MIRESMELE SFINŢENIEI

© 1996, École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris (Ier édition 1990)

ISBN 2 7132 1213 8

Jean-Pierre Albert - Odeurs de sainteté : la mythologie chrétienne des aromates

© 2008. Casa de Editură GRAFOART Toate drepturile rezervate pentru prezenta traducere.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ALBERT, JEAN-PIERRE Miresmele sfinţeniei : mitologia creştină a aromatelor / Jean-Pierre Albert ; ed.: Matei Bănică ; trad.: Laurenţiu Zoicaş, Mihaela Zoicaş. - Bucureşti : Grafoart, 2008 Index. ISBN 978-973-9054-32-4 I. Bănică, Matei Constantin (ed.) II. Zoicaş, Laurenţiu (trad.) III. Zoicaş, Mihaela (trad.)

291.13:22

Ilustraţia copertei: Rogier van der Weyden, Coborârea de pe cruce, 1460-1480, Galeria Regala de Pictura, Haga (detaliu).

Casa de Editură GRAFOART

Str. Braşov nr. 20, sector 6, Bucureşti, CP: 061448

Tel.: 0747 236 278 (07GRAFOART); fax.: 0318 15 15 13.

Web : http://www.grafoart.ro ; e-mail : contact@grafoart.ro

JEAN-PIERRE ALBERT

MIRESMELE SFINŢENIEI

Mitologia creştină a aromatelor

Traducere din limba franceză

de Mihaela Zoicaş şi Laurenţiu Zoicaş

GRAFOART

Mariei Magdalena

7

Cuvânt-înainte

Studiul de faţă s-a născut dintr-o atracţie pentru enigme. Fără a-şi propune să le rezolve pe toate cele ce se vor ivi pe parcursul său, el caută să interpreteze o serie de texte al căror punct comun este faptul că trezesc curiozitatea şi uimirea. Exista, în secolul trecut, un Magazin pitoresc, ultim vestigiu, poate, al acelei literaturi despre minuni cu care-şi umpleau inima oamenii din Evul Mediu. Aceste mirabilia ajunseseră însă între timp doar nişte curiosa, supuse judecăţii aspre a unui veac care se apucase să transforme ştiinţa într-o dogmă, iar raţiunea, într-un instrument de segregare. Să fie oare astăzi literatura etnografică ultimul refugiu al unei propensiuni pentru straniu care nu s-a dezminţit de la Istoriile lui Herodot încoace? Totuşi, Herodot căuta să înţeleagă acest gen de lucruri. Plutarh, în ale sale Quæstiones convivales, îmbina plăcerea anecdotei cu aceea prilejuită de o exegeză care se voia savantă. Căci aceasta este plăcerea pe care o dăruieşte orice enigmă: după vârtejul ameţitor de semnificaţii virtuale, urmează enunţarea unei rezolvări cu atât mai savuroase cu cât este mai puţin previzibilă. Aceasta este şi plăcerea pe care o caută cititorul de romane poliţiste.

Antropologia mi se pare un spaţiu primitor, apt să dea acestor plăceri ale spiritului locul pe care-l merită ele. A studia o cultură din unghiul simbolismului înseamnă întotdeauna a căuta să pui laolaltă piesele unui puzzle uriaş, căruia nici măcar nu-i cunoşti marginile. Iar cel mai sigur mijloc de a ajunge departe în explorarea acestor reţele este de a porni de la o enigmă – poate neînsemnată, dar fascinantă.

Pentru mine, enigma a fost descoperirea unor credinţe populare ce afirmă că mirul ar proveni din carnea sau din ouăle unor şerpi fabuloşi care, la capătul unui şir de metamorfoze, ar fi pornit în zbor spre turnul din Babilon… Or, mirul este un ulei aromatizat cu balsam: pentru a înţelege această legendă este nevoie să întreprindem o lungă călătorie în timp şi spaţiu, în căutarea sensului atribuit de creştinism parfumurilor. În Biblie şi, în şi mai mare măsură, în tradiţiile hagiografice sau în retorica învăţăturii pastorale, întâlnim nenumărate referiri la parfumuri miraculoase sau metaforice. Să nu fie vorba aici decât de instrumentele obişnuite ale unui simbolism lipsit de orice mister, în care parfumul ar fi pentru Dumnezeu ceea ce este duhoarea pentru diavol, adică în care categoria miresmelor s-ar înscrie, alături de atâtea alte epitete laudative, printre mijloacele sărace ale unei retorici convenţionale? Este adevărat că aromatele intervin, încă din Antichitate, în foarte multe practici de cult şi că limbajul parfumurilor se numără printre figurile cele mai banale ale poeziei din toate epocile. Să nu avem oare de-a face decât cu o literă moartă, din care orice spirit a pierit de multă vreme?

Pe cei care cred aşa, o simplă lectură a textelor i-ar determina de îndată să-şi revizuiască opinia. Chiar dacă nu ar fi de ajuns, magistralul studiu al lui Marcel

8

Detienne asupra mitologiei aromatelor în Grecia1 ar constitui încă o invitaţie la o cercetare mai atentă a acestor lucruri. Mai mult: mitologia greacă asocia concepţiei despre aromate o sumă de teme ce se regăsesc în legendele creştine, îndeosebi referirea stăruitoare la nişte reptile fabuloase, precum şi o concepţie asupra relaţiilor dintre zei şi oameni. Mai ispititoare însă decât postularea unei similitudini, care se cerea apoi justificată printr-o teorie a moştenirii sau a dăinuirii, era presupunerea că ar exista un obiect deocamdată ipotetic, o mitologie creştină a aromatelor, căreia ar trebui să căutăm a-i înţelege logica înainte de a o confrunta, la nevoie, cu mitologia omoloagă greacă.

Am vrut aşadar să schiţez o analiză antropologică a codurilor care au îngăduit exprimarea anumitor mari teme ale gândirii creştine prin intermediul ritualului, iconografiei şi legendei. S-ar părea că aceşti operatori simbolici n-au prea suferit modificări în răstimpul „lungului Ev Mediu” care se întinde, după Jacques Le Goff, de la Antichitatea târzie până în secolul al XIX-lea2. Unei atât de mari perioade îi corespunde o „memorie lungă”, iar Biserica este un instrument privilegiat al acesteia: gândirea creştină este o adevărată maşină de şters timpul. Iar dacă, în cel puţin o parte a teologiei, creştinismul s-a impus, cumva, ca moştenitor al raţionalităţii antice, în el s-au incorporat şi mijloacele intelectuale ale unei „gândiri sălbatice” a cărei vitalitate în vechea Europă nu mai trebuie demonstrată3. Sursele mele se situează de altfel într-un orizont care coincide numai în mod accidental cu cel al teologiei sau al elaborării doctrinale sistematice. „A nu cunoaşte o religie decât prin teologii ei”, scria Marc Bloch, „nu este totuna cu a-i ignora izvoarele vii?” Putem spera că vom descoperi în învăţătura pastorală, în hagiografie şi în legendă aceste „izvoare vii” în care creştinismul se îngemănează cu tradiţia populară şi extrage din ea acele elemente ce vor sluji mesajului creştin. Creştinism folclorizat sau folclor creştinizat? Decât să rămânem la această alternativă, n-ar trebui oare să vedem în tradiţiile legendare moştenite din Evul Mediu cele două faţete ale unei gândiri creştine care-şi săvârşeşte lucrarea, când capabilă să înglobeze expresii culturale care-i sunt, iniţial, exterioare, când purtătoare a unor simboluri ce vor deveni bunul tuturor? Şi de ce am numi „folclor” sau „superstiţie” tot ceea ce nedumereşte în creştinismul medieval, când descoperim că producerea legendelor nu este doar „periferică”, ci se situează adeseori în miezul gândirii creştine?

1 M. DETIENNE, 1972. Ceea ce datorează studiul meu acestei lucrări nu ţine numai de

obiectul său. O consider în primul rând ca pe un model de analiză structurală. În general, cercetările antropologice asupra Antichităţii greceşti ale lui L. GERNET, J.-P. VERNANT, P. VIDAL-NAQUET şi, desigur, celelalte lucrări ale lui M. DETIENNE au inspirat în bună măsură metoda de analiză cu care operez aici.

2 J. LE GOFF, 1978; „Pour un long Moyen Age”,în id., 1985, pp. 7-13. 3 Mă refer îndeosebi la lucrările lui J.-C. SCHMITT, 1979; C. GINZBURG, 1980; pentru

perioada contemporană: Y. VERDIER, 1979. Cercetările, în majoritate inedite, ale lui Daniel Fabre despre tinereţea băieţilor şi ale Claudinei FABRE-VASSAS (1985) despre porc şi atâtea alte lucruri constituie şi ele o contribuţie decisivă la etnologia societăţilor europene, atât pe planul conţinutului, cât şi pe cel al metodei.

9

Problema relaţiilor dintre gândirea creştină ortodoxă şi zonele ei mărginaşe pare deci a se pune în termeni nu atât de tipologie, cât de cronologie: situaţia diferă mult în funcţie de epoca studiată. S-ar putea ca proliferarea eresurilor să fie un fapt universal; am greşi totuşi dacă am trasa între religie şi superstiţie o graniţă anistorică, şi mai ales dacă am identifica a priori amprenta gândirii populare în tot ceea ce se îndepărtează de la modelul pur al religiei. Creştinismul Evului Mediu trebuie, cred, studiat ca un tot unitar, deoarece liniile de demarcaţie care ar defini „adevărata credinţă” şi deformările ei nu apar acolo unde ne-am aştepta. Aproape toate anchetele etnografice întreprinse în secolul al XIX-lea atrăgeau atenţia oamenilor de ştiinţă asupra unor fapte de credinţă exterioare domeniului ortodoxiei. Ele repetau astfel o separare care s-a produs efectiv chiar în sânul culturii creştine începând din secolul al XVI-lea, şi aveau ca efect ignorarea faptului cultural major, adică a creştinismului însuşi: în privinţa botezului, bunăoară, nu atrăgeau atenţia decât broderiile superstiţioase referitoare la clopote şi la naşi, dar nu şi folosirea sării, apei şi mirului. Se făcea o distincţie categorică între Hristos cel evocat de la amvon şi acela care, în basme, apare pe pământ, însoţit de sfântul Ion sau de sfântul Petru… Asemenea clivaje nu sunt simple efecte de optică, ci corespund adeseori unor diferenţe foarte reale între reprezentările religioase răspândite de Biserică şi cele pe care şi le face creştinul din popor. Dar sunt ele chiar atât de importante pentru cineva care nu adoptă concepţia normativă despre religie, moştenită din discursul şi din practicile Bisericii? Iar dacă vrem să înţelegem creştinismul în realitatea lui vie, nu trebuie oare să-i recunoaştem prezenţa şi în ceea ce unii se cam grăbesc să numească „reminiscenţe ale păgânismului”?

Trebuie să existe un mijloc de a prezenta o analiză antropologică a creştinismului contemporan. Am adoptat un demers mai uşor, alegând o epocă în care încă nu există liniile de demarcaţie caracteristice culturii moderne. M-am plasat în Evul Mediu, aşa încât să descopăr, pe cât posibil, în sincronie, spaţiul cultural în care coexistau efectiv temele şi schemele pe care le găsisem, iniţial, parte în Antichitate, parte în perioada contemporană. Sursele cele mai recente nu vor fi deci tratate ca nişte obiecte ce s-ar explica prin activitatea unei „gândiri populare” complet autonome, ci ca nişte mărturii târzii ale unei culturi care exista probabil sub forme foarte asemănătoare în Evul Mediu, iar uneori şi ca nişte vestigii ale gândirii savante din veacurile trecute4. În plus, sursele folclorice recente sunt importante prin permanenţa nu atât a temelor, cât a modurilor de gândire: un ţăran din secolul al XIX-lea trăieşte într-un univers mental care prezintă mai multe analogii cu cel al unui enciclopedist medieval decât cu acela al unui contemporan de-al nostru de cultură medie. Nu este

4 Asemenea fenomene de „dăinuire” sunt adesea legate de transmiterea unor texte cum ar

fi, de pildă, Marele Albert, care aparţine pe de-a-ntregul culturii medievale. Există însă şi o permanenţă a modurilor de gândire, reperabilă în structuri pe care antropologia le descoperă, fără a şti întotdeauna de ce, în culturi îndepărtate atât în spaţiu, cât şi în timp. Vor fi existând oare obiecte care se impun în mai mare măsură decât altele unei reprezentări în termeni mitici? Lucrările lui F. HÉRITIER-AUGÉ aduc din nou în actualitate această problematică (v. articolul „Le sperme et le sang”, 1985, şi rezumatul cursului său de la Collège de France, în Annuaire du Collège de France, 1986, pp. 531-547).

10

însă mai puţin adevărat că acest „lung Ev Mediu” nu există la toate nivelurile culturii. Dacă-i descoperim manifestările cele mai tardive în domeniul „superstiţiilor” e pentru că, între secolele al XIII-lea şi al XIX-lea, lumea s-a schimbat.

Adoptând această perioadă de referinţă, ajungem să lucrăm pe documente foarte diferite de sursele obişnuite ale antropologiei. De cum ne îndepărtăm înapoi în timp, mărturiile populare tind să dispară, iar scrisul ia locul oralităţii. Am acordat un loc important unor texte antice despre care avem motive să credem că citează destul de fidel credinţele populare. Ele nu sunt însă foarte numeroase. Poate că trebuie să ne resemnăm şi să ignorăm zone însemnate din cultura populară medievală, chiar dacă, pornind de la puţinele lucruri pe care le bănuim, am vrea să aflăm mai multe. Cu toate acestea, atât cât ştim din gândirea Evului Mediu, şi deci mai cu seamă din aspectele ei „culte”, constituie un obiect interesant pentru antropologie. Nu se întâmplă aşa cu întreaga producţie intelectuală din Evul Mediu, cum de altfel nu se întâmplă cu cultura niciunei alte epoci. Scrierile lui Toma de Aquino nu ne sunt de prea mare sprijin în analiza pe care o dezvoltăm aici, şi numai ignorând tot ceea ce înseamnă raţionalitate în opera sa ar putea-o pune cineva pe aceasta pe acelaşi plan cu Legenda aurea a lui Jacobus de Voragine. Cu totul altfel stau lucrurile cu nişte enciclopedişti ca Bartholomæus Anglus sau Vincent de Beauvais, a căror viziune despre lume rămâne puternic marcată de gândirea mitică.

Cât priveşte fondul, problema care preocupă prezentul studiu este aceea a creştinismului însuşi. Înclin să-l consider fenomenul cel mai straniu din cultura noastră, deşi trebuie să recunosc că obişnuinţa erodează conştiinţa acestei stranietăţi. Creştinismul medieval apare imediat ca straniu, dar nu văd de ce l-am considera o pervertire a ceea ce ar însemna „adevăratul” creştinism5. De ce să imputăm ignoranţei omului de rând „aberaţiile” care atrăgeau atâtea minţi luminate din acea epocă6? Gândirea medievală nu este, poate, un tot unitar, dar liniile de demarcaţie pe care le desluşim în interiorul ei nu implică întotdeauna moduri de gândire foarte diferite. Vrăjitoarea şi inchizitorul nu fac, desigur, casă bună, şi au destule motive să se opună între ei, dar nu trebuie să uităm atâtea lucruri care le sunt comune. După cum nu trebuie să uităm că ceea ce, mai cu seamă începând din secolul al XVII-lea, va fi

5 În această privinţă, nu împărtăşesc deloc punctul de vedere al lui J. DELUMEAU (1971)

asupra creştinismului medieval, deoarece găsesc că presupune o concepţie normativă despre „adevăratul” creştinism. Cred că întreaga problemă se reduce la a cântări efectele Conciliului din Trento în ceea ce priveşte nu numai viaţa Bisericii şi formele noi de evanghelizare şi de exercitare a controlului asupra masei de credincioşi, ci mai cu seamă concepţia însăşi despre credinţă şi modurile în care are loc contactul acesteia cu suflul nou ce se manifestă în cultura ştiinţifică începând din secolul al XVI-lea.

6 A se vedea, în legătură cu aceasta, primul capitol al cărţii lui P. BROWN, 1984. Critica lui la adresa discursului despre „adevărata” credinţă a elitelor, în opoziţie cu „eresurile” plebei, mi se pare extrem de justă. Iar ceea ce spune despre această pretinsă separaţie în Antichitatea târzie mi se pare, în linii mari, valabil şi pentru acea perioadă a Evului Mediu pe care o studiez aici. În legătură cu dezbaterea asupra noţiunilor de cultură savantă şi de cultură populară, cf. de asemenea J.-C. SCHMITT, 1976; J. LE GOFF, 1985, pp. 103-106.

11

denunţat ca superstiţie, putea, cu două sute de ani mai înainte, fi admis de către Biserică şi putea fi larg întrebuinţat în hagiografie şi în predici.

Mai trebuie subliniat că cel puţin o parte din producţiile culturale ale Evului Mediu care au ajuns până la noi se pretează cu atât mai mult analizei antropologice cu cât descoperim în ele prezenţa vie a unei gândiri ce operează într-un mod foarte liber cu instrumentele intelectuale disponibile în acea epocă. Lucrul acesta este valabil mai ales în cazul relatărilor de călătorie: confruntaţi cu nişte realităţi noi şi necunoscute, călătorii mobilizează toate resursele bagajului lor cultural pentru a reuşi să înţeleagă, sau măcar să descrie, bogăţia a ceea ce descoperă7. Bineînţeles, ei cedează uneori convenţiilor unui gen: era de neînchipuit ca în ţinuturile îndepărtate să nu fie „minunăţii”, care trebuie neapărat amintite, chiar dacă nimeni nu prea crede în existenţa lor. Dar predilecţia pentru miraculos nu explică mai nimic. Mai degrabă ar trebui explicată tocmai această predilecţie. Să studiezi miraculosul înseamnă şi să descoperi frontierele echivoce ale verosimilului, deci să te apleci asupra operaţiilor intelectuale care duc la constituirea lui. Probabil că un om din veacul al XIV-lea nu credea tot ce putea citi în Călătoria lui Mandeville. Faptul că această lucrare s-a bucurat de succes ne îndeamnă aşadar să ne gândim că el găsea în paginile ei cu totul altceva decât o plictisitoare înşiruire de minciuni mai mult sau mai puţin elegante. Pentru ca miraculosul să fascineze, trebuie ca el să nu pară arbitrar, ci, dimpotrivă, ca sensul pe care-l dăm verosimilului să se confrunte aici cu limitele sale, şi ca acele lucruri care ni se prezintă ca adevărate să nu fie doar incredibile8.

Aceste remarci sunt valabile şi pentru miraculosul care intră în operele de ficţiune. Dacă nevoia de a crede este în acest caz, în principiu, suspendată, aceasta nu-i scuteşte pe autori să le solicite cititorilor simţul realului, să decaleze uşor spaţiul verosimilului, fără a renunţa la categoriile mentale care stau la baza constituirii lui. Într-un anume fel, între isprăvile lui Perceval şi cele ale unui cavaler real trebuie să existe acelaşi raport ca între acelea ale comisarului San Antonio şi activitatea reală a unui agent secret. Motivele pentru care ne-am aştepta ca într-un roman cavaleresc să apară minuni sunt de acelaşi ordin cu cele pentru care minunea ni s-ar părea de nedorit într-un roman poliţist. Operele de ficţiune pură ocupă însă un loc destul de redus în studiul nostru: obiectul lui privilegiat îl constituie ceea ce am numit, în lipsa unei determinări mai precise, lumea legendelor. Acest termen desemnează aici anumite texte sub formă narativă, povestiri sau descrieri de fenomene mai mult sau mai puţin extraordinare, care fac parte din patrimoniul comun al oamenilor dintr-o epocă dată; răspândirea lor se măsoară după recurenţa aceloraşi teme, cu mici variante, la diferiţi autori. Noţiunea respectivă presupune şi o relaţie cu adevărul. Legenda este socotită

7 Am descoperit această sursă de documentare datorită cărţii lui C. KAPPLER, Monstres,

démons et merveilles… (1980). Lucrarea cuprinde o importantă bibliografie a relatărilor de călătorie medievale şi are imensul merit de a deştepta în cititor pofta de a se cufunda în această literatură puţin cunoscută.

8 Problemele pe care le pune noţiunea de miraculos sunt abordate într-un mod foarte incitant în actele colocviului L’étrange et le merveilleux dans l’Islam médiéval (M. ARKOUN et al., 1978), mai cu seamă în contribuţia lui J. LE GOFF (reluată în L’Imaginaire médiéval, 1985, pp. 17-39).

12

adevărată sau verosimilă de către cei care o istorisesc, în vreme ce analiza trebuie să-i dezvăluie caracterul imaginar, scoţând la iveală structura antropologică ce stă la baza ei. Domeniul astfel vizat este destul de larg: el se întinde de la simpla prezentare a unei credinţe la mit, de la articolul de enciclopedie consacrat unei plante sau unui animal la episodul împrumutat din Sfânta Scriptură. Am preferat acest termen datorită caracterului său neutru. Alegerea celui de mit ar fi pus în joc o ipoteză prea problematică.

Rămâne de precizat metoda de analiză adoptată: de fapt, ea a impus obiectul şi a dat unitate prezentei lucrări. Arătam că am luat ca model Les Jardins d’Adonis [Grădinile lui Adonis], a lui Marcel Detienne. În această cercetare, metoda structuralistă de analiză a miturilor elaborată de Claude Lévi-Strauss s-a dovedit fecundă pe un tărâm diferit de acela al producţiilor simbolice din societăţile care nu cunosc scrisul. Am ajuns deci, prin tranzitivitate, modestul discipol al lui Lévi-Strauss. Aici însă intervine o problemă: Magistrul a exclus creştinismul din rândurile obiectelor accesibile metodei structuraliste9. Nu am aşadar cum să-i calc pe urme fără să-l trădez, chiar dacă, în optica mea, cea mai mare trădare este aceea de a nu-i călca pe urme atunci când vrei să studiezi aspectele simbolice ale unei culturi. Oare trebuie să fii mai lévi-straussian decât Claude Lévi-Strauss?

Nu sunt primul care crede că aşa ceva este cu putinţă şi chiar necesar. Calea pe care a apucat-o, în anii din urmă, antropologia societăţilor europene este o dovadă suficientă în acest sens. Edmund Leach a putut chiar aplica metoda structuralistă la textul biblic – şi încă într-un mod adeseori foarte convingător10. Chiar dacă nu subscriu la concluziile sale, sunt întru totul de acord cu argumentele pe care-şi sprijină demersul: motivele formulate de Lévi-Strauss pentru a justifica excluderea iudaismului şi creştinismului nu par a fi decisive. Este, de asemenea, uşor de demonstrat că, de mai multe ori, în lucrarea sa, Lévi-Strauss nu a ezitat să studieze anumite mituri sau practici aflate în strânsă legătură cu cultura creştină: procesiunile rituale din Săptămâna Mare (Tenebræ) sau literatura Graalului11. Desigur, în felul acesta nu este abordată decât zona periferică a creştinismului. Putem însă oare avea motive teoretice serioase de a respinge studierea celui mai complex sistem simbolic din cultura noastră; un sistem care s-a dovedit îndeajuns de puternic pentru a asigura unitatea acesteia pe o perioadă îndelungată şi pentru a pătrunde în cele mai variate forme de expresie ale ei?

Ca să răspundem pe fond la această întrebare, ar trebui să examinăm premisele înseşi ale metodei structuraliste, să-i definim condiţiile de aplicare şi să arătăm că ele

9 O expunere succintă a acestei dezbateri: E. LEACH, 1980, pp. 163-168. J.-P. VERNANT

(1979, pp. 195-250) prezintă o remarcabilă sinteză a cercetărilor consacrate miturilor şi ridică problema specificităţii mitologiilor fixate în scris (p. 246).

10 Mă gândesc la cele trei articole reluate în L’Unité de l’homme (1980), referitoare respectiv la Facerea, la Cartea Regilor (Samuel) şi la reprezentările sacrificiului lui Melchisedec. De reţinut totuşi că E. Leach nu se consideră un discipol fidel al lui C. Lévi-Strauss, chiar dacă recunoaşte cât de mult îi datorează acestuia.

11 C. LÉVI-STRAUSS, Mythologiques II: Du miel aux cendres, Paris, Plon, 1966, pp. 348-363; Id., 1984, pp. 129-137.

13

nu pot fi satisfăcute în cazul obiectului pe care dorim să-l studiem: ar trebui, bunăoară, să dovedim că ceea ce este valabil pentru miturile amerindiene nu este valabil pentru producţiile simbolice ale unei societăţi care cunoaşte scrisul, care îşi poate reprezenta propria istorie şi poate păstra în mod explicit amintirea ei; sau că apariţia ideii de raţiune în Grecia a avut ca rezultat o ruptură definitivă cu gândirea mitică, influenţând până şi producţiile culturale cel mai îndeaproape înrudite cu mitul, cel puţin la prima vedere. Un asemenea demers nu elimină obiecţiile de fapt. Pentru a-i dovedi punctele slabe, este de ajuns să arătăm că anumite aspecte ale culturii noastre pot fi lămurite cu ajutorul metodei structuraliste, rămânând, altfel, de neînţeles. Cred că asemenea dovezi au fost deja aduse. Ele nu răspund însă la întrebarea dacă nu cumva „terenul” european impune o anume deformare a metodei din Mythologiques, dat fiind, de pildă, faptul că documentele de care dispunem nu sunt toate propriu-zis mituri, ci mai degrabă nişte producţii intelectuale determinate doar în parte de gândirea mitică. Recunosc aşadar că, de multă vreme, cultura europeană nu a produs decât foarte puţine mituri în deplinul sens al termenului. Dar de ce n-am putea aplica metoda structuralistă şi la textele pe care le produce ea?

La drept vorbind, nu cred că lucrarea mea îi va scandaliza pe antropologi. Obiecţiile riscă să vină mai degrabă din partea istoricilor, şi nu mă pot apăra afirmând pur şi simplu că nici nu am încercat să scriu o carte de istorie. Este adevărat că studiul meu lasă deschise o serie de probleme de cronologie, şi că diversitatea domeniilor pe care le abordează face cu neputinţă tratarea cu suficientă precizie a fiecăruia dintre ele. Mi s-a părut adesea că-mi croiesc un drum îngust printre abisurile propriei mele neştiinţe şi, deşi am preferat în general să tac ori de câte ori riscul de a mă înşela mi s-a părut prea mare, sunt sigur că am lăsat să se strecoare şi inexactităţi. Poate că ignoranţa m-a condus şi la interpretări greşite. Am căutat totuşi să limitez riscurile, rămânând mereu cât mai aproape de documente şi evitând să prezint explicaţii istorice. Antropologia şi istoria au metode şi obiective diferite. Ele se pot doar întâlni, date fiind domeniile pe care le studiază, dar nu există motive ca ele să se confunde. Am luat, desigur, multe lucruri de la istorici, de vreme ce le datorez o bună parte din documentaţia mea, îndeosebi informaţiile de ordin general fără de care aceasta nu ar avea niciun sens. În schimb, nu am preluat decât în foarte mică măsură analizele lor. Căci documentul nu este niciodată univoc. Motivele pentru care el apare într-o carte de istorie sunt cu totul altele decât cele pentru care îl vom regăsi aici. Această diferenţă este fertilă: conexiunile pe care am încercat să le scot în evidenţă constituie noi documente pentru istorie. Am avut adeseori impresia că ofer istoricilor fapte rămase neobservate, pe care nu le puteam valoriza singur în perspectiva istoriei. Dorinţa mea cea mai vie este de a fi contribuit astfel la elaborarea unei istorii a Evului Mediu – în esenţă, străină de competenţele mele – prezentând documente care nu pot deveni documente pentru istorie decât mulţumită analizei antropologice.

Mă opresc aici cu această prezentare. Ar fi inutil să continui cu nişte precizări metodologice care cam sună ca nişte scuze sau ca nişte autojustificări. Singurul criteriu în aprecierea oricărei metode îl constituie fecunditatea ei. În plus, ar fi fastidios să trec aici în revistă toate problemele teoretice pe care le-am întâlnit. Cred că este preferabil să o fac în încheierea studiului meu.

14

În sfârşit, câteva cuvinte despre condiţiile în care am întreprins prezenta cercetare. Această carte reia, cu unele prescurtări, o teză de doctorat condusă de Jean-Claude Schmitt, director de studii la EHESS. Dau aici expresie recunoştinţei pe care i-o port. Datorez mult sugestiilor şi sfaturilor pe care le-am primit de la Daniel Fabre şi Claudine Fabre-Vassas. Gândul meu de recunoştinţă se îndreaptă de asemenea către toţi cercetătorii de la Centrul de Antropologie a Societăţilor Rurale din Toulouse, care, în cadrul seminarului lui Daniel Fabre, mi-au împărtăşit remarcile lor şi mi-au permis să le folosesc cercetările: îndeosebi Agnès Fine, Giordana Charuty şi Dominique Blanc. Îi mulţumesc, de asemenea, soţiei mele, Marlène Albert-Llorca, pentru toate sugestiile pe care mi le-a dat în cursul convorbirilor noastre zilnice pe marginea acestui studiu, ca şi pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la definitivarea lui.

287

Bibliografie

Abrevieri CUF: Collection des Universités de France, Paris, Les Belles Lettres. IFAO: Institut français d’Archéologie orientale. Întrucât relatările de călătorie publicate în

colecţia Voyageurs occidentaux en Égypte reiau numai partea „egipteană” a majorităţii textelor, am citat titlul dat de editor, şi nu pe cel al lucrării originale.

PL, PG: Patrologie latine, Patrologie grecque, ed. J.-P. MIGNE, Paris. RTP: Revue des Traditions populaires, Paris, 1886-1919. SC: Colecţia „Sources chrétiennes”, Paris, Éditions du Cerf.

ABD-ALLATIF 1810 Relation de l’Egypte, ed. S. DE SACY, Paris, Imprimerie Impériale.

*** 1984 L’Abrégé des merveilles, trad. CARRA DE VAUX, pref. de A. MIQUEL, Paris, Sindbad.

ADAMNANUS 1965 De locis sanctis, în Itineraria et alia geographica, Corpus Christianorum, Turnhout, Brepols

(„Series latina” CLXXV), pp. 175-234.

ADORNO, J. 1978 Itinéraire d’Anselme Adorno en Terre sainte, ed. J. HEERS & G. DE GROER, Paris,

Éditions du CNRS.

AFFAGART, G. 1902 Relation de Terre sainte [1533-1534], ed. J. CHAVANON, Paris, Victor Lecoffre.

*** 1979 Le Grand et le Petit Albert, Paris, Belfond.

ALBERT, J.-P. 1984 „Les œufs du Vendredi saint dans le folklore français”, Ethnologie française, 14 (1), pp.

29-44.

ALPINI, P. 1591 Prosperi Alpini Marosticensis medici de balsamo dialogus, Venetiis [Veneţia], sub signum

leonis. 1979 Histoire naturelle de l’Égypte, Cairo, IFAO, 2 vol. 1980a La Médecine des Égyptiens, Cairo, IFAO, 2 vol. 1980b Plantes d’Égypte, Cairo, IFAO.

AMADES, J. 1950 Folklore de Catalunya, t. II: Rondallística. Barcelona, Editorial Selecta. 1980 Folklore de Catalunya, t. III: Costums i creences, ed. a II-a. Barcelona, Editorial Selecta. 1982-83 Costumari català, Barcelona, Salvat editores, 5 vol. (ed. I, 1950-1956).

AMALARIUS 1851 De ecclesiasticis officiis libri IV, PL 105.

288

AMIOT, F. 1952 Les Évangiles apocryphes, Paris, Fayard.

ANDRÉ, J. 1956 Lexique des termes de botanique en latin, Paris, Klincksieck.

APULEIUS 1960 Apologie. Florides/Apologia. Florida, ed. şi trad. de P. Vallette, Paris, CUF.

ARISTOTEL 1957 Histoire des animaux, ed. J. TRICOT, Paris, Vrin, 2 vol.

ARKOUN, M., LE GOFF, J., FAHD, T., RODINSON, M. 1978 L’étrange et le merveilleux dans l’Islam médiéval. Colocviu organizat la Paris de Asociaţia

pentru propăşirea studiilor islamice [Association pour l’Avancement des Études islamiques] în martie 1974, Paris, Édit. J. A.

AUGUSTIN (sf.) 1873 De Genesi ad litteram, VIII, Paris, Louis Vivès.

AULUS GELLIUS 1978 Nuits attiques/Noctes Atticæ, Paris, CUF, 2 t.; t. II, ed. şi trad. de R. MARACHE.

*** 1985 Les Aventures de Sindbad le Marin, ed. şi trad. de R. R. KHAWAM, Paris, Phébus.

BAILLY, P. 1628 Questions naturelles diverses et curieuses, Paris, P. Bilaine.

BARTHOLOMÆUS ANGLUS 1556 Le Grand Propriétaire de toutes choses, trad. de J. CORBICHON, Paris.

BAUHIN, C. 1613 De lapidis Bezaar (…) ortu, Basileæ [Basel], C. Waldkirch.

BEAUQUIER, Ch. 1910 Faune populaire de la Franche-Comté, Paris, E. Leroux.

BEC, P. 1959 „Formations secondaires et remotivations dans quelques noms d’animaux en

Gascon”, Revue de Linguistique romane, pp. 296-351.

BELETH, I. 1855 Rationale divinorum officiorum, PL 202, col. 13-166.

BELMONT, N. 1983 Les Signes de la naissance, Brionne, G. Monfort (ed. I, Paris, 1971).

BELON, P. 1553 Les observations de plusieurs singularitez et choses memorables, trouvées en Grèce, Asie, Judée,

Égypte, Arabie et autres pays estranges, Paris, G. Corrozet.

BERGER DE XIVREY, J. 1836 Traditions tératologiques, Paris, Imprimerie Royale.

*** 1980 Bestiaires du Moyen Âge, ed. G. BIANCIOTTO, Paris, Stock. 1963-64 Bestiaris, ed. S. PANUNZIO, Barcelona, Editorial Barcino, 2 vol.

289

BIRABEN, J.-N. 1975-76 Les Hommes et la Peste en France et dans les pays européens et méditerranéens, Paris-Haga,

Mouton, 2 vol.

BLACHOT, G. 1626 Erreurs populaires touchant la médecine et régime de santé, Lyon.

BLOCH, M. 1963 Mélanges historiques, Paris, École Pratiques des Hautes Études, 2 vol. 1983 Les Rois thaumaturges, pref. de J. LE GOFF, Paris, Gallimard (ed. I, 1924).

BLUMENKRANZ, B. 1960 Juifs et Chrétiens dans le Monde occidental, 430-1096, Paris, Imprimerie Nationale. 1966 Le Juif médiéval au miroir de l’art chrétien, Paris, Études augustiniennes.

BONSIRVEN, J. (ed.) 1953 La Bible apocryphe, Paris, Arthème Fayard.

BOZON, N. 1889 Les Contes moralisés de Nicole Bozon, ed. L. TOULMIN-SMITH & P. MEYER, Paris, H.

Champion.

BOUREAU, A. 1984 La Légende dorée. Le système narratif de Jacques de Voragine, pref. de J. LE GOFF, Paris,

Éditions du Cerf. 1985 L’Aigle, chronique politique d’un emblème, Paris, Éditions du Cerf.

BRANTÔME 1973 Discours sur les colonels de l’infanterie de France, ed. E. VAUCHERET, Paris-Montréal.

BROWN, P. 1984 Le Culte des saints, trad. A. ROUSSELLE, Paris, Éditions du Cerf.

BROWN, T. 1753 Essai sur les erreurs populaires…, trad. fr., Paris, Briasson, 2 vol.

BRYANT, L. M. 1986 „La cérémonie de l’entrée à Paris au Moyen Âge”, Annales ESC, 41 (3), pp. 513-542.

BUC’HOZ, J.-P. 1800 Manuel cosmétique et odoriférant des plantes, Paris.

BURCHARD DIN WORMS 1853 Decretorum liber, PL 140, col. 537-1058.

CARMODY, F. J. (ed.) 1941 „Physiologus latinus. Versio Y”, University of California Publications in Classical Philology,

12 (7), pp. 95-134.

CAROZZI, C. & TAVIANI-CAROZZI, H. 1982 La Fin des temps. Terreurs et prophéties au Moyen Âge, Paris, Stock.

CASTELA, H. 1974 Voyage en Égypte, 1600-1601, Cairo, IFAO.

CASTER, G. 1962 Le Commerce du pastel et de l’épicerie à Toulouse, 1450 environ à 1561, Toulouse, Privat.

290

CAUMONT, N. de 1858 Voyaige d’oultremer en Jhérusalem [1418], publicat de Marchizul de LA GRANGE, Paris,

Auguste Aubry.

CHANGY, P. de 1891 De l’institution de la femme chrestienne [1542], Le Havre, Lemale.

CLARI, R. de 1963 La Conquête de Constantinople, în A. PAUPHILET, Historiens et chroniqueurs…, Paris,

Gallimard („Bibliothèque de la Pléiade”) (ed. I, 1952).

COLLIN DE PLANCY, J. 1846-48 Encyclopédie théologique, ed. J.-P. MIGNE, t. 48: Dictionnaire des sciences occultes…, Paris, 2

vol.

COMMYNES 1963 Mémoires, în A. PAUPHILET (ed. I, 1952).

CORBIN, A. 1982 Le Miasme et la Jonquille. L’odorat et l’imaginaire social, 18e-19e siècles, Paris, Aubier.

CORBIN, S. 1960 La Déposition liturgique du Christ au Vendredi Saint, Paris-Lisabona, Les Belles Lettres.

CORBLET, J. 1881-82 Histoire dogmatique, liturgique et archéologique du sacrement du baptême, Paris, Société

générale de Librairie catholique, 2 vol. 1885-86 Histoire dogmatique, liturgique et archéologique du sacrement de l’eucharistie, Paris, Société

générale de Librairie catholique, 2 vol.

CORRAIN, C. 1976 Documenti etnografici nei sinodi francesi, Rovigo, Istituto padano di arti grafiche.

CORRAIN, C. & ZAMPINI, P. 1970 Documenti etnografici e folkloristici nei sinodi diocesani italiani, Bologna, Arnoldo Forni.

COSMAS INDICOPLEUSTES 1968-73 Topographie chrétienne, ed. W. WOLSKA, Paris, SC, Éditions du Cerf, 3 vol.

COSQUIN, E. 1922 Les Contes indiens et l’Occident, Paris, H. Champion.

COULET, N. 1977 „Les entrées solennelles en Provence”, Ethnologie française, 7 (1), pp. 63-82.

CRISTOFOR COLUMB 1981-84 La Découverte de l’Amérique [Descoperirea Americii], ed. şi trad. de S. ESTORACH şi M.

LEQUENNE, Paris, La Découverte, 2 vol.

DÄHNHARDT, O. 1909 Natursagen, t. II: Sagen zum Neuen Testament, Leipzig-Berlin, B. G. Teubner.

DANCE, P. 1978 Faux Animaux. Escroqueries et mystifications, Paris, Pierre Horay.

DANIÉLOU, J. 1951 Bible et Liturgie, Paris, Éditions du Cerf.

291

DARDY, L. 1891 Anthologie de l’Albret, Agen, 2 vol. (reed. Toulouse, Institut d’Études occitanes, 1984).

*** 1854 De Bestiis et aliis rebus, PL 177, col. 9-165.

DELARUE, P. 1952 „Le serpent qui vole à l’homme le secret de l’immortalité”, Nouvelle Revue des

Traditions populaires, II, pp. 262-275.

DELARUELLE, E. 1975 La Piété populaire au Moyen Âge, Torino, Bottega d’Erasmo.

DELEHAYE, H. 1906 Les Légendes hagiographiques, ed. a II-a, Bruxelles, Bureau de la Société des

Bollandistes. 1966 Mélanges d’hagiographie grecque et latine. Subsidia Hagiographica (Bruxelles, Société des

Bollandistes), 42.

DELUMEAU, J. 1971 Le Catholicisme entre Luther et Voltaire, Paris, PUF. 1978 La Peur en Occident, Paris, Fayard.

DESAIVRE, L. 1877 „Le serpent, le lézard et le crapaud”, Bulletin de la Société de Statistique des

Deux-Sèvres (Niort), pp. 334-339.

DETIENNE, M. 1972 Les Jardins d’Adonis, Paris, Gallimard. 1979 Les Maîtres de vérité dans la Grèce antique, Paris, F. Maspero (ed. I, 1967). 1981 L’Invention de la mythologie, Paris, Gallimard.

DEVOS, P. 1948 „Le miracle posthume de saint Thomas l’apôtre”, Analecta Bollandiana (Bruxelles),

66, pp. 231-275.

DIDI-HUBERMAN, G. 1985 „Un sang d’images”, Nouvelle Revue de Psychanalyse, 32 (Paris, NRF), pp. 123-153.

DONCIEUX, G. 1891 „Le cycle de sainte Marie Madeleine dans la chanson populaire”, RTP, VI (5).

DONTENVILLE, H. 1973 Mythologie française, Paris, Payot (ed. I, 1948).

DOUCET, J. 1959 Les Apothicaires nantais sous l’Ancien Régime, Fontenay-le-Comte.

DUBY, G. 1966 L’Europe des cathédrales, 1140-1280, Geneva, Skira.

DUMONT, L. 1951 La Tarasque. Essai de description d’un fait local d’un point de vue ethnographique, Paris,

Gallimard.

DUPRONT, A. 1959 La Chrétienté et l’Idée de croisade, ediţie a cursurilor lui P. ALPHANDÉRY, Paris, Albin

Michel.

292

DURAND, G. [Guillaume de Mende] 1854 Rational, ou Manuel des divins offices, trad. C. Barthelémy, Paris, Louis Vivès, 5 vol.

EDSMAN, C.-M. 1940 Le Baptême de feu, Uppsala.

EGERIA 1982 Journal de voyage [Peregrinatio], ed. P. MARAVAL, Paris, SC, Éditions du Cerf.

ELIADE, M. 1949 Le Mythe de l’éternel retour, Paris, Gallimard. 1952 Images et Symboles, Paris, Gallimard (reed. 1986). 1977 Forgerons et Alchimistes, Paris, Flammarion. 1978 Histoire des croyances et des idées religieuses II, Paris, Payot. 1983 Traité d’histoire des religions, Paris, Payot (ed. din 1974).

EPIPHANES 1858 Livre des douze gemmes [Cartea celor douăsprezece geme], PG 43, col. 293-371. 1858 Physiologus, PG 43, col. 517-534.

ÉTIENNE DE BOURBON 1877 Anecdotes historiques, légendes et aoplogues tirés du recueil inédit d’Etienne de Bourbon,

publicate de A. LECOY DE LA MARCHE, Paris, Librairie Renouard. ***

1907 Évangile des douze Apôtres [Evanghelia celor doisprezece Apostoli], ed. E. RÉVILLOUT, Patrologia orientalis, II, Paris.

1911 Évangiles apocryphes, I: Protévangile de Jacques, Évangile du Pseudo-Matthieu, Évangile de Thomas, Histoire de Joseph le charpentier [Evangheliile apocrife, I: Protoevanghelia lui Iacov, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Evanghelia lui Toma, Istoria lui Iosif tâmplarul]; v. MICHEL, Ch. & PEETERS, P., edit. (1911). II: v. PEETERS, P., edit. (1914).

1973 Évangile de Pierre [Evanghelia lui Petru], ed. M. G. MARA, Paris, SC, Éditions du Cerf.

*** 1966 Expositio totius mundi et gentium, ed. J. ROUGE, Paris, SC, Éditions du Cerf.

EYMERICH, N. & PEÑA, F. 1973 Le Manuel de l’inquisiteur, ed. şi trad. fr. de L. SALA-MOLINS, Paris-Haga, Mouton.

FABRE, D. 1986 „Le sauvage en personne”, Terrain (Paris), 6, pp. 6-18.

FABRE-VASSAS, C. 1985 „Juifs et chrétiens, autour du cochon”, Recherches et Travaux de l’Institut d’Ethnologie de

Neuchâtel, 6, pp. 59-83.

FABRI, F. 1975 Voyage en Égypte, 1483, Cairo, IFAO, vol. 3.

FAILLON 1848 Monuments inédits sur l’apostolat de sainte Marie-Madeleine en Provence, ed. J.-P. MIGNE,

Paris, 2 vol. FOLZ, R.

1967 La Naissance du Saint-Empire, Paris, Albin Michel.

293

FOURQUET, J. 1966 Wolfram d’Eschenbach et le Conte del Graal, Paris, PUF.

FRANKFORT, H. 1951 La Royauté et les Dieux, Paris, Payot.

FRANZIUS, W. 1665 Historia animalium, Amsterdam, J. Ravesteinium.

FRAPPIER, J. 1977 Autour du Graal, Geneva, Librairie Droz.

FROLOW, A. 1953 „La vraie croix et les expéditions d’Héraclius en Perse”, Revue des Études byzantines,

XI, pp. 88-105. 1955 Recherches sur la déviation de la IVe croisade vers Constantinople, Paris, PUF. 1965 Les Reliquaires de la vraie croix, Paris, Institut français d’Études byzantines.

GANDILLAC, M. de et al. 1966 La Pensée encyclopédique au Moyen Âge, Neuchâtel, Éditions de La Baconnière.

GAUCHET, M. 1985 Le Désenchantement du monde, Paris, Gallimard.

GELIS, J. 1984 L’Arbre et le Fruit, Paris, Fayard.

GEORGIOS (MONACHUS, zis Hamartolus) 1863 Chronicon breve, PG 110.

GERVASIUS DE TILBURY 1856 Otia imperialia, ed. F. LIEBRECHT, Hanovra, C. Rümpler.

GERVASIUS 1872 Bestiaire, ed. P. MEYER, Romania I, pp. 426-443.

GESNER, C. 1587 Historia animalium, cartea a V-a: De serpentibus…, Tiguri, in off. Froschoviana.

GIESEY, R. H. 1986 „Modèles de pouvoir dans les rites royaux en France”, Annales ESC, 41 (3), pp.

579-599.

GINZBURG, C. 1980 Les Batailles nocturnes, trad. G. Charuty Lagrasse, Paris, Flammarion. 1983 Enquête sur Piero della Francesca, Paris, Flammarion.

GONZALES, A. 1977 Voyage en Égypte, 1665-1666, Cairo, IFAO, 2 vol.

GOSSART, M. 1907 Jérôme Bosch, le „faiseur de diables de Bois-le-Duc”. Teză de doctorat, Universitatea din

Lille.

GRAF, A. 1980 Miti, leggende e superstizioni del medio evo, reed. Bologna, Arnoldo Forni editore, 2 vol.

294

GUILLAUME LE CLERC 1852 Le Bestiaire divin de Guillaume, clerc de Normandie, ed. C. HIPPEAU, Caen. 1980 Idem, extrase în Bestiaires du Moyen Âge (1980, ed. G. BIANCIOTTO), pp. 70-116.

HALBWACHS, M. 1971 La Topographie légendaire des Évangiles en Terre sainte, ed. a II-a, Paris, PUF.

HAMBIS, L. 1957 „La légende du Prêtre Jean”, La Tour de Saint-Jacques (Paris), 8, ian.-feb., pp. 31-46.

HANSEN, J 1900 Zauberwahn, Inquisition und Hexenprozess, München şi Leipzig, R. Oldenbourg.

HARANT, C. 1972 Voyage en Égypte, 1598, Cairo, IFAO.

HÉRITIER-AUGÉ, F. 1985 „Le sperme et le sang”, Nouvelle Revue de Psychanalyse (Paris, NRF), 32, pp. 111-122.

HERODOT 1946-1956 Histoires/Istorii, Paris, CUF, 8 vol.

HEYD, W. 1967 Histoire du commerce du Levant au Moyen Âge, Amsterdam, A. M. Hakkert, t. II.

HILDEGARDE DIN BINGEN 1855 Physica, PL 197, col. 1117-1352.

HINCMAR DE REIMS 1852 Vita sancti Remigi, PL 125, col. 1129-1187.

HONORIUS AUGUSTODUNENSIS 1854 Speculum Ecclesiæ, PL 172, col. 807-1108.

Gemma animæ, PL 172, col. 541-738.

INSTITORIS, H. & SPRENGER, J. 1973 Le Marteau des sorcières, ed. A. DANET, Paris, Plon.

ISIDOR DIN SEVILLA 1850 Etymologiæ libri XX, PL 82, col. 73-728.

JACKSON, R. A. 1984 „Vivat rex”. Histoire des sacres et des couronnements en France, 1364-1825, Strasbourg,

Association des publications près les Universités de Strasbourg.

JACOBUS DE VORAGINE (JACQUES DE VORAGINE) 1850 Legenda aurea, ed. Th. GRAESSE, Leipzig.

Sermones aurei, ed. A. Figarol, Toulouse. 1874 I: Quadragesimale aureum. 1876 II: Mariale aureum. 1880 III:Dominicale aureum. 1976 La Légende dorée, trad. J.-B. M. ROZE, Paris, GF, 2 vol.

JANNET, P. (ed.) 1853 Nouvelles de la terre du Prestre Jehan, apendicele lucrării La nouvelle fabrique des excellens

traits de vérité, de Ph. d’ALCRIPE, Paris, Bibliothèque Elzévirienne.

295

JOHANN VON HILDESHEIM 1886 The Three Kings of Cologne, Londra, Ed. Horstmann.

JOINVILLE 1963 Histoire de saint Louis, în A. PAUPHILET, ed. (1963).

JONAS, H. 1978 La Religion gnostique, trad. L. EVRARD, Paris, Flammarion.

JOUBERT, L. 1578 Erreurs populaires au fait de la médecine et régime de santé, Bordeaux, Imp. S. de Millanges. 1581 Traité de la peste, Toulouse, J. Lertout.

JOURDAIN CATALANI DE SÉVERAC 1839 Les Merveilles de l’Inde, în Recueil de Voyages et de Mémoires publié par la Société de

Géographie, Paris, t. IV.

JUBINAL, A. (ed.) 1875 Lettre de Prestres Jehans à l’Empereur de Rome, adăugire la t. III din Œuvres complètes de

Rutebeuf, Paris, Bibliothèque Elzévirienne, pp. 355-375.

JULLIEN, M. 1904 L’Arbre de la Vierge à Matarieh, ed. a IV-a, Cairo.

KANTOROWICZ, E. H. 1957 The King’s Two Bodies, Princeton, New Jersey (trad. fr., Paris, Gallimard, 1989).

KAPPLER, C. 1980 Monstres, Démons et Merveilles à la fin du Moyen Âge, Paris, Payot.

KIECHEL, S. 1972 Voyage en Égypte, 1588, Cairo, IFAO.

KING, A. A. 1961 Liturgies anciennes, trad. B. POUPARD, Tours, Mame.

LAISNEL DE LA SALLE, G. 1967 Le Berry, Paris, Maisonneuve et Larose, 2 vol. (ed. I, 1875-1881).

LA SALE, A. de 1967 Le Paradis de la reine Sibylle, în Poètes et romanciers du Moyen Âge, ed. A. PAUPHILET,

Paris, Gallimard, pp. 675-690 (ed. I, 1952).

LATINI, B. 1975 Li livres dou Tresor, Geneva, Slatkine Reprints.

LEACH, E. 1980 L’Unité de l’homme et autres essais, trad. fr., Paris, Gallimard.

LE BRUN, P. 1732 Histoire critique des pratiques superstitieuses, ed. a II-a, Paris, Delaulne, 3 vol. 1949 Explication de la messe [1716-1726], Paris, Éditions du Cerf.

LECLERCQ, J. 1959 L’Idée de la royauté du Christ au Moyen Âge, Paris, Éditions du Cerf.

LECŒUR, J. 1979 Esquisse du bocage normand, reed. Brionne, Gérard Monfort, 2 vol.

296

LE GOFF, J. 1957 Les Intellectuels au Moyen Age, Paris, Éditions du Seuil. 1978 Pour un autre Moyen Âge, Paris, Gallimard. 1981 La Naissance du Purgatoire, Paris, Gallimard. 1985 L’Imaginaire médiéval, Paris, Gallimard.

LÉVI-STRAUSS, C. 1962 La Pensée sauvage, Paris, Plon. 1964-1971 Mythologiques, Paris, Plon, 4 vol. 1984 Paroles données, Paris, Plon. 1985 La Potière jalouse, Paris, Plon.

*** 1977 Liber monstrorum de diversis generibus, Milano, Bompiani.

LIPPHARDT, W. 1977 „Il tropo dramatico. Problemi inerenti alla sua origine, alla sua esecuzione e

diffusione”, în Dimensioni drammatiche della liturgia medioevale, Città di Castello, Bulzoni editore.

LITHGOW, W. 1973 Voyage en Égypte, 1612, Cairo, IFAO.

*** 1741 Litteræ Presbyteri Iohannis, Anexa a IV-a la L. MOSHEIM, Historia Tartarorum

ecclesiastica, Helmstodii [Helmstedt], apud F. C. Weygand.

LUBAC, H. de 1959 Exégèse médiévale. Les quatre sens de l’Écriture, partea I, Paris, Aubier, 2 vol.

LUBENAU, R. 1972 Voyage en Égypte, 1588, Cairo, IFAO.

LUNDBERG, P. 1942 La Typologie baptismale dans l’ancienne Église, Uppsala.

MÂLE, E. 1902 L’Art religieux du XIIIe siècle, Paris, Armand Colin. 1932 L’Art religieux de la fin du Moyen Age en France, Paris, Armand Colin.

MANDEVILLE, J. de 1953 Mandeville’s Travels, ed. Malcolm LETTS, Londra, Haklyiut Society, vol. II.

MARAVAL, P. 1985 Lieux saints et pèlerinages d’Orient, Paris, Éditions du Cerf.

MARBODE 1844 Lapidaire, PL 171, col. 1738-1770.

MARCO POLO 1955 La Description du monde, ed. L. HAMBIS, Paris, Klincksieck.

MARLOT, H. 1895 „Traditions et coutumes de l’Auxois”, RTP, X, p. 210 sq.

MARX, J. 1952 La Légende arthurienne et le Graal, Paris, PUF.

297

MAURY, A. 1974 Croyances et Légendes du Moyen Age, reed. Geneva, Slatkine Reprints.

MCCULLOCH, F. 1960 Medieval Latin and French Bestiaries, Chapel Hill, University of North Carolina Press.

MICHA, A. 1980 Étude sur le „Merlin” de Robert de Boron, Geneva, Librairie Droz.

MICHEL, Ch. & PEETERS, P. (ed.) 1911 Évangiles apocryphes, t. I: Protévangile de Jacques, Pseudo-Matthieu, Évangile de Thomas,

Histoire de Joseph le charpentier, Paris, Picard.

MILLIEN, A. 1888 „La chaîne du diable, légende nivernaise”, RTP, III, pp. 166-167.

MOMIGLIANO, A. 1980 Sagesses barbares. Les limites de l’hellénisation, Paris, Maspero.

MONNERET DE VILLARS, U. 1952 Le leggende orientali sui Magi evangelici, Vatican.

MONNIER, J. 1904 La Descente aux enfers, Paris, Fischerbacher.

MONTAIGNE, M. de 1978 Journal de voyage en Italie, Paris, Éditions du Seuil („L’Intégrale”), pp. 1115-1342.

MORISON, A. 1976 Voyage en Égypte, 1697, Cairo, IFAO.

NELLI, R. et al. 1951 Lumière du Graal, Paris, Les Cahiers du Sud.

NIETZSCHITZ, G. C. von 1974 Voyage en Égypte, 1636, Cairo, IFAO.

OBRIST, B. 1982 Les Débuts de l’imagerie alchimique (XIVe-XVe siècles), Paris, Le Sycomore.

ODON DE CLUNY 1853 Sermones quinque, PL 133, col. 709-752.

*** 1859 Opus imperfectum in Matthæum, PG 56, col. 611-916.

OGIER D’ANGLURE 1951 Le Saint Voyage de Jherusalem, în A. PAUPHILET, Jeux et Sapience du Moyen Age, Paris,

Gallimard („Bibliothèque de la Pléiade”), pp. 380-447. OSIER, J.-P.

1984 L’Évangile du Ghetto, ou Comment les juifs se racontaient Jésus, Paris, Berg International.

PANNIER, L. 1973 Les Lapidaires français du Moyen Age des XIIe, XIIIe et XIVe siècles, Geneva, Slatkine

Reprints (ed. I, 1882).

PANOFSKY, E. 1981 Architecture gothique et Pensée scolastique, precedat de L’Abbé Suger de Saint-Denis, trad. şi

postfaţă de P. BOURDIEU, ed. a II-a, Paris, Éditions de Minuit.

298

PAUPHILET, A. 1968 Études sur la Queste del Saint Graal attribuée à Gautier Map, Paris, H. Champion.

PAUPHILET, A. (ed.) 1923 La Queste del Saint Graal, Paris, H. Champion. 1960 Jeux et Sapience du Moyen Age, Paris, Gallimard (ed. I, 1951). 1963 Historiens et Chroniqueurs du Moyen Age, Paris, Gallimard (ed. I, 1952).

PAUSANIAS 1965 Description of Greece, Londra, The Loeb Classical Library, t. IV.

PEETERS, P. (ed.) 1914 Évangiles apocryphes, t. II: L’Évangile de l’Enfance, rédactions syriaques, arabe et

arméniennes, Paris, Picard.

PETRUS COMESTOR [PIERRE LE MANGEUR] 1855 Historia scholastica, PL 198, col. 1045-1722.

PHILOSTRATOS 1958 Vie d’Apollonius de Thyane, în P. GRIMAL, Romans grecs et latins, Paris, Gallimard

(„Bibliothèque de la Pléiade”).

*** 1975 [În legătură cu Physiologus, a se vedea:] Il Fisiologo, ed. F. Zambon, Milano.

V. şi CARMODY, F. J. (ed.), 1941.

PILOTI, E. 1958 Traité d’Emmanuel Piloti sur le Passage en Terre sainte, 1420, ed. P.-H. DOPP,

Paris-Louvain, Éditions Nauwelaerts.

PITRÉ, G. 1979 Usi e costumi; credenze et pregiudizi del popolo siciliano, reed. Bologna, Arnaldo Forni

editore, 4 vol. (ed. I, 1870-1913).

PLINIUS CEL BĂTRÂN 1950 Histoire naturelle/Naturalis historia, Paris, CUF, 34 vol. apărute.

POIRIER, P.-H. 1981 L’Hymne de la perle des Actes de Thomas, Louvain, Service d’impression de l’Université

catholique de Louvain.

POSSOT, D. & PHILIPPE, C. 1890 Le Voyage de la Terre Sainte [1532], Paris, E. Leroux.

POUCHELLE, M.-C. 1983 Corps et Chirurgie à l’apogée du Moyen Âge, Paris, Flammarion.

PRESCOTT, H. F. M. 1959 Le Voyage à Jérusalem au XVe siècle, Paris, Arthaud.

PROPP, V. Ja. 1983 Les Racines historiques du conte merveilleux, trad. de L. GRUEL-APERT, pref. de D.

FABRE şi J.-C. SCHMITT, Paris, Gallimard.

(PSEUDO-)DIONISIE AREOPAGITUL 1943 Œuvres complètes, ed. M. de GANDILLAC, Paris, Aubier-Montaigne.

299

RABANUS MAURUS 1851 Commentariorum in Genesim libri quattuor, PL 107, col. 439-669. 1852a Homeliæ, PL 110. 1852b De Universo libri viginti duo, PL 111, col. 9-614.

RAPP, F. 1971 L’Église et la Vie religieuse en Occident à la fin du Moyen Âge, Paris, PUF.

RÉAU, L. 1955-59 Iconographie de l’art chrétien, Paris, PUF, 6 vol.

*** 1956 Recettes médicales, alchimiques et astrologiques du XVe siècle en langue vulgaire des Pyrénées,

publicate de C. BRUNEL, Toulouse, Privat.

RICHARD, J. 1957 „L’Extrême Orient légendaire au Moyen Age: Roi David et Prêtre Jean”, Annales

d’Éthiopie, II, pp. 225-244.

ROBERT DE BORON 1981 Le Roman du Graal, manuscrisul de la Modena, ed. B. CERQUIGLINI, Paris, UGE.

ROCCHETTA, A. 1974 Voyage en Égypte, 1599, Cairo, IFAO.

ROCHAULT DE FLEURY, Ch. 1870 Mémoire sur les instruments de la Passion de N.-S. J.-C., Paris, Librairie de Liturgie

catholique.

ROLLAND, E. 1967a Faune populaire de la France, reed., Paris, Maisonneuve & Larose, 13 tomuri în 7 vol. 1967b Flore populaire, reed., Paris, Maisonneuve & Larose, 11 tomuri în 6 vol.

*** 1956 Romans du Graal dans la littérature des XIIe et XIIIe siècles, Paris („Les Colloques

internationaux du CNRS”).

ROUX, J.-P. 1961 Les Explorateurs au Moyen Age, Paris, Éditions du Seuil.

RUBROUCK, W. van 1985 Voyage dans l’empire mongol, ed. şi trad. de C. şi R. KAPPLER, Paris, Payot.

SACAZE, J. 1878 Le Culte des pierres dans la vallée de Luchon, Association française pour l’Avancement

des sciences, Congresul de la Paris, şedinţa din 29 august 1878, extras, 7 p.

*** 1850 Sacramentarium Gelasianum, PL 74, col. 1046-1244.

SALGUES, J.-B. 1818 Des erreurs et des préjugés répandus dans les diverses classes de la société, ed. a III-a, Paris,

Librairie Yves Lepetit, 3 vol.

SANDYS, G. 1973 Voyage en Égypte, 1611, Cairo, IFAO.

SAUVE, L.-F. 1967 Le Folk-lore des Hautes-Vosges (1888), Paris, Maisonneuve & Larose.

300

SAXER, V. 1959 Le Culte de Marie-Madeleine en Occident des origines à la fin du Moyen Age, Paris, 2 vol.

SCHMITT, J.-C. 1976 „«Religion populaire» et culture folklorique”, Annales ESC, 31 (5) , pp. 941-953. 1979 Le Saint Levrier. Guinefort guérisseur d’enfants depuis le XIIIe siècle, Paris, Flammarion. 1981 „Les traditions folkloriques dans la culture médiévale. Quelques réflexions de

méthode”, Archives de Sciences sociales des Religions, 52/1.

SCHMITT, J.-C. et al. 1985 Prêcher d’exemples. Récits de prédicateurs au Moyen Age, Paris, Stock.

SCHRAMM, P. E. 1981 „Herrschaftszeichen und Staatsymbolik”, fragmente traduse şi prezentate de Ph.

BRAUNSTEIN, Le Débat (Paris, Gallimard), trim. 4.

SÉBILLOT, P. 1886 Coutumes populaires de la Haute-Bretagne, Paris, Maisonneuve frères & C. Leclerc. 1895 Légendes et Curiosités des métiers, Paris, Flammarion. 1967a Littérature orale de la Haute-Bretagne, Paris, Maisonneuve & Larose. 1967b Traditions et Superstitions de la Haute-Bretagne, Paris, Maisonneuve & Larose, 2 vol. 1968 Le Folklore de France, Paris, Maisonneuve & Larose, 4 vol. (ed. I, 1904-1907);

SELMER, C. (ed.) 1959 Navigatio sancti Brendani Abbatis, Indiana, University of Notre-Dame Press.

STERCKY, L. 1935 Manuel de liturgie et de cérémoniel selon le Rit Romain, Paris, J. Gabalda et C¯, 2 vol.

STRABON, Walafried 1852 Glossa ordinaris, PL 113-114 (până la col. 752).

SUGER 1867 Œuvres complètes, ed. A. LECOY DE LA MARCHE, Paris, Librairie Renouard. 1945 Comment fut construit Saint-Denis, ed. şi trad. J. LECLERCQ, Paris, Éditions du Cerf.

TERTULLIANUS 1952 Traité du baptême/De baptismo, ed. R. F. REFOULÉ, Paris, SC, Éditions du Cerf. 1971 La Toilette des femmes/De cultu feminarum, ed. M. TURCAN, Paris, SC, Éditions du

Cerf.

TEUFEL, H.-C. 1972 Voyage en Égypte, 1588, Cairo, IFAO.

THENAUD, J. 1884 Le Voyage d’outremer (Égypte, Mont Sinaï, Palestine) de Jean Thenaud, gardien du couvent des

cordeliers d’Angoulême, urmat de La Relation de l’ambassade de Domenico Trevisan auprès du Soudan d’Égypte, ed. şi trad. Ch. SCHEFER, Paris, E. Leroux.

THETMAR 1851 Voyages faits en Terre-sainte par Thetmar, en 1217, et par Burchard de Strasbourg, en 1175,

1189 ou 1225, ed. de baronul J. de SAINT-GENOIS („Nouv. Mémoires de l’Académie de Bruxelles” XXV-XXVI).

301

THIERS, J.-B. 1741 Traité des superstitions qui regardent les sacrements selon l’Écriture sainte, Paris, Compagnie

des Librairies, 4 vol.

THOMPSON, S. 1932-37 Motiv-Index of Folk-Literature, Helsinki, 6 vol.

THURSTON, H. 1907 Étude historique sur le chemin de la croix, trad. fr., Paris, Letouzey & Ané.

TISCHENDORF, C. de (ed.) 1876 Evangelia apocrypha, ed. a II-a, Leipzig, Hermann Mendelssohn.

TRACHTENBERG, J. 1945 The Devil and the Jews, Newhaven.

TREVISANI, D. 1884 v. THENAUD, J., 1884.

TUBACH, F.-C. 1969 Index exemplorum. A Handbook of Medieval Religion Tales, Helsinki, FFC 204.

VALENSISE, M. 1986 „Le sacre du roi: stratégie symbolique et doctrine politique de la monarchie

française”, Annales ESC, 41 (3), pp. 543-578.

VAN GENNEP, A. 1937-58 Manuel de folklore français contemporain, Paris, Picard, 3 tomuri apărute în 9 vol;

VAN GHISTELE, J. 1976 Voyage en Égypte, 1482-1483, Cairo, IFAO.

VERDIER, Y. 1979 Façons de dire, façons de faire, Paris, Gallimard.

VERNANT, J.-P. 1974 Mythe et Pensée chez les Grecs, Paris, F. Maspero, 2 vol. (ed. I, 1965). 1979 Mythe et Société en Grèce ancienne, Paris, F. Maspero. 1981 Les Origines de la pensée grecque, Paris, PUF (ed. I, 1962).

*** 1935-59 Vie des saints et bienheureux selon l’ordre du calendrier avec l’historique des fêtes, ed.

Benedictinilor din Paris, Letouzey & Ané, 13 vol.

VILLAMONT, J. de 1971 Voyage en Égypte, 1590, Cairo, IFAO.

VINCENT DE BEAUVAIS 1494 Speculum naturale, Veneţia.

WELTER, J. Th. (ed.) 1914 Le Speculum laicorum. Édition d’une collection d’exempla composée en Angleterre à la fin du

XIIIe siècle, Paris, Picard.

WISSA WASSEF, C. 1971 Pratiques rituelles et alimentaires des Coptes, Cairo, IFAO.

WOLFRAM VON ESCHENBACH 1977 Parzifal, trad. E. TONNELAT, Paris, Aubier-Montaigne, 2 vol.

302

WOLSKA, W. 1962 La Topographie chrétienne de Cosmas Indicopleustès, Paris, PUF.

WÜNSCHE, A. 1905 Die Sagen von Lebensbaum und Lebenswasser Altorientalische Mythen, Leipzig, E. Pfeiffer.

ZAMBON, F., (ed.), v. Physiologus.

ZARNCKE, F. (ed.) 1879 Der Prester Johannes în Abhandlungen der kgl. sächs. Gesellschaft, XVIII (=Phil.-hist. Klasse,

VII). 1883 Abhandlungen der kgl. sächs. Gesellschaft, XIX (=Phil.-hist. Klasse, VIII).

Dicţionare

Diccionari Català-Valencià-Balear, de A. ALCOVER & B. MOLL, reed. Palma de Mallorca, Editorial Moll, 1980, 10 vol.

Dom F. CABROL & Dom P. LECLERCQ, Dictionnaire d’archéologie chrétienne et de liturgie, Paris, Letouzey & Ané, 1924-1953, 30 vol.

Dictionnaire des apocryphes, t. 23 din a III-a Encyclopédie théologique, ed. J.-P. MIGNE, Paris, 1856, 2 vol.

Dictionnaire de théologie catholique, de A. VACANT & E. MANGENOT, Paris, Letouzey & Ané, 1937-1950, 15 vol.

Dictionnaire de la Bible, de F. VIGOUROUX, Paris, Letouzey & Ané, 1895-1912, 5 vol.

Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique, de M. VILLER, Paris, Beauchesne, 1937-.

Französische etymologisches Wörterbuch, eine Darstellung des gallo-romanischen Sprachschatzes, de W. von WARTBURG, Bonn-Leipzig-Berlin-Basel-Paris, 1929-1970.

Handwörterbuch des deutschen Aberglauben, de E. HOFFMANN-KRAYER & H. BÄCHTOLD-STÄUBLI, Berlin şi Leipzig, 1927-1942, 10 vol.

306

CUPRINS

Cuvânt-înainte 7

Capitolul I Liturghie şi superstiţii 15 1. Liturghia sfintelor uleiuri 16 2. Sacramentele 20 3. O scurtă privire asupra documentaţiei 22

PARTEA I. ISTORIA NATURALĂ 29

Capitolul II Căderea şarpelui 31 1. Turnul Babel 31 2. Şerpii la Babilon 34 3. „Atollite portas” 38 4. Portretul balaurului 44

Capitolul III Balaurii cei roditori 49 1. Substanţa mirului 50 2. Piatra şi aromatul 53 3. Geografia mirului 57 4. Comorile Raiului 59 5. O metafizică a comorilor 62

Capitolul IV În căutarea aromatelor 67 1. Paznicul adormit 69 2. Pomul vieţii 73 3. Avatarurile pomului vieţii 74 4. Şerpi şi aromate 77

Capitolul V Longevitate şi nemurire 83 1. Medicina aromatelor 84 2. Geografia nemuririi 89 3. Legendele nemuririi 94 4. Balsamul şi nemurirea 99

PARTEA A II-A. ISTORIA SFÂNTĂ 105

Capitolul VI Grădina cu balsam 107 1. Sudoarea lui Hristos 107 2. Legendele botezului 115 3. Drumurile Raiului 118

Capitolul VII Lemnul crucii 127 1. Păcatul originar şi Răscumpărarea 129 2. De la Eden la Golgota 131 3. Crucea parfumată 135 4. Crucea, mirul şi sângele lui Hristos 138

307

5. Legende şi rituri pe marginea botezului 144

Capitolul VIII Între cer şi pământ 147 1. Recoltarea gemelor 148 2. Itinerarul mediatorului 153 3. „Aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului…” 162

Capitolul IX Tablouri cu aromate 167 1. Adoraţia Magilor 167 2. Devoţiunea Mariei Magdalena 172 3. Punerea în mormânt 181 4. Sfântul negoţ cu parfumuri 185 5. Folosirea corectă a mirului 195

PARTEA A III-A. ISTORIA REGILOR 201

Capitolul X Hristos şi Regii 203 1. „Regele iudeilor” 205 2. „Regnavit a ligno…” 210 3. Crucea şi Imperiul 212 4. Cum a fost răzbunat Mântuitorul 216 5. Călătoriile sfintei Elena 219 6. Heraclius şi Sfânta Cruce 221

Capitolul XI Lumea regilor 227 1. Regalitatea şi reflectările ei 228 2. Ungerea cerească şi alegerea 232 3. Locul natural al regalităţii 242 4. Economia regală 247 5. Prezenţa originii 251 6. Cruciade sumbre 257 7. „Regele nu moare” 261

Capitolul XII Locul lui Hristos 265 1. Intrarea lui Hristos 265 2. Regele regilor 266 3. Tronul ceresc 267 4. Ierusalimul ceresc 269

Concluzii 273

1. O gândire concretă 273 2. Semnul şi prezenţa 278 3. Mit şi alegorie 281

Bibliografie 287

Indice de materii 305