Antichitatea 2Troia

(greaca veche Τροία Troia, şi Ίλιον Ilion; latină: Troia, Ilium) este un oraş legendar, locul unde s-a desfăşurat Războiul Troian, aşa cum este descris în

Ciclul războaielor troiene, în special în Iliada, unul dintre cele două poeme epice atribuite lui Homer.

Astăzi, este numele unui sit arheologic, localizarea tradiţională a Troiei homerice, în turcă Truva, la Hisarlık ( 39°58′N 26°13′E) în Anatolia, aproape de coastă, în Provincia Çanakkale de astăzi, în nord-vestul Turciei, la sud-vest de strâmtoarea Dardanele sub Muntele Ida.

Un oraş nou, Ilium a fost fondat pe acest loc în timpul domniei împăratului roman Augustus. A înflorit până la fondarea Constantinopolului, şi a intrat treptat în declin în perioada bizantină.

În anii 1870 arheologul german Heinrich Schliemann a făcut săpături în zonă. Alte cercetări au adus la iveală existenţa a mai multe oraşe, construite succesiv unul peste altul. Unul dintre primele oraşe (Troia VII) este de obicei identificat cu Troia homerică. Această identitate este disputată, însă situl a fost identificat cu succes ca fiind locul unde s-a aflat oraşul numit Wilusa în textele hittite; Ilion (care provine din Wilion scris cu digamma) ar fi transliterarea grecească a acelui nume.

Troia legendară

1

Hartă a Troadei

Povestea troienilor îşi are originea în mituri şi legende. În conformitate cu mitologia greacă, troienii erau vechii locuitori ai oraşului Troia din Troada, în Asia Mică, (astăzi Turcia). (Deşi aflată în Asia, Troia este prezentată în legende ca făcând parte din cultura greacă de oraşe-state) Troia era renumită pentru bogăţiile sale, obţinute de pe urma comerţului maritim cu occidentul şi orientul, pentru hainele luxoase, producţia de fier şi zidurile defensive masive.

Familia regală troiană îi are la origine pe Electra şi Zeus, părinţii lui Dardanus. Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, care, în conformitate cu miturile greceşti era originar din Arcadia, însă în conformitate cu tradiţiile romane provenea din Italia, a ajuns în Asia Mică din insula Samothrace, unde l-a întâlnit pe Teucrus. Aceasta era el însuşi un colonist din Attica, şi l-a tratat cu respect pe Dardanus. În cele din urmă, aceasta s-a căsătorit cu una din fiicele lui Teucrus, şi a fondat Dardania (condusă mai târziu de Aeneas). La moartea lui Dardanus, regatul a trecut în mâinile nepotului său Tros, care şi-a numit oamenii troieni, şi ţara Troada, după numele său. Ilus, fiul lui Tros, a fondat oraşul Ilium (Troia) numit după

numele său. Zeus i-a dat lui Ilus Palladiumul. Poseidon şi Apollo au construit zidurile şi fortificaţiile din jurul Troiei pentru Laomedon, fiul lui Ilus cel tânăr. Când Laomedon a refuzat să plătească, Poseidon a inundat teritoriul, cerând sacrificiul Hesionei unui monstru marin.

Cu o generaţie înainte de Războiul Troian, Heracles a cucerit Troia şi l-a ucis pe Laomedon şi pe fiii săi, cu excepţia tânărului Priam. Priam a devenit mai târziu rege. În timpul domniei sale, grecii micenieni au invadat şi au cucerit Troia în timpul Războiului Troian (considerat a fi avut loc între 1193 î.Hr. şi 1183 î.Hr.). Maxienii erau un trib din vestul Libiei care au afirmat că erau descendenţi ai troienilor, în conformitate cu scrierile lui Herodot.

Navele troiene au fost transformate în naiade, care s-au bucurat văzând rămăşiţele navei lui Ulise.

Stăpânirea troiană asupra Asiei Mici a fost înlocuită de dinastia Heraklizilor de la Sardis care a condus timp de 505 ani, până la Candaules. Ionienii, cimerienii, frigienii, milesienii din Sinope, şi Lidia au intrat în Asia Mică. Persienii au invadat în 546 î.Hr..

Printre cei mai cunoscuţi troieni se numără: Dardanus (fondatorul Troiei), Laomedon, Ganimede, Priam, Paris, Hector, Teucrus, Aesacus, Oenone, Titonus, Antigona, Memnon, Coritus, Aeneas, Brutus, şi Elimus. Kapis, Boukolion, Aisakos, şi Paris erau prinţi troieni care aveau naiade ca soţii. Printre aliaţii troienilor se

2

numără licienii şi amazoanele.

Muntele Ida ("Muntele Zeiţei") din Asia Mică, este locul unde Zeus l-a răpit pe Ganimede, unde

Anhise a fost sedus de către Afrodita, unde Afrodita l-a născut pe Aeneas, unde Paris a trăit ca păstor, unde trăiau nimfele, unde a avut loc "Judecata lui Paris", de unde zeii greci priveau

Războiul Troian, unde Hera i-a distras atenţia lui Zeus suficient timp pentru a permite ocuparea Troiei, şi unde Aeneas şi oamenii săi sau odihnit în timp ce îi aşteptau pe greci să plece.

Troia homerică

În Iliada, aheii şi-au instalat tabăra în apropiere de râul Scamandru (astăzi Karamenderes), unde atinseseră ţărmul. Oraşul Troia se afla pe o colină, dincolo de câmpia Scamadrului, unde au avut loc bătăliile Războiului Troian. Astăzi, oraşul antic se află la circa 15 km de coastă, dar acum 3000 de ani, gura de vărsare a râului Scamandru se afla cu 5 km mai în interior, într-un mic golf care a fost umplut cu aluviuni.

În afară de Iliada, mai există referinţe la Troia şi în cealaltă operă atribuită lui Homer, Odiseea, precum şi în alte opere ale literaturii greceşti antice. Legenda homerică a Troiei a fost elaborată de poetul roman Virgiliu în opera sa Eneida. Grecii şi romanii nu disputau autenticitatea istorică a Războiului Troian, şi identificarea Troiei homerice cu cetatea din Anatolia. Alexandru cel Mare, spre exemplu, a vizitat acest loc în 334

î.Hr. şi a făcut sacrificii la mormintele presupuse ale eroilor homerici Ahile şi Patrocle.

Istoricii antici greci considerau că Războiul Troian a avut loc în secolele al XII-lea, al XIII-lea sau al XIV-lea î.Hr.: Eratostene în anul 1184 î.Hr., Herodot prin 1250 î.Hr., iar, Douris în 1334 î.Hr.

În noiembrie 2001, geologii John C. Kraft de la Universitatea Delaware şi John V. Luce de la Trinity College, Dublin au prezentat rezultatele (vezi [1], [2], & [3]) unor studii privind geologia regiunii, care începuseră din 1977. Geologii au comparat geologia din prezent cu peisajele şi cu alte elemente geografice descrise în Iliada şi în alte surse clasice, precum Strabon. Conculziile lor au fost că există o corespondenţă accentuată între localizarea Troiei aşa cum a fost identificată de Schliemann (şi alte

locaţii, precum tabăra greacă), dovezile geologice, şi descrierile topologice şi ale bătăliilor din Iliada.

Un mic număr de istorici contemporani consideră că Troia homerică nu s-a aflat în Anatolia, ci în altă parte, propunându-se ca locaţii Anglia, Croaţia sau Scandinavia. Aceste teorii nu au fost acceptate de majoritatea istoricilor.

Kenneth J. Dillon afirmă [4] că troienii au fost la origini un popor de stepă, înrudiţi cu maghiarii. După atacarea şi distrugerea Imperiului Hittit, au ajuns să controleze Strâmtorile. În timpul Războiului Troian, grecii au folosit o blocadă navală pentru a-i împiedica pe troienii de pe ţărmul european şi din Lemnos să vină în ajutorul Troiei. Odată cu căderea oraşului, troienii de pe ţărmul european au plecat către nord, devenind etruscii din Italia.

3

Troia arheologică

Hartă istorică a Troiei

Straturile de ruine din situl arheologic sunt numerotate Troia I – Troia IX, cu diferite subdiviziuni:

Troia I 3000-2600 (EB 1) Troia II 2600-2250 (EB 2) Troia III 2250-2100 (EB 3

[timpurie]) Troia IV 2100-1950 ( EB 3

[mijlocie]) Troia V: secolul al XX-lea î.Hr. –

secolul al XVIII-lea î.Hr. (EB 3 [târzie]).

Troia VI: [secolul al XVII-lea – secolul al XV-lea î.Hr..

Troia VIh: sfârşitul Epocii Bronzului, secolul al XIV-lea î.Hr.

Troia VIIa: aprox. 1300 î.Hr. – 1190 î.Hr., cel mai probabil candidat pentru Troia homerică.

Troia VIIb1: secolul al XII-lea î.Hr. Troia VIIb2: secolul al XI-lea î.Hr. Troia VIIb3: pănî aprox. 950 î.Hr. Troia VIII: în jurul anului 700 î.Hr. Troia IX: Iliumul elenistic, secolul

I î.Hr .

Troia I–V

Primul oraş a fost fondat în mileniul al III-lea î.Hr. În timpul Epocii Bronzului, a devenit un oraş comercial înfloritor, localizarea sa permiţând un control complet asupra strâmtorii Dardanele, prin care orice navă trebuia să treacă pentru a ajunge din Marea Egee în Marea Neagră.

Troia VI

Troia VI a fost distrusă în jurul anului 1300 î.Hr., probabil în urma unui cutremur.

A fost descoperit doar un singur vârf de săgeată din această perioadă, şi nicio rămăşiţă umană.

Troia VII

Stratul arheologic cunoscut sub numele de Troia VIIa, datat, pe baza stilurilor ceramicii, de la mijlocul, sau sfârşitul secolului al XIII-lea î.Hr., este considerat cel mai probabil candidat pentru oraşul descris de Homer. Se pare că a fost distrus de un război, şi există urmele unui incendiu. Până la săpăturile din 1988, problema era că Troia VII părea a fi un fort

4

din vârful unui deal, nu oraşul de dimensiunile descrise de Homer, dar cercetări ulterioare, care au dus la descoperirea unor întărituri ale oraşului, sugerează un oraş de dimensiuni considerabile.

Au fost descoperite unele rămăşiţe umane în case şi pe străzi, şi, în apropiere de întăriturile dinspre nord-vest, a fost descoperit un schelet uman cu răni la craniu şi o mandibulă ruptă. Trei vârfuri de săgeată din bronz au fost descoperite, două în fort şi unul în oraş. Totuşi, doar o mică parte din oraş a fost excavată, iar descoperirile nu sunt suficiente pentru a indica un război, sau un dezastru natural drept cauză a distrugerii oraşului.

Troia VIIb1 (aprox. 1120 î.Hr) şi Troia VIIb2 (aprox. 1020 î.Hr) par să fi fost distruse de incendii.

Troia IX

Ultimul oraş de pe acest sit arheologic a fost Iliumul elenistic, fondat de romani în timpul domniei împăratului Augustus, a fost un oraş comercial important până la desemnarea Constantinopolului drept capitală a Imperiului Roman în secolul al IV-lea. În perioada bizantină, oraşul a intrat în decil, şi, în cele din urmă, a dispărut

.

Campanii arheologice

Schliemann

Odată cu dezvoltarea istoriei critice moderne, Troia şi Războiul Troian au fost considerate ca fiind nişte legende. Totuşi, în cursul a două campanii arheologice, (1871-1873 şi 1878/1879), arheologul german Heinrich Schliemann a făcut săpături pe o colină numită de către turci Hisarlik în apropiere de oraşul Chanak (Çanakkale) în nord-vestul Anatoliei. Aici, el a descoperit ruinele mai multor oraşe antice, datând de la Epoca Bronzului până în perioada romană. Schliemann a considerat oraşul homeric Troia ca fiind unul dintre acestea, —iniţial Troia I, apoi Troia II— această identificare fiind în cea mai mare parte acceptată la acea vreme.

Dörpfeld, Blegen

După Schliemann, situl a fost excavat în continuare de arheologul Wilhelm Dörpfeld (1893/1894) şi mai apoi Carl Blegen (1932-1938). Aceste săpături au arătat că existau cel puţin nouă oraşe construite unul peste altul.

Korfmann

În 1988 săpăturile au reînceput, fiind efectuate de o echipă de la Universitatea din Tübingen şi Universitatea din

Cincinnati, organizate de profesorul Manfred Korfmann. Problema statutului Troiei în lumea Epocii Bronzului a reprezentat un subiect de dezbatere aprig disputat între Korfmann şi istoricul de la Tübingen Frank Kolb în 2001/2002.

În august 2003, după măsurători prin rezonanţă magnetică a câmpiei de la baza fortului, a fost descoperit un şanţ adânc, care a fost excavat dintre ruinele unui oraş grecesc şi roman ulterior. Rămăşiţele descoperite în şanţ au fost datate de la sfârşitul epocii bronzului, perioada de timp în care se presupune că a existat Troia homerică. Korfmann a afirmat că acest şanţ ar fi putut

5

marca marginile unui oraş mult mai întins decât se bănuise până atunci.

S-au descoperit şi urmele unei bătălii, sub forma vârfurilor de săgeată descoperite în straturi care datează de la începutul secolului al XII-lea î.Hr.

Korfmann a murit la 11 august, 2005, şi, deoarece licenţa de excavaţii era pe numele său, nu se ştia cum şi când vor fi reluate cercetările.

Pernicka

În vara anului 2006, săpăturile au continuat sub conducerea colegului lui Korfmann Ernst Pernicka, cu o nouă licenţă.[1]

Dovezile hittite

În anii 1920, istoricul elveţian Emil Forrer a afirmat că denumirile de oraşe descoperite în textele hittite — Wilusa şi Taruisa — ar trebui identificate cu Ilium şi respectiv cu Troia. El a observat şi că numele unui rege al Wilusei, Alaksandus, menţionat într-unul din textele hittite, e similar numelui prinţului Alexandros sau Paris din Troia.

Regele hittit Mursili al II-lea a scris, în jurul anului 1320 î.Hr., o scrisoare regelui din Ahhiyawa, tratându-l ca pe un egal, din care reieşea că Miletul (Millawanda) era controlat de Ahhiyawa, şi referindu-se şi la un "episod Wilusa" precedent, implicând ostilităţi din partea Ahhiyawa. Acest popor a fost identificat cu grecii homerici (ahei).

Aceste identificări au fost respinse de majoritatea istoricilor, ca fiind improbabile, sau cel puţin neputând fi dovedite.

Trevor Bryce în 1998 a reluat acest aspect în cartea sa Regatul Hittiţilor, citând descoperirea unei părţi a aşa-numitei scrisori Manapa-Tarhunda, care se referă la regatul Wilusa, ca aflându-se dincolo de ţinutul Seha (cunoscut în acea perioadă ca fiind râul Caicus), şi în apropiere de ţara Lazpa (Insula Lesbos).

Dovezile recente aduc greutate ipotezei că Wilusa se identifică cu Troia arheologică. Textele hittite menţionează un tunel cu apă la Wilusa, în timp ce un tunel cu apă excavat de Korfmann, considerat înainte ca fiind roman, a fost datat în jurul anului 2600 î.Hr.

Identificarea Wilusei cu Troia arheologică şi a aheilor cu Ahhiyawa rămân controversate, dar au câştigat suficientă popularitate în anii 1990 pentru a fi luate serios în seamă

.

Ilionul homeric şi Wilusa istorică

Evenimentele descrise în Iliada lui Homer, chiar dacă ar fi bazate pe evenimente istorice care au precedat compunerea ei cu circa 450 de ani, nu va putea fi niciodată identificată complet cu faptele istorice sau arheologice, chiar dacă a

existat un oraş din Epoca Bronzului în locul numit astăzi Troia, şi chiar dacă acel oraş a fost distrus de un incendiu sau într-un război în jurul aceleiaşi date ca cea estimată pentru Războiul Troian.

În situl arheologic nu s-a descoperit nicio inscripţie sau alt obiect care să identifice clar oraşul din Epoca Bronzului. Acest lucru se datorează probabil planificării fostului fort în timpul construcţiei Iliumului elenistic (Troia IX), fiind distruse părţile care cel mai probabil conţineau arhivele

6

oraşului. A fost descoperit un singur sigiliu al unui scrib luvian într-una dintre case, dovedind existenţa corespondenţei scrise în oraş, însă nu s-a păstrat niciun text. Geografia Imperiului Hittit aşa cum este cunoscută astăzi indică că acest oraş corespunde oraşului numit Wilusa.

Chiar dacă acest lucru ar fi acceptat, nu reprezintă o dovadă indisputabilă a identificării cu (W)ilionul homeric.

Numele Wilion sau Troia nu apare în niciun text grecesc din perioada miceniană. Grecii micenieni din secolul al XIII-lea î.Hr. au colonizat Grecia şi Creta şi abia începuseră incursiunile în Anatolia, stabilindu-şi un cap de pod în Milet (Millawanda). Wilusa istorică era unul dintre teritoriile Arzawa, în alianţă cu Imperiul Hittit, iar referinţele scrise la acest oraş sunt de aşteptat mai degrabă în corespondenţa hittită decât în arhivele palatelor miceniene.

Statutul Iliadei

Disputa legată de autenticitatea istorică a Iliadei a fost uneori foarte intens dezbătută. Cu cât se ştie mai mult depre istoria Epocii Bronzului, cu atât devine mai clar că nu e o problemă de da sau nu, ci o estimare a cât de multă informaţie istorică există la Homer. Iliada nu este cronica unui război, ci o poveste de psihologie, furie, răzbunare şi moartea unor eroi individuali, care

presupune cunoaşterea prealabilă a Războiului Troian, pentru a crea cadrul povestirii. Niciun istoric nu presupune că evenimentele individuale din poveste (multe fiind centrate pe intervenţia divinităţii) reprezintă fapte istorice; pe de altă parte, puţini istorici pot afirma că scenariul este complet lipsit de elemente ale perioadei miceniene: este mai degrabă vorba de o estimare subiectivă a cât de aproape de realitate este opera homerică.

Problema valorii istorice a Troiei lui Homer se loveşte de aceleaşi obstacole cu Atlantida lui Platon. În ambele cazuri, relatarea unui scriitor antic este văzută de unii ca fiind adevărată, iar de alţii ca fiind mitologie sau ficţiune. Se pot stabili unele conexiuni între ambele poveşti şi evenimente sau locuri reale, dar aceste conexiuni sunt subiective şi puternic influenţate de către cei care le fac.

Iliada ca legendă

Unii arheologi şi istorici susţin că niciunul dintre evenimentele prezentate de Homer nu este un fapt istoric. Alţii acceptă că acestea s-ar putea sprijini pe unele

evenimente istorice, dat fără dovezi suplimentare, nu e posibilă separarea mitologiei se realitate în relatările lui Homer.

În ultimii ani, istoricii au propus ipoteza că relatările lui Homer reprezintă o sinteză a numeroase istorisiri greceşti mai vechi a diferite asedii şi expediţii din timpul Epocii Bronzului, care au fuzionat în memoria colectivă a grecilor în timpul Secolelor întunecate greceşti, care au urmat după prăbuşirea civilizaţiei miceniene. Din acest punct de vedere, nu a existat nicăieri un oraş numit Troia, numele derivând de la o populaţie numită troies, care se afla probabil în Grecia centrală. Identificarea colinei de la Hisarlik cu Troia ar fi, prin urmare, mai târzie, ulterioară colonizării greceşti a

Asiei Mici din secolul al VIII-lea î.Hr.

Iliada ca fapt istoric

Un alt punct de vedere este că Homer a avut acces la opere epice din cadrul unei tradiţii

7

neîntrerupte, veche de 500 de ani, din perioada miceniană. La originea poemului ar sta, din acest punct de vedere, o campanie istorică care a avut loc la începutul declinului civilizaţiei miceniene.

În această periadă a fost adăugat mult material legendar, însă ar trebui să existe dovezi arheologice sau textuale corespunzând evenimentelor la care se face referire în Iliada. Un asemenea cadru istoric oferă o explicaţie credibilă pentru cunoştinţele geografice referitoare la Troia (care totuşi ar fi putut fi obţinute de Homer şi în alt mod, prin vizitarea ruinelor oraşului) precum şi pentru alte elemente din poem (în special detaliatul Catalog al Navelor). Din punct de vedre lingvistic, unele versuri ale Iliadei sugerează o vechime mai mare, ele nepotrivindu-se ritmului decât dacă ar fi fost scrise în greaca miceniană, sugerând o tradiţie poetică întinsă de-a lungul Secolelor întunecate greceşti. Deşi Homer era ionian, Iliada reflectă geografia cunoscută grecilor micenieni, dovedind cunoştinţe detaliate legate de continent, dar care nu se întindeau şi asupra insulelor ionieene din Anatolia, lucru care sugerează că Iliada reproduce o relatare a unor evenimete transmise prin tradiţie, cărora autorul nu le-a adăugat propriile sale cunoştinţe geografice.

Turismul

Astăzi, un oraş turcesc numit Truva se află în apropierea sitului arheologic, oraş care s-a dezvoltat în ultimii ani, datorită turiştilor. Situl arheologic este denumit oficial Troia de către guvernul turc, şi apare pe majoritatea hărţilor sub acest nume.

Un mare număr de turişti vizitează situl în fiecare an, majoritatea venind cu

autobuzul de la Istanbul sau cu feribotul de la Çanakkale, cel mai apropiat oraş important aflat la circa 50 km spre nord-est. Vizitatorul vede un sit foarte comercial, cu un cal

de lemn mare ,construit ca teren de joacă pentru copii, apoi magazine şi un muzeu. Situl arheologic însuşi este, aşa cum a afirmat recent un scriitor, o "ruină a unei ruini", fiind frecvent excavat, şi deoarece metodele arheologice ale lui Schliemann însuşi erau foarte distructive: în convingerea sa că oraşul lui Priam s-ar afla în straturile inferioare, a demolat numeroase structuri foarte interesante din epocile ulterioare, inclusiv toţi pereţii caselor din Troia II. Pentru mult timp, situl a fost nepăzit sau păzit necorespunzător, şi a fost jefuit temeinic.

Povestea Troiei a fost atât de cunoscută în perioada romană şi cea medievală, încât a fost folosită ca sursă pentru diferite legende ale originii naţionale. Cea mai cunoscută este fără îndoială cea a lui Virgiliu în Eneida, care lega pe fondatorii Romei de prinţul troian Aeneas.

Războiul troiana fost un conflict militar din Antichitate, între ahei şi oraşul Troia din Asia

Minor (Turcia de astăzi). Conform mitologiei greceşti, acest război a izbucnit după ce Paris, prinţul Troiei a răpit-o pe Elena, soţia lui Menelaus, regele

8

Spartei. Acest conflict este unul din cele mai importante evenimente din ciclul de mituri elene şi a fost narat în multe lucrări aparţinând literaturii greceşti,

printre acestea numărându-se marile epopei antice, Iliada şi Odiseea, ambele scrise, conform tradiţiei, de Homer.

Iliada relatează o parte din ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie peregrinările pe drumul de întoacere acasă al lui Ulise (Odiseu), regele Itaca şi unul din principalii lideri ai aheilor. Alte părţi ale acestei legende au fost redate într-un

ciclu de poeme epice, care nu a supravieţuit decât sub forma unor fragmente. Episoade din acest război au reprezentat material pentru Tragedia Greacă sau sursă de inspiraţie pentru poeţii romani Virgiliu şi Ovidiu

.

Cauzele războiului troian sunt complexe, în ele au fost antrenate chiar şi zeităţile Olimpului. Se spune că în timpul nunţii zeiţei Thetys cu Peleus, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănţuiau, şi-a făcut apariţia Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitată, şi a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris "celei mai frumoase". Văzând mărul, Hera, Atena şi Afrodita l-au revendicat, fiecare susţinând că le întrece în frumuseţe pe celelalte 2. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, cele 3 zeiţe au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea l-au ales ca arbitru pe prinţul troian, Paris. Paris i-a oferit în cele din urmă

mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis ca soţie pe cea mai frumoasă femeie pământeană, Elena. Zeiţa a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele cetăţii Micene a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva cetăţii troiene. De altfel relaţiile dintre Troia şi restul Greciei erau oricum tensionate. Războiul dintre troieni şi ahei a durat zece ani, timp în care mulţi eroi au murit, şi din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh, etc.) şi din cea a Troiei (Hector, Deifob Paris, etc.). Chiar şi zeii erau divizaţi în susţinerea

uneia sau alteia din cele 2 tabere. Într-un final, aheii reuşesc să pătrundă în cetate, prin vicleşugul calului troian. Lipsiţi de milă, ei masacrează populaţia şi profanează templele, ceea ce va atrage mânia zeilor mai târziu. Puţini dintre ahei au reuşit să se întoarcă acasă şi mulţi au întemeiat colonii pe ţărmurile cele mai îndepărtate, purtaţi fiind de forţele divine. Romanii, mai târziu, pretindeau că sunt descendeţi din Enea, prinţ troian, frate cu Paris, unul dintre puţinii supravieţuitori ai asediului, care a condus şi alţi troieni către Italia, legendă istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea i.Hr. sau al XII-lea i.Hr. şi că

Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanelelor, adică în nord-vestul Turciei actuale.

Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât şi oraşul erau doar nişte mituri, şi nu au existat. Însă în 1870 arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit

9

arheologic, şi a crezut că ar fi chiar situl Troiei, lucru confirmat şi de câţiva alţi arheologi. Nu au rămas însă dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat, sau că unul din evenimentele prezentate în acele poeme epice a

avut loc. Mulţi savanţi au fost de acord că mitul războiului troian ar putea avea şi un miez istoric, chiar dacă asta ar însemna că epopeile homerice sunt o fuziune de poveşti despre asedii şi expediţii ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniană. Aceia care cred că legenda războiului troian derivă de la un anumit conflict istoric, de obicei îl datează între 1300 î.Hr. şi 1200 î.Hr., preferând datele oferite de Eratostene (1194 î.Hr. - 1184 î.Hr.) care corespund cu arderea Troiei a VII-a.

Surse

Evenimentele din războiul troian au fost narate în multe lucrări din literatura greacă şi adesea înfăţişate în arta grecească. Nu există un singur text istoric care să expună întreaga poveste a războiului. În schimb, ea poate fi asamblată din mai multe surse diferite, care uneori relatează versiuni contradictorii ale evenimetelor. Cele mai importante surse literare sunt cele două poeme epice atribuite lui Homer, Iliada şi Odiseea, compuse cândva între secolele al IX-lea i.Hr. şi al VI-lea i.Hr. Fiecare poem narează doar o parte din război. Iliada acoperă o mică parte din ultimul an de asediu, iar Odiseea se concentrează asupra întoarcerii lui Ulise în Itaca.

Alte episoade din războiul troian au fost dezvăluite în ciclul de poeme epice cunoscut şi sub numele de epopeile ciclice: Kypria, Aithiopis, Iliada mică, Iliou persis, Nostoi şi Telegoneia (Telegonia). Aceste texte au supravieţuit sub formă de fragmente, dar conţinutul lor este cunoscut dintr-un rezumat inclus în Crestomatia lui Proclus. Autorul epopeilor ciclice şi data când au fost scrise sunt necunoscute. Se crede că aceste poeme au fost compuse prin secolul al VII-lea i.Hr, sau al VI-lea i.Hr., după apariţia poemelor homerice.

Atât poemele homerice cât şi poemele ciclice îşi au originea în dezvoltarea tradiţiei orale a poveştilor despre războiul troian. Chiar şi după scrierea acestor epopei, mitul despre războiul dintre troieni şi ahei au continuat să circule pe cale orală, în diferite genuri de poezii sau poveşti. Evenimente şi

detalii ale legendei care sunt prezentate în opere literare abia mai târziu au fost probabil transmise oral şi poate sunt la fel de vechi ca epopeile lui Homer. Arta vizuală, cum ar fi pictura vaselor, a fost un alt mod prin care mitul războiului troian a circulat.

Mai târziu dramaturgii, istoricii şi alţi intelectuali vor crea lucrări inspirate din acest război. Cei 3 mari autori de tragedii ai Atenei: Eschil, Sofocle şi Euripide, au creat multe piese de teatru care portretizează episoade din războiul troian. În cartea a II-a din Eneida sunt oferite câteva detalii despre mitul acestui război, detalii despre care se crede că provin din epopeea Iliou persis.

Originea războiului

Planul lui Zeus

Conform mitologiei greceşti, Zeus a devenit stăpânul lumii şi regele

zeilor, după ce l-a detronat pe tatăl său, Cronos. Cronos la rândul său l-a detronat pe Uranus, pentru a fi zeu suprem. Zeus s-a căsătorit cu sora lui mai mică, Hera, dar nu i-a fost

10

acesteia fidel, şi în urma multor relaţii extraconjugale a avut o sumedenie de copii. Deoarece existau deja în lume prea mulţi oameni, Zeus a găsit împreună cu Themis o soluţie, războiul troian, pentru a depopula pământul, mai ales de semizeii descendenţi.

Dealul greşelilor

Se zice că dealul pe care ar fi fost înălţată Troia se numea "Dealul greşelilor", deoarece acolo a fost aruncată zeiţa erorii, Ate, când Zeus s-a mâniat pe ea şi a izgonit-o din Olimp. Ajungând pe pământ, Ate a blestemat dealul să fie plin de amăgiri şi să aducă ghinion, cu toate că va fi mult îndrăgit de oameni. Mai târziu Ilos, fiul lui Tros, a hotărât să înalţe o cetate pe acel deal, de aceea a făcut sacrificii zeilor şi le-a cerut încuviinţarea. Din cer a căzut atunci o statuie misterioasă a Atenei, pe care Ilos a considerat-o ca fiind protectoare a viitoarei cetăţi. El a numit cetatea Troia sau Ilion, după numele lui.

Laomedon

Unul din regii Troiei a fost Laomedon, faimos pentru lăcomia şi cinismul său. Vrând să construiască nişte ziduri indestructibile pentru cetatea sa, el aduce o mare mulţime de

salahori, printre care se aflau şi zeii Poseidon şi Apollo, deghizaţi în muritori. Ei au fost pedepsiţi de Zeus să înalţe zidurile Troiei, pentru că se răzvrătiseră cu puţin timp în urmă. Când s-a sfârşit zidirea, Laomedon i-a gonit pe lucrători, refuzând să le plătească munca, ceea ce a atras mânia celor doi zei, Poseidon şi Apollo. Laomedon şi-a pierdut la scurt timp tronul. A devenit rege în locul lui unul din fiii săi, Priam.

Visul Hecubei

Priam s-a căsătorit cu Hecuba, care i-a născut 50 de copii, printre care se numără Hector, Deifob, Enea (după unele surse Enea este fiul Afroditei şi al lui Anchises) şi Paris şi 12 fiice, printre care se numără şi Polixene, Creuse, Laodice şi Casandra. Despre Casandra, se spune că l-a făcut pe Apollo să o îndrăgească. Apollo i-a oferit muritoarei darul sibilic, de a prezice viitorul, cu condiţia să i se dăruiască. Casandra a acceptat, dar odată instruită în tainele profeţiei, nu şi-a respectat promisiunea. Zeul i-a aruncat o anatemă cumplită: prevestirile ei nu vor avea credibilitate în rândul celorlalţi.

Se zice că atunci când Hecuba era însărcinată cu Paris a visat o torţă care arde întreg oraşul troian. Preoţii au tălmăcit semnele onirice şi au sfătuit-o să sacrifice copilul. Hecuba a refuzat să comită actul, l-a dus pe Paris pe muntele Ida şi l-a abandonat acolo, sperând să-l ucidă fiarele pădurii.

Alexandru

Un păstor de pe Muntele Ida l-a găsit pe Paris şi ştiind că este fiu de rege l-a crescut în casa lui şi i-a pus numele Alexandru ("învingătorul"). Cu timpul, Alexandru ajunge la vârsta maturităţii. Organizând nişte competiţii sportive în cetatea sa, Priam porunceşte oamenilor săi să aducă diferite animale pentru a le oferi ca premiu. Printre acestea se număra şi un taur aspectuos crescut chiar de Alexandru şi luat cu forţa de gărzile troiene. Alexandru hotărăşte să îşi recupereze animalul şi participă la întreceri, ieşind învingător. Cerând informaţii despre originile victoriosului efeb, Priam află de la părintele adoptiv că tânărul este chiar fiul lui, Paris. Astfel vlăstarul regal îşi recâştigă drepturile princiare şi se mută în palatul troian.

Mărul discordiei şi judecata lui Paris

11

"Judecata lui Paris" Peter Paul Rubens, cca. 1636 (Galeria Naţională, Londra)

Cu timpul, Zeus află de la Themis şi de la Prometeu (eliberat de Heracles din Caucaz) că el însuşi va fi detronat de un urmaş. Altă profeţie dezvăluia că zeiţa Thetis, cu care Zeus a avut o relaţie intimă, va naşte un fiu care îşi va depăşi tatăl în măreţie. Poate pentru unul sau ambele motive, Thetis a fost logodită cu un om, regele Peleus, fiul lui Aiakos, ori din ordinele lui Zeus, ori pentru a o bucura pe Hera, cea care a crescut-o.

Toţi zeii au fost invitaţi la nunta dintre Thetis şi Peleu, cu excepţia zeiţei Eris, personificarea

discordiei. Insultată, ea şi-a făcut apariţia la nuntă invizibilă şi a adus un cadou de nuntă sau l-a aruncat de la uşă. Cadoul era un măr de aur ("χρυσομηλιά") pe care erau inscripţionate cuvintele "Te Kallisti" ("celei mai frumoase"). Hera, Atena si Afrodita au revendicat mărul şi s-au certat mult timp din cauza lui. Nici unul din ceilalţi zei nu a putut să îşi dea cu părerea, pentru că favorizând-o pe una din ele, atrăgea oprobriul celorlalte 2. În cele din urmă, Zeus le-a trimis împreună cu Hermes, la prinţul Paris, pe când acesta era încă păstor pe Muntele Ida. Toate cele 3 zeiţe au încercat să-l mituiască pe tânăr. Hera i-a promis ca-l va face rege peste toata Asia (in acea perioada, "Asia" era numele pentru Asia Mica de astazi), Atena i-a promis ca-l va inzestra cu darul elocventei si victorii in lupte, iar Afrodita era dispusă să i-o dea ca iubită pe Elena, regina Spartei, una din cele mai frumoase muritoare. Paris i-a cedat mărul Afroditei, apoi după mai multe incidente şi-a aflat descendenţa regală.

Peleus şi Thetis au avut un copil, numit Ahile. Acestuia i s-a ursit că va avea ori longevitate, dar va rămâne lumii o figură anonimă, ori va muri de tânăr pe câmpul de luptă şi va rămâne imortalizat în poemele eroice. Mai mult, Calchas a prevăzut când Ahile avea 9 ani, că fără concursul lui Troia nu se va putea prăbuşi. Încă din copilăria viitorului erou, Thetis a încercat să-l facă nemuritor. Iniţial ea l-a ţinut deasupra focului în timpul nopţilor pentru ca să i se ardă părţile muritoare şi l-a frecat cu ambrozie în timpul zilelor. Peleus care a mai pierdut câţiva copii în acest mod, a descoperit ce făcea soţia lui şi i-a interzis să continue. Atunci, Thetis i-a făcut copilului o baie în râul Styx, din Infern, ale cărui ape transmiteau nemurire unei fiinţe prin contact direct cu fiecare componentă corporală a acestuia. Deoarece l-a ţinut de călcâi în timp ce îi făcea baie, această parte a trupului a rămas vulnerabilă, iar Ahile nu a dobândit zeificarea completă. Când a crescut a devenit unul din cei mai viteji muritori. Pentru a evita profeţia lui Calchas, Thetis îl va ascunde pe Ahile printre fiicele regelui Licomede, astfel încât să nu fie recunoscut şi luat să participe la războiul troian.

Fuga Elenei

12

Idila dintre Paris şi Elena (detaliu), 1788 de Jacques-Louis David (1748-1825) Luvru

Elena era cea mai frumoasă muritoare, una din fiicele lui Tyndareus, regele Spartei. Mama ei era Leda, cea care după ce a fost sedusă de Zeus, metamorfozat în lebădă, a născut 4 copii: Elena, Clitemnestra, Castor şi Pollux. Există însă şi variante care susţin că Tyndareus este de fapt tatăl biologic al celor 4 copii sau că mama Elenei nu este Leda ci Nemesis. Elena a avut o mulţime de peţitori, dar tatăl său nu a ales nici unul să-i fie soţ, de teamă să nu provoace revolta celorlalţi. Printre numeroşii peţitori se numărau şi Ulise, Aiax, Menelaus, Patrocles etc..

Într-un final, Ulise a propus un plan pentru a rezolva dilema. În schimbul suportului lui Tyndareus în peţirea Penelopei, el a sugerat ca Elena să-şi aleagă singură soţul şi nu tatăl ei (aşa cum se obişnuia în Grecia din Antichitate până în secolul al XX-lea). Toţi peţitorii au trebuit atunci să jure că vor apăra mariajul Elenei, indiferent pe cine va opta aceasta.

Elena a hotărât să se căsătorească cu Menelaus. Dar Menelaus nu era acolo, să o peţească personal ci îl trimisese pe fratele lui, Agamemnon, să îi îndeplinească această sarcină. De asemenea, Menelaus i-a promis Afroditei un hecatomb, adică sacrificarea a 100 de boi, dacă o va câştiga pe Elena şi nu şi-a ţinut promisiunea, ceea ce a mâniat-o pe zeiţa iubirii. Cei 2 fraţi, Agamemnon şi Menelaus, trăiau în exil în palatul lui Tyndareus de ceva timp. Ei au fost goniţi din Argos, cetatea lor natală, după ce tatăl lor, Atreus a fost ucis iar tronul preluat de fratele lui Thyestes şi fiul lui Egist. Însurându-se cu Elena, Menelaus a moştenit tronul Spartei, mai ales deoarece Castor şi Pollux au devenit zei,

iar Agamemnon s-a căsătorit cu Clitemnestra şi a redobândit cetatea Argos.

Având o misiune diplomatică în Sparta, Paris o vede pe Elena şi se îndrăgosteşte de ea. Tocmai în acea perioadă, Menelaus era plecat în Creta pentru a-l înmormânta pe unchiul lui, Crateus. Paris, cu ajutorul Afroditei o ademeneşte pe Elena şi o răpeşte, ducând-o în Troia împreună cu o parte din comorile regelui spartan. Hera, surescitată de refuzul lui Paris de a-i oferi întâietate în conflictul mărului discordiei, provoacă o furtună, şi deviază corabia îndrăgostiţilor, aducând-o în Egipt, unde zeii o substituie pe Elena cu o înfăţişare asemănătoare ei, făcută din nori, Nephele. (Mitul cu schimbarea Elenei este atribuit poetului sicilian Stesichorus, secolul al VI-lea î.Hr. Pentru Homer nu a existat niciun surogat, iar adevărata Elena a ajuns în Troia). Apoi, corabia ajunge în Sidon unde Paris poposeşte sperând să nu fie capturat de nişte potenţiali urmăritori, şi în cele din urmă îşi face intrarea Troia.

13

Fuga Elenei din cetatea natală motivată de iubirea faţă de un personaj străin are multe precedente în mitologia greacă. Nimfa Io a fost răpită din Argos, Europa din Fenicia, Iason a luat-o pe Medeea din Colchis, iar prinţesa troiană Hesione a fost luată de

Heracles care a dat-o lui Telamon din Salamis. Conform lui Herodot, Paris a fost îndemnat de aceste exemple să-şi fure o soţie din Grecia şi nu a avut viziunea unui efect punitiv din simplul fapt că nici în celelalte cazuri nu a existat vreunul.

Adunarea armatei aheilor şi prima expediţie

Harta Greciei homerice

Menelaus i-a cerut lui Agamemnon să spele prin răzbunare onoarea pierdută în urma răpirii Elenei. Acesta a fost de acord şi l-a trimis pe Nestor împreună cu alţi emisari la curtea tuturor regilor şi prinţilor ahei, cerându-le să-şi respecte jurământul şi să o readucă pe Elena.

Ulise şi Ahile

Între timp, Ulise se însoară cu Penelopa şi are cu ea un copil, pe Telemah. Vrând să încerce o evaziune de un război care i-ar putea distruge familia şi l-ar separa de patria sa, Itaca, Ulise mimează nebunia în faţa solului lui Agamemnon, Palamede. El începe să are pământul cu un plug la care înjugase un cal schilod şi un asin şi să presare boabe de sare. Atunci Palamede îl ia pe Telemah, copilul lui Ulise, şi îl pune în faţa plugului, vrând să-i testeze

luciditatea minţii. Nevrând să-şi ucidă băiatul, Ulise îşi modifică direcţia plugului, dându-se de gol şi se înrolează în război.

14

Descoperirea lui Ahile printre fiicele lui Licomede, pictură de Jan de Bray (1627–1697) din 1664, Muzeul Narodowe, Varşovia

La Skyros, Ahile are o relaţie amoroasă cu fiica regelui Licomede, Deidamea, care îi naşte un prunc, pe Neoptolemus. Ulise, Marele Aiax şi tutorele lui Ahile, Phoenix i se înfăţişează pentru a-l recruta pe erou. Temându-se pentru viaţa fiului ei, zeiţa Thetis îl înveşmântează pe acesta în haine feminine şi îl ascunde printre fiicele lui Licomede. O variantă a mitului spune că Ulise şi tovarăşii săi vor suna din trâmbiţe, iar fetele regelui vor fugi speriate, crezând că cetatea este atacată, în timp ce Ahile va apuca o suliţă îndemnat de instinctul de apărare şi se va demasca. Altă variantă relatează cum Ulise şi ceilalţi s-au deghizat în negustori, venind în Skyros să vândă bijuterii, văluri şi arme. În timp ce fetele regelui se uitau la marfa destinată femeilor, Ahile era singurul care se interesează de arme îşi trădează identitatea.

Pausanias spune că, după Homer, Ahile nu s-a ascuns în Skyros, ci a cucerit insula ca parte din războiul troian.

Prima adunare la Aulis

Forţele militare ale aheilor s-au adunat la Aulis, un port din Beoţia. Toţi peţitorii au trimis întăriri cu excepţia regelui Cinyras din Cipru. Deşi i-a trimis lui Agamemnon platoşe şi

a promis să aducă 50 de corăbii, el a expediat doar o corabie bună condusă de fiul lui Mygdalion şi încă 49 făcute din noroi. Idomeneus avea ambiţia de a conduce contingentul cretan în războiul cetăţii Micene contra Troiei. Ultimul care a sosit a fost Ahile, care avea atunci 15 ani.

După un ritual sacrificial adus lui Apollo, un şarpe a alunecat de pe altar într-un cuib de vrabie dintr-un copac din apropiere. El a devorat vrabia mamă şi pe cei 8 pui ai ei, după care a împietrit. Calchas a interpretat acest eveniment ca un semn că Troia va fi cucerită în cel de-al zecelea an de război.

Telephus

Când aheii au plecat la război, nu au ştiut drumul către Troia şi au acostat accidental în Misia, condusă de regele Telephus, fiul lui Heracles, care a dus acolo un contingent de arcadieni şi i-a stabilit acolo. Aheii i-au atacat pe misieni. În timpul bătăliei, Ahile l-a rănit pe Telephus, iar acesta l-a ucis pe Thersander. Deoarece rana lui Telephus nu se cicatriza, regele a întrebat un oracol ce să facă. Oracolul a răspuns "cel care a rănit va vindeca". Flota aheiană a reluat călătoria, dar a fost împrăştiată de o furtună. Ahile a ajuns

în Skyros şi s-a căsătorit cu Deidameia. O nouă adunare a fost planificată în Aulis.

Telephus a plecat la Aulis, prefăcându-se că este un cerşetor şi i-a cerut lui Agamemnon să-l ajute să-şi vindece rana. După alte variante, l-a

15

capturat pe Orestes, fiul lui Agamemnon, ţinându-l prizonier drept răscumpărare. Aheii au aflat cine este de fapt şi ce doreşte, dar Ahile a refuzat să lecuiască rana, spunând că nu are cunoştinţe medicale. Ulise a sugerat că suliţa a provocat rana, deci tot ea are efecte curative şi astfel, bucăţi din fierul ei au fost răzuite şi presărate pe plaga lui Telephus, care s-a însănătoşit. Ca răsplată pentru ajutor, regele le oferă aheilor o hartă indicând ruta către Troia.

A doua adunare

Harta regiunii Troada

După 8 ani de la risipirea ei în furtună, flota aheilor, cuprinzând mai mult de o mie de corăbii, şi-a acumulat din nou toate forţele. Dar când au ajuns cu toţii la Aulis, vântul a încetat să mai bată, iar profetul Calchas a declarat că Artemis îl pedepsea pe Agamemnon pentru masacrarea unei căprioare sacre (sau a unei căprioare într-o pădure sacră) şi pentru că şi-a supraestimat abilităţile de vânătoare, considerându-se în domeniul cinegeticii superior zeiţei însăşi. Singura modalitate de a o îmbuna pe Artemis era prin sacrificiul fiicei sale şi a Clitemnestrei, Ifigenia. După unele variante Ifigena era fiica Elenei şi a lui Tezeu şi a fost încredinţată Clitemnestrei, după ce sora ei a devenit soţia lui Menelaus. Agamemnon a respins propunerea, iar ceilalţi lideri au ameninţat că-l vor investi pe Palamede comandant al expediţiei în locul lui. Conform unor versiuni, Agamemnon a cedat zeiţei, dar altele spun că a jertifit o căprioară în locul fetei, sau că în ultimul moment, Artemisei i s-a făcut milă de Ifigenia şi a înlocuit-o cu un miel pe altarul de sacrificiu. În schimb Ifigenia trebuia să devină preoteasă în unul din templele zeiţei. Hesiod spune că Ifigenia a devenit mai târziu zeiţa Hecate.

Forţele militare ale aheilor sunt descrise în detaliu în Catalogul Corăbiilor, în a II-a carte din Iliada. Ele constau în 28 de contingente din Grecia continentală, Peleponez, Dodecanez, Creta şi Itaca, adică 1178 de "Pentekontoroi" (corăbii cu 50 de vâslaşi). Tucidide spune că după tradiţie erau aproape 1200 de corăbii, cele ale Beoţiei având 120 de oameni la vâsle, iar cele ale lui Filoctes doar 50, acestea fiind probabil maximul şi minimul. Aceste numere ar însemna o forţă totală de 70 000 până la 130 000 de oameni. Un alt catalog de corăbii este dat de Apollodor, catalog care diferă într-o anumită măsură, numerele fiind însă aceleaşi. Unii savanţi au susţinut că relatarea lui Homer legată de organizarea flotei este un document original din Epoca Bronzului. Alţii cred că totul este doar o invenţie a poetului grec.

Aliaţii troieni sunt de asemenea listaţi în a doua carte a epopeii. Forţele lor sunt compuse din troieni propriu-zişi (locuitorii cetăţii Troia) conduşi de prinţul Hector, dardanieni conduşi de Enea, zeleieni, adrasteieni, percotieni, pelasgieni, traci, lăncieri ciconieni, arcaşi paionieni, halizonieni, misieni, frigieni, lidieni, miletieni, lycieni conduşi Sarpedon şi carieni. Nu

16

este menţionat nimic despre limba troiană; despre carieni se spune că au o limbă barbară, iar despre ceilalţi aliaţi ai troienilor, că vorbesc multiple limbi, având nevoie să li se traducă ordinele de către comandanţii lor. Trebuie precizat cu toate acestea că troienii şi aheii din Iliada au aceeaşi religie, aceeaşi cultură, iar eroii inamici îşi vorbesc unul altuia în aceeaşi limbă. Pentru Virgil Dardanius, fondatorul Troiei (conform celor spuse de Homer) era din Italia. Mitografii greci susţin că, dimpotrivă, era arcadian, idee care ar modifica statutul războiului troian în cel al unui război civil.

Nouă ani de război

Philoctetes

Philoctetes abandonat pe insula Lemnos, detaliu de pe un vas din Atica, cca. 460 î.Hr., Colecţia Campana, 1861

Philoctetes a fost prietenul lui Heracles şi pentru că a aprins rugul funerar la moartea acestuia când nimeni nu voia să o facă, a primit arcul şi săgeţile lui. El îi urmează pe ceilalţi ahei cu şapte corăbii pline de ostaşi. Philoctetes şi oamenii lui se opresc la început la Chryse pentru aprovizionare, apoi la Tenedos împreună cu restul flotei aheilor. Acolo Philoctetes este muşcat de un şarpe trimis de Hera, care îi era vrăjmaşă pentru loialitatea sa faţă de Heracles. Rana provocată de muşcătură devine purulentă şi fetidă, iar Menelaus şi Agamemnon, văzând că Philoctetes nu-i mai poate însoţi, îl părăsesc pe insula Lemnos. Medon preia controlul oamenilor lui Philoctetes.

Când ajunge în Tenedos, Ahile îl ucide pe regele Tenes, fiul lui Apollo, deşi este avertizat de mama sa să nu o facă pentru că va fi omorât el însuşi de zeu. Din Tenedos Agamemnon îi trimite lui Priam o solie formată din Menelaus, Ulise şi Palamede, cerând întoarcerea Elenei. Priam refuză.

Philoctetes va sta în Lemnos 10 ani. Sofocle precizează în tragedia Philoctetes că Lemnos era o insulă deşertică pustie, deşi după tradiţii mai timpurii se spunea că era locuită minyeni.

Sosirea

Calchas profeţeşte că primul aheu care va păşi pe pământul Asiei după ce va ieşi din corabie va fi şi primul care va muri. De aceea până şi Ahile ezită să descindă din arca aheilor. În cele din urmă, Protesilaus, comandantul phylacenilor este întâiul care a făcut-o, iar Ahile îl urmează al doilea şi îl asasinează pe Cycnus, fiul lui Poseidon. O altă legendă spune că Ulise a coborât înaintea celorlalţi, dar nu a atins pământul

17

Asiei literalmente, ci auzind profeţia lui Calchas, a aruncat scutul pe ţărm şi a sărit pe el. Semnalând sosirea duşmanilor, troienii s-au refugiat în cetate, adăpostindu-se după cele mai sigure metereze ale ei. Protesilaus, primul care a înaintat pe tărâmul asiatic omoară mulţi

troienii luaţi prin surprindere, dar este răpus de Hector, de Enea sau de Achates, adeverind spusele sibilice. Aheii îl vor înmormânta cu onoruri aproape divine, undeva în peninsula tracă. După moartea lui Protesilaus, fratele lui, Podarces, preia atributele militare.

Campaniile lui Ahile

Ahile îl bandajează pe Patrocles cca. 500 î.Hr. Muzeul Staatliche, Antikenabteilung, Berlin

Aheii au asediat cetatea Troia timp de nouă ani. Nararea aceastei părţi a războiului este

mai puţin dezvoltată decât toate celelalte, în toate sursele istorice şi legendare care au subzistat, surse care detaliază doar evenimentele din ultimul an al războiului troian. După acostarea iniţială armata s-a închegat totalmente abia în cel de-al zecelea an, datorită dificultăţilor pecuniare şi a lipsei de provizii, după cum deduce Tucidide. Ei i-au atacat pe troieni şi pe aliaţii acestora, dar în acelaşi timp, fiind constrânşi de împrejurări au fost nevoiţi să valorifice economic resursele zonei şi au cultivat pământul peninsulei Traciei. Troia nu a fost niciodată complet înconjurată şi a menţinut o legătură cu interiorul Asiei Mici, astfel încât reîntăririle exterioare au continuat să vină pentru armata ei până când a fost cucerită. De asemenea, aheii au dominat doar intrarea în Dardanele în timp ce troienii şi aliaţii lor controlau cetăţile

Abydos şi Sestus şi comunicau cu restul Europei.

Ahile a atacat pământul din Troada stăpânit de Enea. A capturat Lyrnassus şi Pedasus şi multe alte oraşe vecine. L-a ucis pe Troilus, fiul lui Priam, care avea 19 ani şi despre care se spune că dacă ar fi împlinit 20, Troia n-ar mai fi fost cucerită. Apoi: "El a mai cucerit Lesbos şi Phocaea, apoi Colophon, şi Smyrna, şi Clazomenae, şi Cyme; şi după aceea

Aegialus şi Tenos, aşa-numitele O Sută de Oraşe; apoi, în ordine, Adramytium şi Side; apoi Endium, şi Linaeum, şi Colone. A luat de asemenea Teba Hypoplaciană şi Lyrnessus, şi, mai departe, Antandrus, şi multe alte oraşe." (Apollodor, "Epitome")

Printre prizonierii luaţi din aceste oraşe se

numără Briseis, o văduvă troiană, pe care Ahile o păstrează pentru sine şi Chryseis pe care o dă lui Agamemnon. Ahile l-a capturat pe Lycaon, fiul lui Priam, în timp ce tăia crengile în livada tatălui său. Patrocles l-a trimis ca sclav în Lemnos, unde a fost cumpărat de Eetion din Imbros şi adus înapoi

în Troia. Doar 12 zile după aceea, Ahile l-a ucis

18

(după moartea lui Patrocles).

Campania lui Aiax

Marele Aiax devastează un ţinut tracic condus de Polymestor, un ginere de-ai lui Priam. Polymestor l-a predat pe Polydorus, unul din copii lui Priam pe care îl avea în custodie. Apoi, Aiax a atacă oraşul regelui frigian Teleutas şi îl ucide într-o singură bătălie, ducând-o cu sine pe fiica lui, Tecmessa. Aiax a nimicit şi turmele troiene atât pe Muntele Ida, cât şi în regiunile rurale.

Moartea lui Palamede

Ulise este trimis în Tracia cu scopul de a aduce provizii de grâu armatei, dar se întoarce cu mâna goală. Când este dispreţuit şi desconsiderat de

Palamede pentru eşecul său, Ulise îl provoacă să dovedească tuturor superioritatea sa îndeplinind el însuşi misiunea. Palamede acceptă şi se întoarce cu o corabie încărcată cu grâu.

Ulise însă îl va ierta niciodată pe Palamede pentru că i-a tulburat viaţa luându-l la război şi despărţindu-l de soţie, de patrie şi de copil. Aşa că el urzeşte un plan. Plastografiind o scrisoare incriminatorie, de la Priam către Palamede, el îl acuză că a coalizat cu inamicul. Totodată el ascunde şi nişte aur printre lucrurile lui Palamede, făcându-i pe toţi să creadă că este un trădător. Agamemnon nu bănuieşte mistificarea lui Ulise şi porunceşte ca Palamede să fie omorât cu pietre.

Cu toate acestea, Pausanias scrie în lucrarea sa, Cypria, că Ulise şi Diomede l-au înecat pe Palamede în timp ce acesta pescuia. Dictys spune că Ulise şi Diomede l-au momit să se arunce într-o fântână spunându-i că va găsi în ea aur, apoi l-au ucis aruncând în el cu pietre.

Tatăl lui Palamede, Nauplius navighează până în Troada şi a cere să se facă dreptate în cazul moarţii fiului său, dar îi este refuzată dorinţa. Pentru a se răzbuna Nauplius călătoreşte în fiecare regat ahean şi le spune soţiilor regilor că ei vor aduce concubine din Troia ca să le detroneze. Multe din nevestele grecoaice au fost convinse să-şi trădeze soţii, printre acestea numărâbdu-se Clitemnestra, soţia lui Agamemnon

.

Iliada

În cel de-al X-lea an de asediu, în tabăra aheilor soseşte Chryses, un preot al zeului Apollo şi tatăl tinerei Chryseis şi îi cere lui Agamemnon să-i înapoieze

fiica. Agamemnon îl goneşte proclamând că nu o va elibera pe fată, iar Chryses se roagă atunci la Apollo să-i pedepsească pe ahei. Furios, zeul răspândeşte

ciumă şi boli în tabăra aheilor. Ciuma va dura nouă zile, timp în care vor muri mii de ostaşi ahei. Calchas vesteşte că ea nu va înceta decât după ce Chryseis va fi dezrobită. În cele din urmă Agamemnon îi dat drumul fiicei lui Chryses, dar o

ia în schimb pe concubina lui Ahile, Briseis, iubită cu ardoare de eroul

19

mirmidon. Iritat de o asemenea necinstire din partea lui Agamemnon, Ahile vrea să-şi facă dreptate cu sabia, dar este oprit la timp de zeiţa Atena. Astfel hotărăşte

să se retragă din luptă, dar o roagă pe mama sa Thetis să mijlocească pe lângă Zeus, care în absenţa lui Ahile, cel mai viteaz dintre ahei, era dispus să acorde

victoria troienilor.

Chryses rugându-l pe Agamemnon să îi dea înapoi fata, cca. 360 i.Hr.–350 î.Hr. Luvru

După refuzul lui Ahile de a mai lua armele în mână, aheii au avut iniţial succes în luptă. Amândouă armatele s-au întregit în sfârşit, pentru prima oară de la începutul bătăliei, în cel de-al zecelea an. Menelaus şi Paris s-au luptat într-un duel care s-a sfârşit atunci când Afrodita l-a luat pe Paris de pe câmpul de luptă înainte de a fi învins. Armata aheilor a ajuns în apropierea zidurilor Troiei, iar Diomede,

cu ajutorul Atenei aproape că l-a ucis pe Enea şi i-a vătămat pe zeii Ares şi Afrodita. În următoarele zile, cu toate acestea, armata troiană şi-a dobândit superioritatea în luptă. Ei i-au împins pe ahei către tabăra lor. În prima zi atacul a fost oprit la zidul de apărare al aheilor de către zeul Poseidon. În ziua următoare, cu ajutorul lui Zeus, troienii sparg zidul şi intră în tabăra aheilor, fiind pe punctul de a incendia corăbiile acestora. Ahile a respins propunerea de a reintra în luptă, dar le-a îngăduit prietenilor lui apropiaţi şi mai ales lui Patrocles să poarte armura şi armele sale, atunci când Hector a aprins corabia lui Protesilaus. Patrocles i-a alungat pe troieni dincolo de zidurile Troiei şi doar intervenţia lui Apollo l-a împiedicat pe erou să atace oraşul. Patrocles a fost atunci ucis de Hector (cu ajutorul lui Apollo), care a luat armura lui Ahile de pe trupul aheului.

Thetis îi dă fiului ei, Ahile armele proaspăt făurite de zeul Hephaistos detaliu de pe un vas din Atica, cca. 575–550 î.Hr. Luvru

.

Înnebunit de durere, Ahile jură să-l ucidă pe Hector. Între Ahile şi Agamemnon are loc o reconciliere, iar Briseis revine în mâinile vechiului stăpân, neatinsă de regele din Argos. Zeul Hephaistos îi făureşte o nouă armură şi un nou set de arme şi astfel Ahile se întoarce pe câmpul de război. El ucide mulţi troieni şi aproape că îi i-ar fi luat viaţa lui Enea dacă nu ar fi fost împiedicat de Poseidon. Ahile se luptă cu zeul râului Scamander, apoi declanşează chiar o bătălie între zei. Armata troiană se retrage în cetate cu excepţia lui Hector care este amăgit de halucinaţiile Atenei. După

20

un duel cu Ahile, Hector este ucis. Ahile leagă trupul eroului troian de careta sa şi îl trage de câteva ori astfel chiar sub ochii tatălui său, Priam şi a soţiei lui Andromaca. Totodată Ahile refuză să returneze corpul lui Hector troienilor spre a fi îngropat. În schimb conduce ceremonia funerară în cinstea prietenului său

Patrocles. În cele din urmă, Priam se strecoară neobservat până la cortul lui Ahile, condus de Hermes şi îl roagă să îi cedeze trupul fiului său. Armatele fac un scurt armistiţiu pentru a îngădui îngroparea mortului. Iliada se încheie cu ceremonia funerară a lui Hector.

După Iliada

Ahile o ucide pe Penthesilea, Antikensammlung München

Penthesilea şi moartea lui Ahile

Cu puţin timp după îngroparea lui Hector, îşi face apariţia cu luptătoarele ei Penthesilea, regina amazoanelor. Penthesilea, fiica lui Ares şi a Otrerei şi-a ucis din greşeală sora, pe Hipolita. Ea a fost purificată de Priam în urma acestei crime şi în schimbul acestui serviciu, ea luptă pentru el şi ucide mulţi duşmani, printre care se numără şi Machaon (după Pausanias, acesta a fost ucis de fapt de Eurypylus) şi, după unele variante, chiar Ahile, care este înviat din dorinţa zeiţei Thetis. Penthesilea este ucisă de Ahile, care se îndrăgosteşte

de chipul ei abia după moarte. Thersites, un simplu soldat şi cel mai urât dintre ahei, ia în zeflemea dragostea lui Ahile şi îi scoate ochii Penthesileii. Ahile îl ucide pe Thersites pentru această faptă şi, după o dspută, el navighează până în Lesbos unde este purificat de crimă de Ulise, după ce oferă sacrificii lui Apollo, Artemisei şi Letonei.

Cât timp Ulise şi Ahile erau plecaţi în Lesbos, soseşte în ajutorul troienilor Memnon din Etiopia, fiul lui Tithonus şi al zeiţei Eos, frate vitreg cu Priam. El nu a venit direct din Etiopia ci din Susa (oraş din Persia), cucerind toate teritoriile pe care le-a străbătut, sau după alte variante, din Caucaz, aducând o armată de etiopieni şi indieni. El purta o armură făcută de Hephaistos, la fel ca Ahile. În timpul războiului cu aheii îl ucide pe prietenul lui Ahile, Antilochus, care s-a sacrificat în luptă pentru a-şi apăra tatăl, pe Nestor. Apoi, Ahile şi Memnon s-au luptat. Se spune că Zeus a cântărit soarta celor doi eroi, iar talerul lui Memnon, înclinându-se în jos l-a făcut pe acesta să piardă lupta şi să fie ucis. Ahile i-a urmărit pe troieni, care s-au refugiat în cetate. Fiind pe cale să intre în oraş, Ahile a fost oprit la timp de Apollo. Zeii văzând că a ucis atâţi copii de-ai lor au hotărât că era timpul lui să moară. Ahile a fost ucis de o săgeată otrăvită slobozită de arcul lui Paris şi îndreptată spre călcâi de zeul Apollo. În altă versiune el este ucis cu un pumnal în spate (sau în călcâi), de către Paris, în timp ce se căsătoreşte cu fiica lui Priam, Polixena, în templul zeului Apollo. Amândouă

21

versiunile neagă în mod evident valoarea ucigaşului spunând că Ahile era de neînvins pe câmpul de luptă. După moarte, oasele lui Ahile au fost amestecate cu cele ale lui Patrocles şi au avut loc jocuri

funerare în cinstea lui. Ca şi Aiax, el trăieşte după moarte pe insula Leuke (Insula Serpilor), la gurile Dunării şi este căsătorit cu Elena.

Marele Aiax îşi pregăteşte moartea Marele Aiax după ce s-a sinucis

Judecata armelor: armura lui Ahile şi moartea lui Aiax

O mare bătălie a izbucnit în jurul trupului lui Ahile. Ulise i-a ţinut la distanţă pe troieni, în timp ce Aiax a dus corpul în tabăra aheilor. Deoarece armura lui Ahile trebuia oferită celui mai curajos, cei doi eroi, Ulise şi Aiax, au pretins să li se recunoască acest statut. Agamemnon, nevrând să îşi ia dificila sarcină de a alege între cei doi, i-a lăsat pe prizonierii troieni să decidă cine a adus cele mai multe pagube Troiei. Troienii şi zeiţa Atena au fost pe rând judecătorii acestei probleme şi de aceea la sfatul lui Nestor, au fost trimişi spioni ca să audă ce se discută. O fată a spus că Aiax este mai curajos pentru că a avut curajul să ducă corpul lui Ahile, în timp ce lui Ulise nu i-a păsat de aceasta. Atena îi răspunde însă că oricine poate să care un trup neînsufleţit, dar nu toată lumea poate să lupte aşa cum o face Ulise.

După varianta lui Pindar, cel mai curajos dintre cei doi a fost stabilit prin vot secret depus de ahei. În orice caz, armele au revenit lui Ulise. Devenind nebun din cauza tristeţii, Aiax a hotărât să-şi ucidă camarazii, dar Atena l-a făcut să confunde persoanele cu obiecte sau animale. Astfel a biciuit doi berbeci crezând că sunt Menelaus şi Agamemnon. Dimineaţa simţurile sale au revenit la normal, iar Aiax a hotărât să se sinucidă aruncându-se într-o sabie pe care i-o dăduse Hector, astfel încât şi-a rănit subsuoara, singurul său loc vulnerabil. Conform unei tradiţii mai vechi Aiax a fost văzut stând singur de troieni şi a fost atacat de aceştia cu argilă, până când a fost acoperit cu totul şi nu s-a

mai putut mişca, murind din cauza foamei.

Profeţiile

În cel de-al zecelea an, a fost profeţit că Troia nu va fi cucerită fără arcul lui Heracles (care era la Philoctetes în Lemnos). Astfel Ulise şi Diomede l-au recuperat pe Philoctetes, a cărui rană se vindecase între timp. Ajungând în Troada, Philoctetes l-a ucis pe Paris cu arcul lui Heracles.

Conform lui Apolodor, fraţii lui Paris, Helenus şi Deiphobus au pretins să se căsătorească cu Elena care acum era văduvă. Deipobus a fost cel care a obţinut mâna fetei, iar Helenus a părăsit Troia şi a fugit pe Muntele Ida.

22

Dar Chalcas a spus că Helenus ştia profeţiile conform cărora Troia avea să fie cucerită. De aceea Ulise l-a urmărit pe Helenus şi l-a prins. Constrâns de duşmani, el a mărturisit că aheii vor câştiga războiul dacă vor recupera oasele lui Pelops, dacă îl vor convinge pe fiul lui Ahile, Neoptolemus, să lupte pentru ei şi dacă vor fura statuia Atena (cunoscută şi sub numele de Palladium) din Troia.

Grecii au pus mâna pe oasele lui Pelops şi l-au trimis pe Ulise să îl aducă pe Neoptolemus, care se ascundea de război în Skyros, la curtea regelui Licomede. Ulise i-a dat lui Neoptolemus armele tatălui său. Între timp, Eurypylus, fiul lui Telephus, comandând o mare oaste de "kêteioi" (probabil hitiţi), conform lui Homer, sau de misieni, conform lui Apolodor, a venit în ajutorul troienilor. El i-a ucis pe Machaon şi pe Peneleus, dar a fost omorât de Neoptolemeus.

Deghizat în cerşetor, Ulise a reuşit să pătrundă în Troia, dar a fost recunoscut de Elena. Fiindu-i dor de casă, Elena a complotat cu Ulise. Mai târziu, cu ajutorul Elenei, Ulise şi Diomede fură Palladium-ul.

Calul troian

Sfârşitul războiului a venit cu un ultim plan. Ulise a născocit un nou şiretlic - un gigantic cal de lemn, gol în

interior (calul era animal sacru în Troia). A fost construit de Epeius şi pregătit de zeiţa Atena. Era făcut din lemn de corn luat dintr-o pădure sacră a lui Apollo. Calul avea inscripţia următoare: Grecii dedică această ofrandă Atenei pentru întoarcerea lor acasă. Fiind gol în interior, calul a fost umplut cu soldaţi, aflaţi sub comanda lui Ulise. Restul armatei a ars taberele şi s-a îndreptat cu corăbiile spre Tenedos.

Când troienii au descoperit că grecii au plecat, crezând că războiul s-a încheiat, s-au bucurat şi au dus calul în cetate, în timp ce dezbăteau ce să facă cu el. Unii erau de părere să îl arunce de pe stânci, alţii să îi dea foc, în timp ce câţiva se gândeau să-l dedice zeiţei Atena

.

Statuia lui Laocoon şi a fiilor lui, în timp ce sunt atacaţi de şerpi; Vatican; Se spune că şerpii au foşti trimişi de zeul Poseidon la rugăminţile Atenei.

23

Şi Casandra şi Laocoon erau împotriva păstrării calului, profeţind şiretlicul aheilor. Însă Casandra nu era crezută din cauza blestemului lui Apollo. Nişte şerpi au ieşit din mare şi i-a devorat pe Laocoon şi pe cei doi fii ai săi (Virgil, "Eneida"); pe Laocoon şi pe unul din fii săi

(Proclus, "Crestomatia") sau doar pe fiii lui Laocoon (Quintus Smyrnaeus, "Posthomerica" şi Apolodor, "Epitome"). Acest incident i-a determinat pe Enea şi pe însoţitorii săi să se retragă pe Muntele Ida. Troienii au decis să ţină calul şi au sărbătorit până noaptea. Sinon, un spion aheu a semnalat că flota a staţionat în Tenedos când era miezul nopţii şi luna plină se ridicase pe cer. Soldaţii din cal au ieşit şi au ucis gărzile.

Unii au sugerat că de fapt Calul Troian a fost un cutremur care a avut loc în timpul războiului şi care a slăbit zidurile Troiei şi le-a expus atacului aheilor. Ruinele de la Troia VI - locaţia acesteia fiind aceeaşi cu cea descrisă în Iliada lui Homer şi obiectele găsite acolo sugerând puterea economică şi militară a zonei - arată semnele unui cutremur. Cu toate acestea, în ziua de astăzi se crede că Troia a VII-a este Troia lui Homer.

Alţii au sugerat că acest cal a fost o parte dintr-o maşinărie de asediu. Pausanias scrie:

"Faptul că opera lui Epeius a fost un mecanism care să facă o spărtură în zidul troian este cunoscut de toţi cei care nu atribuie această naivitate frigienilor"

unde prin frigieni se referea la troieni. Karykas observă că 3000, numărul oamenilor din cal, conform lui Apolodor,

în cea mai veche sursă, Mica Iliadă, este de fapt numărul echipajului dintr-un helepolis, o parte dintr-un echipament de asediu din era elenistică. Mai mult el spune că în acea vreme asirienii puneau nume de animale maşinăriilor de asediu. Robert Graves crede că, mai degrabă, zidurile Troiei au fost sparte de un turn de lemn pe roţi, turn care a fost acoperit de piei ude de cal pentru a fi protejat de săgeţile aprinse.

Prădarea Troiei

Priam este ucis de Neoptolemus, fiul lui Ahile, detaliu de pe o amforă grecească, cca. 520–510 î.Hr. Luvru

Aheii au intrat în oraş şi au început să ucidă populaţia care dormea. Un mare masacru a urmat, masacru care a continuat de noaptea până ziua.

Neoptolemus l-a ucis pe Priam, care a încercat să se adăpostească la altarul lui Zeus. Menelaus i-a luat viaţa lui Deiphobus,

soţul Elenei după moartea lui Paris, şi era gata-gata să o ucidă şi pe Elena, însă a fost oprit de frumuseţea ei neasemuită.

De aceea, regele spartan a luat-o şi a dus-o pe corăbii.

24

Casandra s-a adăpostit în marele templu al Atenei, însă Aiax sprintenul a urmărit-o cu gând să o siluiască. Casandra a îmbrăţişat statuia zeiţei cerându-i protecţie, însă Aiax a tras-o de păr înspre el. Statuia s-a sfărmat şi întregul templu s-a prăbuşit. Revoltaţi de această faptă, aheii îndemnaţi de Ulise au vrut să-l omoare pe Aiax cu pietre, însă acesta a fugit în templul Atenei şi a scăpat de pedeapsă.

Antenor, cel care i-a primit cu ospitalitate pe Menelaus şi Ulise când aceştia au venit la Troia să ceară întoarcerea Elenei şi care a sprijinit cauza lor, a fost eliberat împreună cu familia sa. Enea a reuşit să scape masacrului împreună cu încă câţiva

oameni. După Apolodor, a fost lăsat liber datorită pietăţii sale.

Andromaca, soţia lui Hector, a fost prinsă de Neoptolemus şi dusă ca sclavă pe corăbii. Grecii apoi au ars din temelii cetatea şi au împărţit prăzile. Casandra a fost dată lui Agamemnon, Andromaca lui Neoptolemeus, iar Hecuba lui Ulise.

Aheii l-au aruncat pe copilul lui Hector, Astyanax de pe zidurile Troiei, ori din cruzime şi ură, ori pentru a sfârşi linia regală şi posibilitatea unei răzbunări din partea fiului lui Hector. Ei (sau după unele tradiţii Neoptolemus) au sacrificat-o de asemena pe prinţesa troiană Polixena

pe mormântul lui Ahile, pentru că aceasta l-a trădat pe eroul aheu.

Aethra, mama lui Tezeu şi una din slujnicele Elenei a fost salvată de nepoţii ei, Demophon şi Acamas.

După unele legende, Hecuba nu a fost capturată de ahei. Deşi a reuşit să scape, a înnebunit din cauza durerii pierderii celor dragi. Hera a intervenit şi a transformat-o în căţea.

În ciuda insistenţei mitografilor că Troia a fost rasă de pe faţa pământului, arheologia arată că oraşul a supravieţuit şi continuă să existe. Mai târziu pământul a fost colonizat de eolieni

.

Întoarcerea

Zeii au fost foarte furioşi pe ahei, pentru îndrăzneala lor de a le distruge templele din Troia şi pentru actele de sacrilegiu pe care le-au comis. De aceea, mulţi ahei nu vor reuşi să se întoarcă acasă.O furtună s-a abătut asupra flotei greceşti şi a împins-o către insula Tenos. De asemenea, Nauplius, vrând să se răzbune pentru fiul său Palamede, a aprins o flacără în Capul Cafareu (aflat în Eubeea

şi cunoscut azi sub numele de Cavo D'Oro) făcând-o să pară un far şi astfel multe vase au nafragiat.

Nestor, care a fost cel mai bun comandant în războiul troian şi care nu a luat parte la pradă, a fost singurul erou care a avut o întoarcere sigură şi rapidă. Cei din armata lui care au supravieţuit războiului, au ajuns în siguranţă acasă cu Nestor, dar mai târziu au plecat să colonizeze oraşul Metapontium în Italia de Sud.

Poseidon îl împinge în apă pe Sprintenul Aiax; Genelli Bonaventura (1798-1868)

Sprintenul Aiax, care a îndurat mai mult decât ceilalţi furia zeilor nu s-a întors niciodată. Corabia sa a fost avariată de o furtună trimisă de Atena,

25

care a împrumutat unul din fulgerele lui Zeus şi a făcut-o bucăţi. Echipajul a reuşit să se salveze şi să se prindă de nişte stânci (unele legende spun că însuşi Aiax a supravieţuit cu ajutorul lui Poseidon). La rugămintea Atenei, zeul mării însă se răzgândeşte şi îl împinge pe Aiax înapoi în apă. Eroul se îneacă şi este îngropat de Thetis în Myconos sau Delos.Teucer, fiul lui Telamon şi fratele celuilalt Aiax, a ajuns în Insula Salamina, unde tatăl său i-a reproşat că nu l-a protejat pe Aiax şi că nu l-a răzbunat. De aceea l-a exilat şi nu i-a îngăduit să coboare în portul său. Înainte de a pleca, Teucer a ţinut un discurs în golful atic Freatis, pentru a se dezvinovăţi de acuzaţia formulată împotriva lui de tatăl său.

Din această întâmplare s-ar fi tras obiceiul exilaţilor care încearcă să se disculpe, în acel loc, înainte de a-şi părăsi patria. Astfel, Teucer a plecat cu ostaşii lui şi cu nevestele acestora şi a

întemeiat o nouă cetate în Cipru, Salamina.

Neoptolemus a avut o întoarcere fericită. El a urmat sfatul lui Helenus, care l-a însoţit, de a călători pe uscat, prin Tracia. Apoi, Neoptolemus s-a întâlnit cu Ulise şi l-au îngropat pe Phoenix, învăţătorul lui Ahile, pe pământul ciconienilor. A cucerit "ţara moloşilor" (Epirul) şi a avut un copil cu Andromaca, Molossus, căruia i-a dat mai târziu tronul. De aceea regii Epirului vor spune că ei sunt descendenţi ai lui Ahile, la fel cum o va face şi Alexandru cel Mare, a cărui mamă, Olimpia, aparţinea aceleiaşi case regale. Regii Macedoniei şi Alexandru cel Mare susţineau de asemenea că sunt descendenţii lui Heracles. Helenus a înfiinţat un oraş în Molossia, iar apoi l-a populat, iar Neoptolemus i-a dat-o pe mama sa, Deidamia, ca soţie. După ce Peleus a murit, Neoptolemus a moştenit şi tronul Phtiei de asemenea. El s-a învrăjbit însă cu Orestes, fiul lui

Agamemnon, în privinţa fiicei lui Menelaus, Hermiona şi a fost ucis în Delphi unde a şi fost îngropat. În miturile romane regatul Phtia a fost preluat de Helenus care s-a căsătorit cu Andromaca după moartea lui Neoptolemus. Ei au oferit ospitalitate tuturor refugiaţilor troieni, inclusiv lui Enea şi însoţitorilor lui.Diomede a fost la început aruncat de o furtună pe ţărmul Liciei, unde a fost pregătit să fie sacrificat zeului Ares de către regele Licos. Însă fiicei regelui, Calirhoe, i s-a făcut milă de el şi l-a ajutat să scape. În cele din urmă Diomede a ajuns în Argos, cetatea sa natală. Însă Afrodita, vrând să se răzbune pentru rana pe care Diomede i-o pricinuise, a făcut-o pe soţia acestuia, Egiale, să comită adulter. Diomede reuşeşte cu greutate să scape de capcanele întinse de Egiale. El se refugiază în altarul zeiţei Hera, apoi fuge în Italia, la curtea regelui Daunus. Cetăţile Canusium şi Argiripa din sudul Italiei au fost întemeiate de Diomede conform legende

Philoctetes, după o revoltă a fost alungat din oraşul său şi a fugit în Italia, unde a fondat oraşele Petilia, Crimissa, Macalla şi Chone, în regiunea Crotonei. Tot acolo a

construit un altar în cinstea lui Apollo, căruia i-a închinat arcul primit de la Heracles.

Pentru Homer, Idomeneus a ajuns acasă cu bine. O altă tradiţie s-a format însă mai târziu. După război, corabia lui Idomeneus a fost lovită de o furtună înspăimântătoare. Idomeneus i-a promis lui Poseidon că va sacrifica prima

26

fiinţă umană pe care o va întlni când va ajunge în Creta dacă Poseidon îi va salva pe el şi pe oamenii lui. Dar când a ajuns acasă în Creta, prima

persoană a fost chiar fiul lui, dar Idomeneus a respectat jurământul. Zeii au fost furioşi pentru acest act de cruzime şi au trimis o epidemie de ciumă în Creta. Cretanii l-au trimis pe Idomeneus în exil în Calabria (Italia), iar mai târziu în Colophon (Asia Mică), unde a şi murit. Dintre aheii mai puţin cunoscuţi, foarte puţini au ajuns acasă.

Fiii lui Atreus

Asasinarea lui Agamemnon, o ilustraţie din 1879 din "Poveşti ale tragicilor greci" de Alfred Church.

Conform epopeii Odiseea, flota lui Menelaus a fost dusă de furtuni în Creta şi

Egipt, de unde nu au mai putut să navigheze deoarece vântul era prea calm. Doar cinci corăbii au supravieţuit din toată flota. Menelaus a trebuit să-l prindă pe Proteus, zeul acvatic cu coadă de peşte, ca să afle ce trebuie să sacrifice zeilor ca să aibă o întoarcere în siguranţă. Conform unor legende, Elena pe care a luat-o Paris, nu a fost adevărata Elenă, fiica lui Zeus şi a Ledei, ci o copie a ei. Adevărata Elenă se afla până atunci în Egipt şi s-a reîntâlnit cu Menelaus în acel moment. Proteus de asemenea i-a spus lui Menelaus că îi este destinat să trăiască după moarte în Câmpiile Elizee. Menelaus se întoarce în Sparta cu Elena, după 8 ani de la părăsirea Troiei

.

Agamemnon s-a întors în Argos cu Casandra. Soţia lui, Clitemnestra (sora Elenei), îl înşela cu Egist, fiul lui Thyestes, vărul lui Agamemnon care a cucerit cetatea Argos înainte ca fiul lui Atreus să o reia şi să se căsătorească. Poate pentru a se răzbuna pentru moartea Ifigenei, Clitemnestra a complotat cu amantul ei să îl ucidă pe Agamemnon. Casandra a prevăzut nenorocirea şi l-a avertizat pe Agamemnon, dar el nu a crezut-o. El a fost ucis ori la un banchet, ori în baie, după diferite versiuni.

Casandra a fost de asemenea ucisă. Mai târziu, fiul lui Agamemnon, Orestes a conspirat cu sora lui Electra să îşi răzbune tatăl. El i-a ucis pe Egist şi Clitemnestra şi a preluat tronul.

OdiseeaDrumul de 10 ani al lui Ulise către casă a fost descris de Homer în epopeea

Odiseea. Ulise şi oamenii lui au fost împinşi către pământuri necunoscute de ei. Acolo Ulise a avut multe aventuri, una din ele fiind întâlnirea cu ciclopul

Polifem pe care l-a orbit pentru a-şi salva oamenii, sau consultarea profetului Tiresias în Hades. Pe insula Trinacria, oamenii lui Ulise au mâncat viţelul sfânt al zeului Helios, zeul soarelui. Pentru acest sacrilegiu, corăbiile lui Ulise au fost

27

distruse şi toţi oamenii lui au murit. Ulise nu s-a atins de viţelul sacru şi a supravieţuit; a ajuns apoi pe insula Ogygia, unde a trăit o perioadă cu nimfa Calipso. După şapte ani, zeii au decis să-l trimită pe Ulise acasă. Pe o plută

mică, el a plutit până în Scheria, insula feacienilor, popor imaginar din mitologia greacă. Ei l-au ajutat să ajungă în Itaca.

Ajuns în Itaca, Ulise s-a îmbrăcat în haine de cerşetor bătrân de către zeiţa Atena. Este recunsocut de câinele lui credincios, Argos, care bucurându-se atât de tare la vederea stăpânului său moare în braţele sale. Ulise află că soţia sa, Penelopa i-a fost credincioasă în toţi aceşti ani deşi avea o mulţime de peţitori care s-au instalat în palatul lui şi au risipit o mare parte din avere. Cu ajutorul fiului său Telemah, al zeiţei Atena şi al porcarului Eumaeus, Ulise îi ucide pe toţi peţitorii în afară de Medon, care a fost politicos cu Penelopa, şi de Phemius, un cântăreţ

din regiune care a fost forţat să-i ajute pe ceilalţi împotriva Penelopei. În ziua următoare, rudele peţitorilor au încercat să se răzbune dar au fost opriţi de Atena.

Peste ani, Telegonos, fiul lui Ulise şi al Circei, a aflat de la mama sa cine îi este tatăl şi a sosit în Itaca cu gândul de a revendica bunurile ce i se cuveneau în calitate de fiu al regelui. El a început să răpească o parte din vitele de pe insulă. Ulise şi Telemah au apărat oraşul, dar Telegonus şi-a ucis din greşeală tatăl cu o lance care avea vârful muiat în otravă mortală

obţinută din calcan. Lui Telegonus i-a părut rău de această crimă, mai ales când a aflat că cel pe care l-a ucis era tatăl său. El a dus trupul neînsufleţit în Aeaea şi i-a luat şi pe Penelopa, acum văduvă, şi Telemah. Circe i-a făcut pe toţi nemuritori şi s-a căsătorit cu Telemah, iar Penelopa l-a luat de soţ pe Telegonos. Aici se încheie ciclul de legende despre războiul troian din mitologia greacă. Conform unei tradiţii romane, Ulise nu a murit aşa: când era bătrân a luat o corabie şi trecând de Coloanele lui Heracles a descoperit estuarul fluviului Tago şi a întemeiat oraşul Lisabona.

Eneida

Enea părăseşte Troia cupinsă de flăcări, Federico Barocci, 1598 Galeria Borghese, Roma

Enea a condus un grup de supravieţuitori din cetate, grup din care făceau parte fratele lui Ascanius), trâmbiţaşul lui (Misenus), tatăl lui (Anchises), tămăduitorul Iapix şi Mimas, care le-a servit drept ghid. Soţia lui Creusa a fost ucisă în timpul atacului de noapte al aheilor asupra Troiei. Ei au plecat din Troada cu un număr de corăbii, căutând un loc în care să-şi întemeieze o nouă patrie. Au poposit în mai multe ţări din apropiere, dar acestea s-au dovedit a fi inospitaliere, iar în cele din urmă au aflat de la o sibilă că trebuie să meargă pe pământul strămoşilor lor. Prima dată au încercat Creta, unde Dardanus s-a stabilit odată, dar

28

au găsit insula devastată de ciumă, fiind aceeaşi epidemie care l-a alungat pe Idomeneus.

Au descoperit colonia condusă de Helenus şi Andromaca, dar au refuzat să rămână acolo. După 7 ani au ajuns în Cartagina, unde Enea a avut o relaţie intimă cu regina Dido. După ce a stat o perioadă în oraşul fenician, Enea a trebuit să îşi continue drumul, pentru că aşa îi porunciseră zeii, fapt care o împinge pe Dido să se sinucidă. Troienii ajung la gura de vărsare a Tibrului, în Italia. Acolo o sibilă l-a luat pe Enea în lumea subterană şi i-a prezis măreţia Romei, care va fi fondată de oamenii lui. Enea a negociat cu regele autohton, Lavinius, în privinţa colonizării şi a fost cununat cu fiica acestuia, Lavinia. Acest incident a dus la un război cu celelalte triburi locale, război care a culminat cu întemeierea cetăţii Alba Longa, condusă de Enea şi fiul Laviniei, Silvius. 300 de ani mai târziu, conform mitologiei romane, descendenţii acestora, Romulus şi Remus au construit Roma. Detaliile privind călătoria lui Enea, relaţia cu Dido şi stabilirea în Italia sunt subiectul epopeii romane Eneida, de Vergiliu. Tradiţia întemeirii Cartaginei în 814 î.Hr. nu coincide cu data aproximativă a războiului troian, deci, dacă Enea s-a aventurat într-adevăr în vest el nu avea să întâlnească decât nişte ţărani băştinaşi.

Data războiului

troian

Deoarece războiul troian a fost considerat de anticii greci drept ultimul eveniment din era mitică şi, în acelaşi timp, primul din era istorică, câteva date sunt oferite în legătură cu acest conflict militar. Ele de obicei derivă din genealogiile regilor. Ephorus datează războiul în 1135 î.Hr., Eratostene în 1184 î.Hr./1183 î.Hr., Platon în 1193 î.Hr., "Marmura pariană" (cea mai veche tablă cronologică descoperită în Grecia) în 1209 î.Hr. sau 1208 î.Hr., Dicaearchus în 1212 î.Hr., Herodot în jurul anului 1250 î.Hr., iar Douris în 1334 î.Hr.. Oraşul glorios şi bogat, descris de Homer a fost considerat Troia VI de mulţi autori ai secolului al XX-lea. Troia VI a fost distrusă în 1275 î.Hr., probabil de un cutremur. După ea, Troia VII a fost distrusă de un incendiu în jurul anilor 1180 î.Hr. Troia VII a fost mult timp văzută ca un oraş mai sărăcăcios decât Troia VI, dar după excavaţia din anul 1988 a fost considerată drept cea mai asemănătoare cu legendara cetate Troia.

Autenticitatea istorică

a Războiului Troian

Imperiul Hitit din Asia Minor, cca. 1300 î.Hr. (roşu deschis)

Istoricitatea războiului troian este încă subiect de dezbatere. Poveştile lui Homer sunt considerate de mulţi a fi o contopire a mai multor confruntări ale grecilor cu Troia. În cadrul acestei sinteze, Homer adaugă multe personaje de origine divină şi multe metafore. Grecii antici credeau că războiul troian chiar a fost un eveniment istoric, deşi mulţi considerau că poemele homerice au exagerat acest eveniment pentru a satisface cerinţele poetice. De exemplu, istoricul Tucidide, cunoscut pentru spiritul său critic, consideră războiul troian adevărat, dar se îndoieşte că 1186 de corăbii au fost trimise către Troia.

29

În jurul anului 1870, se credea în general în Europa de Vest că războiul troian este o pură fantezie, iar Troia nu a existat niciodată. Dar Heinrich Schliemann a arătat că legenda are şi un sâmbure de adevăr, descoperind ruinele Troiei şi ale cetăţilor miceniene din Grecia. Mulţi savanţi vor fi de atunci de acord că războiul troian se bazează pe un nucleu istoric al unei expediţii greceşti contra Troiei, dar puţini cred că epopeile homerice prezintă evenimentele aşa cum au fost.

În secolul al XX-lea, oamenii de ştiinţă au încercat să afle informaţii despre posibila existenţă a Troiei, folosindu-se de texte egiptene şi hitite, din timpul estimativ al războiului troian. Arhivele hitite cum ar fi scrisoarea Tawagalawa menţionează despre un regat numit Ahhiyawa care se întindea dincolo de mare (rebuie să fie vorba de Marea Egee) şi care controla cetatea Milliwanda, identificată de istorici cu Milet. De asemenea se vorbeşte în una din aceste scrisori despre confederaţia Assuwa formată din 22 de oraşe şi state, printre care se numără şi oraşul Wilusa. Scrisoarea Milawata specifică că acest oraş, Wilusa, se află în nordul confederaţiei Assuwa, dincolo de râul Seha, adică aproximativ în locul unde se spune că s-a aflat odată Troia. Mai mult, într-un document hitit din jurul anului 1280 î.Hr. se spune că regele cetăţii Wilusa se numea Alakasandu, în

timp ce miturile greceşti menţionează că înainte de a fi recunoscut de părinţii săi, Paris, fiul lui Priam, se numea Alexandru. De asemenea, scrisoarea Tawagalawa (cca. 1250 î.Hr.) adresată regelui din regatul Ahhiyawa chiar vorbeşte despre un război ce urmează să aibă loc contra cetăţii Wilusa. Scrisoarea este adresată regelui "Ataresiya" (probabil Atreus), ceea ce a făcut pe unii savanţi cum ar fi Karykas să concluzioneze că evenimentele nu sunt legate de războiul troian din Iliada, ci de un conflict mai timpuriu, reflectat în mitul prădării Troiei de către Heracles.

Aheii (în greacă Ἀχαιοί, achaioi) este numele colectiv dat forţelor greceşti în Iliada lui Homer (apare de 598 de ori). Un nume alternativ folosit este danaani (Δαναοί, folosit de 138 de ori) şi argivi (Ἀργεῖοι, folosit de 29 de ori). Argivi provine de la prima capitală a aheilor, Argos. Danaani este numele atribuit primului trib care a dominat Peloponezul şi zona din apropiere de Argos. Ahei este numele tribului care, întărit de către eolieni a dominat pentru prima oară teritoriile greceşti, cu centrul în jurul capitalei, Micene.

Mai specific, Ahaia este la Homer numele regatului lui Agamemnon, comandantul forţelor greceşti, aflat în partea de nord a Peloponezului. Aheii homerici au făcut probabil parte din civilizaţia miceniană care a dominat Grecia începând aproximativ din jurul anului 1600 î.Hr.,

datând probabil încă din perioada imigraţiei preistorice a elenilor în perioada dinspre sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr..

Unele texte hittite menţionează un stat în vestul Anatoliei numit Ahhiyawa; în special o scrisoare a regelui hittit Mursili al II-lea datând din jurul anului 1320 î.Hr. adresată regelui din Ahhiyawa, în care îl tratează ca pe un egal, şi sugerează că Miletul (Millawanda) se afla sub controlul său, şi făcând referire la un "episod Wilusa" precedent, implicând ostilitate din partea Ahhiyawa. Acest popor a fost identificat cu aheii din Războiul Troian, iar oraşul Wilua cu oraşul legendar al Troiei (de observat asemănarea între Wilusa şi Ilion, numele acropolei Troiei). Relaţia dintre numele Ahhiyawa şi ahei, dincolo de o asemănare în pronunţie, este încă neclară multor istorici.

30

ParisParis (greacă: Πάρις, cunoscut şi sub numele de Alexandru - c.f. .

Alaksandus din Wilusa) este personaj mitologic, cel mai mic dintre fiii regelui troian Priam şi al Hecubei.

Copilăria lui Paris

Înainte de naşterea sa, Hecuba visase că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Când Paris vine pe lume, Priam porunci slujitorului său Agelaos să-l ucidă. Păstorul

nefiind în stare să ridice arma asupra unui copilaş, l-a părăsit într-un desiş pe muntele Ida, sperând ca astfel va pieri; dar fiul lui Priam fu găsit şi alăptat de o ursoaică. Reîntorcându-se peste cinci zile, Agelaos, plin de uimire, găseşte copilul încă în viaţă şi-l ia cu el acasă, crescându-l ca şi cum ar fi fost fiul său. El îi dădu numele de Paris. Acesta trăi printre păstori şi deveni un tânăr nespus de frumos şi inteligent, aceste lucruri trădând sângele său nobil. Încă copil fiind, el scăpa nu numai turmele dar şi pe tovarăşii săi încolţiţi de fiare sălbatice sau tâlhari. Prin puterea şi vitejia lui, ajunse atât de vestit în rândurile poporului încât i se dădu numele de Alexandru (adică învingătorul, protectorul).

Judecata lui Paris

Judecata lui Paris de Rubens

La nunta lui Thetis cu Peleus (care au devenit părinţii lui Ahile) au fost poftiţi toţi zeii Olimpului, cu excepţia unei singure fiinţe, Eris - zeiţa discordiei. Aceasta, ca să se răzbune pe zei a aruncat un măr de aur pe care inscripţionase un singur cuvânt Kallistei - Celei mai

frumoase. Muritorul Paris a fost ales de zei să hotărască care dintre cele trei zeiţe: Athena, Hera şi Afrodita merită mărul. Fiecare dintre zeiţe căuta să-l înduplece să-i dea ei mărul, făgăduindu-i o mare răsplată; astfel, Hera îi promise domnia peste Asia întreagă, zeiţa Athena - slavă şi biruinţă în războaie, iar Afrodita îi făgădui să-i dea de soţie pe cea mai frumoasă dintre muritoare, pe Elena, fiica lui Zeus şi a Ledei. Paris nu stătu mult pe gânduri şi-i dădu mărul Afroditei.

31

Elena şi Paris de David

O singura problemă însă, frumoasa Elena era soţia regelui spartan Menelaos. Acest lucru nu l-a împiedicat pe Paris s-o răpească (în conformitate cu unele relatări, Elena din dragoste pentru Paris şi-a părăsit soţul, casa şi fiica (Hermione) plecând în taină cu acesta la Troia). Acest fapt a constituit motivul izbucnirii războiului troian.

Paris şi războiul troian

Portretul lui Paris în Iliada lui Homer este cel al unui laş; în duelul dintre el şi Menelaos, fiindu-i teamă de moarte, se ascunde printre prietenii lui. Este dur dojenit pentru laşitatea sa de către fratele său Hector. Singura sa victimă va fi Ahile, ucis cu ajutorul unei săgeţi otrăvite. În cele din urmă, Paris cade lovit de o săgeată otrăvită a lui Philoctetes; murind, imploră ajutorul fostei sale soţii, Nimfa Oinone, părăsită de el pentru Elena. Oinone refuză să-l ajute pe Paris, apoi se sinucide.

Bibliografie

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989

Anca Balaci, Mic dicţionar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, Bucureşti, 1992, George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992,

N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura Lider, Bucureşti, 2003,

În mitologia greacă, Priam a fost regele Troiei în timpul războiului troian şi fiul cel mai mic al lui Laomedon. El avea cincizeci de fii, printre care şi Paris şi Hector, şi câteva fiice.

Hecuba, fiica frigianului Dymas (sau a lui Cisseus, regele tracilor) şi cea de-a doua

soţie a lui Priam, regele Troiei. A avut numeroşi copii care, mai toţi, au murit sub zidurile Troiei sau, după distrugerea cetăţii, au fost duşi în captivitate. Printre ei se numărau: Hector, Paris supranumit şi Alexander, Creusa, Laodice, Polixena, Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de naşterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au tălmăcit spunându-i ca fiul care avea să-l nască va atrage ruina cetăţii sale. La naşterea lui Paris, Hecuba pregetă să-şi ucidă însă copilul. Temându-se totuşi de împlinirea destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai târziu Paris vine însă la Troia şi prezicerea se împlineşte. După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odysseus. Copleşită de durerea de a-şi fi văzut rând pe rând copiii ucişi, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polixena. Urcându-se pe corabie, vede

32

trupul neînsufleţit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri la ţărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de plecare,

împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găseşte totuşi răgazul şi puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei. Îmbarcându-se apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoţitorilor lui Polymnestor care vor să o pedepsească, şi-şi găseşte refugiul şi moartea în valurile mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o căţea.

Elena (Helena)

(greacă: Ἑλένη, "cea mai frumoasă dintre muritoare"), era în mitologia greacă fiica lui Zeus şi a Ledei.

Copilă fiind, ea a fost răpită de către Tezeu, şi adusă acasă de fraţii săi Castor şi Pollux. Regele Spartei, tatăl ei pământesc, o căsătoreşte cu Menelau, cu care Elena are o fiica, Hermione. Este răpită de Paris cu încuviinţarea zeiţei Afrodita, care i-o dăruise ca răsplată după arbitrajul favorabil în cazul mărului discordiei.

Plecarea Elenei cu Paris la Troia are drept rezultat războiul troian. Grecii au pornit războiul împotriva Troiei pentru a-l pedepsi pe Paris, fiul regelui acestei cetăţi şi pentru a o recupera pe Elena, regina Spartei.

În timpul războiului, care durează zece ani, Paris moare iar Elena se căsătoreşte cu unul dintre fraţii lui, Deiphobos, iar mai târziu se împacă cu Menelau redevenindu-i soţie. Revine în Sparta, dar după moartea lui Menelau este izgonită de fiii acestuia şi moare la Rhodos.

După o altă versiune, Elena s-ar fi căsătorit cu Ahile, învingătorul Troiei şi s-ar fi

retras alături de el pe o "insulă albă", Leuke, de la marginea lumii.

Elena din Troia(tablou de Evelyn de Morgan, 1898)

Menelau sau Menelaos

(greaca veche: Μενελαος) a fost fiul lui Atreu - regele cetăţii Micene - şi al Aeropei şi fratele lui Agamemnon.

Ascensiunea la tron Regele Atreu al Micenei i-a trimis pe fii săi, Menelau şi Agamemnon, să îl aducă pe fratele său trădător Tieste în

33

Micene, ca să fie ucis. Dar Atreu a fost asasinat de către fiul lui Tieste, Egist, care l-a pus pe tatăl său pe tronul Micenei. Atunci cei doi fi ai lui Atreu au fugit la Tyndareos, regele Spartei, care le-a oferit adăpost şi pe fiica sa Clitemnestra lui Agamemnon.

Când a venit vremea măritatului Elenei, fiica regelui Spartei, la Tyndareos au venit mulţi eroi să îi peţească fata. Printre ei erau Odiseu, Menestheus, Aiax din Salamina, Patrocle şi Idomeneu, dar Tyndareos şi-a dat fata lui Menelau. Acesta, ca să nu-şi atragă ura celorlaltor peţitori, le-a cerut ca să facă un jurământ ca în caz că el este atacat sau este la ananghie, ceilalţi să-i vină în ajutor. De asemenea peţitorii trebuiau să nu-l atace pe Menelau. După moartea lui Tyndareos, Menelau a devenit rege al Spartei, iar Agamemnon şi-a recăpătat tronul din Micene.

Războiul troian

După ce soţia sa a fost răpită de Paris, fiul regelui Priam al Troiei, Menelau porneşte războiul împotriva Troiei.

Este ajutat de fratele său Agamemnon (care devine comandantul suprem al armatei greceşti), de foştii peţitori ai Elenei şi de regi care pur şi simplu vroiau să facă mari fapte de arme.

În timpul luptelor, Menelau este protejat de zeiţa Pallas Atena. În Iliada, el îl cheamă la luptă în doi pe Paris, răpitorul soţiei sale. Paris a scăpat doar cu ajutorul Afroditei, care îl duse pe ascuns în Troia. În zadar îl căuta Menelau printre soldaţii troieni. Când lupta începe, Menelau este lovit de săgeata lui Pandaros şi este dus în spatele liniilor, la medicul Mahaon.

La sfârşitul războiului, Menelau intră împreună cu Ulise şi alţi eroi în calul de lemn şi apoi în Troia. Menelau l-a ucis pe Deifobos - fratele lui Paris care după moartea acestuia devenise soţul Elenei - şi ar fi ucis-o chiar şi pe Elena, dacă nu l-ar fi oprit Agamemnon. Menelau împreună cu Elena plecară împreună acasă.

Întoarcerea lui Menelau în patrie

Tot Homer ne spune că în călătoria sa către casă, Menelau împreună cu oamenii săi au fost duşi de o furtună pe ţărmurile Cretei şi apoi în Egipt. Aici, spartanii, ajutaţi de către fiica zeului-profet al mărilor Proteus - Idoteea -, ajunseră la acesta şi după ce-l învinseră în luptă, el trebui să le destăinuie viitorul. După acesta, Menelau se întoarse acasă unde trăi fericit împreună cu Elena. Telemah, fiul lui Ulise, în căutarea tatălui său, ajunse la Sparta unde vorbi cu Menelau despre tatăl său. Acesta spuse că Proteus zisese că Ulise este captiv pe insula Ogygia (azi Gozo, arhipelagul Malta), la nimfa Calypso.

După moartea lui Menelau, fiul nelegim al acestuia, Megapenthes, ajunse rege al Spartei şi o trimise pe Elena în exil, probabil pe insula Rhodos.

Alte legende

După alte surse, Menelau pare a fi fiul lui Pleisthenes (fiul lui Atreu) şi al Aeropei, sau al lui Pleisthenes şi al Cleollei, fiica lui Dias. Astfel Menelau ar fi nepotul lui Atreu, ci nu fiul (dar sunt puţine surse care indică acest lucru).

Sparta

34

(în greacă Σπρατη, sau Lacedemonia în greacă Λακεδαιμων) oraş-stat în Grecia antică, în peninsula Peloponez, situat pe râul Eurotas.

Sparta era caracterizată de o cultură războinică şi atrocităţi ridicate la grad de tradiţie. Pământurile din Sparta erau cultivate de sclavi, periecii, supravegheaţi intens, de vreme ce erau mai numeroşi decât spartanii, cea ce a provocat diverse revoluţii. Spartanii erau caracterizaţi prin capa roşie şi barba stufoasă. Nou-născuţii bolnavi sau cu diferite deficienţe erau asasinaţi într-un mod teribil, fiind acceptaţi numai copiii capabili de a face faţă războiului.

Spartanii erau poporul războinic cel mai temut şi doar atenienii au îndrăznit să-i înfrunte, plătind un preţ mare pentru aceast lucru.

Singura problemă a Spartei era lipsa marinei, motiv pentru care în bătălia de la Termopile a fost nevoită să recurgă la

inamicul său, Atena. Prima derută a spartanilor a fost înregistrată în această bătălie contra Imperiul Persan. Sparta nu a trimis decât câteva sute de răzoinici sprijiniţi de marina greacă.

Sparta a obţinut hegemonia Greciei în războiul Peloponezului (431 - 404 î.Hr.) în detrimentul Atenei.

Aşa-zisa hegemonie şi succesul Spartei a fost încheiat de Teba în bătălia de la Leuctra (146 î.Hr.), când mare parte din populaţia masculină spartană a murit.

O legendă spune că 300 de spartani au reuşit să ţină în frâu mai mult de 1.000.000 de persani pentru 3 zile şi 3 nopţi. Această ispravă a dat curaj grecilor, care au reuşit să învingă imensa armată a persanilor.

Sparta a fost înfiinţată în sec. VIII î.Hr. de dorieni în regiunea Laconia. Era organizată ca stat militar, având o armată de sol puternică. Societatea era alcătuită din: parieci (locuiau în jurul oraşului Sparta şi se ocupau cu agricultura, meşteşugurile, negustoria), hiloţi (făceau parte din populaţiile cucerite de spartani), aristoi (cei care deţineau puterea si participau la conducerea statului), spartani (cetăţenii originari din Sparta).

Statul spartan era condus de 2 regi (consideraţi şefi militari supremi şi preoţi) de „Sfatul bătrânilor” (gerusia) şi de „Adunarea poporului” (apella) formată din spartanii majori. Organul cel mai important al statului spartan era „Colegiul celor cinci efori”, având drept de control asupra tuturor activităţilor.

Homer(gr. Ὅμηρος Hómēros) a fost un poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei (Ἰλιάς) şi Odiseei (Ὀδύσσεια). În antichitate, i-a fost atribuit uneori întregul Ciclu Epic, care includea alte poeme despre războiul troian, precum şi poeme tebane despre Oedipus şi fiii săi. Alte opere, precum corpul Cântecelor religioase homerice, mini-epopeea comică Batrachomyomachia ("Războiul dintre broască şi şoarece" Βατραχομυομαχία) şi

epopeea Margites i-au fost atribuite, însă în prezent aceste fapte sunt privite cu incertitudine.

Tradiţia spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite oraşe ioniene îşi revendicau locul de naştere al poetului, însă mai departe biografia sa este aproape necunoscută. Există o dezbatere intelectuală considerabilă în privinţa existenţei lui Homer ca persoană reală, unii considerând

35

că acesta ar fi fost un nume dat unuia sau mai multor poeţi orali ce cântau materiale de epopee tradiţionale. În mod repetat s-a dezbătut dacă acelaşi poet era autorul atât al Iliadei, cât şi al Odiseei; cam toţi

istoricii au căzut de acord, însă, în privinţa datării operei Batrachomyomachia (cântecele homerice religioase) şi a epopeelor ciclice, acestea fiind scrise după marile capodopere.

Problema epopeelor homerice

Bustul lui Homerla Muzeul Britanic

Majoritatea savanţilor sunt de acord că Iliada şi Odiseea au suportat un proces de standardizare şi rafinare începând cu secolul VIII î.Hr.. Un rol important în această standardizare pare-se a fost jucat de către tiranul atenian Hipparchus, care a reformat recitarea poeziei homerice la festivalul panathenaic. Mulţi clasicişti consideră că această reformă trebuie să fi implicat producerea unui text scris canonic.

Alţi învăţaţi, însă, îşi menţin convingerea în veridicitatea existenţei lui Homer. Atât de puţine lucruri se cunosc sau au fost bănuite despre viaţa sa, încât o glumă populară spune că poemele "nu au fost scrise de Homer, ci de o altă persoană cu acelaşi nume" şi savantul clasic Richmond Lattimore, autor al unor traduceri poetice în engleză bine primite ale ambelor epopei, a scris o lucrare cu titlul: "Homer: Cine era Ea?". Samuel Butler a fost ceva mai direct, imaginând o tânără siciliană drept autoarea Odiseei (dar nu şi a Iliadei), o idee speculată mai departe de către Robert Graves în romanul său Fiicele lui Homer

.

În limba greacă numele său este Homēros, care se traduce "ostatec". Există o teorie cum că numele său ar fi provenit dintr-o societate poetică numită Homeridae, care tradus literal înseamnă "fii ostaticilor", respectiv descendenţii prizonierilor de război. Cum aceşti oameni nu erau trimişi la război din pricina incertitudinii în privinţa loialităţii lor pe câmpul de luptă, ei nu puteau fi ucişi în bătălie. Astfel, erau însărcinaţi să memoreze stocul de poezie epică a regiunii şi evenimentele trecute, până la timpul sosirii unui învăţat ce le putea scrie.

Majoritatea clasiciştilor sunt de acord că, indiferent dacă a existat sau nu un astfel de rapsod pe nume "Homer", poemele homerice sunt un produs de tradiţie orală, o tehnică veche de generaţii ce a fost moştenirea colectivă a multor poeţi-cântăreţi (aoidoi). O analiză a structurii şi vocabularului Iliadei şi Odiseei arată că poemele conţin fraze bine conturate ce se repetă; chiar şi versuri întregi sunt repetate. Se poate ca Iliada şi Odiseea să fi fost poeme oral formulate, compuse pe loc de către poet folosind o colecţie de versuri şi fraze tradiţionale pe care le memorase?

Milman Parry şi Albert Lord au relevat faptul că o tradiţie orală atât de elaborată, străină culturilor literare de astăzi, este tipică epopeelor într-o cultură exclusiv orală. Cuvintele cruciale sunt "oral" şi "tradiţional." Parry a început cu "tradiţional". Părţile mari de text care se repetă, spunea el, au fost moştenite de către poetul-cântăreţ de la predecesorii săi şi au fost folositoare poetului în compunere. El a numit aceste bucăţi de limbaj repetat "formule".

36

Există loc de dezbatere pentru perioada exactă când poemele au înfiripat forma lor fixă. Soluţia tradiţională este "ipoteza transcrierii", în care un "Homer" non-literat dictează poemul său unui scrib în secolul VI î.Hr. sau mai devreme. Homeriştii mai radicali, precum Gregory Nagy,

susţin cu tărie că un text canonic a poemelor homerice ca "scriptură" nu a existat până în perioada elenistică. (secolele III - I î.Hr.).

Atestări antice ale lui Homer

Homer şi ghidul său, de William-Adolphe Bouguereau

Nu există nici o înregistrare despre existenţa sa în timpul vieţii lui Homer. Herodot (2.53) consideră că Hesiod şi Homer au trăit nu cu mai mult de 400 de ani înaintea vremii sale, consecvent nu cu mult înainte de anul 850 î.Hr.. Din tonul controversat în care se exprimă, este evident că alţii îl făcuseră pe Homer ceva mai bătrân; şi ca atare datele oferite de autorităţile de mai târziu, deşi foarte variate, se încadrează în general între limitele secolului X şi XI î.Hr., însă nici una dintre acestea nu oferă un factor extern de dovadă în a demonstra cele afirmate.

Cele opt vieţi ale lui Homer (editate în lucrarea lui Westermann Vitarum Scriptores Graeci minores) cuprind şi o piesă numită Competiţia dintre Hesiod şi Homer. Cea mai lungă dintre acestea este scrisă în dialectul ionic şi poartă semnătura lui Herodotus, însă este cu siguranţă un fals. Probabilitatea este că ea aparţine celei mai fructuoase perioade pentru furturile literare, respectiv secolului II al erei noastre. Celelalte vieţi nu sunt cu siguranţă mai antice. Principala calitate a acestora constă în poemele sau fragmentele de versuri interesante pe care acestea le-au conservat, aşa-numitele Epigrame, care erau adăugate la finalul lucrărilor lui Homer. Acestea sunt uşor de identificat ca rime populare, fiind o formă a folclorului care avea să fie întâlnită în majoritatea ţărilor, preţuită de oameni ca o variaţie a proverbelor. În epigramele homerice obiectivul este uneori focalizat asupra caracteristicilor localităţilor Smyrna şi Cyme (Epigr. 4), Erythrae (Epigr. 6, 7), Muntele Ida (Epigr. 10), Neon Teichos (Epigr. 1); altele fac referire la unele comerţuri sau ocupaţii: olărit (Epigr. 14), marinari, pescuit, turme de capre etc. Unele ar putea fi fragmente de poeme, însă evident nu sunt opera unui singur poet. Faptul că toate acestea au fost atribuite lui Homer înseamnă doar că ele aparţin unei perioade a istoriei coloniilor ioniene şi aeloniene când Homer era numele care atrăgea pentru sine toate versurile antice şi populare.

Din nou, comparând epigramele cu legendele şi anecdotele spuse în Vieţile lui Homer, cu greu

ne putem îndoi că acestea erau sursele principale din care Vieţile au derivat. Astfel, în Epigr. 4 găsim

un poet orb, născut în Smyrna aeoliană, prin care curge apa sacrului Meles. Epitetul aeolian

37

Homer, fiu al lui Meles întâlnit în Viaţa lui Herodot întăreşte ideea antichităţii, deoarece conform lui Herodot, Smyrna a devenit colonie ioniană în jurul anului 688 î.Hr. Evident ionienii au avut propria versiune a poveştii, ce relatează că Homer a răsărit dintre primii colonii atenieni.

Aceeaşi linie de argumentare poate fi folosită şi pentru cântecele religioase şi chiar unora dintre lucrările pierdute ale perioadei post-homerice sau aşa-numiţilor poeţilor ciclici. Astfel:

1. Cântectul pentru Apollo delian se încheie cu o adresare a poetului către auditoriul său. Orice străin ce întreabă cine este cel mai dulce cântăreţ, o singură voce aduce răspunsul: "orbul care locuieşte în munţii de pe Chios; melodiile sale merită premiul pentru toate timpurile." Tucidides, care citează pasajul său pentru a arăta caracterul festivalului delian, pare a fi convins de autenticitatea homerică a cântecului. Astfel,

putem considera că Homer era un chian.

2. Margites, un poem umoristic atestat lui Homer începea cu: "Astfel a sosit la Colofon un om bătrân, un cântăreţ divin, servitor al muzelor şi lui Apollo." Astfel, afirmaţia vine împotriva crederilor poetului şi gramaticianului colofonian Antimachus, care îl considera pe Homer un nativ din Colofon.

3. Poemul Cipria se spune c-ar fi fost primit de către Homer din partea lui Stasinus din Cipru drept zestrea unei fiice a sa. Legătura cu Cipru apare din nou prin preponderenţa acordată în poem Afroditei.

4. Conform Vieţii lui Herodot. Mica Iliadă şi Phocais au fost compuse de către Homer în timpul şederii sale la Phocaea alături de un anume Thestorides, care le-a transportat la Chios şi a câştigat faimă pretinzând că-i aparţin. Numele lui Thestorides se iveşte în Epigr. 5.

5. O poveste similară este relatată în poemul Luarea Oechaliei, al cărui subiect este una dintre faptele de seamă ale lui Heracle. Poemul s-a răspândit drept opera lui Creophylus, un prieten sau (după cum afirmă unii) un ginere al lui Homer; se considera însă a fi opera însuşi marelui poet.

6. În final, Tebaida a fost dintotdeauna considerată opera lui Homer. În privinţa operei Epigoni, care ducea firul epic către povestea tebană, există dubii în privinţa identităţii autorului său.

Aceste indicaţii arată drept plauzibilă ipoteza că poveştile care-l leagă pe Homer cu diferite oraşe şi insule s-a dezvoltat după ce poemele sale deveniseră celebre, în special în înfloritoarele noi colonii Aeolis şi Ionia. Pe scurt, controversa lui Homer a început într-o vreme când adevărata s-a istorie s-a pierdut, atunci când el a devenit o figură mitică, un erou eponim sau o personificare a unei mari şcoli de poezie.

Istoricitatea Iliadei

O altă întrebare semnificantă priveşte posibila bază istorică a povestirii. Comentariile despre Iliada şi despre

38

Odiseea scrise în perioada elenistică au început explorarea inconsistenţelor textuale ale poemelor. Clasiciştii moderni

continuă tradiţia

Acest bust de marmură al lui Homer se află la Louvre.

.

Excavaţiile făcute de Heinrich Schliemann la sfârşitul secolului XIX au început să convingă savanţii privind existenţa unei baze istorice pentru Războiul troian. Cercetările (conduse de anterior-menţionaţii Parry şi Lord) în epopeele orale din limbile sârbo-croată şi cele turcice au început să convingă savanţii că poemele lungi puteau fi conservate cu consistenţă prin culturile orale până când cineva s-ar fi deranjat să le scrie. Decodarea Linearului B în anii 1950 de către Michael Ventris şi alţii, au convins savanţii de existenţa unei continuităţi lingvistice între scrierile miceniene din secolul XIII î.Hr. şi poemele atribuite lui Homer.

Iliada

este o epopee atribuită lui Homer ,

care pare a fi fost un aed din Ionia, din a doua jumătate a secolului VIII î.Hr., şi care a preluat în epopeele sale, Iliada şi Odiseea, tradiţii, fragmente şi motive din mituri vechi şi cântece populare.

În cele 24 de cânturi, însumând circa 15 000 de versuri, Iliada relatează fapte de vitejie excepţională făcute de eroi neînfricaţi, dintre care se detaşează Ahile. Acesta nu cunoaşte teama şi preferă o moarte glorioasă unei vieţi tihnite, însă este

neîndurător, refuzând familiei duşmanului său până şi consolarea de a-i preda corpul acestuia. Îl umanizează însă prietenia pentru Patrocle.

Ahile întruchipează virtuţile eroului războinic. Spre deosebire de el, Hector detestă războiul şi

nu luptă pentru glorie, ci pentru a-şi apăra cetatea; este iubitor de pace şi de raţiune. Figurile celor doi eroi reies şi din cuvintele pe care şi le adresează înainte de luptă - procedeu des folosit de Homer pentru caracterizarea personajelor, cuvintele lui

39

Ahile sunt mânioase şi jignitoare, în timp ce Hector vorbeşte calm şi măsurat. Poetul îşi caracterizează eroii şi din câte un epitet frecvent legat de numele personajului respectiv, de exemplu "şoimanul Ahile".

Personajele sunt prezentate în mişcare, dinamismul fiind amplificat de imagini auditive referitoare la zgomotul bătăliei sau la zornăitul înfricoşător al armelor unui erou, ca în cazul lui Diomede, din fragmentul de mai sus. La prezentarea sugestivă a unei situaţii contribuie şi comparaţia, care la Homer

este dezvoltată pe mai multe versuri.

Alături de eroi intervin şi zeii, conferind operei un caracter miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile de suliţa lui Hector, iar Apolo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceaţă deasă spre a-l feri de mânia Peleianului.

Odiseea(în limba greacă: Oδύσσεια, Odysseía) alcătuieşte, împreună cu Iliada, un grup de două epopei greceşti atribuite rapsodului popular orb Homer. Scrisă ulterior, în a doua jumătate a secolului VIII e.n, Odiseea este una dintre cele mai vechi şi renumite opere literare din mitologia antică. Ea prezintă peripeţiile regelui Odiseu (Ulise) şi ale însoţitorilor lui din Itaca pe drumul de întoarcere acasă, după războiul troian. În multe limbi termenul de „odisee“, inspirat de această epopee, desemnează o rătăcire plină de peripeţii.

Frescă romană cu Odiseu, cca. 150-100 î.e.n.

(Biblioteca Apostolică a Vaticanului)

40

Însoţitorii lui Odiseu furând vitele sfinte ale lui Helios (Pellegrino Tibaldi)

Odiseu oferind ciclopului Polifem o cupă de vin.

Structurarea textului

Opera este alcătuită din 12.200 de versuri împărţite în 24 de cântece, descriind rătăcirile regelui după zece ani de război şi încă alţi zece ani de peripeţii în drumul său de reîntoarcere pe mica insulă Itaca. După multe aventuri, acesta ajunge acasă îmbrăcat ca un cerşetor, nefiind recunoscut de peţitorii soţiei lui credicioase, Penelopa. Aceasta primise veste de la oaspeţi despre moartea lui Odiseus, fiind asaltată de peţitori. Penelopa opune rezistenţă peţitorilor, refuzând să se recăsătorească, fiind sprijinită în aceasta de Telemah, fiul lui Odiseus. Pentru a crea o atmosferă încordată, Homer recurge la un complex de istorisiri paralele, cu privire în trecut şi aspecte de perspectivă, cu povestiri şi descrieri alternative. Acţiunea nu este prezentată cronologic, începând cu chemarea muzelor de către Homer şi sosirea lui Odiseus în Itaca.

41

Rezumat cronologic al acţiunii

Sfatul zeilor hotăreşte că Odiseu (Ulise) se poate întoarce acasă. Mesagerul zeilor, Hermes, îi porunceşte aceasta nimfei Calipso care, după şapte ani, îl lasă pe Odiseu să părăsească insula. Între timp zeiţa Atena, preschimbată în Mentor, un prieten de-al lui Ulise, îl sfătuieşte pe Telemah să pornească în căutarea tatălui său dispărut.

În versurile următoare, pe o plută construită de el, eroul principal părăseşte insula nimfei Calipso. Duşmanul său Poseidon, zeul mărilor, distruge printr-o furtună pluta lui Odiseu, care ajunge pe insula Scheria, unde este primit cu prietenie de Nausicaa, fiica regelui feacilor; ajuns aici, el îşi povesteşte păţaniile.

Căutările fiului său, Telemah, sunt zadarnice, şi confruntarea mamei sale, Penelopa, cu peţitorii devine tot mai acută. Zeiţa Atena îl preschimbă pe Odiseu într-un cerşetor, pentru a-l proteja de duşmănia peţitorilor soţiei sale. După douzeci de ani, deghizat în cerşetor, acesta va fi recunoscut numai de câinele său bătrân, Argos. Odiseu se pregăteşte în taină pentru întrecerea peţitorilor cu

arcul, trofeul învingătorului urmând să fie Penelopa, soţia lui Odiseu. Cu ajutorul lui Telemah şi al păstorului Eumaios, Odiseu reuşeşte să pedepsească peţitorii.

Peripeţiile lui Odiseu încep după ce părăseşte, cu 12 corăbii, ruinele oraşului Troia, jefuindu-i pe tracii kikoni, aliaţii Troiei, de care vor fi ulterior alungaţi. Ajunşi pe insula Lotofagilor, unii din însoţitorii lui mănâncă din fructele lor, uitându-şi patria, Itaca. Cei rămaşi ajung, împreună cu Odiseu, pe insula ciclopilor, uriaşi cu un singur ochi, în frunte. Ciclopul Polifem, pentru a împiedica fuga grecilor, barează ieşirea din peştera sa. Fiind în pericol de a fi mâncaţi de uriaş, Odiseu reuşeşte, printr-un şiretlic, să-l îmbete cu vin pe uriaş, scoţându-i ochiul, ceea ce atrage asupra sa duşmănia lui Poseidon, tatăl ciclopului. Fuga lor este îngreunată de valurile mari, produse de stâncile aruncate în mare de ciclopul orb.

De la Eol, zeul vântului, Odiseu primeşte în dar un sac cu vânturi. Ajunşi aproape de casă, însoţitorii săi, curioşi, deschid sacul: se porneşte o furtună care-i mână din nou departe de casă. Astfel ajung pe insula vrăjitoarei Circe, care îi preschimbă pe însoţitorii

lui Odiseu în porci, iar pe acesta îl reţine prin farmecele sale. Va fi dezlegat de acestea prin intervenţia lui Hermes, mesagerul zeilor, care între timp i-au iertat distrugerea Troiei.

Întoarcerea acasă este îngreunată şi de sirenele ale căror glasuri fermecate duc corăbierii la pieire, ademenindu-i să îşi zdrobească de stânci corăbiile. Curios să afle cum sună cântecul sirenelor, Odiseu le cere marinarilor săi să îşi astupe urechile cu ceară de albine, iar pe el să îl lege de catarg, precizând că nu trebuie să fie dezlegat cu nici un preţ. Astfel reuşeşte să asculte cântecul sirenelor, evintând însă pericolul scufundării corăbiei. Împreună cu echipajul său, Odiseu izbuteşte să traverseze cu bine şi strâmtoarea dintre cei doi monştri, Scilla şi Caribda.

Înfometaţi, ajung pe insula lui Helios, zeul soarelui, unde însoţitorii lui Odiseu fură din vitele sacre ale zeului, pentru a îşi potoli foamea. Drept pedeapsă pentru acest sacrilegiu, aceştia mor ulterior într-o furtună pe mare, din care numai Odiseu, care nu mâncase, reuşeşte să scape. El ajunge pe insula nimfei Calipso, unde aceasta îl reţine timp de şapte ani. Reuşeşte să părăsească

42

insula lui Calipso cu o plută, însă furtuna produsă de Poseidon distruge pluta, iar Odiseu naufragiază pe o insulă

unde este primit cu prietenie de Nausicaa, fiica regelui feacilor. Timp de două seri, Odiseu îi povesteşte regelui

feacilor, Alcinous, păţaniile sale. De aici, încărcat cu daruri, se reîntoarce acasă, pe insula Itaca.

Itaca (greacă Ιθάκη) este o insulă în Marea Ionică, în Grecia. Are o

suprafaţă de 96 km² şi aproximativ 5.000 locuitori. Este o municipalitate independentă în cadrul prefecturii Cefalonia şi se află în nord estul coastei acestei insule. Conform Odiseei lui Homer, această insulă este patria lui Ulises şi ţinta lungii lui călătorii spre casă. A devenit simbolul unui obiectiv la care visezi mult şi pe care îl atingi cu sacrificii şi mai ales cu multă perseverenţă.

Penelopa

În mitologia greacă, Penelopa (Πηνελοπεια) este soţia lui Ulise, regina insulei Itaca şi un personaj important din epopeea homerică "Odiseea". Originară din Sparta, Penelopa era fiica lui Icarius şi nepoata lui Tindar, Leucip şi Afareu. Mama ei era o naiadă numită Periboea.

În ceea ce priveşte circumstanţele în care Ulise şi Penelopa s-au căsătorit, există două variante. Una din ele consemnează că Tindar l-a convins pe Icarius să îi ofere mâna Penelopei regelui din Itaca, după ce a primit de la Ulise un sfat bun în legătură cu mariajul Elenei. O altă variantă spune că Penelopa a constituit premiul unei curse câştigate de Ulise. După nuntă, tatăl eroinei a rugat-o pe aceasta să rămână alături de el în

Sparta, însă iubindu-şi mult soţul, ea a refuzat şi a plecat în Itaca.

Împreună cu Ulise, Penelopa are un fiu, Telemah, care s-a născut înainte ca tatăl său să mergă la războiul troian. Dragostea pentru soţie şi fiu îl face pe Ulise să simuleze nebunia când Palamede vine să îl cheme la război, însă planul lui este descoperit, regele Itacăi find nevoit să îşi părăsească familia. În lipsa lui Ulise, Penelopa rămâne singura stăpână a bunurilor regelui. Se spune că ea a aşteptat cu fidelitate timp de douăzeci de ani întoarcerea soţului ei de la război şi în tot acest timp a refuzat să se mărite cu unul din mulţii peţitori care i-au făcut curte. Printre aceşti peţitori se numărau şi Antinous, Agelaus, Amphinomus, Ctessippus, Demoptolemus, Elatus, Euriades, Eurimachus, Irus şi Peisandros. Deoarece insistenţa peţitorilor nu o impresionează cu nimic pe regină, aceştia se instalează chiar în palat încercând să o exaspereze prin risipirea bunurilor şi averilor lui Ulise. Penelopa se foloseşte de un vicleşug pentru a obţine un răgaz. Ea le promite peţitorilor că va alege pe cineva de soţ imediat ce va termina de ţesut linţoliul lui Laerte (cunoscut şi sub numele de pânza Penelopei), însă lucrul făcut în timpul zilei era desfăcut în timpul nopţii. După trei ani însă, Penelopa este dată în vileag de o servitoare.

O legendă care nu apare în Odiseea dezvăluie că Nauplios, vrând să răzbune moartea fiului său, Palamede, răspândeşte zvonul că Ulise a murit în război. Auzind acestea, mama lui Ulise, Anticleea se sinucide, iar Penelopa se aruncă în mare dar este salvată de un grup de păsări care o aduc la ţărm.

Atunci când Ulise se întoarce acasă el nu vrea să fie recunoscut de Penelopa şi se deghizează. După venirea lui

43

Ulise, Penelopa hotărăşte să organizeze o întrecere cu arcul pentru a alege pe unul din peţitori, întrecere care este de fapt o nouă metodă de amânare a eroinei. La această competiţie participă şi Ulise şi câştigă, apoi îi ucide pe peţitori, dezvăluindu-şi adevărata identitate. Penelopei nu îi vine să creadă şi bănuieşte că este vizitată de un zeu

care a luat înfăţişarea lui Ulise. Pentru a-l testa, Penelopa îi cere servitoarei ei, Euriclea, să mute patul nupţial în camera lor de nuntă. Ulise spune că acest lucru nu este posibil, deoarece el a făurit patul, iar unul din picioarele lui este un măslin viu. Penelopa se convinge astfel că cel dinaintea ei este Ulise. Se spune că zeiţa Atena a lungit durata acelei nopţii următoare pentru ca Ulise şi Penelopa să-şi povestească unul altuia aventurile prin care au trecut.

După moartea lui Ulise, conform unui mit, Penelopa se mărită cu fiul Circei, Telegonus şi are cu el un fiu, Italus. De asemenea, Circe se căsătoreşte cu fiul Penelopei, Telemah.

Odiseu sau Ulise ,

personaj mitologic, celebru erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odiseea) care a participat la războiul troian. Odiseu era regele Ithacăi şi fiul lui Laertes (după o versiune, după o alta, al lui Sisif) şi al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelopa, fiica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe nume Telemah. În războiul troian, Odiseu are un rol important. Vestit pentru mintea sa isteaţă şi pentru prudenţa şi vorbele frumoase pe care ştia să le rostească, el este trimis adeseori în solii sau i se dau diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele Lycomedes să-l aducă pe Ahile, îl însoţeşte pe Menelau atunci când acesta se duce să o ceară pe Elena de la troieni, mijloceşte împăcarea lui Agamemnon cu Ahile, o aduce pe Ifigenia la Aulis,

e trimis să-l caute pe Filoctet împreună cu armele lui Hercule, pătrunde ca iscoadă în Troia şi se înţelege pe ascuns cu Elena să-i trădeze pe troieni etc.

Tot lui Odiseu, care pe câmpul de luptă a dat dovadă de mult curaj şi vitejie făcând numeroase victime, îi aparţine şi ideea calului de lemn în pântecele căruia s-a ascuns împreună cu alţi cinci sute de soldaţi greci şi a pătruns în cetatea Troiei, reuşind să-i deschidă astfel porţile în faţa grecilor. După terminarea războiului, Odiseu o porneşte şi el, ca şi ceilalţi, spre casă. Calea de întoarcere îi va fi însă lungă şi presărată cu multe peripeţii. O primă furtună pe mare îi abate pe ţărmurile Traciei; se opreşte apoi pe meleagurile lotofagilor şi

zăboveşte mai mult în ţara ciclopilor de unde scapă cu viaţă, din nou, numai datorită agerimii minţii sale. Reuşeşte să fugă de acolo orbindu-l pe Polifem şi-şi atrage în felul acesta mânia lui Poseidon, care era tatăl ciclopului.

Ajuns în insula lui Aeolus, Odiseu capătă în dar de la acesta un burduf în care sunt închise vânturile. Crezând că înăuntru se afla vin, însoţitorii lui Odiseu deschid burduful şi dezlănţuie în felul acesta o groaznică furtună pe mare. Purtate de valuri, vasele rătăcesc la întâmplare şi ajung pe meleagurile lestrigonilor, neam de antropofagi, care-i ucid pe greci şi le distrug corăbiile. Singur Odiseu reuşeşte să-şi desprindă corabia de ţărm şi să scape cu fuga. În

44

insula Aeaea, la magiciana Circe - cu care are şi un fiu - pe Telegonus - eroul zăboveşte un an încheiat, după care o porneşte din nou la drum, nu înainte de a fi stat de vorbă cu umbra lui Tiresias, care-i dezvăluie viitorul. Izbuteşte să treacă teafăr de insula sirenelor, apoi printre Scila şi Caribda, dar încep să-i lipsească merindele şi tovarăşii săi de drum se plâng de foame.

Încălcându-i porunca, ei înjunghie câteva animale din cirezile zeului Apollo, ca să aibă cu ce se ospăta. Mânia zeilor le este acum fatală. Uraganul dezlănţuit cu acest prilej îneacă corăbii şi oameni. Singur Odiseu e cruţat. Agăţat de un catarg, el e purtat pe ape, la voia întâmplării şi dus în insula lui Calypso. Aici eroul va zăbovi şapte (într-o altă versiune zece) ani încheiaţi, înlănţuit de dragostea frumoasei nimfe, pe care numai porunca lui Zeus o va determina să-l lase să plece mai departe.

Întoarcerea lui Odiseu(tablou de Pinturicchio)

O nouă furtună pe mare, de data aceasta iscată de Poseidon, îl aruncă pe Odiseu, din nou naufragiat, pe ţărmul insulei feacilor. Găsit de Nausicaa, fiica regelui Alcinous, este călăuzit de către aceasta la palatul tatălui ei. Mişcat de istorisirea tuturor întâmplărilor nefericite care s-au abătut asupră-i, regele feacilor îi dăruieşte eroului o corabie, cu ajutorul căreia izbuteşte să ajungă, în sfârşit, în patrie. În Itaca pe Odiseu îl aşteaptă însă noi încercări. În timpul îndelungii lui absenţe, cu toată dragostea şi credinţa nestrămutată pe care o nutreşte faţă de el soţia sa, Penelopa, peţitorii acesteia au pus stăpânire

pe avutul şi pe palatul lui. Ei petrec aici, ca la ei acasă, în nesfârşite ospeţe. După douăzeci de ani, nimeni nu-şi mai aduce aminte de Odiseu, aşa încât eroul, sosit în mijlocul lor, trece neobservat cu atât mai mult cu cât s-a deghizat în cerşetor. Îşi dezvăluie adevărata identitate numai bătrânului porcar Eumaeus şi propriului fiu, Telemah, cu ajutorul cărora îi încercuieşte şi-i ucide pe toţi peţitorii. Între timp el este recunoscut şi de Penelopa, alături de care va domni de acum înainte, din nou, în Itaca.

Ulise şi Circe (tablou de Jan van Bijlert)

Mitologie Greacă Titanii:

Oceanus Coeus Crius

Hyperion Iapetus Cronos Atlas

Theia Rhea Themis Mnemosyne

45

Phoebe Thetys

Zeii Olimpului: Afrodita Apollo Ares Artemis Athena Demetra

Hera Hephaistos Hermes Hestia Poseidon

Zeus

Istorie legendară: Heracles Perseu Prometeu Iason Oedip

Odiseu Pandora Ahile Elena din Troia

Fiinţe fabuloase

Gorgone Centauri Ciclopii Moirae Nimfe

Pegas Phoenix Hecatonchire Minotaur Cerber

Icar

, fiul lui Daedalus (Dedal), personaj mitologic, prezentat de Publius Ovidius Naso in cartea a VIII-a a "Metamorfozelor".

46

Icar şi Dedal(tablou de Charles Paul Landon, 1799)

Împreună cu tatăl său Daedalus, au construit labirintul din Creta, în care regele Cretei, Minos, l-a inchis pe Minotaur. Banuiţi că ar fi contribuit la fuga lui Teseu, care venise să ucidă Minotaurul, după încheierea lucrării, au fost închişi în labirint de către Minos. Pentru a scăpa, au făurit nişte aripi din pene şi ceară şi au zburat din labirint. Fascinat de frumuseţea înălţimilor , Icar s-a apropiat prea mult de Soare, în ciuda sfatului tatălui său. Helios, invidios că oamenii zboară, a dat o caldură puternică, ceara topindu-se, iar Icar a căzut în apele mării Egee, în apropierea unei insule, lovindu-se de stânci şi murind. De

atunci acea parte a mării şi insula îi poarta numele.

Telemah,Telemachus sau Telemachus (în limba greacă, Τηλεμαχος) este un erou din mitologia greacă, fiu al lui Ulise şi al Penelopei. Rolul lui în povestea tatălui său, Ulise, este prezentat de Homer în epopeile Iliada şi Odiseea, în care apare în ipostaza tânărului care trece de la etapa copilăriei la cea a maturităţii. Legenda lui Telemah este dezvoltată în primele patru cărţi din Odiseea care sunt numite uneori Telemahia.

47

În Odiseea

Telemah s-a născut în ziua în care Ulise a fost chemat să lupte în războiul troian. Vrând să îşi încalce jurământul de a o proteja pe Elena, Ulise s-a prefăcut nebun, a ieşit pe câmpurile sale şi a început să are şi să semene sare în loc de seminţe. Emisarul trimis să îl cheme la război pe Ulise, Palamedes, a înţeles însă şiretlicul şi l-a aşezat pe micul Telemah în faţa plugului. Ulise nu a înaintat cu plugul, dovedind că nu a înnebunit şi a fost nevoit să participe la războiul troian şi să se despartă de soţie şi fiu. Într-un alt episod, Telemah, copil fiind, a căzut în mare şi a fost salvat de nişte delfini, ceea ce l-a determinat pe Ulise să poarte pe scut imaginea unui astfel de animal marin.

Copilărind departe de tatăl său, Telemah creşte la curtea regală din insula Itaca, sub îngrijirea mamei sale şi a lui Mentor, un vechi prieten al lui Ulise. Când împlineşte în jur de şaptesprezece ani însă, bunurile regale încep să fie risipite de peţitorii Penelopei care se instalează cu forţa în palat. Telemah se simte matur şi încearcă zadarnic să scape de ei. După douăzeci de ani de la plecarea lui Ulise, zeiţa Atena i se arată lui Telemah sub înfăţişarea lui Mentor şi îl însoţeşte pe acesta într-o călătorie în căutarea tatălui său. Telemah ajunge în cetatea Pilos, unde domnea Nestor, este primit de fiica acestuia, Policaste şi se împrieteneşte cu Pisistratus care acceptă să îl ajute în căutarea sa. Apoi, la Sparta, regele Menelaus îi dezvăluie tânărului că zeul Proteu proorocise cu ceva timp în urmă că Ulise este prizonier al nimfei Calipso pe o insulă îndepărtată.

În cele din urmă, Telemah este nevoit să se întoarcă în Itaca fără a-şi fi găsit tatăl. La

venirea lui pe insulă, zeiţa Atena i se arată din nou sub una din înfăţişările ei şi îl îndeamnă să meargă la porcarul Eumaeus, înainte de a se duce acasă. Ajungând la casa porcarului, el observă un cerşetor şi constată cu uimire că este chiar tatăl său. Ulise şi Telemah pregătesc apoi complotul împotriva peţitorilor şi mai târziu îi ucid pe aceştia.

În alte legende

Conform lui Aristotel şi Dictis din Creta, Telemah s-a căsătorit cu Nausica, fiica regelui Alcinous şi a a vut cu ea un fiu numit Perseptolis sau Ptoliporthus.

În Aventurile lui Kritolandros, Telemah se însoară tot cu Nausica, dar fiul lor se numeşte Kritolandros. Acesta porneşte într-o lungă peripeţie pentru a învăţa despre pribegiile lui Ulise.

În Telegonia, după uciderea accidentală a lui Ulise de către Telegonus, Telemah o ia de soţie pe vrăjitoarea Circe. Din această căsătorie se naşte Latinos.

Conform unui mit, se spune că Ulise este avertizat de un oracol să nu aibă încredere în fiul său şi de aceea îl exilează pe Telemah în Insula Corfu. Regele Itacăi nu ştie însă că oracolul se referea la fiul pe care l-a avut cu Circe, Telegonus, şi astfel este ucis accidental. După acest incident, Telemah preia puterea în Itaca.

Bibliografie

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989

Anca Balaci, Mic dicţionar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, Bucureşti, 1992,

George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992, N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura Lider, Bucureşti, 2003,

48

AhileAchilles sau Akhilleus (greaca antică:Ἀχιλλεύς) este un celebru erou

din mitologia greacă (cunoscut mai ales datorită epopeii homerice Iliada), care a participat la războiul troian de partea grecilor.

Naşterea lui Ahile şi educaţia sa

Ahile era fiul zeiţei marine Thetys şi al muritorului Peleus - regele mirmidonilor din Fthia (sud-estul Tesaliei) şi nepotul lui Zeus. Se spune că Thetys fusese râvnită atât de Zeus cât şi de Poseidon, însă cei doi au renunţat la ea în favoarea lui Peleus atunci când titanul Prometeu a profeţit că ea va aduce pe lume un fiu mai puternic ca tatăl lui. Atunci Zeus a dat-o de soţie lui Peleus, care a trebuit mai întâi să o învingă pe Thetys în luptă.

Când l-a născut pe Ahile, Thetys a vrut să-l facă nemuritor. Ahile a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, însă i-a rămas afară călcâiul de care-l ţinea Thetys. O altă versiune spune că Thetys l-a uns pe băiat cu ambrozie şi l-a aşezat deasupra focului, pentru a-i arde toate componentele de muritor ale corpului şi pentru a-l

purifica. Întreruptă însă de Peleus, Thetys s-a înfuriat şi a dat drumul copilului fără a fi terminat ritualul. Homer nu face nici o referire la această invulnerabilitate în Iliada. Dimpotrivă, descrie o scenă în care Ahile este rănit (În Cartea 21, eroul peonian Asteropaeus, nepotul lui Axios - zeul unui râu - îl provoacă pe Ahile, în apropierea râului Scamandru. El aruncă două suliţe, iar una îi răneşte cotul lui Ahile provocându-i sângerare).

Educaţia lui Ahile(tablou de James Barry)

Copil fiind, Ahile a fost încredinţat centaurului Cheiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Acolo, Ahile a învăţat să tragă cu arcul, să vâneze lei şi mistreţi (la numai şase ani), să fugă repede ca o căprioară, dar şi să cânte din liră şi vocal. Ulterior, pentru a-l împiedica să participe la războiul troian - unde ştia că-şi va găsi moartea, aşa cum prorocise preotul Calhas, şi încercând să zădărnicească împlinirea destinului - Thetys şi-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor din insula Skyros, care l-a ţinut ascuns, deghizat în veşminte femeieşti, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Ahile un fiu, pe Neoptolem (sau Pyrrhus). Între timp însă, grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odiseu şi Diomede (care l-au atras printr-un vicleşug), Ahile se alătură armatelor greceşti, în fruntea mirmidonilor, împreună cu prietenul său Patrocle şi cu bătrânul înţelept Fenix. La despărţire, odată cu plecarea flotei din Aulida, Peleus îi dăruieşte lui Ahile armele sale: armurile şi suliţa primite ca dar de nuntă şi caii primiţi de la Poseidon.

49

Ahile în războiul troian

Conform lui Plutarh şi a învăţatului bizantin Ioannes Tzetzes, atunci când corăbiile aheilor au ajuns la Troia, Ahile s-a luptat şi l-a ucis pe Cicnos din Colones, un fiu al lui Poseidon. Cicnos era invulnerabil, însă avea un punct slab, capul. După Dares Phrygius, tot Ahile este cel care l-a ucis pe Troilos, cel mai tânăr fiu al lui Priam şi al Hecubei, în templul zeului Apollo. Trolius avea aproape douăzeci de ani, iar legenda spune că dacă ar fi ajuns la această vârstă Troia ar fi devenit invincibilă.

Tot Ahile a cucerit şi legendarul oraş Teba, din Asia, unde domnea tatăl soţiei lui Hector, Andromaca. Ahile l-a ucis pe Ection, regele Tebei şi pe toţi cei şapte fii ai acestuia. Regina, împreună cu toate bogăţiile din oraş, cu Chryseis - fiica lui Chryses, preotul lui Apollo - şi cu Briseis au fost luate ca pradă de război de către Ahile şi mirmidonii săi. Dar Chryseis a fost dată lui Agamemnon.

Ahile în Iliada

Furia lui Ahile(tablou de Giovanni Battista Tiepolo)

Iliada lui Homer este cea mai cunoscută relatare a faptelor lui Ahile din timpul războiului troian. Epopeea homerică acoperă doar câteva săptămâni din cadrul războiului şi nu prezintă moartea lui Ahile. Începe cu retragerea din luptă a lui Ahile, după ce acesta s-a simţit dezonorat de Agamemnon, comandantul aheilor. Agamemnon luase ca sclavă cu ceva timp în urmă pe Chriseis. Chrises, tatăl acesteia, l-a rugat pe Agamemnon să îi înapoieze fata, dar rugăminţile i-au fost refuzate, iar Apollo a trimis asupra aheilor ciumă. În cele din urmă, Agamemnon a renunţat la Chriseis dar şi-a luat în schimb altă sclavă, pe Briseis, care îi aparţinea însă lui Ahile. Simţindu-se jignit de acest lucru, Ahile a refuzat să mai comande armata mirmidonilor (aşa cum va spune mai târziu, Ahile o iubea pe Briseis).

Sperând să-şi menţină gloria chiar şi în absenţa sa din luptă, Ahile i-a cerut mamei sale Thetys să-l convingă pe Zeus să îi lase pe troieni să împingă armata grecească înapoi spre mare şi astfel să domine lupta. Troienii, conduşi de Hector, au reuşit să ajungă la corăbiile greceşti şi să distrugă o parte din ele. Deoarece grecii se aflau aproape de o înfrângere grea, Ahile a îngăduit prietenului său cel mai bun, Patrocle, să conducă armata mirmidonilor în luptă şi să

folosească propria-i armură. Patrocle a reuşit să-i împingă pe troieni dincolo de

ziduri dar a fost ucis de Hector înainte de a putea pătrunde în Troia.

50

Patrocles and Ahile. Ahile bandajează mâna prietenului său Patrocles

Ahile a suferit după prietenul lui şi a ţinut în cinstea acestuia multe jocuri funerare. Fiind hotărât să intre în luptă, a făcut rost de o nouă armură la Hefaistos, cu ajutorul mamei sale, deoarece cea pe care i-o dăduse lui Patrocle a fost luată de Hector. Reintrând pe câmpul de luptă, Ahile a omorât un mare număr de duşmani, fiind mereu dornic să-şi răzbune prietenul. El chiar s-a luptat cu zeul râului Scamandru - Xanthos - care fusese înfuriat de faptul că Ahile îi murdărise apele cu oamenii pe care îi omorâse. Zeul Xanthos a încercat să-l înnece pe Ahile, dar a fost oprit de Hera şi Hefaistos. După ce i-a alungat pe troieni în spatele zidurilor, Ahile l-a întâlnit pe Hector şi l-a urmărit de trei ori în jurul zidurilor Troiei, până când zeiţa Atena, luând forma fratelui prinţului troian, Deifobos, l-a convins pe Hector să-l înfrunte frontal pe Ahile. Eroul mirmidon îl învinge pe Hector, îl ucide, îl leagă de carul său de luptă şi îl trage în jurul câmpului de luptă timp de treisprezece zile. Cu ajutorul zeului Hermes, Priam, tatăl lui Hector, s-a dus la cortul lui Ahile şi l-a convins pe acesta să-i dea trupul fiului său pentru a-i face ritualurile funerare. Ultimul pasaj din Iliada este cel al funeraliilor lui Hector.

Ahile triumfător trăgând trupul neînsufleţital lui Hector în faţa porţilor Troiei. (imagine dintr-o frescă panoramică de la palatul Achilleion

Memnon, Penthesileia şi moartea lui Ahile

După armistiţiul temporar încheiat cu Priam, Ahile se luptă şi o ucide pe regina amazoniană Penthesileia, care venise în ajutorul troienilor. Se spune însă că după crimă, Ahile s-a îndrăgostit de chipul tinerei războinice. Soldatul aheu Thersites ia în râs iubirea lui Ahile şi este ucis de acesta. După ce trupurile Penthesileiei împreună cu alte 12 amazoane sunt date troienilor pentru a le înmormânta şi după un scurt pelerinaj la Lesbos unde se purifică de păcatul uciderii lui Theristes, Ahile se întoarce în luptă.

După moartea lui Patrocle, cel mai bun prieten al lui Ahile a devenit Antilohos, fiul lui Nestor. Atunci când regele Memnon din Etiopia - fiul zeiţei Eos - l-a ucis pe Antilohos, Ahile este din nou nevoit să caute răzbunare pe câmpul de luptă. Lupta dintre Ahile şi Memnon este doar o reproducere a luptei dintre Ahile şi Hector, singura diferenţă fiind că Memnon, spre deosebire de Hector, este fiul unei zeiţe. Acest episod stă însă la baza epopeii Aethiopis, care a fost scrisă după Iliada, probabil în secolul al VII-lea î.Hr. Aethiopis este o epopee pierdută, dar există diferite fragmente din ea citate de unii autori de mai târziu. Quintus din Smirna

51

realizează o scurtă povestire a morţii lui Memnon.

Aşa cum a prezis Hector când se afla în pragul morţii, Ahile este ucis de către Paris. O variantă spune că zeul Apollo a îndreptat săgeata lui Paris către călcâiul lui Ahile, unicul său punct sensibil, în timp ce eroul aheu se afla pe câmpul de luptă. O altă variantă susţine că Ahile a fost ucis cu un cuţit în spate de Paris în timp ce se afla cu prinţesa troiană Polixena, iubita sa, în templul lui Apollo. Amândouă versiunile anulează valoarea şi moralitatea ucigaşului şi nu îl ridică la înălţimea fratelui său Hector, ceea ce ar sugera că Ahile rămâne invincibil pe câmpul de luptă. După moarte, în cinstea eroului sunt ţinute jocuri funerale, iar oasele lui sunt aşezate cu cele ale lui Patrocle şi Antilohos. Arctinus of

Miletus menţiona în epopeea sa pierdută despre războiul troian că Ahile îşi trăieşte viaţa de după moarte împreună cu Elena pe insula Leuke.

Armura lui Ahile a reprezentat un motiv de dispută între Odiseu şi Aiax, fiul lui Telamon (vărul mai mare a lui Ahile). După o tragere la sorţi nedreaptă şi după lungi dezbateri, Odiseu a preluat armura, iar Aiax, deznădăjduit, s-a sinucis.

În Odiseea, când Ulise coboară în împărăţia lui Hades, Ahile îi spne că este mai bine să fii ultimul argat de pe pământ decât domn în împărăţia lui Hades.

Ahile este un personaj preferat în legătură cu războiul troian în literatură, teatru şi cinematografie.

Ahile

52

Educaţia lui Ahile(tablou de James Barry)

Furia lui Ahile(tablou de Giovanni Battista Tiepol)

53

Ahile triumfător trăgând trupul neînsufleţit al lui Hector în faţa porţilor Troiei. (imagine dintr-o frescă panoramică de la palatul Achilleion

Agamemnon

(greacă: Αγαμέμνων) a fost unul dintre cei mai importanţi eroi ai Greciei mitologice (cunoscut din Iliada). El fost fiul şi urmaşul la tron al regelui Atreu

din Micene şi al reginei Aerope, şi fratele lui Menelau.

Primii ani

Când Atreu a fost ucis de către Egist, nepotul său, Agamemnon a fost izgonit din Micene împreună cu fratele său,

Menelau. Cei doi s-au refugiat la Tyndareos, regele Spartei. Acolo s-au căsătorit cu fiicele regelui, Clitemnestra şi Elena. Agamemnon a avut patru copii cu Clitemnestra: Ifigenia, Chrysothemis, Electra şi Oreste.

Menelau i-a succedat lui Tyndareos în Sparta, iar Agamemnon cu ajutorul fratelui său şi-a recăpătat tronul şi s-a înapoiat la Micene, alungându-l pe Egist şi pe tatăl său Tieste. El l-a sfătuit pe Menelau atunci când s-a căsătorit cu Elena ca să ceară celorlalţi peţitori să-i jure că nu-l vor ataca.

54

Războiul troian

Întoarcerea lui Agamemnon acasă

Atunci când Elena a fost răpită de către Paris, Menelau i-a cerut ajutor fratelui său, care a strâns atât pe foştii peţitori ai Elenei, cât şi pe alţi eroi dornici de aventură.

Prima dată, grecii, care se strânseră în portul Aulida, porniră pe mare şi ajunseră în Mysia, la sud de Troada. Acolo, crezând că au ajuns în Troia, i-au masacrat pe mysieni iar când au înţeles că s-au luptat cu amici, s-au reîntors în Aulida. Dar de acolo nu mai suflă vânt prielnic, pentru că Agamemnon ucisese căprioara sacră a zeiţei Artemis şi astfel a stârnit furia zeiţei pe greci. Pentru a-şi urni flota imobilizată de vânturi potrivnice, un oracol i-a cerut să-şi sacrifice fiica, pe Ifigenia. După un lung timp de gândire, în care grecii dădăeau semne că s-ar putea răscoli, Agamemnon şi-a dus cu greu fiica la altar, dar acesta nu a fost ucisă ci a fost luată de Artemis şi dusă în Taurida (Crimeea). În felul acesta grecii au putut ajunge pe ţărmurile Troiei, iar Agamemnon a fost ales conducător.

În timpul războiului troian, Agamemnon a intrat în conflict cu Ahile pentru sclava Briseis, pe care o luase în schimbul unei alte sclave, Chryseis - fiica preotului lui Apollo, Chryses. Ahile, supărat că i-a fost luată sclava preferată, nu a mai vrut să lupte, iar grecii au suferit numeroase

înfrângeri. Numai după ce prietenul său Patrocle a fost ucis de Hector - conducătorul oştenilor troieni - Ahile reintră în luptă şi se împăcă cu Agamemnon.

Moartea lui Agamemnon, o ilustraţie de Alfred Church din 1879

Agamemnon a condus pe grecii care au rămas pe corăbii în timpul în care Calul troian a fost dus în Troia. După distrugerea Troiei, lui Agamemnon i-a revenit, printre altele, drept pradă de război Cassandra, fiica lui Priam, preoteasă a lui Apollo, care i-a prezis că va fi ucis la întoarcere de către soţia lui, Clitemnestra, dar Agamemnon nu a crezut-o.

Întoarcerea lui Agamemnon acasă şi asasinarea sa

Când Agamemnon s-a înapoiat acasă, la Micene, el a fost primit cu bucurie de

popor dar nu şi de soţia sa, Clitemnestra, care împreună cu amantul acesteia, Egist

55

(acelaşi care l-a ucis pe Atreu), l-a asasinat pe Agamemnon şi pe susţinătorii săi, devenind asfel regină împreună cu Egist. Mai târziu, fiul lui Agamemnon, Oreste,

împreună cu prietenul să Pylade şi sora sa Electra, l-a răzbunat pe tatăl său, ucigându-şi mama şi pe amantul ei,Egist.

Polifem

(Limba greacă: Πολύφημος), este un ciclop, personaj al mitologiei greceşti, fiul lui Poseidon şi al Toosei. Polifem are un rol important în Odiseea lui Homer: i-a atras pe camarazii lui Ulise într-o peşteră şi a devorat 6 dintre ei. Printr-o strategemă Ulise l-a orbit şi împreună cu cei rămaşi în viaţă şi-a reluat drumul pe mare. Ciclopul a cerut ajutor lui Poseidon şi acesta l-a vânat pe mare cauzându-i furtuni din care totuşi a scăpat cu bine.

56

Ulise şi camarazii săi îl orbesc pe Polifem(detaliu al unei amfore datată aproximativ 650 î.C. muzeul din Eleusis)În mitologia greacă,

Poseidon

(greacă Ποσειδῶν) era zeul mării, fiul lui Cronos şi al Rheei. În mitologia romană este cunoscut sub numele de Neptun. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a

născut, Poseidon a fost înghiţit de către tatăl său şi apoi dat afară.

Mai târziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul,

lui Hades lumea subpământeană, iar lui Poseidon Împărăţia apelor. El sălăşluia în fundul mării împreună cu soţia sa, Amfitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin şi purtat de un car tras de cai înaripaţi, spinteca valurile.

57

Neptun şi Amfitrite(de Lambert-Sigisbert Adam, 1740)

Poseidon stârnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniştite, el scotea insule la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască râuri sau să se închege lacuri. O dată el a încercat împreună cu Hera şi cu Athena să-l pună în lanţuri pe Zeus, dar încercarea a dat greş. De atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate care cârmuia destinele lumii.

Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între el şi Athena atunci când a fost să-şi

împartă între ei pământul Atticei. Un alt episod îl înfăţişează pe zeul mării lucrând cot la cot cu Apollo, ca să înalţe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa a atras mânia lui Poseidon asupra troienilor. Această mânie, şi faptul că Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou cu

Neptun(sculptură de Pietro Bracci, 1759)

răzbunarea sa, nimicindu-i pe rând corăbiile şi aruncându-l de pe un ţărm pe altul. Cu zeiţele sau cu muritoarele de rând Poseidon a avut numeroşi fii şi fiice, majoritatea înfăţişaţi ca nişte fiinţe monstruoase sau a căror forţă era de temut. Printre aceştia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus - regele lestrigonilor, Triton etc.

Circe

În mitologia greacă, Circe sau Kírkē (în limba greacă, Κίρκη) era o zeiţă, o nimfă sau vrăjitoare care locuia pe insula Aeaea. Această locaţie este uneori identificată cu peninsula Monte Circeo din Italia, al cărei denumire pare să

provină de la numele zeiţei.

58

Circe era fiica lui Helios, zeul soarelui, iar mama ei fiind Perseis, o oceanidă. Era aşadar sora lui Eetes, regele Colchidei, şi a soţiei lui Minos, Pasiphae. Se spune că Circe avea puterea de a-şi transforma inamicii în animale prin intermediul unor poţiuni magice.

În Odiseea lui Homer, Circe locuia într-un palat strălucitor aflat în mijlocul unei păduri din insula Aeaea. În jurul palatului mişunau lei şi lupi, victime preschimbate de farmecele ei. Când o parte din echipajul lui Ulise a debarcat pe insulă pentru a o inspecta, Circe i-a invitat pe greci în palat şi a organizat un ospăţ. Doar Euriloh a hotărât să păstreze o atitudine prudentă şi a rămas afară. Circe le-a servit navigatorilor bucate vrăjite şi i-a transformat pe toţi în porci cu ajutorul unei baghete magice.

Circe oferindu-i cupa lui Ulise(tablou de John William Waterhouse

Apoi i-a mânat pe toţi spre grajdurile palatului pline de animale asemănătoare. Euriloh a văzut toate acestea, s-a întors la Ulise şi l-a restul echipajului şi le-a povestit cele întâmplate. Ulise a hotărât să pornească el însuşi la vrăjitoare pentru a-şi salva camarazii. Mergând prin pădure, el îl întâlneşte pe zeul Hermes care îi dezvăluie că dacă va amesteca băutura primită de la Circe cu o plantă numită moly, nu va fi transformat în animal. Hermes chiar îi dă eroului o plantă de acest fel, iar când Ulise ajunge la palatul Circei şi mănâncă din aceleaşi bucate fermecate, nu devine animal, spre surprinderea vrăjitoarei. Ulise îţi scoate atuci sabia şi ameninţând-o pe Circe cu moartea, o convinge să redea forma umană însoţitorilor săi. După aceasta, Ulise petrece alături de ea un an întreg şi cei doi devenind chiar iubiţi.

59

În Teogonia de Hesiod, Circe şi Ulise au împreună trei copii: Agrius, Latinus, şi Telegonus. Mai târziu, poeţii vorbesc doar de un singur fiu al lui Ulise şi al Circei, Telegonus, care este trimis să îşi cunoască tatăl cu mulţi ani după întoarcerea acestuia în Itaca. Ajuns acolo, Telegonus îşi ucide din greşeală tatăl şi se întoarce în Aeaea cu trupul acestuia şi cu soţia şi fiul lui Ulise, Penelopa şi Telemah. Circe îi face pe cei doi nemuritori, apoi îl ia de soţ pe Telemah, în timp ce Penelopa se căsătoreşte cu Telegonus.

Dionysius din Halicarnas (1.72.5) susţine că fii pe care i-a avut Circe cu Ulise au fost

Romus, Anteias şi Ardeias, care au fondat câte o cetate ce le poartă numele: Roma, Antium şi Ardeea.

Circe mai apare şi în legenda Argonauţilor când o primeşte pe nepoata ei Medeea şi o purifică pe aceasta şi pe Iason, după uciderea lui Apsirtos.

În alte legende, ea îl transformă pe regele latin Picus în ciocănitoare pentru că îi refuză iubirea şi pe nimfa Scila într-o fiinţă monstruoasă cu şase capete de câine, deoarece îi rivaliza iubirea pentru zeul Glaucos.

Scila a fost în mitologia greacă o întruchipare monstruoasă, cu înfăţişare de femeie şi cu partea de jos a corpului formată din mai mulţi câini, zămislită de Phorcys şi de Ceto (după o altă versiune, de către Typhon şi Echidna).

În mitologia greacă, Caribda sau Kharybdis (în limba greacă: Χάρυβδις) este un monstru acvatic care îi are drept părinţi pe Poseidon şi Gaia. Este înfăţişat adesea sub forma unei guri imense, monstruoase, care înghite mari cantităţi de apă de trei ori pe zi,

atrăgând în gâtlejul ei tot ce pluteşte şi provocând un vârtej de ape uriaş. Monstrul se află aproape de Messina, pe stânca ce mărgineşte strâmtoarea care desparte Italia de Sicilia. De cealaltă parte a strâmtorii se afla un alt monstru, Scila. Cei doi monştri sunt atât de apropiaţi unul de celălalt încât o corabie nu poate să evite se treacă pe lângă unul din cele două fiinţe marine fără să nimerească în preajma celelilalte şi saă fie distrusă. De aici provine şi expresia a fi între Scila şi Caribda, adică a se afla într-o încurcătură, într-o primejdie din care nu se poate găsi o ieşire.

Cu toate acestea, argonauţii au reuşit să ocolească cele două pericole fiind conduşi de Thetys, una din nereide. Ulise nu a fost însă atât de norocos; el a ales să o înfrunte pe Scila şi să nu îşi piardă corabia în gura Caribdei (Homer, Odiseea, Cartea a XII-a).

Se spune că la început, Caribda a fost o nimfă a mării, care inunda pământurile pentru a lărgi regatul submarin al tatălui ei, Poseidon, însă a fost transformată de Zeus într-un monstru. O altă legendă spune că atunci când Heracles a adus cu sine turmele lui Gerion, Caribda i-a furat o parte din animale şi le-a mâncat, stârnind mânia lui Zeus care a preschimbat-o într-o fiinţă monstruoasă.

Apollo

(in mitologia greacă şi în mitologia romană) zeul zilei, al luminii si al artelor, protector al poeziei si al muzicii, conducatorul corului muzelor, personificare a

Soarelui. Era numit si Phoebus-Apollo.

60

Era fiul lui Zeus şi al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată naşte, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo şi pe Artemis.

Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollo, al cărui arc şi ale cărui săgeţi deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis şarpele Python, odinioară pus de Hera să o urmărească pe Leto şi care ulterior devenise spaima întregului ţinut. După aceea, Apollo a înfiinţat acolo propriul său oracol, instaurând totodată şi Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea şi denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).

Statuia lui Apollo

Un alt episod care i se atribuie era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepios, iniţiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulţumit să vindece, ci a început să-i învie pe cei morţi. Acest fapt a atras asupra sa mânia lui Zeus, care l-a omorât cu trăsnetul său.

Îndurerat de pierderea lui şi neputând să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigându-i la rândul său, cu săgeţile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept pedeapsă pentru actul său necugetat, Apollo a fost osândit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El şi-a ispăşit pedeapsa păzind turmele lui Admetus.

Apollo a iubit numeroase nimfe şi muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandra şi uneori chiar tineri ca Hyacinthus şi Cyparisus. Zeul era înfăţişat ca un tânăr frumos şi înalt, cu o statură zveltă şi impunătoare. Era reprezentat, uneori, cantand la lira. Atributele lui erau multiple: iniţial, Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare, care, justificat sau nu, răspândea molimi sau

pedepsea cu săgeţi aducătoare de moarte pe oricine îi stătea împotrivă.

Era socotit totodată zeu vindecător, priceput în arta lecuirii, şi tatăl lui Asclepios. Avea darul profeţiei, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit fiind de Cassandra, fiica regelui Priam, Apollo ar fi iniţiat-o şi pe ea în această taină. Mai târziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei şi al artelor frumoase. Era înfăţişat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus.

Apollo era zeul invocat în călătorii de cei care navigau pe mare, care proteja oraşele şi noile construcţii. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetăţii Megara, care fusese distrusă. În sfârşit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici şi epitetul de Phoebus) şi era identificat adesea cu însuşi Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii greceşti: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc.

Având, aşa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu şi de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci şi

61

mai târziu a fost adoptat şi de romani. În cinstea lui s-au instituit la Roma

Ludi Apollonares, şi tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se

aduceau onoruri deosebite.

Zeus(în greacă: Ζεύς) este, în mitologia greacă, cel mai puternic

dintre zeii olimpieni, socotit drept stăpânul suprem al oamenilor şi al zeilor.

Legende

Primii ani ai vieţii

şi lupta cu titanii

El făcea parte din prima generaţie divină. Era cel mai mic dintre fii lui Cronos şi ai Rheei. Rheea ca să-l scape de urgia tatălui său, care-şi înghiţea rând pe rând copiii de îndată ce se năşteau, Rhea l-a ascuns pe Zeus în Creta, unde a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia şi Ida.

Acestea îl hrăneau cu lapte de la capra Amaltheia şi cu ambrozie. Cureţii (apărătorii lui Zeus) îl prozejau pe micul zeu şi făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus, a pus la cale, cu ajutorul Geei şi al Metisei, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronos sa-şi verse înapoi copiii înghiţiţi, Zeus, împreună cu fraţii săi acum reîntorşi la viaţă, i-a

62

declarat război lui Cronos. În ajutorul acestuia au sosit însă fraţii săi, titanii. Însă ciclopii şi hecatonheirii (uriaşi cu o sută de braţe). Lupta a durat zece ani şi a luat sfârşit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpânul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpământeană fratelui

sau Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrându-şi pentru sine Pământul. Până să dobândească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrăjmaşi, de data aceasta pe giganţii asmuţiţi împotriva sa de către Geea, care a născut un monstru înfricoşător, Typhon, cu o sută de capete de balaur. Lupta cu Typhon a fost cea mai grea dar, în cele din urmă, Zeus a ieşit din nou şi definitiv biruitor, azvârlindu-l pe monstru în Tartar. Însă şi de acolo îi mai ameninţa pe zeii olimpieni. El dezlănţuie furtunile şi vulcanii. Împreună cu Echidna, jumătate femeie şi jumătate şarpe, el dădu naştere lui Orthos, un dulău fioros cu trei capete, lui Cerber, câinele iadului, pe Hidra din Lerna şi pe Hades (prinţul Tartarului).

Înlănţuirea lui Prometeu

În legendă se spune că,într-o noapte,Prometeu furase focul din vatra zeului Hefaistos pentru a-l duce oamenilor pe pământ.Când Zeus a aflat că titanul Prometeu îi furase focul,a hotărât să-l pedepsească greu pe creatorul oamenilor. L-a chemat pe fierar,pe Hefaistos,şi i-a poruncit să facă din apă şi ţărână,o fată,fiinţă muritoare,dar să aibă chip de zeiţă.Când termină,să cheme toţi zeii pentru a o împodobi pe fată cu cele mai alese daruri...După aceea,Zeus îi va face şi el un dar.

Zeul meşteşugar se apucă de lucru.Luă un pumn de ţărână din trupul fertil al Gheei.Din lutul ud a făurit o fiinţă cu chip dulce,de fecioară.Zeus o numi Pandora,apoi îi dărui o cutie de aramă şi îi spuse să o dăruiască bărbatului cu care se va căsători.Zeiţa Afrodita îi dărui fetei puterea de a sădi iubirea în inima

bărbaţilor.Apoi,Zeul Hermes a condus-o pe pământ. Eros,fiul Afroditei,îl ţinti pe Epimeteu,fratele lui Prometeu,în inimă.Epimeteu,ameţit de dragoste,o zări pe Pandora,şi o ceru de soţie.Fratele lui Prometeu deschise cutia. Atunci,mii de boli,rele şi nenorociri se răspândiseră pe pământ.Aşa se răzbunase Zeus pe pământeni. Prometeu,văzând fapta,îl înfruntase din nou pe Zeus.Zeul Olimpului se înfuriase atât de tare,încăt l-a chemat pe Hefaistos,cu nişte cătuşe tari şi nişte lanţuri grele.A mai adus şi un piron mare şi gros.L-a chemat pe Hermes.I-a spus să-l lege pe zeul Prometeu de o stâncă cu lanţurile,să-i pună cătuşele grele şi să-i vâre pironul gros in piept.Zeus a trimis pe vulturul lui de încredere,să-i sfâşie în fiecare zi,ficatul...Aşa rămase Prometeu atârnat de stânca ascuţită vreme de mult timp.Prometeu strigase către Zeus că oamenii vor vieţui vreme de mii şi mii de ani,însă el,Zeus,va pieri.

Copii

Cu prima sa soţie, Metis, Zeus a născut-o pe zeiţa Athena, cu Themis a avut mai multe fiice, numite Ore şi Moire, cu titanidele Dione şi Mnemosyne a avut trei copii, pe zeiţa Afrodita şi respectiv pe Artemis şi pe Apollo, cu sora sa Demetra - pe Persefona etc. Dintre soţii, cea sortită să-i fie egală şi regină alături de el în Olimp a fost sora sa, Hera. Cu ea Zeus a avut trei copii: pe Ares, pe Hebe şi pe Ilithyia. Zeus a zămislit numeroşi copii unindu-se, în egală măsură,

şi cu muritoarele de rând: Alcmene, Danae, Io, Europa, Niobe etc.

Ca stăpân suprem şi ca deţinător al puterii supreme absolute, Zeus era cel care împărţea dreptatea printre oameni şi zei, el era expresia

63

echilibrului şi a ordinii din natură şi din societate. Era socotit zeul luminii, al fenomenelor naturale, deţinătorul fulgerelor şi, mai ales, al trăsnetelor - manifestare cu precădere a forţei şi a mâniei sale divine. El domnea în palatul său aflat pe crestele înalte ale Olimpului şi de acolo, înconjurat de ceilalţi zei, cârmuia destinele lumii, împărţind binele şi răul printre muritori şi veghind asupra împlinirii destinelor lor. În mitologia romană Zeus purta numele de Jupiter.

Zeus Stăpân al zeilor şi

oamenilor Alte titulaturi Jupiter (romani),Tinia (etrusci) Căsătorit cu Hera şi multe alte amante:Io, Europa, Demetra, Leto, etc. Urmaşi Perseu, Heracle, Apollo, Artemis, Hermes, Atena, etc. Tată Cronos Mamă Rhea

Hades, zeul împărăţiei

subpământene, fiul lui Cronos şi al Rheei. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a născut, Hades a fost înghiţit de tatăl său, apoi dat afară. Mai târziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Când s-a făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălăşluia în împărăţia umbrelor, pe care o cârmuia alături de soţia sa, Persefona (în legătură cu răpirea Persefonei vezi şi Demeter). El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Când Heracles a trecut hotarele Infernului, s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus. Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunţe, socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai

adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogăţiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului.

Hades (amforă, Luvru)

Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus şi al Clymenei şi frate cu Atlas, cu Epimetheus şi cu Menoetius. A avut la rândul său un fiu, pe nume Deucalion.

Prometheus era considerat drept binefăcător al oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le acestora partea cea mai bună la împărţirea unei victime destinate lui Zeus, titanul şi-a atras pentru prima dată asupră-şi mânia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri şi-l dă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este şi mai aspră. El răspândeşte în lume toate relele şi nenorocirile, trimiţând-o pe pământ pe Pandora, pe

64

care o ia de soţie Epimetheus, pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănţuie pe Prometheus de o stâncă pe muntele Caucasus. Un vultur uriaş, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon şi de

Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul acesta titanul este supus unui chin veşnic. Din întâmplare însă, pe acolo trece Heracles, în drum spre Grădina Hesperidelor. El ucide vulturul cu una din săgeţile sale otrăvite şi-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri se sfârşesc. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-ar fi mulţumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuşi oameni din humă, însufleţindu-i cu ajutorul focului.

Hefaistos (greacă Ἡφαιστος Hêphaistos) reprezintă, în mitologia greacă, zeul focului, al metalelor şi al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan. Fiul şchiop al lui Zeus şi al Herei, meşter neîntrecut, creaţiile sale extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme şi armuri miraculoase, obiecte care se mişcă singure (un fel de roboţi superperfecţionaţi), sau chiar pe Pandora şi cutia acesteia. Este personificarea focului

în cele 3 ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activităţi, inclusiv la prelucrarea metalelor), precum şi focul atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita. Căsătoria cu Afrodita a avut loc din cauză că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un jilţ fermecat cu care a prins-o pe zeiţă. Drept jertfă a cerut să se căsătorească cu Afrodita. Zeii s-au mirat: Cum să se însoare slutul cu zeiţa frumuseţii?

Afrodita(denumită de romani Venus) reprezintă

în mitologia greacă zeiţa frumuseţii.

Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita / Venus. Legenda constituie tema mai multor tablouri pictate de artişti renumiţi.

Sandro Botticelli: "Naşterea lui Venus"

65

Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes şi Poseidon , precum şi de muritorii de Anchises şi Adonis.

A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.

Naşterea Afroditei din spuma mării, pictură de William Adolphe Bouguereau din 1879 numită „Naşterea lui Venus”

În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este infidelitatea ei faţă de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toţi zeii Olympului drept martori. Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiţa vrăjbei şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeiţe s-au înfăţişat înaintea lui Paris pe muntele Ida şi au început să-şi laude farmecele, promiţându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumuseţea Afroditei şi de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena din Troia - Paris i-a dat ei mărul.

Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera şi Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris şi pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către

66

grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris şi distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei. Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos,

Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru şi Cythera.

Naşterea Afroditei din spuma mării, pictură de William Adolphe Bouguereau din 1879 numită „Naşterea lui Venus”

Hermes(grec. `Ερμης) este zeu din mitologia greacă având atribute variabile, cu o etimologie onomastică incertă şi cel mai vechi centru cultural, de zeu al

fertilităţii, în Arcadia, sau solul zeilor.

Prezentare

De fapt sunt în tradiţia greacă doi zei Hermes, suprapuşi dar necontopiţi total, consideraţi de obicei ca două ipostaze ale aceluiaşi zeu şi uneori chiar ca divinităţi deosebite:

Hermes arcadianul, socotit fiu al lui Zeus şi al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar şi mesager al zeilor din Olimp, totuşi investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclestică, aproape paradoxală. Divinitate sincretică, rezultată din fuziunea mai multor zeităţi arhaice locale, Hermes

67

Arcadianul (numit uneori şi Hermes Psyhopompos - Călăuza sufletelor spre Hades) devine cu vremea zeu pastoral, ocrotind turmele şi cirezile; apoi, venerat în cetăţi, este zeul negustorilor greci, dar totodată şi oratorul arhetipal (socotit de tradiţie descoperitorul elocvenţei), un zeu călător, atlet, patron al jocurilor şi exerciţiilor gimnastice, protector al memoriei didactice şi al şcolilor, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, inventatorul ţiterei sau al lirei (pe care, potrivit imnului homeric Către Hermes, I - a confecţionat-o dintr-o carapace de broască ţestoasă, înfigând în ea 7 tulpini retezate de trestie pentru susţinerea coardelor din maţe de oaie şi înfăşurând cutia de rezonanţă în piele de bou, braţele lirei fiind lucrate tot din trestie sau dintr-un lemn curbat). Acest Hermes a ajuns patron chiar şi al hoţilor, dar şi simbol al forţei profetice (întrucât el dirija spre oameni visele premonitorii emanate de Zeus); dar era şi simbolul planetei Mercur (grec. Hermes). Paralel, există şi cultul unui Hermes falic, care, deşi secundar, pare să divulge o origine culturală primitivă (ερμης - piatră falică); astfel, el reprezintă la un moment dat idealul elen al efebului. Ca pereche erotică a Afroditei, simbolizează împreună cu ea cele două principii, masculin şi feminin, ale succesiunii generaţiilor. În plus, ar fi fost şi zeu al vântului, de unde, după unii interpreţi, ar deriva funcţia sa principală, de mesager al Olimpului. Mitul său biografic spune că Hermes s-a născut într-o peşteră din Arcadia (muntele Kylene) şi îndată după naştere a fugit din scutece în Tessalia, furând cirezile fratelui său Apollon. Nezărit decât de ciobanul Battos şi

ascunzând vitele, s-a întors în grota natală unde, găsind o broască ţestoasă, a făcut din carapacea ei o liră. Apollon, deşi venise furios să-şi ia înapoi cirezile, s-a lăsat cucerit de sunetele necunoscute ale noului instrument muzical şi, în schimbul lirei, i-a lăsat lui Hermes toate vitele, iar altă dată i-a dăruit şi vestitul caduceu, care ajunge simbolul nedespărţit al lui Hermes, completat cu alte două simboluri: pălăria cu boruri largi şi sandalele înaripate de aur. Tot Apollon l-a investit şi cu funcţia de crainic divin. Lukian din Samosata îi face un portret complex şi ironic, în autocaracterizare ("Sunt singurul dintre zei care nu apuc să dorm nici noaptea, căci sunt nevoit să conduc sufletele în lăcaşul lui Pluton" sau: "Ziua stau în palestre, servesc de crainic în adunări şi dau poveţe oratorilor; mai trebuie să fac ordine şi în treburile celor morţi" - Dialogurile zeilor, XXIV).

Hermes Trismegistus este un zeu sapienţial, în ipostaza sa de zeu triplu, recompus în miturile greceşti după modelul zeului egiptean Thot, dar adesea fiind numai numele onorific grec al acestuia. Hermes Trismegistus este zeul cunoaşterii secretelor divine, autorul unor cărţi iniţiatice sacre, hermetice (preluate de la Thot), zeu cu atributul profeţiei, educator al preoţilor, legislator, astronom şi astrolog, ocrotitorul scrisului, al geografiei şi cosmografiei şi patronul medicinei, deopotrivă inventatorul vorbirii articulate, al ritualului sacrificiilor, al scrierii, al palestrelor, al lirei cu 3 coarde şi descoperitorul măslinului. Dintre autorii antici, Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thot. De altfel, sărbătorile consacrate lui Hermes aveau o nuanţă intelectuală.

68

Progeniturile lui Hermes

Pan=Zeu pastoral, în mitologia greacă, fiul lui Hermes şi a nimfei Dryope.

Hermaphroditus=Hermaphroditus este o fiinţă fabuloasă, socotită odraslă a zeilor Hermes şi Afrodita.

Priapus=Zeul Priapus este considerat fiul lui Hermes si al Afroditei. El simbolizează fecunditatea grădinelor şi livezilor.

Tyhe=Zeiţa destinului, hazardului şi norocului, Tyhe (grec. Τύχη) este, conform unor surse, fiica lui Hermes si Afrodita.

Autolykos=Fiul zeului Hermes, hoţ de maximă abilitate în arta furtului.

Eros în mitologia greacă, zeul iubirii (Cupidon sau Amor în mitologia romană). Era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) şi al Afroditei (Venus), şi frate cu Anteros. Sub înfăţişarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgeţile lui care nu greşeau niciodată ţinta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât şi în rândul muritorilor. Însăşi Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios şi necruţător.

Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus etc. Cel mai cunoscut în constituie însă dragostea dintre Eros şi Psyche.

69

"L'enlèvement de Psyché"

(tablou de William Bouguereau)

Ares

era în mitologia greacă zeul războiului.

70

Statuia lui AresVila Hadriana (Italia)

Se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului şi era fiul lui Zeus şi al Herei. Cu toate acestea, era dispreţuit de părinţii săi şi de către

ceilalţi zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deşi era simbolul forţei războinice, brutale.

În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături de Hector, el este rănit de către Diomede cu ajutorul Athenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului său, care avea să fie ucis de Heracles, Ares e de asemenea rănit de către erou şi silit să se retragă. La fel, zeul trebuie să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără să poată face nimic. De numele lui Ares e legat şi Areopagul, colina unde, la Atena, era locul unde se judecau crimele de natură religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe Hallirrhothius, fiul lui Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în faţa judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit pentru crima săvârşită, Ares a fost însă iertat.

Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau, era celebră legătura dintre el şi Aphrodita, legătură dată în vileag de către soţul acesteia, Hefaistos. Cultul lui Ares a fost adus în Grecia din Tracia.

La romani Ares era identificat cu zeul Marte.

ArtemisÎn mitologia greacă, Artemis (greacă: (nominativ) Ἄρτεμις, (genitiv) Ἀρτέμιδος) a fost fiica lui Zeus şi Leto şi sora geamănă a lui Apollo. Ea a fost zeiţa vânătorii, pădurilor şi lunii, fiind de multe ori descrisă ca având asupra ei un arc şi săgeţi. Cerbul a fost desemnat un animal sacru pentru ea. Mai târziu, şi-a asumat rolul Eileithyiei în ajutorul naşterii.

Zeiţa Artemisstatuie din Muzeul Luvru

Artemis a fost una dintre cele mai vechi şi venerate zeităţi (Burkert 1985, 149).

71

Asocierea ei târzie cu luna este o idee populară care nu prea are surse. Va fi identificată cu Selena, o Titanidă care a fost o zeiţă lunară, uneori fiind descrisă cu

o semilună pe frunte. Ea a devenit la romani zeiţa Diana şi la etrusci zeiţa Artume.

Atena(greacă: Αθήνα, Athina,Τριτογėνεια, Tritogenia) era una dintre cele mai mari divinităţi ale mitologiei greceşti, identificată de romani cu zeiţa Minerva.

Era zeiţa înţelepciunii, pe care grecii o mai numeau şi Pallas Athena sau, pur şi simplu, Pallas.

Atena era fiica lui Zeus şi a lui Metis. Zeus a înghiţit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să nască, astfel că Atena a ieşit direct din capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot. În momentul când a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat cerul şi pământul. Atena era simbolul atributelor reunite ale părinţilor ei.

AtenaMuzeul Luvru

Ea personifica forţa moştenită de la Zeus, îmbinată cu înţelepciunea şi prudenţa lui Metis. Zeiţă războinică, reprezentată cu coif, suliţă şi egida pe care era zugrăvit capul Gorgonei Medusa, Atena a jucat un rol important în lupta împotriva giganţilor. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de

greci, pe care-i susţine, neputând uita jignirea adusă de Paris. Este cunoscută disputa dintre Atena şi Poseidon cu prilejul împărţirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei doi care-i va dărui bunul cel mai de preţ. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a câştigat în felul acesta întrecerea şi a devenit patroana cetăţii Athenae, care-i poartă de atunci numele.

Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meşteşugurilor, a literaturii şi a agriculturii, a oricărei acţiuni care presupunea ingeniozitate şi spirit de iniţiativă. Ea patrona viaţa socială şi cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunaţi în areopag şi apărătoarea lor în războaie.

72

Demetra

(greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului. Era fiica lui Cronos şi a Rheei şi aparţinea generaţiei olimpienilor. Demetra a avut cu Zeus o singură fiică, pe Persefona, de care era strâns legată atât în ceea ce priveşte cultul cât şi legenda.

Demetra(frescă in Pompei)

În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghiţit-o pe Persefona; ea a fost răpită de unchiul ei, Hades, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile şi nouă nopţi, cutreierând lumea în lung şi-n lat. Nimeni nu-i ştia de urmă. Într-un târziu, Demetra a aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăseşte atunci Olimpul şi jură să nu-şi reia îndatoririle divine şi locul în rândul zeilor, decât în ziua când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis şi zăboveşte o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (vezi şi Triptolemus şi Demophon). Între timp, cum pământul nu mai rodeşte şi holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este

posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe Ascalaphus, singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniţă. Persefona însă trebuie să rămână alături de Hades. La insistenţele lui Demetra se ajunge totuşi la un compromis: şase luni din an Persefona va sta alături de soţul ei în regatul subpământean şi şase luni le va petrece pe pământ, lângă mama ei.

Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoţită de venirea primăverii, de renaşterea naturii şi de plenitudinea verii. Absenţa ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra ducea dorul fiicei sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.

Hera

Regină a zeilor şi oamenilor Hera

Alte titulaturi Hera Argeia, Hera Teleia, Iunona (romani)

Căsătorita cu Zeus

Tată Cronos

73

Mamă Rhea

este în mitologia greacă zeiţa protectoare a căsniciei, a căminului şi a femeilor măritate, precum şi regina zeilor şi a oamenilor. La romani este identificată cu Iunona.

Hera a fost fiica lui Cronos şi a Rheei. Ea a fost înghiţită, la fel ca şi fraţii ei, de către tatăl lor, care se temea să nu fie detronat de fii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost salvat de mama sa, care i-a dat lui Cronos o piatră înfăşurată în scutece. În timpul luptei dintre Zeus şi Cronos, Hera a fost încredinţată zeiţei Tethys şi lui Oceanus, care au crescut-o. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind "soţia legitimă" a stăpânului lumii. În această calitate, ea era considerată protectoarea căminului, a căsătoriei şi, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos şi Eileithyia. Împărţind tronul, dar nu şi

puterea marelui ei stăpân, Hera este adesea înfăţişată ca o soţie geloasă şi nesăbuit de violentă, care uşor se simte jignită şi nu pregetă să se răzbune crunt pentru toate infidelităţile săvârşite de soţul ei. Adeseori, mânia este capricioasă şi nejustificată.

Hera era recunoscută în toată Grecia, în special în oraşele Argos, Sparta şi Micene. Existau de asemenea temple în Samos, Olympia, Corint, Tiryns, Perachora şi Delos.

În perioada Greciei Arhaice, Hera a fost o deitate importantă pentru întreaga populaţie din Elada. Probabil cultul ei este mai vechi decât cel al lui Zeus. În poezia epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus cuvinte grele, dar îl şi preamăreşte, precum fraza: "Eu sunt fiica cea mare a lui Cronos, şi nu sunt onorată doar pe pământ (pentru că sunt zeiţa căsniciei), ci şi pentru că sunt soţia ta şi tu eşti regele zeilor." din Iliada.

Este posibil ca zeiţa Hera să aibă rădăcini de dinainte de sosirea grecilor, la un popor matriarhal. De abia la venirea grecilor indo-europeni i-au fost introduse în cult în perioada ioniană sau miceniană.

Romanii au identificat-o cu zeiţa Iunona, regina oamenilor şi a zeilor în mitologia lor. (Vezi: Iuno (mitologie)

Cu mult timp în urmă, nimfa Echo a avut o aventură cu Zeus. Când Hera află vestea, ea o pedepsi pe nimfă ca atunci când aude pe cineva să tacă, iar la întrebări să răspundă doar îngânând ultimele cuvinte rostite de cel ce i se adresa.

Când Hera auzi că zeiţa Leto va naşte, tată fiind însuşi Zeus. Ea nu o lăsă pe Leto să nască nici pe uscat, nici în nicio insulă din mare. Atunci Poseidon scoase la iveală insula Delos, unde Leto născu doi gemeni, Apollo şi Artemis. Cei doi deveniră zei puternici şi îţi stabiliră casa în Olimp, unde au fost recunoscuţi de toţi zeii.

Hera

.

Odată, Zeus se îndrăgosti de frumoasa Io. Însă acesta fu nevoit să o

74

transforme într-o juncă, ca astfel geloasa Hera să n-o omoare pe biata femeie. Dar Hera o recunoscu pe Io şi o puse în stăpânirea lui Argos, cel cu o sută de ochi. Zeus, făcându-şi milă de Io, îi porunci fiului său, Hermes, să o răpească. Hera însă puse pe urmele lui Io un tăun înfricoşător, care o gonea pe săraca juncă din ţară-n ţară. De

abia în Egipt Zeus îi redădu chipul omenesc şi Io născu un copil pe nume Epafos, care a devenit primul rege al Egiptului.

Cronos

fiul lui Uranus şi al Gaiei, este cel mai tânăr dintre cei 12 Titani. Soţia sa Rhea s-a numărat tot printre titani. Copiii lor au fost Demeter, Hestia, Hera, Hades,

Poseidon şi Zeus.

Este scris că Uranus, care, într-o versiune, şi-a ascuns copiii în măruntaiele pământului (Tartarus) pentru că se îngrozea la vederea lor, era în realitate înfricoşat de puterea uriaşă a lor. Gaia îşi considera odraslele obositoare şi când disconfortul a ajuns la maxim, a ticluit un plan, al cărui scop era să pună capăt pasiunii lui Uranus, pentru ca el să nu mai poată procrea şi astfel să scape de durerile cauzate de urmaşi. Dar, pentru a reuşi, avea nevoie de ajutorul unuia dintre copii. I-a rugat pe toţi, dar numai cel mai tânăr a răspuns rugăminţii. Ca să-l ajute pe Cronos în sarcină, Gaia i-a dat o secere de adamanţiu drept armă.

Cronos s-a ascuns, iar când Uranus a venit să se culce cu Gaia, Cronos şi-a îndeplinit misiunea. Cu o lovitură puternică din secere, Cronos a separat organele genitale de corpul lui Uranus. Din sângele care a căzut pe pământ (Gaia) s-au născut Erinye-ile (Furiile), Giganţii şi Meliae-le (Nimfe ale copacilor-cenuşă manna). În alte versiuni, Afrodita s-a născut din spuma creată de organele sexuale ale lui Uranus, după ce au fost aruncate de Cronos în mare.

Îndată ce Cronos l-a castrat pe Uranus, el şi soţia sa, Rhea, au ocupat tronul. Sub puterea lor a început o perioadă de armonie şi prosperitate, care a devenit cunoscută ca

"Epoca de Aur"; un timp când, se spune, oamenii trăiau fără lăcomie sau violenţă, fără muncă sau nevoie de legi. Dar nu totul era bine pentru Cronos, pentru că ştia că îi este destinat să fie detronat de unul din copiii săi. Pentru a preveni acest lucru, a început să-şi înghită nou-născuţii, luându-i la naştere şi înghiţindu-i întregi, reţinându-i înăuntrul corpului său, de unde nu îi puteau face nici un rău.

Rhea nu era de acord cu gândul de a-şi pierde toţi copiii, şi, cu ajutorul Gaiei, l-a salvat pe Zeus de soarta sa. Rhea a învelit o piatră în hainele lui Zeus, pe care Cronos a luat-o şi a înghiţit-o imediat, crezând că este copilul său. Planul Gaiei şi Rheaei a funcţionat şi copilul Zeus a fost dus în Creta, iar acolo, într-o peşteră de pe Mt. Dicte, capra divină Amaltheia l-a alăptat şi crescut pe bebeluşul Zeus. Când Zeus a devenit un bărbat tânăr, s-a întors pe domeniul tatălui său şi, cu ajutorul Gaiei, l-a obligat pe Cronos să îi regurgiteze pe cei cinci copii înghiţiţi anterior. (În unele versiuni, Zeus a primit ajutor de la Metis, care i-a dat lui Cronos o poţiune, care l-a făcut să vomite fraţii şi surorile lui Zeus). Zeus a condus revolta împotriva dinastiei de titani a tatălui său, şi, după zece ani, i-a învins şi i-a exilat.

După o altă legendă, Cronos s-ar fi împăcat cu Zeus, şi ar fi domnit pe pământ printre

75

oameni, ca un rege bun şi înţelept. Târziu, în epoca de fier, când se spunea că oamenii ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se urca din nou la ceruri. În afara copiilor născuţi cu Rhea, Cronos a mai avut, cu Philyra, un copil cu înfăţişare de om şi cal în acelaşi timp, pe nume Chiron.

Romanii îl echivalează pe Cronos cu Saturn, zeitate care patrona muncile agricole şi roadele pământului. În Atena, în a 12-a zi a lunii Hekatombaion, se ţinea un

festival în cinstea lui Cronos, care se numea "Kronia". Era o sărbătoare a recoltei. În artă, Cronos era înfăţişat ca având o secure folosită la culegerea recoltei, dar aceasta a fost şi arma cu ajutorul căreia la castrat pe tatăl său.

Numele său poate deriva din verbul kreno, care înseamnă "a exersa balansul", "a domni peste", "a guverna".

Hefaistos

(greacă Ἥφαιστος Hêphaistos) reprezintă, în mitologia greacă, zeul focului, al metalelor şi al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan. Fiul şchiop al lui Zeus şi al Herei, meşter neîntrecut, creaţiile sale extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme şi armuri miraculoase, obiecte care se mişcă singure (un fel de roboţi superperfecţionaţi), sau chiar pe Pandora şi cutia acesteia. Este

personificarea focului în cele 3 ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activităţi, inclusiv la prelucrarea metalelor), precum şi focul atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita. Căsătoria cu Afrodita a avut loc din cauză că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un jilţ fermecat cu care a prins-o pe zeiţă. Drept jertfă a cerut să se căsătorească cu Afrodita. Zeii s-au mirat: Cum să se însoare slutul cu zeiţa frumuseţii?

Hestia

În mitologia greacă, Hestia (gr. Ἑστία ) a fost zeiţa căminului, a focului sfânt, prima fiică a lui Cronos şi Rheei, soră a lui Zeus, Poseidon, Demetra, Hera şi Hades. Cu toate că a fost curtată de Apollo şi de Poseidon, Hestia a obţinut de la Zeus dreptul de a-şi păstra virginitatea pentru totdeauna. În plus, Zeus i-a acordat onoruri excepţionale: i se închina un cult în toate casele oamenilor şi în templele tuturor zeilor. Aşa cum căminul domestic era

centrul religios al locuinţelor umane, Hestia era centrul religios al locuinţei divine. Această imobilitate a Hestiei explică faptul că nu a jucat nici un rol în vreo legendă. A rămas un principiu abstract, întruchipând ideea de cămin, nemanifestându-se ca o divinitate personală.În mitologia romană, Hestia este echivalentă cu Vesta. Hestia este menţionată de Hesiod, Diodorus Siculus, Platon, Aristofanes, Pausanias, Suidas, Ovidiu şi Cicero.

Atlas,

76

unul dintre titani, fiul lui Iapetus şi al Clymenei (Themis) şi frate cu Epimetheus, Menoetius şi cu Prometeu. A avut numeroase fete cu Pleione, fiica lui Oceanus, şi cu Hesperia fiind tatăl

Pleiadelor şi Calipso.

Atlas a adus mărul de aur al Hesperidelor lui Hercule, a participat la lupta dintre giganţi - prima generaţie de divinităţi monstruoase, violente - şi olimpieni. Învins de către aceştia din urmă, el a fost pedepsit de Zeus, fiind osândit să poarte veşnic pe umerii săi bolta cerească. Conform unei alte tradiţii, Atlas ar fi fost împietrit de către Perseus, fiind transformat în stâncă la vederea chipului Meduzei.

Haos

(sau Chaos) era personificarea haosului, a spaţiului nelimitat care, în concepţia celor grecilor, ar fi existat înainte de crearea lumii. Divinitate străveche, Haos era considerat de către unii drept fiul lui Cronos, de către alţii drept tatăl lui Erebus, Aether, Hemera şi Nyx.

Etimologia termenului provine din limba greacă: ( χάος, cháos) prin care se

subînţelege o lume neformată, dezordonată, care după Hesiod a existat înaintea zeilor.

Prin explicarea mai detailată a termenului se poate asemăna această expresie cu un hău căscat (o prăpastie) ceeace se găseşte în greacă: (χαίνω. "a căsca"), zeii apăruţi în acesată perioadă ar fi fost Gaia, Nyx, Erebos, Eros şi Tartaros.

77

Din punct de vedere geografic Haos după Hesiod ar fi o prăpastie de pe peninsula Peloponez, asemănată cu prăpastia dinainte de existenţa lumii ordonate Cosmos.

In prima parte a bibliei în legătura cu facerea lumii, în prima carte Facerea a lui Moise este amintit Haos în limba ebraică: ֹב�הּו הּו ָו� ce ar însemna (Tohuwabohu) ֹת�"mutare".

Charon

În mitologia greacă, Charon este luntraşul lui Hades. El îi trecea pe cei proaspăt morţi peste râul Acheron dacă îşi puteau plăti călătoria. În Grecia antică, cadavrelor le era adesea pusă o monedă sub limbă pentru a putea plăti luntraşului Charon. Cei care nu puteau plăti aveau de pribegit o sută de ani pe malurile râului Acheron.

În Eneida lui Virgil, mai exact în cartea a şasea, Sibyla îl ajută pe Enea să treacă râul în direcţia inversă şi să se întoarcă în lumea celor vii.

Charon era fiul lui Erebus şi a zeiţei nopţii, Nyx, cunoscută şi sub denumirea de Nox.

El era portretizat ca un moşneag ţâfnos sau ca un demon care purta un ciocan dublu.

Charon traversând Styx-ul (tablou de Joachim Patenier, 1515)

Cele trei Graţii

78

În mitologia greacă, Graţiile (sau Cele trei Graţii) (în greacă Karites), erau personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine. Romanii le numeau Gratiae. Erau fiicele lui Zeus şi ale Eurynomei, trei la număr: Aglaia, Euphrosyne şi Thalia. Sălăşluiau în Olimp, unde trăiau alături de muze şi erau deopotrivă protectoarele poeţilor. Erau socotite când însoţitoarele lui Apollo, când ale Athenei sau ale Aphroditei, mai rar ale lui Dionis.

"Cele trei Graţii"(sculptură de Antonio Canova)

Dionis

(în greacă Διόνυσος Dionysos) era

în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.

Legenda şi cultul

Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a

Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori". Ca să-şi ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas şi a soţiei acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera şi, drept răzbunare, minţile lui Ino şi lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredinţează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi şi Hyades), mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganţii, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin. Conform legendelor, şi-a propagat el însuşi cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia şi, în sfârşit, în India. Pe muritori, zeul îi învaţă să cultive viţa de vie. În plus, el avea darul de a face să ţâşnească din ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Faţă de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le minţile (ca în cazul regilor Lycurg şi Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, şi a luat-o de soţie. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă şi în Infern ca să-şi salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat,

79

astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reuşit să-l aducă în Olimp şi pe Hefaistos, fiul infirm cu care se ruşina Hera. Însoţitorii lui Dionis erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele, tiadele şi bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuşi cu iederă sau frunze de viţă de vie şi purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viaţă sălbatică, vâna animalele pădurii şi le devora crude. Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină"[1].

Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume veche (vezi şi originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiţei trace Bendis, era venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns şi în India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă şi Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al vieţii odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunţii lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată primăvara din lumea umbrelor.

Atât educaţia acordată de nimfele din Nisa cât şi miturile regilor Lycurgus şi Pentheus denotă originea străină a zeului. Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. În luna februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile şi marcau atăt fermentarea vinului nou căt şi deschiderea sezonului de navigaţie. Într-o "Nuntă Sfântă" ("Hieros Gamos"), soţia lui arhon basileus se dăruia zeului, care era

sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se ţineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern şi aveau funcţia de a alunga spiritele morţilor din cetate. Leneele din decembrie şi ianuarie erau caracterizate de reprezentaţii teatrale de tip cultic, asemenea micilor şi marilor Dionisii, care erau influenţate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece şi dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare şi de recitare a ditirambilor a luat fiinţă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă. Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis şi doar vara lui Apollo. Misterele zeului, iniţiate de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca imperială.

Dionis în artele plastice

Dionis navigând, tava lui Exekias, ca. 550-530 î. e. n.

Primele reprezentări ale zeului Dionis în mijlocul cortegiului său, adesea însoţit şi de Ariadne, se întălnesc pe vazele greceşti din secolul VI î. e. n. Celebre sunt scena "Întoarcerii lui Hefaistos în Olimp" de pe aşa-numita vază a lui François, cea cu menade a pictorilor olarilor Kleophrades (München), Amasis (Würzburg şi Louvre) şi Kleophon, şi în fine cea a călătoriei zeului pe mare, spre Naxos, de pe tava lui Exechias (München, Staatliche Antikensammlung).

80

Detaliu cu Dionis (mijloc) de pe frontonul de est al Parthenonului, ca. 440-432 î. e. n., British Museum London, imagine Urban 2006.

La jumătatea secolului V î. e. n. se produce o schimbare în iconografie; zeul care fusese până atunci bărbos, încununat cu iederă şi purtând veşminte lungi, ia de acum încolo o înfăţişare adolescentină. Atributele îi sunt pe lângă tirs, toiagul său ornat cu conuri de pin şi frunze de viţă de vie, un kantharos (vas pentru vin), pantera şi şarpele. Cu aceste atribute e reprezentat de Lydos, pe craterul lui Pronomos (Napoli 3240) şi în scena gigantomahiei de pe friza de est a Parthenonului, metopa "Est 2" (in situ Atena). Pe aceeaşi friză de est a Parthenonului figura Dionis şi în sfatul olimpienilor înaintea luptei cu giganţii, ca ideal al nudului grecesc împodobea frontonul de est al templului[2]. Din secolul al IV-lea reprezentarea ca tânăr imberb

devine canonică, după cum se poate observa pe vasele din Panticapaion (Kerci, Ucraina) şi din regiunea Puglia sau în reliefurile monumentului lui Lisicrate din Atena, care descriu lupta cu piraţii tirenieni. Paralel supravieţuieşte în operele elenistice arhaizante şi tipul zeului bărbos, prin aşa-zisul tip "Louvre-Freiburg". Dionis mai poate fi reprezentat, începănd cu sec. IV î. e. n., şi prin măşti, datorită originii teatrului din cultul său.

Iniţierea în cultul dionisiac, scene din anii 50 î. e. n. din Pompei, "Vila Misterelor", imagine Martin Herbst 2003.

Reprezentări ale zeului se întâlnesc des în pictura murală din Pompeii, de pildă ca patron al misterelor într-un ciclu scenic influenţat de cultul orfic în "Vila Misterelor" sau, împreună cu Ariadne pe insula Naxos, într-o scenă din "Casa del Citarista" (azi în Museo Archeologico Nazionale, Napoli). Nunta cu Ariadne şi cortegiul dionisiac sunt şi temele preferate de sarcofagele şi mozaicurile romane.

Arta medievală nu îi acordă multă atenţie zeului. Dacă este totuşi înfăţişat, de exemplu în ilustraţii ale manuscriselor lui Hrabanus Maurus şi Fulgentius-Metaforalis, atunci în postura de zeu al vinului, cu o cunună din viţa de vie şi cu o cupă în mână.

Diego Velázquez: "Los Borrachos", 1628/29, Prado, Madrid Johann Heinrich von

Dannecker: "Ariadne pe panteră", 1814, stadiu din 1889

81

Astfel îl reprezintă, mult mai des, şi artiştii renascentişti. Bacchanalele sunt de exemplu o temă a gravurilor lui Andrea Mantegna, care îl influenţează şi pe Albrecht Dürer. Dionis-Bacchus apare la ambii artişti ca satir durduliu şi ameţit de băutură. Acest tip se regăseşte mai târziu la Tiţian ("Il Baccanale degli Andrii", ca. 1518, Prado, Madrid) şi la Peter Paul Rubens ("Bacchus", 1638-40 , 191 x 161.3 cm, Ermitaj, St. Petersburg]) .

Michelangelo di Merisi, numit Caravaggio: Bacchus, ca. 1596, 95 × 85 cm, Galleria degli Uffizi, Florenţa

Michelangelo Buonarroti îl sculptează în tinereţea lui chiar pe zeul Dionis clătinându-se şi având înfăţişarea unui adolescent molatic (sculptură din marmură, 1497/98, Galleria degli Uffizi Florenţa)[2], şocându-şi puternic contemporanii, care căutau în imitarea artei antice idealul bunei măsuri. În felul acesta neconformist, ca

întruchipare a senzualităţii şi a vanităţii în figura unui tinerel stricat, îl pictează şi Caravaggio. Acesta s-a identificat chiar cu zeul în autoportretul în postura de "Bacchus bolnav" (ca. 1593, Galleria Borghese, Roma) [3]. În baroc tipul acesta iconografic se transformă, subordonat tematicii vanităţii, într-un copilandru bând vin, de exemplu la Guido Reni (Gemäldegalerie Dresda).

Pictura flamandă îi consacră lui Bacchus în secolele XVI şi XVII un loc în festivităţile campestre, în mijlocul ţăranilor, de pildă în "Nunta ţărănească" a lui Johann Liss (Szépmüvészeti Múzeum, Budapesta). Acest motiv e preluat şi de Velázquez (imaginea din stânga).

Educaţia lui Dionis de către nimfe şi legătura lui amoroasă cu Ariadne devin teme ale protoclasicismului francez din epoca raţionalismului, de exemplu la Nicholas Poussin, în "Mercur îl încredinţează pe Bacchus nimfelor", ca. 1625-27, Musée du Louvre, dar şi în diverse reprezentări ale Bacchanalelor cu accentul pus pe exercitarea cultică a dansului şi a muzicii.

Arta rococoului nu a mai fost atât de interesată de temă, ea tinzând spre aplanarea pasiunilor în viziunile ei graţioase.

Artiştii l-au citat pe Dionis doar ca personificare a toamnei sau a lunii octombrie. Ca o concluzie a atitudinii secolului XVIII faţă de zeu pare interpretarea cu un iz uşor sentimental dată salvării Ariadnei de către clasicistul german Johann Heinrich von Dannecker; în celebrul său grup statuar "Ariadne pe panteră" (1814, Liebieg-Museum, Frankfurt) este exemplificată puterea femeii asupra pasiunilor masculine.

De-abia naturalismul îl redescoperă cu adevărat pe Dionis, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, de pildă în autoportretul în care Lovis Corinth se reprezintă ca un Bacchus cherchelit, exponent al vitalităţii triumfând asupra morţii (1908, colecţie particulară). Bacchus corespunde în acest rol lui Pan în literatura naturalismului (Knut Hamsun) şi Dionis-ului nietzschean din "Naşterea tragediei".

82

Zeul Dionis.Statuie de marmură din sec. II, Musée du Louvre

Michelangelo di Merisi, numit Caravaggio:

Bacchus, ca. 1596, 95 × 85 cm, Galleria degli

Uffizi, Florenţa

Bacchus, ca. 1596, 95 × 85 cm, Galleria degli

Uffizi, Florenţa

83

Johann Heinrich von Dannecker: "Ariadne pe panteră", 1814, stadiu din 1889

Gaia

era în mitologia greacă personificarea Pământului, considerată în vechime drept element primordial din care se trăgeau toţi ceilalţi zei. Gaea s-a născut după Chaos (Haosul), zămislindu-i, la rândul ei, pe Uranus (Cerul), Ourea (Munţii) şi pe Pontus (Marea). Din unirea ei cu Uranus s-au născut titanii, titanidele şi ciclopii.

Toţi aceşti copii ai Geei îl urau însă pe tatăl lor, Uranus, fiindcă îi silea să trăiască în adâncurile pământului şi nu le îngăduia să vadă lumina zilei. Pentru a-şi scăpa copiii de tirania lui Uranus, Geea l-a ajutat pe unul dintre ei, pe Cronos, să-şi mutileze tatăl,dar inainte de a-l mutila, Uranus arunca asupra lui Cronos un blestem care spunea ca si el va fi nimicit de unul dintre fii lui . Din picăturile de sânge scurse de la Uranus, care au căzut pe pământ şi l-au fecundat, s-a născut o nouă generaţie de copii: eriniile, giganţi şi nimfele. După mutilarea lui Uranus, Geea s-a unit cu celălalt fiu al ei, Pontus, şi a zămislit o serie de divinităţi marine, printre care se numărau Ceto, Nereus şi Thaumas.

Domnind asupra universului, Cronos speriat de blestem, se dovedeşte însă la fel de tiran ca şi tatăl sau. Atunci Geea hotărăşte să-l nimicească şi pe el. Cronos se unise de mai multe ori cu sora sa Rhea, şi avusese cu ea mai mulţi copii, pe care însă îi înghiţise pe rând. Când a fost să-l nască pe Zeus, ca să-şi scape copilul de furia tatălui, Rhea a cerut sprijinul Geei. Aceasta i-a dezvăluit voia destinului: Zeus avea să supravieţuiască şi să-şi doboare tatăl, cu sprijinul titanilor. Cu ajutorul Geei, Rhea reuşeşte să-l înşele pe Cronos şi să-l ascundă pe Zeus. Mai târziu, când Zeus ajunge să conducă destinele lumii, Geea, nemulţumită şi de cârmuirea lui, dă naştere - unindu-se de data aceasta cu Tartarus - unor fiinţe monstruoase: Typhon şi Echidna. Typhon le declară război zeilor, care mult timp sunt înspăimântaţi de forţa lui uriaşă.

Tot Geei îi sunt atribuiţi - după diferite versiuni - numeroşi alţi copii monstruoşi, printre care: Antaeus, Caribda, harpiile etc. Într-o perioadă mai târzie Geea trece drept mama tuturor zeilor şi ulterior cultul ei se identifică fie cu cel al zeiţei Demeter, fie cu cel al Cybelei. În mitologia romană Geea poartă numele de Tellus.

În tradiţia românească, Geea s-a păstrat, sub forma Gaia, în expresia „lua-te-ar gaia!”, care înseamnă de fapt „lua-te-ar pământul, de-ai muri!”.

84

Eos - Aurora

Pământul (Gaia) puternic şi îmbelşugat dădu naştere cerului albastru de necuprins, Uranus, şi acesta se întinse deasupra Pământului. Uranos si Geea au avut 6 fii şi 6 fiice, numiţi titani, puternici şi de temut. Titanul Hyperion şi soţia sa Theia au adus pe lume copiii lor: Soarele - Helios, Luna - Selene, şi Zarea împurpurată - Eos (Aurora), cea cu degete trandafirii. De la Astreos şi Eos au purces toate stelele care scânteiază pe cerul întunecat al nopţii şi toate vânturile: Boreas - vântul furtunos de miazănoapte, Euros - cel de răsărit, Notos - vântul umed de miazăzi, Zefyros - vântul blând de apus, purtător de nori bogaţi în ploaie.

Deoarece reprezenta zorii, grecii o numeau "zeiţa cu degetele trandafirii". A fost pedepsită de Afrodita să fie o eternă îndrăgostită.

Erebus, sau Erebos, este personificarea întunericului primordial. Erebus este fiul lui Chaos, vidul iniţial din care s-au dezvoltat toate lucrurile, ştiut ca şi Întunericul. Conform Teogeniei lui Hesiod, Erebus s-a născut odată cu Nyx (Noaptea), şi este tatăl lui Aether (atmosfera superioară) şi Hemera (Ziua). Charon, luntraşul care conducea morţii peste râurile din regiunea infernală, este presupus a fi fiul lui Erebus şi Nyx.

În legendele ulterioare, Erebus este echivalent cu infernul subteran. În această versiune, Hades era împărţit în două regiuni: Erebus, prin care toţi morţii trebuiau să treacă imediat după ce muriseră, şi Tartarus, regiunea cea mai adâncă, unde erau ţinuţi prizonieri Titanii. În comedia lui Aristofan "Păsările" se spune că Erebus şi Nyx sunt şi părinţii lui Eros, zeul dragostei.

Numele lui Erebus este deseori folosit (metaforic) pentru Hades.

Titanii: Oceanus

85

Coeus Crius Hyperion Iapetus Cronos Atlas

Theia Rhea Themis Mnemosyne Phoebe Thetys

Oceanus este zeul şi personificarea marilor ape care înconjurau - în concepţia celor vechi - lumea locuită, iar mai târziu personificarea Oceanului Atlantic, socotit hotarul vestic al lumii vechi.

Oceanus era cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus şi al Gaiei. Din unirea lui cu sora sa Tethys s-au născut oceanidele. El era socotit deopotrivă tatăl tuturor apelor curgătoare - peste trei mii la număr - al marilor fluvii, al râurilor şi al izvoarelor.

Theia este fiica lui Uranus şi Gaia, soră cu Themis, Dione şi Phoibe. În mitologia greacă Theia este una din titanide. Din unirea sa cu Hyperion s-au născut Helios (soarele), Eos (aurora) şi Selene (luna).

Theia este menţionată de Hesiod, Pindar, Apollodorus şi Hyginus.

Coeus, unul dintre titani (mitologie greacă), fiul lui Uranus (cerul) şi Gaia (pământul). În traducere, Coeus în greacă înseamnă "întrebare" sau "chestiune". În mitologia greacă, Coeus este titanul inteligenţei. Împreună cu Phoebe, Coeus a conceput zeiţele Leto şi Asteria. Coeus este menţionat de Hesiod, Eschil, Apollodorus, Pausanias, Diodorus Siculus, Hyginus, Ovidiu, Virgiliu şi Valerius Flaccus.

Crius a fost unul dintre titani, fiul zeilor Uranus şi Gaia.

Rhea s-a căsătorit cu titanul Cronos şi a avut şase copii: Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Deoarece Cronos îşi mânca copiii, a hotărât să-l salveze pe cel din urmă. Astfel, Zeus a fost singurul care a scăpat de mânia tatălui şi cel care l-a şi detronat.

86

Hyperion (l.gr. υπξρ-ιων - cel ce se mişcă deasupra; υπξρι-ων - cel care este deasupra) este unul dintre cei şase titani, fiul lui Uranus şi al Geei.

Uneori Hyperion era identificat cu soarele însuşi. De cele mai adeseori însă, el era socotit tatăl lui Helios (Soarele) şi a zeiţelor Eos (Dimineaţa) şi Selene (Luna), iar căsătorit cu Theia era considerat tatăl tuturor aştrilor.

Un mit mai pragmatic, citat de Diodor din Sicilia, spune că Hyperion "a descoperit mişcarea soarelui, a lunii şi a celorlalte astre", împărtăşind aceste cunoştinţe de observaţie obiectivă şi celorlalţi oameni.

După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era fiul Cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii, un titan ucis din invidie de alţi tirani.

După Homer, Hyperion este Soarele însuşi.

Themis este în mitologia greacă zeiţa dreptăţii şi poartă peste tot balanţa dreptăţii. Ea este fiica zeilor Gaia şi Uranus, adică a cerului şi a pămîntului. Themis înseamnă "legea naturii" şi era considerată personificaţia ordinii divine, a legii şi a obiceiurilor.

O faptă memorabilă a titanidei Themis este că a mijlocit pe lângă Zeus, în timpul potopului, să se potolească şi să aibă milă de singurii oameni care mai supravieţuiau, Deucalion şi Pira, nepoţii ei, care au curăţat de buruieni şi au reaprins focul sacru. De aceea, această zeiţă a fost mult iubită de grecii antici.

Simbolurile ei sunt: balanţa şi sabia.

87

Themis

Mnemosyne a fost în mitologia greacă una dintre titanide, fiica lui Uranus şi a Gaiei. Din unirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze. Mnemosyne personifica Memoria.

Iapetus, unul dintre titani, era fiul zeilor Uranus şi Gaia. A avut mai mulţi copii cu oceanida Clymene: pe Atlas, Epimetheus, Menoetius şi Prometheus. Iapetus a fost înfrânt în lupta cu olimpienii şi prăvălit de Zeus în Tartarus.

În mitologia greacă, Phoebe, fiica lui Uranus şi a Gaiei, este o titanidă. În mod tradiţional, este asociată cu luna. Este mama lui Leto şi a Asteriei şi de asemenea bunica lui Apollo şi a lui Artemis.

Un alt personaj numit Phoebe, este fiica lui Leucippus (fiind astfel una dintre lecipide).

Phoebe şi Asteria(Pergamonaltar, Berlin

Thetys este, în mitologia greacă, zeiţa apelor şi mama pricipalelor fluvii cunoscute de greci. Părinţii săi sunt Gaia şi Uranus. Soţul ei este Oceanus. Ei sunt părinţii a trei mii de oceanide

88

(nimfe) care simbolizează toate apele de pe pământ. Mai este numită şi zeiţa titanidă.

Legendele spun că ea a avut grijă de Hefaistos, fiul nedorit al Herei.

Altă legendă spune că ar fi mama Herei.

Tot o legendă spune că e fiica lui Zeus.

O altă Thetys, fiica profetului mării, Nereus (una dintre cele 50 de nereide), a avut un copil cu Peleus, pe nume Ahile.

Lupta dintre nereida Thetys şi Peleus

89

90