cât şi medici formaţi de Şcoala de la Salerno, textele "părinţilor medicinei"(

Hippocrate, Galen şi Avicena).

Câţiva dintre profesorii montpellierieni:

Raymond LULLY (1235-1316) şi Arnold DE VILLANOVA (1235-1317), au fost

alchimişti pasionaţi care au căutat aurul lichid (aurum potabile), socotit a fi panaceu

universal. Au îmbogăţit însă arsenalul de substanţe chimice, unele folosite şi azi.

GUY DE CHAULIAC (1300-1368) este cel mai vestit chirurg al sec. XIV, cu studii

universitare făcute la Montpellier, Paris şi Bologna. A practicat la Avignon ca medic al

papilor. Este autorul cărţii „Chirurgia Magna” care a devenit una din cărţile de căpătâi ale

chirurgilor din secolele XIV şi XV.

Henri de Mondville (1260 - 1320), alt chirurg, medicul regelui Filip cel frumos.

b. Facultăţile(Universităţile) de medicină din Europa medievală.

Medicina universitară (de la aprox. 1100-1500), spre deosebire de cea predată anterior la

şcolile din Salerno, Montpellier, Cordoba, Damasc, Bagdad (anii 700-1100) era obligată să

se conformeze filozofiei vremii, adică scolasticii medievale (teologice).

Scolastica, a adus reale servicii(până la un moment dat), în dezvoltarea logicii, însă, a

avut numeroase efecte negative asupra medicinei şi anume:

66

66

- prin multitudinea de discuţii pseudoştiinţifice, a transformat universităţile în forumuri

demagogice,

- a cultivat sofismul steril,

- a detutnat atenţia gânditorilor de la realităţile naturale,

- dispreţ faţă de experiment susţinând că adevărul nu poate fi descoperit decât prin

revelaţie (meditaţie religioasă),

- acestea au reprezentat o frână în exercitarea corectă şi progresul în medicină,

- scolastica a exercitat o puternică dictatură în universităţile medievale. Filozofia,

ştiinţa trebuiau să servească exclusiv teologia. (Philosophia ancilla theologiae).

UNIVERSITATEA DIN BOLOGNA

Înfiinţată în anul 1119, si-a câştigat mare faimă, prin anatomiştii şi chirurgii ei.

Disecţiile pe cadavre umane au fost interzise fiind considerate profanare de cadavre şi

pedepsite cu temniţă.

Existau totuşi curioşi, mai ales studenţi, care cumpărau cadavre (afacere riscantă dar foarte

bănoasă pentru gropari) şi le disecau prin pivniţe, la lumina opaiţului Între anatomiştii

bolognezi cunoscuţi:

BARTHOLOMEO DA VARIGNAMA, a făcut(1302), prima disecţie medievală,

dar cu aprobarea Sf. Scaun de la Roma.

MONDINO DE LUZZI a primit şi el "o aprobare excepţională"să disece două

cadavre de femei, în 1315, după care a scris şi publicat Anatomia (1316). După acest

compendiu, au învăţat toţi studenţii în medicină, italieni, francezi, olandezi etc., timp de

peste 200 de ani, mai exact până la apariţia faimoasei lucrări „De hurnani corporis

fabrica” a lui Andrea Vesal (1543). În cartea lui Mondino de Luzzi sunt continuate evident,

toate erorile lui Galen în ce priveşte circulaţia sângelui.

GUGLIEMO SALICETTI, denumit Salicet (1210 - 1277), a fost şi medicul şef al

oraşului Verona, readuce în chirurgie, la loc de cinste bisturiul în locul cauterului.

GUIDO LAFRANCHI, milanez - fost temporar profesor şi la Bologna, apoi la

Universitatea din Paris (1295). Este autorul unei

celebre „Chirurgia Magna” (1296).

67

67

ÎNVĂŢĂMÂNTUL MEDICAL FEUDAL

Aşa cum se practica el la Montpellier, Bologna, Padova, Paris etc., consta în general din 9

ani de studii: 3 ani de logică + 5 ani de medicină (teorie, practică, inclusiv chirurgicală) +

1 an de stagiu pe lângă un maestru recunoscut de universalitate.

5.3.5. Stomatologia medievală

Cei ce sufereau de dureri de dinţi, nevralgii de facial sau trigemen, o chemau în ajutor

pe Sf. Apolonia, care fusese o martiră creştină din Alexandria (sec. III d.Chr.), căreia

păgânii îi spărseseră toţi dinţii cu ciocanul şi cu dalta. Se făceau totuşi şi tratamente

stomatologice de către bărbieri (adesea ambulanţi) şi chiar de chirurgi cu renume. Şi unii şi

alţii erau însă socotiţi inferiori medicilor, fiindcă nu frecventaseră universităţile şi nu

ştiau greaca veche şi latina. Totuşi, în cărţile unor chirurgi se găsesc pasaje care se

referă la etiologia cariei (un vierme roade pulpa dintelui şi poate fi omorât prin

fumigaţii cu substanţe nocive). De asemenea, în tratate se găsesc tehnici de extracţie,

vidarea abcesului prin incizie gingivală, reducerea luxaţiilor maxilarului inferior. La

toate acestea se adaugă şi traducerile stomatologice ale unor corifei ai medicinei arabe

(Avicena şi Abulcasis).

MEDICINA RENAŞTERII. SECOLUL XVI.

CADRU GENERAL

În civilizaţia şi cultura Europei occidentale, secolele XIV-XVI reprezintă o mare

cotitură. Apare curentul renascentist, care pune în centrul preocupărilor sale OMUL, cu

probelemele sale complexe. Renaşterea se caracterizează prin emanciparea tuturor ştiinţelor,

a literaturii şi artelor plastice, se redescoperă valorile umaniste ale antichităţii a epocii

elenistice, evadează din canoanele gândirii scolastice. Pe plan social şi economic amintim

apariţia burgheziei, emanciparea ţăranilor, trecerea de la meşteşug la manufactură, trecerea de

la economia feudală închisă, la economia de piaţă. Sumarizând, premizele avântului în

general cât şi în medicină, acestea au fost:

a) Marile explorări geografice. Călătoriile lui Marco Polo, Cristofor Columb,

Vasco da Gama, Magelan, deschid mari perspective de dezvoltare economică, cât şi

cunoaşterea civilizaţiei altor popoare.

68

68

b) Dezvoltarea oraşelor, determină stabilirea unei vieţi citadine, complexe, propice

dezvoltării ştiinţelor, literaturii, artelor plastice.

c) Crearea marilor state naţionale monarhice (Franţa, Spania, Anglia, Rusia) care, pune

capăt fărâmiţării în feude, lasă liberă circulaţia mărfurilor şi a ideilor.

d) Apariţia unui nou mod de a gândi. Viaţa intelectuală se mută de la curţile

seniorilor şi biserici (mănăstiri) în Universităţi, unde se manifestă opoziţia faţă de

scolastica medievală dogmatică. Apare astfel o cultură nouă, opusă ascetismului şi

fatalismului religios medieval. Renaşterea culturii apare ca ferment al desvoltării

medicinei

e) Experimentului bio-medical. Spre deosebire de ştiinţa medievală, renascentiştii

încep să se preocupe de reproducerea experimentală a fenomenelor, caută generalul,

legitatea. În terapie, vor fi obsedaţi de căutarea unor panacee universale.

Burghezia, noua clasă, se orientează spre 2 curente:

1. Religios, (Martin Luther şi alţi reformatori);

2. Laic, reprezentat de oameni de cultură, ştiinţă şi artă, care a permis formarea unei noi

concepţii şi a unei culturi opuse scolasticei.

În cadrul acestui curent, Umanismul Renaşterii, este o mişcare de protest a

BURGHEZIEI(progresiste), împotriva feudalismului şi de eliberare a gândirii de scolastică.

Dezvoltarea ştiinţelor(înglobând şi medicina) a favorizat descoperirea tiparului, fapt ce a permis

răspândirea rapidă a operelor anticilor şi a contemporanilor.

Această perioada efervescentă de lupta împotriva scolasticei şi :dogmatismului, este centrată

de figura a 3 pesonalităţi: Galileo Galiiei, Prancisc Bacon, Rene Descartes.

Galileo Galilei (151-6 - 1642), fizician şi filozof italian, are meritul de a fi introdus în

ştiinţă metoda experimentală. El reproducea fenomenele prin experienţă, susţinând că nu este

suficientă cunoaşterea cauzelor ci e necesară reproducerea şi explicarea lor.

Francisc Bacon (1561 - 1626): este "părintele materialismului englez" şi al întregii ştiinţe

experimentale moderne. Bacon a pus bazele metodei inductive, caracterizată prin folosirea

analizei, comparaţiei, observaţiei şi experimentului. Se ocupă şi de medicină, insistând asupra

observaţiei clinice şi a anatomiei patologice, recomandând aplicarea terapiei specifice.

69

69

Rene Descartes (1596 - 165o), întemeietorul filozofiei moderne, porneşte de la "îndoiala

metodică". Vestitul lui aforism filozofic era: "Dubito ergo cogito, cogito ergo sum" (Mă

îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist).

Este un adept al raţionalismului, punând la baza metodei de cunoaştere, deducţia prin

silogism şi care, trebuie să pornească de la adevăruri clare, cunoscute nemijlocit de raţiune şi

care provin de la cunoaşterea experimentală.

PROGRESELE MEDICINEI ÎN PERIOADA RENAŞTERII.

PROGRESE ÎN ANATOMIE.

După o stagnare de secole (a fost interzisă disecţia), începe să se modifice anatomia lui

Galen. Frederic al II-lea (v XIII) impune chirurgilor studii în şcolile de medicină ( Neapole

Sicilia), şi le permitea să autopsieze la fiecare 5 ani un cadavru. Astfel, în 1315 Modino Dei

Luzzi (profesor la Bologna), publică primul manual de anatomie, care se va folosi peste 2oo de

ani.

Sculptorii şi pictorii aveau stringentă nevoie de o cunoaştere exactă şi reală a corpului

omenesc. Michel Angelo avea o tainică sală de disecţie şi a făcut un tratat de anatomie plastică,

iar Leonardo da Vinci, pe lângă autopsiile pe care le efectua în mare taină, ne-a lăsat

excepţionale planşe anatomice.

Andre Vesal (1514 - 1564) a studiat la Montpellier şi Paris, după care la Louvain face

primele demonstraţii anatomice şi îşi confecţionează un schelet din oasele unui spânzurat. La

vârsta de 22 de ani este profesor de anatomie la Universitatea din Padova. Iniţial predă după

cărţile lui Galen, dar pe măsură ce-şi dă seama de erorile şi inexactităţile acestuia, face lecţii

după propriile sale disecţii. Publică în 1543, un tratat de anatomie, intitulat "De humani corporis

fabrica liber septem". După el anatomia trebuie să urmeze următoarele etape: observarea directă,

cercetarea în organism a fiecărei formaţiuni anatomice, denumiea (terminologia) precisă a

acestora, folosirea desenelor corespunzătoare. Este prima anatomie în care nu mai este o

descriere seacă a organelor, ci o încercare de a explica raţional formele biologice. Datorită

faptului că Galen nu a disecat niciodată pe om (ci pe maimuţe sau alte animale), s-au evidenţiat

peste 200 de erori. Acest lucru a stârnit în lumea medicală vii controverse. Anatomiştii Silvio

(1478 -1555) şi Eustachio au făcut zid comun împotriva lui Vesal, ameninţat de a fi ars pe rug,

Insă Philip al II-lea, regele Spaniei, protectorul lui Vesal, îi strămută pedeapsa într-un pelerinaj la

Ierusalim. La întoarcere, datorită unei furtuni, corabia pe care se afla Vesal a eşuat şi astfel

moare marele anatomist. Opera sa a fost mult comentată şi la început respinsă.

70

70

Alţi anatomişti de vază: medicul şi teologul Miguel Serveto (1511 -1553), ars pe rug

pentru că a avut "îndrăzneala" să facă o descriere reală a micii circulaţii, Bartolomeo Eustachi

152o - 1574 ), Gabriele Faloppio (1523 — 1562), Pabriciu din Aquapendente (I53o - 1619),

anatomişti care au descris corect şi în amănunt multe organe şi ţesuturi.

PROGRESE ÎN FIZIOLOGIE.

Era inevitabil ca prin cunoaşterea mai exactă a corpului omenesc să nu ducă implicit, şi

la dezvoltarea fiziologiei.

Miguel Serveto şi Realdo Colombo au descris circulaţia pulmonară, dovedind

netemeinicia versiunii oficiale galenice a circulaţiei interventriculare dând astfel impulsul

pentru cunoaşterea ulterioară, exactă a circulaţiei sanghine.

Menţionăm faptul că circulaţia pulmonară, a fost deja descrisă de Servet, iar cu două

secole înainte de către arabul Anafis.

PROGRESE ÎN MEDICINA INTERNĂ.

Sunt determinate de două personalităţi:

1. Jean Fernel (149? - 1558), numit şi "Galen cel modern", face facultatea de medicină din

Paris, unde devine ulterior unul din cei mai vestiţi profesori ai facultăţii. Opera sa principală

"Tratat despre medicină" (1544) se remarcă printr-un deosebit spirit de observaţie şi logică

medicală. Lucrarea sa cuprinde trei părţii: 1. anatomia, fiziologia, 2. patologia şi 3.

terapeutica, - fără de care diagnosticul este imposibil de stabilit. Împarte bolile în două

categorii: 1. acelea care nu au un sediu determinat şi 2. cele locale, în care include şi bolile

contagioase. Concepţia medicală ale lui Fernei este încă de esenţă hipocratico-galenică,

bazându-se pe claritate şi precizie, cu un material faptic şi de observaţie deosebit de bogat.

2. Paracelsus (Philipus Aureolus Theophrastus Bombastus de Hohenheim 1493 - 1514),

a fost cel mai de seamă reprezentant: al medicinei Renaşterii. Studiază medicina la Basel şi

Ferrara (Italia) şi se face cunoscut prin utilizarea remediilor energice (pe bază de extract de

opiu). Ajunge profesor la Universitatea din Basel. Temperamentul tumultuos şi irascibil, pornit

mereu spre contrazicerea dogmatismului şi scolasticei, îl obligă să părăsească catedra, fiind

persecutat şi ameninţat chiar cu închisoarea. Începe o viaţă rătăcitoare călătorind prin multe ţări

şi la vârsta de 50 de ani, moare la Salzburg, în Austria.

Paracelsus, are meritul de a fi militat spre două direcţii noi:

71

71

1. Metoda experimentului. Era adeptul experienţei, preconizând cercetarea faptelor şi nu

preluarea lor în mod mecanic.

2. Concepţia medicală: Paracelsus a respins teoria umorală,în forma ei veche,

considerând omul ca rezultat al unei anumite compoziţii chimice constante

(homeostazie?), iar boala o consecinţă pertubării acestor combinaţii chimice. Ca

atare, combaterea bolilor trebuia făcută tot prin mijloace chimice, fapt care face să-

l considerăm pe Paracelsus ca întemeietorul chimioterapiei. De altfel, el introduce

în medicină administrarea de numeroase preparate pe bază de fier,sulf, arsenic,

plumb, recomandă mercurul în tratamentul sifilisului, studiază acţiunea terapeutică a

apelor minerale, îmbogăţeşte farmacologia cu preparate noi subformă de, tincturi,

extracte, elixiruri insistând asupra necesităţii unui dozaj atent şi individualizat.

Prin ideile sale, metodele sale de lucru, concepţia sa medicală, Paracelsus poate fi

considerat unul dintre "revoluţionarii" Renaşterii.

PROGRESELE CHIRURGIEI. Ceea ce Vesal a fost pentru dezvoltarea şi propăşirea anatomiei, a fost vestitul

Ambroise Pare pentru chirurgie.

Francezul Ambroise Pare (151o — 159o) era chirurg bărbier. După ce a folosit procedurile

„antice” ale chirurgiei, domiate de scolastică şi dogmatism, a trecut în cele din urmă la metoda

sa proprie. Multitudinea rănilor, produse de lănci, săbii, topoare, buzdugane, săgeţi, sau prin arme

de foc( recent apărute ), au fost tratate conform, uzanţei, cu fierul încins la roşu şi pansamente

compresive, înlocuite frecvent . Concomitent se administrau băuturi, pulberi, balsamuri,

unguente, emplastre; reţetele acestora conţinând pe lângă unele ingrediente, şi elemente magice,

ca de exemplu, praf de mumie, de corn de rinocer sau creier de cadavru uman. Se bănuia că

plăgile produse prin arme de foc sunt "otrăvite" ţi se practica "dezintoxicarea" plăgilor prin aplica-

rea fierului roşu turnând în ele ulei clocotit şi substanţe cauterizante.

Această procedură de a tratament le-a moştenit şi aplicat şi chirurgul bărbier de campanie,

Ambroise Pare. Întâmplător într-o bună zi, s-a terminat stocul uleiului folosit pentru plăgi. In

această situaţie Pare aplică un pansament cu ulei de trandafir, ulei de terebentină şi ouă, care s-a

dovedit ulterior a fi calmant şi cu semne de infecţie, prezentă intotdeauna, mult mai reduse.

Cauterizarea plăgilor otrăvite" cu fierul roşu a fost respinsă în mod hotărât de Pare, el diminuând

procesele inflamatorii cu comprese răcoritoare şi substanţe uşor astringente. înlocuia fierul roşu

cu ligaturarea vaselor sanghine, iar amputaţia o executa deasupra zonei necrozate.

PROGRESELE ÎN OBSTETRICĂ.

72

72

Ca şi în evul mediu, obstetrica secolului al XVI-lea stătea în mâna moaşelor ("a femeilor

înţelepte"). Activitatea acestora în oraşe era supravegheată de "pysicus", medicul oraşului. Dar

treptat chirurgia şi în general, "medicina academică" (predată în Universităţi) se impune din ce în

ce mai mult.

Tot lui Ambroise Pare îi datorăm şi introducerea unor "noutăţi" în obstetrică, astfel

"versiunea intra-uţ.erinăj,_ cu extragerea ulterioară a fătului, Cezariana ( se executa în secolul al

XVI-lea numai la parturiente decedate). Apare prima broşură destinată moaşelor, publicată

de un medic german (Euchar Roszlin), Care cuprinde multe ilustraţii (poziţiile fătului-

prezentaţiile etc). Broşura a avut mare succes şi a fost tradusă în limba latină, apoi în franceză.

EPIDEMII Două boli noi au cutremurat societatea umană în decursul secolului al XVI: sifilisul şi

"sudor anglicus" (tifos exantematic).

Datele astrologie, teurgice, cât şi vina unor etnii (evrei-progrom), n-au putut explica

cauzele bolilor în general, cât şi a noilor boli apărute. Se cerea o explicaţie neîntârziată.

Printre medicii, care au studiat aceste "boli, s-a evidenţiat italianul Girolarno Fracastoro (1484

– 1553, strămoşul epidemiologiei), autorul unui poem (manuscris), intitulat "De syphilide sive

Morbi Galiici”. În acesta se descriu simptomele, evoluţia şi terapia, bolii lui Sypilos, fiul Niobei,

după care ulterior a fost denumită şi boala (morbul francezilor). Etiologia bolii era

speculativă: "probabil determinată de o anumită constelaţie". Oricum, acest poem a dus la

ideea transmiterii bolii prin contagiune şi a generat ulterior conceptul, de contagiune a bolilor

expus în trei volume. În primul volum se emite teoria îmbolnăvirii si a transmiterii bolii prin

elemente germinative invizibile(nu se cunoştea noţiunea de microfloră) , care se transmit prin

hainele bolnavilor sau alte materiale şi obiecte, ori prin aer, la mari distanţe; aceste elemente

încolţesc şi dau acelaşi tip de boală. Volumul II descrie, patologia specifică unor "febre pes-

tilenţiale" – ciuma şi a altor "febre nepestilenţiale" identificate "sudoarea engleză" (tifos

exantematic?). In volumul III se expune terapia bolilor contagioase, cu lemn de Guajac şi argint

viu (mercur). În sifilis aceasta se menţine până în era chimioterapică, în secolul al XX-lea.

Prin acestea, Fracastoro poate fi considerat precursor al epidemiologiei, al bacteriologiei

moderne, teoriile sale reluate în secolele XlX-lea (teoria miasmelor, a infecţiei etc.) existând

sub forme modificate şi după 4oo de ani de la emiterea lor.

Invăţământul medical şi preceptele sănătăţii publice.

Profundele transformări apărute în timpul Renaşterii, mai ales în domeniul ştiinţelor naturii

s-au reflectat şi în medicină. În facultăţile de medicină se practica, studierea autorilor antici, ba-

73

73

za pregătirii autorii originali arabi (v. XVI-lea, dar se studiază şi Vesal, contemporanii

acestuia, ajungându-se prin anul I66o ca "autopsia" să devină baza învăţământului medical.

În domeniul sănătăţii publice asistăm la procesul de transformare a spitalelor în spitale

cetăţeneşti dirijate de autorităţile oraşelor, apoi primele reglementări oficiale privind practicarea

medicinei şi farmaciei, ierarhizarea medicilor şi farmaciştilor, cât şi diferenţierea specialităţilor

medicale.

CONCLUZII.

- Progresele medicinei Renaşterii în domeniul anatomiei a început cu implementarea disecţiei,

pe baza lucrărilor lui Galen, reconstituirea textelor antice şi ridicarea anatomiei la rang ştiinţific

prin Andre Vesal.

- Introducerea noii metode de tratament mai blând al plăgilor, reintroducerea ligaturii vaselor

sanghine (A. Pare).

- Menţinerea patologiei umorale; intensificarea metodei experimentale, apariţia noilor

concepţii şi practicelor în medicina internă, cât şi a terapiei preconizată de Paracelsus.

- Problema sifilisului şi înfiriparea concepţiei despre contagiune (Fracastoro).

- Transformările din învăţământul medical şi schimbările în domeniul sănătăţii publice.

BAZELE MEDICINEI ŞTIINŢIFICE (Secolele XVII şi XVIII)

MEDICINA ÎN SECOLUL XVII

Perioada cuprinzând 200-250 de ani, care a urmat Renaşterii (aprox. 1580-1830),

poate fi definită ca epocă în care au fost puse bazele medicinei moderne, ştiinţifice. Acest lucru

s-a produs datorită uneori mari schimbări economice, sociale (ascensiunea burgheziei),

culturale (mod liber de a gândi) care s-au influenţat reciproc, graţie concepţiei filozofice a lui

Francisc Bacon(1561-1626), care promova ideia „cunoaşterii inductive” în toate aceste

domenii. Distingem două perioade deosebite:

- O perioadă de trecere de la ştiinţa şi filozofia Renaşterii (filozofia naturii) la ştiinţa

modernă (1580-1680).

- O perioadă de cumulări ştiinţifice, care vor constitui osatura medicinei ştiinţifice din

secolele următoare: XIX şi XX. Se vor

74

74

desăvârşi cunoştinţele de anatomie, de clinică, de terapie, vor fi descoperite noi ramuri

biomedicale (anatomia microscopică: citologia - histologia - embriologia, genetica,

bacteriologia, imunologia practică).

PERIOADA DE TRECERE DE LA MEDICINA RENAŞTERII LA MEDICINA

ŞTIINŢIFICĂ (1580-1680).

Cercetătorii naturii (inclusiv medicii) au beneficiat de o serie de evenimente (premize)

favorabile, după cum urmează:

a) ÎNFLORIREA FĂRĂ PRECEDENT A VIEŢII UNIVERSITARE, ca urmare ii

dezvoltării economice a oraşelor. Oamenii de ştiinţă dobândesc un statut independent faţă de

instituţiile bisericeşti şi statale, o bună poziţie socială. Ei nu mai trăiesc la cheremul unui

mecena nobil, şi încep să influenţeze şi politica statului. Universităţile apar şi se

dezvoltă în mai toate ţările.

b) APARIŢIA TIPARULUI DIFUZEAZĂ RAPID ŞI EFICACE ORICE

DESCOPERIRE.

Tirajul cărţilor creşte. Apare industria librăriei. Tratatele circulă.

c) SE NASC ACADEMIILE ŞI SOCIETĂŢILE ŞTIINŢIFICE, foruri în care membri

sunt aleşi pe merit dintre marile personalităţi ale timpului. Între cele mai vechi şi mai

cunoscute academii, născute în sec. XVII, cităm:

- Academia dei Lincei (A clarvăzătorilor), Roma, 1609, înfiinţată de

principele Federico Cessi un mare mecena al timpului.

- Academie Francaise, fondată de Richelieu la Paris, în 1635.

- Academia del Cimento, (a experimentatorilor) Florenţa, 1557 -

- Royal Society- cunoscută sub numele de "Colegiul

invizibil") înfiinţată la Oxford în 1662.

- Academie des Sciences, fondată de Colbert la Paris, în 1666.

- Academia din Berlin (1700) şi Academia din Sanct Petersburg.

- În ţara noastră, Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi, 1833, Mihai Zotta (1800-

1864), lacob Cihac (1800-1888), generalul Kiseleff).

d) SE NAŞTE PRESA ŞTIINŢIFICĂ, ca o consecinţă firească a fondării academiilor şi

societăţilor ştiinţifice. Anul 1665, vede apariţia a două reviste celebre: Philosophical

transaction - organul lui Royal Society - care mai apare şi azi după mai bine de trei secole, şi

Journal des Scavants (Savants) la Paris, prima revistă dedicată exclusiv medicinei, apoi

75

75

”Journal des nouvelles”, „Journal des nouvelles decouvertes sur toutes Ies parties de la

medecine”, primul ziar în lume care a apărut: "Gazette de France”(1631),editat de un medic.

Astfel s-au creat premizele Unui nou mod de a gândii ( de a interpreta) fenomenele naturii.

Totuşi savantul din Renaştere, cultiva în continuare. o viziune spirituală

asupra naturii. Natura nu era doar un OBIECT AL CERCETĂRII ca în ştiinţa modernă ci

era obiect de admiraţie, de contemplare. Unor obiecte neînsufleţite ale naturii, li se

atribuiau calităţile vieţii, erau comparate cu omul (antropomorfizate) sau cu animalele

(zoomorfizate). De pildă oxidarea metalelor era apreciată ca o boală a lor, ca o suferinţă.

Pietrele mureau, asemeni păsărilor. Dacă savanţii renascentişti puteau fi acuzaţi de animism

(totul în natură e însufleţit) şi finalism (existenţa şi devenirea au un scop precis), oamenii de

ştiinţă din secolul XVII, s-au dovedit a nu judeca natura (inclusiv legile vieţii, ale bolii şi

morţii) "cu inima" ca renascentiştii, ci cu RAŢIUNEA. Ei n-au contemplat natura, ci au

studiat-o la rece, au încercat să-i discearnă legile obiective.

Filozofia nu a putut ţine pasul cu marile, descoperiri ştiinţifice ale secolului XVII.

Ştiinţa modernă s-a născut din preocupările practice ale inginerilor şi artiştilor. (dialog

între filozof şi savant!!)

CURENTUL IATROCHIMIST.

Cei mai mulţi medici, seduşi de ştiinţele pozitive (chimie, fizică, mecanică), ce luaseră

un avânt spectaculos, căutau sa-şi explice funcţionalitatea normală şi patologică a organismului

cu ajutorul ştiinţelor pozitive. Ei au rămas cunoscuţi sub numele generic de iatrochimişti sau

iatromecanicişti.

Astfel în medicină s-au evidenţiat mai mulţi oamenii de ştiinţă: în anatomie Gaspar

Bauhin (156o - 1624), care a descris valvula ileocecală, Adrian van den Spiegel (1578 – 1625 care

a folosit microscopul (descoperit de Antony van Leuwenhoeck (1632 - 1723), iar Marcello Malpighi.

(1628 - 1694) descoperă capilarele pulmonare, vede hematiile şi descrie unele glande cu

secreţie internă. In clinică se remarcă Oswald Croll. Autorii menţionaţi aparţin curentului

"iatrochimist", iniţiat de Paracelsus.

Părintele spiritual al curentului iatrochimist a fost Johann Baptist van Helmont (1579 -

1644), care este un adept al concepţiilor lui Paracelsus şi respinge îmixtiunea astrologiei în

76

76

medicină, fiind totodată şi un vehement potrivnic al lui Galen. În schimb are un accentuat

spirit religios (ideia "spiritului vieţii”). Descoperă oxidul de carbon şi descrie astmul, bronşic.

Oswald Croll (156o - I6o9), alt propagator şi adept al lui Paracelsus, descrie

simptomatologia iatrochimică în lucrarea "Basica Chymica" (1608), în care admite medicamente

cu închipuite virtuţii mistico-magice, ca de exemplu "grăsimea de şarpe", în muşcăturile de

reptile şi insecte veninoase, „lapţii şi broască” în hemoragii interne, broaşte ca remediu în

ciumă, ficat de lup în suferinţe hepatice ş.a.m.d.

Francisc de la Boe, (numit şi Sylvius 1614 – 1672), profesor la Leida, iatrochimist

influenţat de Helmont, a iniţiat o nouă teorie, a „fermentaţiei”. Aceasta o considera ca stând la baza

tuturor fenomenelor vitale, în care vorbea despre procese acide sau bazice, pe care medicul le

poate contracara cu baze sau acizi. A descoperit multe substanţe chimice. A avut o influenţă

covârşitoare asupra lui Harvey. Acesta a descris circulaţia sanghină, într-o carte, devenită,

manual de referinţă în care combină noua anatomie cu preceptele chimice ale organismului

din acele timpuri.

Curentul iatromecanicist.

Acest curent este expresia materialismului mecanicist, conform căruia toate

fenomenele petrecute în corpul omenesc, sunt rezultatul legilor mecanice, considerînd organismul a

fi o maşină .

Iniţiatorul acestui curent este considerat medicul şi fiziologul William Harvey (1578 - 1657),

profesor la Londra. El descrie mica şi marea circulaţie , considerînd că inima funcţionează ca o

pompă, iar mişcarea sângelu i este consecinţa loviri acestuia de pereţii elastici ai vaselor, totul fiind

observat, experimentat şi argumentat prin calcule matematice. Această descoperire a pe rmis apo i

înce rcă ri de t rans fuz ie ş i , în spe cial aplicarea injecţiei intra - venoase la om.

Harvey a mai avut şi lucrări de embriologie compa rată , publicând, în 1651 „De generatio

animalium" . (Cercetări asupra genezei animalelor-) în care formulează celebra ipoteză! " ex ovo

omnia"(din ou toate), cu alte cuvinte: orice animal provine dintr -un ou.

San torio (1561 - 1636), alt ia tromecan ic is t , profesor la Padova, scrie volumul „De medicina

statica", în care introduce în medicină noţiunea de greutate. Concepţia lui s -a bazat pe faptul că

77

77

pierderile pe care le suferă, organismul trebuie înlocuite prin alimentaţie, controlul se face prin

cântărire. EI foloseşte termometrul, cât şi trocare pentru paracenteză abdominală.

Borelli (16o8 - 1679), este cel mai "pur" iatromecanicist. În lucrarea sa "De motu animalium"

(Despre mişcarea animalelor), consideră funcţiile organice: respiraţie, circulaţie, mişcare, etc., ca

acţiuni mecanice . Pentru el, muşchii sunt doar nişte frânghii care pun în mişcare oasele, nişte

pârghii.

Curentui tradiţionalist

T h o m a s Sydenham (1624 – 1689), care este adeptul ideii că numai observaţia şi experienţa

permit progresul medicinei. De la el au rămas studii privind variola, scarlatina, guta, coreea, iar în

terapie, regulile medicaţiei cu opiu.

Richard Morton (1637 - 1698), se remarcă prin studii asupra "febrelor intermitente"

(malaria).

Francesco Redi, pune bazele adevăratei parazitologii.

Morton administrează chinina în malarie, iar în ceea ce priveşte ftizia pulmonară,

distinge trei etape: de debut, de stare şi de ulcerare; crede în contagiozitatea tuberculozei, iar

în tratamentul ei recomandă un regim igieno-dietetic deosebit.

Farrnacia.

Progresele chimiei, creşterea cunoştinţelor farmaceutice, precum şi a altor ramuri

ştiinţifice cu aplicaţii în farmacie, au impus perfecţionarea pregătirii profesionale a

farmaciştilor, care au trebuit să audieze anumite cursuri universitare de chimie, botanică şi

farmacologie. Acest lucru se realiza în centre universitare unde se ţineau prelegeri în acest

sens (Universităţile din Altdorf - Bavaria, Marburg, Montpellier). La ultima universitate a predat

la catedra de chimie Lazare Riviere, căruia îi aparţine preparatul antiemetic care-i poartă numele

(Potio Rivieri)

învăţământui medical.

Acest învăţământ reflectă multitudinea concepţiilor medicale ale timpului (tradiţional) de

tip vechif dar şi drumul cunoştinţelor noi de anatomie şi fiziologie, demonstrând o

78

78

excepţională pregătire practică a universităţilor italiene (Padova) şi germane (Wittenberg, Halle,

etc.)

Igiena şi sănătatea publică.

Starea igienică în spitalele orăşăneşti ale secolului XVII-lea era în funcţie de situaţia

economico-socială a localităţii respective, de priceperea organizatorică a corpului medical şi

administrativ. Alături de spitale mai găsim numeroase instituţii pentru bolnavii mintali, orfani,

cei fără preocupări lucrative şi alte asemenea categorii.

In domeniul sănătăţii publice "physic"-ul oraşului, avea obligaţia de a supraveghea

activitatea profesională a medicilor, farmaciştilor, a chimiştilor, bărbierilor-chirurgi şi moaşelor. Se

consemnau datele privind numărul naşterilor, deceselor, frecvenţa bolilor epidemice (începutul

epidemiologiei ştiinţifice), se luau măsuri de igienizare şi profilactice.

Cu toate acestea, condiţiile sociale ale secolului XVII-lea au fost vitrege din pricina

multiplelor războaie, urmate de foamete şi mari epidemii.

Savanţi care au contribuit la progresul anatomiei.

Francisc Glisson , studiază ficatul şi căile biliare, Nikolaus Stenon , descrie glandele

salivare şi canalul ce-i poartă numele. Regnier de Graaf studiază aparatul genital la bărbat şi

mai ales la femei, Johann yyirshung, descrie pancreasul şi canalul cu acelaşi nume, Sylvius,

studiază apeductul şi scizura ce-i poartă numele, Thomas Willis, evidenţiază hexagonul

arterial de la baza creierului.

Descoperirea şi folosirea unor medicamente şi alimente noi.

- Chinina (chinchina) sau coaja de cincona, adusă din Peru, de soţia viceregelui de la

Lima, contesa Cinchon, vindecată de malarie cu acest medicament. S-a răspândit sub formă

de praf, de ordinului iezuiţilor, de unde şi denumirea de "pudra iezuiţilor".

- Ipecacuanha, adusă din Brazilia (rădăcină antidizenterică),

- Lemnul de guaiac, (tratamentul sifilisului).

- Ceaiul, cafeaua şi cacao, iniţial folosite ca medicamente, ulterior ca alimente pentru

efectul lor plăcut şi de înviorare.

79

79

- Porumbul, cartofii şi roşiile, aduse din America, au contribuit la ameliorarea alimentaţiei.

Concluzii.

- Francisc Bacon, întemeietorul ştiinţei moderne (teoria experimentului şi folosirea metodei

inductive)

- Adevărata cunoaştere a naturii s-a evidenţiat prin diferenţierea teoriilor antice de concepţiile

noi.

- Rene" Descartes adeptul puterii naturii şi defineşte omul secolului al XVII-lea ca "maestru şi

stăpânul naturii." "materie gânditoare",

- Începuturile gândirii naturaliste, fiziologice, în medicină. Apar curentele iatrochimiei,

iatromecanicei şi tradiţionaliste.

- Descrierea corectă a fiziologiei circulaţiei şi respiraţiei de către Harvey şi Malpighi care descoperă

capilarele pulmonare şi văd hematiile.

- Ipoteza lui Harvey „ex ovo omnia".

- Introducerea unor medicamente şi alimente în Europa.,

- Progresele în anatomie, fiziologie şi chimie

- Igiena şi sănătatea publică în secolul al XVII-lea.

- învăţământul medical.

ILUMINISMUL. MEDICINA IN SECOLUL XVIII

Cadru istoric.

Secolul al XVIII-lea este denumit în istoria culturii universale "secolul luminilor".

Iluminismul, plasează raţiunea, judecata, ca instanţă supremă în observaţia ordonată şi cercetarea

experimentală, induce tendinţe enciclopediste , pietate până la bigotism, moralitate idilică, libertăţi

personale, începuturi de democratizare a statului, economie benefică pentru toţi cetăţenii

statului. Toate aceste elemente caracterizează această perioadă şi pe lângă revirimentul literar,

filozofic şi al ştiinţelor naturii, asistăm la afirmarea, introducerea şi dezvoltarea concepţiilor noi în

medicină. Acestea sunt o continuare şi dezvoltare a principiilor, formulate anterior de Francisc

Bacon. Învăţământul medical caută să se descătuşeze din restricţiile curentului dogmatic –

scolastic.

80

80

Figuri reprezentative şi curente concepţionale din această perioadă:

Diderot (1713 - 1784) editează o Enciclopedie de ştiinţă şi artă (1751 - 1780) în 28 de

volume şi care reprezentă o sinteză a ştiinţelor vremii, la care au colaborat mai toţi gânditorii epocii.

Jean Jaque Rousseau (1670 - 1741), şi filozoful englez John Locke (1632 - 1704) cereau

insistent ca şeful statului ideal să fie "primul servitor" al democraţiei, adept al ideilor umanitariste,

pioner în reforme benefice pentru cetăţeni, pentru propăşirea vieţii economice. De fapt în această

perioadă munca manuală este tot mai mult înlocuită de producţia mecanizată, de industrie în

paralel cu cererea sporită de mărfuri şi lărgirea pieţei naţionale şi internaţionale. Burghezia

cucereşte puterea politică încurajează progresul ştiinţei şi implicit al medicinei (lărgirea

posibilităţilor de comunicare, apariţia reuniunilor şi societăţilor ştiinţifice, apariţia publicaţiilor şi

a revistelor).

Friedrich Hoffmann (1660 - 1742). Susţine că toate fenomenele vieţii sunt dirijate de

un eter cosmic; structura şi mărimea componenţilor acestuia ar fi nişte micro-organisme,

dirijate de anumiţi factori de echilibru sau dezechilibru. Porneşte de la teoria fiziologică a şcolii

metodiştilor din antichitate (status laxus şi status strictus). Sănătatea sau boala depind de

tonusul vaselor şi de fluiditatea lichidelor corpului. Terapeutica urmăreşte reechilibrarea acelei

perturbări fiind fundamentată pe principiul "contraria contrariis”. Teoria sa era mecanicistă (

"materia et motus" - materie şi mod) şi a fost abandonată spre sfârşitul secolului.

Georg Ernst Stahl. (1660 - 1734), susţine o teorie opusă concepţiei mecaniciste a lui

Hoffman, prin care includea aspectul voliţionai, şi diriguitor al sufletului (considerat ca

"animist" sau" psihodinamic"). El nu consideră corpul omenesc, "o maşină" ci un „organism vital”,

cu un psihic (suflet) şi afecţiune (bucurie, mâhnire, furie, speranţă, iubire). Aceste elemente au fost

preluate în secolul al XlX-lea de psihiatrie - sunt relaţii ale funcţiunii organelor. Boala este o tulburare

a funcţiilor organelor (digestie, eliminare etc.). Corpul însuşi declanşează vindecarea, iar semnele bolii

(transpiraţii, febră etc) sunt exteriorizări ale eforturilor de vindecare, pe care medicul trebuie să le

conducă prin măsuri terapeutice (purgaţie, stimularea secreţiilor, etc.) Stahl greşeşte însă întroducândi

"sufletul diriguitor şi volitiv" în concepţia sa despre organism şi boală.

Julien Offray de la Mettrie (17o9 -1751), convins mecanicist, consideră organismul

uman ea o maşinăr dotată cu simţuri (a editat cartea "Omul maşină").

Pierre Jean George Cabanis (1757 - I808) păcătuieşte printr-o vulgarizare a

materialismului mecanicist francez (creierul produce idei, stomacul şi intestinele digeră; ficatul

secretă bila etc).

81

81

William Gullem (1735 - 1792), adept al solidismului, este împotriva "animismului" lui

Stahl, afirmând că la baza vieţii stă "forţa nervoasă".

Trecem în revistă principalelecurente ale acelei epociŞ

1. Curentul vitalist

Apare In Franţa (şcoala de la Montpellier); consideră că la baza vieţii este acea "forţă

vitală”(imaterială şi incogniscibilă). Boala este considerată o tulburare a acestei forţe vitale ".

Câţiva reprezentanţi al acestui curent:

Theophil de Bordeau şi J ean Paul Berthez

Christoph Wilhelm Hufeland (1762 -1836). A scris mai multe cărţi dintre care amintim:

„Eradicarea variolei”, „Stimularea mamelor pentru sănătatea copiilor”, „Despre patogenie”,

„Arta de a prelungi viaţa” etc. Ultima a fost editată de mai multe ori sub titlul "Makrobiotik", a

fost tradusă şi prelucrată de medicul bănăţean Pavel Vasici şi a apărut în I844r la Braşov), În 1801

CWH devine medicul Curţii regale de la Berlin. Hufeland a fost un convins vitalist şi acţiona

terapeutic tot după principiul "contrario contrariis" . El a influenţat şi apariţia homeopatiei, a cărui

protagonist a fost Christian Friedrich Samuel Kahnemann (1755 —1843).

2. Teoria flogistonului (phlox = flacără) sau teoria arderilor.

Corpurile necombustibile nu conţin flogiston, pe când cele combustibile, pierd prin arderea lor

flogiaton. Această teorie destul de confuză, a dus ulterior la teoria oxidării şi reducerii, descrisă de Lavo isier.

3. Teoria excitabilităţii şi sensibilităţii

Noţiunile au fost introduse în medicină de Francisc Glisson (1597 — 1677) şi dezvoltate de John Brown

(1735 - 1788). Conform acestei teorii viaţa însăşi este un proces datorat stimulilor externi şi interni,

organismul reacţionând faţă de aceşti stimuli, graţie excitabilităţii. Dacă. stimulii sunt în exces, apar

"bolile stenice", dacă sunt în minus, "bolile astenice".

4. Teoria heterodoxă a magnetismului animalic.

Franz A Mesmer (1734 - 1815) emite teoria „mesmerism-ului”, o variantă a preceptului psihodinamic (Stahl),

care caută să explice sănătatea sau boala print-un fluid animalic provenit de la aştrii. Se baza pe

hipnoză şi chiromancie. "Metoda" lui a fost pe drept considerată o şarlatanie.

5. Conceptul (teoria) solidismului.

Este concepţia conform căreia toate bolile se datoresc tulburării unui organ şi structurilor

acestuia. Astfel, concepţia umorală trece la concepţia morfopatalogică. Protagoniştii acestui concept:

82

82

Giovanni Battista Moggagni (1682 – 1771) este iniţiatorul acestui curent prin scrierea sa

"De sedibus et causis morborum per anatomen indigatis" (ca rezultat al disecţiilor şi examinărilor

anatomo-patologice).

Dovada adevăratei morfopatologii a fost adusă abia de patologul francez

Xavier Bichat (1771 ~ I802); care introduce pentru prima dată noţiunea de "ţesut",

diferenţiind organele şi aparatele în entităţi funcţionale şi demonstrează că boala se localizează la

nivelul acestora, producând o disfuncţionalitate. Prin lucrările sale anatomo-microscopice, el este considerat a

fi întemeietorul histologiei.

Dezvoltarea fiziologiei secolului al XVIII-lea.

Figuri reprezentative de fiziologi din această epocă

Albrecht von HalIer (1708 – 1777). Lucrare sa " Elementa physilogiae corporis humani (Elemente de fiziologie

a corpului omenesc), cuprinde toate cunoştinţele privind funcţiile normale ale organismului. Reuşeşte să precizeze

diferenţa dintre excitabili/tate (proprietatea muşchilor) şi sensibilitate (proprietatea nervilor). Infirmă existenţa "spiritului.

animal". Faptul că semnalează corelaţia dintre structura anatomică şl funcţie, orientează patologia spre o

viziune fiziologică.

Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) şi Kaspar- Friedrich Wolff (1733 - 1799) au studii despre circulaţie, digestie

şi metabolism. Dovedesc că în actul fecundaţiei e necesară prezenţa ovulului, şi spermatozoidului, neagă generaţia

spontanee.

Luigl, Galvani (1737 – 1798) şi Alesandro Volta (1745 - 1827), observă electricitatea intrinsecă

organismului, creând premizele cercetării REFLEXULUI.

Antoine Laurent Lavoisier (1734 - 1794), demonstrează că respiraţia este o combustie în

care oxigenul se uneşte cu sângele şi rezultă bioxid de carbon lămurind astfel principiul chimiei

respiraţiei.

George Prohaska (1749 - 182o) explică natura actului reflex, dovedind că nervii senzitivi

pot transforma incitaţiile în mişcare, fără ca impulsul să ajungă la creier, trecând doar prin

centrii subbulbari şi medulari. Susţine rolul coordonator al sistemului nervos în întregul

organism. ,

Şcoala medicală de la Leida şi fundamentarea medicinei! Clinice.

Sub conducerea lui Hermann Boerhaave (1668 - 1738)) facultatea de medicină din

Leida a devenit cel mai important centru de formare de clinicieni din Europa. El a studiat şi

a luat partea bună a concepţiilor anterioare lui, aplicând metodele umaniste a lui Hipocrat.

Boerhaave. a fost primul care a dirijat învăţământul studenţesc medical spre patul

bolnavului, a făcut cursuri clinico-practice magistrale, numeroase reforme didactice.

83

83

In patogenia bolilor, el deosebea trei categorii: cele care se manifestau la părţile solide,

cele care duceau la tulburarea funcţionalităţii fluidelor, şi cele care erau o intricare a celorlalte

două categorii anterioare. In terapie, adopta o poziţie ponderată, atribuind naturii puteri

vindecătoare.

Boerhaave reprezenta seva unor şcoli clinice medicale, înfiinţate sau conduse de foştii săi

elevi Gerard van Swieten, Anton de Haen, Alexander Monro, Robert Whytt, şi Albrecht von Haller.

Şcolile medicale de la Viena şi Edinburgh

Progresele medicinei interne,

Scoală de la Viena.

Gerhard van Swieten (1700 – 1772), medicul personal al împărătesei Maria Terezia), Anton

de Haen şi Leopold Auenbrugger. Introduc exemplul învăţământului clinic de la Leida:

instruirea studenţilor la patul bolnavului, observarea evoluţiei clinice, verificarea critică a

diagnosticului pozitiv şi diferenţial, metoda percuţiei pulmonului şi cordului etc). Toate

acestea au creat faima Şcolii vieneze.

Şcoala medicală din Edinburgh.

Alexander Monro {1697 - 1767), a format o şcoală similară celei de la Viena, de mare

prestigiu, cu peste 13.000 de studenţi, Emanciparea chirurgiei.

Chirurgia în Franţa Pe lângă şcolile academice amintite chirurgia era socotită o disciplină de rangul doi.

Acum începe şi emanciparea acesteia.

în Franţa se crează "Academia de chirurgie" în 1731, iar printr-o proclamaţie regală,

în anul 1743, se restabilea prestigiul moral şi social al chirurgiei franceze şi se separă definitiv

de „Asociaţia bărbierilor chirurgi”. Chirurgia este predată în universităţi medicale şi

practicată în spitalele pariziene şi treptat se ridică la rang de ştiinţă; se extinde hemostaza prin

ligaturi, amputaţiile ajung la un nivel înalt de perfecţionare, iar chirurgul francez Chopart

introduce amputaţia parţială a piciorului.

Chirurgia germano-austriacă.

Si în Germania şi Austria se manifestă o vădită tendinţă de egalizare între chirurgie şi

medicina academică. Apar deja ordonanţe care, tind spre o îmbunătăţire a învăţământului

chirurgical; s-au creiat şcoli speciale, culminând în Austria (1796) prin înfiinţarea Academiei

medico-chirurgicale Iosefine, la Viena.

84

84

Chirurgia în Anglia.

Se remarcă o evidentă emancipare a chirurgiei trecând dela metode tehnico-practice la

o ramură a medicinei ştiinţifice. Acest lucru e legat de numele a doi fraţi medici chirurgi,

William şi John Hunter(William H. a scris cartea "Teatru anatomic" după care se preda şi se

practica anatomia şi chirurgia. Ei au inventat un tub flexibil pentru alimentaţia artificială a

bolnavilor, un aparat pentru respiraţie artificială, au introdus şi o tehnică nouă de diagnostic şi

terapie a anevrismelor.

Progresele în obstetrică. Personalităţi medicale.

Jean _Louis Baudelocque (1745 - 1810) susţine că "naşterea nu este decât o act mecanic,

supus legilor mişcării". Atrage atenţia asupra importanţei conformaţiei bazinului, semnalând

viciile anatomice, insistând asupra pelvimetriei. Este adeptul folosirii forcepsului, descrie

embriotornia, pelvitoia, simfiziotomia şi cezariana.

Joseph Jakob von Plenck (1738 - I807), vienez, în lucrarea "EIementa artis obstetrica"

prezintă o sinteză sistematizată a cunoştinţelor obstetricale ale vremii. Foloseşte pelvimetria,

semnalează placenta praevia şi hidroamniosul, iar în aprecierea vârstei gravidităţii, foloseşte

înălţimea fundului uterin. Descrie manevrele necesare pentru aplicarea forcepsului, a

embriotomiei, atunci când ele se impun ca necesare. Este partizanul cezarienei. Georg

Roederer (172o - 1763) şi Friedrich Osiander (1759 - 1822) s-au preocupat de fiziologia foetală

şi perfecţionarea forcepsului.

Deci, în v XVIII-lea asistenţa la naştere îşi câştigă completa sa individualizare,

secolul al XIX-lea urmând ai adăuga antisepsia.

Dermato-venerologia.

Astruc de Montpellier (1684 - 1766) în tratatul său "Des maladies veneriennes” expune

simptomatologia sifilisului, blenoragiei, şancrului moale, numindu-le "boli venerice",

considerînd că acestea sunt produse de" virusul venerian", care este transmisibil. Ca tratament

este adeptul aplicării mercurului prin frecţii şi evitarea oricărui contact sexual suspect.

Jona Hunter, chirurg englez, descrie şancrul dur fiind adeptul extirpării acestuia, prin

incizie sau cauterizare.

Gharles Lorry (1726 - 1783), dermatolog francez, în lucrarea "Morbis cutaneis"(Bolile

pielii), rezumă, toate cunoştinţele până la el în afecţiunile cutanate, considerând aceste boli ea

fiind o manifestare a tendinţei "depurative" a organismului. Pentru unele boli de piele admite şi

cauze externe iritante ca: frig, căldură, frecare, etc.

85

85

Robert Willan. (1757 - 1812) face prima clasificare a bolilor cutanate, pe criterii anatomo-

patologice.

Stomatologia.

Se separă de chirurgie în urma lucrării francezului Pierre Fauchard intitulată „Le

chirurgien-dentist” (chirurgul dentist 1728), în care sunt expuse, principalele probleme ale pa-

tologiei şi terapeuticei stomatologice de pe poziţiile anatomo-fiziologiei, dându-i un caracter

ştiinţific, eliberînd-o de empirism şi şarlatanism.

Progresele medicinei preventive.

Supraaglomerarea centrelor urbane ca şi condiţiile de igienă cu totul necorespunzătoare

au favorizat apariţia a numeroase epidemii (ciuma, tifos exantematic, febra tifoidă, variola etc.),

care secerau sute de mii de oameni.

Apariţia patologiei profesionale.

Bernardino Ramazzini (1633 -1714) este socotit întemeietorul acestei noi specialităţi, cu

larg ecou social. El semnalează faptul că dezvoltarea manufacturilor(industriei) a adus cu sine

multe noxe profesionale. In lucrarea sa „De morbis artificiurn diatriba”(Despre bolile

meseriaşilor), el descrie noxele care afectează peste 5o de meserii: minieri, tipografi, ţesători

etc., definind şi patologia indusă de acestea. El este adeptul unei concepţii preventive, cerând o

serie de măsuri de protecţie(reducerea timpului de muncă, zile de odihnă, ameliorarea condiţiilor

de trai: locuinţă, alimentaţie coresp).

Igiena şi medicina socială .

Oraşele şi statul. Conducătorii acestora, se vedeau obligaţi să amelioreze starea

sanitară, întroducând măsuri de igienizare a oraşelor (aprovizionarea cu apă potabilă,

canalizare, colectare a reziduurilor, băi publice, spitale (care să îndeplinească funcţii curative,

preventive, caritative şi sociale). Medicina devine o fidelă slujnică a statului datorită

preceptelor iluminismului. Se propagau cunoştinţe de igienă individuală şi colectivă prin aşa

numitele "catehisme sanitara" sau „Makrobiotik” editat de Hufeland(va).

Johann Peter Frank (1745 - 1821) realizează trecerea de la igiena individuală la igiena

socială, şi în perspectivă la medicina socială. Recomandă măsuri de combatere a bolilor

infecţioase, a bolilor venerice şi a prostituţiei. Tot el institue ajutoare familiale şi măsuri de igienă

şcolară. J P Frank anticipează(deocamdată teoretic) necesitatea unei poliţii sanitare( într-o lucrare în 6 volume).

86

86

Militează pentru o legislaţie de stat, de igienă, de ocrotire a sănătăţii, punând la baza întregii medicini, concepţia

de protecţie a omului sănătos.

Vaccinarea antivariolică.

Edward Jenner(1749 - 1823), la sfârşitul secolului al XVIII-lea prepară şi aplică vaccinul

antivariolic şi astfel apare în Europa, prima metodă ştiinţifică de prevenire a unei boli infecţioasel vaccinarea

antivariolică.

Variola făcea încă sute de mii de victime, deoarece metoda empirică(cunoscută de antici) a variolizării,

(aplicrarea conţinutului pustulelor uscate de la copii variolici, pe scarificări tegumentare, sau pulverizarea în

narinele sănătoşilor, folosită de vechii chinezi) nu era cunoscută în Europa. Jenner a preparat acest vaccin

din pustulele de vaccina vacilor(cawpox). La noi vaccinarea antivariolică se introduce la Bucureşti în I800f

la Cluj în I80l şi la Iaşi în 1804.

Apariţia spitalului modern.

Spitalul nou se caracteriza prin curăţenie, linişte pentru bolnavi, care erau îngrijiţi în saloane

mici , confortabile. Spitalul nu mai este privit ca locul unde merge omul să moară, ci ca să se

reîntoarcă în familie, în societate, vindecat. Multe dintre spitalele noi, moderne, aveau laboratoare,

farmacii proprii şi puteau fi folosite pentru organizarea învăţământului medical. Aceasta ere

viziunea „iluministă” privind structura şi menirea spitalului. Astfel se tinde a se renunţa la

structurile arhitectonice vechi cu săli imense şi cu multe infecţii intraspitaliceşti, murdărie etc.

Concluzii

- Manufacturile şi comerţul:

- In medicină apar concepţii noi prin înlocuirea mecanicismului,

animalismului, vitalismului etc.

- începuturile învăţăturii despre o patologie a solidelor, favorizată de

dezvoltarea anatomiei şi fiziologiei.

- Medicina clinică; începuturile învăţământului medical la patul bolnavului, Boerhaave

şi Şcoala de la Leida, facultăţile fiice de la Viena şi Edinburgh, emanciparea chirurgiei; progresele

în obstetrică, dermato-venerologie, progresele medicinei preventive, vaccinarea antivariolică.

- Igiena şi medicina socială, spitalul modern.

87

87

MEDICINA ÎN SECOLUL XIX

Secolul anterior, al XVIII-lea, a fost încheiat cu două evenimente cruciale: revoluţia

americană (1776), şi cea franceză (1789). Dacă în anii 1600, ştiinţa inclusiv cercetarea bio-

medicală, era făcută de către savanţii izolaţi în universităţi, iar ideile circulau doar în cadru

restrâns în Academii sau în revistele (puţine la număr), între 1700 şi 1800, ştiinţa începe să

intereseze pe toată lumea.

E meritul iluminiştilor, al enciclopediştilor (Diderot, d'Alembert, Helvetius,

d'Holbach etc) de a fi impus ideea după care ştiinţa, în afara funcţiei sale gnoseologice, are şi

o mare importanţă socială.

PARTICULARITĂŢI ALE MEDICINEI ÎN SECOLUL XIX

Secolul XIX reprezintă o mare cotitură în istoria medicinei prin următoarele

particularităţi:

A. ENCICLOPEDISMUL E ÎNLOCUIT DE APARIŢIA SPECIA-LIŞTILOR.

În medicină acest fapt a însemnat:

a) Aprofundarea unor "ramuri medicale" mai vechi care în sec. XIX fie că ating apogeul

(anatomia descriptivă), fie că-şi optimizează metodele de cercetare (citologia şi histologia,

embriologia, fiziologia, chirurgia, obstetrica, diagnostiul clinic în medicina internă şi în

patologia bolilor contagioase, etc.)

b) Naşterea unor specialităţi noi, între care: histopatologia, hematologia,

microbiologia medicală, teratologia, antropologia medicală, diagnosticul de laborator,

radiologia, etc

B. VICTORIA EVOLUŢIONISMULUI

în secolul trecut, atât cercetătorii naturii, cât şi filozofii au fost obsedaţide istorism.

Evoluţionismul nu e o concepţie numai biologică. Pierre Simon de Laplace, în celebra teorie

cosmogonică (1796) a emis ipoteza evoluţiei întregului univers: Ch Lyell (Principiile

geologiei 1833), a susţinut ideea evoluţiei scoarţei pământului, infirmând teoria

catastrofelor şi a creării succesive a lumii (Cuvier).

88

88

Ideea evoluţiei a devenit obsedantă şi pentru mulţi biologi, începând cu ipotezele

rudimentare ale transmiterii caracterelor şi evoluţiei vieţii ( Georges Leclerc în "Historie

Naturelle", J. B. Lamarck (Philosophie zoologique, 1809) şi câştigând noi orizonturi în

operele lui Charles Darwin , Th. Huxley şi Ernst Haeckel.

Este de reţinut că teoria darwinistă a selecţiei naturale şi „luptei pentru existenţă” oferă o

primă explicaţie ştiinţifică, a teoriei EVOLUŢIEI, completată ulterior cu "teoria mutaţiilor",

care a sxplicat multe aspecte din fiziologia şi patologia contemporană.

C. OSMOZA INTERDISCIPLINARĂ

Şi în secolele anterioare medicina a împrumutat idei din fizică, matematică, chimie,

(iatromecanicismul), dar au fost folosite mecanic, construind un hibrid fizico-matematico-

medical. Acum însă au integrat în mod judicios şi creator descoperirile acestor ştiinţe.

D. ECHIPA ŞTIINŢIFICĂ, UN NOU TIP DE COLABORARE MAESTRU-

DISCIPOLI.

Maeştrii şi discipolii au existat de la începuturile medicinei. Secolul XIX a adus totuşi

ceva nou: Echipa ştiinţifică, în cadrul ei, relaţia dintre maestru şi elev nu mai este aceea

de simplă subordonare, ci de colaborare. Iar dacă în sec. XIX echipele erau formate din

oameni cu aceeaşi specialitate, după 1900 apar tot mai frecvent echipele multidisciplinare

(diferiţi specialişti, uneori biologi, chimişti, fizicieni, matematicieni etc).

E. EMULAŢIA ŞI "COLONIZAREA" ŞTIINŢIFICĂ

Până către 1800, cercetătorii din toate domeniile, lucrau cvasi-izolaţi. "Fără grabă,fără

oboseală" zicea P. Ehrlich. Circulaţia ideilor era lentă, întâlnirile internaţionale aproape

inexistente.

După 1850 însă, apare concurenţa, bătălia pentru prioritate. Se organizează congresele

ştiinţifice internaţionale. Prin colonizare ştiinţifică înţelegem acţiunile întreprinse de unele

ţări dezvoltate, de a "exporta", către ţările mai puţin dezvoltate unele cunoştinţe ştiinţifice,

laboratoare, institute, clinici, etc. Ex: Institutele Pasteur apărute după 1900 în diferite ţări

(Tunis, Alger, Saigon, Madagascar, Institulul Cantacuzino – Bucureşti).

F. MEDICINA PROFUND IMPLICATĂ ÎN DEZVOLTAREA SOCIALĂ

Pentru prima dată în v. XIX se pune problema utilizării organizate a cuceririlor

medicinii pentru îmbunătăţirea vieţii colectivităţilor umane, pentru prevenirea şi

combaterea unor boli infecto-contagioase, etc.

89

89

CONCEPŢII, TEORII, IDEI NOI ÎN MEDICINĂ.

- Teoria celulară: toate organismele vii (vegetale şi animale) au o structură celulară comună,

care este descoperită de Purkynje, dezvoltată de Schleiden şi Schwann şi formulată de Virchow

"omnis celula ex celula". Arată că unitatea de bază care edifică organismele vegetale şi animale este

CELULA. Teoria celulară din biologie, este aplicabilă în patologia celulară umană,

- Teoria crazelor(Rokitansky), susţine că starea de sănătate sau boală se datoreşte

modalităţii amestecului lichidelor (umorilor) organismului. Este o combinaţie între umoralismul

hipocratic şi solidism, opusă teoriei celulare a lui Virchow.

- Teoria conservării şi transformării energiei lui Lavoisier, Mayer , Lomonosov, care susţin

că în transformarea reciprocă a diferitelor forme de mişcare nu se pierde nimic. Autorii ajung la

concluzia că dezvoltarea naturii se face prin transferuri de energie cu treceri dela modificări

cantitative la schimbări calitative.

- Teoria evoluţionistă – Lamark, Ch Darwin ( care a fost anterior amintită), susţine că

variabilitatea şi selecţia naturală conduc la apariţia de noi specii prin acţiunea mediului extern.

Pentru el "funcţia creiază organul", iar individul, datorită factorilor de mediu poate primi noi

caractere(variabilitate), sau pierde altele existente, iar aceste caractere se pot transmite ereditar

descendenţilor.

- Darwinismul social constă în transpunerea darwinismului la societatea umană. În

principiu, toţi oamenii sunt inegali de unde rezultă "lupta pentru existenţă" a oamenilor, în care

înving cei sănătoşi, stenici, robuşti şi capabili. Teoria a fost mult controversată.

- Biologismul (Virchow), reprezintă transpunerea unor legităţi biologice în

dezvoltarea şi existenţa societăţii. Statul şi societatea sînt asemănate cu un organism iar acest

biologism se regăseşte parţial în Darwinismul social.

- Homeopatia (G.F.Samuel Hahnemann - 1800), este o concepţie despre boală şi terapie

bazată pe vitalism, care constă în tratament cu doze foarte mici de substanţe medicamantoase.

PROGRESE ÎN MORFOLOGIA NORMALĂ ŞI PATOLOGICĂ.

Datortă îmbunătăţirii tehnicii microscopice, a microtoamelor şi a apariţiei de noi

coloranţi, apare o disciplină nouă: HISTOLOGIA, care deschide perspectiva stabilirii relaţiilor

dintre structură şi funcţie.

Studiile microscopice ale organismului normal au îndreptat pe cercetători spre studiul

microscopic al proceselor patologice dând naştere HISTOPATOLOGIEI, fiind completată de

HISTOCHIMIE.

90

90

De remarcat, sunt studiile de NEUROHISTOLOGIE ale lui Ranvier, Golgi, Ramon Y,

Kajal şi ale românului Gheorghe Marineseu (l863 -1938), care au deschis orizontul neurologiei.

Personalitatea care, a dominat histopatologia secolului al XlX- lea a fost:

Rudolf Virchow (1825 - 19o2). Profesor de anatomie patologică la Wurtzburg şi apoi la

Berlin are meritul de a fi îmbinat cercetarea microscopică din sala de anatomie, cu cea a

proceselor patologice. Adept al teoriei ceiuiare; are insă şi unele scăpări, în sensul că:

- înimulţirea celulelor este un proces exdclusiv cantitativ

- boala este doar un proces local a unui teritoriu celular

- nu recunoaşte rolul factorilor de mediu, neagă rolul coordonator al sistemului

nervos central.

Patologia celulară este o învăţătură a lui H.Virchow, conform căreia toate stările de

boală ale organismului se datoresc unor modificări la nivelul celulelor. Este o concepţie

localicistă care cere inevitabil şi o terapie locală.

Cu toată concepţia localcistă a lui Virchow, descrierile sale asupra leucemiilor, a

trombozelor vasculare, a amiloidozei şi a tumorilor, constituie şi azi lucrări de referinţă.

Un merit deosebit în dezvoltarea anatomiei patologice în medicină le-au avut românii!

Victor Babeş, Grigore T.Popa, Victor Papilian etc.

PROGRESE ÎN FIZIOLOGIE.

Im secolul al XIX-lea, fiziologia s-a individualizat ca disciplină independentă. Dintre

personalităţi remarcăm:

Johannes Peter Muller (I80l - 1858) care, elaborează "legea energiei specifice organelor

de simţ" , lege pe care o deduce din faptul că orice organ de simţ răspunde prin senzaţii proprii,

indiferent de natura excitantului şi de intensitatea acestuia. Muller a mai studiat, substratul

celular al inflamaţiei, a tumorilor, bolilor metabolice şi renale.

Ferdinand von Helmholtz a înregistrat grafic contracţiile musculare. El a introdus

oftalmoscopul şi examinarea fundului de ochi.

Francois Magendie, unul dintre fondatorii patologiei experimentale, reproduce unele

boli pe animale, a studiat prin vivisecţiei fiziologia inimei, digestiei şi a elucidat mecanismul de

acţiune a curarei.

Claude Bernard este considerat întemeietorul medicinei experimentale, afirmînd că

"medicul experimentator este medicul viitorului". Descoperă, funcţia glicogenică a ficatului,

precizează rolul glandelor salivare, intestinale şi a pancreasului în digestie. Cercetările sale

asupra unor glande cu secreţie internă îl plasează printre întemeietorii endocrinologiei.

Progrese în medicina internă.

91

91

Şcoala franceză (Paris),

În prima jumătate a secolului al XlX-lea se pun bazele medicinei moderne(Laennek,

Rokitansky). Se foloseşte percuţia şi auscultaţia, iar în stabilirea diagnosticului se ţine seama de

modificările anatomo-patologice, de rezultatele de laborator şi se bazează pe trei elemente:

- observarea atentă a evoluţiei sale;

- examenul obiectiv, (Laenek descoperă stetoscopul- 1819).

- interpretarea rezultatelor de laborator (inclusiv cele morfologice).

Şcoala medicală din Anglia.

Şcoala clinică de la Dublin.

Aici clinicienii bine cunoscuţi ca John Cheyne (1777 - 1836) şi William Stokes (I804 -

1878) descriu simultan tipul de respiraţie care le poartă numele. Robert Graves în 1835 a

descris guşa exoftalmică, reluată apoi de Karl von Basedow.

Şcoala clinică londoneză a format reprezentanţi de seamă cu nume răsunătoare: Thomas

Hodgkin (a descris limfogranulomatoza malignă), Thomas Addison (insuficienţa cortico-

suprarenală), Bright (nefritele), James Parkinson(boala cu acelaşi nume), John Corrigan

(insuficienţa aortică) etc.

Trecerea de la teoria miasmelor la conceptul contagiunii.

Situaţia igienică a oraşelor şi satelor a fost deplorabilă. Dacă ciuma a fost pentru evul

mediu boala cea mai temută, acum apăruse holera, venită din Orient care a secerat sute de mii

de suflete(1830). Şi alte boli au făcut nenumărate victime: difteria, tifosul exantematic,

tuberculoza, gripa, dizenteria şi febra tifoidă.

Această situaţie a indus reacţii justificate, mai întâi în Anglia şi Germania, unde au

pornit adevărate campanii de igienizare. In fruntea mişcării igienice în Anglia (sanitary

movement) a stat Edwin Chadwick, Th.Smith şi John Simon. Aceştia sunt consideraţi "pionerii.

îmbunătăţirilor sociale".

Snitary movement (Chadwick) recunoaşte strînsa legătură între boală şi situaţia socială a

populaţiei, fapt ce duce Ia creierea "public health"- uiui(sănătate publică), care militează

pentru igienizarea străzilor, aprovizionarea cu apă potabilă, canalizare etc.

92

92

Noţiunile de transmitere şi contagiozitate a bolilor infecţioase pe care le intuia (bănuia)

Girolamo Fracastoro a fost uitată. Noţiunea de"contagiune" nu era cunoscuta şi persista teoria

miasmelor.

Concepţia despre miasme, susţinea faptul că bolile epidemice se datorese unor emanaţii

"otrăvitoare” ale solului, a apei sau a obiectelor de la bolnavi, care ajunse, în aer, viciază

atmosfera. Împotriva lor se foloseau furnigaţii.

Măsurile ae igienizare amintite îşi găseau, o "justificare" în teoria miasmelor. Nu putea

fi vorba de o adevărată luptă împotriva

contagiunii, nu apăruse bacteriologia.

Max von Pettenkofer a pus bazele igienei ştiinţifice, care la rândul ei imbunătăţeşte

starea de sănătate Convingerea fermă a lui Pettenkofer a fost că "sănătatea populaţiei unei

ţâri este un tezaur, care trebuie menţinut şi păstrat."

ParazitoIogia.

Evoluţia parazitologiei a fost marcată de două mari descoperiri terapeutice: chinina şi

ipeca. Se studiază biologia şi epidemiologia parazitozelor, elucidându-se rolul atropodelor

hematofage ca vectori. Patrik Manson, descrie ţânţarii din genurile Culex şi Anopheles drept

gazdă intermediară în transmiterea filariozei. Alphonse Laveran descoperă în sângele bolnavilor de

malarie hematozoarul palustru, iar în 1893, Crassi şi Bastianelli descriu ciclul sporogonic la Anopheles

maculipennis în malarie.

Începuturile bacteriologiei.

În Franţa

Louis Pasteur în anul I85o, cercetând fermentaţia laptelui şi cea alcoolică, a descris

acţiunea microorganismelor care determi-nă această fermentaţie. El a arătat că procesul

fermentativ indus de aceste microorganisme poate fi oprit prin încălzire, la anumite temperaturi

(pasteurizare) fără a se influenţa calitatea vinului . Concomitent îi reuşeşte să demonstreze că

microbii pot rezulta numai din microbi(combate generaţia spontanee). Pasteur a arătat

legătura între microbi, infecţie şi simptomatologia blolii demonstrând că microbii determină

apariţia unor boli la animal şi la om.

Pasteur, bazându-se pe cercetările lui Jenner (vaccinare) prepară în 1800 un vaccin

împotriva holerei găinilor, iar după un an încearcă prepararea unui vaccin împotriva

antraxului(nu a intrat în uz). Elevii săi (E Roux şi Ch Chamberland) i-au continuat cercetările.

Lucrările, rezultatele şi ideile lui Pasteur au dus la dezvoltarea ulterioară a bacteriologiei

ştiinţifice, a desinfecţiei, a asepsiei şi antisepsiei.

93

93

In Germania.

1. Ferdinand Cohn (1828 - 1898) a făcut prima clasificare a bacteriilor, bazându-se pe

proprietăţile fermentative, înmulţire, şi morfologie. Suspectează primul "Bacillus anthracis" ca

fiind agentul etiologic al antraxului.

2. Robert Koch (1843 - 1910), descoperă ag patogen al antraxului şi în 1882 izolează şi

cultivă "rriycobacterium tuberculosis"(bacilul Koch).

Stabileşte vestitele postulate de stabilire a etiologiei (postulatele lui Koch):

- prezenţa agentului patogen infecţios trebuie dovedită microscopic;

- microbul trebuie izolat şi cultivat;

- germenul cultivat să poată reproduce boala pe om sau animal

- vaccinarea trebuie să ducă la apariţia semnelor bolii, mult atenuate şi în final la imunitate

faţă de boala respectivă;

Folosirea acestor postulatele a determinat o serie de descoperiri: Al brecht Neisser -

gonococul, Armauer Hansen – b leprei, Karl Eberth, b Tific, J.Rosenbach – b tetanic şi multe altele.

Dintre elevii marelui Koch mai putem aminti pe Georg Gaffky care a condus combaterea

holerei la Hamburg, a înfiinţat Serviciul imperial de sănătate a Germaniei şi Institutul de boli tropi-

cale" şi a preluat direcţiunea "Institutului de boli infecţioase" de la Berlin (înfiinţat de R Koch). Emil von

Behring şi japonezul Shibusaburo Kitasato au făcut identificări de toxine microbiene, imunizări pe animale au

evidenţiat anticorpii, deschizînd era seroterapiei.

Progrese în chirurgie şi obstetrică. Asepsia şi antisepsia

Străduinţa de a îndepărta de pe mâini sau instrumente medicale germenii patogeni (antisepsia) este

legată de pioneratul a doi medicii:

1. Englezul Joseph Lister (1827 – 1912) a observat că acidul fenic, clorura de carbon şi fenolul au

proprietatea de a distruge bacteriile, şi faptul că plăgile trebuie ferite, de microbi. Ca atare a folosit soluţii

dezinfectante, a obligat chirurgii să-şi spele mâinile şi instrumentele cu aceste soluţii, iar numărul infecţiilor a

scăzut considerabil. Metoda a fost însă vătămătoare pentru surori şi medici, fapt ce a determinat renunţarea la

acidul fenic, trecându-se la sublimat (HgCl2). Karl Schimmelbusch a reuşit să dovedească efectul

distrugător al vaporilor fiebinţi de apă sub presiune, asupra microbilor, obţinînd o sterilizare ideală.

Antispepsia a fost completată prin spălarea mâinilor chirurgilor cu apă sterilizată (fiartă) şi săpun,

precum şi prin purtarea măştilor gură-nas şi a mănuşilor de cauciuc(W Halsted). Ulterior s-a introdus

alcoolul (Paul Furbringer ) şi tinctura de iod (Antonio Grossich).

2. Phillip Semmelweis (1818 – 1865) a observat ca temuta febră puerperală este o severă

infecţie care porneşte de la mâinile murdare. Ginecologii şi studenţii, examinau şi asistau mamele la

94

94

naştere de obicei după ce făceau autopsiile. In consecinţă introduce spălarea mâinilor şi

instrumentelor colaboratorilor cu soluţie de lapte de var, după care catastrofala mortalitate a

mamelor a scăzut vertiginos. Contemporanii lui i-au respins concepţiile şi metodele de asepsie şi în

final a fost concediat.

Aceste două personalităţi sunt considerate părinţii antisepsiei şi asepsiei.

Radiologia.

Cînd Wilhelm Roentgen descoperă în 1876 că razele X străbat corpurile opace şi

impresionează placa fotografică, apare un nou mijloc de investigaţie şi se transformă rapid într-

o noua specialitate. Cercetând natura acestor raze H Bequerel, evidenţiază radio activitatea

naturală. Soţii Curie studiind această radioactivitate descoperă elementul radiu.

Din noua specialitate radiologia se dezvoltă apoi radioterapia şi în cele din urmă

medicina nucleară.

Neurologia.

Iniţial legată de medicina internă, pe măsura dezvoltării anatomiei, anatomopatologiei şi

fiziologiei, neurologia devine specialitate independentă. La dezvoltarea ei au contribuit

J.M.Charcot din Paris şi elevii săi: Pierre Marie, J Babinski şi Georghe Marinescu, întemeietorul. şcolii

neurologice româneşti.

Psihiatria clinică.

Eliberarea bolnavilor psihici din lanţuri şi din izolarea lor discriminativă au înfăptuit-o

următoarele Personalităţi:

-Philippe Pinel (1745-1812), a pornit un proces progresiv de discriminare a bolilor psihice,

care de atunci au fost considerate ca boli ale creierului. S-a început cunoaşterea patologiei

encefalului (medicul şi antropologul P Broca 1824 – l888), prin localizarea precisă a diferitilor centri

nervoşi şi psihici, cu funcţia lor de percepţie şi comandă. S-a iniţiat astfel umanizarea acestei

noi specialităţi.

Ideile lui Pinel au fost preluate şi dezvoltate de John Conolly (1794 - 1866), care a înfiinţat în An-

glia asociaţia "No-Restraint " , iar în Germania WilIhelm Greisinger dă o orientare empirico-somatică acestei

discipline. Se mai evidenţiază psihiatrii Theodor Maynert (1833 - 1892), Karl Wernike (1848 - 1905),

elveţianul Paul Hleuler,care încadrează psihozele în grupa bolilor ciclice, desvoltând în continuare

psihiatria clinică. Figura cea mai proeminentă, care a revoluţionat psihiatria a fost Sigismund Freud(1856-

11939).

95

95

Endocrinologia.

Primul eveniment este descoperirea insuficienţei suprarenale descrisă de ADISON, căreia îi

succede cea a diabetului, mixedemului , nanisrnului hipofizar , sindromului adipozo-genital etc.

Izolarea insulinei de către românul Nicolae Paulescu (1869 - 1931), duce la etapa hormonală,

individualizând endocrinologia ca ştiinţă şi ca specialitate .

Meritoriu este aportul şcolii româneşt de endocrinologie, dominată de personalitatea lui C.I. Parhon.

Pediatria.

Ideile lui J. J.Rousseau,. au îndreptat atenţia lumii medicale spre ocrotirea copilului, ducând la o

specialitate independentă deja în secolul al XVIII-lea, fiind întemeiată de suedezul N.R von Rosenstein (1707 - 1773

). Dar adevărata ei individualizare are loc abia în secolul al XÎX~lea. Pediatria s-a orientat în 4 direcţii: 1

Puericultură 2 Pediatrie curativă, 3 P. preventivă şi 4. P socială. Iniţiatorul acestei orientări au fost Charles Biliard

(I800-l832) şi Charles West (1818 -I89il). Prima secţie şi policlinică de pediatrie a funcţionat la spitalul

Charite (Berlin) sub conducerea lui Barez şl Ebert. Un didact excepţional a fost Fanconi a cărei "Pediatrie "a servit şi

serveşte ea tratat de referinţă.

Chirurgia.

Diritr-o specialitate empirică, ea devine o ştiinţă prin înfrîngerea celor doi "duşmani" care milenii i-au

frânat dezvoltarea:

1. Infecţia care se leagă de descoperirile microbiologiei. Lister şi Semmelweis introduc

antisepsia şi asepsia. Pornind de la observaţii clinice, au interpretat corect originea infecţiilor şi a febrei

puerpe-

rale, preconizând dezinfecţia. Karl Landsteiner descoperind grupele, sanghine a uşurat mult anumite

intervenţii chirurgicale.

2. Durerea a fost suprimată prin aplicarea narcozei şi a anesteziei locale. Narcoza s-a practicat

la început cu gaz ilariant(N2O), apoi cu eter, cloroform, cloretil etc. Anestezia locală se practică cu infiltraţii

cu cocaină, apoi cu anestezină, novocaină, xilină etc. Prin aceste apreciabile rezultate, chirurgia a putut

aborda teritorii şi organe, până atunci inabordabile Theodor Billroth, E. Albrecht.

şi mulţi alţii, au avut succcese eclatante.

Din chirurgie s-au desprins o serie de "specialităţi fiice", ca oftalmologia, ORL,

ortopedia, traumatologia etc.

96

96

Specialităţi desprinse din Medicina Internă

Dermato-venerologia,

Ferdinand Hebra cel mai bun dermatolog al timpurilor sale, care a recunoscut că bolile de

piele nu sunt numai manifestări ale unor boli interne, putând avea şi cauze externe, ce apar ca

manifestări patologice autonome. Celebre au rămas, cercetările sale privind scabia şi

introducerea "patului cu apă'' pentru prevenirea escarelor la bolnavi care au stat timp îndelungat în

decubit dorsal.

La dezvoltarea dermato-venerologiei un rol deodebit au avut succesele bacteriologiei . Ph

Ricord (1799 — 1889); reuşeşte să diferenţieze, sifilisul de blenoragie, iar Hanen (1672)

descoperă ag patogen al leprei. Dermatologia micotică s-a despărţit de bacteriologie.

Ftiziologia

Frecvenţa, extinderea şi gravitatea tuberculozei în secolele XVI -XIX ajunseseră un adevărat

flagel, ce punea în pericol masele. Dar prin descoperirile lui R. Koch, C.Pirquet, Ch.Mantoux, L.

Calmette, cât şi noi metode de diagnostic şi tratament au deschis largi posibiliităţi de combatere şi

prevenire, iar ftiziologia apare ca o nouă specialitate.

Subspecialităţi ale medicinei interne

In ultimele decenii ale secolului al XlX-lea se cristalizează o serie de subspecialităţi ale

medicinei interne datorită specifictăţii metodelor de investigaţie, complexităţii diagnosticului şi

tratamentului, dar mai ales a necesităţii prevenirii şi combaterii patologiei de pe alte poziţii

decît în trecut. Astfel s-au individualizat cardiologia, gastroenterologia, reumatologia, pneumologia,

nutriţia şi bolile metabolice, ca entităţi de sine stătătoare.

Bolile infecţioase.

Era microbiologică inaugurată de Pasteurr cât şi descoperirile ulterioare dîn acest

domeniu, au permis desprinderea din medicină internă a acestei noi specialităţi. În legătură cu

această specialitate, menţionăm unele metode noi de diagnostic, rezultat al raporturilor dintre

agenţii etiologici patogeni şi organism ca: reacţia Vidal în febra tifoida, Bordet-Gengou în sifilis,

intradermoreacţia Schick în difterie, Dick în scarlatină, Pirquet-Mantoux în tuberculoză etc.

Progreaele igienei şi epidemiologiei

În urma progreselor chimiei, fizicii, rnicrobiologiei şi ale cunoştinţelor privind etiologia,

bolilor infecţioase, şcoala germană de igienă şi în special, Max Pettenkofer(I8l8-190l) au aşezat igiena, pe

baze noi şi au înarmat-o cu metode moderne de lucru r deschizînd calea spre igiena comunală, igiena

97

97

alimentară, igiena şcolară şi igiena muncii, toate acestea acordând atenţie factorilor sociali, şi relaţiei

organism-mediu.

Folosirea factorilor naturali în te rapie

Pe lîngă homeopatie, s-a trecut la folosirea unor factori naturali ca mijloc trapeutic. J.H. Rause, Theodor

Hahn, Lorenz Gleich au propagat curele cu apă şi ideea influenţării pozitive a principiilor vieţii. A apărut

hidroterapia, (balneologia) medicală. V. Priessnitz şi Sebastian Kneipp au practicat actinoterapia în

tuberculoza pulmonară şi în plăgile atone.

Medicina socială.

Noţiunile de sănătos sau bolnav, nu mai sunt statice, ci diinamice r în care aprecierea aceatora se face prin

păstrarea sau nu a capacităţi de viaţă sau muncă. Astfel trec pe prim plan rolul şi importanţa factorilor

sociali. In consecinţă problemele de sănătate publică nu mai sînt un monopol al sectorului sanitar, ele

interesând şi celelalte sectoare de activitate a societăţii. Deci,

Epidemiologia, prin adoptarea conceptului de: agent patogen, cale de transmisie şi organism receptor, îşi

modifică conţinutul şi metodele de lucru. Dintr-o disciplină pur descriptivă, limitată la o simplă

înregistrare a faptelor, devine o ştiinţă analitică cu posibilităţi de prevenire şi combatere a bolilor-

infecţioase. Prin extrapolarea lanţului epidemiologie, la patologia cronică, epideraiologia a

devenit o gândire a oricărui medic.

în consecinţă, medicina (mai ales în secolul următor) va cuprinde un conţinut social şi

profilactic, ocupându-se, nu numai de starea de boală, dar mai ales de ocrotirea sănătţii

individului sănătos şi a colectivităţii.

Medicina socială

Este o ramură a medicinei care studiază starea de sănătate a populaţiei în relaţie cu factori

biologici, naturali şi sociali într-o colectivitate sau areal geo-social, având în esenţă drept scop

ridicarea nivelului stării de sănătate a populaţiei. Medicina socială face apel la epidemiologie (a

bolilor transmisibile cât şi netransmisibile), la economia medicală, la cunoştinţe de organizare şi

administrare sanitară,etc., fiind o disciplină medicală relativ recentă. Se remarcă în acest

domeniu Johann Frank (1745 - 1821), întemeietorul igienei sociale, care propune, în lucrările

sale, măsuri de apărare a sănătăţii mamei şi copilului, de igienă generală, de protecţia muncii. Un

imbold a fost dat de ideile revoluţiei din 1848. Astfel, Boenheim remarcă faptul că foametea este

prezentă acolo unde bîntuie epidemiile, iar în Italia Francesco Puccinotti consideră că sarcinile

medicinei sunt: conservarea vieţii, asigurarea unei munci fără noxe şi ridicarea nivelului de trai

98

98

al familiei. In Franţa J. Rochard, în 1808, a publicat primul tratat de igienă socială, afirmând că

igiena este în primul rînd o disciplină socială.

În concluzie , prin trecerea la un mod de producţie precapitalist: (ateliere, mici fabrici, emigraţii),

se favorizează fenomenul de urbanizare care implică aglomeraţii cu consecinţele lor

epidemiologice. In medicină apare fiziologia modernă, farmacoterapia quasi ştiinţifică; P.

Virchow iniţiază patologia celulară, MPettenkofer militează pentru o igienă ştiinţifică, iar

bacteriologia cunoaşte epoca ei de aur prin cercetările lui L. Pasteur şi R.Koch. Naşterea

chimiei moderne, induce metode noi de investigaţie fizice şi chimice, se fac autopsii, se

diferenţiază noi specialităţi, asistăm la începuturile, psihoterapiei. Antisepsia şi asepsia în

chirurgie şi obstetrică, dezvoltarea procedurilor de anestezie şi narcoză, apariţia medicinei

sociale, transformarea sănătăţii publice în igienă socială şi apoi în medicină socială, împreună

cu toate realizările amintite, reprezintă un salt calitativ social economic, conceptual şi asigură

premizele unei medicini moderne.

MEDICINA CONTEMPORANĂ (SECOLUL XX)

TRĂSĂTURI SPECIFICE

A. Alături de o medicină a individului, apare şi se continuă o medicină socială, care-şi

propune prevenirea, combaterea şi chiar eradicarea unor boli epidemice infecto-contagioase

(prima reuşită, variola). Medicina socială urmăreşte şi diminuarea răspândirii unor maladii cu

mare forţă de difuzare în populaţia umană: holera, ciuma, sifilisul, SIDA, ateroscleroza şi

maladiile cardio-vasculare, bolile profesionale (pneumoconioze) etc, sau animală (febra

aftoasă, pesta bovină şi porcină etc).

B. Se intensifică colaborarea internaţională şi în sănătate. În locul întâlnirilor

ocazionale apar congresele de medicină (ex: Congres Internaţional de Medicină de la

Roma, 30 martie 1894, unde Victor Babeş a expus conferinţa Statul în faţa noilor cercetări

bacteriologice). Apar deasemeni ORGANISME PERMANENTE: Comitetul de igienă

al"Ligii Naţiunilor" (1919), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, 1946), Oficiul

Internaţio-nal al Epizotiilor (1924) etc, care impun informări corecte, măsuri colective,

cooperare permanentă între state.

99

99

C. Apare şi câştigă pondere conceptul de factor de risc (geografic, profesional, genetic-

familial). În medicina veterinară factorii de risc decurg din selecţia, alimentaţia şi

exploatarea neraţională a animalelor.

D. Alături de o medicină a omului bolnav, apare şi o medicină a omului sănătos. Se

fundamentează şi o medicină a vârstelor, de la embriopatologie la geriatria

nonagenarului.

E. Viziunea etio-patogenică asupra bolii (apărută spre sfârşitul v XIX, dobândeşte în un

solid suport experimental. Metodelor clinice de diagnostic (observaţie, percuţie, ascultaţie,

etc,), li se adaugă numeroase investigaţii paraclinice, începând cu

cele radiologice şi sfârşind cu cele biochimice de mare fineţe, care discern perturbări

metabolice altădată imposibil de sesizat. Toate acestea duc la afirmarea terapiei cauzale mai

ales endocrine, infecţioase, neoplazice etc, în dauna celei simptomatice.

F. In secolul XX se nasc o serie de ramuri noi ale medicinii: eredopatologia,

imunopatologia, chirurgia transplantelor (de cord, rinichi, piele, membre), virusologia,

neurochirurgia, (creier, hipofiză, rahis), protezările spectaculoase. Se dezvoltă şi

ramurile mai vechi ale medicinii: citologia, histologia, embriologia, fiziologia normală şi

patologică, chirurgia generală, gastroenterologia, nefrologia, cardiologia, terapeutica, etc.

G. Se intensifică osmoza dintre ştiinţele medicale şi alte discipline ştiinţifice:

evoluţionism, chimia şi fizica (la nivel molecular şi atomic), ethologia (ştiinţa

comportamentului) umană şi animală etc. Apar şi se dezvoltă "ştiinţele de graniţă" cum sunt:

biofizica, cibernetica şi statistica medicală, geografia medicală, etc. Se dezvoltă informatica

medicală.

H. Cercetarea ştiinţifică ia un avânt fără precedent. Echipele uni-disciplinare, din sec. XIX

(cum au fost cele conduse de CI. Bernard, R. Koch, Charcot, ş.a.) sunt înlocuite cu cele

multidisciplinare formate din medici, fizicieni, biochimişti, farmacologi, biologi, care

studiază structurile, funcţiile, aspectele terapeutice, din diferite unghiuri de vedere. De

exemplu la studiul unor costituenţi ai citoplasmei (mitocondrii, ribozomi, reticul

endoplasmic etc., au luat parte: G.E. Palade şi G. Hogeboom medici, K. Porter zoolog, W.

Schneider şi Ph. Sieckewitz biochimişti, Lucian Carro fizician, J. van Tubergen inginer

electronist, etc.).

M. Informaţia ştiinţifică circulă extrem de rapid. Anual se ţin zeci de congrese, apar mii

de cărţi (tratate, monografii) determinând adevărate performanţe de rapiditate(de ex

100

100

descoperirea infecţiei SIDA (Montagnier, 1966), care este urmată rapid de elucidarea

problemelor legate de virus infecţii oportuniste, factori de risc, epidemiologie, ctc.

Progrese Achiziţii Concepţii noi.

Biochimie

Apare "biologia molecuiară ", datorită datelor noi de biochmie şi fizică moleculară, de

metabolism, structura unor enzime, hormoni, vitamine, etc.

Ereditate

Legile eredităţii formulate de Gregor Mendel (1822 - 1884) şi Hugo de Vries (1848-1935),

Correns primul descriind mutaţiile, variaţiile ereditare. S-a izbutit, după 1930r să se identifice cei

doi

acizi nucleici, ribonucleic (ARN) şi dezoxiribonucleic (ADN), al căror rol în mecanismele

genetice s-a dovedit a fi de maximă importanţă. S-a reuşit cultura de celule şi ţesuturi in vitro.

Au apărut o serie de idei şi concepţii azi vehement repudiate cum ar fi: eugenia şi

eutanasia

Eugenia

Porneşte dela conceptul de Igienă rasială care preconiza nimicirea unor etnii, unor handicapaţi,

bolnavi psihici etc. Este izvorâtă din Darwinismul social (transpunerea Darwinismului biologic în

societate). În esenţă pledează pentru o “cultură de_oameni" în perspectiva de a obţine o "elită"

biologică (rasă).

Eutanasia (din grecescul "eutanatos" -moarte bună),

derivată din eugenie; în sensul bun al noţiunii, exprimă măsurile care asigură o "moarte

demnă" , însemnând acceptarea şi asistarea decesului unor persoane care doresc acest lucru,

nemai având în perspectiva şanse de viaţă. Deşi discutată controversat această problema nu

este aceptată.

Medicina internă.

Această specialitate de bază a fost stimulată în dezvoltarea ei, de progresele realizate

în tehnica de laborator. Marea extindere luată de laborator de investigaţii paraclinice, părea să

ameninţe, la un moment dat, clinica propriu-zisă. Medicii erau ispitiţi să aştepte diagnosticul

de la buletinele de analiza, fără a se mai încrede în virtuţiile multimilenare ale examenului

clinic. Totuşi azi se recunoaste că laboratorul, oricât de perfect, nu trebuie să fie decît o anexă utilă

a studiului clinic.

101

101

Astfel, laboratorul (multiple dozări din sânge, urină, LCR, etc.) ,cât şi multiplele

investigaţii paraclinice ( radiologia, bronhoscopia, esofagoscopia, oftalmoscopia, rectoscopia,

recent utilizarea lasser-ului, etc), au permis o investigare, largă, ştiinţifică şi directă al organelor

cavitare prin orificii sau deschideri chirurgicale.

Dintre alte examinări paraclinice menţionăm electrocardiograma, electroencefalografia,

electromiografia, ele-ctroneurografiia, electroretinografia, ecografia, examinări cu izotopi radioactivi,

investigaţii bio-moleculare, ADN, CT, RMN etc.

Bolile infecţioase transrnisibile.

Acestea au existat din timpurile cele mai vechi. Secolul al XX-lea poate fi considerat

drept perioada de luptă activa şi eficace contra bolilor epidemice, cu arme ştiinţifice modernef

reprezentate de terapia etiologică şi de profilaxie specifică. Terapeutica infecţiilor, îmbogăţită

de seroterapie (serul antidifteric, antitetanic, antibo-tulinic, antirabic, antigangrenos etc.) Un

lucru cu adevărat revoluţionar a reprezentat-o descoperirea chimioterapeuticelor şi

antibioticelor. Rând pe rând au fost introduse în arsenalul terapeutic antimalarieele,

sulfamidele, penicilina, streptomicina, cloramfenicolul, tetraciclinele, penicilinele semisintetice,

cefalosporinele etc., iar în ultimii ani, medicamentele antivirale.

Profilaxia antiinfecţioasă modernă a înregistrat succcese răsunătoare: eradicarea

poliomielitei, a malariei, variolei, difteriei, etc.

Progresele obţinute în ultimele decenii în profilaxia şi terapia bolilor infecţioaee au avut

profunde influenţe asupra stării de sănătate a populaţiei, determinând creştrea mediei de viaţă

şi scăderea mortalităţii generale.

In prezent, asistăm la o patologie infecţioasă mereu schimbată, care ridica probleme

şi perspective de studiu în viitor, dintre care cităm agravarea unor infecţii cu stafilococi, cu

bacili gram negativi rezistenţi la antibiotice, infecţii virale, pericolul extinderii unor boli

carantinabile (cu focare reziduale în ţările slab dezvoltate din Asia şi Africa), datorită

posibilităţilor de circulaţie rapidă între continente, rezistenţa la insecticide, extinderea

infecţiilor intraspitaliceşti etc.

Neurologia şi psihiatria.

Dintre specialităţile desprinse din cadrul medicinei interne, o mare dezvoltara a avut-

o neurologia şi psihiatria. Pierre Marie a descris acromegalia, afazia, ateroscleroza cerebrală

etc. Alţi cercetători (Dejerine, Babinaki, Plerre Janet) au studiat automatismul psihologic,

psihastenia şi isteria. Jauregg, din Viena, au studiat influenţa bolilor febrile asupra psihozelor

102

102

şi a inoculat in scop terapeutic malaria bolnavilor cu paralizie generala progresivă, obţinând

premiul Nobel, în 1927. Ulterior s-au obţinut aceleaşi rezultate prin inocularea febrei recurente

sau producînd accese febrile prin tot felul de mijloace, mai ales medicamentoase (piretoterapie).

Sigmund Freud (1856 - 1939), împreună cu un coleg vienez, Jo sef Breuer, studiind

psihopatii, prin hipnoză, au inauguraat pentru prima data metoda teraprutică de

PSIHANALIZĂ, care s-a bucurat de un răsunător succes.

Gheorghe Marinescu (1863 - 1933), fondatorul neurologiei româneşti, a făcut numeroase

studii asupra fiziologiei şi patologiei neuronului, pe care le-a publicat în monografia "Celula nervoasă”,

publicată în 1909.

Endocrinologia.

Deşi endocrinologia poate fi considerată o ştiinţă a secolului al XX, Claude Bernard are

meritul de a fi inrtrodus(în secolul XIX), noţiunea de secreţie internă.

Incepînd cu vasopresina (produsă de suprarenale, au fost identificate rând pe rând adrenalina

(Stoltz 1904), tiroxina, insulina, hormonii sexuali masculini şi femenini etc.

Una din cele mai valoroase cuceriri a fost izolarea unui întreg cromplex de hormoni

corticosuprarenali cu acţiune azi bine cunoscută. În 1938, Kendall a sintetizat CORTIZONUL, care

avea să găsească mari aplicaţii terapeutice datorită calităţilor sale ştiute.

Afirmarea endocrinologiei româneşti a început cu adevărat în 1900, când C.I. Parhon

(1874 — 1369) a publicat o serie de studii asupra extractelor glandulare; în 1909 a publicat la

Paris, în colaborare cu Kurt Goldstein tratatul “Secreţiile interne", care s-a bucurat de o apreciere

unanimă în lumea medicală.

Cercetări experimentale memorabile asupra hipofizei, le-au efectuat Gheorghe

Marineseu şi Nicolae Paulescu, Grigore Popa, Daniel Danielopolu şi Ştefan Milcu, care au

studiat hipertiroidismul.

O problemă controversată, de prioritate, care priveşte direct medicina românească,

este faptul că savantul Nicolae Pauiescu. a publicat cu patru luni înaintea lui F Banting şi Best,

descoperirea "pancreatinei” un extract din pancreas(insulina), care Ia câinele diabecic experimental, ducea

la scădere rapidă a glicemiei. Benting şi Best. au izolat, "insulina” cu cîteva luni mai tîrziu obţinârid

premiul Nobel.

Dermato-venerologia.

A înregistrat succese, atît datorită, unor achiziţii teoretice, cît şi farmacologice. În explicarea

mecanismului apariţiei şi întreţinerii unor afecţiuni ale pielii, de o mare importantă s-a doveait a fi

ALERGIA. S-a putut astfel stabili că introducerea în organism pe orice cale (prin respiraţie, alimentaţie,

103

103

medicamente etc.) a anumitor substanţe (alergeni); acestea pot determina o reacţie imunologică exagerată,

tradusă printr-un polimorfism simptomatic. Tratamentul acestor reacţii alergiee va consta, desigur prin îndepărtarea

alergenului şi prin administrarea unor medicamente capabile să reducă reacţia imunologică exagerată (

cortizon, antihistaminicve etc.)

Există însă şi afecţiuni datorate hipersensibilizării faţă de anumiţi factori interni, ţinând de propriul ţesut

a individului. Acesta este fenomenul de autoagresiune şi stă la baza unei patologii care recunoaşte un mecanuism de autoagresiune

(colagenoze – Klemperer, hemopatii, hepatite cronice, rejetul grefelor etc).

Un mare pas îasinte a fost realizat de Wassermann şi Bordet, care au descoperit reacţia imunologică de

fixare a complementului, care permite diagnosticarea serologică a sifilisului.

Chirurgia.

Dispunînd de anestezie şi de hemostază, s-au putut efectua intervenţii mult mai

îndrăzneţe. Depăşind faza amputaţiilor, a extragerilor de calculi şi a excizării de tumori, chi-

rurgia începe să aibă o orientare fiziopatologică( ex chirugia sistemului nervos, a aparatului

cardiovascular, a glandelor endocrine, a grefelor etc).

Abandonâd drumul tradiţional, chirurgia a avut nevoie de sprijinul medicinei interne,

cu toate specialităţile ei derivate, de o tehnică mai complicată, de investigaţii multiple de

laborator. Evoluţia tehnicii a permis lărgirea intervenţiilor chirurgicale. Amintim câteva:

preanestezia (morfina – scopolamină înaintea narcozei), anestezia regională şi locală, Eterul a

continuat să fie întrebuinţat, dar sub mască, deasemeni cloroformul, clorură de etil în anestezia

ioco-regioaală; cocaina a fost înlocuită prin stovaină şi procaină, rnai puţin toxice. Chirurgul

român Thorna Ionescu 186o - 1926) a folosit stovaină în rahianestezie.

Reanimarea.

O nouă specialitate chirurgicală, a reunit narcoza, transfuziile, perfuziile, respiraţia

artificială,, administrarea de analeptice şi de ganglioplezice. În 1901 au foat descoperite

aglutininele normale( Landsteiner), iar în 191o, sînt se definesc cele patru grupe sanghine umane

01, A2, B3 şi AB4. În 194o, Landsteiner şi Wiener au pus în evidenţă sistemul antigenic Rh,

prezent în sângele anumitor indivizi şi care, în împrejurări speciale poate determina accidente

transfuzionale sau tulburări ale sarcinei, cât şi afecţiuni ale nou-născutului. Nume răsunătoare ale

chirurgiei acelei epoci: Fr. Trendelenburg( pozitia cu acelaşi nume în chirurgie şi în investigaţii),

Sauerbruch (chirurgia intratoracică - camera cu presiune redusă). W Lane (a introdus în

tratamentul fracturilor, plăcile metalice şi şuruburile), Kocher (chirurgia glandelor cu secreţie

internă), Halated (chirurgia sânului, mănuşile de caucicue sterilizate), Leriche ( simpatectomia

perarterială în endarteritele obliterante), etc.

104

104

Harvey Cushing (1869 - 1939) este promotorul chirurgiei nervoase intracraniene. După

multe sute de ani de abţinere, s-a început din nou deschiderea craniului pentru a înadepărta

chiaguri de sânge, eschile osoase sau tumori cerebrale . Printre elevii lui Cushing este Dimitrie

Bagdazar fondatorul Şcolii româneşti de Neurochirurgie.

S-au realizat pogrese notabile în chirurgia toracică, protetică şi a transplantelor(rinichi, inimă,

ficat), în neuro-chirurgie etc.

Obstetrica şi ginecologia.

Au fost puternic sprijinite de progresele endocrinologiei. Foliculina a fost descoperită,

în 1923 de către E Allen şi E Doisy. O serie de alţi hormoni feminini, au fost izolaţi în deceniile

următoare, fapt ce a îmbogăţit consistent terapeutica sterilităţii, a sarcinii patologice, a tul-

burărilor endocrine ale femeii.

S-au adăugat o serie de noi tehnici obstetricale şi ginecologice, cum ar fi insuflarea a

trompelor uterine (sterilitate), depistarea precoce a cancerului colului uterin prin

citodiagnosticul vaginal (George Papanicolau -1883 — 1962, care a îmbunătăţit dg şi terapia

carcinoamelor, la care a contribuit şi radioterapia, hormonoterapia, substituiri hormonale şi

contraceptive hormonale). Alte achiziţii au fost tehnicile de fecundare artificială,

transplantarea de embrion sau transpunere intratubară de gameţi.

Pediatria.

Deşi pediatria apare ca specialitate independentă încă din secolul al XVIII-lea, adevărata ei

individualizare are loc în v al XlX-lea, ca o consecinţă firească a faptului că, un copil nu trebuie socotit, un

adult în miniatură şi că preocupările faţă de copilul sănătos trebuie să treacă pe prim plan dacă dorim să

realizăm o reală şi eficientă diminuare a mortalităţii, infantile. Datorită acestei concepţii, pediatria s-a

dezvoltat impetuos, în cele trei ramuri ale sale: socială, preventivă şi curativă.

Clement Pirquet, prin studiul alergiei la tuberculină, a marcat în 1907, un moment important în

lupta împotriva tuberculozei. Dar cea mai mare valoare în acest domeniu o constituie vaccinarea

antituberculoasă preconizată, în 1924, de către Calmette şi Guerin, prin prepararea şi administrarea

vaccinului care le poartă numele şi la aplicarea şi răspândirea acestei vaccinări. Şcoala româneasca de

bacteriologie a lui Ion Cantacuzino a adus o importantă contribuţie. Tara noastră a fost printre primele

care au introdus-o şi au declarat-o obligatorie.

Studiul bolilor copilului mic şi sugarului, studiul alimentaţiei copilului şi dietetica infantilă,

precum şi studierea bolilor în familia copilului bolnav a fost o preocupare notorie în ţara noastră.

Ftiziologia.

105

105

Caracterul de frecvenţă, extindere şi gravitate al bolii, până inclusiv în secolul al XlX-lea, ajunsese un

adevărat flagel. Deşi prin descoperirile lui R. Koch, C Pirquet, G Manntoux, L Calmette, care au lărgit posibilităţile de

prevenirea şi combatere a bolii, tuberculoza încă n-a putut fi învinsă. În 1946, prin descoperirea streptomicinei şi

ulterior al altor preparate tuberculostatice (PAS,HIN, rifampicina, etambutol, piraminamida etc), s-a

eficientizat mult tratamentul acestei boli, fară a putea fi însa eradicată.

Stomatologia.

A dobândit, în medicina modernă, o deosebită importanţă datorită frecvenţei crescânde a afecţiunilor

dentare. Hrana bogată în făinoase şi dulciuri şi prelucrarea tot mai rafinată a alimentelor contribuie la

răspândirea mare a cariilor dentare şi paradontozelor. Se face legătura între infecţiile de focar

dentare şi o serie de afecţiuni generale redutabile (cardiovasculare, reumatice atc).

Oftalmologia. Progresează datorită perfecţionării tehnicilor de explorare şi a celor chirurgicale

intraoculare. Apare şi intră în folosinţă oftalmoscopul care lărgeşte sfera de

investigaţii(astigmatism, tulb de refracţie,retinopatii etc). All Gullsreand a obţinut premiul Nobel în

1911 pentru studiile sale asupra refracţiei luminii prin mediile transparente ale ochiului. Recent, folosirea

lasser-ului aduce evidente ameliorări pe plan chirurgical şi de investigaţii.

Oto-rino~laringologia. Dintre progresele înregistrate menţionăm doar tehnica bronhoacopiei,

inaugurată încă la sfîrşitul secolului trecut de G Killian şi pusă la punct, în 1917 de Jackson ,

tehnică care asigură examinarea directă a mucoasei, prelevarea pentru biopsie, extragerea de

corpi străini sau efectuarea de tratamente locale.

Radiologia.

Fizicianul Wilhelm Roentgen a descoperit în 1895 anumite radiaţii, capabile să

traverseze părţile mol ale corpului, dar nu şi pe cele cu o structură mai densă precum oasele,

Aceste radiaţii impresionau placa fotografică. Roentgeni le- a întitulat "raze X", dar lumea

ştiinţifică le-a dat numele descoperitorului.

După 1900 tehnica radiologică s-a dezvoltat cu repeziciune. S-au construit tuburi de o

putere sporită şi cu răcire corespunzătoare, iar pentru expuneri scurte; apar aparate protejate,

mese basculante, comandă de la distanţă, filmul cu ambele feţe sensibile etc. La sfârşitu/l

106

106

secolului un avânt deosebit o are computer tomografia(CT), examinarea ecografică cât şi cea prin

rezonanţă magnetică(RMN).

Radioterapia a fost întrebuinţată în tratamentul cancerului încă din 1896.

În 1897, A Becquerel a descoperit radioactivitatea uraniului . Apoi, la începutul v XX, soţii

Pierre şi Marie Curie au izolat radiul, element a cărui radiaţii au fost utilizate în tratamentul

tumorilor maligne("curiterapia"). Mult mai tîrziu a apărut „cobaltoterapia”.

Epidemiologia, parazitologia şi igiena.

Multe din marele epidemii ale secolelor anterioare au mai apărut dar au rămas cantonate în arii mai

restrânse după 1900, datorită faptului că între timp au fost elaborate noi mijloace de prevenire şi combatere

eficiente. De pildă, vaccinarea antidifterică care a diminuat mult morbidittea prin această boală, până la

eradicare. Deasemeni malaria a fost eradicată în secolul nostru, în multe state. Acest succes se datoreşte

strădaniilor câtorva generaţii de savanţi: A Laveranan care a descoperit în l850, parazitul malariei, P Manson şi R Ross

(au găsit acest parazit în ţântarul anofel), demonstrând astfel calea de transmitere a bolii. S-a trecut atunci la

asanarea regiunilor mlăştinoase, populate de aceste insecte, cât şi la tratarea masivă a bolnavilor(cît şi

profilactic) cu preparate, antipaludice de sinteză, precum chinina, plasmochina etc.

Medicina socială.

Apare la sfîrşitul veacului XlX şi începutui sec XX, în marile centre industrializate, datorită

oboselii, a condiţiilor necorespunzătoare de muncă, de viaţă, alimentaţie; toate determinând apariţia

diferitor boli şi o moarte prematură. Medicina socială este legată de numele unor oameni de ştiinţă ca:

Solomon Neumann, H Virehow. Ultimul, în colaborare cu R Leubuscher au accentuat în săptămânalul "

Reforma medicală", teza despre caracterul social al medicinei, care trebuie să se îndrepte spre condiţiile

de trai ale populaţiei.

Ascensiunea medicinei moderne din secolul al XX-lea, însă nu a dus la realizarea programului

preconizat de Virehow, în schimb s-au dezvoltat igiena experimentală şi bacteriologia ca ştiinţe

directorii, în primele faze ale studiul sănătăţii publice. Sănătatea publică a dus, la igienizarea

populaţiei, mai ales în mediul urban, ducând la antrenarea bisericii (ex: Misiunea internă 1848;

Caritas 1885), la asigurarea securităţii sociale (boală, accident, invaliditate, bătrâneţe), prevenirea si

combaterea unor boli cu caracter social (tuberculoza, bolile venerice, bolile cardiovasculare, bolile

psihice etc.). Se remarcă şi unele aspecte demografice cum ar fi diminuarea mortalităţii generale şi, în

special, a mortalităţii infantile.

Medicina socială este deci o ştiinţă care constă în cunoaşterea stării de sănătate a populaţiei, în

concordanţă cu aspectele economice, sociale, profesionale, de mediu, de valori spirituale, istorice etc. Ea

aplică variate şi complexe cunoşţinte, folosind, în mare măsură, epidemiologia şi igiena.

107

107

Farmacologia

Hormonii, Descoperirea acestora este legată de dezvoltarea biochimiei. Prepararea sintetică in 19ol a

adrenalinei de către Thomas B Aldrich şi J Takamine a deschis era produselor

hormonale.

Vitaminele.

Pornind de la studiul bolilor carenţiale, polonezul K Funk, observă că în alimente se

găsesc anumite substanţe indispensabile vieţii, având rolul unor biocatalizatori şi pe care

le numeşte vitamine . Împreună cu Ch Eijkman descoperă complexul vitaminic B, reproducînd

experimentai boala "beriberi". Descoperirea altor vitamine se ţine lanţ. Astfel se izolează, se

experimentează sau se sintetizează: biotina ( Wildiers, Vigneaud 1941), Vit D (Hopkins,

Windaus, 1929), Vit C – ac ascorbic(King 1925), Vit B1 tiamina ( Funk 1911 ), Vit A (Step,

Hopkins, Euler 1928), Niacina şi Niacinamina ( Funk, Suzuki 1912), Vit B12 – cobalamina

(Whipple, Kohn, Smith, Folkers 1928), Vit E – tocoferol (Evans 1936), Vit K (Dam,

Karrer 1939), Acidul Pantotenic (Williams 1939), Vit B6 – piridoxina (Gyorgy,

Lepkovski, Kuhn 1938), etc.

Fiziologia şi _fiziopatologia

R Ch Richet a stabilit „legea transferului imunităţi pasive " , prin injectarea de sânge de la un animal imunizat

la altul neimunizat. Gu prilejul acestor cercetări a observat fenomene de hipersensibilitate pe care le-a denumit

"anafilaxie" . F Widal descrie şocul anafilacticca un conflict brutal între antigenul reintrodus în organism, şi

anticorpii produşi cu prilejul primei luări de contact, soldat cu o bruscă descărcare de histamină.

I P Pavlov descoperă reflexul condiţionat care stă la baza cercetărilor sale de fiziologie digestivă

pentru care a primit premiul Nobel în 1905.

In ceea ce priveşte fiziologia pancreasului, I Mering şi O Munkowsky arătaseră în 1889 că la

animalele lipsite de pancreas apare diabetul experimental, capabil a fi însă ameliorat prin grefa

organului glandular. A trebuit să mai treacă timp pînă la izolarea principiului cuprins în porţiunea

endocrină a pancreasului, insulele lui Langerhaus. Acest lucru l-a izbutit Nicolae Paul escu (1669 — 1931) iar după el

P.C. Banting şi Ch Best

Bacteriologiat virologia şi imunologia

Primul element de o importanţă crucială datează din 1877, când L Pasteur descoperă fenomenul de

antagonism bacterian. Prima interpretare a acestuia a făcut-o Victor Babeş încă din 1889. El vorbeşte de o

competiţie bacteriană, prin înmulţirea (numerică) a unei specii în dauna alteia. V Babeş a scris că este

vorba de "secretarea unor substanţe chimice care vatămă bacteriile de altă specie". Concepţia

marelui savant român a contribuit din plin la extragerea antibioticelor naturale, începând cu

108

108

piocianaza lui Rudolf Emrnerich şi Oscar Loew, încă din 1889, ajungîndu-se la penicilină, primul

antibiotic care a intrat în uzul general al terapeuticei (1941).

Pe plan mondial, în domeniul microbiologiei, s-a reuşit să se pună în evidenţă numeroşi agenţi

ai bolilor înfecţioase, dintre care menţionăm: tripanosoma bolii somnului (Castellani 1903), treponema

sifilisului (Schaudin şi Hoffmann 19o5), cocobacilul tusei convulsive (Bordel, Gengouy 1906), ricketsii

(t exantematic) şi altele.

După 1900, microbiologia şi imunologia românească au fost dominate de personalitatea

lui Ion Cantacuzino (1863 – 1934), care a desfăşurat o activitate multiplă de bacteriog, biolog,

epidemiolog şi organizator de sănătate publică. Ion Cantacuzino în 1915, a condus campania de

prevenire a holerei, iar în 1917 a organizat, lupta antiepidemică pe front şi în spatele frontului.

Cantacuzino, a înfiinţat un institut de cercetări ştiinţifice şi de fabricare a serurilor, la

Bucureşti, care astăzi îi poartă numele. A colaborat cu numeroşi oameni de ştiinţă români: lonescu

Mihăieşti (1683 - 1962), Mihai şi Alexandru Giucă , Dumitru Combiescu şi alţii.

Virusologia. Şi-a cîştigat la începutul secolului al XX-lea dreptul de

specialitate medico-biologică. Virusurile, care străbat prin filtrele biologice, s-au dovedit a fi

agenţi cauzali ai multor boli. Doctrina microbiană a bolilor infecţioase NU a rezolvat patologia

umană, ridicând şi probleme în faţa botaniştilor. Aşa se explică faptul că primele experienţe

care au pus în evidenţă virusurile au fost efectuate de către botanişti. Începutul, a fost prin

descoperirea virusului mozaicul tutunului (virus fitogen.), care a reuşit să fie filtrat prin filtre

biologice, avînd dimensiuni moleculare.

în primele două decenii ale secolului XX, au fost descoperite şi studiate principalele vi-

rusuri patogene umane şi anume: virusul febrei galbene (Walter Reed ), virusul poliomielitic ( Karl

Landsteiner), ylrusuri capabile să Inducă tumori (1909) etc. şi în sfîrşit bacteriofagul.

Cercetători printre care amintim pe Paul Frosch, Emile Rioux, Friederich Loeff'ler, au

conturat entitatea de virus cu o serie de caracteristici. Urmează identificarea virusuli variolei,

Enrique Paschen în 1932, descrie "particolele elementare virale”. iar îmbunătăţirea tehnică a

microscopului a dus la microscopul electronic, realizat de Max Knoll, Ernst Ruska şi Bodo de

Boris. In anul 1957 serologul francez Andre Lwoff a putut stabili

metoda de diferenţiere a bacteriilor de virusuri.

În jurul anlui 1950 a început desluşirea infecţiilor virale şi

profilaxia prin vaccinarea anti-variolcă, anti poliomielitică(Salk si

Sabin), conferind imunitate pe întreaga viaţă; după aceasta au

urmat o serie de alte vaccinări antivirale.

109

109

Pînă in ziua de azi, virostaticele NU au dat încă rezultatele

scontate. Ele se încearcă încă din 1957, sub forma interferonului, de către

Isaacs şi Lindermann împotriva virusului herpetic. Probleme speciale

le ridică virusul imuno-deficieriţei umane (HIV), responsabil, de

îmbolăvirile SIDA. (AIDS), care şi-a făcut apariţia, pentru prima

dată in California în 1917.

Un rol important în desvoltarea studiilor virale l-a avut C Levaditi

celebrul savant, francez ce origine română. .

Microsccpul electronicr a făcut posibilă examinarea

amănunţită a virusurilor. Virurusurile sunt de fapt paraziţi

intracelulari constituiţi dintr-un singur acid nucleic (ARN acid

riboriucleic, sau ADN dezoxiribonucleic), structură de care depinde

caracterul lor infecţios şi virulent. Se ştie că virusurile pot să

intervină pe lingă alţi factori la producerea unor tumori

maligne, lucru demonstrat încă dinaintea primului război

mondial.

Hemaglutinarea a fost elucidată de J Bordet şi K Landsteiner.

Diagnostice clinico – chimice şi gene ti ce.

Americanului Otto Folia îi datorăm introducerea metodelor analizelor de rutină în

practica medicală. Astfel» Folin şi chinezul Haien Wu, au pus la pumrfc, metoda colorimetrică.

Microanalizele, care necesită cantităţi infime de recoltări, pentru diagnosticul chimic, se datoresc

biochimistului Fritz Prengl (bilirubina etc), Bang( glicemia), van Slyke (concentraţia gazelor şi

electroliţilor în sânge). Acum 60-70 de ani a început construirea primului autoanalizor ( L

Tucker Skeggs). Primele izolări: Adrenalina (W M Bailiss, Starling(secretina 19020). Acestea au fâcut po-

sibile stabilirea corelaţiei între analizele chimice, tabloul clinic şi terapie. Izolarea insulinei a făcut

posibilă stapânrea şi controlarea bolii diabetice. Au continuat cercetările privind estrogenii şi vitaminele.

După ce s-au cunoscut, cromozomii, s-au întocmit hărţi cromosomiale, s-au stabilit mutaţiile lor şi s-au

perfectat o serie de metode de lucru( aminocenteza, choriobio p s i a, etc.).

De la simpla radioscopie la tomografia c om put er i z a t ă, RMN şi ecorafie.

Îcepînd cu epocala descoperire a lui W. Roen tgen, s-a trecut la

grafia radiologică, iar cu ajutorul substanţelor de contrast, la

examinarea stomacului şi al tractului tubului digestiv. Tehnica

radiologiea, mai ales după modernizarea tubului Crooks(Cooliage),

apariţia întăritorului de magini, tehnica radiologică şi-a câştigat

110

110

teren prin descoperirea tomografiei, scintigrafiei au lărgit extrem de

mult posibilităţile de investigaţie si de diagnostic.

Endoscopiile şi caterismele

Primele esofagoscopii şi gastroscopii au fost realizate de

A Kussmaul iar printre pionerii canteterismului parenteral se este

chirurgul W Forssmann, A F Gournaud şi Riech ards, beneficiari ai

premiului Nobel 1956.

În a 2-a jumătate a secolului XX a luat o amploare deosebită

investigarea ecografică, scintigrafia generală şi de organe, RMN, utilizarea

izotopilor radioactivi(în dg şi tratament), scintigrafia etc.

Terapia antibacteriană

În secolul precedent au apărut străduinţe pentru gasirea unei terapii antibacteriene specifice şi

eficiente. Acestea au fost seroterapia şi chimeoterapia antiinfecţioasă.

Seroterapia este legată de numele naturalistului şi medicului Emil von Behring (1854 – 1917), care a observat

acţiunea antibacteriană a serului. Ulterior remarcă caracterul specific a acestei acţiuni, în cazul în care animalele

şi ulterior oamenii sunt imunizaţi sau au o imunitate naturală(prin boală) faţă de o anumită boală infecţioasă.

Astfel a început era seroterapiei imune, la început cu seruri heterologe(animale imunizate), apoi

homologe(oameni imunizaţi sau convalescenţi). Behring şi japonezul SH Kitassato(1852 – 1931) au preparat

serul antidifteric şi antitetanic. Ulterior Behring a studiat antitoxinele şi respectiv o serie de seruri antitoxice. Tot

el a preparat vaccinul antidifteric care se foloseşte şi azi şi pentru care a lua premiul Nobel. Seroterapia în

anumite situaţii se foloseşte şi azi, neputând fi înlocuită de antibioterapie.

Bacteriologul Paul Erlich: a explicat meca-nismul de

acţiune a antitoxinei difterice lămurind şi imunoterapia pasivă

(seroterapia).

În I910 a reuşit să obţină un preparat, pe bază de arsenic,

extrem de activ împotriva, agentului patogen al sifilisului.

Acesta, cunoscut mai întâi sub numele de 606 (fiind a 606-a

substanţa antiluetică experimentată de Ehrlich) sau de salvarsan,

se dovedea eficiernt, dar destul de toxic pentru organism. Savantul

german a obţinut preparatul în 1912, neosalvarsanul , mai eficace şi

mai puţin toxic, care va dobândi o largă utilizare timp de un.

sfert de secol. Din 1921, neolvarsanului i s-au adăugat

111

111

preparatele de bismut, introduse în terapia antisifilitică ae către francezul,

de origine română C Le vaditi.

Folosirea medicaţiei arsenicale şi bismutice a permis combaterea cu succes a acestei

boli, care timp de aproape o jumătate de mileniu a îngrozit omenirea.

Dar dificultăţile tratamentului chimic (accidente grave, durata prelungită a curei, existenta

unor forme de boala rezistente faţă de medicamente), explică în bună măsură de ce în multe ţări

infecţia siiiliticâ nu regresa în mod corespunzător.

Gerhard Domagk (1895 – 1964), farmacolog, îşi continuă după primul război mondial

cercetările şi observă că bacteriile sunt cu atât mai uşor fagocitate, cu cît au fost mai mult vătămate

de anumite substanţe. Această "deficienţă” a lor el o denumeşte "bacteriostază1' . După

numeroase experienţe pe animale şi utilizarea preparatului pe propria-i fiică (infecţie

stafilocoeică gravă), el dă curs preparatului. "Prontosil", prima sulfamidă (de culoare roşie). O

serie de substanţe similare s-au dovedit apoi, a avea de asemeni calităţi bacteriostatice.

Au fost obţinute rezultate remarcabile şi în tratarea unor boli venerice. Astfel, începînd

din 1933, sulfamidele au fost utilizate în combaterea blenoragiei. Dar tot antibioticele vor avea

sa se dovedească mai eficiente.

Alexander Fleming (1881 – 1955).

Descoperirea de către Fleming a penicilinei, substanţă care acţiona extrem de eficient asupra

treponemei sifilitice, avea să asigure, după cel de al doilea război mondial, succese fără precedent

în combaterea sifilisului, şi a altor boli infecţioase. Astel se deschide o nouă eră în medicina

antiinfecţioasă, cea a antibioterapiei.

Feming descoperă în 1924 lizozimul, o enzimă cu efecte antibacteriene prop-

rie organismului. Studiind o ciupercă(Penicilinum notatum), împreună cu H W

Florey şi E. B Chain, au descoperit Penicilina introdusă în terpeutică în 1943 şi

pentru care au obţinut premiul NOBEL.

Întrucât apare rezistenţa faţă de AB era antibioterapiei este

marcată de străduinţa de a se descoperi sau sintetiza mereu alte

antibiotice care temporar au fost eficiente. Astfel au aparut treptat o

serie de AB. Astfel primul AB care apare pe piaţa terapeutică a fost

streptomicina (S. A Wakaman), care a fost folosită în tratamentul

tuberculozei, iar în asociere cu penicilina în terapeutica altor infecîi. A

urmat o adevarata „explozie” de descoperiri antibiotice, toate datorită

apariţiei rezistenţei microbiene, în cea mai mare parte indusă de

112

112

prescrierea incorectă a antibioticelor. Astfel s-a desvoltat enorm familia

betactalactaminelor ( aminopenicilinele, carboxipenicilinele, inhibitori

de betalactamază, cefalosporine, aminoglicozidelo( gentamicina,

sisomicina, amikacina), macrolidelor (Claritromicina, roxitromicina,

azalide, sinergistine etc), glicopeptidelor (vancomicina, tecoplanina,

daptomicina etc), cloramfenicolilor, tetraciclinelor, chinolonelor, etc,

etc. Deşi s-au făcut progrese remarcabile în medicaţia antifungică,

antivirală şi în cea anticanceroasă, acestea înca nu rezolvă problema

satisfăcător, rămânând ca un deziderat pentru viitor(vezi cursul de b

infectioase de acelasi autor).

Concluzii

- Legile eredităţii, igiena socială şi "igiena raselor"; eugenia şi eutanasia. - Medicina internă şi

specialităţile desprinse din ea. ~ Chirurgia şi specialităţile anexe. - Epidemiologia, igiena şl medicina socială.

- Diagnostice clinico-chimice şi genetice; bacteriologia, virologia şi imunologia (personalităţi).

- Terapia antlbacteriană: seroterapia, chimeoterapia antiinfecţioasă, vaccinarea.

~ Noi metode de diagnostic, radiologia, cateterismele, sonografia, CT, RMN metode noi de Iaborator.

- Descoperirea vitaminelor.

113

113

Jurământul lui Hipocrate

„Jur pe Apolo medicul, pe Asclepios, pe Higia şi Panaceea, pe toţi zeii şi zeiţele,

luându-i ca martori, că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile si priceperea,

jurământul si legă-mântul care urmează. Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl voi

socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume ; pe copiii săi îi voi privi ca pe nişte

fraţi si, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer vreun

legământ. Preceptele, lecţiile orale si tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei,

fiilor învăţătorului meu si ucenicilor uniţi printr-o făgăduială si printr-un jurământ,

potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva. Voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre

folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile si mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi

orice nedreptate. Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă-mi va cere, şi nici nu voi

îndemna la aşa ceva ; tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o

ajute să lepede. Îmi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie

şi curăţie. Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica uduiui, lăsînd-o în

seama celor care se ocupă cu aceasta. În orice casă aşi intra, voi intra spre folosul

bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea si stricătoare comisă cu bună ştiinţă, mai

ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor, liberi sau sclavi. Orice aşi vedea si aşi auzi

în timp ce-mi fac meseria si chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-

i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei

este o datorie. Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe

deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi ; iar dacă îl voi nesocoti şi

voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă !"