O MISIUNE RISCANTÃ

KENFOLLETT

KENFOLLETT

O MISIUNE RISCANTÃ

editura rao

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FOLLETT, KEN

O misiune riscantă / Ken Follett; trad.: Graal Soft – Integrated Translation Services. – Bucureşti: Editura RAO, 2011ISBN 978-606-609-102-2

821.111-31=135.1

Editura RAOGrupul Editorial RAO

Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, Româniawww.raobooks.com

www.rao.ro

KEN FOLLETTJackdaws

© 2002 by Ken FollettToate drepturile rezervate

Traducere din limba englezăGRAAL SOFT – INTEGRATED TRANSLATION SERVICES

© RAO International Publishing Company, 2007pentru versiunea în limba română

2011

ISBN 978-606-609-102-2

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un număr de 50 de femei au fost trimise în Franţa ca agenţi secreţi de către Serviciul de Operaţiuni Speciale (SOE) din Marea Britanie.

Dintre acestea, doar 36 au supravieţuit războiului. Celelalte 14 şi-au pierdut viaţa.

Această carte este dedicată tuturor acestor femei.

PRIMA ZI

Duminică, 28 mai 1944

CAPITOLUL 1

Cu un minut înainte de explozie, piaţa Sainte-Cécile era cufundată în linişte. Era o seară caldă şi nu bătea nici o adiere de vânt în oraş. Clopotele bisericii răsunau liniştit, chemându-i cam fără tragere de inimă pe credincioşi la slujbă. Lui Felicity Clairet îi trezeau presimţiri negre.

Castelul din secolul al XVII-lea domina întreaga piaţă. O copie în miniatură a celui de la Versailles, acesta avea o intrare măreaţă şi două corpuri de clădiri dreptunghiulare pe ambele părţi, care se micşorau treptat în părţile din spate. Castelul mai avea o pivniţă şi două etaje, iar deasupra un acoperiş înalt cu lucarne ovale.

Felicity, căreia toată lumea îi spunea Flick, iubea Franţa. Îi plăceau clădirile elegante, clima blândă, prânzurile luate pe îndelete şi oamenii cultivaţi. Îi plăceau tablourile picto-rilor francezi, literatura franceză şi hainele elegante. Majori-tatea turiştilor aveau impresia că francezii nu sunt prietenoşi, dar Flick le vorbea limba de la şase ani şi nimeni nu-şi dădea seama că era străină.

O deranja faptul că Franţa pe care o iubea atât de mult se schimbase. Nu mai era destulă mâncare pentru a lua masa pe

10 KEN FOLLETT

îndelete, toate tablourile fuseseră furate de nazişti, iar curvele rămăseseră singurele femei bine îmbrăcate. La fel ca majori-tatea femeilor, Flick purta o rochie lălâie, decolorată de prea mult spălat. Îşi dorea din tot sufl etul ca acea ţară să fi e la fel ca înainte. Poate că avea să revină la normal în curând, dacă ea şi tovarăşii ei aveau să-şi ducă la bun sfârşit misiunea.

Poate că nu va mai prinde schimbarea – poate că avea să moară în următoarele minute. Nu era fatalistă; voia să trăiască. Îşi dorea să facă o mulţime de lucruri după război: să-şi termine doctoratul, să aibă un copil, să vadă New Yorkul, să-şi cumpere o maşină sport şi să bea şampanie pe plajă la Cannes. Dar dacă avea să moară, se bucura că îşi va petrece ultimele clipe într-o piaţă luminată de razele soarelui, admirând o clădire veche şi frumoasă, în timp ce ritmul vioi al limbii franceze îi răsuna dulce în urechi.

Castelul fusese construit ca reşedinţă pentru aristocraţia din partea locului, dar ultimul conte de Sainte-Cécile fusese ghilotinat în 1793. Grădinile ornamentale fuseseră demult trans formate în vii, căci aceasta era patria vinului, inima re giunii Champagne. Acum în castel se afl a o importantă cen trală telefonică, amplasată aici doar fi indcă ministrul telecomunicaţiilor se născuse la Sainte-Cécile.

Când veniseră nemţii, extinseseră centrala pentru a faci-lita conexiunile între sistemul de telefonie francez şi noua linie telefonică spre Germania. În clădire se stabilise şi sediul regional al Gestapoului, cu birouri la etajele superioare şi cu celule la subsol.

Cu o lună în urmă, castelul fusese bombardat de către forţele aliate. Era ceva nou să-şi atingă ţinta cu atâta precizie. Bom-bardierele cu patru motoare Lancaster şi Flying Fortress care survolau spaţiul aerian al Europei în fi ecare noapte nu aveau o asemenea precizie – câteodată ratau chiar şi un oraş întreg – dar ultima generaţie de bombardiere, de tip Lightning1 şi

1 Fulger

O MISIUNE RISCANTĂ 11

Thunderbolt1, puteau să se furişeze pe timp de zi şi să nime-rească o ţintă de mici dimensiuni, cum ar fi un pod sau o gară. Mare parte din aripa de vest a castelului ajunsese acum un morman de cărămizi ciobite şi dale albe de piatră din secolul al XVII-lea.

Dar raidul aerian nu-şi nimerise ţinta. Reparaţiile se făcu-seră repede, iar liniile telefonice căzuseră pentru scurt timp, căci nemţii instalaseră rapid alte panouri de comandă. Tot echipamentul telefonic automat şi amplifi catoarele atât de necesare pentru convorbirile internaţionale erau în subsolul care scăpase aproape neatins.

De aceea se afl a Flick aici.Castelul se înălţa în partea de nord a pieţei; era împrejmuit

de un zid înalt cu piloni de piatră şi grilaj de fi er şi păzit de soldaţi înarmaţi. La est se afl a o bisericuţă din Evul Mediu, ale cărei porţi vechi din lemn erau larg deschise ca să intre aerul văratic şi credincioşii. Peste drum de biserică, pe partea de vest a pieţei se afl a primăria, condusă de un primar ultracon-servator care se înţelegea destul de bine cu naziştii. Pe latura din sud se înşirau nişte magazine şi un bar numit Café des Sports. Flick stătea la o masă pe terasă, aşteptând să înceteze dăngănitul clopotelor. Avea în faţă un pahar cu vin alb slab din podgoriile locale pe care nici măcar nu-l gustase.

Era ofi ţer britanic cu grad de maior. Ofi cial făcea parte din First Aid Nursing Yeomanry2, o organizaţie formată doar din femei şi care se numea inevitabil FANY3. Dar acesta era doar un paravan. De fapt, ea lucra pentru o organizaţie secretă, Divizia de Operaţiuni Speciale, al cărei scop era sabotajul în spatele liniilor inamice. La douăzeci şi opt de ani, era unul

1 Trăsnet2 O organizaţie de infi rmiere voluntare înfi inţată în 1907. În cel de-al Doilea Război Mondial, unele membre ale acestei organizaţii activau ca agenţi secreţi. (n.tr.)3 Joc de cuvinte intraductibil (fanny înseamnă „fund“ în limba engleză) (n.tr.)

12 KEN FOLLETT

dintre agenţii cei mai experimentaţi. Nu era prima oară când simţea că moartea îi dă târcoale. Ştia că primejdiile o pândeau la tot pasul şi învăţase să-şi stăpânească frica, însă tot îi îngheţa sângele în vene ori de câte ori zărea căştile de oţel şi mitralie-rele gardienilor care păzeau castelul.

În urmă cu trei ani, cel mai mare vis al ei era să ajungă profesoară de literatură franceză la o universitate din Marea Britanie, să-i înveţe pe studenţi să aprecieze stilul viguros al lui Hugo, spiritul lui Flaubert şi înfl ăcărarea lui Zola. Lucrase în cadrul Ministerului de Război, unde traducea documente franceze, când fusese convocată la un interviu misterios într-o cameră de hotel şi întrebată dacă era dispusă să-şi asume o misiune periculoasă.

Acceptase fără să stea prea mult pe gânduri. Războiul era în toi şi toţi băieţii cu care studiase la Oxford îşi riscau viaţa în fi ecare zi, aşa că de ce să nu facă şi ea la fel? La două zile după Crăciunul din 1941, începuse antrenamentele în cadrul Serviciului de Operaţiuni Speciale1. Peste şase luni era curierul care ducea mesaje de la cartierul general al SOE, de pe Baker Street nr. 64 din Londra, la grupări din mişcarea de Rezistenţă din Franţa afl ată sub ocupaţie nazistă, în vremu-rile când căştile wireless nu se prea găseau şi operatori instruiţi nici atât. Flick se paraşuta, se deplasa cu acte false, îi contacta pe membrii mişcării de Rezistenţă, le înmâna ordinele, îşi nota răspunsurile, nemulţumirile şi solicitările de arme şi muniţie. La întoarcere, era luată la bordul unui avion de recuperare Westland Lysander cu trei locuri, sufi cient de mic pentru a ateriza pe un teren de cinci sute cincizeci de metri.

De la munca de curierat fusese avansată la cea de organi-zare a acţiunilor de sabotaj. Majoritatea agenţilor SOE erau ofi ţeri, dar „oamenii“ lor de legătură erau teoretic membri ai

1 Special Operations Executive, cunoscut şi sub numele de „Armata se-cretă a lui Churchill“, a fost un serviciu special de spionaj şi sabotaj înfi in-ţat pe 12 iulie 1940, la începutul războiului, şi condus de prim-ministrul al Marii Britanii. (n.tr.)

O MISIUNE RISCANTĂ 13

Rezistenţei franceze. De fapt, Rezistenţa nu era formată din militari, iar agentul trebuia să le câştige încrederea în vederea colaborării arătându-se dur, priceput şi autoritar.

Operaţiunea era periculoasă. Împreună cu Flick mai fuseseră antrenaţi şase bărbaţi şi trei femei, iar după doi ani ea era singura care mai activa. Doi muriseră cu siguranţă: unul fusese împuşcat de Milice, detestata poliţie secretă franceză, iar cel de-al doilea murise pentru că nu i se deschisese paraşuta. Ceilalţi şase fuseseră capturaţi, interogaţi, torturaţi şi trimişi în lagărele de concentrare din Germania. Flick supravieţuise pentru că nu cunoştea mila, avea reacţii rapide şi era obsedată de propria siguranţă.

Lângă ea stătea soţul ei, Michel, conducător al mişcării de Rezistenţă cu numele de cod Bollinger, care îşi avea sediul în catedrala din Reims, la şaisprezece kilometri de locul unde se afl au. Deşi îşi risca viaţa, Michel şedea comod în scaun, cu glezna dreaptă pe genunchiul stâng, ţinând în mână un pahar înalt cu bere apoasă, singura care se găsea în vreme de război. Zâmbetul său lipsit de griji o cucerise din prima clipă, pe când era studentă la Sorbona şi îşi scria lucrarea de doctorat despre etica lui Molière, pe care o abandonase când izbucnise războiul. El era pe atunci un tânăr lector de fi losofi e cu un aer boem, cu un cârd de studente înnebunite după el.

Era încă cel mai atrăgător bărbat pe care-l întâlnise în viaţa ei. Era înalt, se îmbrăca neglijent, dar elegant, în costume şifonate şi cămăşi albastre decolorate. Avea mereu părul un pic prea lung, iar vocea-i era atât de senzuală, ochii de un albastru atât de pătrunzător, încât făcea orice femeie să se simtă unică pe lume.

Această misiune îi oferise lui Flick şansa de a petrece câteva zile cu soţul ei, dar nu avuseseră parte de clipe fericite. Nu se certaseră, dar Michel nu era prea afectuos cu ea, de parcă nu l-ar mai fi interesat. Se simţise jignită. Instinctul îi spunea că are pe altcineva. Avea numai treizeci şi cinci de ani, iar femeile tinere îl găseau încă atrăgător datorită farmecului său boem.

14 KEN FOLLETT

Nu ajutase nici faptul că după ce se căsătoriseră stătuseră mai mult despărţiţi decât împreună, din cauza războiului. Se gândea cu amărăciune că erau multe franţuzoaice disponibile din Rezistenţă şi nu numai.

Încă îl mai iubea. Dar nu în acelaşi fel: nu-l mai adora ca în luna de miere, nu mai dorea să-şi petreacă toată viaţa făcându-l fericit. Vraja iubirii se destrămase, iar la o analiză mai atentă îşi dădea seama că era înfumurat, egoist şi neserios. Însă, când îi acorda atenţia cuvenită, încă o mai făcea să se simtă unică, frumoasă şi iubită.

Farmecul lui avea efect şi asupra bărbaţilor, fi ind un lider curajos şi charismatic. El şi Flick puseseră la cale planul de bătaie. Aveau să atace castelul în două zone, împrăştiindu-i astfel pe cei care-l apărau, apoi aveau să se regrupeze în clădire pentru a forma o singură trupă care va pătrunde în subsol, va repera camera cu echipamentul şi-l va arunca în aer.

Planul castelului le fusese furnizat de către Antoinette Dupart, cea care le supraveghea pe femeile de serviciu care făceau curăţenie acolo în fi ecare seară. Era, de asemenea, şi mătuşa lui Michel. Femeile îşi începeau tura la şapte seara, odată cu slujba de vecernie, iar Flick le vedea acum pe câteva dintre ele arătându-şi permisele speciale gărzilor de la poarta din fi er forjat. Pe planul de la Antoinette se vedea clar intrarea în subsol, dar nici un alt detaliu, căci era o zonă restricţionată, în care aveau acces doar nemţii, care-i puneau pe soldaţi să cureţe pe acolo.

Planul de atac pus la cale de Michel se baza pe rapoartele de la MI6, Serviciul Secret Britanic, în care se spunea că acel castel era păzit de un detaşament Waffen SS care lucra în trei schimburi, fi ecare fi ind format din doisprezece bărbaţi. Mem-brii Gestapoului care se afl au în clădire nu erau combatanţi, iar majoritatea nici n-aveau să fi e înarmaţi. Celula de rezistenţă Bollinger reuşise să mobilizeze cincisprezece oameni pentru acest asalt, iar aceştia se risipiseră acum fi e printre credincioşii din biserică, fi e printre plimbăreţii de duminică din piaţă, cu

O MISIUNE RISCANTĂ 15

armele ascunse sub haine sau în rucsacuri şi sacoşe. Dacă cei din MI6 nu se înşelau, membrii Rezistenţei aveau să depăşească numeric gărzile.

Dar Flick era îngrijorată şi simţea cum frica i se cuibărea în inimă. Când îi spusese lui Antoinette despre estimările celor de la MI6, aceasta se încruntase şi îi zisese: „Mi se pare că sunt mai mulţi“. Antoinette nu era proastă – fusese secretara lui Joseph Laperrière, producător de şampanie, până când i se reduseseră profi turile din cauza ocupaţiei germane şi soţia lui devenise secretară – şi putea să aibă dreptate.

Michel nu reuşise să o lămurească de ce exista această diferenţă între estimarea celor din MI6 şi presupunerile lui Antoinette. El locuia la Reims, şi nici el, nici altcineva din gru-pare nu cunoştea Sainte-Cécile. Nu avuseseră timp să meargă în recunoaştere. Dacă se întâmpla ca oamenii din Rezistenţă să fi e depăşiţi numeric, Flick se gândea cu groază că nu aveau nici o şansă în faţa trupelor disciplinate ale germanilor.

Se uită prin piaţă după cunoscuţi, în aparenţă oameni nevinovaţi care doar se plimbau, dar care erau de fapt pregătiţi să omoare sau să-şi sacrifi ce viaţa. În faţa merceriei se afl a Geneviève, o fată înaltă în vârstă de douăzeci de ani cu un Sten ascuns sub haina subţire de vară, care se uita cu atenţie la un cupon de stofă verde-închis. Sten era un pistol-mitralieră preferat de cei din Rezistenţă, căci putea fi demontat în trei părţi şi ţinut într-o geantă de mici dimensiuni. Deşi Geneviève putea să fi e fata pe care pusese Michel ochii, pe Flick o trecu un fi or de spaimă la gândul că tânăra putea fi secerată de o rafală de gloanţe în câteva secunde. Bertrand, un băiat blond de doar şaptesprezece ani, ţinea la subsuoară un Colt automat de calibrul 45 învelit într-un ziar, şi traversa nerăbdător piaţa către biserică. Aliaţii paraşutaseră sute de arme de acest tip. La început, Flick nu fusese de acord ca Bertrand să facă parte din grup pentru că era prea tânăr, dar acesta o implorase să-l primească şi pe el, iar ea avea nevoie de cât mai mulţi oameni, aşa că cedase până la urmă. Spera ca bravura de care dădea

16 KEN FOLLETT

dovadă să nu-l părăsească odată ce începeau împuşcăturile. Iar Albert, căruia nevasta îi născuse primul copil în această dimineaţă, stătea pe scările din faţa bisericii, ca să-şi termine ţigara şi să poată intra la slujbă. Albert trebuia neapărat să rămână în viaţă. Avea asupra lui o sacoşă de pânză care părea plină de cartofi , dar înăuntru se găseau de fapt grenade de mână Mark I Mills nr. 36.

Atmosfera din piaţă nu avea nimic neobişnuit, cu excepţia unui singur lucru. Lângă biserică era parcată o maşină sport imensă şi puternică. Era o Hispano-Suiza fabricată în Franţa, model 68-bis, cu un motor de avion V12, una dintre cele mai rapide maşini din lume. Avea un radiator din argint înalt şi semeţ, deasupra căruia se afl a emblema cu barza în zbor şi era vopsită în albastru-deschis.

Parcase acolo în urmă cu o jumătate de oră. Şoferul, un bărbat arătos de vreo 40 de ani, purta un costum elegant, dar era cu siguranţă ofi ţer german – nimeni altcineva nu ar fi avut tupeul să se afi şeze cu o astfel de maşină. Cea care îl însoţea, o roşcată sexy şi înaltă, într-o rochie de mătase verde şi cu pan-tofi din piele cu toc în picioare, era atât de chic, încât trebuia să fi e franţuzoaică. Bărbatul fi xase un aparat foto pe un tripod şi făcea poze cu castelul. Femeia avea o expresie sfi dătoare pe chip, de parcă ştia că orăşenii sărmani care se zgâiau la ea în drumul lor spre biserică o făceau „curvă“ în gând.

În urmă cu câteva minute, bărbatul o speriase pe Flick când o rugase să-i facă o poză împreună cu prietena lui, având castelul în fundal. Îi vorbise politicos, îi surâsese amabil, iar accentul german de-abia i se ghicea în voce. Distragerea aten-ţiei într-un moment crucial era ceva absolut îngrozitor pentru Flick, dar se gândise că refuzul ei ar fi stârnit bănuieli, mai ales că dorea să pară doar o femeie din partea locului care nu avea nimic mai bun de făcut decât să zăbovească pe terasa unei cafenele. Aşa că îi răspunsese cum ar fi făcut orice fran-ţuzoaică pusă în această situaţie: îl privise cu răceală şi indife-renţă, însă îndeplinise dorinţa germanului.

O MISIUNE RISCANTĂ 17

Fusese un moment amuzant şi înspăimântător totodată: agentul secret britanic stătea în spatele aparatului; ofi ţerul german şi târfa lui îi zâmbeau, în timp ce clopotele bisericii băteau secundele rămase până la explozie. Apoi ofi ţerul îi mulţumise şi vru să-i ofere ceva de băut. Îl refuzase categoric: nici o franţuzoaică respectabilă nu putea sta împreună cu un neamţ la o masă şi să nu fi e considerată curvă. El dăduse din cap în semn de înţelegere, iar Flick se întorsese la soţul ei.

Era evident că ofi ţerul se afl a în afara orelor de serviciu şi nu părea să fi e înarmat, aşa că nu prezenta nici un pericol, dar tot o deranja pe Flick. Acest gând nu-i dădea pace în ulti-mele secunde de acalmie, dar în cele din urmă înţelese că nu putea fi turist. Părea prea preocupat pentru cineva care nu voia decât să admire frumuseţea vechiului castel. Femeia era exact ce părea să fi e, dar el cu siguranţă că nu era ceea ce voia să pară.

Înainte ca Flick să priceapă ce era cu bărbatul, clopotele încetară să mai bată.

Michel îşi termină băutura, apoi se şterse la gură cu dosul palmei.

Flick şi Michel se ridicară de la masă. Încercând să pară relaxaţi, cei doi se îndreptară agale către intrarea în cafenea şi se opriră în prag, punându-se instinctiv la adăpost.