O noua viziune politica: Mihail Gorbaciov

Intr-un context destul de greu pentru istoria Uniunii Sovietive, la 11 martie 1985, Gorbaciov ajunge la putere, trezindu-se in fruntea unui stat cu o economie decazuta, lipsita de resurse si cu o societate dominata de coruptie. Cel de-al saptelea succesor al lui Lenin in linie dreapta, crescuse intr-o Uniune Sovietica ce se bucura de o putere si un prestigiu fara precedent.

Prabusirea comunismului ar fi parut fantastica in martie 1985, cand Gorbaciov[1] a fost ales secretar general. Asa cum se intamplase cu toti predecesorii sai, Gorbaciov inspira atat teama, cat si speranta. Teama, in calitate de conducator al unei superputeri cel putin amenintatoare prin stilul sau enigmatic de guvernare; speranta ca noul secretar general ar putea deschide calea spre mult asteptata pace.

Fiecare cuvant al lui Gorbaciov[2] era analizat pentru a descoperi un semn al relaxarii tensiunilor; emotional, democratiile erau in mare masura gata sa descopere in liderul sovietic zorii unei noi ere, asa cum fusesera fata de toti predecesorii lui de dupa Stalin.

Gorbaciov apartinea unei alte generatii decat liderii sovieticii al caror spirit fusese zdrobit de Stalin. Deosebit de inteligent si afabil, el semana cu personajele, oarecum, abstracte din romanele ruse ale secolului al XIX-lea, cosmopolit si provincial in acelasi timp, inteligent si, totusi, oarecum, imprastiat; receptiv, dar scapandu-i tocmai dilema esentiala.

Lumea din afara a rasuflat usurata, in sfarsit, parea sa fi venit mult asteptatul si pana atunci iluzoriul moment al transformarii ideologice a sovieticilor. Pana in 1991, Gorbaciov era privit de Washington[3] ca un partener indispensabil in edificarea unei noi ordini mondiale, pana intr-acolo incat presedintele Bush a ales Parlamentul ucrainean ca improbabilul loc de intalnire a unui forum in care sa se laude calitatile liderului sovietic si importanta mentinerii unitatii Uniunii Sovietice.

Mentinerea lui Gorbaciov la putere a devenit principalul obiectiv al politicienilor occidentali, care erau convinsi ca ar fi fost mult mai greu de tratat cu orice alta persoana[4]. Aura lui Gorbaciov a atins apogeul cand el a aparut in chip de lider impaciuitor al unei Uniuni Sovietice ostile ideologic si inarmate nuclear. Pe masura ce politica sa a inceput sa reflecte mai curand confuzie decat un scop precis, pozitia[5] sa a intrat in declin, argumente pe care cu timp inainte le invocasera in sprijinul lui Gorbaciov.

De fapt, Gorbaciov a fost artizanul uneia dintre cele mai semnificative revolutii ale timpului sau. El a distrus Partidul Comunist, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea si de a o mentine si care controlase de fapt fiecare aspect al vietii sovietice. In urma acestuia, Gorbaciov a lasat sfaramaturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole intregi. Organizate ca state independente si totusi temandu-se de nostalgia Rusiei pentru vechiul imperiu, acestea s-au transformat in noi elemente de instabilitate, amenintate in acelasi timp de fostii stapani imperiali si de ramasitele unor diverse grupuri etnice straine adeseori ruse stabilite pe solul lor de secole de dominatie rusa. Niciunul din aceste rezultate nu fusese nici pe departe in intentia lui Gorbaciov. El dorise sa aduca modernizare, nu libertate incercand sa faca din partidul comunist ceva cunoscut, mare, dar, din pacate, s-a intamplat exact pe dos, a dus la prabusirea lui.[6]

Cand Gorbaciov a preluat puterea, dimensiunea dezastrului sovietic tocmai incepea sa se intrevada. Patruzeci de ani de Razboi rece creasera o coalitie libera a aproape tuturor tarilor industrializate impotriva Uniunii Sovietice.

Aliatul sau de odinioara, China, se alaturase si ea taberei adverse, din considerente practice. Singurii aliati care ii mai ramaneau Uniunii Sovietice erau satelitii est-europeni, tinuti alaturi de amenintarea fortei sovietice implicita in Doctrina Brejnev[7], si care reprezentau o cale prin care resursele sovietice se scurgeau in afara, nu sporeau.

Aventurile sovietice in Lumea a Treia se dovedeau a fi costisitoare si neconcludente. In acelasi timp, in Afghanistan, Uniunea Sovietica a trait multe din incercarile prin care trecuse America in Vietnam, diferenta majora fiind ca acestea s-au intamplat chiar la granitele intinsului sau imperiu si nu intr-un avanpost indepartat. Din Angola si pana in Nicaragua, o America renascuta transforma expansionismul sovietic in impasuri costisitoare sau esecuri compromitatoare, in timp ce invigorarea strategiei americane, mai ales prin SDI, lansa o provocare tehnologica la care economia sovietica, stagnanta si supraimpovarata, nu putea raspunde. Intr-un moment in care Occidentul lansa revolutia microcipurilor pentru supercalculatoare, liderul sovietic isi vedea tara alunecand in subdezvoltare tehnologica.

In pofida dezastrului final, Gorbaciov merita sa fie creditat cu dorinta de a rezolva problemele Uniunii Sovietice prin purificarea partidului comunist si prin introducerea unor elemente ale economiei de piata in cadrul planificarii centralizate. Desi Gorbaciov nici nu si-a imaginat amploarea a ceea ce intreprindea pe plan intern, el a inteles foarte clar ca pentru aceasta avea nevoie de o perioada de calm pe plan international. In acest sens, concluziile[8] lui Gorbaciov nu s-au deosebit prea mult de acelea ale predecesorilor sai poststalinisti. Dar in timp ce, in anii '50, Hrusciov era inca incredintat ca economia sovietica va depasi in curand sistemul capitalist, Gorbaciov, in anii '80, intelesese ca Uniunii Sovietice ii mai trebuia mult timp pentru a atinge un nivel al productiei industriale care sa poata fi considerat, macar pe departe, competitiv cu lumea capitalista.

Pentru a castiga spatiu, Gorbaciov a initiat o reconsiderare majora a politicii externe sovietice. La cel de-al XXVlI-lea Congres al partidului, din 1986, ideologia marxist-leninista[9] a fost aproape complet parasita. Perioade anterioare de coexistenta pasnica fusesera justificate ca necesare reasezarii echilibrului de forte in timp ce lupta de clasa continua.

Gorbaciov a fost primul lider sovietic care a eliminat lupta de clasa in totalitate si a proclamat coexistenta ca scop in sine. Desi a continuat sa afirme diferentele ideologice dintre Est si Vest, Gorbaciov a insistat ca ele erau depasite prin nevoia de cooperare internationala. Mai mult decat atat, coexistenta nu era conceputa in acelasi mod in care fusese vazuta anterior ca un interludiu inaintea unei confruntari inevitabile, ci ca o componenta permanenta a relatiei dintre lumea comunista si cea capitalista. Aceasta se justifica nu ca o etapa necesara in drumul spre o victorie finala comunista, ci ca o contributie la binele intregii umanitati. Gorbaciov sugerase deja aceste idei doi ani mai devreme, in timpul unei conferinte de presa, la sfarsitul primei sale intalniri la varf cu Reagan,[10] in 1985. Cu acest peilej, liderul sovietic a mentionat: Situatia internationala de astazi se distinge printr-o trasatura foarte importanta de care noi si Statele Unite trebuie sa tinem seama in politica noastra externa. Iata ce vreau sa spun: in actuala situatie nu este vorba numai despre confruntarea dintre doua sisteme sociale, ci despre o alegere intre supravietuire si anihilare reciproca[11].

Tacticile sovieticilor in convorbirile privind armamentul pareau a fi o reluare a tactici lor din primii ani ai guvernarii Nixon ceea ce reprezenta o incercare totala de a submina sistemele defensive si in acelasi timp lasand neschimbata amenintarea ofensiva de fond.

Cu trecerea timpului, schimbarea doctrinara a lui Gorbaciov nu a mai putut fi evitata, nici macar de o birocratie modelata de cei aproape treizeci de ani de serviciu ca ministru de externe ai lui Gromiko[12]. Deoarece noua gandire a lui Gorbaciov a mers mult dincolo de adaptarea politicii sovietice de stat la noile realitati; ea a distrus cu totul structura de rezistenta intelectuala a politicii exteme sovietice istorice. Cand Gorbaciov a inlocuit conceptul de lupta de clasa cu tema wilsoniana a interdependentei globale, el definea o lume de interese compatibile si de armonie intrinseca , o inversare totala a ortodoxiei leniniste de stat.

Prabusirea ideologiei nu numai ca a lipsit politica externa sovietica de filosofia si de convingerile ei istorice, dar a complicat dificultatea inerenta a situatiei sovietelor. Pe la mijlocul anilor '80, factorii de decizie politica sovietici s-au confruntat cu o agenda ale carei puncte care ar fi fost suficient de dificil de depasit fiecare in parte, dar care in combinatie s-au dovedit a fi insurmontabile Acestea au fost: relatiile cu democratiile occidentale; relatiile cu China; tensiunile din orbita satelitilor; cursa inarmarilor; si stagnarea economiei interne si a sistemului politic[13].

Primele miscari ale lui Gorbaciov nu au diferit de modelul standard sovietic de dupa moartea lui Stalin, cautarea de a destinde tensiunile. In 9 septembrie 1986, revista Time a publicat un interviu cu Gorbaciov, in care acesta isi prezenta conceptul de coexistenta pasnica: M-ati intrebat care este cel mai important lucru care defineste relatiile sovieto-americane. Cred ca este faptul de necontestat ca indiferent daca ne agream sau nu unii pe ceilalti, nu putem trai sau pieri decat impreuna. Principala intrebare la care trebuie sa raspundem este daca macar suntem gata sa recunoastem ca nu exista alta modalitate de a trai in pace unii cu ceilalti si daca suntem pregatiti sa ne schimbam mentalitatea si modul de a actiona, de la o atitudine razboinica la una pasnica[14].

Dilema lui Gorbaciov a fost ca, pe de o parte, declaratiile sale erau privite in contextul a ce spusesera Malenkov si Hrusciov cu treizeci de ani inainte si ca, pe de alta parte, ele erau prea vagi pentru a incuraja un raspuns precis. Controlul armelor devenise un subiect obscur, presupunand puncte fine, ezoterice, a caror rezolvare, chiar si cu cele mai bune intentii, ar fi durat ani de zile.

Insa, de ceea ce avea nevoie Uniunea Sovietica era usurarea imediata, nu de sub tensiuni in general, ci de sub presiunile economice, in special de cursa inarmarilor. Nu exista nici o speranta de a infaptui aceasta prin proceduri laborioase de stabilire a unor niveluri convenite ale fortelor, prin compararea unor sisteme incomensurabile, prin negocierea unor proceduri de verificare greu de precizat si apoi prin pierderea catorva ani pentru a le implementa. Intr-o asemenea maniera, negocierile privind controlul armelor deveneau un mecanism prin care se puteau aplica presiuni asupra fragilului sistem sovietic, cu atat mai eficace cu cat nu fusesera gandite in acest scop.

Consilierii sai militari, i-au spus ca in situatia in care accepta sa-si demonteze rachetele in timp ce Initiativa de Aparare Strategica[15] continua nestingherita, una dintre urmatoarele administratii americane putea obtine un avantaj decisiv asupra unei forte nucleare sovietice bazate pe tirul de rachete drastic reduse sau dezafectate.

Teoretic, era adevarat ca, aproape sigur, Congresul ar fi refuzat sa finanteze SDI daca un acord reglementand controlul armelor, ar fi condus la eliminarea tuturor rachetelor. Si erau neglijate beneficiile pentru Uniunea Sovietica ale aproape inevitabilei controverse intre Statele Unite si toate celelalte puteri nucleare.

Politica externa a lui Gorbaciov mai ales cu privire la controlul armelor, a fost o actualizare subtila a strategiei sovietice postbelice. Si a fost chiar pe calea denuclearizarii Germaniei[16] si a stabilirii premiselor pentru o politica germana mai nationala pe doua temeiuri: anume ca America era mai putin probabil sa riste un razboi nuclear pentru o tara care dadea inapoi din fata riscurilor unei strategii nucleare in vederea propriei ei aparari, si ca Germania putea fi tot mai tentata sa sprijine denuclearizarea cu un anumit gen de statut special pentru ea insasi.

Gorbaciov a oferit un mecanism pentru slabirea Aliantei Atlantice intr-un discurs tinut inaintea Consiliului Europei. In 1989, cand si-a prezentat ideea unei Case Comune Europene, o structura vaga, extinsa de la Vancouver la Vladivostok,[17] in care fiecare era aliat cu fiecare, diluandu-se intelesul de alianta.

Ceea ce-i lipsea lui Gorbaciov, insa, era timpul principala conditie necesara pentru maturizarea politicii sale. Numai o schimbare brusca l-ar fi pus in situatia de a-si redistribui prioritatile. Problema dezarmarii a fost destul de controversata si mediatizata ce a produs multe divergente intre cele doua superputeri.

Pe langa aceste probleme intampinate pe plan extern, situatia interna a Uniunii Sovietice nu era una tocmai buna mai ales la capitolul economic. Ultimile trei guvernari ale lui Brejnev, Andropov si Cernenko[18] nu au propulsat acest popor acolo unde considerau ei ca le este locul.

Situatia financiara a sovieticilor nu le-a permis sa se lupte de la egal la egal cu dusmanul lor principal, Statele Unite ale Americii, care se lansase intr-o cursa a inarmarilor de mare amploare. Gorbaciov a incercat intr-o oarecare masura sa rezolve acest lucru.

Astfel, in 1987, si-a exprimat ideea ca societatea sovietica nu poate fi scoasa din stagnare doar prin reforme prepondernt tehnocratice, printr-o simpla accelerare si rationalizare a procesului economic.

In aceste momente de maxima incordare foloseste cuvantul reforma, termen care pana acum nu a fost folosit.

Gorbaciov si sustinatorii lui si-au dat seama ca problemele erau din ce in ce mai serioase, cu atat mai mult cu cat se aventura in aceasta nebuna cursa a inarmarilor. Se vorbea despre o reforma radicala si despre necesitatea unor schimburi calitative in sistemul economic al Uniunii Sovietice. Se considera ca reorganizarea este posibila numai prin demolarea birocratiei locale si centrale, prin introducerea elementelor economiei de piata. Economistii sovietici sperau ca programul lui Gorbaciov sa reuseasca, sa creeze o bresa[19].

In primii ani ai domniei se vorbea despre o transformare revolutionara, noul plan cincinal va incepe sa lucreze cu noi structuri economice. Consilierii lui Gorbaciov vedeau reformele ca pe niste pasi care se indreptau catre o economie socialista de piata. Pentru majoriatatea activistilor de partid aceasta notiune nu era acceptabila, chiar daca era insotita de adjectivul socialista[20].

Aceasta noua economiei va fi condusa de fortele pietei si nu de aparatul politic ceea ce ar fi smuls controlul asupra planificarii si repartitiei, multora dintre membrii amenintandu-le privilegiile si chiar pozitia sociala. Se pare ca principalul vinovat a fost considerat birocratismul care adus nu numai la stagnarea economiei, ci si la impiedicarea cresterii productiei si a nivelului de trai.

Reformele aplicate aveau tenta spre socializare, Gorbaciov nu dorea desfiintarea Partidului Comunist care trebuia sa ramana la conducerea statului, reformele trebuiau sa-si gaseasca animarea prin intermediul lui. Nu se dorea o schimbare a sistemului, ci doar o imbunatatire a lui prin desfiintarea strucurilor birocratice. La sfarsitul domniei vom vedea ce efecte au avut noile reforme si ce schimbarii majore au adus in dezoltarea statului.

[1]Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p. 605.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 684.

[3] Ibidem, p. 685.

[4] Ruge Gerd, Mihail Gorbaciov: Biografie, Editura Doina, Bucuresti, 1999, p. 110-111.

[5] Lorot Pascal, Perestroika (URSS sub Gorbaciov 1985-1991), Editura Corint, Bucuresti, 2002, p. 64.

[6] Ibidem.

[7] Nicholas v. Riasanovsky, op. cit., p. 606.

[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 685.

[9] Andrei S. Gracev, Adevarata istorie a destramarii URSS, Editura Nemira, Bucuresti, 1995, p. 45.

[10] Henry Kissinger, op. cit., p. 686.

[11] Ibidem.

[12] Andrei S. Gracev, op. cit., p. 47.

[13] Paul Kengor, op. cit., p. 124 .

[14] Henry Kissinger, op. cit., p. 687.

[15] Ibidem, p. 687.

[16] Paul Kengor, op. cit., p. 125.

[17]Ibidem.

[18] Nicholas v. Riasanovsky, op. cit., p. 607.

[19] Henry Kissinger, op. cit., p. 685.

[20] Ibidem.