Tema 6: Piața factorilor de producție și repartiția veniturilor1. Piața muncii. Cererea și oferta de forță de muncă, remunerate muncii și sistemele de salarizare2. Piața capitalului și dobînda3. Piața pămîntului și renta1. Piața muncii. Cererea și oferta de forță de muncă, remunerate muncii și sistemele de salarizare

Atribut obligatoriu în economia contemporană este piața factorilor de producție:

Piața funciară

Piața capitalului

Piața muncii

Fiecare din piețele nominalizate au particularitățile și deosebirile sale determinate de:

1.obiectul de cumpărare-vînzare

2.subiecții

3.specificul formării cererii și a ofertei

4.mecanismul formării venitului

1.Piața muncii. Cererea și oferta de forță de muncă, remunerate muncii și sistemele de salarizare

Piața muncii reprezintă un mecanism social care include totalitatea instituțiilor ce deservesc circulația resurselor de muncă și reproducerea forței de muncă. Această piață este specifică, deoarece obiectul ei reprezintă capacitatea omului de a munci, iar forța de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fie fizice sau intelectuale, deci potențialul pe care fiecare îl valorifică doar atunci cînd muncește.

Principalii subiecți pe piața muncii sunt :

-angajații

-firmele

-statul

-patronatul

-sindicatele

Activitatea economică impune nevoia de a munci, care la rîndul său și determină cererea de muncă, astfel cererea reprezintă nevoia întreprinzătorului de resurse umane care participă la producerea bunurilor și serviciilor.

Oferta de forță de muncă reprezintă resursele de muncă, deci potențialul de muncă care îl determină pe cel care se angajează de a primi o sursă de venit- salariul.

Pe piața muncii asupra cererii acționează următorii factori:

1. cererea pentru bunurile produse cu ajutorul factorului muncă

2. nivelul salariului, deci și a productivității marginale

3. structura producției

4. formele și regimul ocupării forței de muncă,

Determinanții ofertei sunt:

1 dimensiunile și nr populației

2. factorii demografici - natalitatea, mortalitatea etc.

3. prețul muncii- salariul

4. efectul de venit și substituire

5. prestigiul muncii

6. termenul legal de ieșire la vîrsta de pensionare

7. nivelul asigurării sociale

Deci, fiecare lucrător/ angajat în parte rezolvă problema ofertei individuale de muncă, de aceea, pornind de la alegerea dintre creșterea venitului pentru majorarea bunăstării și a timpului liber necesar pentru satisfacerea altor necesități și se determină curba ofertei individuale de muncă (de desenat curba), astfel determină nr orelor de muncă. Deci efectul devenit în cazul majorării venitului pînă la un anumit nivel suficient, individual, se determină și de lucrul suplimentar în favoarea măririi timpului pentru alte activități, ca de ex., pentru odihnă, pe cînd efectul de substituire în cazul venitului individului, dacă va fi redus, atunci individul va substitui timpul liber cu munca. Ca de ex, mai multe ore, concomitent angajat în mai multe servicii (efectul venitullui).

În condițiile economiie de piață, cererea și oferta muncii depinde de prețul ei. Deci, teoria economică conrtemporană determină salariul ca preț al muncii., adică prețul plătit pentru utilizarea unei uniutăți de muncă în decursul unei perioade de timp, fie zi, oră, săptămînă, lună, șamd.

Deci, în literatura econ, salariul poate fi tratat din 2 pdv:

1. ca principalul venit factorial creat prin muncă

2. ca salariul tarifar, Prețul serviciului determinat pentru o unitate de timp

Salariul are 2 aspecte:

1. salariul cost (preț) - din pdv al întreprinzătorului care plătește munca

2. salariul venit- din pdv a angajatorului ca o recompensă pentru munca prestată

Se cunosc următoarele forme de salariu:

1. nominal- reprezintă suma de bani, venitul pe care-l primește salariatul pentru munca prestată

2. real- reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care pot fi procurate în baza salariului nominal, dacă prețurile nu se modifică, puterea de cumpărare a salariului nominal rămîne aceeași.

Cunoaștem următoarele forme de salarizare:

1. salarizarea în acord- principiile au fost elaborate în sec. XX de Taylor și determ o multitudine de metode de organizare și de normare a muncii, de dirijare cu procesele de producție, de angajare, de repartizare și de remunerare a lucrătorilor, care este orientată pentru sporirea productivității. Metoda analitică de normare a muncii se bazează pe aprecierea cheltuielilor de timp pentru fiecare operațiune în aparte, și a nume orin principiul cronometrajului, deci variante ale acestui sistem de salarizare pot fi în acord direct, premial, progresiv. Deci scopukl final al acestui sisgem este de a corela cît mai eficient raportul muncă și remunerare, adică legătura dintre calitate și catitate.

2. sistemul salarizare pe unitate de timp (în regie)- asigură remunerarea salariului în funcție de timpul lucrat.Se aplică unde este foarte dificil de a determina calitatea și cantitatea muncii, sau de rezultatele individuale a angajaților. Americanul FOrd a studiat acest domeniu.

În practică se utilizează diverse sisteme de salarizare, care includ o multitudine de factori c e influențează asupra randamentului muncii: strategia, devotamentul angajatului în activitatea sa,

creativitatea

2. Piața capitalului și dobînda

În sens lag, capitalul reprezintă diferite bunuri, valori materiale, financiare, intelectuale, care la rîmndul său produc fluxuri de venit.

DIn pdv mai restrîns, capitalul este un factor de producție, utilizat în procesul de producere a bunurilor și serviciiilor.

Capitalul reprezintă totalitatea mijloacelor de producție și este definit capital tehnic,c are la rîndul său poate fi fizic și real

În raport cu factorii de producție (natura și munca), capitalul tehnic este un factor derivat.

Capitalul tehnic reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile capabile să determine efivciența muncii și să aducă un venit și la rîmndul său, se împarte în:

a) capital fix- care participă la m multe cicluri de producție, păstrîndu-și forma naturală și transferîndu-și valoarea asupra produsului nou creat treptat, pe măsura uzurii. De ex., clădirea universitară, instalațiile, etc.

În procesul utilizării, capitalul fix e supus uzurii, care la rîndul său poate fi fizică sau morală.

Uzura fizică semnifică pierderea treptată a proprietății tehnice de exploatare, atunci apare necesitatea de substituire. În acest caz, uzura morală reprezintă elaborarea de noi tehnologii mai eficiente decît cele în funcție,c are poate fi determinată de gradul 1- atunci cînd sînt utilizate aceleași tipuri de tehnologii însă la costuri mult mai mici; și de gr. 2 - atunci cînd sunt utilizate tehnologii mai performante, însă la prețuri mult mai mari.

Deci calculul uzurii se efectuează în felul următor: suma totală a valorii, deci prețul fiecărui din elementele utilizate se împarte la timpul de exploatare.

Astfel, se determină suma și valoarea anuală a uzurii, care și reprezintă amortizarea.

b) capitalul circulant- se consumă într-un singur ciclu de producție, dar își transmite valoarea totalmente în valoarea produsului nou creat. De ex., semifabricatele, energia electrică etc.

Pentru creșterea capitalului ca factor de producție este necesar de investiții, care reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi pentru dezvolt cvapacității de producție.

Piața de capital/de investiții deservește procesele investiționale și anume în sfera de producție, în antrenarea cererii și ofertei de mijloace investiționale,

rolul acestei pieții constă în concentrarea resurselor bănești în sferele de producție de perspectivă.

Deci piața de capital este reprezentată și prin forma capitalului de împrumut. De ex., creditele pe termen mediu, lung și scurt, pe cît și a pieței valorilor mobiliare- acțiuni, obligațiuni etc.

Principalii subiecți pe piața investițională sunt : firmele, menajul statul, băncile, companiile de asigurări, cetățenii străini, creditorii străini.

Se deosebesc și diferite tipuri de investiții:

1. invest. private

2. i bancare

3. i de stat

4. i., străine

5. i. mixte

Cererea pu investiții este determinată de către întreprinderi, care au nevoie de a investi, pe cînd oferta mijloacelor de împrumut vine din partea menajelor.

Prin intermediul instituțiilor financiare- bănci, fonduri de investiții, companii de asigurări- economiile se transformă în investiții de capital.

Dobînda și reprezintă venitul pe care-l însușește proprietarul capitalului bănesc ca recompensă pentru suma de bani împrumutată. Ea reaprezintă prețul capitalului. Însă, trebuie să luăm în considerație că noțiunea de dobăndă nu determină doar capitalul bănesc.!!! Astfel, dobînda reprezintă un venit care-i revine proprietarului oricărui capital care este antrenat în activitatea economică indiferent dacă acesta este împrumutat sau aparține întreprinzătoprului respectiv.

Venitul respectibv poate fi exprimat în mărime absolută (masa dobînzii) și mărime relativă (rata dobînzii), care la rîndul său și determină gradul de rentabilitate a capitalului împrumutat. Deci, rata dobînzii reprezintă un raport procentual între masa dobînzii și capiutalul utilizat. (transcrie formula). Rata dobnzii depinde de cererea și oferta de capital împrumutat, de rata inflației, de rata profitului,

de perioada de timp pentru care se împrumută banii dar și de mărimea riscului. Astfel se deosebește rată nominală și rată reală. Rata reală poate fi determinată prin recalcularea ratei nominale în determinarea nivelului inflației. Rata nominală reprezintă un raport între masa dobînzii și capitalul utilizat, exprimate în prețutrile curente.

3. Piața pămîntului și renta

Piața pămîntului (funciară)

Pămîntul reărezintă elșementulk principoal în inițierea oricărei afaceri, deci și a întregii activități economice, deoarece oferă atît condiții materiale primare pentru producere, cît și resurse primare necesare.

Pămîntul, ca factor de producție se caracterizează părin următ trăsături:

1. reprezintă un factor natural

2. termen nelimitat de utilizare

3. este netransportabil

4. limitat în suprafață și creșterea fertilității este posibilă în cazul utilizăii raționale.

Piața funciară repărezintă un mecanism social care deservește tranzacțiile cumpărare-vînzare, arendă, etc., cu resurse funciare.

Specificul acestei pieți constă în oferta perfect inelastică (graficul!!) care rămîne neschimbată chiar și la creșterea substanțială a prețului pămîntușui, Oferta limitatăp la nivel macro și micro care determină și aspectul cantitativ, dar și parametrii calitativi prin nivelul fertilității, prin poziția ampasării geografice.

Terenrile agricole se deosebesc după fertilitate economică și naturală, cît și după poziția fațăm de căile de comunicație, piețele de desfacere,.

deoarece oferta de pămînt e limitată, un rol important în formarea prețului e determinat de cerere,c are crește permanent odată cu nr populațiie, majorarea nevoilor, dezvolt activit economice.

Datorită diversității de utilizare a pămîntului: de ex., pu activit agricolă, pu construcții, se deosebesc și 2 componente ale cererii:

1. cerere agricolă pu pămînt (D agr)- este inelastică, deoarece cererea pu produsele agricole deasemena are un principiu inelastic

2. cererea nonagricolă (D non)- depinde de poziția terenului, care cîteodată este indiferentă și față de nivelul calității/fertilității

Cererea agregată determină sumarea cererii agricole și a c nonagricole, deci renta funciară reprezintă un venit care este însușit de proprietarul de pămînt pentru darea în folosinbță temporară pe care o plătește arendașul. Se cunosc următoarele forme de rentă:

1. renta absolută- vbenitul ăînsușit de proprietarii funciari de pe toate terenurile, indiferent de fertiligtate și poziția lor, adică venitul proprietarulyi pentru utilizarea terenului agricol care-i aparține. Mărimea ei este determinată de nivelul cererii,

2. rentă diferențiată- reprezintă venitul obținut din diferența de fertilitate sau de pe urma poziției față d epieți de aprovizionare, de desfacere. Ea poate fi rentî dioferențiată de gr 1 (de fertilitate)- determinată de poziția georgrafică a terenului față de piața de desfacere; si de gr 2- repretintă un venit net suplimentar, obținut din fertilitate artificială - în urma investițiiloor de capital

3. rentă de monopol- reprezintă un venit net suplimentar care este obținut de posesorii unor terenuri care au calități unice care permit obținerea unor bunuri cu calități deosebite. De ex., vinurile din Franța

Teoretic, prețul pămîntului se definește ca rentă și se determină ca un raport între mărimea rentei anuale și rata anuală a dobînzii bancare înmulțit cu 100%. Prețul pămîntului astfel reprezintă suma de bani care fiind depiusă la bancă anbual ar aduce un venit egal cu renta însușită de pe ternul de pămînt. În practică însă, prețul pămîntului este influențat și de următ factori:

1.mărimea și evoluția rentei

2.rata dobînzii bancare

3.cererea și oferta de pămînt

4.nivelul inflației

5.nivelul activit economice

6.dinamica proceselor demografice

7.venitul populației.