NOUA ELITĂ POLITICĂ DIN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

REZUMAT

Drd.VIORELLA MANOLACHE

Lucrarea de faţă, axată pe problematica elitei politice româneşti postcomuniste, îşi propune să decanteze teoriile (mai vechi- clasice şi mai noi- moderne-postmoderne) despre elite, reliefând implicarea programatică a acestora în istorie, recurgând, teoretic, la departajări dinamice elită – elite- elitism.

Într-o primă definire a elitei aceasta ar trebui înţeleasă ca fragment al secţiunii dominante a unei formaţiuni sociale care exercită / pretinde conducerea politică, socială, culturală, în virtutea unor calităţi de excelenţă (carisme) asumate, despre care se presupune că aparţin, în exclusivitate, aceluiaşi eşantion. Aşa cum vom stabili la un prim survol conceptual, elitismul implică o relaţie de forţă între vârf şi bază, relaţie în care elita(-ele) pretind(e) dreptul de control direct sau indirect asupra maselor. O relaţie care-i descrie pe cei care produc deciziile, dar îi şi prescrie pe cei care, în mod paradoxal, sunt separaţi de mase.

Vom considera că orice tentativă de a desena neutru aria de cuprindere a acestui concept este inadecvată. În opţiunea noastră, procesul presupune, în primul rând, scoaterea la lumină a prototipurilor ideologice şi nu simpla reproducere (descriere) a lor. Numai dintr-o atare perspectivă, acest proces analitic va dezvălui dinamica distribuirii şi limitării puterii.

Structural, am optat pentru lansarea şi susţinerea a trei paliere elitiste (inter)relaţionate: elita interbelică- antielita- elita postdecembristă, precizând că o dată cu avansarea în evenimentul istoric, elitele suportă modificări inerente devenind elite tradiţionale, elite tehnocrate, carismatice, ideologice, simbolice, contra şi novelite, elite reziduale, periferice ori sub-elite. Cu menţiunea că, modernitatea românească rămâne consolidată, în esenţă, de către elitele tradiţionale şi moderne, fapt reconfirmat şi de angajarea acestora, deopotrivă, ca reprezentanţi ai vieţii culturale, economice, sociale, dar şi ca oameni politici.

Să o spunem de la început: nu avem în faţă un fenomen liniar, plat, ci, unul sinuos, denivelat, elitismul românesc rămânând un concept capabil să ofere argumente în sprijinul celor ce îi atribuie un rol decisiv în viaţa politică, culturală, economică. Elitismul ca ideologie politică are în vedere perioada de după revoluţiile burghezo-democratice, în care intră în ecuaţie concepte ca democraţie şi om comun. Optând pentru inventarul unor atari reziduuri politice, culturale, economice (care deformează modelul occidental al modernităţii sau care i se opun cu încăpăţânare!) ne ralierăm opţiunii potrivit căreia, proiectul modern românesc a eşuat tocmai din lipsa unei tradiţii democratice, a reciprocităţii de drepturi dintre conducători şi conduşi. Lucrarea susţine şi consacră o serie de concepte măsurabile ce se vor aranja concentric în raza capitalului politic, invarianţi decisivi pentru noţiunea de elită, oferind la subsol, date de identificare pentru exponenţii săi principali. Cu menţiunea că, am evitat cu bună ştiinţă, detaliile despre alte “personaje” care nu se văd angajate total în viaţa politică şi, nu în ultimul rând, detaliile

1

spectaculare, care să depăşească cadrul şi aşa destul de lax al unei societăţi-spectacol, de factură postmodernă!

Distincţia pe care am operat-o dintre fostele şi noile elite se subsumează proiectului est-european care miza pe un tipar comun circumscris teoriei aparentei autoreproduceri a elitelor. În ipostază a-tipică, România a rămas singura ţară din blocul comunist, în care fostul Partid Comunist s-a manifestat reactiv prin intermediul FSN-ului. Aparatul care s-a autoperpetuat a fost dispus să suporte pluralismul politic, travestindu-se sub forma elitei reziduale. Trecerea de la elita periferică şi reziduală la noua elită politică poate fi subsumată în două aspecte centripete: pe de o parte, elementele elitei periferice vor manifesta o rezistenţă destul de puternică la schimbare, iar, pe de altă parte, noua elită politică va tinde înspre înnoire, creând germenii unei noi organizări.

Un atare eşec postcomunist îşi poate avea explicaţia şi în efortul de „reciclare” susţinut (în sensul său de pregătire continuă a cadrelor) al antielitelor comuniste care au încercat în spaţiul est-european, accelerarea mobilităţii şi inserarea unei aparente politici selective. Prezenţa semnificativă a antielitei (a intelectualităţii de partid) în procesele ideologice va marca definitiv dispariţia antielitei militante, conducând ulterior la conturarea unui profil alternativ, cel al intelectualului disident.

Lipsită de linia clară de demarcaţie între tehnocraţie şi birocraţie, noua structură politică a Europei de Est va fi marcată de diversificarea elitelor, diferitele facţiuni supraveghind puterea celorlalte şi monitorizându-şi reciproc acţiunile.

În România postcomunistă elitele politice au fost recrutate mai ales din rândul nomenclaturii şi al tinerilor tehnocraţi ai anilor ' 80 crescuţi în spirit de perestroika sub aripa protectoare a regimului comunist. Elita politică postcomunistă s-a autoreprodus, pe fundamentul unui capitalism românesc marcat, în limbajul lui Teodor Baconsky, de o etică slabă şi supus unui mecanism provincial de autoperpetuare.

Exemplele postcomuniste oferite ca formă tipică est-europeană de ieşire din comunism, pot fi subsumate ideii de tranziţie globală la democraţie, prin aducerea în prim-plan a soluţiilor tehnice la dificultăţile (economice, sociale, politice etc.) apărute. Noua elită din România rămâne şi ea înlănţuită prin reţele clientelare, aparent în dispută, negându-şi una alteia legitimitatea. Deşi este un fenomen lipsit (încă) de amploare, s-a încetăţenit ideea de apartenenţă la elită ca un drept moştenit. Numeroşi reprezentanţi ai actualelor elite sunt descendenţi ai antielitei anilor ‘50 sau ’60, de factură aristocratico-proletară.

Mizând pe o prezentare a formelor tipice est-europene, considerăm că, ceea ce s-a petrecut în cadrul elitei, pare să corespundă unei combinaţii dintre circulaţie şi reproducere, cu accente pe fenomenul de mobilitate şi promovare internă. Aşadar, politica antielitelor comuniste, a urmărit, prioritar, eliminarea elitei tradiţionale din arterele vieţii publice româneşti. Fenomenul se subsumează intenţiei antielitei de a „fractura şi fragmenta” dinamismul societăţii româneşti şi de a-l subordona unor „tendinţe regresive”. Incompatibilă cu structura politică, economică, culturală a acestor categorii elitiste, antielita comunistă românească va denunţa ierarhia obiectivă, epuizând legitimitatea oricărui tip de elită şi impunând, la modul violent, propria sa structură.

Trecerea de la antielita comunistă la elita politică periferică şi reziduală, s-a produs, în spaţiul românesc postcomunist în interiorul „structurii cadrilate” a sistemului, prin revoluţie. Dacă Eugène Dupréel1 subsuma acest fenomen unui proces de verticalizare

1 Eugène Dupréel, Sociologie générale, PUF, Paris, 1948.

2

a elitelor, elitele politice postdecembriste pot fi schematizate drept „figuri alungite verticale şi paralele”, iar elitele periferice⁄reziduale, „alte figuri alungite, un fel de benzi sau panglici care le traversează orizontal pe primele”, sau, în limbajul lui Pareto, reziduuri care acţionează după instinctul combinaţiilor şi al persistenţei agregatelor.

Dacă nu putem vorbi despre o suprapunere simultană a elitei politice periferice⁄reziduale pe antielita politică comunistă, regula care guvernează o atare revendicare e aceea a unei suprapuneri secvenţiale, ce operează, potrivit lui Jacques Coenen-Huther2, o fuziune între elita conducătoare şi cea a responsabililor politici.

În cazul antielitei comuniste româneşti, înstăpânirea capitalului politic, îşi are reflexele în controlul capilar asupra politicii naţionale. Doar aşa putem înţelege „devierea românească”, în ipostaza sa de versiune locală a comunismului naţional şi de plasare a antielitei pe coordonatele restructurării oficiale şi a asimilării valorilor populiste şi naţionaliste. Plasată pe teritoriul unei noi gramatici (istorice, politice, culturale, economice, sociale şi simbolice) antielita comunistă a vizat, în principal, interacţiunea controversată dintre aceasta, novelită şi, respectiv, contraelită, precum şi poziţiile pe care le va fagocita aceasta în instituţiile, relaţiile de clasă şi în reţelele sociale.

Dispoziţiile, obiceiurile, biografiile şi memoriile colective ale antielitei comuniste vor fi acelea care pot defini dinamica regresivă a „luptei politice” pentru crearea unei noi caste pe care antielitele tind să o reprezinte şi să-i confere o aparentă organicitate. Dacă, teoretic, controlul puterii nu poate fi niciodată total, antielita politică românească a reuşit să obţină, practic, controlul politic asupra puterii, recurgând la integrarea sa ca sistem dominant, prin retorica adeziunii, a solidarităţii şi a uniformizării. Ajustarea permanentă a traiectoriei ascensional-politice a antielitei comuniste româneşti a presupus subordonarea definitivă a capitalului economic, cultural, social, simbolic şi religios etc. unui capital politic atent tezaurizat.

Subsumată “prezumţiei de suficienţă”, (re)activată, democraţia din România devine „complice cu sine” prin simpla condiţie a votului egal, a întregului set de condiţii formale pentru determinaţiile necesare democraţiei. Diagnosticată drept o democraţie minimală angajată pe traseul consolidării ei, având atributele unei democraţii originale, de confruntare, democraţia românească se fundamentează pe un cadru instituţional oscilant care asigură, la nivel teoretic şi cu foarte multe clauze speciale, funcţionarea unui sistem democratic aparent stabil.

Angajate într-un astfel de proiect elitar, elitele politice româneşti vor opta pentru finalizarea unei democraţii marcată de disputarea întâietăţii în acumularea capitalului politic prin activarea şi (re)activarea atributelor lor „tari” (politice, economice, sociale, culturale etc.).

Supusă unei pesiuni constante, democraţia românească va deveni teritoriul comun al luptei elitei pentru capital politic. Elitele politice româneşti angajate în consolidarea democraţiei au suprapus imperativele de partid, cerinţele generale şi personale (politice, economice, culturale, sociale etc.) unei ambiguităţi a puterii, diagnosticată printr-o dependenţă reciprocă şi dezechilibrată a actorilor politici implicaţi în înstăpânirea ei.

Cu menţiunea că deţinătorii puterii politice substanţialiste sunt membrii unei elite instituite pe criterii formale, iar beneficiarii unei puteri relaţionale reprezintă subelita, sau elita tânără aflate în ascensiune. Elita politică românească devine o elită a funcţiei şi⁄sau a poziţiei ocupate, dezbinată prin dezacordul în privinţa regulilor jocului şi a valorilor

2 Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Polirom, Iaşi, 2007.

3

instituţiilor. Marcată de transferuri de prestigiu şi de influenţă polimorfă şi difuză, democraţia românească va deveni spaţiul de întâlnire şi dispută al vechilor elitei şi al subelitei ca loc comun al mizelor împărţite. Mecanismele recrutării, canalele de acces, procedeele şi criteriile de selecţie ale elitei tinere devin marcă a ritmului lent de înnoire, asociat, în general, perioadelor unei aparente pax democratica.

O ultimă precizare: lucrarea de faţă se aşază în cofrajele unei structuri dinamice, stabilind capitole şi subcapitole axate pe prezentarea modelului funcţional al elitei interbelice, pe disfuncţionalităţile politico-istorice ale antielitei comuniste şi pe profilul elitei politice româneşti postdecembriste, acestea din urmă aşezate la jumătatea drumului dintre (între) eşecul elitei interbelice şi remanenţele (active) ale antielitei. Doar integrate unei astfel de ecuaţii istorico-politice, elita politică românească postcomunistă îşi poate revendica sensul real.

Capitolele şi subcapitolele dedicate elitei interbelice şi antielitei comuniste vin în întâmpinarea afirmaţiei - ipoteză, potrivit căreia, blocul de putere postcomunist nu este nici o clasă nouă, nici veche, ci este compus din cei care caută să realizeze un proiect de putere. Bibliografia va fi prezentată în (la) final, respectând structura fiecărui capitol. Formula este originală şi permite o panoramare secvenţială, cu scopul mărturisit de a putea avea acces la structura intimă a demersului de cercetare. Notele de subsol indică cu exactitate fiecare pas în conturarea unei reacţii personale la tematica⁄problematica avută în obiectiv.

Cele trei paliere elitiste (inter)relaţionate vizate de noi în analiză (elita interbelică- antielita- elita postdecembristă) şi-au propus să traseze (fără a trage concluzii tari, definitive) rolul decisiv al elitei în viaţa politică, culturală, economică românească. Ceea ce am dorit să subliniem dintru-început este faptul că, nu putem vorbi, în analiză despre profilul elitei politice postcomuniste, fără a-l raporta critic (cu argumente istorico-politice) la modele anterioare, fie ele epuizate (modelul interbelic) sau reactive (modelul comunist). Aşezându-ne pe poziţii obiective, neacordând câştig de cauză nici unei “variante” politice, studiul nostru îşi propune să aşeze în cofraje istorice, destinul elitei politice româneşti postdecembriste, construindu-i şi (de)construindu-i opţiunile în raport cu modelele anterioare şi cu spaţiul est-european.

În ceea ce priveşte capitolul dedicat modelului funcţional al elitei interbelice, ipoteza verificată de noi a plecat de la ideea că modul inextricabil de implicare al elitelor româneşti în politic se leagă de elemente ca: menţinerea structurii politice a Regatului ca Principat (1881-1914), ancorarea prevederilor Constituţiei din 1866 în realităţile politice, sociale şi economice româneşti şi implicarea partidelor politice ca motoare ale mecanismelor complexe de guvernare a elitelor. Implicarea elitelor în promovarea proiectului modernităţii româneşti se regăseşte în petiţiunile – proclamaţii de la 1848 când ni se permite şi o primă „inventariere” a lor. Este momentul în care putem vorbi despre instaurarea proiectului liberal al elitelor. Ceea ce ne interesează rămâne, în principal, procesul de construire a modernităţii româneşti de către aceste elite. O primă precizare: Constituţia din 1866 (adoptată unanim la 29 iunie / 17 iulie şi promulgată de către Carol, a doua zi) îşi va menţine (cu unele modificări conjuncturale ) caracterul legal până în ajunul celui de-al doilea război mondial. Deşi (blocate) dintr-o acută dispută cu privire la forma de guvernământ, elitele glisează, în marea lor majoritate, spre politic. Aşa se explică opţiunea pentru o nouă dinastie, ramura Sigmaringen a familiei Hohenzollern (Carol a acceptat tronul la 25 aprilie / 7 mai 1866)- a celor două tipuri de

4

elite ideologice preocupate, în primul rând, de perspectiva stabilităţii politice. Astfel, ideea de modernitate românească s-a construit pe un executiv puternic şi o administraţie centralizată, susţinute ideologic de liberalism şi conservatorism. Intervalul 1888 şi 1895 este dominat însă de guvernele conservatorilor. Potrivit lui C.Bacalbaşa3 „elitele româneşti au fost absorbite aproape întru-totul de politic”. Acest interval presupune aşadar, depăşirea fazei ideologice (1873) şi a celei tranzitorii (1880), declanşând şi intrarea în faza politicului.

Deşi partidele politice sunt încă în formare, putem vorbi, totuşi, la acea dată (1866) de o elită intelectuală şi politică deplin consolidată. Formarea celor două mari partide în primul deceniu de după adoptarea Constituţiei (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator)lansează perspectiva elitei de a finaliza proiectul românesc modern: crearea de instituţii şi dobândirea Independenţei. Astfel, ca urmare a abolirii tuturor privilegiilor de clasă ale boierilor (prin “statutul” lui A.I.Cuza din 1864, reafirmat prin Constituţia din 1866) s-a produs, mai întâi formal, şi, mai apoi, la nivel de conţinut, un vacuum elitist, confirmat prin dezintegrarea acestei clase. Locul boierilor a fost luat de către arendaşi (la origine cămătari, proprietari de prăvălii sau negustori de grâne care au investit capitalul acumulat în pământ), clasă care va domina întregul proces de producţie agricolă şi de distribuţie. Ţărănimea rămâne clasa cea mai numeroasă la nivelul societăţii româneşti, deşi dobândeşte în această perioadă un caracter eterogen. Principalele criterii de diferenţiere rămân proprietatea şi statutul ocupaţional. Aceste caracteristici ale evoluţiei industriale şi-au pus amprenta pe configuraţia sistemului de stratificare a societăţii în general, a celei urbane în particular şi pe cel de reconstruire a elitei româneşti.

În urma celor prezentate putem conchide că: 1) destinul modernităţii româneşti este un construct politic realizat cu / de elite.

Iniţial de sorginte tradiţională, elita românească se „modernizează” prin acordarea intelectual - politică cu ideea europeană;

2) fără a dispărea (prin disipare / înlocuire sau prin alte forme de intervenţie brutală) elita tradiţională, recunoscută şi în / prin noua generaţie formată în Occident, se deschide intelectual, politic, industrial către modelul occidental . Revoluţiile de la 1848 creează un cadru favorizant noii elite (de factură, în primul rând, intelectuală!);

3) structura modernităţii româneşti,cu tot ceea ce comportă această confruntare agonic - constructivă între tradiţie şi noutate, va fi susţinută, politic, prin / de confruntarea elitelor tradiţionale cu noua elită progresistă, modernă! Este vorba de asaltul formelor europene asupra fondului autohton;

Tabloul istoric (de)construit şi (re)construit de noi este, de fapt, un puzzle cu un desen bivalent.

Fondul acestui puzzle îl constituie reţeaua de evenimente istorice cu puncte nodale în: revoluţiile de la 1848 din Moldova şi Ţara Românească; Unirea Principatelor; transplantarea unui model de guvernare occidental finalizat prin adoptarea Constituţiei din 1866; Independenţa României (1877-1878); Regatul României ca Principat (1881-1914).

Forma (ca proces dinamic) se referă la disputa dintre elitele tradiţionale şi cele moderne. Crearea celor două mari partide în primul deceniu de după adoptarea Constituţiei (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator) lansează perspectiva elitei

3 C.Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol.I, 1871- 1889, ed. Aristiţa şi Tiberiu Avramescu , Bucureşti, 1993.

5

de a finaliza proiectul românesc modern. Schimbarea digresivă a „mişcării înainte” pe fondul unei contingenţe consensuale (sub forma unor diferenţieri doctrinare între europenişti şi tradiţionalişti - curente ce se vor manifesta până spre cel de-al doilea război mondial, ori chiar şi după în varianta protocronismului! - sub forma unor doctrine de esenţă liberală/neoliberală sau conservatoare), stabileşte diferenţa de ritm a elitelor româneşti între Războiul pentru Independenţă şi Primul Război Mondial, elita românească se va consolida, în principal, politic. Noua elită românească va fi un construct simbiotic, atât cu reflexe aristocratice cât şi cu nuanţe de factură modernă. Acesta este modelul care va domina şi intervalul interbelic. Ca atare, nu mai este nici o surpriză că, marile personalităţi culturale vor fi, în egală măsură, mari personalităţi politice, asumându-şi această dimensiune în mod deliberat

Asumându-şi ca imperativ cristalizarea deplină a statului naţional, reorganizarea instituţiilor, reexaminarea tradiţiei şi a normelor occidentale, elita românească interbelică se încadrează, pragmatic, în tiparul modern al societăţii burgheze urbanizate. Efectul capitalist analizat de Max Weber clarifică şi această variantă vernaculară! Elita economică, industrială, tehnocrată, alături de cea burgheză şi-au disputat prioritatea în noul context al politicii româneşti, marcat de resuscitarea şi consolidarea democraţiei parlamentare.

În ceea ce priveşte structura socială a României, urmând modelul instaurat înaintea Primului Război Mondial, aceasta rămâne în continuare marcată de ţărănime ca formă socială majoritară. Elitele culturale europeniste şi cele tradiţionaliste (alături de cele care mizau pe a treia cale – agrariană ) optau şi ele pentru instaurarea unui model sincronizant. Convertirea elitelor culturale în elite politice este un proces dinamic, firesc, acţionând pe un fond politic parlamentar permisiv, marcat de participarea deplină a tuturor cetăţenilor la viaţa politică şi de consultare democratică prin alegeri corecte. Acest fond permisiv, democratic nu a schimbat, însă, ecuaţia socială generală: ţăranii rămân mai departe o masă difuză (cf. situaţiei analfabetismului din anii 1918-1940), pe când elitele optează pentru o consolidare a poziţiilor lor oligarhice. Elita liberală, în special, ori cea industrial- tehnocrată, şi-a consolidat poziţia obţinând puterea politică în intervalul 1922 – 1926. Pentru elitele liberale politica era doar un mijloc „de a produce onoruri şi bogăţii în contul celor ce au abilitatea de a învârti tot ce ţinea de cea mai mare şi mai vastă industrie a României”. Ritmul (industrial, financiar, economic) impus de elita liberală modernizării româneşti, a avut ca finalitate clacarea conservatorilor incapabili a se adapta acestui ritm dinamic.

Pierderile teritoriale, eşecul politicii externe sunt doar stigmate istorice atribuite elitei noastre interbelice. Politica externă interbelică românească confirmă (nefericit!) ipoteza noastră, potrivit căreia elita românească rămâne „prinsă”, sub presiunea şi opresiunea conjuncturii (lor) istorice !

Elitele sunt, în acest context dinamic, văzute nu ca figuri de sine stătătoare, ci, mai degrabă, observate prin aderenţele lor cu viaţa politică, socială şi culturală din această perioadă.

6

Al doilea palier de analiză a vizat disfuncţionalitatea istorico-politică a antielitei comuniste. Coagulându-se politic într-o „schemă istorică răsturnată”, comunismul românesc a operat, în primul rând, o politică de denaturare a evenimentelor, de defalcare a timpului istoric în perioade/momente surprinse în ipostaza lor deconstructivă de violentare a puterii.

Uzitând o schemă tipică de cucerire a puterii, novelita comunistă, şi-a impus şi după 1948 propriul proiect economic şi social, potrivit „reţetelor experimentale” leninist-staliniste, pregătind contraelita, la toate nivelele instituţiilor statului, implicând în reformă palierele justiţiei, securităţii, învăţământului, domeniul academic, al cultelor etc. Aşadar,se înainta în istorie împotriva istoriei, dar în mod necesar cu ea, inoculându-i-se un alt idiom. Aceste măsuri au fost dublate (în România) de adoptarea Constituţiei Republicii Populare şi de constituirea Partidul Muncitoresc Român, în ipostaza lui de „partid unic al clasei muncitoare” şi de organ suprem de conducere al statului.

Coordonatele atipice ale traseului comunist sunt cele care fixează, spaţiului românesc o dublă decapitare: prima localizată istoric, temporal, în anii ‘50 şi o alta sub Ceauşescu, cu menţiunea că în Polonia, Cehia, Ungaria, anul 1956 a produs o schimbare în relaxarea fondului politic, economic şi cultural. În context românesc, anul 1940 a decretat instaurarea unui ritm de dezvolare dezechilibrat, stabilind atipicitatea românescă şi marcând definitiv decalajele (economice, politice) dintre România- Ungaria- Cehoslovacia.

Diagnosticată drept superficială şi marginală, opţiunea Europei de Est de a se situa într-un anumit flux istoric, rămâne marca unei imposibilităţi de a se adapta ritmului (politic, economic, cultural ) impus de Europa Occidentală. Doar pe acest fond putem înţelege, formele atipice româneşti recunoscute în dictatura personală a lui Ceauşescu suprapusă dictaturii partidului. Reconvertirea forţată a elitei inter- şi postbelice româneşti simultan cu fabricarea unor novelite/contraelite/antielite, se (sub)sumează cerinţei de a stabili istoria noilor probleme de bază ale României, de a fixa elementele constitutive ale organismului ei economic şi social, printr-o (re)poziţionare a claselor sociale .

Recunoaşterea de către Ana Pauker şi Vasile Luca a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej drept unic conducător al partidului, a marcat consolidarea antielitei şi anihilarea definitivă a contraelitei. Ceauşescu rămâne în cele din urmă singurul factor politic activ din cadrul antileitei. Capitalul politic devine, în întregime, apanajul puterii unei antielite restrânse. Prin legitimarea constituţională a poziţiei de conducere în societate, partidul devine o instituţie naţională. Dacă în cazul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej puteam stabili o simplă cumulare de putere, Ceauşescu va opta pentru o instituţionalizare a puterii politice şi administrative, prin concentrarea ei „pe bază legală „ în poziţiile pe care şi le-a creat în partid şi, mai apoi, în stat. Alegerea lui N. Ceauşescu ca preşedinte al Republicii, în 1974 oferă o nouă variantă de putere capitalului politic confiscat de antielita comunistă: variantă a puterii individuale, politica lui Ceauşescu va adânci diferenţele doctrinare ale Partidului Comunist, în permanenta sa incapacitate de a-şi consolida structura politică şi de a elabora o doctrină coerentă, ca mod de recrutare a membrilor şi aderenţilor săi. Noua antielită intrată în viaţa publică în anii ’60-’70, opera interese noi, în cadrul cărora lupta de clasa era irelevantă, iar prietenia cu Uniunea Sovietică fusese înlocuită cu o atitudine reticentă, ostilă chiar. Comunismul însemna, în această nouă ecuaţie a puterii, doar un stil diferit de management politic al economiei şi societăţii. Schimbarea de generaţii din anii

7

’60, pătrunderea antielitei tinere în partid, a transformat în mod radical Partidul Comunist Român.

Integrate unui fenomen istoric generalizant, specific spaţiului est- european, acela al monopolului de capital, antielitele (politice, culturale, bisericeşti etc.), ca formă nouă de sumă şi compoziţie de capital, localizate în noi ipostaze în spaţiul intermediar poziţie / agent, confiscat politic, se vor reaşeza în spaţiul istoric românesc antedecembrist, reglate în funcţie de tipurile diferite de capital, acaparate politic, economic, cultural, simbolic, religios, etc.

Atari concepte măsurabile se vor aranja concentric în raza capitalului politic, stabilind imperativul: „politicul este la comandă”, capitalul politic rămând factorul dominant al antielitei româneşti dejisto-ceauşiste.

Potrivit studiului lui G. Eyal, I.Szeleny şi E.Townsley, Noua elită conducătoare din Europa de Est4dacă contraelitele au fost folosite drept formă reciclabilă, tranzitară înspre antielită, aceasta din urmă va rămâne conectată la toate formele de capital existente. Distrugând legăturile clientelare ale statusului social, instituţionalizând capitalul politic sub forma adeziunii la partidul comunist, depreciind statutul economic şi cultural, antielita comunistă românească va reinvesti capitalul simbolic cu atribute noi: control şi direcţie unilaterală, totalitaristă.

Marcate de birocraţia conducerii, antielitele vor începe un proces de autoreproducere, prin prezentarea imaginii proprii ca fiind una „a poporului pentru popor” şi de a asigura disciplina internă prin alimentarea insecurităţii noilor veniţi, de cele mai multe ori promovaţi (prin mecanisme anticompetitive) doar pe baza capitalului lor politic.

Dacă pănă în anii 1960, capitalul politic a rămas singura resursă pentru mobilizarea verticală a antielitei, începând din a doua jumătate a anilor 1970 va conta şi capitalul cultural şi economic, ca redefinire a proiectului comunist. Aşadar, perioada anilor 1960-1970 va confirma tranziţia (chiar dacă eşuată) dinspre ordinea socialistă de status înspre o politică socialistă de clasă.

Plasată la un „pol îndepărtat” de analiză, alături de URSS, România este aşezată de G.Eyal, I.Szeleny şi E.Townsley într-o diagnoză a formelor atipice de dezvoltare şi de acţiune, asigurate prin consolidarea spaţiului de manevră politică a antielitei.

Cu menţiunea că deţinerea capitalului politic va rămâne sursa majoră de putere şi privilegii, dublată parţial şi de importanţa relativă a capitalului cultural sau de primatul deţinerii monopolului economic. Capitalul economic va rămâne în definitiv slab asociat cu distribuţia puterii politice, consolidându-şi doar un „loc trei” între termenii de importanţă ce stabileau ascensiunea sau decăderea pe sacra treaptă social-comunistă.

Plasată pe coordonatele unei noi gramatici (istorice, politice, culturale, economice, sociale şi simbolice) analiza antielitei comuniste româneşti a vizat, în principal, surprinderea interacţiunii controversate dintre novelită, contraelită şi, respectiv, antielită şi poziţiile pe care le va fagocita aceasta în instituţiile, relaţiile de clasă şi în reţelele sociale.

4 G. Eyal, I.Szeleny şi E.Townsley, Noua elită conducătoare din Europa de Est ,Editura Omega, Bucureşti, 2001.

8

Dacă am apelat în analiză la o „schemă socială a capitalurilor” propusă de Bourdieu5, a fost pentru a plasa antielitele româneşti într-un nou spaţiu politic, economic, cultural, social, simbolic- într-un câmp magnetic al puterii, în care poziţiile şi agenţii lor sfârşesc prin a se autodefini în funcţie de încărcătura politică pe care o deţin.

O astfel de analiză nu a intenţionat să reducă forma de capital politic numai la membrii de partid (deşi apartenenţa la partid rămâne o variabilă constantă în construcţia unei noi reţele antielitist-comuniste) ci, să extrapoleze ideea de capital politic prin instituţionalizarea capitalului economic, cultural, simbolic prin intermediul practicilor politice comuniste. Din această perspectivă, antielita culturală, bisericească, cadristă, etc. devine acumulatoare de capital politic şi, aşadar -antielită politică!

Oferind o privire de ansamblu asupra formelor tipice / atipice de creare a antielitelor comuniste într-o ţară est-europeană, ne-am verificat ipoteza conform căreia, dacă sistemele precomuniste se aflau pe calea stabilirii unei dominaţii de tip legal-raţional, sau în termeni weberieni, de stratificare dublă, mutaţiile politice de la sfârşitul anilor 1940 au blocat orice demers de legitimare modernă. Optând pentru decriptarea polilor explicativi ai istoriei comuniste, am stabilit că aceştia vizează fenomene precum: indigenizarea comunismului în anii 1950-1960, iluzia prosperităţii din anii 1970, drepturile utopice obţinute de Securitate şi agonia economică a anilor 1980. Acestor forme / formule atipice româneşti, le-am aşezat, pe poziţii egale de analiză, axioma tipică pentru spaţiul Est-European, potrivit căreia, irealismul sistemului comunist a provocat în primul rând, distrugerea realităţii preexistente. Atari elemente tipice şi atipice stabilesc o inventariere a incidentelor şi, mai cu seamă, a accidentelor ce vor însoţi deciziile politice ale antielitei comuniste româneşti.

Anii 1950 au confirmat faptul că, diferit calitativ, capitalul economic a devenit un handicap, iar cel cultural, o formă suspectă. E momentul în care posesorii noului capital politic -contraelitele- îşi vor concentra poziţia în vârful ierarhiei comuniste. Dacă doreau să se menţină „pe direcţie”, cei care deţineau alte forme de capital erau nevoiţi să achiţioneze noile forme „apreciate” de capital, adică- apartenenţa la partid, capitalul politic, ocuparea unei poziţii în reţele de putere comuniste. Deşi considerat un „bun valoros” la începutul perioadei comuniste, capitalul cultural a fost secundar în comparaţie cu acela politic, asaltat, prin impunerea fenomenului de contraselecţie, unui asalt al capitalului simbolic. Mijlocul anilor 1960 este dominat de contrapunerea ordinii de status dominantă cu forţele orientate către formarea antielitelor şi raţionalizare a sistemului de stratificare de clasă. Cu menţiunea că, formele capitalului economic (capitalul economic secundar) au fost utilizate în scopul legitimării politice -a capitalului politic- rămânând constant, principala resursă pentru regenerarea pe verticală a antielitei.

Plasat într-o atare evaluare, capitalul religios a devenit şi el o miză politică pentru antielita preocupată a asigura stabilitatea şi siguranţa politică a RPR. Mai mult sau mai puţin autonomă faţă de Stat, Biserica a intrat în reţeaua palierelor de interacţiune comunistă, întâlnirile dintre PMR/PCR şi Biserică echivalând cu strângerea frăţească de mâini a celor două centre de putere, redefinind cu această ocazie şi rolurile de agresor şi victimă.

Doar aşa putem justifica ipoteza noastră, conform căreia, spaţiul comunist românesc a fost unul al pluralităţilor de centre de putere, care îşi vor disputa întâietatea şi-şi vor (re)negocia permanent legitimitatea.

5 Bourdieu, A Sociological critique of the Judgement of Taste, Cambridge, Harvard University Press, 1984.

9

Dacă, teoretic, controlul puterii nu poate fi niciodată total, antielita politică românească a reuşit să obţină, practic, controlul politic asupra puterii, recurgând la integrarea sa ca sistem dominant, prin retorica adeziunii, a solidarităţii şi a uniformizării .

Ajustarea permanentă a traiectoriei ascensional-politice a antielitei comuniste româneşti a presupus subordonarea definitivă a capitalului economic, cultural, social, simbolic şi religios etc. unui capital politic atent tezaurizat.

Sintetizând, puterea politică a antielitei a presupus: 1) constrângerea ca formă tranzitară de la o ordine socială care transformă violenţa

în concurenţă (politica contraelitei) la una care transformă concurenţa reglementată într-o violenţă absolută (antielita); 2) devitalizarea tuturor organizaţiilor politice, sociale, economice, culturale, religioase şi simbolice şi intrarea forţată în drepturi a antielitei. Puterea politică devine o resursă alocată prin comandă;

3) pentru a fi efectivă, autoritatea antielitei trebuie să presupună: unicitate şi extremă centralizare; stabilitate- nedepinderea de competiţie sau de capriciile sistemelor electorale; infailibilitate –situarea deasupra legilor care ar putea s-o genereze;

4) pentru a deveni efectiv, sistemul de comandă antielitist va restrânge polul implicării centrelor de putere, optând pentru modelul monologului decizional (v.cazul Ceauşescu şi restrângerea antielitei);

5) desfiinţarea de fapt a competiţiei centrelor de putere implică concretizarea monolitismului partidinic într-un conducător suprem şi în reintrarea în drepturi a capitalului simbolic (Elena Ceauşescu);

6) redusă la negarea intereselor, afirmarea nevoilor rămâne doar aparentă. Nevoile se pot manifesta doar ca interese. Aşa se explică politica antielitei: respingerea agresivă a intereselor devine respingerea violentă a nevoilor;

7) forţa restrictivă a mijloacelor coercitive statuează legitimarea antielitei cadriste, ca legitimare a exerciţiului unilateral al coerciţiei de către regim;

8)antielita presupune o autoritate neelectivă. Ea este un distribuitor, un constructor de ierahii bazate pe relaţii de dependenţă personală. Alegerea reprezintă doar aparenţa numirii.

Înstăpânind întregul centru al puterii şi ramificaţiile sale, antielita politică comunistă şi-a exercitat o dominaţie totală, fără a fi deranjată de vreo altă încercare de legitimitate politică!

Admiţând supravieţuirea antielitei economice comuniste (sau al unui grup al acesteia) şi constituirea ei în centru de gravitaţie al unei noi elite guvernante, se poate identifica în cazul acesteia insertul unor alte tipuri de elite: elitele periferice. În aceste condiţii, soluţia elitei centrale a fost aceea de a interpune între ea şi populaţie o elită politică periferică, controlabilă, care să implementeze politicile de tranziţie şi să suporte consecinţele electorale. Exemplele postcomuniste oferite ca formă tipică est-europeană de ieşire din communism (vezi capitolul despre Elita politică românească postdecembristă - eşecul modelului elitei interbelice şi remanenţele antielitei), pot fi subsumate ideii de tranziţie globală la democraţie, prin aducerea în prim-plan a soluţiilor tehnice la dificultăţile (economice, sociale, politice etc.) apărute. Dacă postrevoluţionar se poate opera o distincţie între elitele de factură paretiană sau weberiană, am optat, în analiză pentru intersecţia celor două modele, stabilind ca puncte centrale stratificarea socială, modelul de distribuţie a resurselor şi a puterii, modalităţile şi filierele de

10

recrutare, relaţia dintre grupuri. Intensificarea luptelor şi (re)negocierea poziţiilor dominante au marcat fenomenul de politizare a elitei postcomuniste, în fazele de transformare a autoritarismului socialist şi a economiei centralizat- distributive într-o democraţie şi economie liberă, de piaţă. Elita consensuală şi cea periferică, întemeiate pe compromisul istoric s-a (re)activat ca urmare a întoarcerii elitelor la rolurile lor iniţiale. Profesionalizarea elitelor politice s-a petrecut pe fondul constituirii unei elite economice distincte de cea politică. Victor Neumann plasează revenirea antielitelor convertite în noi elite, sub o anume viclenie a istoriei care a făcut posibilă revenirea segmentului comunist format la lumina ideologiei anilor '50, în prim-planul vieţii publice din România. Beneficiind de o anumită experienţă, de un context politic internaţional favorabil, de „tehnicile” de reformulare a discursului, antielita comunistă periferică a propus cel dintâi program politic rezonabil pentru o guvernare post-ceauşistă. Aceste schimbări au fost gândite în cercuri închise, în absenţa disidenţilor autentici, oferind, în lipsa unei alternative credibile, fostei antielitei periferice privilegiul de a conduce statul în noua lui conjunctură istorică. Elita guvernantă, ieşită învingătoare în primele alegeri libere, a acces la putere, înstăpânind-o, prin aportul electoratului rural, al funcţionarilor de stat şi al proletariatului industrial. Cu menţiunea că în jurul acestei elite politice periferice⁄reziduale a existat o zonă dinamică, în care apar noi interese economice prin conversia unei părţi a elitei birocratice în nouă elită managerială.

Evitând tehnica fragmentării şi a decupajului, considerăm că profilul elitei politice româneşti postcomuniste nu poate fi analizat decât într-o relaţie continuă cu elita interbelică şi antielita, demers necesar pentru conturarea unei realităţi istorico-politice reale. Menţionăm că datele precizate la note (organizate sub forma unor date-medalion cu şi despre elite) au omis cu bună-ştiinţă detaliile despre “personajele” politico-istorice secundare, episodice, fără vreo pondere însemnată în susţinerea ipotezei noastre de lucru.

Postrevoluţionar, elitele au fost subsumate procesului de autoreproducere, în ciuda circulaţiei lor limitate şi relativ periferice. Dacă iniţial, elita culturală şi economică exercita o influenţă redusă asupra celei politice, treptat, elita economică a acumulat capital politic, în condiţiile în care elita politică periferică⁄reziduală a dus o campanie de autoapărare, încercând (după un mai vechi model!) să elimine opoziţia (13-15 iunie 1990). Antrenarea în jurul puterii a unei părţi a elitei neguvernamentale a avut drept cauză incapacitatea elitei periferice (eşaloanele trei-patru ale fostului regim comunist!) de a gestiona capitalul politic: competenţa politică a fost substituită de prestigiu şi autoritate, operându-se un transfer confuz din plan profesional în cel politic. Absenţa „clasei de mijloc” ca resort de recrutare a elitei, a determinat accederea la putere a unor elite politice secundare din perioada interbelică şi din primul deceniu de după război. Preluând vechile structuri ale PCR, FSN şi-a impus propriile structuri la nivel central şi teritorial, cu menirea de a funcţiona ca structuri ale puterii de stat şi a consacra definitiv elitele politice periferice şi reziduale. Cu menţiunea că noua structură a FSN nu făcea altceva decât să se suprapună antielitei, absorbind fostele structuri ale PCR din ţară. Consensul fragil dintre antielitele comuniste (şi disidenţi) şi noile elite periferice⁄reziduale politizate, s-a prăbuşit pe 24 ianuarie 1990, dată care marchează protestele de stradă îndreptate împotriva organizării FSN drept organizaţie politică şi participarea la alegeri. FSN devenise dintr-un administrator politic, un concurent activ pentru putere. Disputa elită tradiţională- elită periferică⁄reziduală a marcat primele alegeri de după 1989. În acest sens, cel mai dure atacuri au fost îndreptate împotriva celor doi contracandidaţi ai lui Ion Iliescu- Ion Raţiu

11

(PNŢCD) şi Radu Câmpeanu (PNL). Rezultatul scrutinului din 20 mai a demonstrat circulaţia elitelor periferice, înlocuirea lor „din mers”. Potrivit lui Adrian Severin, divergenţele dintre Petre Roman (elita periferică⁄ reziduală economică) şi Ion Iliescu (elita periferică⁄reziduală politică) au dat câştig capitalului politic şi ponderii sale ridicate în noua „ordine” românească, dublate de un nou import- acela al elitei reziduale tehnocrate conduse, la nivel guvernamental de Theodor Stolojan.Ciclul electoral, 1992-1996 nu a adus decât o schimbare simbolică puterii politice. În acord cu Tom Gallagher6

trecerea de la elita periferică şi reziduală la noua elită politică poate fi subsumată în două aspecte centripete: pe de o parte, elementele elitei periferice vor manifesta o rezistenţă destul de puternică la schimbare, iar, pe de altă parte, noua elită politică va tinde înspre înnoire, creând germenii unei noi organizări.

Spectrul politic românesc suferă până în 1996 următoarele mutaţii în cadrul înstăpânirii capitalului politic de către elite: până în 1996, capitalul politic a fost disputat de elita periferică⁄reziduală şi de cea birocratică, pe de o parte, iar pe de alta de o elită tradiţională, de factură interbelică, cu infiltraţii comuniste, dar şi cu elemente pasive şi disidenţe individuale din vechiul regim. După 1996, elitele tradiţionale câştigă puterea, devenind noua elită politică, iar elitele periferice⁄reziduale vor trece în opoziţie. În ceea ce priveşte sistemul de selectare şi recrutare al elitei politice, originea socială şi mediul de provenienţă devin elemente esenţiale ale imaginii propuse alegătorului. Cu menţiunea că noua elită politică a optat pentru înstăpânirea capitalului politic printr-o politică de propulsare-selectare în funcţii cheie a unor anumiţi membrii ai elitei. Elita politică a fost dublată, însă, de cea birocratică care a convieţuit perfect cu guvernarea Iliescu- Roman- Stolojan- Văcăroiu, interesele sale fiind reprezentate în totalitate de elita politică guvernantă.

Noua elită politică propunea un mesaj omogen care viza dreptul la proprietate, anticomunismul, probitatea morală, cinstea şi statornicia.

„Contractul cu România” propunea specializarea elitei politice. Manifestul CDR promitea luarea unor măsuri clare în decurs de 200 de zile pentru îmbunătăţirea vieţii cetăţenilor, promiţând că 15.000 de specialişti, ale căror funcţii fuseseră ignorate de către elita periferică⁄reziduală aveau să fie plasaţi în posturi-cheie pentru a porni un proces, chiar şi eşuat, de refacere naţională. Pe un asemenea fond tensionat, se poate vorbi în societatea românească în tranziţie mai mult despre categorii socio-profesionale decât despre elite ca promotoare reale ale clasei politice. Redefinit, un atare concept regândeşte contradicţia proprietari – muncitori (beneficiari ai economicului –beneficiari ai sistemului social). În acest context se poate plasa divergenţa majoră dintre PSD şi PD, partide ce se revendică în mod simultan drept social-democrate şi care participă la Internaţionala Socialistă.

Noua elită politică românească, aflată sub presiunea înstăpânirii puterii a (re)activat două segmente adiacente: elita intelocrată -intelectualul public şi elita mediacratică. Elita mediacraţiei reprezintă segmentul ocupaţional care deţine puterea asupra mijloacelor de informare în masă, apelând la conformism intelectual, invectivă şi slogan, iar elita intelocrată, acel comentator aparent critic care se adresează unei audienţe nespecializate în probleme de larg interes public. Potrivit studiului Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989, în ciuda perpetuării definiţiei vetuste a

6 Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Humanitas, Bucureşti, 2005, pp.100-105.

12

„intelectualului”, noua elită culturală s-a profesionalizat, însuşindu-şi atributul de intelectualitate publică prin accesul la mediatizare. Pe un astfel de fond agonic, intelectualul public devine din ce în ce mai public şi din ce în ce mai puţin intelectual, dovedind o diluarea a sa în favoarea politicului care îşi intră, tentacular, în drepturi.

Supusă unei pesiuni constante, democraţia românească va deveni teritoriul comun al luptei elitei pentru capital politic.

Elitele politice româneşti angajate în consolidarea democraţiei au suprapus imperativele de partid, cerinţele generale şi personale (politice, economice, culturale, sociale etc.) unei ambiguităţi a puterii, diagnosticată printr-o dependenţă reciprocă şi dezechilibrată a actorilor politici implicaţi în înstăpânirea ei.

Mecanismele recrutării, canalele de acces, procedeele şi criteriile de selecţie ale elitei tinere devin marcă a ritmului lent de înnoire, asociat, în general, perioadelor unei aparente pax democratica.

Efectele acestor mutaţii politice devin liniile tari ale democraţiei româneşti, amprentată de jocul dinamic al elitei în a se repoziţiona vis-a-vis de capitalul politic. Aşadar, anul 2000 lansa o serie de invarianţi politici7 şi relansa cursul democraţiei româneşti aşezând-o în cofraje politice ce vizau: revenirea la Cotroceni a lui Iliescu şi restaurarea unui guvern minoritar, dublată de scăderea adversităţii politice. În acest context, concentrarea forţelor social-democrate şi, respectiv, liberale a fost compensată de o divizare a creştin-democraţiei, iar dezechilibrul sistemului de partide a făcut imposibilă definirea unui centru politic.

Înarmaţi cu biografii onorabile, neşantajabili cu dosarele fostei Securităţi, nefiind complici (sau autori) ai “tunurilor” infracţionale din anii ’90, tinerele elite politice se revendică de la un nou tip de înstăpânire a puterii politice: prin formare europeană. Acuzaţi că ar prelua şi dezvolta viciile vechii elite, neameninţând privilegiile “baronilor” interlopi, tinerele elite sunt supuse unei presiuni de cotraselecţie a partidelor. Preluând teoriile mai vechi despre elite, Jacques Coenen-Huther8, considera că aceste moduri de recrutare ale noii elite nu sunt numai nişte mecanisme de triere a lor, ci şi o structură de oportunităţi şi de factori incitanţi. Un atare proces comportă şi un element de socializare anticipată: tinerele elite în ascensiune către posturile cele mai înalte tind să anticipeze preocupările şi exigenţele lor legate de nivelul superior.

Substituirea de elemente elitiste noi celor vechi confirmă diminuarea tendinţei aristocratice, confirmând, în spaţiul uneia sau a două generaţii, o tendinţă democratică ce combină reproducerea cu circulaţia elitelor.

Sintetizând, principiile europene propun o distincţie generaţională importantă între vechea elită (cea a puterii pe bază ideologică) şi cea nouă, combinând trăsăturile unei elite a puterii, ale unei elite de poziţie şi ale unei elite de funcţie.

Triată în funcţie de pragmatism, tehnocraţie şi grad de transformare, noua elită este supusă analizei în funcţie de anumite variabile discriminante (vezi studiul Coaliţiei pentru un Parlament Curat - Alegeri Europene). Potrivit lui Pareto9, mişcările de ascensiune socială care deschid elita nou-veniţilor trebuie puse în raport cu repartizarea reziduurilor,

7 Cristian Preda (coord.), România politică în 2001, Editura Nemira, Bucureşti, 2002.

8 Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p.181-187.

9 Vezi Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p.186-187.

13

căci în cazul vechii elite, proporţiile de reziduri care au ajutat-o să „pună mâna pe putere şi să o păstreze” se modifică. Această formă de circulaţie a elitelor se supune legii cererii şi ofertei: împrejurările politice impun o creştere sau o reducere a efectivului elitelor.

Pe o atare scenă politică intervin elitele notorietăţii- o formă elitistă suprapusă secvenţial elitelor carismatice. Atari elite ale notorietăţii mizează pe suprapunerea discursului politic unor mize politice: miză mobilizatoare (Călin Popescu Tăriceanu), miză reactivă – (Corneliu Vadim Tudor) şi⁄sau miză continuă (Mircea Geoană, Emil Boc).

BIBLIOGRAFIE :

1. Eugène Dupréel, Sociologie générale, PUF, Paris, 1948.2. Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Polirom, Iaşi, 2007.3. C.Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol.I, 1871- 1889, ed. Aristiţa şi Tiberiu

Avramescu , Bucureşti, 1993.4. G. Eyal, I.Szeleny şi E.Townsley, Noua elită conducătoare din Europa de

Est ,Editura Omega, Bucureşti, 2001. 5. Bourdieu, A Sociological critique of the Judgement of Taste, Cambridge, Harvard

University Press, 1984.6. Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace,

Humanitas, Bucureşti, 2005.7. Cristian Preda (coord.), România politică în 2001, Editura Nemira, Bucureşti,

2002. 8. Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Editura Polirom, Iaşi, 2007

14