REFERAT

TEHNOLOGIA CRESTERII ANIMALELOR

Tema1-Rase de bovine romanestiTema2-Tehnologia mulgerii bovinelor

Alexa Ana RamonaID-IEA anul II

grupa 224a

Rasa Bălţată cu negru româneascăOrigine, mod de formare şi răspândire. Rasa a fost omologată în 1987 şi a rezultat în urma unor încrucişări de

absorbţie între rasele locale ameliorate (Bălţată românescă, Brună şi taurinele Roşii dobrogene) Holstein - Friză, importată din diferite ţări ale lumii. Ponderea cea mai mare, la formarea rasei Bălţată cu negru românească, a avut-o Holstein- Friză daneză şi cea olandeză care au participat fiecare, cu câte 35-40 %, diferenţa fiind reprezentată de taurine Holstein- Friză, importate din alte ţări.

Rasa este răspândită, în principal, în zona de câmpie din sudul ţării dar şi în zonele mai joase şi colinare din Moldova. În structura efectivelor actuale de taurine ea are o pondere de cca 32 %, conform cu harta de zonare a raselor de taurine din România.

Însuşirile morfoproductive sunt asemănătoare raselor de tip Friză, dar cu o mai mare variabilitate, în funcţie de gradul de ameliorare şi condiţiile de exploatare.

Rasa este de tip eumetric (talia este în medie 132 cm) cu o greutate medie de 550 kg. Atât talia, cât şi greutatea corporală, sunt inferioare rasei Friză, în principal datorită condiţiilor mai puţin favorabile de creştere şi exploatare.

Conformaţia este asemănătoare raselor de tip Friză, având un profil corporal trapezoidal, cu forme corporale unghiuloase, cap fin, gât lung, trunchi lung şi potrivit de larg şi adânc, membre subţiri. Ugerul este voluminos şi cu aptitudini pentru practicarea mulsului mecanic. Culoarea este bălţată negru cu alb.

Constituţia este fină sau fină robustă, temperamentul vioi şi caracterul docil.

Rasa are aptitudini bune şi foarte bune pentru producţia de lapte şi bune pentru producţia de carne. Astfel, producţia de lapte pe lactaţie este de 4000-4500 kg, cu 3,8-3,9% grăsime, însă în unele ferme specializate producţiile de lapte ajung la 5500 şi 6500 litri pe vacă furajată. Aptitudinile pentru mulsul mecanic se caracterizează printr-o viteză de muls de 1,4-2,7 l pe minut şi un indice mamar de 45-46%. Precocitatea în producţia de lapte este bună, astfel că vacile realizează la lactaţia I cca 70% din lactaţia maximă. Consumul de hrană pentru realizarea unui litru de lapte este de 1,12 UN şi 100 g PBD.

Aptitudinile în producţia de carne pot fi considerate bune, deoarece tineretul supus la îngrăşare intensivă realizează un spor mediu zilnic de cca

900 g, cu un consum specific de 7-7,5 U.N./kg.spor, iar la îngrăşare semiintensivă 700-750 g cu un consum de 9-10 U.N. Randamentul la tăiere este în medie de 52-54%, iar carnea este de calitate corespunzătoare.

Precocitatea este superioară raselor locale, la fel şi economicitatea producţiei realizată, ca urmare, rasa se pretează la exploatare intensivă atât în direcţia producţiei de lapte cât şi a celei de carne.

Perspective şi obiective de ameliorareÎn viitor rasa se va creşte în actuala zonă de răspândire. Ea va fi ameliorată în direcţia producţiei de lapte, care va avea o pondere de 60% şi pentru producţia de carne-40%.

Principalele obiective ale ameliorării vizează: masivizarea rasei, prin creşterea taliei la 135 cm şi a greutăţii corporale la 600-650 kg; realizarea unei producţii de lapte la peste 6000 kg pe lactaţie, cu un consum specific sub o unitate nutritivă; îmbunătăţirea aptitudinilor pentru practicarea mulsului mecanic, mai ales prin creşterea vitezei de muls; ameliorarea potenţialului productiv pentru carne, prin realizarea unui spor mediu zilnic de peste 950 g la îngrăşarea în sistem intensiv, realizarea unei greutăţi medii de sacrificare la vârsta de 16-17 luni, de 450 kg/cap cu un consum specific de hrană de 6,2 UN/kg spor de creştere în greutate.

Realizarea obiectivelor respective presupune creşterea în rasă curată şi practicarea încrucişărilor cu rase de tip Holstein-Friză, dar şi intensificarea la maximum a biotehnologiilor de vârf în procesul de reproducţie.

Rasa Bălţată româneascăOrigine, mod de formare şi răspândire. Rasa Bălţată românească s-a

format prin încrucişări de absorbţie între tauri de rasă Simmental cu vaci de rasă Sură de stepă. Primele importuri de tauri Simmental s-au făcut în perioada 1860-1870 din Austria şi Elveţia, iar ulterior şi din Germania. A fost recunoscută ca rasă în 1959, după care a început un intens proces de ameliorare, prin selecţie şi infuzie, cu tauri sau MSC, din rasele Simmental elveţian, german şi austriac, iar în ultimii ani cu Red Holsten. În urma încrucişărilor efectuate, mai mult sau mai puţin sistematice, au rezultat două tipuri de Bălţată românească, dintre care unul mai masiv , întâlnit în zona Banatului, cu aptitudini mai pronunţate pentru producţia de carne, faţă de cel crescut în Transilvania şi Bucovina.

Rasa este răspândită mai ales în Banat şi Transilvania, efectivul actual reprezentând cca 40-42 % din total taurine.

Însuşiri morfoproductive. Ca urmare a variabilităţii care există în cadrul rasei, se pot diferenţia două tipuri: unul mare, la care talia este de cca 133-135 cm, iar greutatea de 600-650 kg şi altul mijlociu cu talia 130-135

cm şi greutatea 550-600 kg. Primul tip este întâlnit în nord-vestul Banatului şi centrul Transilvaniei, iar al doilea în Crişana şi sudul Banatului.

Rasa este de tip mezomorf, cu o conformaţie armonioasă, asemănătoare rasei Simmental. Gâtul este potrivit de lung, bine îmbrăcat cu muşchi, cu trunchiul lung, potrivit de larg şi adânc şi format corporal trapezoidal. Linia superioară a trunchiului este de regulă dreaptă, lungă şi largă. În mod frecvent coada este prinsă sus, iar sacrumul este evident. Ugerul este mare, cu mult ţesut glandular, uneori asimetric, datorită sferturilor posterioare, care sunt mai dezvoltate. Sfârcurile sunt frecvent lungi şi groase, fapt pentru care se pretează mai puţin la mulsul mecanic.

Membrele sunt potrivit de lungi, dar cu chişiţele relativ moi şi ongloanele mai puţin rezistente. Defectele de aplomb mai des întâlnite sunt "jaretele închise" şi "coatele de vacă".

Culoarea este bălţată alb cu galben, de diferite nuanţe, de la galben deschis până la roşu vişiniu. Capul, jumătatea inferioară a cozii, abdomenul şi extremitatea inferioară a membrelor, sunt de culoare albă. Mucoasele aparente sunt roz, iar coarnele şi ongloanele sunt de culoare galbenă. Constituţia este robust-compactă, uneori fină spre robustă, iar temperamentul vioi. Sunt rezistente şi au o mare capacitate de adaptare la condiţiile de mediu şi de exploatare.

Bălţata românească este o rasă cu aptitudini mixte (lapte-carne) dar cu unele subpopulaţii specializate pentru carne-lapte. Producţia de lapte pe lactaţie variază în funcţie de zonă şi condiţii de exploatare. În gospodăriile populaţiei se realizează producţii de 2700-3800 kg lapte/vacă cu un procent de grăsime de 3,75-3,85 %.

Potenţialul productiv al rasei este mult mai ridicat. Astfel, după datele controlului oficial al producţiei (COP), la un efectiv de peste 3000 capete, au fost realizate producţii de 4100-5800 kg lapte, unele plus variante înregistrând producţii de peste 10.000 kg lapte/cap (DINESCU, 2002).

Precocitatea pentru producţia de lapte este mijlocie şi ca urmare vacile realizează la lactaţia I cca 62-66% din producţia maximă.

Aptitudinile pentru practicarea mulsului mecanic sunt mediocre deoarece viteza de muls este de 1-1,1 kg/min., iar indicele mamar de 40-42%.

Longevitatea productivă, în condiţii bune de întreţinere, este de 5-6 lactaţii. Economicitatea producţiei de lapte este mediocră, indicele acesteia fiind de 1/5-1/6, iar consumul specific 1,1-1,3 U.N.

Rasa Bălţată românească are aptitudini foarte bune şi pentru producţia de carne. Astfel, în sistemul semiintensiv de îngrăşare, tineretul realizează un spor mediu zilnic de 700-800 g, cu o bună valorificare a nutreţurilor de

volum, care sunt în general mai ieftine. În sistem intensiv de îngrăşare, tineretul realizează un spor mediu zilnic de 900-1000 g, cu un consum de cca 7 UN şi un randament la tăiere de până la 54-56%. Carnea este de calitatea superioară, având un grad corespunzător de perselare şi marmorare.

Rasa este în general rezistentă la îmbolnăviri, dar relativ pretenţioasă faţă de condiţiile de întreţinere. Ea se pretează la exploatarea în sistem gospodăresc, atât în producţia de lapte cât şi pentru producţia de carne; tineretul mascul dă rezultate foarte bune şi la îngrăşarea în sistem intensiv.

Perspective şi obiective de ameliorareRasa Bălţată românescă este bine adaptată la condiţiile existente din

ţara noastră, cu performanţe productive care justifică ca ea să deţină şi în perspectivă cea mai mare pondere în structura efectivelor de taurine. Rasa se va creşte în zonele în care este răspândită în prezent (Banat, Crişana şi Transilvania).

În cadrul obiectivelor ameliorării, se urmăreşte obţinerea unui tip mixt de carne-lapte, cu o pondere de 60% a însuşirilor pentru carne şi 40% pentru lapte.

Ameliorarea rasei vizează: creşterea taliei la 135-138 cm, iar a greutăţii la 650-680 kg; creşterea producţiei de lapte pe lactaţie la 5000 kg, cu 4% grăsime; îmbunătăţirea aptitudinilor ugerului pentru practicarea mulsului mecanic; creşterea producţiei de carne, prin realizarea unui spor mediu zilnic de peste 1000 g cu un consum specific de 6 U.N./kg spor; creşterea longevităţii productive, a precocităţii şi a rentabilităţii exploatării.

Realizarea acestor obiective, se va putea realiza prin: creşterea în rasă curată, pe bază de linii şi familii; selecţia şi potrivirea judicioasă a perechilor; utilizarea de material seminal, provenit de la tauri testaţi amelioratori, din fermele de elită; imigraţia de gene provenite de la tauri de tip Simmental şi Red Holstein.

Rasa Brună (Brună de Maramureş)Origine, mod de formare şi răspândire. Rasa Brună s-a format prin

încrucişări de absorbţie dintre vaci aparţinând raselor Sură de stepă şi Mocăniţa,cu tauri de rasă Schwyz, importaţi din diferite ţări, după 1881, la început în Maramureş, apoi şi în zonele subcarpatice.

Rasa este răspândită în judeţele Maramureş şi parţial în Satu-Mare, precum şi zonele subcarpatice din Moldova, Muntenia şi Oltenia; la ultimul recensământ (2000) taurinele din rasa Brună reprezentau 29,8 % din efectivul României.

Însuşiri morfoproductive. Rasa se caracterizează printr-un tip morfologic mezomorf, cu talia variind între 125-128 cm, iar greutatea corporală de 450-500 kg. Capul este scurt şi larg, cu fruntea uşor concavă (de tip brachicer). Gâtul este potrivit de lung şi gros, cu trunchiul relativ lung, potrivit de larg şi adânc şi profilul corporal cu tendinţă trapezoidală. Linia superioară este de regulă dreaptă, crupa lungă şi largă, de formă pătrată, cu sacrumul uşor proeminent. Ugerul are o dezvoltare mijlocie, cu aspect globulos, în general simetric şi bogat în ţesut glandular, cu mameloane potrivit de lungi şi de groase. Dintre defecte se întâlneşte mai frecvent ugerul conic şi insuficient extins anterior. Membrele sunt potrivit de lungi şi de groase. Se întâlnesc şi unele defecte de aplomb cum sunt "coatele de vacă" şi "jaret deschis".

Culoarea este brună-cenuşie, cu diferite nuanţe, de la brun argintiu până la brun închis, cu inel de culoare deschisă în jurul botului. Mucoasele aparente sunt de culoare neagră cenuşie, coarnele bicolore şi unghiile pigmentate.

Constituţia este de regulă fin-robustă, temperamentul vioi şi comportamentul blând.

După aptitudini este o rasă mixtă de lapte-carne.În funcţie de condiţiile de exploatare, producţia de lapte variază în

limitele de 3000-3500, cu 3,8% grăsime, producţiile maxime şi potenţialul productiv al rasei fiind mult mai ridicate. Astfel, după datele înregistrate de A.N.A.R.Z. Baloteşti în urma COP efectuat în anul 2000, pe un efectiv de peste 2600 de vaci, s-a obţinut o producţie cuprinsă între 5030 şi 6000 kg de lapte; plusvariantele înregistrând producţii de 8000-10000 kg de lapte/cap. (DINESCU, 2002).

Precocitatea producţiei de lapte este mediocră datorită faptului că producţia la prima lactaţie reprezintă doar 65-68% din lactaţia maximă. Indicele lapte, la vacile supuse controlului oficial, este de 1/6-1/7. Economicitatea producţiei este mulţumitoare, consumul specific de hrană fiind de 1,1-1,2 U.N. Aptitudinile ugerului pentru practicarea mulsului sunt superioare rasei Bălţată românească.

În producţia de carne, rasa are aptitudini bune. Astfel, tineretul supus la îngrăşare baby-beef, realizează un spor mediu zilnic de 900-950 g, iar în sistem semiintensiv cca 700 g, cu un randament la tăiere în medie de 53-55%; la vârsta de un an, tineretul poate atinge greutatea 350-380 kg.

Rasa este rezistentă, puţin pretenţioasă şi cu o mare capacitate de adaptare la condiţii pedoclimatice diferite. Ca urmare, se poate creşte atât la şes cât şi în zonele de deal, premontane şi montane.

Perspective şi obiective de ameliorare. Rasa se poate creşte în orice zonă geografică, dar cu precădere în zonele submontane, în care se exploatează şi în prezent.

Obiectivele ameliorării sunt următoarele: menţinerea direcţiei de exploatare (lapte-carne); masivizarea rasei, prin creşterea taliei la 130 cm şi a greutăţii corporale la 580-600 kg; creşterea producţiei de lapte la o medie de 4500 kg pe lactaţie; îmbunătăţirea producţiei de carne, prin realizarea unui spor mediu zilnic la îngrăşare de cca 1000 g; îmbunătăţirea aptitudinilor pentru mulsul mecanic, prin creşterea vitezei de muls la 1,8 l/min., a indicelui mamar la 46%, concomitent cu reducerea consumului specific şi precocizarea rasei.

Realizarea obiectivelor ameliorării, este posibilă prin creşterea în rasă curată şi imigraţia de gene de la tauri de rasă Schwyz importaţi din Elveţia, Austria şi S.U.A.

Rasa Pinzgau de TransilvaniaOrigine, mod de formare şi răspândire. Rasa s-a format în urma unor

încrucişări de absorbţie între Mocăniţă şi în mai mică măsură Sură de stepă, cu rasa Pinzgau, importată din Austria în Bucovina, după 1850. Ulterior, rasa a fost importată şi în Transilvania (zonele Mediaşului şi Sibiului) de unde s-a răspândit în Munţii Apuseni şi ţara Haţegului.

În prezent aria de răspândire a rasei cuprinde vestul judeţului Suceava şi zona oraşului Rădăuţi, partea sudică a judeţului Bistriţa-Năsăud, partea de sud a Transilvaniei (judeţul Hunedoara) şi Munţii Apuseni şi partea de nord-est a judeţului Caraş-Severin. Deţine un procent de 2,9 % din efectivul total de taurine al ţării.

Însuşiri morfoproductive. În cadrul rasei, există o mare variabilitate din punct de vedere al conformaţiei şi dezvoltării corporale, ca urmare a materialului biologic variat care a participat la încrucişări, a modului în care s-a făcut selecţia şi mai ales a condiţiilor foarte diferite din zonele de creştere. Astfel, în Moldova de Nord şi sudul Transilvaniei, rasa are o talie medie de 127-130 cm, iar greutatea corporală de 450-500 kg, în timp ce în Munţii Apuseni talia este mai redusă (123-125 cm) şi în corelaţie cu acesta şi greutatea corporală (cca 400 kg).

Taurinele din această rasă au o dezvoltare eumetrică şi se încadrează în tipul morfologic mezo-brevimorf. Gâtul este scurt, gros şi musculos, iar trunchiul potrivit de lung şi larg, relativ adânc, cu profilul corporal dreptunghiular. Linia superioară este uşor lăsată, mai ridicată la crupă; apare frecvent crupa în acoperiş, sacrumul fiind mai ridicat. De regulă crupa este

largă la şolduri şi strâmtă la ischii. Membrele sunt relativ scurte şi rezistente, iar aplomburile sunt în general corecte. Dintre defectele de aplomb apar mai frecvent coate de vacă şi panardism anterior. Ugerul are o dezvoltare mijlocie, este globulos, dar cu puţin ţesut glandular, cu aptitudini necorespunzătoare pentru practicarea mulsului mecanic.

Culoarea, este caracteristică, bălţată roşu-vişiniu cu alb. Culoarea albă cuprinde grebănul, se lărgeşte pe spinare, şale şi crupă, se întinde pe fese, coadă, uger şi ajunge până la regiunea pieptului. La nivelul gambei şi antebraţului se observă inele de culoare albă, care uneori sunt incomplete. Mucoasele aparente au o culoare roşcată, ongloanele sunt brun-cenuşii, iar coarnele bicolore. Constituţia este robustă, iar temperamentul vioi.

Rasa are aptitudini mixte: lapte, carne şi muncă.În producţia de lapte, există o mare variabilitate, în funcţie de zonă,

respectiv în raport de condiţiile pedoclimatice şi mai ales de alimentaţie. Precocitatea producţiei de lapte este scăzută, astfel că la lactaţia I se realizează cca 60 % din producţia maximă.

Producţia de carne este satisfăcătoare; tineretul supus la îngrăşare semiintensivă, realizează sporuri medii zilnice de 700-750 g, iar la îngrăşarea extensivă, pe păşune, 400-500 g. Randamentul la tăiere, este în medie de 52-54%, la animalele bine finisate, iar carnea este de bună calitate.

Rasa se pretează la exploatarea extensivă în zona montană şi premontană şi semiintensivă în zonele colinare.

Vaca de Dorna (Pinzgau negru) este un tip aparte în cadrul rasei Pinzgau de Transilvania, răspândit în nordul Moldovei, localităţile Vatra Dornei, Cmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, care s-a format în urma unor încrucişări nesistematice dintre taurinele locale (Mocăniţa) cu diferite rase (Simmental, Pinzgau, Brună şi Friză).

Culoarea este bălţată negru cu alb, cu acelaşi desen ca şi la rasa Pinzgau de Transilvania, faţă de care se deosebeşte prin talie mai mică cu 1-2 cm, torace mai larg şi mai adânc, iar crupa mai bine proporţionată. Realizează producţii, cu un conţinut de grăsime de 3,9-4,1%. Precocitatea şi fecunditatea sunt de asemenea superioare.

Perspective şi obiective de ameliorare. Arealul în care se creşte rasa Pinzgau de Transilvania se va menţine şi în viitor. Deşi potenţialul productiv este mediocru, rasa este apreciată mai ales pentru capacitatea ei de a se adapta la condiţiile de creştere,specifice zonelor montane şi premontane.

Procesul de ameliorare vizează creşterea masei corporale la 500-550 kg, a producţiei de lapte la peste 3000 kg, cu 4% grăsime, concomitent cu îmbunătăţirea precocităţii în producţia de carne.

TEHNOLOGIA MULGERII VACILOR.

Dintre toate procesele tehnologice specifice fermelor de vaci, operaţiunea de mulgere necesită consumul cel mai mare de timp din activitatea zilnică a lucrătorilor. Obiectivele urmărite în procesul de mulgere sunt: evacuarea întregii cantităţi de lapte posibil de muls; obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare; prevenirea rănirii ugerului; prevenirea transferului microorganismelor patogene de la vacile bolnave la cele sănătoase şi folosirea eficientă a forţei de muncă. În practică, se cunosc două sisteme de muls: mulsul manual şi mulsul mecanic.

Sistemul de mulgere manual

Mulgerea manuală reprezintă cel mai vechi sistem şi cunoaşte încă o largă răspândire pe plan mondial, cu deosebire în ţările cu zootehnie extensivă şi semiintensivă. În ţara noastră mulgerea manuală se practică încă în gospodăriile populaţiei preconizându-se, în perspectivă, generalizarea mulgerii mecanice.

Tehnica mulsului manual

Mulgerea manuală necesită executarea, în mod cronologic, a mai multor operaţiuni: pregătirea vacilor, pregătirea mulgătorilor şi mulsul propriu-zis.

Pregătirea vacilor constă în curăţirea sumară a locului de muls, toaleta ugerului şi a regiunilor învecinate. Ugerul este spălat cu apă caldă şi şters cu un prosop curat. De asemenea, se leagă coada de piciorul stâng cu ajutorul unui elastic, pentru a împiedica lovirea îngrijitorului şi scuturarea prafului în găleata de muls.

În mod obligatoriu, mulgătorul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi săpun, să îmbrace un halat curat şi să-şi pună o bonetă. Fiecare mulgător va avea două găleţi, respectiv una în care mulge şi una folosită pentru spălarea ugerului. După ce toate aceste lucruri au fost făcute, mulgătorul ia scaunul de muls şi se aşază în partea dreaptă a animalului. Bruscarea sau lovirea vacii determină retenţia laptelui. Mulsul cuprinde două faze: masajul ugerului şi mulgerea propriu-zisă.

Masajul are drept scop pregătirea organismului vacii şi a ugerului pentru cedarea laptelui (mecanismul neurohormonal al cedării laptelui este cunoscut). Masajul se execută în două sau trei reprize, şi anume: masajul

pregătitor, masajul de la mijlocul mulsului şi masajul final. Masajul pregătitor este de 1-3 minute, în funcţie de particularităţile individuale ale vacilor. După terminarea masajului începe mulsul propriu-zis. Primele jeturi de lapte se mulg într-un vas separat, laptele respectiv fiind bogat în germeni patogeni.

Metode de muls manual. Se cunosc trei metode de muls manual: mulsul "cu mâna plină", mulsul "cu nod" şi mulsul "cu două degete". Se va folosi una sau alta din aceste metode, în funcţie de particularităţile ugerului, cea mai utilizată metodă fiind totuşi cea "cu mâna plină". Ca procedee de muls, prin care se înţelege modul de asociere a mameloanelor în timpul mulsului, se aplică: mulsul direct (se mulg sferturile posterioare, apoi cele anterioare), mulsul lateral (sferturile de pe partea dreaptă urmate de cele de pe partea stângă) şi mulsul încrucişat (se asociază un sfert anterior cu cel posterior de pe partea opusă). Mulsul manual necesită multă forţă de muncă fiind, în acelaşi timp, foarte obositor şi din această cauză se caută înlocuirea, pe cât posibil, a mulsului manual cu cel mecanic.

Mulsul mecanic

În condiţiile folosirii tehnologiilor moderne în creşterea vacilor pentru lapte, mulsul mecanic este obligatoriu deoarece prezintă multiple avantaje incontestabile, dar aplicarea lui necesită o serie de măsuri tehnico-organizatorice. Printre avantajele mulsului mecanic, menţionăm: reducerea necesarului de forţă de muncă la jumătate şi chiar la mai mult, în cazul existenţei sălilor de muls; creşterea productivităţii muncii; reducerea efortului fizic al mulgătorului; obţinerea unui lapte mai igienic, întrucât acesta nu mai vine în contact cu aerul adăpostului; realizarea unei producţii mari de lapte şi grăsime, datorită faptului că viteza mai mare de cedare a laptelui duce la golirea completă a ugerului.

Pentru reuşita utilizării mulsului mecanic, se cer următoarele condiţii: existenţa unor aparate de muls cu caracteristici funcţionale care să corespundă particularităţilor morfo-funcţionale ale ugerului; să nu afecteze integritatea ugerului şi să fie uşor de manevrat, de curăţat şi dezinfectat; existenţa unui personal calificat şi conştiincios, care să cunoască particularităţile ugerului şi funcţionarea aparatului; existenţa unui material biologic selecţionat, cu o bună simetrie morfologică şi funcţională a ugerului.

Mulsul mecanic se poate efectua la stand sau în săli speciale de muls. Mulsul la stand se utilizează în fermele obişnuite de vaci, iar mulsul în săli speciale se aplică în complexe industriale pentru creşterea vacilor de lapte cu stabulaţie liberă.

Mulsul mecanic la stand prezintă 3 variante de aplicare, şi anume: mulgerea la găleată, mulgerea la bidon şi mulgerea "Pipe-Line". În cazul mulgerii mecanice la găleată, la un capăt al adăpostului există o cameră specială pentru pompa de vid, iar conducta de vid este amplasată de-a lungul standului. Laptele se mulge de la fiecare vacă în găleată. Mulgerea la bidon cu agregat individual presupune existenţa instalaţiei de muls şi de vacuum montată pe cărucioare pe care se aşază şi bidoanele. Se utilizează numai în fermele mici. Mulgerea "Pipe-Line" este un sistem mai avansat, care presupune colectarea şi transportul pe conductă al laptelui, de la ugerul vacii până la bazinul de colectare şi răcire amplasat la capătul adăpostului.

Mulsul mecanic în săli de muls se practică în cazul întreţinerii nelegate a vacilor. Instalaţia de muls este amplasată într-o construcţie specială, prevăzută cu mai multe încăperi: sala de muls propriu-zisă, sala de aşteptare a vacilor, sala de răcire şi păstrare a laptelui, camera cu generatorul de vacuum. Sălile de muls sunt dotate, în general, cu instalaţii mecanice de distribuire a concentratelor în timpul mulsului.

Se cunosc mai multe tipuri de săli de muls, care se diferenţiază, în general, după poziţia vacilor în sala de muls şi modul de introducere şi evacuare a acestora. Indiferent de tipul de sală de muls, aceasta este prevăzută cu o alee de serviciu situată la cca 70 cm sub nivelul standului vacilor, astfel încât ugerul se găseşte la nivelul mâinilor mulgătorului.

Sala de muls tip "Tandem". Capacitatea acestor săli de muls este redusă având, în general, 8 standuri (boxe) aşezate pe două rânduri, simetric şi paralel faţă de aleea de serviciu (2*4 standuri), în care lucrează 2 mulgători. În sala de muls există o alee suplimentară de circulaţie a vacilor, ceea ce permite introducerea şi evacuarea individuală a vacilor.

Sala de muls "Brăduleţ". Capacitatea acestor săli de muls este diferită, de la 8-16 locuri până la 42 locuri. Vacile sunt dispuse în sala de muls simetric şi oblic (sub un unghi de 30o) faţă de aleea de serviciu, pe unul sau două rânduri. Introducerea şi evacuarea vacilor are loc în grup (toate vacile de pe o parte a sălii de muls).

Sala de muls tip "Side by Side". Are capacitatea de 2*20 locuri, iar vacile sunt aşezate perpendicular pe aleea de serviciu. Fazele fluxului tehnologic sunt asemănătoare cu cele din sala de muls tip "Brăduleţ", dar ataşarea paharelor de muls se face printre membrele posterioare ale vacii.

Sala de muls rotativă "Rotolactor". Capacitatea unei asemenea săli de muls este de 15-35 locuri, cu platforma de muls circulară, compartimentată în standuri individuale, care are un angrenaj propriu de rotire. Durata unei rotaţii complete poate fi reglată în funcţie de producţia de lapte a grupului de

vaci care se mulge (7-10 minute). Mulgătorii sunt situaţi în mijlocul sălii de muls, iar vacile se rotesc în jurul lor o dată cu platforma de muls.

Platforma de muls portabilă. La întreţinerea vacilor în tabere de vară, pe păşune, mulgerea se efectuează cu platforma de muls prevăzută cu 8 locuri de muls dispuse simetric, pe două rânduri, faţă de axul logitudinal al platformei. Întreaga platformă poate fi remorcată de tractor. Instalaţia de muls este dotată cu agregat de vacuum şi generator electric.

Principiile mulgerii raţionale

Exteriorizarea în măsură cât mai mare a capacităţii productive, atât în ceea ce priveşte cantitatea de lapte, cât şi conţinutul `n grăsime din lapte, respectiv obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare şi menţinerea sănătăţii ugerului impune, indiferent de sistemul sau tehnologia de muls, respectarea unor principii ale mulgerii raţionale.

Frecvenţa mulsorilor. Se cunoaşte că, pe măsură ce se acumulează o cantitate tot mai mare de lapte în uger, intensitatea sintezei laptelui se reduce, iar când presiunea intramamară atinge 35 mm col. Hg, sinteza laptelui încetează, fiind necesară vidarea ugerului. S-a demonstrat însă că, în general, intensitatea sintezei laptelui se menţine relativ ridicată timp de peste 12 ore de la mulsoarea anterioară şi, deci, sunt suficiente două mulsori pe zi.

În ţara noastră mulgerea se face de două ori pe zi. Se recomandă însă, în fermele de elită, să se efectueze mulgerea de 3 ori pe zi la vacile cu producţie zilnică de peste 35 kg lapte. La aceste vaci, pe lângă o producţie mai mare de lapte, se limitează apariţia ugerului "atârnând", datorită suprasolicitării ligamentelor de susţinere a ugerului.

Intervalul dintre mulsori. În cazul a două mulsori pe zi, cel mai indicat ar fi un interval de 12 ore între acestea, ceea ce permite ca şi vacile cu intensitate mare de secreţie a laptelui şi volum relativ redus al ugerului să realizeze producţii apropiate de potenţialul genetic. Pentru echilibrarea intervalului între mulsori la vacile cu producţii foarte mari de lapte, este indicat ca acestea să fie mulse primele dimineaţa şi ultimile seara.

Masajul ugerului. Atât masajul iniţial, cât şi cel final sunt obligatorii, deoarece contribuie la declanşarea reflexului de ejecţie a laptelui şi, deci, favorizează evacuarea uşoară şi completă a acestuia.

Durata mulsului. Viteza de muls influenţează direct cantitatea de lapte şi procentul de grăsime. Efectul ocitocinei apare foarte repede, de regulă la interval de 30-60 secunde de la încheierea masajului. Ocitocina acţionează un timp relativ scurt, aproximativ 6-10 minute, după care este eliminată din sânge pe cale renală.

Ejecţia cu intensitate mare a laptelui are loc la începutul apariţiei ocitocinei în circuitul sanguin, când concentraţia acestui hormon este ridicată. Laptele trebuie, deci, muls rapid, pentru a evacua cisterna glandei mamare în care să pătrundă laptele alveolar, micşorând astfel la minimum laptele rezidual. Durata mulgerii mecanice este, în medie, de 5-6 minute, iar mulgerea manuală nu trebuie să depăşească 10 minute.

Mulgerea completă. Constă în evacuarea întregii cantităţi de lapte din uger, exceptând laptele rezidual. Mulgerea trebuie să înceapă după maximum 2 minute, iar dacă se prelungeşte acest timp mulsul nu se mai suprapune cu perioada intensă de acţiune a ocitocinei şi, în consecinţă, o parte din lapte va rămâne în uger. Mulgerea incompletă reduce şi procentul de grăsime din lapte, ştiut fiind că, în ultimul lapte din uger, procentul de grăsime poate atinge 8-9%. De asemenea, determină şi înţărcarea timpurie a vacilor.

Respectarea liniştii în timpul mulsului. Unii factori stresanţi care apar în timpul mulsului, cum ar fi zgomotele de orice natură sau comportarea brutală a mulgătorului cu vacile, duc la reţinerea unor cantităţi de lapte în uger. Excitanţii puternici şi neobişnuiţi pentru animal determină secreţia de adrenalină de către corticosuprarenală, care inhibă acţiunea ocitocinei, întrucât prin efectul său vasoconstrictor ocitocina nu mai poate ajunge la nivelul parenchimului mamar.

Respectarea programului de lucru. Vacile se obişnuiesc cu un anumit program zilnic, prin respectarea căruia se formează un sistem de reflexe condiţionate în lanţ.

Păstrarea calităţilor igienice ale laptelui. În momentul mulgerii, populaţia bacteriană este redusă la cca 200-300 pe ml de lapte. Dacă ugerul este sănătos, aceste bacterii sunt inofensive pentru consumatori. În timpul mulgerii şi manipulării laptelui, contaminarea acestuia poate să crească foarte mult datorită prafului atmosferic, igienei necorespunzătoare a ugerului, a mulgătorului şi în mod deosebit datorită contactului cu vasele de muls şi de colectarea laptelui care nu au fost suficient igienizate. Un aspect foarte important îl constituie mulgerea separată a primelor jeturi de lapte, care are o încărcătură microbiană mare.

Tratarea şi păstrarea laptelui

Tratamentul primar al laptelui şi păstrarea acestuia până la livrare impun ca în fiecare fermă să existe lăptărie dotată cu utilajele necesare. Lăptăria se amplasează lângă filtrul sanitar şi are mai multe încăperi: sala de recepţie a laptelui şi de analize; sala de răcire şi depozitare; sala de prelucrare (smântânire) şi sala de spălare şi păstrare a utilajelor folosite.

Imediat după muls, laptele este transportat în lăptărie, unde se efectuează recepţia cantitativă între mulgători şi responsabilul lăptăriei. Cantitatea de lapte se determină volumetric sau gravimetric. Din punct de vedere calitativ, laptele de vacă trebuie să aibă conţinutul minim în grăsime de 3,2%, densitatea de minimum 1,029, aciditatea maximă 19 oT, temperatura să nu depăşească 14 oC, iar gradul de impurificare să se încadreze în limitele admise.

Tratamentul primar al laptelui are ca scop menţinerea caracteristicilor fizico-chimice şi organoleptice ale laptelui până în momentul valorificării şi constă în filtrare şi răcire. Filtrarea urmăreşte îndepărtarea impurităţilor care au pătruns în lapte. Pentru filtrare se folseşte tifonul sau un filtru special prevăzut cu două site între care se aşază 3-4 straturi de tifon, sau material filtrant. În fermele cu efective mari de vaci se utilizează filtre centrifugale mecanice, care pot funcţiona independent sau intercalat pe traseul laptelui.

Răcirea laptelui are ca scop reducerea la minimum sau chiar oprirea dezvoltării microorganismelor din lapte. Dacă laptele ajunge la unităţile prelucrătoare în maximum 3 ore, nu mai este necesară răcirea acestuia în fermă, întrucât îşi menţine prospeţimea, ca urmare a proprietăţilor bactericide ale laptelui, chiar la temperaturi mai ridicate (până la 30 oC).

Cu cât durata de păstrare a laptelui în fermă este mai mare, cu atât şi temperatura laptelui trebuie să fie mai scăzută. Dacă laptele se livrează de 2 ori pe zi, tempertura de păstrare este de 10-14 oC. Răcirea la 6-8 oC permite păstrarea timp de 24 ore, iar la 4 oC timp de 48 ore. Pentru răcirea laptelui se folosesc diferite procedee, în funcţie de modul şi durata de păstrare a laptelui, respectiv bazine de răcire sau instalaţii frigorifice.

Bazinele de răcire se utilizează când laptele este păstrat în bidoane. Bazinele respective sun confecţionate din tablă de oţel sau din beton, având înălţimea de 0,8 m iar lăţimea şi lungimea în funţie de numărul bidoanelor, asigurând 0,42 m2/bidon. Pentru răcirea laptelui se poate utiliza apa curentă, care trebuie să fie suficient de rece (10-14 oC). Este un procedeu lent de răcire.

Răcirea cu apă şi ghiaţă reduce temperatura la 6-8 oC, utilizându-se 10-12 kg ghiaţă la 100 l lapte. Bidoanele se ţin acoperite cu tifon, iar pentru a scurta durata de răcire laptele este amestecat periodic cu un agitator.

Instalaţiile frigorifice se folosesc în fermele mari, în care păstrarea laptelui se face în tancuri izoterme. Ca agent frigorific se utilizează freonul sau amoniacul, asigurându-se răcirea laptelui la temperatura de 4-6 oC. Încăperile în care se păstrează laptele până la livrare trebuie să fie răcoroase şi să corespundă din punct de vedere igienic.