Titlul original  JULES VERNE
 
CORABIE LA ORIZONT
La 18 octombrie 1827, pe la orele cinci dup-amiaza, o micu ambarcaiune levantin naviga cu toate pânzele sus, cu vântul din pupa, încercând s ajung înainte de cderea nopii în portul Vitylo, la intrarea în golful Coron. 
 
5
reprezint golful Coron, deschis între Messenia i Magna; cea de-a doua, este golful Maraton, o rscroiala ampl în litoralul austerei Laconia; cea de-a treia este golful Nafplion, ale crui faleze calcaroase despart Laconia de Argolida.
În primul dintre aceste trei golfuri se afl portul Vitylo. Spat la liziera malului su oriental, în fundul unei anse neregulate, el ocup primele contraforturi maritime ale masivului Taygetos, a crui prelungire orogarfic formeaz osatura acestui inut al Magnei. Sigurana bazinului su, orientarea cilor sale de acces, înlimile care îl domin fac din acest port unul dintre cele mai bune refugii, pe o coast btut neîncetat de toate vânturile acestor mri mediteraneene.
Corabia, care se lupta cu o briz destul de puternic venind dinspre nord-nord-vest, înc nu putea fi vzut de pe cheiurile portului Vitylo. Le mai separa o distan de vreo ase sau apte mile. Dei cerul era foarte limpede, numai vârful celor mai înalte pânze ale sale se desena pe fundalul luminos al zrii îndeprtate. 
Dar ceea ce nu se putea vedea de jos, se putea vedea de sus, adic de pe culmea crestelor care domin satul. Vitylo este construit ca un amfiteatru, pe abruptele stânci care protejeaz antica acropol a Kelaphei. Deasupra acesteia se înal vreo câteva turnuri vechi, în ruin, cu o origine posterioar curioaselor rmie ale unui templu închinat lui Serapis, ale crui coloane i capiteluri în stil ionic împodobesc înc biserica din Vit ylo. În apropiere de aceste turnuri se ridic, de asemenea, dou sau trei capele mici, puin frecventate, în care slujesc nite clugri. 
Aici, se cuvine s cdem la învoial asupra cuvântului „slujesc" i chiar asupra calificativului de „clugr", aplicate caloierilor de pe coasta messenian. Unul dintre acetia, de altfel, care tocmai îi prsise capela, va putea fi apreciat, mai jos, dup firea sa. 
 
6
ca fiind nite sfinte din noua religie. Chiar i în zilele noastre, dup cum atrgea atenia domnul Henry Belle, „ei confund semizeii cu sfinii, spiriduii din vile fermecate cu îngerii Paradisului, invocând în rugciuni atât sirenele i furiile, cât i pe Panaghia. Din aceast pricin apar unele practici bizare, nite anomalii care stârnesc râsul i, uneori, un cler teribil de încurcat când vine vorba s descâlceasc acest haos, prea puin ortodox. 
Mai ales în primele decenii ale acestui secol –  adic acum cincizeci de ani, epoca la care s-a petrecut povestea noastr –  , clerul din peninsula elenic era înc i mai netiutor decât acum, iar clugrii, lipsii de griji, naivi, prietenoi, „copii de treab", preau destul de puin api s pstoreasc populaia, superstiioas din fire. 
Mcar dac aceti caloieri ar fi fost doar netiutori! Ins, în anumite regiuni ale Greciei, mai ales în inuturile slbatice ale Magnei, ceretori prin natura lor i împini de nevoie, milogi împtimii dup drahmele pe care le mai aruncau câteodat caritabilii cltori, neavând alt ocupaie decât a întinde credincioilor la srutat vreo icoan apocrif de sfânt sau de a aprinde candela în troia vreunei sfinte, disperai de srccioasele lor venituri, obinute din dijme, spovedanii, înmormântri i botezuri, aceti monahi srmani, recrutai, de altfel, din clasele cele mai de jos, nu se ddeau în lturi s îndeplineasc meseria de pândari –   i ce mai pândari!  —   pentru localnicii de pe rm. 
Astfel, marinarii din Vitylo, înirai în port în felul acelor lazzaroni crora le trebuie ceasuri întregi ca s se odihneasc dup o munc de cinci minute, se trezir subit, când îl vzur pe unul dintre caloierii lor coborând iute spre sat, agitându-i braele. 
Acesta era un brbat de vreo cincizeci sau cincizeci i cinci de ani, puin spus gras, mai curând împnat cu acea grsime specific pe care o produce trândvia, i al crui chip perfid nu putea inspira decât o minim încredere.   —  Hei! ce s-a întâmplat, printe, ce s-a întâmplat? strig
unul dintre marinari, alergându-i în întâmpinare.
 
7
Vitylianul vorbea pe nas, cu acel accent care te fcea s crezi c Naso fusese unul dintre strmoii elenilor, i în acel dialect maniot, în care se amestec greaca, turca, italiana i albaneza, de parc ar fi aprut pe vremea turnului Babei.   —  Au nvlit ienicerii lui Ibrahim pe culmile Taygetosului?
întreb un alt marinar, schiând un gest de nepsare, care trda un patriotism destul de firav.  —  Barem s nu fie francezii! îi rspunse primul vorbitor.   —   Tot un drac! replic un al treilea.  Iar acest rspuns arta c lupta, pe atunci în cea mai
încrâncenat perioad a sa, nu îi interesa decât în trecere pe aceti indigeni din captul Peloponesului, foarte diferii de manioii din Nord, care se remarcaser atât de strlucit în rzboiul de Independen. 
Îns rotofeiul caloier nu putu da un rspuns nici unuia, nici celuilalt. I se tiase rsuflarea coborând pe faleza povârnit. Pieptul su de astmatic gâfâia. Voia s vorbeasc, dar nu reuea. Barem, unul dintre strmoii lui din Elada, soldatul de la Maraton, înainte de a cdea mort, putuse anuna victoria lui Miltiade. Acum îns nu era vorba nici despre Miltiade, nici despre rzboiul atenienilor cu perii. Abia dac se putea spune c era vorba tot despre greci, referitor la aceti slbatici locuitori din cotlonul cel mai îndeprtat al Magnei.   —  Ei! zi o dat, printe, zi o dat! strig un btrân
marinar, pe nume Gozzo, mai nerbdtor decât ceilali, ca i când ar fi ghicit ce urma s anune clugrul. 
Acesta reui, în sfârit, s-i recapete suflul. Apoi, întinzând o mân spre zare:   —  Corabie la orizont! spuse el. La aceste cuvinte, toi trântorii srir în picioare, btur
din palme i o zbughir ctre un stei de piatr, care strjuia portul. De acolo, privirea putea îmbria întinderea mrii pe un sector mai vast.
 
8
mrii. Nimic de felul acesta –  sau, mai degrab, dac vreun lucru îi pasiona acum pe aceti indigeni, era dintr-un motiv cu totul deosebit.
Într-adevr, în momentul în care scriem –  nu în momentul în care s-a petrecut povestea noastr –, Magna este înc un inut aparte în cuprinsul Greciei, redevenit regat independent prin voina puterilor europene, semnatare ale  Tratatului de la Adrianopol, din 1829. Manioii, cel puin purttorii de azi ai acestui nume, care triesc pe limburile alungite între golfuri, au rmas pe jumtate barbari, mai preocupai de libertatea proprie decât de aceea a ârii lor. In plus, acest neam de la captul Moreei de Jos a fost, din toate timpurile, aproape cu neputin de supus. Nici ienicerii turci, nici jandarmii greci n-au izbutit s-l stpâneasc. Certrei, rzbuntori, transmiându-i, precum corsicanii, ura de familie, care nu se poate stinge decât în sânge, tâlhari înc din scutece i totui ospitalieri, asasini, dac furtul nu se putea fr ucidere, aceti slbatici munteni se consider, nici mai mult, nici mai puin, decât descendeni direci ai spartanilor; dar, izolai pe aceste ramificaii ale masivului  Taygetos, unde se pot numra mii de micue citadele sau „pyrgos", aproape inaccesibile, ei joac bucuroi rolul echivoc al cetelor medievale de tâlhari, ale cror drepturi feudale se exercitau prin lovituri de pumnal, i focuri de flinte. 
Dac, în prezent, manioii sunt înc semislbatici, atunci este lesne de închipuit cum trebuie s fi fost acum cincizeci de ani. Înainte ca raidurile vapoarelor cu aburi s fi pus capt, în mod radical, jafurilor pe mare, în timpul primelor trei decenii ale acestui secol, ei au fost cu siguran cei mai îndârjii pirai de care se puteau teme vasele de comer pe toate rutele spre factoriile levantine.
 
9
Magnei purta numele deosebit de revelator de Kakovonni, iar kakovonnioii, clare pe acest vârf cu care se încheie capul Matapan, puteau opera nestingherii. Pe mare, atacau corbiile. Pe uscat, le atrgeau prin semnale luminoase îneltoare. Pretutindeni, le jefuiau i le ddeau foc. C echipajele acestora erau alctuite din turci, egipteni sau chiar greci, nu conta  –   îi masacrau fr mil sau îi vindeau ca sclavi pe coastele berberilor. Când srcia a început s se înstpâneasc peste ei, iar cabotierele au devenit rare prin împrejurimile golfului Coron sau ale golfului Maraton, în larg de Cerigo sau de capul Gallo, au înlat rugciuni publice spre zeul furtunilor, ca s binevoiasc s le dea plocon vreun vas de mare tonaj i cu o încrctur bogat. Nici caloierii nu s-au lsat mai prejos, rugându-se pentru maximul de profit al credincioilor lor. 
Or, de vreo câteva sptmâni, jaful nu le fusese oferit. Nicio corabie nu nimerise pe rmurile Magnei. De aceea fu o explozie de bucurie atunci când clugrul ls s-i scape aceste cuvinte, întretiate de horcieli astmatice: „Corabie la orizont!"
Aproape imediat s-au fcut auzite btile surde ale simandrului, un soi de clopot de lemn cu limb de fier, des întâlnit prin aceste provincii, unde turcii nu îngduie folosirea clopotelor de metal. Dar lugubrele ciocnituri au fost suficiente ca s adune în port  o gloat avid, brbai, femei, copii, câini fioroi i de temut, cu toii deopotriv numai buni pentru jaf i masacru. 
Între timp, vitylienii, strâni pe stânca înalt, se certau în gura mare. Ce era aceast corabie semnalat de caloier? 
 
10
presupunerile privitorilor se încruciau din minut în minut.   —  Este un chebek! spunea unul dintre marinari. Tocmai i-
am vzut pânzele ptrate pe catargul focului!   —  Ba nu! rspundea un altul, este o pinc ! Uitai-v la
spatele înlat i la etrava umflat!   —  Chebek sau pinc! Deh! cine ar putea s deosebeasc
de-i una sau alta la o asemenea distan?   —  N-ar fi mai degrab o polacr cu vele ptrate? observ
un alt marinar, care îi fcuse un ochean din amândou mâinile strânse la ochi.  —  Doamne-ajut! rspunse btrânul Gozzo. Polacr,
chebek sau pinc, toate au trei catarge, i mai mult fac trei catarge decât dou, când e vorba s pice prin locurile noastre o încrctur zdravn de vinuri de Candia sau de stofe de Smirna!
La aceast observaie de bun-sim, toi privir cu i mai mare atenie. Corabia se apropia i cretea încetul cu încetul; dar, tocmai fiindc inea vântul strâns, nu se vedea decât din fa. Ar fi fost, aadar, peste poate s afirmi c avea dou sau trei catarge, adic dac s presupui c încrctura sa era sau nu considerabil.   —  Pfui! nenorocire
 
tartan! strig caloierul, nu mai puin dezamgit ca restul auditoriului.
C exclamaiile de dezamgire au însoit aceste dou observaii, este de prisos s mai spunem. Îns, orice fel de ambarcaiune ar fi fost aceea, se putea deja aprecia c nu cântrea mai mult de o sut sau o sut douzeci de tone. La urma urmei, puin conta c încrctura sa nu era enorm, dac era preioas. Exist i feluci simple, ba chiar i tartane care sunt încrcate cu vinuri de soi ori cu stofe scumpe. In acest caz, merita s fie atacate i s le aduc un câtig gras cu atât de puin osteneal! Nu avea rost s dezndjduiasc de pe-acum. De altfel, bandiii vechi, foarte pricepui în astfel de probleme, gseau c aceast barc nu era lipsit de elegan, ceea ce pleda în favoarea sa. 
În acest timp, soarele începea s scapete dincolo de orizont, în vestul Mrii Ioniene; numai c apusul de octombrie avea s mai lase destul lumin, pentru înc vreun ceas, astfel încât corabia s fie recunoscut înainte de a se face întuneric bezn. De altfel, dup ce trecuse pe lâng capul Matapan, schimbase direcia cu vreo  dou carturi ca s intre mai bine în deschiderea golfului i acum se prezenta în condiii mai bune ochilor privitorilor. 
Astfel, cuvântul: aic! scp, o clip mai târziu, din gura btrânului Gozzo.   —  O aic! rcnir însoitorii si, a cror deziluzie se
traduse printr-o revrsare de blesteme.  Numai c, la acest punct, nu se isc nicio discuie,
întrucât nu mai încpea loc de confuzie. Corabia care manevra la intrarea în golful Coron era, fr îndoial, o aic. La urma urmei, aceti oameni din Vitylo greeau strigându-i nenorocul. Se întâmpla, nu rareori, s se gseasc vreo încrctur preioas i la bordul unor astfel de eici. 
 
12
centru, purta o vel latin, un contragabier, un gabier i un strai zburtor. Dou vele foc,  în fa, i dou straiuri zburtor, pe cele dou catarge inegale din spate, îi completau velatura i îi confereau o înfiare neobinuit. Culorile vii în care fusese vopsit coca, curbura îndrznea a etravei, varietatea catargelor, forma fantezist a pânzelor sale o fceau unul dintre cele mai ciudate specimene de eici –   aceste graioase ambarcaiuni care navigheaz cu sutele prin apele Arhipelagului. Nimic mai elegant decât aceast barc uoar, culcându-se i înlându-se pe val, înconjurându-se de spum, ânind înainte fr efort, asemenea unei psri uriae, ale crei aripi ar fi tiat apa mrii, care scânteia acum în ultimele raze ale soarelui.
Cu toate c briza ddea s se înspreasc i cerul se acoperise de „zdrene" –   numele pe care levantinii îl dau anumitor nori de pe cerul lor –, aica nu-i strânsese niciuna dintre pânze. Îi pstrase pân i straiurile, pe care un marinar mai puin îndrzne le-ar fi coborât, fr îndoial. Evident, din pricin c voia s trag la rm, cci, altminteri, cpitanului n-avea de ce s-i pese c îi va petrece noaptea pe o mare deja zbuciumat, care amenina s se zburleasc i mai tare înc. 
Îns, acum, dei pentru marinarii din Vitylo nu mai încpea îndoial asupra faptului c aica se îndrepta spre golf, plutea înc întrebarea dac destinaia sa avea s fie tocmai portul lor.  —  Hei! strig unul dintre ei, ai zice c mai caut înc s-i
umfle pânzele în loc s trag la rm!   —  Dracu' s-o ia în spinare! replic un altul. Care va s zic
o s vireze i-o s ias din nou în larg?   —  Oare se va duce la Coron?  —  Sau la Kalamata? Aceste dou ipoteze erau valabile în egal msur. Coron
 
13
mulimea de produse ale manufacturierilor, stofe sau vase, pe care i le trimiteau diverse ri din Europa Occidental. Aadar, era posibil ca aica s fi fost încrcat cu scopul de a ajunge într-unui dintre aceste dou porturi –   fapt ce i-ar fi descumpnit din cale-afar pe vitylienii notri, în cutare de przi i de jafuri. 
În timp ce era observat cu o atenie nici pe departe dezinteresat, aica  înainta cu repeziciune. Curând, ajunse în dreptul stâncii de la Vitylo. Acesta era momentul în care li se decidea soarta. Dac aica avea s se îndrepte în continuare spre centrul golfului, Gozzo i tovarii lui aveau s-i piard orice speran de a pune stpânire pe ea. Într- adevr, chiar i repezindu-se cu cele mai rapide brci ale lor, n-ar fi avut nicio ans s-o prind din urm, într-atât viteza acesteia era superioar, cu enorma sa velatur care o mâna neobosit.   —  Vine încoace! Aceste dou cuvinte  fur rostite curând de btrânul
marinar, al crui bra, terminat cu o mân încârligat, se îndrept spre mica ambarcaiune ca o ghear de abordaj. 
Gozzo nu se înela. Cârma fusese potrivit pe vânt, iar aica se lsa acum purtat spre Vitylo. În acelai timp, straiul zburtorului i focul mic au fost coborâte; apoi, gabierul fu strâns pe verg. Astfel, uurat de o parte din pânzele sale, era mai bine stpânit de mâna cârmaciului. 
 
14
În plus, pe atunci, niciun far nu lumina coasta pe aceast poriune a Magnei. Un simplu foc de port servea la cluzirea prin îngustul enal. 
aica se apropia, totui. Curând, nu mai era decât la o  jumtate de mil distan de Vitylo. Trgea la rm fr nicio ovial. Se simea c o manevra o mân priceput. 
Lucrul acesta nu era pe placul tuturor acestor pctoi. Ei aveau interesul ca vasul pe care îl râvneau s se izbeasc de colii de stânc. În asemenea împrejurri, reciful devenea complicele lor devotat. El începea lucrarea, iar ei nu aveau decât s-o duc pân la capt. Mai întâi naufragiul, apoi jaful  –   acesta era modul lor de a aciona. Astfel erau scutii de lupta cu armele, de agresiunea direct, în care unii dintre ei puteau cdea victim. Existaser, într-adevr, i unele ambarcaiuni de genul acesta, aprate de un inimos echipaj, care nu se lsase atacat fr a-i vinde scump pielea.
Însoitorii lui Gozzo îi prsir, aadar, postul de observaie i recoborâr în port, fr a pierde nicio clip. Într- adevr, trebuia s pun în practic acele mainaiuni obinuite tuturor jefuitorilor de epave, fie c sunt din Pont, fie din Levant.
S oblige aica s eueze în strâmtele psuri ale enalului, indicându-i o direcie fals, nimic nu prea mai simplu în acest întuneric care, fr s fie înc deplin, era îndeajuns cât s-i îngreuneze manevrele.  —  La focul din port! zise scurt Gozzo, cruia însoitorii si
aveau obiceiul s-i dea ascultare fr ovire.  Btrânul marinar fu îneles. Dou minute mai târziu, acest
foc  –  un simplu felinar, aprins în vârful unui stâlp înfipt în digul scund –  se stinse brusc.
În aceeai clip, acest foc fu  înlocuit printr-un altul, care la început fu plasat pe aceeai direcie; dar, dac primul, nemicat pe stâlp, indica un punct mereu fix pentru navigator, cel de-al doilea, din pricina mobilitii sale, trebuia s-l atrag în afara enalului i s-l expun riscului de-a se izbi de o stânc de sub ap. 
 
15
deosebea prin nimic de aceea a focului de port; numai c felinarul era aninat de coarnele unei capre, care era mânat încet pe primele trepte ale falezei. Lumina se deplasa, aadar, o dat cu animalul i trebuia s oblige aica la manevre greite. 
Nu era prima oar când oamenii din Vitylo acionau în acest fel. Desigur c nu! Mai mult, numai rareori dduser gre în aciunile lor criminale. 
Între timp, aica ptrunsese pe culoarul de trecere. Dup ce îi strânsese vela mare, nu mai avea decât pânzele latine clin spate i vela foc. Aceast velaturâ redus îi era suficient pentru a ajunge la locul de ancorare.
Spre absoluta uluire a marinarilor care o urmreau, micua corabie înainta cu o siguran de necrezut prin sinuozitile enalului. Iar de lumina mobil pe care o purta capra, prea s nu-i pese nicidecum. Nici în plin zi manevra sa n-ar fi fost mai precis. Dup toate aparenele, cpitanul practicase adesea intrarea în portul Vitylo i o cunotea într- atât de bine încât s se poat aventura prin ea chiar i în toiul celei mai profunde bezne.
Deja putea fi vzut cu ochiul liber acest temerar lup de mare. Silueta lui se distingea clar în întuneric, în partea din fa a eicii. Era înfurat în abaua sa cu falduri largi, un soi de manta de lân, a crei glug îi acoperea cu totul capul. Pe drept cuvânt, acest cpitan, în atitudinea sa, nu amintea cu nimic de modetii proprietari de cabotiere, care, în timpul manevrei, îi treceau fr încetare printre degete mtniile lor fcute din boabe mari, ca acelea care se întâlnesc la tot pasul în Arhipelag. Nici pomeneal! Acesta, cu o voce joas i calm, nu se preocupa decât s-i transmit ordinele timonierului, aezat în partea din spate a micuei corbii. 
 
16
fost de ajuns s-i modifice direcia i reciful, ters de corabie, a fost evitat.
 
FA ÎN FA 
Zece minute mai târziu, o barc uoar, un gig, se desprindea de aic i îl lsa la picioarele digului, fr niciun însoitor, fr nicio arm, pe acest om în faa cruia vitylienii tocmai btuser în retragere cu atâta grbire. 
El era cpitanul Karystei –  astfel se numea micua corabie care ancorase în port.
 
18
negre i se revrsau în bucle, pe umeri. Abia dac trecuse de treizeci i cinci de ani, de numai câteva luni. Dar obrazul su argsit de brize, trsturile coluroase, cuta de pe frunte, adâncit ca o brazd, în care niciun gând cinstit nu putea încoli, îl fceau s par mai înaintat în ani decât era de fapt. 
Cât despre cum era îmbrcat în acel moment, nu vedeai nici vesta, nici jiletca, nici fustanela palicarului. Caftanul su, cu glug de culoare brun, brodat cu fireturi discrete, pantaloni si verzui, cu pliuri largi, pierdui în cizmele cu carâmbi înali, aminteau mai curând de vemintele marinarilor de pe coastele berbere.
i, cu toate acestea, Nicolas Starkos era un veritabil grec prin natere i originar chiar din portul Vitylo. Aici îi petrecuse primii ani de tineree. Copil i adolescent, între aceste stânci îi fcuse ucenicia în viaa pe mare. Prin aceste locuri navigase el; la voia curenilor i-a vânturilor. Nicio scobitur a rmului nu rmsese necercetat de dânsul, în lrgime i în adâncime. Nu exista niciun recif, niciun stvilar, nicio stânc submarin creia s nu-i fi cunoscut poziia. Nu exista niciun cot al vadului prin enal, pe care el s nu fi fost în stare s-l strbat, neajutat nici de compas, nici de pilot, prin numeroasele sale meandre. Aadar, este lesne de îneles cum, în ciuda falselor semnale ale compatrioilor si, el putuse dirija corabia cu aa o mân sigur. De altfel, tia cât sunt de periculoi vitylienii. Îi vzuse deja la aciune. i, probabil, pe ansamblu, nu le dezaproba instinctele de prdtori, cât vreme el personal nu avea de suferit de pe urma lor.
 
19
aceast perioad din existena sa, care cpetenii de corsari sau de bandii îl avuseser în subordine, sub ce pavilion îi fcuse ucenicia într-ale armelor, ce sânge vrsase mâna lui, sângele dumanilor Greciei sau al aprtorilor si –  sau chiar i acela care curgea prin venele lui – , nimeni n-ar fi putut spune. De mai multe ori, totui, fusese vzut prin diversele porturi din golful Coron. Unii dintre compatrioii si putuser povesti marile sale isprvi de piraterie, la care participaser i ei, despre vase de comer atacate i distruse, despre bogate încrcturi transformate în porii de prad! Ins o oarecare aur de mister înconjura numele lui Nicolas Starkos. Cu toate c era atât de bine cunoscut în provinciile Magnei încât, la auzul acestui nume, toi îi plecau capetele. 
Astfel se explic primirea pe care i-o fcuser acestui om locuitorii din Vitylo, de ce le impunea prin simpla-i prezen, cum de toi renunaser la planul de a ataca aica, de îndat ce îl recunoscuser pe cel care o comanda.
De cum pusese piciorul în port cpitanul Karystei, puin mai departe de dig, brbai i femei, care dduser fuga pentru a-l întâmpina, se rânduir respectuoi de-o parte i de alta la trecerea sa. În timp ce debarcase, niciun strigt nu se fcuse auzit. Se prea c Nicolas Starkos avea destul prestigiu pentru a impune tcerea în jurul su doar prin înfiarea lui. Lumea atepta s vorbeasc el i, clac nu avea s vorbeasc –  ceea ce se putea întâmpla – , nimeni nu îi permitea s-i adreseze cuvântul.
Nicolas Starkos, dup ce le porunci mateloilor brcii sale s se întoarc la bord, înainta spre unghiul pe care îl forma cheiul în fundul portului. Dar de-abia fcuse vreo douzeci de pai în aceast direcie când se opri. Atunci, observându-l pe btrânul  marinar care îl urma ca i când ar fi ateptat vreun ordin de executat:  —  Gozzo, spuse el, a avea nevoie de zece brbai zdraveni
ca s-mi completez echipajul.  —  Îi vei avea, Nicolas Starkos, rspunse Gozzo.  Cpitanul Karystei ar fi putut dori i o sut i tot i-ar fi
 
20
tat-n fiu. Iar aceti o sut de brbai, fr s întrebe încotro îi va conduce, crei meserii îi destinase, în favoarea cui aveau s porneasc s navigheze sau s se lupte, l-ar fi urmat pe compatriotul lor, gata s-i împrteasc soarta, tiind bine c, într-un fel sau altul, vor avea de câtigat.   —  Aceti zece brbai, într-o or, s fie la bordul Karystei,
adug cpitanul.   —  Vor fi, rspunse Gozzo.  Nicolas Starkos, dând de îneles printr-un gest c nu voia
s fie însoit, urc mai departe pe cheiul care se rotunjea la captul digului i se pierdu pe una din îngustele strdue din port.
Btrânul Gozzo, respectându-i voina, se întoarse la tovarii lui i nu se mai preocup decât s-i gseasc cei zece oameni destinai s-i completeze echipajul eicii. 
În acest timp, Nicolas Starkos urca, pas cu pas, cornia acestei faleze povârnite, care susinea târgul Vitylo. De la aceast înlime, nu se mai auzea alt zgomot decât ltratul  câinilor feroce, aproape la fel de temui pentru cltori precum acalii i lupii, nite duli cu formidabile flci, cu capul mare, de buldogi, pe care nu-i speria nicio bât. Câiva pescrui se roteau în vzduh, cu bti scurte din largile lor aripi, reîntorcându-se la cuiburile lor de pe litoral.
Curând, Nicolas Strakos trecu i de ultimele case din Vitylo. Apuc, apoi, pe abrupta potec dimprejurul acropolei Kerapha. Dup ce merse de-a lungul ruinelor unei citadele, care fusese odinioar cldit în aceste locuri de ctre Ville- Hardouin, pe vremea când cruciaii ocupau diverse puncte din Pelopones, trebui s dea ocol bazei câtorva vechi turnuri, cu care înc mai era încununat faleza. Acolo, se opri o clip i se întoarse. 
 
21
Kalamata. Dac n-ar fi fost lanternele care se legnau în vârful catargelor acestora, probabil ar fi fost cu neputin s le observi. În schimb, apte sau opt focuri luminau în diverse puncte ale rmului, dublate de reflexul tremurtor al apei. S fi fost focurile brcilor de pescari sau ale caselor, aprinse pentru noapte? Nu s-ar fi putut spune precis.
Nicolas Starkos cercet, cu privirea sa obinuit cu întunericul, toat aceast imensitate. Exista în ochii marinarului acestuia o agerime ptrunztoare, care îi îngduia s vad i acolo unde alii nu vedeau nimic. Dar, în acel moment, prea c nu lucrurile din afar îl intereseaz pe cpitanul Karystei, deprins fr îndoial cu scene absolut diferite. Nu, el privea acum în sine însui. Respira aerul acesta natal, ca o rsuflare a rii, aproape fr s-i dea seama. i rmase nemicat, dus pe gânduri, cu braele încruciate, cu capul descoperit, neclintit, de parc ar fi fost dltuit în piatr. 
Aproape un sfert de ceas se scurse astfel. Nicolas Starkos nu încetase s priveasc spre acest Occident, pe care-l îngrdea un îndeprtat orizont de mare. Apoi fcu vreo câiva pai, urcând faleza piezi. Nu întâmpltor mergea astfel. Un gând tainic îl conducea; dar trebuie s spunem c ochii si evitau înc s vad ceea ce voiau s descopere pe înlimile de la Vitylo.
 
22
rnile adânci din trunchiurile lor. Ici-colo, se ieau nite cactui debili, veritabili scaiei, ale cror frunze semnau cu nite mici arici, pe jumtate jupuii. Nicieri, în sfârit, nici din arbutii sfrijii, nici din pmânt, mai mult piatr seac decât humus, nu se gsea ceva de hrnit caprele de pe aici, aceste animale pe care, totui, lipsa lor de nazuri le face uor de crescut.
Dup ce mersese vreo sut de pai, Nicolas Starkos se opri din nou. Apoi se întoarse ctre nord-est, acolo unde creasta îndeprtat a Taygetosului îi desena profilul pe fundalul mai puin întunecat al cerului. Una sau dou stele, care rsreau la acea or, înc mai picoteau pe linia orizontului, ca nite licurici mai mari.
Nicolas Starkos rmsese nemicat. Privea o csu scund, construit din lemn, aezat pe o cocoa a falezei, la vreo cincizeci de pai deprtare. Sla modest, izolat deasupra satului, la care se ajungea pe nite poteci râpoase, cldit în mijlocul unei curi cu un pâlc de arbori pe jumtate despuiai, înconjurat de un gard de mrcini. Se simea c locuina fusese prsit de mult vreme. Gardul, în stare proast, când stufoit, când  gurit, nu mai reprezenta o barier suficient ca s-o protejeze. Câinii vagabonzi sau acalii, care vizitau uneori regiunea, devastaser nu o dat acest cotlon de pmânt maniot. Buruieni i mrciniuri, la atât se redusese aportul naturii în acest loc pustiu, de când mâna omului nu se mai ocupase de el.
i din ce cauz suferise acest abandon? Pentru c stpânul acestei buci de pmânt murise de muli ani. Pentru c vduva lui, Andronika Starkos, prsise ara, ca s mearg s intre în rândurile acelor curajoase femei care s-au remarcat în rzboiul de Independen. Pentru c fiul, dup plecarea ei, nu mai pusese niciodat piciorul în casa printeasc. 
 
23
excese îl îngrozeau. Mai instruit, de altfel, i cu mai mult dare de mân decât oamenii din port, el îi putuse încropi o existen aparte, doar cu nevasta i copilul su. Tria astfel, în fundul acestei vizuini, nebgat în seam i linitit, când, într-o zi, într-un acces de mânie, a încercat s opun rezisten asupririi i a pltit cu viaa rezistena sa. Nu le puteai scpa agenilor turci, nici mcar în cele mai ascunse unghere ale peninsulei!  Tatl nu mai era, pentru a-i îndruma fiul, iar mama n-a
avut atâta putere pentru a-l ine în frâu. Nicolas Starkos i-a prsit cminul pentru a merge s cutreiere mrile, punând în slujba pirateriei i a pirailor acele minunate simuri de marinar pe care le motenise. 
De zece ani casa fusese, aadar, abandonat de ctre fiu, iar de ali ase, de ctre mam. Prin inut lumea vorbea c, totui, Andronika ar mai fi clcat pe aici, de vreo câteva ori. Cel puin crezuser c o zresc, dar la intervale rare i numai pentru câteva momente, fr ca ea s fi comunicat cu vreunul dintre locuitorii din Vitylo.
În ceea ce îl privete pe Nicolas Starkos, niciodat pân în ziua aceea, cu toate c fusese adus, o dat sau de dou ori, înapoi în Magna, de ctre hazardul periplurilor sale, el nu manifestase intenia de a revedea aceast modest gospodrie de pe falez. Niciodat nu se ridicase vreo întrebare din partea sa despre starea de dârpnare în care czuse aceasta. Niciodat nu fcuse vreo aluzie la mama lui, pentru a afla dac ea mai venea, din când în când, la casa prsit. Dar, de-a lungul teribilelor evenimente care însângerau pe atunci Grecia, poate c numele Androniki ajunsese pân la urechile sale  –  nume pare ar fi trebuit s ptrund ca o remucare în contiina sa, dac aceast contiin n-ar fi fost de neptruns. 
 
24
pentru ultima oar, fr îndoial, casa printeasc, s mai ating cu piciorul su acest pmânt pe care învase s mearg, s respire aerul închis între aceti perei unde dduse el drumul primei sale rsuflri, unde îi gângvise primele sale cuvinte de copil. Da! iat de ce urcase povârnitele poteci ale acestei faleze, de ce se afla, la aceast or, în faa porii micii îngrdituri. 
Acolo, parc ovi un moment. Inima nu îi împietrise pân într-atât încât s nu mai simt o oarecare strângere în faa unor imagini reînviate din trecut. Nimeni nu s-a nscut undeva pentru a nu simi nimic în faa locului unde a fost legnat de braele mamei. Corzile sufletului nu se pot toci într-atât încât s nu vibreze, mcar una, atunci când astfel de amintiri le ating.
Asa se întâmpl i cu Nicolas Starkos, zbovind în pragul casei prsite, la fel de întunecate, la fel de moarte înuntru ca i pe afar.   —  S intrm!… Da!… s intrm!…  Acestea fur primele cuvinte rostite de Nicolas Starkos.
Dar i pe acestea le murmur numai, de parc i-ar fi fost team s nu fie auzit i s trezeasc vreo nluc de-a trecutului.
S intri în aceast curte, nimic mai simplu! Poarta era smuls, stâlpii ei zceau la pmânt. Nu mai exista poart de deschis, nici zvor de tras. 
Nicolas Starkos intr. Se opri în faa casei, a crei streain, pe jumtate putred de la ploi, abia de se mai inea în captul ferecaturilor mâncate de rugin. 
În clipa aceea, o cucuvea îi slobozi strigtul i îi lu zborul dintr-o tuf de fistic, crescut în pragul uii. 
 
25
De aceea, mai înainte de a ptrunde în aceast cas, el vru s-i dea ocol. Noaptea era adânc. Nimeni nu îl vedea i „nici el nu se vedea pe sine"! In plin zi poate n-ar fi venit! în toiul nopii, simea mai mult curaj s-i înfrunte amintirile. 
Iat-l, aadar, mergând cu pas furiat, ca un rufctor care încearc mai întâi s cerceteze intrrile casei pe care urma s-o jefuiasc, alunecând de-a lungul zidurilor crpate pe la îmbinri, cotind pe lâng colurile al cror unghi mcinat disprea sub stratul de muchi, pipind cu mâna aceste pietre drâmate, ca pentru a vedea dac mai rmsese înc vreun strop de via în acest stârv de cas, ascultând, în sfârit, dac îi mai btea inima! In spate, curtea era înc i mai întunecat. Lucirile piezie ale secerii lunii, care apunea în acel moment, nu puteau rzbate pân acolo. 
Nicolas Starkos îi fcuse înconjurul, fr grab. Mohorâta cas pstrase un fel de tcere amenintoare. Ai fi crezut-o bântuit sau nepmântean. El reveni la faada orientat ctre apus. Apoi se apropie de u, ca s-o împing, dac se mai inea doar în zvor, sau ca s-o foreze, dac limba clanei se mai afla înepenit în lcaul su din broasc. 
Dar, atunci, un val de sânge i se ls peste ochi. Vzu „rou", cum se spune, dar un rou de vpaie. În aceast cas, pe care voia s-o viziteze înc o dat, nu mai îndrznea s intre. I se prea c tatl su, mama sa, aveau s ias în prag, cu braele întinse, blestemându-l, pe el, fiul cel ru, ceteanul cel ru, trdtor al familiei, trdtor al patriei! 
În clipa aceea, ua se deschise încet. O femeie apru în prag. Era îmbrcat dup portul maniot –  o fust de stamb neagr, cu o bordur îngust, roie, o cma de culoare închis, strâns în talie, pe cap cu o plrie larg, brun, înfurat cu un fular în culorile drapelului grecesc. 
Aceast femeie avea o fa energic, ochi mari i negri, de o vioiciune puin slbatic i un obraz smead, ca acela al pescarilor de pe rm. Era înalt de statur, dreapt, cu toate c avea peste aizeci de ani. 
 
fa.  Nicolas Starkos nu se
atepta s se trezeasc în prezena mamei sale… Fu îngrozit de aceast apariie. 
Andronika, cu mâna întins ctre fiul ei, interzicându-i s intre în cas, nu rosti decât aceste cuvinte, cu o voce care le fcea teribile, venind de la ea:  —  Niciodat Nicolas
Starkos nu va mai pune piciorul în casa tatlui su!… Niciodat! 
Iar fiul, covârit de aceast porunc, se retrase încet, pas cu pas. Cea care îl purtase în
pântecele su acum îl gonea, cum se gonete un trdtor. Atunci, vru s fac un pas înainte… Un gest înc i mai energic, un gest de blestem, îl intui pe loc. 
Nicolas Starkos se ddu înapoi. Apoi izbuti s ias din curte i o porni din nou pe poteca falezei, coborând-o apsat, fr a întoarce capul, ca i cum o mân nevzut îl împingea de umeri.
Andronika, nemicat în pragul casei sale, îl vzu disprând, înghiit de noapte. 
Zece minute mai târziu, Nicolas Starkos, nelsând s i se ghiceasc emoia, redevenit stpân pe sine însui, ajunse în port, unde strig dup alupa sa i urc în ea. Cei zece oameni alei de Gozzo se aflau deja la bordul eicii.
 
27
Manevra fu executat rapid. N-a fost nevoie decât s înale pânzele, aranjate pentru o plecare rapid. Vântul dinspre uscat, care tocmai începuse s sufle, înlesnea ieirea din port.
Cinci minute mai târziu, Karysta ptrundea prin culoarul dintre stânci, sigur, mut, fr ca mcar un singur strigt s se aud, nici dinspre oamenii de la bord, nici dinspre cei din Vitylo.
aica nu ajunsese la o mil în larg, c o flacr lumin creasta falezei.
Era locuina Androniki Starkos, care ardea din temelii. Incendiul fusese pus de mâna mamei. Ea nu voia s mai rmân nicio urm din casa unde se nscuse fiul ei.   Timp de înc trei mile, cpitanul nu-i putu desprinde
privirea de la acest foc ce ardea pe pmântul Magnei i îl urmri prin întuneric pân la ultima sa pâlpâire. 
 
GRECI CONTRA TURCI
În vremurile preistorice, pe când scoara solid a globului terestru se plmdea, încetul cu încetul, sub aciunea forelor interioare, neptuniene sau plutoniene, Grecia i-a datorat naterea unui cataclism care a împins aceast bucat de pmânt deasupra nivelului apelor, în acelai timp ce scufunda în Arhipelag o mare poriune de continent, din care n-au mai rmas la vedere decât vârfurile, sub form de insule. Grecia se afl, într-adevr, pe linia vulcanic pornind de la Cipru i mergând pân la Toscana16. 
 
29
conduce de la fapte eroice pân la cele mai deplorabile excese. Nu este mai puin adevrat c, mulumit calitilor firii lor, un curaj neînfrânt, sentimentul patriotic i dragostea de libertate, ei au reuit s fac un stat independent din aceste provincii supuse, de atâtea secole, stpânirii otomane. 
Pelagic în timpurile cele mai îndeprtate, adic populat de triburi din Asia; elenic, din secolul al XVI-lea pân în secolul al XPV-lea înainte de era cretin, o dat cu apariia elenilor, dintre care un trib, graies, îi va da numele, pe timpurile aproape mitologice ale argonauilor, heracliilor i ale rzboiului Troiei; în sfârit, greac în toat puterea cuvântului, dup vremea lui Licurg, cu Miltiade, Temistocle, Aristide, Leonidas, Eschil, Sofocle, Aristofan, Herodot,  Tucidide, Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Hipocrat, Fidias, Pericle, Alcibiade, Pelopidas, Epaminondas i Demostene; apoi, macedonean, cu Filip i Alexandru, Grecia a sfârit prin a deveni provincie roman sub numele de Ahaia, cu o sut patruzeci i ase de ani înainte de Hristos i pentru o perioad de patru secole. 
Dup aceast epoc, fiind succesiv invadat de ctre vizigoi, vandali, ostrogoi, bulgari, slavi, arabi, normanzi, sicilieni, cucerit de cruciai la începutul secolului al treisprezecelea i împrit într-un mare numr de fiefuri în cel de-al cincisprezecelea, aceast ar, atât de greu încercat în Antichitate i în noua er, a reczut pe ultima treapt a existenei, intrând pe mâinile turcilor i sub jugul musulman.  Timp de aproape dou sute de ani, se poate spune c viaa
politic din Grecia a fost absolut moart. Despotismul funcionarilor otomani, care reprezentau aici autoritatea, întrecea orice limit. Grecii nu erau nici anexai, nici cucerii, nici mcar învini –  erau sclavi, inui sub sceptrul paei, cu imamul sau preotul la dreapta sa i cu djellahul sau clul la stânga sa.
 
30
s moar încercând avan s îi redobândeasc independena.  În 1821, Aii deTepelene, revoltându-se, la rândul su,
împotriva sultanului Mahmud, a cerut sprijinul grecilor, fgduindu-le libertatea. Acetia s-au ridicat în mas. Filoelenii din întreaga Europ au dat fuga în ajutorul lor. Au venit i italieni, i polonezi, i germani, dar mai ales francezi, ca s se alinieze împotriva asupritorilor. Numele lui Guys de Sainte-Helene, lui Gaillard, lui Chauvassaigne, ale cpitanilor Baleste i Jourdain, al colonelului Fabvier, al efului de escadron Regnaud de Saint-Jean dAngely, al generalului Maison, la care se cuvine s le adugm pe ale celor trei englezi, lord Cochrane, lord Byron i colonel Hastings, au lsat o amintire nepieritoare în aceast ar pentru care au venit s lupte i s moar. 
Acestor nume, devenite celebre prin tot ceea ce devotamentul pentru cauza oprimailor poate crea mai eroic, Grecia le-a rspuns prin nume luate din cele mai înalte familii ale sale, trei hydrioi, Tombassis, Tsamados i Miaoulis, apoi Colocotroni, Marco Botsaris, Mavrocordat, Mauromichalis, Constantin, Canaris, Negri, Constantin i Demetrios Ipsilanti, Ulysse i atâia alii. Înc de la început revolta s-a schimbat într-un rzboi pe via i pe moarte, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, ceea ce a provocat nite cumplite mceluri, i de o parte i de cealalt. 
În anul 1821, soulioii i Magna s-au revoltat. La Patras, episcopul Germanos, inând crucea în mân, a dat semnalul de lupt. Moreea, Moldova i Arhipelagul s-au aliniat sub stindardul independenei. Elenii, victorioi pe mare, au reuit s cucereasc Tripolis. La aceste prime succese ale grecilor, turcii au rspuns prin masacrarea compatrioilor acestora care se aflau în Constantinopol.
 
obligat s-l abandoneze, dup ce suferise pierderi considerabile.
În 1823, puterile strine au început s intervin mai eficace. Ele i-au propus sultanului o înelegere. Sultanul a refuzat i, pentru a-i întri refuzul, a debarcat zece mii de soldai asiatici în Eubeea. Apoi 1-a numit comandant-ef al armatei turceti pe vasalul su, Mehmet-Ali, pa al Egiptului. În luptele din acel an i-a gsit sfâritul Marco Botsaris, acest patriot despre care se poate spune: A trit ca  Aristide17 i a murit ca Leonidas. 
În 1824, epoca marilor înfrângeri pentru cauza Independenei, lordul Byron a debarcat, la 24 ianuarie, la Mesolongion i, în ziua de Pati, a murit în faa cetii Lepanto, fr a vedea împlinindu-se ceva din visul su. Ipsarioii fuseser masacrai de ctre turci, iar oraul Candia, în Creta, se preda soldailor lui Mehmet-Ali. Numai victoriile maritime îi vor mai consola pe greci dup atâtea dezastre.
În 1825, Ibrahim-Paa, fiul lui Mehmet-Ali, a debarcat la Modon, în Moreea, cu unsprezece mii de oteni. El a cucerit oraul Navarin i 1-a înfrânt pe Colocotroni la Tripolis. Atunci, guvernul elen a încredinat conducerea unui corp de armat regulat la doi francezi, Fabvier i Regnaud de Saint-  Jean-d'Angely; dar, mai înainte ca aceste trupe s fie dispuse astfel încât s-i reziste, Ibrahim devasta Messenia i Magna. Iar dac a abandonat operaiunile, a fcut-o pentru c a inut s mearg s ia parte la cel de-al doilea asediu al oraului Mesolongion, pe care generalul Kiuthagi nu reuise s-l cucereasc, dei sultanul îi spusese: „Ori Mesolongion, ori capul tu!" 
 
32
Miaoulis i escadra sa, care aduceau ajutoare asediailor, au fost respini. La 23 aprilie, dup un asediu care-i costase viaa pe o mie nou sute de aprtori ai si, Mesolongion cdea în puterea lui Ibrahim, iar soldaii acestuia mcelreau brbai, femei i copii, aproape tot ce mai rmsese viu din cei nou mii de locuitori ai oraului. În acelai an, turcii, condui de Kiuthagi, dup ce prdaser Focida i Beoia, ajungeau la Teba, la 10 iulie, intrau în Atica, invadau Atena i îi stabileau tabra aici, pentru a asedia Acropole, aprat de o mie cinci sute de greci. În ajutorul acestei citadele, cheia întregii Grecii, noul guvern i-a trimis pe Caraiscakis, unul dintre combatanii de la Mesolongion, i pe colonelul Fabvier, cu trupele sale regulate. Btlia pe care au dat-o la Chaidari a fost pierdut, iar Kiuthagi i-a putut continua asediul Acropolei. În acest timp, Caraiscakis pornea s traverseze defileele Parnasului, îi învingea pe turci la Arachova, la 5 decembrie, i, pe câmpul ele lupt, ridica un monument din trei sute de capete tiate. Grecia de Nord redevenise liber, aproape în întregime.
 
Corfu. Dar Atena era în stpânirea turcilor. Citadela sa
capitulase, la 5 iunie. Grecia de Nord a fost, ca atare, constrâns s se recunoasc, în totalitate, supus. La 6 iulie, ce-i drept, Frana, Anglia, Rusia i Austria semnau o convenie care, dei admitea suzeranitatea Porii, recunotea existena unei naiuni greceti. În plus, printr-un articol secret, puterile semnatare se angajau s se alieze împotriva sultanului, clac acesta refuza s accepte o înelegere pe cale panic. 
Acestea au fost faptele generale din acest sângeros rzboi, pe care cititorul trebuie s le in minte, fiindc se leag strâns de cele ce vor urma.
Iat, acum,  care au fost faptele particulare, i mai direct legate de personajele deja cunoscute i de cele pe care le va cunoate, din aceast dramatic povestire. 
Dintre cele dintâi, trebuie amintit în primul Andronika, vduva patriotului Starkos. 
Aceast lupt a grecilor pentru cucerirea independenei rii lor nu a nscut numai eroi, dar i eroine, al cror nume este împletit glorios cu evenimentele din aceast epoc. 
 
34
legend, avea s sfâreasc înjunghiat de propriul frate, din pricina unei banale probleme de familie.
O alt mare figur trebuie plasat în acelai rang cu aceast curajoas hydriot. Aceleai fapte conduc la aceleai consecine. Dintr-un ordin de-al sultanului a fost strangulat la Constantinopol tatl Modenei Mavroeinis, femeie a crei frumusee egala nobleea naterii. Modena s-a dedicat, de îndat, insureciei, i-a chemat la lupt pe locuitorii din
Myconia, a armat nite corbii pe care a urcat ea însi, a organizat companii de gheril pe care ea însi le-a comandat, a oprit armata lui Selim-Paa în îngusta trectoare a Pelionului i s-a remarcat, în mod strlucit, pân la sfâritul rzboiului, hruindu-i pe turci prin defileele din munii Ftiotidei.   Trebuie s mai
amintim i de Kaidos, care a spulberat, punând mine, zidurile Viliei i s-a luptat cu un curaj neobosit la mnstirea Sfânta Veneranda; sau Moskos, mama ei,
 
35
Leondari, în fruntea a cinci sute de rani –   i de atâtea i atâtea altele, în fine, al cror sânge generos n-a fost precupeit în acest rzboi, în decursul cruia s-a putut vedea de ce erau în stare descendentele elenelor!
La fel procedase i vduva lui Starkos. Astfel, sub numele de Andronika, simplu –  nedorindu-l pe cel pe care îl dezonora fiul ei  – , s-a lsat purtat în micare atât dintr-o irezistibil sete de rzbunare, cât i din dragoste de independen. Ca i Bubulina, vduv a unui so martirizat pentru c încercase s-i apere ara, ca i Modena, ca i Zacharias, dac n-a putut s echipeze nite corbii pe socoteala ei sau s adune nite companii de voluntari, cel puin a participat, trup i suflet, la marile drame ale acestei insurecii! 
Din 1821, Andronika s-a alturat manioilor pe care Colocotroni, condamnat la moarte i refugiat pe insulele ioniene, i-a chemat în jurul lui, când, la 18 ianuarie în acelai an, a debarcat la Scardamoula. Ea a fost în primele rânduri în aceast btlie, apoi a mers înTesalia, atunci când Colocotroni i-a atacat pe locuitorii din Fanar i pe cei din Caritena, care se aliaserâ cu turcii pe malurile Rufiei. Ea a fost, de asemenea, prezent i la acea btlie de la Valtetsio, de la 17 mai, unde a fost pus pe fug, în derut, armata lui Mustafa-bei. In mod înc i mai deosebit, ea s-a distins în acel asediu al Tripolisului, unde spartanii îi numeau pe turci „peri lai", iar turcii ÎL numeau pe greci „iepuri nevolnici din Laconia"! Dar, de data aceasta, iepurii au învins. La 5 octombrie, capitala Peloponesului, neputând fi deblocat de ctre flota turc, a trebuit s capituleze i, în pofida înelegerii, a fost trecut prin foc i sabie, timp de trei zile ceea ce a costat viaa, atât înuntrul cetii, cât i dincolo de zidurile sale, a zece mii de otomani, de toate vârstele i sexele.
 
36
conducea escadra otoman prin golful PatrasuluiL. In ziua aceea, sub influena acestei lovituri ruinoase, ea se avântase cu i mai mult îndârjire în lupt, cutându-i moartea… Moartea, îns, n-a vrut s-o ia.
În pofida tuturor acestor fapte, Nicolas Starkos avea s mearg mai departe pe calea crimei, aleas de el! Câteva sptmâni mai târziu, nu se alturase el lui Kara-Ali, care bombarda oraul Scio, pe insula cu acelai nume? Nu avusese partea lui de vin la acele înspimânttoare masacre, în care pieriser douzeci i trei de mii de cretini, fr a-i mai pune la socoteal pe cei patruzeci i apte de mii care au fost vândui ca sclavi în pieele Smirnei? Iar una dintre corbiile care transportaser o parte dintre aceti nefericii pe coastele berbere nu fusese comandat de acelai fiu al Andoniki –  un grec care îi vindea fraii?! 
În timpul perioadei care a urmat, când elenii au avut de rezistat armatelor reunite ale turcilor i egiptenilor, Andronika n-a încetat o clip s le imite pe eroicele femei ale cror nume le-am citat mai sus.
 
37
1825 i 1826, în luptele din defileele de la Verga, în urma crora Ibrahim s-a retras pe masivul Polyaravos, de unde a fost alungat, i mai departe, de manioii din Nord. Apoi, ea s- a alturat trupelor regulate ale colonelului Fabvier, la btlia de la Chaidari, în luna iulie 1826. Acolo, grav rnit, doar prin curajul unui tânr francez care lupta sub drapelul filoelenilor a reuit s scape de sabia nemiloilor soldai ai lui Kiuthagi.  Timp de mai multe luni, viaa Androniki a fost pe muchie
de cuit. Doar constituia ei robust a salvat-o; dar anul 1826 s-a încheiat fr ca ea s-i fi regsit destul putere cât s-i reia locul în lupt. 
La aceast epoc, înaltul comisar era Sir Frederik Adam, guvernator al insulelor ioniene. In vederea eventualelor consecine pe care le-ar fi putut avea lupta grecilor împotriva turcilor, el îi inea întotdeauna la îndemân câteva fregate, destinate s fac poliie pe aceste mri. i era nevoie nu mai puin de nite bastimente bine înarmate pentru a menine ordinea în acest Arhipelag, aflat la cheremul grecilor, al turcilor, al purttorilor de scrisori de mandatare, fr a mai vorbi despre pirai, neavând alt îndeletnicire decât aceea de a-i aroga dreptul de a jefui dup plac corbiile de toate naionalitile. 
Se întâlneau, pe atunci, la Corfu, un mare numr de strini i, în special, dintr-aceia care fuseser atrai, în ultimii trei sau patru ani, de diversele faze ale rzboiului de Independen. În Corfu unii se îmbarcau pentru a merge s lupte. In Corfu veneau alii s se instaleze, cei crora ostenelile rzboiului le impuneau un oarecare timp de repaus.
Printre acetia din urm, se  cuvine s amintim un tânr francez. Pasionat pentru aceast nobil cauz, de cinci ani lua parte foarte activ i în mod glorios la principalele evenimente al cror teatru era peninsula elenic. 
 
38
filoelenilor francezi. În vârst de douzeci i nou de ani, de statur medie, dar cu o constituie robust, care îi permitea s reziste la toate rigorile meseriei de marinar, acest tânr ofier, prin graia' manierelor, distincia întregii fpturi, sinceritatea privirii, farmecul chipului i trinicia relaiilor inspira de la prima vedere o simpatie pe care o apropiere de mai lung durat nu putea decât s-o întreasc. 
Parizian de origine, Henri d'Albaret aparinea unei familii bogate. Îi pierduse mama la o vârst foarte fraged. Tatl su murise când el ajunsese aproape la vârsta majoratului, adic la doi sau trei ani dup ce îi terminase studiile la coala Naval. Stpân pe o avere destul de mare, nu i-a trecut pn minte c aceasta ar constitui un motiv pentru a-i abandona meseria de marinar. Dimpotriv! A continuat, aadar, cariera început— una dintre cete mai frumoase din lume  –   i tocmai devenise locotenent de vas când steagul grecesc a fost arborat în faa Semilunii turceti, în Grecia de Nord i Pelopones. 
Henry d'Albaret n-a stat pe gânduri. Ca aâi ali bravi tineri, irezistibil atrai de aceast micare, el i-a însoit pe voluntarii pe care guvernul france?
în aceste împrejurri, în toamna anului 1827, ea a revenit în provincia Magna. Voia s-i revad csua din Vitylo. Capriciul sorii 1-a adus, în aceeai zi, i pe fiul ei… se tie rezultatul întâlnifiUdlntre Andronika i Nikolas Starkos, i cum i-a aruncat ea un blestem suprem în pragul uii printeti. 
Apoi, nemaiavând pentru ce s rmân pe meleagul natal, Andronika plecase s-i continue lupta, pân când Grecia avea s-i redobândeasc independena 
 
TRISTA CASA A UNUI OM BOGAT
În timp ce Karysta se îndrepta spre nord, cu o destinaie cunoscut doar de cpitanul su, în Corfu se petrecea un fapt care, numai pentru c este de ordin privat, nu trebuie s atrag mai puin atenia cititorului asupra principalelor personaje ale acestei povestiri.
 
40
important. Ea este antica Corcyra. O insul care 1-a avut ca rege pe Alcinous, gazda generoas a lui Iason i a Medeei, i care, mai târziu, 1-a primit pe Ulise, dup rzboiul Troiei, are tot dreptul s dein un loc considerabil în istoria antic. Dup ce fusese în rzboi cu francii cu bulgarii, cu sarazinii, cu napolitanii, distrus în veacul al aisprezecelea de Barbarossa, protejat în cel de-al optsprezecelea de contele de Schulemburg i, la sfâritul primului Imperiu, aprat de generalul Donzelot, era pe atunci reedina unui înalt comisar englez.
La aceast epoc, înaltul comisar era Sir Frederik Adam, guvernator al insulelor ioniene. In vederea eventualelor consecine pe care le-ar fi putut avea lupta grecilor împotriva turcilor, el îi inea întotdeauna la îndemân câteva fregate, destinate s fac poliie pe aceste mri. i era nevoie nu mai puin de nite bastimente bine înarmate pentru a  menine ordinea în acest Arhipelag, aflat la cheremul grecilor, al turcilor, al purttorilor de scrisori de mandatare, fr a mai vorbi despre pirai, neavând alt îndeletnicire decât aceea de a-i aroga dreptul de a jefui dup plac corbiile de toate naionalitile. 
Se întâlneau, pe atunci, la Corfu, un mare numr de strini i, în special, dintr-aceia care fuseser atrai, în ultimii trei sau patru ani, de diversele faze ale rzboiului de Independen. În Corfu unii se îmbarcau pentru a merge s lupte. In Corfu veneau alii s se instaleze, cei crora ostenelile rzboiului le impuneau un oarecare timp de repaus.
Printre acetia din urm, se cuvine s amintim un tânr francez. Pasionat pentru aceast nobil cauz, de cinci ani lua parte foarte activ i în  mod glorios la principalele evenimente al cror teatru era peninsula elenic. 
 
41
s reziste la toate rigorile meseriei de marinar, acest tânr ofier, prin graia manierelor, distincia întregii fpturi, sinceritatea privirii, farmecul chipului i trinicia relaiilor inspira de la prima vedere o simpatie pe care o apropiere de mai lung durat nu putea decât s-o întreasc. 
Parizian de origine, Henri d'Albaret aparinea unei familii  bogate. Îi  pierduse mama la o vârst foarte fraged. Tatl su murise când el ajunsese aproape la vârsta majoratului, adic la doi sau trei ani dup ce îi terminase studiile la coala Naval. Stpân pe o avere destul de mare, nu i-a trecut pn minte c aceasta ar constitui un motiv pentru a-i abandona meseria de marinar. Dimpotriv! A continuat, aadar, cariera început— una dintre cete mai frumoase din lume  –   i tocmai devenise locotenent de vas când stea-gul grecesc a fost arborat în faa Semilunii turceti, în Grecia de Nord i Pelopones.
Henry d'Albaret n-a stat pe gânduri. Ca aâi ali bravi tineri, irezistibil atrai de aceast micare, el i-a însoit pe voluntarii pe care guvernul francez avea s îi îndrepte pân la hotarele Europei Orientale. El a fost unul dintre acei primi fâloeleni gata s-i verse sângele pentru cauza independenei; înc din anul 1822, s-a aflat printre glorioii învini ai lui Mavrocordat, în faimoasa btlie de la Arta, i printre învingtori, la primul asediu al lui Mesolongion. Era de fa, anul urmtor, când a pierit Marco Botsaris. În decursul anului 1824, a luat parte, nu far strlucire, la acele btlii navale care i-au rzbunat pe greci pentru victoriile lui Mehmet-Ali. Dup înfrângerea de la Tripolis, în 1826, a luptat la Chaidari, unde a salvat viaa Androniki Starkos, strivit în picioarele cailor lui Kiuthagi –  btlie cumplit, în care filoelenii au suferit ireparabile pierderi.
 
42
sute de femei i de copiii, care nu mai putuser fugi când turcii puseser mâna pe ora. Gouras avea provizii pentru un an de zile, un material de lupt alctuit din paisprezece tunuri i trei obuziere, dar ducea lips de muniie. 
Fabvier s-a hotrât, atunci, s aprovizioneze Acropola. A cerut nite oameni care s-l urmeze de bunvoie în aceast îndrznea întreprindere. Cinci sute treizeci de voluntari au rspuns apelului su; printre ei se aflau i patruzeci de fâloeleni; iar printre cei patruzeci, i în fruntea lor, Henry d'Albaret. Fiecare dintre aceti viteji partizani s-a echipat cu câte un sac cu praf de puc i, sub comanda lui Fabvier, - au îmbarcat cu toii la Methenes. 
La 13 decembrie, micul detaament debarca aproape de picioarele zidurilor Acropolei. O raz de lun i-a dat de gol.  Turcii i-au întâmpinat cu focuri de arm. Fabvier a strigat: „înainte!" Fiecare om, fr a renuna la sacul su cu pulbere, care putea s explodeze dintr-o clip într-alta, a traversat anul de aprare i a intrat în citadel, ale crei pori fuseser deschise. Asediaii i-au respins, victorioi, pe turci. Îns Fabvier era rnit, secundai su fusese ucis, Henry d'Albaret czuse lovit de un glon. Soldaii i comandantul lor se aflau, aadar, închii în citadel, alturi de cei crora le veniser în ajutor cu atâta cutezan i care nu voiau sri mai lase s plece. 
Acolo, tânârul ofier suferind de-o ran care, din fericire, nu era foarte grav, a trebuit s împrteasc nevoile asediailor, silii s se hrneasc doar cu o porie de orz, drept singurul lor aliment. ase luni au trecut pân când, o dat cu capitularea Acropolei, acceptat de Kiuthagi, tânrul i-a regsit libertatea. Abia la 5 iunie 1827, Fabvier, voluntarii si i asediaii au putut s prseasc aceast citadel a Atenei i s se îmbarce pe corbiile care i-au adus în Salamina.
 
43
vieii  sale, care nu fusese, pân atunci, decât o via de soldat
Exista la Corfu, în captul strzii Reale, o cas veche, puin aspectuoas, cu o înfiare pe jumtate greceasc, pe  jumtate italian. În aceast cas locuia un personaj care se arta puin, dar  despre care se vorbea mult. El se numea bancherul Elizundo. Dac avea aizeci sau aptezeci de ani, nimeni n-ar fi putut spune. De vreo douzeci de ani tria în aceast sumbr locuin, din care nu ieea mai deloc. Dar, dac nu ieea, o mulime de oameni din toate rile i de toate condiiile –  clieni asidui ai factoriei sale –  veneau s-l viziteze aici. Fr nicio îndoial, se încheiau afaceri considerabile în aceast cas de banc, a crei onorabilitate era fr repro. Elizundo trecea, de altfel, drept un om extrem de bogat. Niciun credit, de la insulele ioniene i pân la confraii si dalmai din Zara sau din Ragusa, nu putea rivaliza cu al su. O poli, acceptat de el, valora aur. Fr îndoial, nu se lansa în afacere fr a-i lua msuri de precauie. Prea chiar foarte zgârcit. Referinele pentru el trebuiau s fie excelente, iar garaniile inea s fie complete; în schimb, vistieria sa prea inepuizabil. Ca o circumstan demn de reinut, Elizundo rezolva aproape totul de unul singur, neavând decât un singur angajat, un om de-al casei, de care va fi vorba mai încolo, dar i acela fiind însrcinat s in doar registrele fr importan. Bancherul era, deopotriv, propriul casier i propriul pstrtor al documentelor. Nu exista nicio cambie care s nu fi fost redactat, nicio scrisoare de credit care s nu fi fost scris de mâna lui. Astfel, niciodat un comis strin nu se aezase la biroul stabilimentului su financiar. Ceea ce contribuia, nu puin, la asigurarea secretului afacerilor sale. 
 
44
vremea când un guvernator englez îi exercita autoritatea asupra insulelor ioniene. Desigur, nu avea rost s crezi tot ceea ce spunea despre averea sa, pe care gura lumii o aprecia la sute de milioane; dar trebuia s fie i era, într-adevr, foarte bogat, cu toate c modul su de trai era al unui om modest în nevoile i în gusturile sale. 
Elizundo era vduv –  i asa fusese înc dinainte de a veni s se stabileasc în Corfu însoit de o feti, pe atunci în vârst de doi ani. Acum, aceast feti, pe nume Hadjine, împlinise douzeci i doi de ani i tria în aceast cas, ocupându-se de toate treburile menajului.
Pretutindeni, chiar i în aceast ar din Orient, unde frumuseea femeilor este foarte preuit, Hadjine Elizundo ar fi trecut drept remarcabil de frumoas i aceasta chiar în pofida seriozitii chipului su, puin cam trist. Dar cum ar fi putut fi altfel în acest mediu în care îi petrecuse copilria, fr o mam care s-o îndrume, fr o prieten cu care s-i împrteasc primele visuri de tânr copil? Hadjine Elizundo era potrivit de statur, dar foarte delicat. Prin originea sa greceasc, pe care o motenise de la mama sa, ea amintea de tipul acelor frumoase tinere femei din Laconia, care le întreceau pe toate cele din Pelopones.
Între tat i fiic, intimitatea nu era i nici nu putea fi profund. Bancherul tria singur, tcut i rezervat –   unul dintre acei oameni care îi întorc, cel mai adesea, capul i îi acoper ochii, de parc lumina i-ar rni. Puin vorbre, atât în viaa privat cât i în viaa public, nu devenea niciodat comunicativ, nici în raporturile cu clienii casei. Cum ar fi putut Hadjine Elizundo sâ gseasc un oarecare farmec în aceast existen închis între ziduri, cât vreme între aceti perei abia de gsea inima unui tat! 
 
45
la umanitate" cum spunea Michelet sau „un umil prieten" cum spuneaiLamartine. Nu! era doar un om, dar care ar fi putut la fel de bine s fie un câine. El o vzuse pe Hadjine nscându-se i n-o prsise niciodat –  o inuse pe brae pe copil i o slujea acum pe tânr. 
Acesta era un grec pe nume Xaris, un frate de lapte al mamei Hadjinei, care o urmase i dup cstoria ei cu bancherul din Corfu. El se afla, aadar, de peste douzeci de ani în aceast cas, bucurându-se de o poziie superioar fa de un simplu servitor, ajutându-l chiar i pe Elizundo, dei nu i se încredinau decât nite neînsemnate înscrisuri de trecut în registre.
Xaris, ca unii brbai din Laconia, era înalt de statur, cu umeri largi, cu o neobinuit for a muchilor. Avea un chip armonios, nite frumoi ochi sinceri, un nas lung i arcuit, pe care-l puneau în eviden nite superbe musti pana corbului. Pe cap purta o cciul de lân închis la culoare, iar eleganta fustanel a rii sale era încins în talie cu un brâu.
Ori de câte ori Hadjine Elizundo ieea, fie pentru trebuinele casei, fie pentru a merge la biserica catolic Sfântul Spiridon, fie pentru a respira puin acest aer de mare, care nu ajungea pân la casa de pe strada Reale, Xaris o însoea. Astfel, muli tineri corfioi o putuser zri, fie pe esplanad, fie pe strduele mahalalei Kastrades, care se întindea de-a lungul micului golf cu acelai nume. Nu numai unul încercase s ajung pân la tatl ei. Cine n-ar fi fost ispitit de frumuseea tinerei fete i, probabil deopotriv, de milioanele din casa Elizundo? Dar la toate propunerile de acest gen Hadjine rspunsese negativ. In ceea ce-l privete, bancherul nu se amestecase niciodat pentru a-i schimba hotrârea. Totui, credinciosul Xaris, pentru ca tânra sa stpân s fie fericit pe lumea aceasta, ar fi cedat toat partea sa de fericire la care un devotament nemrginit îi ddea dreptul pe lumea cealalt! 
 
46
astfel stteau lucrurile în interiorul su, în mijlocul cruia capriciile sorii aveau s-l introduc pe Henry dAlbaret. 
Mai întâi, au fost relaiile de afaceri, care s-au stabilit între bancher i ofierul francez. Prsind Parisul, acesta din urm îi luase titluri importante la banca Elizundo.  La Corfu se întâmpl s aib nevoie s le schimbe. De la Corfu îsi facu rost, aadar, de toi banii de care ar fi avut nevoie în timpul campaniilor sale de filoelen. In mai multe rânduri el revenise pe insul i astfel fcuse cunotin cu Hadjine Elizundo.
Frumuseea tinerei îl uimise. Amintirea sa îl urmrise pretutindeni, pe câmpurile de btlie din Moreea i din Atica. 
Dup ce Acropola s-a predat, Henry d'Albaret n-a gsit nimic mai bun de fcut decât s se întoarc în Corfu. Nu se refcuse complet în urma rnii. Ostenelile excesive din timpul asediului îi ubreziser sntatea. Aici, dei locuia în afara casei bancherului, gsi în fiecare zi ospitalitate pentru câteva ore, favoare pe care niciun alt strin n-o mai obinuse pân atunci.
 
47
fermecat de plcerea de-a o auzi i de a o vedea! La rândul ei, n-a ovit s-i acorde toate îngrijirile pe care le cerea starea lui de sntate, puternic afectat. Cum ar fi putut Henry d'Albaret s-o duc altminteri decât foarte bine, supus unui asemenea regim.
Pe de alt parte, Xaris nu-i ascundea simpatia pe care i-o inspira caracterul atât de deschis, atât de plcut al lui Henry d'Albaret, de care se ataa, la rândul su, din ce în ce mai mult  —  Ai dreptate, Hadjine, îi repeta el adesea fetei. Grecia este
patria ta cum este i a mea, i nu trebuie s uitm c, dac acest tânr ofier a suferit, aceasta s-a întâmplat tot pentru Grecia!  —  M iubete! îi spuse ea, într-o zi, lui Xaris. Iar vestea fu anunat de fat cu simplitatea pe care o
punea dânsa în toate.  —  Ei bine, atunci trebuie s te lsm s iubeti! rspunse
Xaris. Tatl tu îmbtrânete, Hadjine! Nici eu n-o s triesc o venicie!… Unde ai putea gsi tu pe lume un protector mai sigur ca Henry d'Albaret?
Hadjine nu rspunsese nimic. Ar trebui s mai spunem c, pe lâng faptul c se tia iubit, i ea iubea, de asemenea. O reinere absolut fireasc o oprea s-i mrturiseasc acest sentiment, chiar i în faa lui Xaris.   Totui, aa stteau lucrurile. Nu mai era un secret pentru
nimeni din întreaga societate corfiot. Mai înainte chiar de a fi fost pus problema în mod oficial, se vorbea despre cstoria lui Henry d'Albaret cu Hadjine Elizundo, de parc fusese deja stabilit. 
 
48
C fiica bancherului era bogat sau nu, acest aspect nu era de natur s-l preocupe, nicio clip mcar. Dragostea pe care o simea pentru fat se nscuse din sentimente cu mult mai înalte decât din simple calcule vulgare. Pentru blândeea i pentru frumuseea ei o iubea el. Pentru aceast vie simpatie pe care i-o inspira situaia Hadjinei, închis în acest mediu mohorât Apoi i pentru nobleea ideilor sale, pentru lrgimea vederilor sale, pentru energia sufleteasc de care o simea capabil, dac vreodat ar fi fost pus în situaia de a o dovedi ;
Iar acest lucru era lesne de îneles, când Hadjine vorbea despre Grecia asuprit i despre strdaniile supraomeneti pe care le fceau copiii si pentru a-i reda libertatea. În acest domeniu, cei doi tineri se descopereau fiind întru totul de acord.
Astfel, câte ceasuri emoionante n-au petrecut ei discutând despre toate aceste lucruri, în acea limb greac pe care Henry d'Albaret o vorbea, acum, ca pe limba matern! Ce bucurie, deplin împrtit, când vreo victorie marin mai compensa din înfrângerile al cror teatru fusese Moreea sau Atica! A trebuit ca Henry d'Albaret s povesteasc în amnunt toate luptele la care luase parte, s îi numeasc pe grecii i pe strinii care se remarcaser în aceste încletri sângeroase, i pe cele ale femeilor pe care Hadjine, în adâncul sufletului su, voia s le imite –  Bubulina, Modena, Zacharias, Kaidos, fr a uita de curajoasa Andronika, pe care tânrul ofier o salvase de la masacrul din Chaidari. 
Ca atare, într-o bun zi, când Henry d'Albaret rosti numele acestei femei, Elizundo, care asculta i el conversaia, fcu o micare de natur a-i atrage atenia fiicei sale.   —  Ce s-a întâmplat, tat? se mir ea.   —  Nimic, rspunse bancherul.  Apoi, întorcându-se ctre tânrul ofier, cu vocea cuiva
 
49
 —  N-am idee, rspunse Henry d'Albaret Dup lupta de la Chaidari, cred c a fost nevoit s se întoarc în provincie, în Magna sa natal. Dar, într-o zi sau alta, m atept s-o vd reaprând pe câmpul de btlie al Greciei…   —  Da! adug Hadjine, acolo unde trebuie s se afle!  De ce Elizundo se interesase de soarta Androniki? Nimeni
nu îl întreb. Oricum, cu siguran c n-ar fi rspuns decât în mod evaziv. Dar problema n-o preocup pe fiica sa, prea puin la curent cu relaiile bancherului. S fi fost, aadar, cu putin s existe vreo legtur între tatl su i aceast Andronika, pe care o admira ea?
De altfel, în ceea ce privea Rzboiul de Independen, Elizundo arta o rezerv absolut. Crei tabere îi acorda susinerea sa, celei a opresorilor sau celei a oprimailor? ar fi fost dificil de precizat –  nu era el omul care s exprime vreo urare pentru una dintre ele sau, în general, pentru vreun lucru. Sigur era doar faptul c primea de la curierul su tot atâtea scrisei expediate din Turcia cât i din Grecia. 
Ins este important s repetm: cu toate c tânrul ofier se artase devotat cauzei elenilor, Elizundo nu-i fcuse, din aceast pricin, o primire mai puin favorabil în casa lui.   Totui, Henry d'Albaret nu-i mai putea prelungi ederea
în Corfu. Refcut pe de-a întregul acum, se hotrâse s împlineasc pân la capt ceea ce socotea dânsul a fi o datorie. Îi vorbea adesea fetei despre aceasta.  —   Este de datoria ta, într-adevr!râl rspundea Hadjine.
Oricât durere mi-ar stârni plecarea ta, Henry, îneleg c trebuie s te alturi tovarilor ti de arme! Da! pân când Grecia nu îi va fi regsit independena, trebuie s continue lupta pentru ea!  —  Voi pleca, Hadjine, o s plecî spuse, într-o zi, Henry
d'Albaret Dar, dac a putea lua cu mine certitudinea c»i tu m iubeti cum te iubesc eu…   —  Henry, nu am niciun motiv s-i ascund sentimentele pe
 
50
mine! Cea pe care o lai la plecare va fi aceeai când te vei întoarce!
Henry d'Albaret strânse mâna pe care Hadjine i-o ddea drept gaj pentru sentimentele ei.  —  Ii mulumesc din toat inima! rspunse el. Da!
apariem într-adevr unul celuilalt., deja! i, dac din aceast cauz desprirea noastr nu poate fi decât mai dureroas, cel puin voi lua cu mine aceast asigurare, c sunt iubit de tine!… Dar, înainte s plec, Hadjine, vreau s-i vorbesc tatlui tu!… Vreau s fiu încredinat c ne binecuvânteaz dragostea i c, din partea Iui, nu vom avea de întâmpinat nicio piedic…   —  Procedezi cu înelepciune, Henry, rspunse tânra. Du-
te i obine fagduiala sa, precum o ai i pe a mea!  Iar Henry d'Albaret nu întârzie s-o fac, întrucât era
hotrât s îi reia serviciul sub comanda colonelului Fabvier. Într-adevr, evenimentele mergeau din ru în mai ru
pentru cauza independenei. Convenia de la Londra nu produsese înc niciun efect util, ba chiar te puteai întreba dac puterile europene nu se mrginiser, în faa sultanului, doar la nite observaii oficioase, ca atare absolut platonice. 
De altfel, turcii, îngâmfai de victoriile lor, preau destul de puin dispuii s cedeze ceva din pretenii. Cu toate c dou escadre, una englez, comandat de amiralul Codrington, i cealalt francez, la  ordinele amiralului de Rigny, strbtuser, atunci, Marea Egee i, cu toate c guvernul grec venise s se instaleze la Egina, pentru a delibera în mai bune condiii de securitate, turcii ddeau dovad de o încpânare care îi fcea înc i mai de temut 
Aa se înelegea, cel puin, vzând o întreag flot de nouzeci i dou de corbii otomane, egiptene i tunisiene, pe care vasta rad a portului Navarin , tocmai o primise, pe data de 7 septembrie. Aceast flot aducea imense cantiti de provizii, pe care Ibrahim urma s le preia ca s se îngrijeasc de  nevoile unei expediii pe care o pregtea împotriva hydrioilor. 
 
51
se alture tnfel pelor de voluntari. Aceast insul, situat în extremitatea Argolidei, este una dintre cele mai bogate din Arhipelag. Cu sângele i cu banii si, dup ce fcuse atâtea pentru cauza elenilor pe care îi aprau curajoii si marinari,  Tombasis, Miaoulis, Tsamados, atât de temui de cpitanii turci, Hydra se vedea acum ameninat de cele mai teribile represalii.
Henry d'Albaret nu-i putea, aadar, întârzia plecarea din Corfu, dac  voia s ajung la Hydra înaintea soldailor lui Ibrahim. De aceea, data] plecrii fu definitiv stabilit pentru 21 octombrie.
Cu câteva zile mai înainte, aa cum fusese convenit, tânrul ofier veni s-l vad pe Elizundo i îi ceru mâna fiicei sale. Nu îi ascunse faptul c Hadjine vâ fi bucuroas, dac bancherul va binevoi s-i încuviineze cererea, i De altfel, problema se rezuma, deocamdat, la obinerea consimmântului din partea sa. Cstoria avea s fie celebrat la întoarcerea lui Henry d'Albaret. Absena sa, cel puin aa spera, nu avea s fie de lung durat. 
Bancherul cunotea situaia tânrului ofier, starea averii sale, consideraia de care se bucura familia acestuia în Frana. Nu avea, aadar, niciun motiv de a cere explicaii în aceast privin. La rândul su, onorabilitatea lui era fr pat, i niciodat nu se auzise cel mai mic zvon defavorabil la adresa casei sale de banc. Despre  cât anume însemna propria avere, cum tânrul Henry d'Albaret nici mcar nu deschise acest subiect, i bancherul pstr tcerea. Cât despre propunerea în sine, Elizundo rspunse c îi era pe plac. Aceast cstorie nu putea decât s-l fac fericit, întrucât el trebuia s îi înlesneasc fericirea fiicei sale. 
 Toate acestea au fost spuse destul de rece, dar important era c fuseser spuse. Henry d'Albaret avea acum cuvântul lui Elizundo i, în schimb, bancherul obinu de la fiica lui clduroase mulumiri, pe care el le ascult cu rezerva sa obinuit.   Totul prea, aadar, s decurg spre cea mai mare
 
52
desvârita mulumire a lui Xaris. Acest om de toat isprava plânse ca un copil i, bucuros, îl strânse la piept pe tânrul ofier. 
Cu acestea, lui Henry d'Albaret nu îi mai rmsese decât foarte puin timp de petrecut alturi de Hadjine Elizundo. Luase hotrârea s se îmbarce pe un bric levantin, care bric trebuia s prseasc insula Corfu pe 21 ale lunii, cu destinaia Hydra. 
Cum au trecut aceste ultime zile în casa de pe Strada Reale, se poate lesne ghici, far a fi necesar s mai insistm asupra lor. Henry d'Albaret i Hadjine nu s-au mai dezlipit nici pentru un ceas unul de altul. Vorbeau îndelung, în salonul scund, de la parterul posomorâtei locuine. Nobleea sentimentelor amândurora Ie conferea acestor întrevederi un farmec ptrunztor, care le mai îndulcea nota extrem de serioas. Viitorul îl credeau al lor, dac prezentul, ca s spunem aa, înc le scpa din mân. Aadar, acest prezent voir s-l analizeze cu sânge rece. Amândoi îi cântrir ansele, bune i rele, dar fr descurajare, fr slbiciune. Iar, vorbind astfel, nu conteneau s se înfierbânte pentru aceast cauz, creia Henry d'Albaret urma s i se dedice înc o dat. 
Într-o sear, mai precis pe 20 octombrie, pentru ultima oar, îi repetau aceste lucruri, numai c, probabil, cu mai mult emoie, fiindc a doua zi tânrul ofier trebuia s plece.
Deodat, Xaris intr în salon. Nu putea scoate un cuvânt. Gâfâia. Alergase i înc cum! În câteva minute, vânjoasele sale picioare îl aduseser, strbtând tot oraul, de la citadel pân la captul strzii Reale.   —  Ei bine, ce doreti?… Ce-ai pit, Xaris?… De ce eti
atât de emoionat?… întreb Hadjine.  —  Fiindc am… fiindc am!… O veste!… O important… o
veste grav!   —  Vorbete!… vorbete!… Xaris!1 îi ceru, la rândul su,
 
53
 —  Nu pot!… Nu pot! rspundea Xaris, pe care marea  emoie îl strângea de gât.   —  Este vorba, deci, de o veste despre rzboi? îl descusu
fata, luându-l de mân.   —  Dar vorbete o dat!… repet ea. Vorbete, bunul meu
Xaris!… Ce s-a întâmplat?  —   Turcii… astzi… btui… la Navarin!  Astfel Henry d'Albaret i Hadjine aflar vestea btliei
navale de la 20 octombrie. Bancherul Elizundo tocmai atunci intra în salon, atras de
zgomotul fcut de întoarcerea nvalnic a lui Xaris. Când afl despre ce era vorba, buzele i se strânser fr voie, fruntea i se încrunt, dar nu manifest nici satisfacie, nici neplcere, în vreme ce tinerii îi lsar bucuria inimii s se reverse nestvilit. 
într-adevr, vestea btliei de la Navarin tocmai sosise la Corfu. De îndat ce se rspândi în tot oraul, i se aflar i toate amnuntele, aproape cu aceeai iueal, aduse telegrafic de aparatele de pe coasta albanez. 
Escadrele englez i francez, crora li se alturase escadra rus, numrând douzeci i apte de vase i o mie dou sute aptezeci i ase de tunuri, atacaser flota otoman, forând trecerea în rada portului Navarin*. Cu toate c turcii erau superiori ca numr, întrucât se bizuiau pe aizeci de vase, toate foarte mari, armate cu o mie nou sute nouzeci i patru de tunuri, fuseser înfrâni. Mai multe nave de-ale lor se scufundaser ori sriser în aer, laolalt cu un mare numr de ofieri i de mateloi. Ibrahim nu mai putea atepta de la marina sultanului s-l ajute în expediia sa contra Hydrei.
 
54
autonomia noului regat va deveni un fapt împlinit Astfel se credea în casa bancherului Elizundo. Hadjine,
Henry d'Albaret i Xaris aplaudaser. Bucuria lor îi gsi un ecou în întregul ora. Tunurile din Navarin tocmai le asiguraser independena fiilor Greciei. 
i, mai întâi de toate, proiectele tânrului ofier fur complet modificate dup aceast victorie a puterilor aliate sau, mi degrab –  fiindc expresia este mai potrivit  –, dup înfângerea marinei turceti. În consecin, Ibrahim trebuia s renune la a mai întreprinde campania pe care o plnuise împotriva Hydrei. Într-adevr, nici nu mai încpea discuie. 
Ca atare, survenea o schimbare i în planurile concepute de Henry d'Albaret înainte de aceast dat de 20 octombrie. Nu mai era necesar s mearg s li se alture voluntarilor care alergaser în ajutorul hydrioilor. Se hotrî, aadar, s atepte la Corfu evenimentele care trebuiau s urmeze, ca o consecin natural a acestei btlii de la Navarin. 
Oricum, soarta Greciei nu mai putea fi pus sub semnul întrebrii. Europa nu avea s-o lase s piar. Cu puin timp înainte, în întreaga peninsul elenic, Semiluna cedase locul drapelului independenei. Ibrahim, deja obligat s îi restrâng ocupaia numai la centrul i la oraele de pe litoralul Peloponesului, avea s fie, în sfârit, silit s le evacueze
În aceste condiii, spre care punct al peninsulei avea s se îndrepte Henry d'Albaret? Fr îndoial, colonelul Fabvier se pregtea s prseasc Mitylene pentru a porni în campanie împotriva turcilor pe insula Scio; dar preparativele nu se încheiaser înc i nici nu aveau s se încheie decât într-un oarecare interval de timp. Nu avea rost, aadar, s se gândeasc la o plecare imediat. 
 
55
Este de prisos s insistm asupra sentimentelor pe care apropierea nuntii ie-a nscut în inimile celor doi logodnici. Nu mai era vorba despre nicio plecare în acest rzboi, în care Henry d'Albaret ar fi putut s-i piard viaa! Nu mai era vorba despre niciun fel de ateptare dureroas, de-a lungul creia Hadjine s numere zilele i orele! Xaris, dac era cu putin, era chiar mai fericit decât toi ceilali! Nici dac ar fi fost cstoria lui, bucuria nu i-ar fi fost mai exploziv. Pân i la bancher, în pofida rcelii sale obinuite, satisfacia era vizibil. Viitorul fiicei sale era asigurat 
S-a convenit c toate lucrurile vor fi fcute cu simplitate i li se pru inutil s invite întregul ora la aceast ceremonie. Nici Hadjine, nici Henry d'Albaret nu erau dintre cei care s vrea atâia martori la fericirea lor. Cu toate acestea, se cereau i unele pregtiri, de care ei se ocupar fr ostentaie. 
Se aflau în ziua de 23 octombrie. Nu mai rmseser decât apte zile de ateptat pân la celebrarea cstoriei. Prea, aadar, c nu mai existau piedici de trecut, întârzieri de temut Cu toate acestea, se produse un fapt care i-ar fi nelinitit din cale-afar pe Hadjine i pe Henry d'Albaret, dac ar fi avut tiin de el. 
În ziua aceea, în curierul su de diminea, Elizundo gsi o scrisoare, a crei lectur ii ddu o lovitur neateptat. O mototoli, o rupse în bucele i în final o arse –   ceea ce dovedea o tulburare profund la un om cu o asemenea stpânire de sine ca bancherul. 
i ar fi putut fi auzit murmurând aceste cuvinte:   —  De ce n-a ajuns scrisoarea aceasta opt zile mai târziu?
Blestemat fie cel care a scris-o!
 
COASTA MESSENIANA
Întreaga noapte, dup ce ieise din Vitylo, Karysta inuse direcia sud-vest, astfel încât s traverseze oblic golful Coron. Nicolas Starkos coborâse în cabina sa i urma s nu-i mai fac apariia pân la rsritul soarelui. 
Vântul era favorabil –  una dintre acele brize puternice din sud-est care domnesc, în general, peste aceste