Practici Anticoncurentiale Si Politica Privind Concurenta

CuprinsIntroducere..............................................................................................................3

CAPITOLUL 1 – Concurenţa şi politica privind concurenţa:.................................................................................................4

1.1 Conceptul de concurenţă.....................................................................................4

1.2 Necesitatea unei politici în domeniul concurenţei .............................................5

1.3 Aspecte generale privind politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei 7

1.3.1 Obiectivele şi instrumentele de aplicare ale politicii concurenţei....................9

1.3.2 Cadrul legislativ..............................................................................................11

1.4 Etapele dezvoltării şi evoluţiei politicii concurenţiale în Uniunea Europeană .12

1.4 Politica de concurenţă în România ...................................................................14

CAPITOLUL 2 – Politica în domeniul cartelurilor.................................................................................................18

2.1 Legislaţia comunitară-Articolul 101..................................................................18

2.2 Conceptul de cartel............................................................................................20

2.3 Politica de clemenţă ..........................................................................................21

2.4 Calcularea amenzilor.........................................................................................22

2.5 Practici anticoncurenţiale pe piaţa românească.................................................22

2.6 Studiu de caz-Cartelul cimentului.....................................................................25

2.6.1 Descrierea pieţei cimentului- produsul şi oferta.............................................25

2.6.2 Crearea cartelului.Obiective şi principii de funcţionare.................................26

2.6.2 Sancţionarea cartelului...................................................................................29

CAPITOLUL 3 –Abuzl de poziţie dominantă........30

3.1 Definirea conceptului:.......................................................................................30

3.2 Practici şi instrumente ale abuzului de poziţie dominantă :..............................31

3.2.1 Practici de excluziune : ..................................................................................31

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţa3.2.2 Practici de redistribuire :................................................................................32

3.3 Legislaţia comunitară-Articolul 102: ...............................................................33

3.4 Studiu de caz-Abuz de poziţie dominantă-CFR Marfă......................…………35

3.4.1 Scurtă prezentare a sectorului de transport feroviar de marfă din România. .35

3.4.2 Analiza poziţiei pe piaţă a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă.......................................................................................................................38

3.4.3 Argumente care susţin abuzul de poziţie dominantă practicat de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă S.A.......................................................39

3.4.4 Constatarea şi sancţionarea abuzului de poziţie dominantă...........................40

CAPITOLUL 4- Politica în domeniul concentrărilor economice.......................................................41

4.1 Conceptul de concentrare economică................................................................41

4.2 Legislaţia comunitară şi naţională în domeniul concentrărilor economice.......43

4.3 Studiul de caz-Concentrarea economică-SC Ursus Breweries-SC Bere Azuga .................................................................................................................................47

4.3.1 Piaţa românească a berii.................................................................................47

4.3.2 Descrierea operaţiunii de concentrare economică..........................................49

4.3.3 Efectele concentrării economice asupra mediului concurenţial.....................50

CONCLUZII..........................................................................................................52

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................53

ANEXE

2

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţa

IntroducerePolitica de concurenţă este esenţială pentru garantarea funcţionării

mecanismelor economiei libere, susţinând existenţa unui mediu competitiv sănătos, sustenabil.

În perioada de criză economică şi financiară, politica de concurenţă devine un element central în cadrul instrumentelor de depăşire a perioadei de recesiune. Doar prin întărirea gradului de concurenţă, prin creşterea intensităţii acesteia şi prin manifestarea puternică a presiunilor concurenţiale pe piaţă creşte gradul de competitivitate al firmelor, fapt ce conduce la diminuarea sau menţinerea nivelului preţurilor pe piaţă. Protejarea efectivă a cadrului concurenţial, în vederea scăderii preţurilor finale, devine esenţială pentru resuscitarea consumului populaţiei, ca factor de relansare şi depăşire a perioadei de criză.

În această perioadă de criză economică, companiile sunt tentate să recurgă la comportamente anticoncurenţiale pentru a-şi menţine profitul sau pentru a supravieţui, printre acestea numărandu-se practicarea unor preturi excesive sau de ruinare, în scopul înlăturarii concurenţilor, precum şi întelegerile între agenţii economici în fixarea preţurilor.

Aceste practici anticoncurenţiale sunt în defavoarea consumatorului final, care trebuie să plătească un preţ mai ridicat decât nivelul care s-ar stabili pe o piaţă concurenţială, sau în defavoarea altor companii, care nu pot rezista pe o piaţă în care jucătorii mari incheie intelegeri privind preţul de vânzare. Acum câţiva ani, fiecare agent economic căuta să-şi vadă de afacerile lui în relaţia cu furnizorii, respectiv clienţii, şi totul decurgea în limite normale. În perioada de criză, lucrurile s-au schimbat, iar tendinţa agenţilor economici este de a căuta o cale de a supravieţui în piaţă. Din păcate, nu întotdeauna această cale pe care o aleg este şi în concordanţă cu legislaţia în domeniul concurenţei.

În lucrarea de faţă am incercat să trasez o scurtă istorie a politicii de concurenţă, caracteristicile acesteia, transpunerea politicii de concurenţă în cadrul legislaţiei româneşti, iar mai apoi am incercat să arăt, prin exemple concrete, soluţionarea cu succes a unor cazuri de practici anticoncurenţiale de către Consiliul Concurenţei , prin aplicarea normelor europene şi naţionale din domeniul

3

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaconcurenţei.Aşadar lucrarea conţine un corp de principii şi metode care alcătuiesc baza teoretică şi un 3 studii de caz -care ilustrează concret adoptarea politicii de concurenţă la nivel naţional.

Ultima parte a lucrării defineşte ansamblul concluziilor pe care mi le-am exprimat în urma anlizei realizate prin studiul unor lucrări de specialitate şi a legislaţiei în vigoare existente în România şi la nivelul Uniunii Europene.

CAPITOLUL 1

Concurenţa şi politica privind concurenţa

1.1 Conceptul de concurenţă.

Într-o epocă a globalizării, caracterizată prin reducerea sau chiar dispariţia barierelor în calea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, guvernele au în continuare obligaţia de a acţiona astfel încât să asigure siguranţa, bunăstarea cetăţenilor, precum şi existenţa unui mediu concurenţial predictibil şi prietenos, în cazul firmelor.

În prezent, concurenţa este considerată ca fiind un factor de primă importanţă, prin care firmele sunt constrânse să devină eficiente, să ofere o gamă cât mai largă de produse şi servicii, la preţuri mai mici, facilitând astfel bunăstarea consumatorilor şi alocarea optimă a resurselor în societate.

Concurenţa nu are o definiţie unanim acceptată, ea având semnificaţie în funcţie de context.

Privită ca un procedeu deschis de confruntare, prin care agenţii economiciurmăresc să-şi îmbunătăţească situaţia, concurenţa este apreciată de mulţi economişti drept „calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv de maximizare a gradului de satisfacere a nevoilor acestora. Sub presiunea concurenţei, întreprinzătorii sunt determinaţi să reducă cheltuielile individuale de producţie, să extindă proporţiile capitalului, să introducă progresul tehnic în toate fazele activităţii (producţie, aprovizionare, desfacere, organizare), să investească în cercetarea ştiinţifică etc.

4


Privită din punct de vedere economic, „concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii pe piaţă, de cerere şi ofertă şi de procesul schimbului”.Mai exact, se poate spune că există concurenţă economică dacă consumatorul poate alege alternativa cea mai convenabilă preferinţelor sale.1 Astfel, concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege.

Totodată, concurenţa exprimă comportamentul specific interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, care pentru a-şi atinge obiectivele intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea reprezintă o întrecere pentru a obţine avantaje sau măcar pentru a reduce probabilitatea producerii riscurilor. În această competiţie fiecare acţionează din interes. Astfel, cumpărătorii caută vânzătorii care oferă preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună, condiţiile de livrare a bunurilor de consum cele mai favorabile. La rândul lor, vânzătorii se întrec între ei pentru a

atrage cât mai mulţi cumpărători, cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţie. Din această competiţie, în mod normal, ies învingători cei mai buni.

Concurenta în deplinatatea sa există atunci când şi acolo unde pretul se formează liber, agenţii cererii şi ofertei sunt numeroşi, iar libertatea lor este aparată şi garantată de un sistem democratic.

Economia de piaţă modernă se bazează pe conservarea principiului libertaţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi activitate, urmaresc acelaşi scop sau un scop asemanator. Concurenţa este privita ca o condiţie şi o garanţie a progresului. Dar, libertatea concurenţei işi are limitele în practicile comerciale cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depaşirea acestor limite transmite concurenţei caracterul neloialităţii şi angajează raspunderea celui care savarseşte acte de o asemenea calificare.

Apariţia tot mai frecventa a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în lupta pentru puterea economică, pentru dominaţia pieţei a facut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale să facă obiectul reglementarilor legale şi procedurilor de urmarire şi sancţionare, de reprimare a abuzurilor de la regulile normalităţii concurenţei.

1.2 Necesitatea unei politici în domeniul concurenţei

Independent de imperfecţiunile pieţei există motive pentru ca firmele din anumite sectoare să coopereze sau să se asocieze, sau ca o anumită firmă să dorească să obţină o poziţie dominantă pe un segment de piaţă. Dorinţa câştigării sau menţinerii unor profituri ridicate, o stabilitate productivă pe piaţă,

1 Tatiana Moşteanu, Concurenţa-abordări teoretice şi practice, Editura Economică, 2000

5

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaindependenţa coordonării unor anumite acţiuni sau luării unor decizii, beneficiile cauzate de o poziţie singulară, iată câteva dintre motivaţiile care pot conduce la stabilirea preţului, partajarea pieţelor sau alte forme de comportament anticoncurenţial.

Iniţial, unii economişti au considerat că acest comportament al agenţilor economici se poate cuantifica, astfel încât el ar putea fi prevenit, cât şi sancţionat la nevoie, metoda folosită fiind practicarea unor controale administrative, deci o corectare a imperfecţiunilor pieţei prin reglementări legale. Alţi economişti au preferat modalităţi alternative de control prin menţinerea unui anumit nivel al proprietăţii publice, îndeosebi în sectoarele în care factorii tehnici păreau să necesite o structură apropiată de monopol, iar controlul autorităţilor publice era privit ca un rău necesar2 .

Se conturează astfel necesitatea existenţei şi funcţionării unei politici în domeniul concurenţei, importanţa sa ca mecanism de corectare a imperfecţiunilor pieţei şi totodată crearea unui nivel general rezonabil de eficienţă economică. Rezultă, implicit, că lipsa unei politici articulate şi coerente, sau mai rău - existenţa

uneia nefuncţionale, va crea premisă pentru o concurenţă neloială, generând astfel ineficienţă în producţie şi alocarea factorilor de producţie.

Obiectivul nominal al unei politici în domeniul concurenţei este promovarea şi apărarea unui mediu concurenţial în cadrul economiei naţionale. Concurenţa între agenţii economici nu poate însă reprezenta în sine dezideratul final al unei politici publice ci constituie logic doar o staţie de tranzit către fnalităţi mai generale care sunt expresia împărtăşirii unor valori politice sau care vizează atingerea unor deziderate sociale. În acest sens, o politică în domeniul concurenţei nu poate reprezenta decât un instrument către atingerea unor obiective fundamentale de natură politică şi socială.

Economia politică argumentează că existenţa unor pieţe concurenţiale reprezintă principalul mijloc de maximizare a bunăstării sociale în măsura în care procesul concurenţial – spre deosebire de planificarea economică – asigură maximul de eficienţă în alocarea surselor în cadrul economiei naţionale. Din această perspectivă politica în domeniul concurenţei poate fi percepută ca o politică socială această finalitate fiind transpusă în legislaţie prin sintagmele „interesele consumatorilor” şi „în bunăstarea consumatorilor”.

Fostul comisar european pe probleme de concurenţă Mario Monti, afirma în mod explicit că „scopul politicii în domeniul concurenţei, sub toate aspectele sale, este de a proteja bunăstarea consumatorilor”3.

Prin urmare, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul, în calitatea sa: 2 ? Ordover I – “Economic Foundation of Competition policy”, 19903 Mario Monti – The Future of Competition Policy in the European Union”, Address at Merchant’s Talylor Hall, Londra, 9 iulie 2001,cit. de Gifford,Daniel J.,Kudrle, Robert T. – European Union Competition Law and Policy: How Much Latitude for Convergence with the United States”, Antitrust Bulletin, Fall 2003, 48, 3, pg. 727

6


de consumator (concurenţa liberă conduce la o paletă mai largă a ofertei, cu scăderea corespunzătoare a preţului de vânzare);

de participant la piaţa forţei de muncă (concurenţa liberă obligă la inovaţie continuă, atât a produselor, cât şi a procesului de producţie);

de acţionar (concurenţa liberă conduce la eficienţa crescută, şi deci la valoare de piaţă ridicată) şi

de plătitor de impozite (concurenţa trebuie să asigure o aplicare uniformă şi echitabilă a sistemului de taxare).

Ca beneficiar al manifestării liberei concurenţe, consumatorul recepţionează funcţionarea normală a pieţei prin preţuri, cantitate, calitate, diversitate, promptitudinea cu care îi sunt puse la dispoziţie bunurile şi serviciile, uşurinţa şi facilităţile de care beneficiază, în condiţii de raţionalitate a acţiunii, pentru a-şi maximiza satisfacţia. Instituţia concurenţei devine fundamentală pentru economia de piaţă, tocmai prin asemenea elemente. De aceea, legiferarea concurenţei reprezintă un drept câştigat care trebuie impus şi respectat.4

Aşadar, raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unor repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficenţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor5.

1.3 Aspecte generale privind politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei.

Politica de concurenţă în Uniunea Europeană, la fel ca şi în celelalte mari puteri economice mondiale, se bazează pe concepţia că pieţele unei concurenţe pure şi perfecte sunt cele mai potrivite şi capabile să asigure bunăstarea populaţiei.

În consecinţă, politica de concurenţă vizează limitarea, controlarea, chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenţei 4Raport de cercetare- Studiu privind importanţa culturii în domeniul concurenţei în vederea creşterii competitivităţii mediului de afaceri din România pe piaţa unica internă.5 Paralelism şi convergenţă în politicile contemporane în domeniul concurenţei- Institutul European din România nr.19, noiembrie 2006

7

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaperfecte. Monopolurile sau întreprinderile având comportamente de monopol sunt primele vizate prin politica de concurenţă.

Pentru a putea controla şi limita tendinţa acestora de a încalca regulile concurenţei perfecte, nu se mai poate acţiona doar naţional, fiind necesară acţiunea la nivelul Uniunii. Astfel, politica în domeniul concurenţei a realizat si realizează un echilibru intre dinamica pieţei interne a fiecărui stat membru şi piaţa unică.

Uniunea Europeana numară în prezent 27 state membre şi 496 milioane locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minoritaţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei parti a suveranităţii statelor membre catre instituţiile europene6.

Politica concurenţei este una dintre primele politici comune adoptate de Comunitatea Economica Europeana, cu un rol extrem de important în crearea şi consolidarea pieţei comune. Politica concurenţei a evoluat şi s-a diversificat continuu în UE, atat la nivel comunitar, cât şi la nivel national, însotind procesul de adâncire a integrării.La baza dezvoltării şi aplicarii politicii concurenţei pot fi identificate două tipuri de motivaţii:

a) motivaţii generale, care ţin de sistemul economiei de piaţă; motivţia generală fundamentală a fost oferită de dezavantajele constatate în funcţionarea mecanismelor pieţei în lipsa unor condiţii care să asigure alocarea adecvată a resurselor, menţinerea posibilităţilor de alegere ale consumatorilor, promovarea inovaţiei tehnologice şi autonomia intreprinderilor industriale, condiţii care sunt indispensabile pentru progresul economic pe termen lung;

b) motivaţii specifice, care ţin de rolul şi importanţa acestei politici în cadrul sistemului constituţional economic al Comunitaţii Europene şi care sunt evidentiaţe de prevederile tratatelor succesive ale Comunitaţii Europene, de la Roma, Maastricht şi Amsterdam.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un scop în sine, ci o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art. 3(g) din Tratatul CE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că în cadrul pieţei interne concurenţa nu este distorsionată”

6 http://uniuneaeuropeana.ilive.ro/istpolitici.html

8


Firmele comunitare au fost obligate o data cu declanşarea procesului de realizare a pieţei comune să facă faţa nu numai concurenţei la nivel national, ci şi concurenţei la nivel regional. Reacţia firmelor la noile condiţii create de piaţa comună a fost, în multe cazuri, pozitivă, aceea de a-şi imbunatăţi competitivitatea şi de a castiga noi segmente de piaţă, dar în unele cazuri reacţia a fost negativă, prin adoptarea unui comportament anticoncurenţial, introducerea artificială a anumitor bariere şi descurajarea intrării noilor concurenţi pe piaţă.

Reglementările comunitare din domeniul concurenţei interzic numai acelecomportamente care pot influenţa negativ relaţiile comerciale dintre statele membre, fără a avea în vedere şi situaţiile în care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situaţii sunt de competenţa autorităţilor naţionale în domeniu). Cu alte cuvinte, PDC7 urmăreşte, pe de o parte, interzicerea înţelegerilor şi practicilor restrictive care pot restricţiona concurenţa pe teritoriul pieţei interne şi, pe de altă parte, să împiedice statele membre să discrimineze firmele străine în favoarea celor naţionale (publice sau private) prin adoptarea unor măsuri anti-concurenţiale. Ca atare, deciziile care vizează spaţiul comunitar sunt adoptate la nivel comunitar, în vreme ce autorităţile naţionale din domeniul concurenţei sunt responsabile excusiv de acele aspecte care vizează competiţia de pe pieţele naţionale. Locul jucat de Comunitate în acest domeniu este întărit şi de rolul care revine Comisiei, care acţionează în calitate de apărător şi susţinător al competiţiei în spaţiul UE. In cazul acestei politici, gradul de independenţă al Comisiei este foarte ridicat, permiţându-i acesteia să intervină activ, prin competenţele executive şi de monitorizare de care se bucură, în vederea asigurării unei concurenţe efective în interiorul pieţei interne.

1.3.1 Obiectivele şi instrumentele de aplicare ale politicii concurenţei

Politica în domeniul concurenţei urmăreşte înfăptuirea următoarelor obiective: Creşterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătăţirea performanţelor

economice; Protecţia consumatorilor(apărarea acestora de tendinţele marilor companii

de a acapara pieţele şi de a stabili preţuri de monopol Ridicarea calităţii produselor şi serviciilor oferite consumatorilor; Stabilirea nivelurilor reale ale preţurilor Stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor şi cartelurilor; Protejarea firmelor mici şi mijlocii; Eliminarea intreprinderilor care nu au capacitatea de a se adapta la cerinţele

mediului

7 Politica in Domeniul Concurentei

9


Integrarea pieţelor naţionale ale statelor într-o piaţă unică a comunităţi europene.

În vederea realizării acesor obiective, instrumentele utilizate de politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei sunt legislative, administrative, juridice şi instituţionale.

Instrumentele legislative sunt reprezentate de:

legislaţia primară, cu caracter obligatoriu – prevederile Tratatului CE legislaţia secundară – regulamente, directive – care este iniţiată de

Comisia Europeană şi este adoptată de Consiliul de miniştri şi Parlamentul European;

legislaţia adoptată de Comisie – comunicări, notificări, opinii, decizii, Cărti Albe, Cărti Verzi.

Instrumentele administrative sunt constituite de procedurile sau investigaţiile realizate de Comisie, declanşate în urma unor notificări, reclamaţii sau sesizări ale unor persoane juridice sau fizice, precum şi prin autosesizarea Comisiei.

Instrumentele juridice sunt utilizate, de regulă, de Curtea Europeană de Justiţie, care ia decizii în privinţa cazurilor investigate, stabileşte principii călauzitoare şi creează jurisprudenţa.

Instrumentele instituţionale. În cadrul Comisiei, un rol important are Directoratul General Concurenţa (DG Competition), care colaborează cu alte directorate generale responsabile cu politicile sectoriale.

Autorităţile comunitare implicate în elaborarea şi aplicarea politicii concurenţei sunt:

Comisia Europeană (rol executiv –de iniţiativă legislativă şi implementare/monitorizare a aplicării legislaţiei şi a politicii concurenţei)

Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European (rol legislativ), Curtea Europeană de Justiţie (soluţionarea litigiilor şi crearea

jurisprudenţei în domeniu) Tribunalul Primei Instanţe (soluţionarea acţiunilor intentate de persoane

juridice împotriva instituţiilor europene).

10

Instituţii comunitare: Comisia Europeană, Consiliul de Miniştrii, Parlamentul European, Curtea Europeana de Justiţie

Politica comună a concurenţei

Principii: primatul interesului economic general, nediscriminare, transparenţă, subsidiaritate, proporţionalitate.

Autorităţi naţionale în domeniul concurenţei

Politici naţionale în domeniul concurenţei

Obiective: existenţa unor pieţe concurenţiale şi funcţionarea optimă a pieţei interne a UE – condiţie fundamentală pentru competitivitatea economiei europene.

Instrumente: legislative, administrative, juridice, instituţionale

Figura nr.1 Politica privind concurenta


1.3.2 Cadrul legislativ al politicii de concurenţă

Politica în domeniul concurenţei permite dezvoltarea unui cadru regulamentar în care guvernele pot menţine şi stimula concurenţa mărind performanţele economice.

O politică în domeniul concurenţei devine absolut necesară pentru că agenţii economici privaţi şi autorităţile publice pot avea comportamente care să deterioreze mediul concurenţial din mai multe motive utilizând variate mecanisme şi măsuri. Politica de concurenţă se referă la anumite legi şi acţiuni întreprinse şi impuse de guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau descurajarea practicilor comerciale restrictive practicate de anumiţi participanţi pe piaţă: carteluri, monopoluri, bariere non-tarifare etc., care ar avea ca efect prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei.

Mijloacele cu care operează politica în domeniul concurenţei pot avea, la prima vedere, un rol negativ deoarece sunt concepute să îngrădească şi să stopeze anumite acţiuni, să limiteze folosirea unor practice care ar avea consecinţe negative asupra consumului.

11


Regulile de concurenţă sunt aplicate universal în spaţiul Uniunii Europene, deopotrivă intreprinderilor publice şi private, iar autoritatea de control are capacitatea de a impune penalităţi constând în amenzi ce descurajează încălcarea legilor privind concurenţa .8

La baza reglementării regimului concurenţei din UE au fost prevederile articolelor 85-89 din Tratatul de la Roma, care se referă, în termeni generali, atât la regulile comune aplicabile intreprinderilor, cât şi la ajutoarele acordate de stat. Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 cuprinde actualele reguli comune în domeniul concurenţei, care sunt stipulate în articolele renumerotate 101-109.

Legislatia UE privind concurenţa include patru domenii, care constituie şi cele patru direcţii de acţiune ale politicii concurenţei la nivel comunitar9:

1. Reglementările antitrust (articolele 101 şi 102 ale Tratatului CE), care interzic acordurile anticoncurenţiale, practicile concertate şi abuzul de poziţie dominantă;

2. Regulamentul fuziunilor 4064/89 modificat prin regulamentul 139/2004, care se referă la controlul operaţiunilor de concentrare economică în scopul de a preveni crearea sau întarirea poziţiilor dominante;

3. Reglementările privind liberalizarea unor sectoare economice în care unele întreprinderi beneficiază de drepturi exclusive şi speciale acordate de stat, prin care este exclusă sau limitată concurenţa (articolul 106 al Tratatului CE şi legislaţia secundară);

4. Reglementările referitoare la controlul ajutoarelor de stat (articolele 107-109 ale Tratatului CE).

În al doilea rând, referiri se gasesc în legislaţia secundară, adoptată de Consiliul UE şi de Comisia Europeana, sub forma Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, în această categorie se includ:10

Regulamentul Consiliului 17/1962; Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor,

modificat cu regulamentul 139/2004

Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situaţii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea, distribuţia autovehiculelor, etc.

În al treilea rând, un număr în creştere de instrucţiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, oferă informaţii esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate 8 Elena Ştirbu, Economie, Ed. Sedcomlibris, Iaşi, 20059 www.europa.eu.com10 „Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE”,Gabriela Dragan, Editura ASE, 2005

12

http://www.europa.eu.com/

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaregulile obligatorii sau în ce mod va acţiona Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al actiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curtii Europene de Justiţie şi ale Tribunalului de Prima Instanţa. Nu în ultimul rând, trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în care se fac referiri exprese la situaţii specifice privind concurenţa.

Contributiile esentiale ale Comisiei la dezvoltarea si aplicarea legislatiei şi a politicii concurenţei au reflectat experienţa dobândită în peste patru decenii de Directoratul General Concurenţa în abordarea „caz cu caz” a situaţiilor de impiedicare,restrângere sau distorsionare a concurenţei pe piaţa internă a UE. Aceasta abordare complexă presupune examinarea riguroasă şi analiza economică a fiecărei situaţii, pe baza caracteristicilor specifice fiecărui caz,tinând cont de faptul că dinamica procesului concurenţial generează atât câstigatori, cât şi perdanţi.

1.4 Etapele dezvoltării şi evoluţiei politicii concurenţiale în Uninuea Europeană

Istoria politicii în domeniul concurenţei reprezintă o „poveste fascinantă”, care implică apariţia şi consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe raporturi interinstituţionale strânse; actuala formă a PDC reprezintă rezultatul sinergic al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor factori exogeni diverşi, de natură politică, economică sau instituţională.

Tratatul privind crearea CECO11, din 1951, prin Art. 65 şi 66 reglementează practicile din domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice. Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85(101) şi 86(102)12 ale Tratatului de la Roma din 1957, deşi era evident că instrumentele regulatorii respective nu erau adecvate pentru a reglementa şi alte segmente de piaţă. Politica europeană în domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art. 3(f) al Tratatului CEE (acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(101) – 94(109) ale Tratatului UE. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra aranjamentelor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării abuzive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste componente, specifice momentului de început al PDC continuă să fie şi astăzi pilonii centrali ai acestei politici.

11 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)12 Actualele articole 101 şi 101 ale Tratatului de la Lisabona

13


La momentul lansării politicii în domeniul concurenţei, cu excepţia Germaniei, statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE. Astfel, Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puţine restricţii. În Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia specifică era detaliată dar extrem de laxă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. Ca atare Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul concurenţei.

Ca urmare a acestei eterogenităţi, statele membre au trebuit să facă eforturi în direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare prevederile dinTratatul CEE

În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul acestor reguli procedurale, astfel încât în 1962 acestea au fost adoptate, acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62 (textul acestuia a fost în cea mai mare măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi exceptare, şi presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităţilor naţionale). A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional, respectiv la nivelul Comisiei. Astfel, PDC a devenit „prima politică sectorială autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în direcţia realizării unei politici comune, nu doar coordonate în comun.

În primii cincisprezece ani de existenţă (1958-1972) ai politicii în domeniul concurenţei s-au făcut paşi importanti în direcţia: constituirii reţelei instituţionale aferente (desemnarea comisarului responsabil pentru concurenţă), aplicarea de practici restrictive, creşterea rolului Curţii Europene de Justiţie etc. Prioritate având practicile restrictive, politica concurenţială a neglijat aproape în totalitate ajutoarele de stat şi monopolurile. Mai mult, marile companii europene erau încurajate în dezvoltarea lor pentru a promova competitivitatea acestora pe plan internaţional. Prin urmare, caracteristice principală a politicii concurenţiale a fost atitudinea sa reactivă(defensivă).

Recesiunea economică din anii 1973-1974 a generat nevoia redefinirii politicii concurenţiale într-o asemenea manieră încât să favorizeze restructurarea sectoarelor economice în declin. Politica concurenţială a comisiei s-a axat pe doua coordinate: controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele ţărilor membre şi folosirea contingentelor de import pentru a apăra industria europeană de concurenţă străină.Centrul de greutate al activităţii Comisiei l-a reprezentat monitorizarea fuziunilor şi a altor forme de concentrare economică. În consecinţă, caracteristica principală a politicii concurenţiale intre ani 1973-1981 a fost

14

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaatitudinea ofensivă(proactivă) pe fondul creşterii rigurozităţii în aplicarea principiilor politicii concurenţiale 13.

Deceniile 9 şi 10 ale secolului XX aduc noi componente politicii concurenţiale şi îi conferă noi valenţe.În situaţia în care procesul de creare a Pieţei Interne Unice s-a încheiat în 1992, a fost necesar să se adopte măsura care să ofere siguranţa că practicile anticoncurenţiale nu vor lua forme noi care să ducă la o nouă împărţire a pieţelor.

În centrul preocupărilor politicii concurenţiale s-a aflat în această perioadă problema fuziunilor şi a ajutoarelor de stat. Pentru gestionarea fuziunilor de către Comisie a fost adoptat ,,Regulamentul privind controlul fuziunilor’’. În ceea ce priveşte ajutoarele de stat nu a fost necesară adoptarea de noi reglementări ci punerea în aplicare a prevederilor Tratatului care să conducă la o nouă politică în domeniul ajutoarelor de stat.

Comisia a reuşit să facă faţă presiunilor care susţineau măsurile protecţioniste şi care plasa competitivitatea deasupra concurenţei în ierarhia obiectivelor Comisiei. A fost promovată ideea că o puternică concurenţă internă este cheia competitivităţii externe.

1.5 Politica de concurenţa în România

Regulile privind concurenţa reprezintă fundamentul economiei de piaţă funcţionale, deoarece scopul lor este acela de a promova libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor şi prevenirea distorsiunilor care pot afecta dezvoltarea economică, mediul de afaceri şi comerţul cu statele membre ale Uniunii.

În prezent, mediul de afaceri din România este beneficiarul unui climat concurenţial normal. Legislaţia naţională în domeniul concurenţei si ajutorului de stat este integral armonizată cu acquis-ul comunitar, iar Consiliul Concurenţei, o instituţie solidă si independentă, este un arbitru echidistant ce aplică în mod unitar regulile relevante.

Legea concurenţei are drept scop protecţia, menţinerea si stimularea concurenţei si a unui mediu concurenţial normal în scopul protejării consumatorilor, sens în care interzice înţelegerile anticoncurenţiale dintre agenţii economici, abuzul de poziţie dominantă şi concentrările economice care ar putea conduce la înlăturarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a concurenţei.

În România concurenţa este reglementată prin: Legea concurenţei nr.21/1996, modificată şi

completată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.184/2004

Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat, modificata si completarea prin Legea nr. 137/2007 şi OUG 117/2006.

13 Niculescu N.G,coord. Adumitrăcesei Ioan, Teorii şi politici economice pentru România,ed. Junimea, vol 1, Iaşi, 2003, p. 86

15


Consiliul Concurenţei dispune de instrumentele legislative care îi permit abordarea de o manieră similară cu cea a autorităţilor de concurenţă din Uniunea Europeană:

a cazurilor de practici anticoncurenţiale (inţelegeri, practici concertate, abuz de poziţie dominantă)

a controlului concentrărilor economice pentru autorizarea, monitorizarea şi inventarierea ajutoarelor de

statAstfel, practicile anticoncurentiale sunt interzise prin lege în România, după

cum se specifică şi în Legea Concurenţei 21/1996 (republicată), art. 5, alin. 114 : „Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a)fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;

b)limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor;

c)împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;

d)aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

e)condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

f)participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;

g)eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.”

Destinatarii legii concurenţei sunt: Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici Organele administraţiei publice centrale sau locale

În cazul în care constată săvârşirea unei practici anticoncurenţiale Consiliul Concurenţei, ordonă măsuri intermediare pentru a preveni/impiedica un prejudiciu grav şi cert, solicită incetarea practicii anticoncurenţiale,aplică amenzi. Sursa

14 Legea concurentei nr 21/1996 republicata

16

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaesenţiala de informaţii pentru detectarea încălcării regulilor de concurenţa sunt plângerile care pentru a fi considerate admisibile, trebuie să conţină anumite

informaţii precise, asa cum sunt descrise în anexa la Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 si 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996 .

În cazul în care se confirmă obiectul plângerii,15 Consiliul Concurenţei acordă amenzi, cea maximă putând ajunge pana la 10% din cifra de afaceri a contravenientului.Articolul 52, individualizează sancţiunile, tinând seama de următoarele elemente: gravitatea faptei, durata faptei şi consecintele faptei asupra concurenţei.

Totodată Legea nr.21 prevede situaţii în care Consiliul Concurenţei poate practica şi o politică de clemenţă care are ca obiectiv încurajarea firmelor spre reconsiderarea poziţei lor şi cooperare cu autoritatea de concurenţă în vederea întreruperii practicilor anticoncurenţiale.

Imunitatea la amendă se acordă atunci când agentul economic este primul care furnizează elemente probatorii care, în opinia Consiliului Concurenţei, permit declanşarea procedurii de investigaţie sau este primul care furnizează elemente probatorii care, în opinia Consiliului Concurenţei, permit probarea unei activităţi ilegale în domeniul concurenţei. Condiţiile care trebuie îndeplinite de agentul economic pentru a beneficia de imunitate la amendă, sunt urmatoarele:

cooperează total, continuu şi prompt cu Consiliul Concurenţei; încetează participarea la activitatea presupusă ilegală, cel mai târziu la data

furnizării elementelor probatorii; nu a intreprins măsuri pentru a constrânge alţi agenţi economici să participe

la activitatea presupusă ilegală.În domeniul ajutorului de stat, legea nr.143/1999, modificata si completata

prin Legea nr. 137/2007 şi OUG 117/2006 prevede că dacă în urma investigaţiei se constată că ajutorul denaturează semnificativ mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte,ca acest ajutor să fie interzis, sau să fie autorizat prin impunerea unor condiţii sau obligaţii menite să elimine această incompatibilitate.În cazul ajutorului acordat fără autorizare, sau în cazul ajutorului interzis, sumele acordate vor fi recuperate de furnizori sau rambursate de beneficiari.

Referitor la ajutoarele existente, dacă se consideră că un ajutor existent denaturează semnificativ mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte Consiliul Concurenţei va solicita furnizorului de ajutor să ia măsurile corespunzătoare.

Legea prevede de asemenea, că acordarea ajutoarelor de stat să fie monitorizată, în sensul respectării modului de acordare a ajutoarelor de stat, a 15 În conformitate cu art. 51 alin.(1) din legea concurenţei nr. 21/1996,

17

http://www.consiliulconcurentei.ro/page.php?page=8

http://www.consiliulconcurentei.ro/page.php?page=8

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţarespectării aplicării măsurilor care constituie ajutor de stat; a evaluării dimensiunilor ajutorului; a evaluării sumei totale a ajutorului primit de către agenţii economici prin intermediul diferitelor scheme; a evaluării impactului acordării ajutoarelor.Activitatea de monitorizare se finalizează într-un raport cu periodicitate anuală.

Prevederile Legii privind ajutorul de stat sunt armonizate cu prevederile legislaţiei comunitare şi în ceea ce priveşte asigurarea transparenţei fluxurilor financiare dintre autorităţile publice sau organismele care administrează fonduri în numele statului şi agenţii economici cărora li s-a încredinţat executarea unor servicii publice de interes general.

Adaptarea legislatiei de concurenţă şi de ajutor de stat la prevederile legislaţiei comunitare are şi rolul de a :

asigura accesul facil al investitorilor străini în economia românească pregăti accesul firmelor româneşti pe piaţa UE

Fig 1.2 Esenţa Legii concurenţei din Romania

În concluzie ,operatorii economici români, în contextul internaţionalizării pieţei româneşti trebuie să conştientizeze că disciplina concurenţială presupune urmărirea echilibrului între orientarea spre client şi cea spre concurenţă, fără ca acţiunile de maximizare a profitului să apeleze la practici anticoncurenţiale.

Legea Legea scop

protecţia

menţinerea

stimularea

Mediu concurenţial

normal

în vederea promovării intereselor consumatorilor

18


CAPITOLUL 2

Politica în domeniul cartelurilor

Pe o piaţă liberă, afacerile sunt un joc în care concurenţii se întrec. Uneori, firmele pot fi tentate să evite această întrecere şi să încerce să-şi stabilească propriile reguli de joc. Câteodată, un jucător de talie mare poate încerca să-şi elimine concurenţii de pe piaţă. Comisia Europeană acţionează ca un arbitru pentru a se asigura că toate firmele joacă după aceleaşi reguli.Dacă anumite acorduri, înţelegeri între firme pot avea efecte benefice asupra pieţei, altele pot influenţa negativ procesul competiţional. În fapt, se face trimitere la acele practici anticoncurenţiale cunoscute sub numele de carteluri (grupuri formate din firme asemănătoare, independente, care se unesc pentru a controla preţurile, pentru a împărţi piaţa şi, în cele din urmă, pentru a limita concurenţa pe acea piaţă).

2.1 Legislaţia comunitara- (Articolul 101)Articolul 101 al Tratatului CE stipuleaza ca sunt interzise „toate acordurile

întreprinzătorilor, deciziile asociaţiilor întreprinzatorilor sau practicile concertate care pot să afecteze comerţul dintre statele membre ale UE şi care au ca obiectiv sau ca efect impiedicarea, restricţionarea sau distorsionarea concurenţei pe piaţa comună”.

Sunt considerate incompatibile cu piaţa comună acordurile care: fixează direct sau indirect pretul de cumparare sau de vânzare sau orice alte

condiţii de comercializare; limitează sau controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică sau

investiţiile; divizează pieţele sau sursele de aprovizionare; aplică condiţii diferite la tranzacţii similare efectuate cu anumiţi parteneri

comerciali, cărora le creează astfel un dezavantaj competitiv; stabilesc condiţii suplimentare care trebuie să fie acceptate de către părţi,

condiţii care, potrivit naturii lor sau conform practicii comerciale, nu au nici o legatură cu obiectul unor asemenea contracte.În funcţie de nivelurile la care sunt incheiate, acordurile cu efecte

anticoncurenţiale care sunt interzise de articolul 101 sunt de două tipuri:

19


acorduri orizontale (de exemplu, cartelurile pentru fixarea preturilor, limitarea producţei sau împartirea pieţei sunt considerate a fi limitări clasice ale concurenţei);

acorduri verticale (de exemplu, distribuţia selectivă sau exclusivă, achiziţionarea exclusivă sau stabilirea preţurilor de revânzare).

Art. 101 al Tratatului CE include trei paragrafe:1. primul introduce principiul interzicerii acordurilor între firme, a deciziilor de

asociere şi a practicilor concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau falsificarea jocului concurenţei în interiorul spaţiului comunitar, şi care sunt susceptibile de a „afecta comerţul între statele membre”

2. paragraful al doilea prevede nulitatea acordurilor sau deciziilor care fac obiectul acestor interdicţii

3. paragraful al treilea prevede posibilitatea includerii anumitor acorduri, care se dovedesc utile, în categoria de excepţii de la regulă enunţată în primul paragraf. Acestea trebuie să îndeplinească patru condiţii:a) acordul contribuie la ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor

sau la promovarea progresului tehnic şi economicb) rezervă utilizatorilor o parte echitabilă din profitului rezultat datorită unor

preţuri mai mici, o calitate superioară, structură diversificată a ofertei etc.;

c) acordul nu impune restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective

d) nu creează condiţii pentru eliminarea concurenţilor, pentru o parte substanţială produselor în cauză.

Astfel, articolul 101/3 a prevăzut posibilitatea autorizării anumitor acorduri, prin acordarea de excepţii în bloc in felul urmator: În cazul acordurilor orizontale sau de cooperare (încheiate între firme concurente), principalele beneficiare sunt:

Acordurile de specializare16 Acordurile de cercetare-dezvoltare17

În ceea ce priveşte acordurile verticale (încheiate între firme aflate în stadii diferite ale aceleiaşi filiere de producţie sau distribuţie), ele au făcut obiectul unor acorduri separate privind exceptarea pe categorii de acorduri sau tipuri de sectoare. În prezent, aceste acorduri se supun unui regulament unic (Regulamentul 2790/99 din 22 decembrie 1999), prin care sunt exceptate global acordurile verticale care nu au o poziţie dominantă pe piaţă.

16 Regulamentul 2658/200017 Regulamentul 2659/2000

20


Condiţiile impuse se referă la existenţa unui prag (o cifră de afaceri care să nu depăşească, pentru părţile asociate în acord, 50 milioane euro şi nu mai mult de 30% din piaţa de desfacere) şi la excluderea anumitor practici restrictive grave.

Alte acorduri, chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile paragrafului 3 al Art. 101, pot beneficia de statutul de excepţii, în cazul în care sunt considerate a fi de importanţă minoră (principiul „de minimis”) şi, ca atare, incapabile să afecteze concurenţa la nivel comunitar. O lungă perioadă de timp, aceste acorduri au fost definite numai prin cota de piaţă şi cifra de afaceri anuală a firmelor vizate. La finele anului 2001, Comisia a relaxat chiar acest mod de definire, suprimând criteriul cifrei de afaceri şi ridicând nivelurile corespunzătoare cotelor de piaţă la15% în cazul acordurilor verticale (între agenţi economici care nu sunt concurenţi) şi la 10% pentru cele orizontale (între agenţi economici care sunt concurenţi).

2.2 Conceptul de cartel

Constituirea de carteluri este una dintre cele mai serioase încălcări care poate fi adusă dreptului comunitar concurenţial al afacerilor.

Cartelul este un grup format din firme asemănătoare, independente, care se unesc pentru a controla preţurile sau a-şi împărţi pieţele şi a limita concurenţa.Participanţii la un cartel se pot baza pe cota lor de piaţă stabilită în virtutea înţelegerii cu ceilalţi şi nu au nevoie să ofere produse noi sau servicii de calitate la preţuri competitive. Ca urmare, consumatorii sfârşesc prin a plăti mai mult pentru o calitate mai slabă.

Ceea ce diferenţiază cartelurile de alte practici anticoncurenţiale este faptul că acestea sunt înţelegeri secrete realizate între concurenţi cu scopul de a influenţa şi controla piaţa pe care îşi derulează activitatea şi de a obţine avantaje financiare majore prin împiedicarea intrării sau activării pe piaţă a altor agenţi economici care nu se supun regulilor nescrise ale cartelurilor. Datorită acestor caracteristici, sunt considerate ca fiind „păcate capitale”.

Cartelurile sunt efectiv dăunătoare pentru economia de ramură unde apar şi unde activează în principal, dar şi pentru întreaga economie europeană în ansamblul său. Practic, efectul general al cartelurilor este de a slăbi economia în ansamblul său prin diminuarea concurenţei, prin stabilirea artificială a preţurilor şi prin influenţarea directă a comportamentului consumatorilor, şi nu în ultimul rând prin realizarea unui transfer de bogăţie de la consumatorii finali, care în condiţiile unei concurenţe reale ar fi plătit mai puţin pentru aceleaşi bunuri sau servicii, către partenerii din cadrul cartelului.

Pe termen lung efectele generate de către carteluri sunt şi mai periculoase decât cele pe termen mediu şi scurt. Afectând concurenţa reală pe piaţă, cartelurile, odată formate, tind să atragă tot mai mulţi agenţi economici aceştia descurcându-se tot mai greu şi fiind în imposibilitatea practică de a face faţă concurenţei

21

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţacartelurilor. Înregimentându-se practic în aceste carteluri, pentru a evita efectele directe ale concurenţei, agenţii economici duc la crearea, pe termen lung, a unei ramuri industriale instabile, coordonate de principii ne-economice, o ramură industrială artificială, care nu mai păstrează contactul cu realitatea economică.

Treptat se ajunge la o scădere a productivităţii, menţinerea artificială a unor preţuri mult mai mari decât ar fi fost în realitate dacă s-ar fi format prin realizarea echilibrului macroeconomic între cerere şi ofertă, precum şi la stagnarea procesului de inovare tehnologică. Scăderea gardului de concurenţă general ar duce astfel indirect la scăderea competitivităţii fiecărui agent economic în parte şi implicit la scăderea nivelului de oportunităţi de angajare existente pe piaţă. Tocmai din aceste raţiuni, găsirea, acuzarea şi pedepsirea acestor acorduri secrete şi implicit a agenţilor economici care au stat în spatele acestora reprezintă unul din elementele centrale ale politicii concurenţiale a Comisiei. Comisia a acordat tot timpul o importanţă deosebită luptei împotriva acestor carteluri tocmai datorită impactului negativ pe care activitatea lor îl poate avea asupra economiei comunitare pe termen lung.

Politica Comisiei de a încuraja contribuţia firmelor la descoperirea şi investigarea acordurilor ce au ca scop fixarea preţurilor şi împarţirea pieţei a fost până în prezent un instrument eficient unor astfel de încălcări grave ale reglementărilor privind concurenţa.

Comisia stimulează companiile implicate în carteluri să ofere Comisiei informaţii ce aduc o contribuţie importantă la desfasurarea investigaţiei, în schimbul unui tratament mai indulgent în ceea ce priveşte sancţiunile prevazute de articolul 101.

2.3 Politica de clemenţă„Politica de Clementa” a fost gândita în aşa fel încat să încurajeze

companiile să prezinte dovezi ale existenţei şi funcţionării cartelurilor, cel mai des acest lucru intâmplându-se cu membrii cartelului care nu mai găsesc aceasta intelegere drept fiind profitabilă. Prima companie ce denunţă şi aduce dovezi spre a dovedi existenţa intelegerii este cea care poate fi scutită de amenda în totalitate sau de un procent însemnat.

De asemenea, această politică are şi un efect inhibător asupra formării acestor întelegeri şi duce la scăderea încrederii dintre membrii cartelurilor existente. Pentru a fi scutită în totalitate de plata amenzii, o companie trebuie să ofere informaţii suficiente în legatură cu funcţionarea unui cartel, despre existenţa căruia nu se stia anterior, astfel încat Comisia să aibă puterea de a incepe inspecţiile la sediile firmelor implicate.

La nivel naţional,Consiliul Concurenţei va acorda unui agent economic imunitate la amendă dacă agentul economic este primul care furnizează elementele probatorii care:

22


permit declanşarea procedurii de investigaţie şi efectuarea de inspecţii inopinate;

permit probarea unei incălcări a art. 5 din Legea Concurenţei nr. 21/1996 sau a art. 101 din Tratatul CE.Pentru a beneficia de imunitate la amendă agentul economic trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii : cooperează total, continuu şi prompt cu Consiliul Concurenţei; incetează participarea la activitatea presupusă ilegală, la

solicitarea Consiliului Concurenţei; nu a iniţiat posibilul cartel şi nu a intreprins măsuri pentru a

constrange alţi agenţi economici să participe la activitatea presupusă ilegală.Primului agent economic care denunţă implicarea intr-un caz de cartel la

care e parte, in condiţiile menţionate mai sus, i se va aplica o amendă de 0 lei.Dacă un agent economic nu se califică pentru obţinerea imunităţii la amendă

dar doreşte să coopereze cu Consiliul Concurentei acesta poate obţine totuşi reducerea cuantumului amenzii. Nivelul reducerii de care poate beneficia agentul economic raportat la amenda care i-ar fi fost aplicată in mod normal se situează în una din următoarele tranşe:30-50%; 20-30% sau 0-20%.

Pentru determinarea nivelului reducerii în interiorul fiecăreia din aceste tranşe, Consiliul Concurenţei va lua în considerare data la care i-au fost comunicate elementele probatorii, precum şi valoarea contribuţiei suplimentare aduse de acestea.

2.4 Calcularea amenzilorÎn cazul cartelurilor, se ia în considerare gravitatea infracţiunii, durata şi

existenţa eventualelor circumstanţe agravante. De asemenea se ia în considerare şi cota de piaţă şi mărimea acesteia pentru a asigura amenzi corespunzătoare şi un efect de inhibare a astfel de practici. Prin urmare, mărimea amenzii nu este determinată numai de mărimea cifrei de afaceri, dar ca o regula generală, suma amenzii nu poate fi niciodată mai mare de 10% din cifra de afaceri anuale ale companiei.

2.5 Practici anticoncurenţiale pe piaţa românească

În perioada de criză economică şi financiară , politica de concurenţă devine un element central în cadrul instrumentelor de depaşire a perioadei de recesiune.Protejarea efectivă a cadrului concurenţial, în vederea scăderii preturilor

23

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţafinale, devine esenţială pentru resuscitarea consumului populaţiei, ca factor de relansare si depăţire a perioadei de criză.

Lupta anti-cartel reprezintă prioritatea numarul 1 a autorităţii române de concurenţă.

Consiliu Concurenţei continuă astfel procesul de apropiere faţă de mediul de afaceri din România, înţelegând că existenţa unor pieţe cu adevărat concurenţiale în ţară necesită un demers atât din partea autorităţilor de concurenţă cât şi din partea operatorilor economici.

Multiplele probleme cu care se confruntă sectoarele economiei naţionale au condus ,în foarte multe cazuri la manifestarea de practici anticoncurenţiale, aflate sub lupa autorităţii de concurenţă.

La finele anului 2009 Consiliul Concurenţei avea în derulare 55 de investigaţii dintre care 30 declanşate în anul 2009, iar 25 din anii precedenţi.18

Fig 2.1 Investigatii deschise in perioada 2007-2009

Dacă avem în vedere obiectul investigaţiei, aprox. două treimi reprezintă posibile înţelegeri anticoncurenţiale.

Dintre domeniile pentru care s-au deschis investigaţii în anul 2009, subliniem:

industria alimentară (6 investigaţii), industria farmaceutică (5 investigaţii), telefonie mobilă (2 investigaţii).

Numărul agenţilor economici sancţionaţi în anul 2009 pentru implicarea în înţelegeri anticoncurenţiale, dar şi pentru omisiunea sau punerea în practică a unor operaţiuni de concentrare economică a fost de 87 şi o asociaţie, comparativ cu 20 agenţi economici în anul 2008 şi doar 3 în anul 2007.

18 www.competition.ro- Date de bilanţ.Activitatea Consiliului Concurenţei 2009

24


Fig. 2.2 Agenti economici sancţionaţi în perioada 2007-2009

Companiile sancţionate de către Consiliul Concurenţei au „încasat” în 13 ani amenzi de 390 de milioane de lei. Cele mai consistente zece sancţiuni însumează 297 de milioane de lei - peste trei sferturi din suma totală19.Domeniile în care s-au aplicat cele mai multe penalizări sunt industria alimentară, segmentul materialelor de construcţii, sectorul farmaceutic, dar şi în servicii – cablu TV, transporturi, asigurări, tichete de masă.

Cauzele frecvente care au dus la penalizarea companiilor au fost încălcarea Legii concurenţei şi anume articolul 5 (înţelegeri privind participarea la licitaţie cu oferte trucate, înţelegeri de fixare concertată a preţurilor), articolul 6 (abuz de poziţie dominantă) precum şi articolul 15 (încălcarea obligaţiilor agenţilor economici în domeniul concentrărilor economice, prin omisiunea norificării şi/sau punerea în practică a unei operaţiuni înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenţei.

Topul celor mai mari amenzi aplicate unei companii

Nr crt

Companie Sancţiune(lei)

1 Mediplus Exim 49.231.0492 Romtelecom 40.500.0003 Lafarge 37.723.7434 Carpatcement 31.321.831

19 www.capital.ro

25


5 Holcim 29.004.4706 CFR Marfă 26.987.0107 Relad Pharma 26.312.0608 UPC România 24.863.7689 Wrigley România 19.950.42210 Colgate Palmolive 10.600.000

Amenzile descurajante, prevăzute de Legea concurenţei, de până la 10% din cifra de afaceri, încurcă multe afaceri. Astfel, toate deciziile Consiliului Concurenţei au fost contestate în faţa instanţelor de judecată. În 85% din cazuri, judecătorii au dat câştig de cauză autorităţii de reglementare în domeniul concurenţei. Cu toate acestea, unele sancţiuni au fost reduse pregnant sau chiar anulate.

2.6 Studiu de caz:Cartelul cimentului

Firmele care formează marile carteluri din România lucrează într-o complicitate perfectă. Tehnicile lor sunt variate. Ele işi împart pieţele, truchează licitaţiile, fixează preţurile sau stabilesc cât să producă. Scopul este clar: să ucidă prin orice mijloace concurenţa. În România au fost descoperite şi sanctionaţe firme mari care au format carteluri, dupa cum am arătat în subcapitolul anterior. Cel mai elocvent exemplu este cartelul cimentului.

În 2005, Consiliul Concurenţei a investigat şi amendat companiile "Lafarge", "Holcim" şi "Carpatcement", cu 28,5 milioane de euro (peste 1.000 de miliarde ROL), ca urmare a constituirii unui cartel pentru stabilirea ilegală a preţurilor pe piaţa internă.

2.6.1 Descrierea pieţei cimentului-produsul şi oferta

Cimentul este un produs omogen ce se foloseşte la prepararea betoanelor, sapelor şi mortarelor, la execuţia prefabricatelor din beton, la lucrările de execuţie a clădirilor civile şi industriale, la execuţia drumurilor, căilor ferate, podurilor, barajelor, hidrocentralelor, etc. Practic, cimentul se utilizează la execuţia tuturor tipurilor de lucrări de construcţii.

În România existau nouă fabrici de ciment (puncte de lucru) controlate de următorii agenti economici:

26


LAFARGE ROMCIM S.A Bucureşti membră a grupului francez Lafarge, deţinea fabricile: Medgidia, Hoghiz şi Tîrgu Jiu

HOLCIM S.A Bucureşti membră a grupului elveţian Holcim, deţinea fabricile: Turda, Aleşd şi Câmpulung

CARPATCEMENT HOLDING S.A Bucureşti, membră a grupului german Heildelbergercement ,deţinea fabricile: Bicaz, Deva şi Fieni. Segmentele de piaţă calculate după vânzările de ciment pe piata internă, ale

celor 3 agenţi economici, sunt prezentate în figura 2.3

Fig 2.3 Structura pieţei cimentului

Aceasta structură a pieţei a fost relativ constantă de-a lungul întregii perioade analizate. Piaţa din România era controlată de cei trei producatori de ciment şi reprezintă un oligopol. În plus, existau bariere semnificative la intrarea pe piaţă. În primul rând, producţia de ciment era foarte capitalizată. Pentru înfiinţarea unei noi societăţi în România ar fi fost necesară o investiţie importantă (de peste 200 milioane euro). În al doilea rând, nivelurile cererii impuneau ca societăţile să folosească numai o parte din capacităţile de producţie instalate ale fabricilor lor. În al treilea rând, datorită mărimii tării noastre, a infrastructurii deficitare şi a distanţei de la sursele de ciment alternative, importurile de ciment erau relativ scumpe.

Singura concurenţă manifestată fată de cei trei producatori: Lafarge Romcim, Holcim şi Carpatcement Holding era cea reprezentată prin importuri, care reprezentau 2% din piaţă.

Clienţii erau reprezentaţi de consumatorii de ciment, agenţi economici şi persoane fizice. Existau agenţi economici mari distribuitori de ciment, societăţi care activau pe pieţele derivate cum sunt producătorii de mortare, sape şi betoane sau de prefabricate din beton, precum şi societăţi care consumau ciment pentru realizarea lucrărilor de construcţii montaj.

De asemenea, o parte din producţie era destinată exportului. Acest export era realizat de către Lafarge Romcim şi reprezenta 60% din producţia fabricii de la

27

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaMedgidia (singura care producea pentru export) şi 40% din totalul producţiei obţinută de Lafarge Romcim în cele trei fabrici ale sale.

Toti cei trei agenţi economici producători de ciment din România vindeau direct, comunicau preţuri de lista şi practicau politici de discount-uri, după cum urmează:

S.C. HOLCIM (România) S.A. Bucureşti acorda discount-uri la semnarea contractului, discounturi logistice pentru transport şi discount-uri promoţionale, în cazul produselor noi.

S.C. CARPATCEMENT HOLDING S.A. Bucureşti acorda discount-uri în funcţie de volumul vânzărilor şi de zona clientului.

SC LAFARGE ROMCIM SA Bucureşti acorda la rândul său discount-uri pentru plăţi în avans, discount-uri de cantitate şi discount-uri de promovare, în cazul produselor noi sau la dobândirea de noi poziţii locale comerciale.

Vânzările de ciment se făceau pe bază de contracte, încheiate pe perioada determinată şi apoi prelungite prin acte adiţionale, dupa caz.

2.6.2 Crearea cartelului. Obiective şi principii de funcţionare

După o analiză extrem de atentă şi laborioasă a pieţei cimentului şi a activitaţii celor trei producatori, care s-a întins pe o perioadă de mai mult de patru ani, echipa de investigaţie a demonstrat că în perioada 2000 - 2004, Lafarge, Holcim şi Carpatcement au acţionat concertat pentru stabilirea unui cartel de fixare şi impunere a preţurilor la ciment pe piaţa din România.

Astfel, Lafarge, care a vândut la export sub costuri, fiind nevoită să recupereze diferentele de pe piaţa internă, a fost iniţiatoarea cartelului.

În termeni de politică de stabilire a preţurilor, cele trei societăţi au manifestat în aparenţa un comportament paralel de stabilire a preţurilor pe perioada respectivă

Acest lucru se referă la preţurile de listă care, după cum reiese de mai sus, ofereau preţuri de referinţă la care societăţile urmau să aplice discounturi pentru a obţine şi menţine cote de piaţă egale (ceea ce, după cum s-a prezentat mai sus, era necesar pentru ca societăţile să işi menţină un preţ artificial al cimentului). Mai mult, în timpul perioadei respective, cu anumite exceptii nesemnificative şi de durată scurta, preţurile la ciment au crescut constant. Acest lucru s-a produs în ciuda faptului că, datorită investiţiilor în modernizarea fabricilor, costurile reale de producţie erau în scădere. Acest lucru înseamnă că profiturile creşteau chiar şi mai repede decat preţurile, indicând în mod clar comportamentul societăţilor de stabilire artificială a preţurilor.

Cotele de piaţă au rămas constante şi simetrice, după cum urmează20:

20 www.consiliuconcurentei.ro Decizia Nr. 94 privind sanctionarea societatilor comerciale LAFARGE ROMCIM S.A., HOLCIM S.A. si CARPATCEMENT HOLDING S.A.

28

http://www.consiliuconcurentei.ro/


SocietateaAni Lafarge Holci

mCarpatcement

2003 35% 30% 33%2004 34% 32% 31%

Această împarţire a pieţei în proporţii egale a avut loc în ciuda diferenţelor dintre costurile de producţie existente între fabricile societăţilor şi, prin urmare, aceasta nu este firească. În plus, în condiţii normale de piaţă, scăderea costurilor de producţie ca urmare a investiţiilor în modernizarea fabricilor ar permite societăţii să scadă preţurile pentru a-şi majora cota de piaţă.Faptul că acest lucru nu s-a întamplat în România poate fi explicat prin întelegerea societăţilor de a menţine cote de piaţă egale şi constituie o dovadă a lipsei concurenţei în industria cimentului din România. Deşi este posibil să fi avut loc anumite migraţii ale clienţilor, acestea nu sunt semnificative deoarece cotele de piaţă ale celor trei societăţi au ramas relativ constante.

Un alt aspect relevant este legat de achiziţionarea Tagrimpex Romcif SA Fieni de către Heidelbergcement AG(devenită ulterior Carpatcement)21.La inceputul anului 2001, Tagrimpex Romcif SA Fieni a crescut preţurile concomitent cu ceilalţi trei competitori şi la un nivel comparabil cu aceştia .După declanşarea investigaţiei, în martie 2001, Tagrimpex scade preţurile şi continuă acest trend descrescător pâna în octombrie 2001 când se stabilizează pe un preţ care va fi în permanenţă mai mic decât al competitorilor . Această “nealiniere” este întreruptă la sfârsitul anului 2002 când fabrica de ciment Fieni este cumpărata de către Carpatcement .La 1 februarie 2003, Carpatcement creşte preţurile la cimentul produs la fabrica din Fieni cu 30% şi îl aliniază în marja de preţ a competitorilor. În acest fel a fost eliminat un competitor devenit incomod şi s-a realizat echilibrul optim între cei trei mari producători. Astfel, Carpatcement a consolidat cartelul şi i-a asigurat stabilitatea în timp .

O dovadă suplimentară a existenţei unei întelegeri secrete între societăţi este nota olografa a dlui. Kurt Habersatter, director de ţară al Holcim din perioada respectivă. Informaţiile exacte conţinute în înscrisul olograf sunt dovada clară a existenţei unui schimb continuu şi detaliat de informatii între Lafarge, Holcim şi Carpatcement, cu privire la creşterile de preţ viitoare cât şi la datele la care vor fi operate în viitor creşterile stabilite. În fapt, pe acest document nu este o simplă inşiruire de date exacte ci, în mod evident, o strategie comună a celor trei. Referitor la date, ele nu puteau fi obtinute de Presedintele Holcim dintr-o analiză a pieţei, oricât de documentată ar fi fost ea. Într-un mediu concurenţial, strategiile de

21 Inainte de 2003, ROMCIF S.A. Fieni se numea Tagrimpex Romcif S.A. Fieni si era controlata de Societatea romana de import-export Tagrimpex S.A. Bucuresti. Ulterior, Tagrimpex Romcif S.A. Fieni a fost achizitionata de Heidelbergcement A.G. Dupa restructurarea grupului german, ROMCIF S.A. Fieni a devenit un punct de lucru al Carpatcement.

29

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţapreţ adoptate de competitori sunt elemente de marketing strict confidentiale. Astfel de informaţii nu pot fi pur şi simplu deduse, în nici un mod, din documente, elemente sau cifre care au caracter public.

Mai mult decât atât, legislaţia europeană în domeniul concurenţei perevede că schimbul frecvent de informatii detaliate, pieţele concentrate şi barierele semnificative la intrarea pe piaţă reprezintă motive deosebite pentru investigarea unei posibile încălcări a articolului 101 (1)din Tratat. Cu cât informaţiile schimbate sunt mai actuale, cu atât acestea sunt mai valoroase pentru eliminarea incertitudinilor de pe piaţă şi, prin urmare, este cu atat mai probabil ca acestea să fie ilegale.

În perioada respectivă, cele trei societăţi erau membre ale “Asociaţiei Patronale a Cimentului Cirom”. Deşi existenţa uniunilor patronale este legală şi are un rol pozitiv, acest lucru nu este în nici un caz valabil atunci când sunt folosite în scopuri anticoncurenţiale. Cirom a publicat un buletin trimestrial ce cuprindea informaţii sensibile şi detaliate, inclusiv informaţii statistice individuale cu privire la fiecare fabrică de ciment. Aceste informaţii au fost furnizate lunar către Cirom de către cele trei societăţi şi au inclus următoarele: (cifra de afaceri, capitalul social,profitul brut,numărul mediu de angajaţi salariul mediu brut ,productivitatea muncii,investiţiile realizate, consumul de combustibil şi energie pe fabrică,dezvoltarea pieţei mondiale a cimentului, poziţiile celor trei societăţi la nivel internaţional, volumele de producţie şi vânzări ,dezvoltarea pieţei cimentului din România (export şi import) etc.

Buletinul furniza de asemenea date comparative privind perioadele anterioare, exprimate sub formă de sume şi procente.Societăţi care pretind a fi concurente atât pe piaţa cimentului din România cât şi pe piaţa mondială, nu au nici un motiv să schimbe între ele,în mod deliberat şi frecvent, astfel de informaţii actuale, individualizate şi sensibile. De fapt societăţile foloseau acest schimb de informaţii pentru a restrânge şi denatura concurenţa în beneficiul lor.

Cunoaşterea cotei de piaţă a fiecărei societăţi le-a permis acestora să identifice orice abateri de la nivelurile convenite ale preţurilor, din moment ce orice astfel de abatere s-ar fi reflectat prin schimbări ale cotelor de piaţă relative. De exemplu, dacă o societate ar fi încercat să stabilească preţul cimentului sub nivelul convenit, aceasta ar fi câstigat clienţi, iar cota sa de piaţă ar fi crescut. Acest aspect ar fi fost descoperit din informaţiile furnizate în buletinul CIROM şi ar fi fost sancţionat de către celelalte societăţi.

Cotele de piaţă sensibil egale au fost obţinute şi menţinute prin practicarea unor preţuri cu discount de către societăţi. Preţurile de listă au fost afişate la fabrici, iar clienţii, furnizorii şi presa le puteau afla cu uşurinţă. Prin urmare, aceste preţuri erau transparente. Preţurile de listă nu reprezentau decat preţuri de referinţă.Pornind de la acest reper, fiecare societate avea libertatea de a-şi modifica preţurile cu discount pentru a obţine şi menţine o simetrie a cotei de piaţă sau pentru a corecta asimetriile.

30


2.6.3 Sancţionarea cartelului

Ca urmare a tuturor faptelor prezentate s-a decis că S.C. Lafarge S.A, S.C. Holcim S.A.,si S.C. Carpatcement Holding S.A. au incălcat prevederile articolului 5, alin. 1, lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată, în perioada 2000 - trim. I 2004, prin participarea la un cartel de fixare a preţurilor pe piaţa cimentului din România.

Cele 3 societăţi au fost sancţionate cu amendă astfel: S.C. Lafarge Romcim S.A- 37.723.743 lei adică 6,5 % din cifra sa de

afaceri pe anul 2004 S.C. Holcim S.A. -29.004.470 lei adică 5,5 % din cifra sa de afaceri

pe anul 2004 S.C. Carpatcement Holding S.A-31.321.831 lei adică 6,0 % din cifra

sa de afaceri pe anul 2004

CAPITOLUL 3

Abuzul de poziţie dominantă3.1 Definirea conceptului

Afacerile eficiente se desfăşoară cu scopul de a cuceri pieţele, până în punctul în care se pot stabili poziţii cu adevărat puternice. Deţinerea unei poziţii

31

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţadominante nu este greșită în sine. Acesta este chiar rezultatul eficienţei activităţii desfăşurate de intrprinderi. Dacă însă întrprinderea işi foloseşte puterea pentru a înăbuşi concurenţa, aceasta este o practică anti-concurenţială, calificată ca abuz.

În concluzie abuzurile poziţiei dominante sunt de condamnat.Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a definit poziţia dominantă ca o

“poziţie de forţă economică deţinută de o întreprindere, care îi dă posibilitatea să împiedice menţinerea concurenţei efective pe piaţa relevantă, dându-i astfel puterea de a se comporta independent de concurenţii săi, de clienţii săi şi în cele din urmă faţă de consumatori.”22

În mod convenţional, la nivelul Uniunii Europene se apreciază că, dacă pe o piaţă relevantă, cota unei firme reprezintă:

în jur de 10%, poziţia dominantă este exclusă, cu excepţia unor împrejurări deosebite;

30-35%, firma se poate găsi în poziţie dominantă, dacă ceilalţi concurenţi au cote modice (1-1,3%);

peste 50%, poziţia dominantă este evidentă Poziţia dominantă este influenţată contradictoriu de numeroase împrejurări

economice, tehnico-ştiinţifice şi tendinţe definitorii din economia mondială contemporană.

Identificarea poziţiei dominante a firmei se face şi se susţine cu mare dificultate. Ca regulă, punctul de pornire îl constituie delimitarea, chiar şi aproximativă, a pieţei relevante privită din triplă optică: cea a produsului, cea geografică şi cea temporală. Punctele de vedere ale autorităţilor din domeniul concurenţei şi cele ale firmelor sunt în mod natural diferite: autorităţile încearcă să definească piaţa relevantă într-o accepţie cât mai restrânsă; firmele au un obiectiv diferit, militează pentru o accepţie cât mai cuprinzătoare pentru ea, pe această bază să dovedească că poziţia lor pe piaţă este cât mai redusă. Dificultăţile importante sunt pentru a defini piaţa geografică.

În principiu, se consideră că piaţa unică a UE asigură condiţii omogene de concurenţă pentru întreg spaţiul comunitar pentru că: reglementările privind fiscalitatea indirectă sunt în esenţă comune; barierele sunt omogenizate; sunt comune reglementările privind operaţiunile de import-export, transporturile, tratamentul practicilor anticoncurenţiale, circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă, distribuţia competenţelor între organismele implicate în tratarea concurenţei.

Politica în domeniul concurenţei nu incriminează poziţia dominantă în sine. Experienţa istorică a relevat că raporturile de concurenţă, chiar şi atunci când sunt supravegheate şi se derulează în limitele loialităţii, elimină din sector pe agenţii

22 www.europa.eu.com

32


Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţanecompetitivi. Procesul este însoţit de creşterea diferenţiată a forţei economice. Proliferarea IMM-urilor, mai ales după anii ’60, nu infirmă cele mai de sus, cu atât mai mult cu cât chiar în interiorul sectorului IMM-urilor are loc procesul de diferenţiere: unele reuşesc, îşi consolidează poziţia, devin în timp întreprinderi mijlocii sau chiar mari; altele stagnează sau evoluează foarte lent, altele sunt marginalizate sau chiar eliminate. Evoluţia UE confirmă tendinţa de consolidare a poziţiilor firmelor performante, care reuşesc în competiţie, reuşită care poate duce până la apariţia unor centre de forţă de tip oligopol sau cvasimonopol.

Politica în domeniul concurenţei incriminează abuzul de poziţie dominantă, situaţiile în care cei care ocupă poziţii dominante încearcă şi chiar reuşesc să abuzeze de poziţia ce o deşi, în detrimentul altor agenţi economici şi, în ultimă instanţă, în detrimentul consumatorilor, afectează raporturile de concurenţă şi pot leza comerţul dintre statele membre UE.

3.2 Practici şi instrumente ale abuzului de poziţie dominantă

Abuzul de poziţie dominantă se poate realiza printr-o paletă extrem de largă de acţiuni, enumerarea exhaustivă fiind imposibilă. Sintetizând, dar şi simplificând, acestea s-ar putea grupa în practici de excluziuni şi practici de redistribuire23. Delimitarea riguroasă a practicilor de excluziune de cele de redistribuire este dificilă; fiecare categorie conţine elemente din cealaltă.

3.2.1 Practici de excluziune Au rolul de a împiedica sau distorsiona relaţiile de concurenţă, inclusiv

„îndepărtarea” din piaţă a concurenţilor şi/sau împiedicarea accesului altora. Alteori se urmăreşte limitarea concurenţei la elemente formale, cu parteneri fără capacitate sau voinţă de a promova acţiuni şi comportamente proconcurenţiale. Sunt comportamente exclusiviste, unilaterale, cele practicate de o singură firmă dominantă prin excluderea concurenţilor, a celor care există sau a celor care au intenţia să pătrundă în industrie. Ca şi instrumente folosite în aceste practici pot fi mentionate :

a ) preţul de ruinare este un preţ extrem de scăzut, sub nivelul costului mediu variabil. Preţul de vânzare inferior CVM este considerat preţ de ruinare doar dacă cel care-l practică deţine o poziţie dominantă şi este promovat o lungă perioadă de timp. Prin practicarea lui:

23Ilie Gavrilă, Tatiana Gavrilă, Competivitate şi mediu concurenţial – Promovarea şi protejarea concurenţei în UE, Editura Economică, Bucureşti, 2008.

33


concurenţii părăsesc piaţa/sectorul; cei care au intenţia să intre pe piaţă abandonează proiectul; pe perioada practicării acestui preţ, iniţiatorul realizează pierderi substanţiale, fără a putea fi imputate unor factori exogeni; în perioada de practicare, cumpărătorii beneficiază de unele avantaje;După îndepărtarea concurenţilor, preţul creşte substanţial pentru a recupera

pierderile anterioare şi a asigura pragul minim de profitabilitate revendicat de acţionari. Avantajele temporale obţinute anterior de cumpărători sunt contrabalansate printr-un atac masiv la bunăstarea lor. Practicarea preţului de ruinare este interzisă prin legislaţia concurenţei din statele UE, din SUA, Canada.

b ) contractele de exclusivitate se încheie cu distribuitorii, cu firmele din avalul lanţului valoric sau cu furnizorii unor factori de producţie exclusivi (licenţe, brevete, materii prime speciale) pentru a împiedica intrarea pe respectiva piaţă a altor concurenţi. c ) refuzul de a negocia – firma cu poziţie dominantă refuză să furnizeze o resursă esenţială celei din aval, indiferent de preţ, sau întrerupe relaţiile cu un client pentru simplul fapt că acesta refuză să accepte condiţii comerciale suplimentare discriminatorii. d )vânzarea legată – prin care compania cu poziţie dominantă distribuie un produs doar dacă se acceptă un anumit lot sau, mai grav, o gamă completă din sortimentele furnizorului.

3.2.2 Practicile de redistribuire Constau în impunerea de către firma cu poziţie dominantă a unor clauze comerciale care-i sunt favorabile.Dintre acestea au relevanţă:

a) preţurile discriminatorii faţă de anumiţi clienţi. Se numesc preţuri discriminatorii pentru că nivelul lor nu are legătură cu costul, cheltuielile de transport, condiţiile de comercializare. Există:

preţuri discriminatorii prin care surplusul consumatorului este captat total sau parţial. Folosirea preţurilor discriminatorii este o practică abuzivă anticoncurenţială întrucât prin ea se realizează segmentarea beneficiarilor, segmentare prin care cel care o promovează obţine pe ansamblu profituri mai mari; în plus, creează între cumpărători situaţii discriminatorii în sensul că avantajele oferite de vânzător unor clienţi nu sunt accesibile şi altora;

preţuri discriminatorii reduse practicate faţă de anumiţi distribuitori sau cu firme din aval cu scopul ca pe pieţele din aval să nu pătrundă alţi concurenţi. Această practică este viabilă dacă nu sunt înlocuitori apropiaţi pentru inputuri;

b)impunerea preţului de revânzare când agentul aflat în amonte faţă de cumpărător îi impune acestuia preţul final pe care-l va practica în relaţiile cu clienţii. Preţul de revânzare poate fi impus la un nivel expres sau ca limită; discountul de exclusivitate – o concesie de preţ acordată clientului care se angajează să comercializeze exclusiv bunurile marfare provenite de la furnizorii cu

34

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţapoziţie dominantă. Ambele situaţii sunt şi practici de excluziune. În aceeaşi clasă poate fi inclus şi comisionul de fidelitate faţă de marcă, fapt ce introduce o barieră în accesul altor concurenţi pe piaţa respectivă.

c) dumpingul – decizia de a vinde un bun marfar dat pe o piaţă străină, la un preţ scăzut, la un nivel inferior celui de pe piaţa internă. Prin el, concurenţii de pe respectiva piaţă sunt în situaţie de discriminare artificială, fiind marginalizaţi sau excluşi;

d) condiţionarea contractului -acceptare de către unii parteneri a unor clauze ce incumbă obligaţii suplimentare, fără legătură cu obiectul contractului sau impunerea unor condiţii inegale între partenerii comerciali cărora li se oferă prestaţii identice;

e) preţul de transfer – folosit în relaţiile dintre filialele aceleiaşi companii transnaţionale sau între filiale şi compania-mamă. Ele sunt preţuri care nu au legătură cu nivelul şi evoluţia costului. Un asemenea preţ este „administrat” şi sunt afectate veniturile bugetare în locaţia de unde pleacă bunurile, dar şi raporturile concurenţiale pe piaţa bunurilor finale.

3.3 Legislaţia comunitară-Articolul 102

Deşi controlul înţelegerilor dintre firme este necesar, el nu este însă şi suficient. Excesul de concentrare poate favoriza situaţiile în care o firmă abuzează de poziţia ei dominantă pe piaţă, manifestându-se de o manieră incorectă, fie la nivelul preţurilor practicate (prea mici sau prea mari), a condiţiilor de comercializare sau a modului în care îşi tratează consumatorii.

O întrprindere are o poziţie dominantă, cînd puterea sa economică îi permite să opereze pe piaţă fară să ţină cont de reacţia concurenţilor săi, a consumatorilor intermediari și finali. În aceste condiţii, o intrprindere care are o poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de poziţia respectivă pentru a-și crește veniturile și pentru a-și consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor cît și prin interzicerea accesului pe piaţă a unor firme noi Aceste practici perturbează concurenţa. Comisia ia măsuri împotriva acestor întreprinderi şi poate să-i pedepsească pe contravenienţi cu severitate.

Art. 102 (fost art. 82) prevede că „orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi într-o poziţie dominantă în piaţa comună sau într-un segment important al

35

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaacesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta comerţul dintre ţările membre”24. Un astfel de abuz poate consta din:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

După cum se observă, Art. 102 se constituie într-un instrument de control al exercitării puterii de monopol pe o piaţă sau alta. El implică analizarea a două elemente:

existenţa unui agent economic aflat în poziţie dominantă; comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea

concurenţei pe piaţa respectivă.„Comisia interzice numai abuzul de poziţie dominantă, nu

doar simpla sa existenţă”Sarcina Comisiei este de a dovedi existenţa acestei situaţii şi

a efectelor negative resimţite în cazul concurenţei, al bunăstării consumatorului şi al nivelului de integrare de pe piaţă. Pe de altă parte, firma care face obiectul investigaţiei are obligaţia să demonstreze că nu ocupă o asemenea poziţie dominantă pe piaţă şi/sau nu face abuz de această poziţie. Ceea ce face dificilă analiza Comisiei în acest domeniu este faptul că nu există o definiţie statutară a poziţiei dominante pe piaţă, ceea ce a făcut reglementarea monopolurilor problematică, încă de la început. Cu toate acestea, omisiunea pare în cele din urmă de înţeles, de vreme ce mulţi economişti acceptă faptul că „teoria economică oferă puţine linii directoare în ceea ce priveşte conceptul de poziţie dominată, de o manieră care să fie de un ajutor substanţial în a realiza o definiţie legală” .25

În România abuzul de poziţie dominantă este reglementat prin articolul 6 din Legea concurenţei nr21/1996 republicată care precizează că este interzisă : „folosirea în mod abuziv a unei poziţii 24 http://eur-lex.europa.eu25 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE -Gabriela Dragan, Editura ASE, 2005

36

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţadominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor”.

Cele mai frecvente forme de abuz de poziţie dominantă în Romînia sunt: impunerea preţului de vânzare, a tarifelor, refuzul de a trata cu anumiţi agenţi economici, limitarea producţiei etc.

3.4 Studiu de caz:-Abuz de poziţie dominantă

CFR Marfă-

Consiliul Concurenţei a amendat compania CFR Marfă cu peste 7 milioane euro pentru abuz de pozitie dominanta în anul 2006.

În urma investigaţiilor s-a demonstrat abuzul de pozitie dominanta al CFR Marfa în relaţia cu operatorii privaţi pentru serviciile de remizare (parcare - n.r.) a locomotivelor şi odihna personalului, desfăşurate în depourile de locomotive din patrimoniul companiei. Tarifele achitate de operatorii privaţi societăţii CFR Marfă erau mult mai mari decât cele solicitate firmelor desprinse din fosta societate naţională CFR Marfă. În acest fel, operatorii privaţi au fost prejudiciaţi, iar preţurile ridicate impuse de CFR Marfă au influenţat tarifele de transport din domeniul feroviar.26

3.4.1 Scurtă prezentare a sectorului de transport feroviar de marfă din România

Transportul feroviar a fost întotdeauna un stimul pentru dezvoltarea economică a unei regiuni, dar şi un barometru al volumului de mărfuri şi al numărului de persoane care se deplasează între diferite puncte.

Principalul operator de transport feroviar de marfă din România este Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă”.Această companie a fost infiinţată la 01.10.1998, după reorganizarea prin divizare a Societăţii Naţionale de Căi Ferate Române şi are statut de societate comercială pe acţiuni. Societatea Naţională a Căilor Ferate Române SNCFR , a fost reorganizată

26 www.capital.ro

37

http://www.capital.ro/

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaprin divizare în 5 societăţi independente din punct de vedere legal, nou create (’’Societăţi succesoare’’) naţionale şi societăţi comerciale, după cum urmează:27

Compania Naţională de Căi Ferate - “CFR” (CNCFR), cu statut de societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate gestionarea infrastructurii feroviare şi a patrimoniului auxiliar feroviar;

Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă SA (CFR Marfă), cu statut de societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate efectuarea transportului feroviar public de marfă;

Societatea Naţionala de Transport Feroviar de Călatori SA (CFR Călatori), cu statut de societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate efectuarea transportului feroviar public de călatori;

Societatea de Administrare Active Feroviare (SAAF), cu statut de societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate administrarea excedentului de active rezultat din divizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Romane;

Societatea de Servicii de Management Feroviar (SMF), cu statut de societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate asigurarea serviciilor financiar-contabile, gestionarea creditelor externe, asigurarea serviciilor juridice.Prin această reorganizare s-a realizat, în principal, împărtirea transportului în

transport de marfă si de călatori, separarea operatorilor feroviari de gestionarul de infrastructură şi înfiinţarea unei autorităţi feroviare naţionale.

CFR Marfă este o societate cu capital de stat, sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi funcţionează pe baze comerciale, având libertatea de a-şi stabili tarifele.

Compania deţine 8 divizii regionale, deciziile fiind luate la nivel central pe baza propunerilor diviziilor.

CFR Marfă are aproximativ 19000 de angajati în structurile sale organizatorice, posedă un parc de 987 locomotive (electrice, Diesel-electrice şi Diesel- hidraulice), un parc de aproximativ 5500 de vagoane structurate pe 23 de serii diferite şi este dotată cu doua ferryboat-uri.

CFR Marfă îşi desfăşoară principala activitate (transportul feroviar de marfă) având în componenţă:

10 sucursale (Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj, Braşov, Iaşi, Galaţi,Constanţa, Ferry-Boat, BAD Chitila); 4 filiale (CFR Trans-Auto, CFR Staţii Spălare Vagoane de uz General, CFR Staţii Spălare Vagoane Cisternă, CFR Transbordare Vagoane de Marfă);

9 depouri de reţea;

27 www.cfrmarfa.cfr.ro

38

http://www.cfrmarfa.cfr.ro/


5 depouri de exploatare; 8 secţii de exploatare; 7 remize de locomotive; 23 puncte de alimentare si echipare locomotive; 45 revizii de vagoane; 2 Secţii de întreţinere si reparaţii vagoane; 26 centre comerciale 691staţii de cale ferată deschise traficului de marfă.

În urma reorganizării Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române „SNCFR” de la 1 octombrie 1998 a fost permis accesul nediscriminatoriu la infrastructura feroviară publică a tuturor operatorilor feroviari licenţiaţi, fapt ce a dus la înfiinţarea de operatori feroviari cu capital privat.

Până în anul 2000, compania de stat CFR Marfă a deţinut monopolul transportului feroviar de marfă. În anul 2000, Autoritatea Feroviară Română a licenţiat prima companie privată de transport de marfă.

În prezent, în Romania operează 26 de operatori feroviari licentiati in transportul feroviar de marfuri, iar CFR Marfa, operatorul national de transport, acoperă 69% din piata. Cota de 31% din piaţă neocupată de CFR Marfa este împartita de 25 de transportatori privaţi. Dintre aceştia primele locuri sunt ocupate de Grup Feroviar Roman (GFR), Servtrans Invest, parte a grupului IRS, Unifertrans şi Transferoviar Grup Cluj Napoca.

Grup Feroviar Român este cea mai mare companie privată de transport feroviar de marfă din România. Grup Feroviar Român este deţinut de grupul Grampet, care mai deţine fabrica de reparaţii vagoane Remar Paşcani, Reva Simeria şi Turist Semenic. Grup Feroviar Român a înfiinţat împreună cu CFR Marfă şi Raiffeisen Bank o companie specializată pe închirierea de vagoane, Rolling Stock Company.

Grup Feroviar Roman are un pachet de 39,9% din Rolling Stock Company, CFR Marfă deţine 41,9%, iar Raiffeisen Bank are un pachet de 17,9%. Ulterior, Raiffeisen a ieşit din afacere, astfel că GFR a ajuns să deţină 51% din acţiunile Rolling Stock, iar CFR restul.

Servtrans Invest este o companie care derulează în principal activităţi de transport feroviar de marfă şi alte activităţi conexe, dar şi transport de călători. A fost înfiinţată în anul 2002.

International Railway Systems deţine 95,23% din acţiunile Servtrans. Grupul, cu sediul central în Luxemburg, produce vagoane de marfă, boghiuri şi piese forjate pentru industria feroviară din Europa şi are trei divizii, respectiv producţie de vagoane, managementul flotei de transport şi construcţii navale.

Unifertrans Bucureşti este de asemenea o companie privată de transport feroviar de marfă din România. Firma face parte din Unicom Holding,

39

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţagrup de firme înfiinţat în 1993 de Constantin Iavorski, om de afaceri şi fost ministru al energiei în guvernul de la Chişinău.

Transferoviar Grup Cluj-Napoca este o companie care efectuează operaţiuni de transport şi manevră feroviară de marfă. Este controlată de omul de afaceri Călin Mitică,acţionar principal la compania producătoare de material rulant feroviar - Remarul 16 Februarie.

Beneficiarii serviciilor de transport de marfă au în vedere la alegerea operatorului de transport, alături de preţul transportului, mai multe elemente, precum: tipul şi caracteristicile mărfurilor transportate; cantitatea de mărfuri transportată; distanţa pe care se efectuează transportul; timpul în care se efectuează transportul; promptitudine în efectuarea transportului; accesul la infrastructura (acces la calea ferata, căi rutiere, căi navigabile interioare sau maritime); securitatea transportului; posibilitatile tehnice ale beneficiarilor (ex. instalaţii de încarcare şi descărcare);localizarea expeditorului şi a destinatarului.

3.4.2 Analiza poziţiei pe piaţă a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă SA

Obiect investigaţiei constă în verificarea posibilelor practici anticoncurenţiale exercitate de CFR Marfă în relaţia cu operatorii de transport feroviar cu capital privat, la prestarea unor servicii din domeniul său de activitate, altele decât transportul feroviar, care au ca obiect sau pot avea ca efect înlaturarea concurenţilor de pe piaţa transportului feroviar de marfă.28

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor, operatorii de transport feroviar de marfă privaţi (OTP), au solicitat ca CFR Marfă să le furnizeze, pe bază de contract, unele prestaţii pe care nu erau înca organizaţi să le efectueze şi anume:

revizia tehnică la formare, sosire şi în tranzit a trenurilor de marfă, repararea vagoanelor în exploatare şi revizia intermediara de frână, asigurarea locomotivelor de multiplă tracţiune, remorcarea trenurilor operatorilor în cazul defectarii locomotivelor acestora

în parcurs, instruirea personalului în unităţile de instruire ale CFR Marfă, efectuarea stagiilor necesare autorizării şi organizării examenului de

autorizare a mecanicilor şi mecanicilor ajutori, verificarea la indrumare de către şeful de tură a personalului de locomotivă

aparţinând operatorilor de transport,

28 Decizia nr. din 15.05.2006 privind sanctionarea Societatii Nationale de Transport Feroviar de Marfa

40


cazarea, pentru odihnă, a personalului de locomotivă al operatorilor în depourile CFR Marfă,

remizarea şi verificarea tehnică a locomotivelor in depourile CFR Marfă, inchirierea de mecanici de locomotivă operatorilor în depourile CFR Marfă,

inchirierea de mecanici de locomotiva etc.Serviciile solicitate de ATFER29 sunt servicii efectuate de personalul CFR

Marfă în spaţii amenajate (depouri, remize, ateliere de vagoane etc.) sau pe locomotivele CFR Marfă şi pe liniile ferate, pe bază de contracte încheiate cu beneficiarii, pentru care s-au aplicat tarifele prevăzute în Tariful Intern de Mărfuri.

Inţial, serviciile reclamate erau prestate de cei doi operatori feroviari, CFR Marfă şi CFR Călători cărora, le-au fost date dotările necesare desfasurarii activităţilor respective (remize, depouri, spaţii de cazare etc.) pe bază unor contracte de folosire a facilităţilor depourilor pe mai multi ani, cele două societăţi desfăsurându-şi activitatea în sediile respective cu personal propriu, cu locomotive proprii, cu materiale şi piese de schimb proprii.

Din punct de vedere al caracteristicilor şi utilizarii date, serviciile oferite de CFR Marfă şi CFR Călatori erau similare. Din punct de vedere al nivelului tarifelor practicate cu operatorii feroviari privaţi, CFR Călatori practica tarife de cca. 5 până la 20 de ori mai mici decat tarifele practicate de CFR Marfă.

Atâta timp cât depourile existente au fost în folosinţa ambilor operatori feroviari cu capital de stat, piaţa relevantă a produsului era o piaţă de tip duopol, beneficiarii având posibilitatea să opteze fie pentru serviciile oferite de CFR Marfă, fie pentru serviciile oferite de CFR Călatori, însa la tarife mult mai mici în cazul CFR Călatori.

Dupa emiterea Ordinului MLPTL30prin decizia de trecere a depourilor în patrimoniul fie al CFR Marfă, fie al CFR Călatori, piaţa a căpătat caracteristica unei pieţe de monopol, întrucat în staţiile cap de secţie exista un singur depou; excepţie fac staţiile Bucureşti şi Ploieşti, unde exista câte un depou pentru fiecare din cele doua societăţi.

Din poziţia de monopol deţinută în depourile care le-au fost transferate prin ordinul Ministrului Transporturilor rezultă poziţia dominantă a CFR Marfă si CFR Călatori în spaţiile respective, poziţie de care CFR Marfă a abuzat şi a recurs la fapte anticoncurenţiale, precum refuzul de a trata cu operatorii feroviari privaţi prin încheierea de contracte de prestări servicii şi practicarea faţa de unii beneficiari ai săi,a unor tarife diferenţiate la prestaţii echivalente.

3.4.3 Argumente care susţin abuzul de poziţie dominantă practicat de Societatea 29 Asociatia Transportatorilor Feroviari Privati din Romania30 MLPTL – Ministerul Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintelor

41


Naţională de Transport Feroviar de Marfă SA

1.Diferenţierea şi majorarea tarifelor aplicate de CFR Marfă pentru prestaţiile sale, în funcţie de beneficiarii serviciilor astfel:

tarife practicate cu agenţi economici şi societăti desprinse din fosta SNCFR ; tarife practicate cu operatori feroviari privaţi. Nivelul acestor tarife era de 5

până la 20 de ori mai mare, pentru aceleaşi prestaţii.Tarifele aferente prestaţiilor erau publicate în Tariful Intern de Mărfuri,se

stabileau şi se adaptau la condiţiile pieţei de către CFR Marfă.În condiţiile în care CFR Marfă a acceptat să opereze prestaţiile respective şi

pentru alţi operatori, tarifele pentru acelaşi tip de prestaţii trebuiau să fie aceleaşi, aşa cum de altfel s-a întamplat în cazul CFR Călători care a aplicat pentru operatorii privaţi aceleasi tarife pe care le-au aplicat şi pentru agenţii economici şi societăţile desprinse din fosta SNCFR

Prejudiciile create de către CFR Marfă operatorilor feroviari privaţi, prin practicarea unor tarife diferenţiate, sunt de natură economică, cu efecte asupra tarifelor de transport de pe piaţa transportului feroviar de marfă, piaţa legată de piaţa relevantă definită.

Prin practicarea unor tarife diferenţiate faţă de operatorii privaţi, mult mai mari decât pentru societătile desprinse din fosta SNCFR, aceştia, concurenţi ai societăţii CFR Marfă, sunt dezavantajaţi pe piaţă şi determinaţi să concureze mai puţin agresiv.

Majorarile tarifelor practicate de CFR Marfă au determinat majorări semnificative ale costurilor de exploatare, până la 23%, la unii operatori feroviari privaţi. În urma acestor majorări, operatorii feroviari privaţi au fost nevoiţi să renegocieze tarifele de transport marfă din contractele incheiate cu beneficiarii lor.

2. Refuzul de a trata cu anumiţi beneficiari şi de a mai incheia contracte de prestări servicii cu aceştia

Operatorilor de transport feroviar privaţi le-a fost refuzat accesul la serviciile pe care CFR Marfă le presta în depouri, remize, spaţii de cazare etc. care, iniţial, se aflau în patrimoniul CNCFR şi erau folosite de CFR Marfă pe bază de contract de utilizare încheiat pe mai mulţi ani şi care, ulterior, au fost transferate în patrimoniul CFR Marfă. Societatea a motivat că nu a încheiat contracte cu operatorii de transport feroviar privaţi, din lipsă de capacităţi disponibile, lipsa de capacitaţi care a apărut pe fondul disponibilizărilor de personal din perioada 2003 – 2004.

3.4.4 Constatarea şi sancţionarea abuzului de poziţie dominantă

42


Ca urmare a celor prezentate se poate afirma că CFR Marfa a încalcat prevederile art.6 lit.a) si c) din Legea concurentei nr.21/1996, republicată, prin faptul că a abuzat de poziţia dominantă deţinută pe piaţa şi a recurs la fapte anticoncurenţiale constând în :

refuzul de a trata şi a încheia contracte de prestari servicii cu anumiţi beneficiari ai săi, respectiv cu operatorii de transport feroviar cu capital privat

aplicarea, faţă de operatorii privaţi, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, respectiv aplicarea fată de aceştia a unor tarife diferenţiate faţă de cele aplicate pentru aceleasi servicii agentilor economici desprinsi din fosta SNCFR. În felul acesta operatorii feroviari privaţi au fost pusi într-o poziţie dezavantajoasă pe piaţa de transport de marfă pe calea ferată.

Pentru aceste fapte Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă SA a fost sancţionată de Consiliul Concurenţei cu amendă în valoare de 26.987.010 lei, reprezentând 2% din cifra sa de afaceri pe anul in care s-a constatat fapta, respectiv anul 2006

CAPITOLUL 4

Politica în domeniul concentrărilor economice

Când firmele se unesc, printr-o fuziune, printr-o achiziţie, sau prin înfiinţarea unei întreprinderi mixte, în general, impactul asupra pieţei este pozitiv. Corelarea activităţilor firmelor le permite realizarea sinergiei în multe domenii, cum ar fi cercetarea și dezvoltarea de produse noi. Uneori, firmele pot implementa măsuri de restructurare care vor reduce costurile de producţie sau de distribuţie pentru firma nouă Astfel, ele pot deveni mai eficiente pe piaţă. Concurenţa se intensifică şi consumatorul final va beneficia de servicii de calitate superioară, oferite la preţuri accesibile.

În dublul context al mondializării schimburilor și expansiunea pieţei interne Comunitare intrprinderile se simt împinse să fuzioneze în Comunitatea Europeană

43

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţapentru a putea avea dimensiuni care să le permită să ramână competitive şi să fie prezente pe pieţele aflate în expansiune continuă.

Tendinţa de fuzionare s-a intensificat în ultimii ani pe tot cuprinsul Uniunii Europene.

4.1 Conceptul de concentrare economică

O înţelegere (de exemplu cartelurile) reprezintă un acord între întreprinderi care, din punct de vedere juridic rămân independente, în vreme ce, în cazul unei concentrări, structura internă a acestora se modifică. Concentrarea economică31 se referă la situaţia în care un număr redus de agenţi economici deţin o pondere ridicată a activităţii economice – exprimată prin totalul vânzărilor, activelor sau forţei de muncă utilizate, etc. – pe o anumită piaţă (mărimea indicatorilor respectivi caracterizează gradul de concentrare economică la un moment dat).Concentrările pot îmbrăca diferite forme precum:

Fuziuni între doi sau mai mulţi agenţi economici; Dobândirea controlului asupra altui agent economic sau asupra unei părţi a

acestuia, fie prin particiapre la capital, fie prin cumpărarea de elemente de activ, printr-un contract sau prin alte mijloace;

Entităţi economice comune - atunci când noua entitate economică comună este o nouă persoană juridică autonomă, operaţiunea este o concentrare, atunci cînd asocierea are ca efect coordonarea comportamentului concurenţial între agenţi economici independenţi, acţiunea se înscrie mai degrabă în cadrul controlului înţelegerilor anticoncurenţiale.

Astfel, fuziunile şi achiziţiile- pe care reglementările UE le numesc concentrări- sunt definite ca schimbări care conduc la unificarea deciziei în cadrul a două sau mai multe firme implicate. Acestea pot fi clasificate în orizontale, verticale şi conglomerate, implicând firme cu activităţi sau cu profiluri de activitate diferite.

Fuziunile conglomerate – au loc în momentul combinaţiei unor întreprinderi neînrudite din punctul de vedere al obiectului de activitate. Scopul lor principal constă în diversificarea internaţională a riscului şi creşterea beneficiilor din economiile de scopuri („economies of scope”). În general, teoria economică nu tratează pe larg fuziunile conglomerate, întrucât nu conduc la concentrarea prea mare a puterii pe o “piaţă”. Acest lucru se reflectă în atitudinea în general tolerantă faţă de ele a politicii concurenţiale, deşi unii economişti şi-au

31 Economia Integrarii Europene-Note de Curs Prof.Univ.Dr Gabriela Dragan, Bucuresti 2007

44

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţamanifestat preocuparea faţă de avantajele firmelor conglomerate în termeni de capacitate de discriminare sau comportament acaparator şi răspândirea riscului.

Fuziunile verticale – au loc atunci când o companie îşi uneşte patrimoniul cu cel al unui furnizor sau cumpărător al produselor sale: fuziuni în amonte („backward integration” sau „upstream vertical mergers”) şi fuziuni în aval („forward integration” sau „down vertical mergers”). Este cazul, de exemplu, al unui producător de oţel care achiziţionează o mină de fier sau de cărbune sau al unui producător de petrol care achiziţionează o companie petrochimică. Opţiunea pentru această formă de fuziune vizează creşterea valorii în lanţul de producţie, prin reducerea incertitudinii/riscurilor în aprovizionare sau desfacere, dar şi a costurilor de vânzare – cumpărare („economies of scope”). Companiile care optează, în general, pentru această formă de fuziune sunt cele din industriile de maşini electrice şi automobile

Cele mai importante sunt însă fuziunile orizontale care au loc atunci când o firmă se combină cu altă firmă, din acelaşi domeniu de activitate; acestea sunt, aşadar, companii concurente în acelaşi sector economic. Numărul acestora a crescut mult în ultimii ani, pe fondul restructurării globale a multor sectoare industriale, ca răspuns la progresul tehnologic şi liberalizarea pieţelor. Prin consolidarea resurselor celor doi parteneri se obţine un efect sinergic, atât în termenii evaluării activelor astfel combinate, cât şi ca şi cotă de piaţă. Industriile vizate în mod tipic de acest tip de fuziuni sunt: industria farmaceutică, construcţii de maşini, prelucrarea petrolului şi, recent, sectorul serviciilor industriale. Riscul de anihilare a concurenţei determină, adeseori, ca fuziunile orizontale să facă obiectul interdicţiilor prin lege, deoarece intră în conflict cu legislaţia antitrust.

Fuziunea este tratată în general ca o formă de achiziţie şi cunoaşte două forme: absorbţia şi achiziţia pură.

Absorbţia 32 este tranzacţia prin care o firmă achiziţionează integral o altă firmă; firma achiziţionată dispare iar acţionariatul acesteia primeşte în locul vechilor acţiuni titluri ale firmei cumpărătoare, la un anumit raport de schimb.

Firma achizitoare dobândeşte toate drepturile patrimoniale ale firmei absorbite şi în acelaşi timp, toate obligaţiile acesteia.

Fuziunea pură sau consolidarea este operaţiunea prin care două sau mai multe firme se unesc într-o companie nouă, firmele respective (originare) încetându-şi existenţa juridică. Acţionarii firmei fuzionate primesc în schimbul vechilor acţiuni, acţiuni la compania nou înfiinţată.33

32 engl. statutory merger33 Gheorghe Hurduzeu- Achiziţiile internaţionale de firme pe piaţa de capital, teză de doctorat, ASE Bucureşti, 1999

45


4.2 Legislaţia comunitară şi legislaţia naţionaţă în domeniul concentrărilor economice.

Concentrarea excesivă a puterii economice a firmelor este considerată o ameninţare pentru concurenţa liberă şi echitabilă pe pieţele Comunităţii, deoarece poate să conducă la crearea sau întarirea poziţiei dominante.

Până în 1990, controlul operaţiunilor de concentrare economică (fuziuni şi achiziţii) a fost exercitat de Comisia Europeană pe baza articolelor 81 si 82 ale Tratului CE (actualele articole 101 şi 102). Numărul mare de fuziuni şi achiziţii din anii 80 în cadrul procesului de restructurare a companiilor, stimulat de liberalizarea pieţei de capital, implica riscul ca întarirea poziţiei lor prin acest proces de concentrare să ridice noi bariere la intrarea pe piaţă a companiilor concurente, subminând astfel realizarea obiectivelor pieţei unice. Tendinţa de concentrare economică a semnalat autorităţilor comunitare lipsa unei politici în acest domeniu şi nevoia de a asigura un control direct prin introducerea unor prevederi mai riguroase, rapide şi eficiente care să raspundă principiilor stabilite de Tratatul CE.

Astfel Regulamentul Fuziunilor (Merger Regulation), a fost adoptat în 1989, dupa circa 15 ani de dezbateri aprinse, şi a intrat în vigoare în septembrie 1990. Regulamentul Fuziunilor se aplică atât la crearea, cât şi la întarirea poziţiei dominante, deoarece prevede notificarea fuziunilor către Comisie şi posibilitatea ca ele sa fie acceptate sau respinse înainte de a fi realizate efectiv.Acesta a fost primul regulament european care a conferit Comisiei o competenţă exclusivă în examinarea marilor operaţiuni de concentrare transfrontalieră din Europa, pentru a aprecia efectele lor potenţiale asupra concurenţei.

Modificările aduse de noul Regulament 139/2004 (în vigoare de la 1 mai 2004), au fost unele de substanţă, atât în plan juridic cât şi procedural. Astfel, testul aplicat în evaluarea concentrărilor economice a fost reformulat, fiind simplificat şi sistemul procedural astfel încât firmele să nu mai cheltuiască bani şi timp pentru a notifica o concentrare într-o ţară în care ea nu urma a fi şi evaluată. De pildă, părţile pot acum cere ca analiza să fie efectuată de către Comisie sau de către un anumit stat membru, înainte de a porni la notificarea propriu-zisă (opţiune care nu exista până acum).

Astfel, Regulamentul 4064/89 modificat prin Regulamentul 139/2004 stabileşte că: „operaţiile de concentrare de dimensiuni comunitare, care creează sau întăresc o poziţie dominantă şi care au drept consecinţă împiedicarea concurenţei efective pe piaţa comunitară sau într-o zonă semnificativă a acesteia, trebuie declarate incompatibile cu piaţa comună”.

46

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţaO operaţiune de concentrare – fuzionare a mai multor întreprinderi sau de preluare a controlului asupra mai multor întreprinderi este de dimensiune comunitară, atunci când:

cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de toate întreprinderile vizate este superioară valorii de 5 miliarde euro;

cifra de afaceri totală realizată în mod individual în cadrul Comunităţii, de cel puţin două din întreprinderile vizate, reprezintă o valoare mai mare de 250 milioane euro, condiţia fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.

Dacă pragurile menţionate anterior nu sunt atinse, avem totuşi de a face cu o concentrare de tip comunitar dacă:

cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de firmele vizate reprezintă un nivel superior valorii de 2.5 miliarde euro;

în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra de afaceri totală realizată de firmele vizate este superioara valorii de 100 milioane euro;

în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra de afaceri realizată în mod individual de cel puţin doua firme vizate este superioară valorii de 25 milioane euro;

cifra de afaceri totală realizată în mod individual în cadrul UE de cel puţin dou din firmele vizate reprezintă un nivel superior valorii de 100 milioane euro, condiţia fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.Atunci când cota de piaţă a firmelor în cauză nu depăşeşte 25%, nici în

cadrul Pieţei comune, nici într-o zonă semnificativă a acesteia, concentrarea este considerată compatibilă cu reglementările comunitare.

Concentrările vizate trebuie să fie notificate către Comisie, care dispune de un termen limitat pentru a se pronunţa.

47

Comisia trebuie să decidă în decurs de o lună dacă are sau nu obiecţiuni cu privire la fuziune

Comisia deschide o investigaţie cu consultarea statelor membre

Se poate finaliza oferta

Dacă fuziunea este compatibilă cu regulile comunitare, ea va fi finalizată. În caz contrar se va decide oprirea acesteia

Dacă DA Dacă NU


Fig Procedura comunitară cu privire la fuziuni

În cazul unei fuziuni, aceasta trebuie notificată de fiecare din părţile implicate, în vreme ce, în celelalte cazuri, notificarea trebuie făcută de persoana/agentul economic care dobândeşte controlul asupra altui agent economic sau asupra unei părţi a acestuia. Comisia poate refuza autorizarea concentrării notificate, poate emite o decizie pozitivă sau poate da o autorizaţiesub anumite condiţii.

În mod concret, Regulamentul 139/2004 oferă Comisiei dreptul de a examina concentrările înainte de realizarea acestora astfel încât să poată fi examinată compatibilitatea cu piaţa internă în timp util. Acest lucru implică două aspecte:

se verifică dacă operaţia respectivă intră în câmpul de aplicare al reglementării, prin determinarea pieţei produsului şi a pieţei geografice în cauză;

se apreciază compatibilitatea între respectiva concentrare şi piaţa internă,folosindu-se drept criteriu poziţia dominantă (se verifică dacă această concentrare „creează sau întăreşte o poziţie dominantă având drept consecinţă faptul că s-a produs o limitare semnificativă a concurenţei în interiorul Pieţei Comune).

Activitatea Comisiei de control al operaţiunilor de concentrare economică este în general considerată un succes şi s-a înscris în directiile indicate de Consiliul European, de facilitare a acestui tip de operaţiuni şi orientare către o concurenţa mai intensă, impusa atat de procesul complex de reforma declanşat în UE, cât şi de cerintele globalizării. Au existat şi critici, potrivit cărora Comisia nu a fost suficient de restrictivă în evaluarea fuziunilor şi achizitiilor deoarece a ramas vulnerabilă la presiunile statelor membre, care doresc să încurajeze concentrarile care creează companii naţionale mai mari, capabile să concureze pe plan internaţional – asa-numiţii „campioni naţionali”.

48


La nivel naţional controlul concentrărilor economice este reglementat în capitolul III, art. 11 – 16 din Legea nr. 21/1996.

Scopul controlului concentrărilor economice de către Consiliul Concurenţei este de a veghea împotriva creării de monopoluri sau agenţi economici cu poziţie dominantă pe piaţă, care pot conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia cu efecte nefavorabile asupra consumatorilor.

Reglementările în privinţa definiţiei unei concentrări economice, a agenţilor economici implicaţi şi a grupurilor din care aceştia fac parte sunt similare în legislaţia românească şi cea comunitară. Orice schimbare calitativă a controlului asupra unui agent economic sau asupra unei afaceri desfăşurate de un agent economic, realizată prin una dintre următoarele modalităţi:

Achiziţionarea unui agent economic, sau a unei părţi a acestuia, de către un alt agent economic (sau mai mulţi);

Achiziţionarea unui agent economic, sau a unei părţi a acestuia, de către o persoană fizică deţinătoare, la momentul achiziţiei, a controlului asupra unui alt agent economic;

Fuziunea dintre doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi; Constituirea unei societăţi în comun de către doi, sau mai multi agenţi

economici, societate în comun care nu are ca obiect coordonarea comportamentului concurenţial al societăţilor “mamă” (situaţie care ar constitui o înţelegere anticoncurenţială şi nu o concentrare economică), constituie o concentrare economicæ.Sunt supuse controlului şi trebuie notificate la Consiliului Concurenţei

concentrările economice la care: cifra de afaceri cumulată realizată la nivel mondial de către toţi agenţii

economici implicaţi depăşeşte echivalentul in lei a 10 mil euro cifra de afaceri realizată în România de către cel puţin doi agenţi

economici implicaţi depăşeşte, pentru fiecare în parte, echivalentul în lei a 4 mil euro.Partea implicată care are obligaţia notificării operaţiunii la autoritatea de

concurenţă este achizitorul, persoană fizică sau juridică, în cazul unei achiziþii sau cei care crează o entitate economică în comun.

În anul 2008 , în urma omisiunii notificării unei operaţiuni de concentrare economică, Consiliul Concurenţei a aplicat sancţiuni unui număr de 7 agenţi economici, valoarea amenzilor reprezentând aproximativ 1% din cuantumul total al amenzilor stabilite prin decizie în anul 2008.(vezi anexa 3)

49


4.3 Studiu de caz: Concentrarea economică SC Ursus Breweries SA- SC Bere Azuga SA

La data de 06.02.2009, SC Ursus Breweries SA Bucuresti a notificat, in conformitate cu prevederile art.15 alin. (1) din Legea concurentei nr.21/1996, republicata, concentrarea economica realizata prin dobandirea controlului unic direct asupra SC Bere Azuga SA Azuga.

4.3.1 Piaţa românească a beriiÎn ultimii 10 ani industria berii din Romania a avut o evoluţie pozitivă în

ceea ce priveşte calitatea, diversitatea mărcilor şi producţia realizată. Această evoluţie a fost posibilă datorită unor politici ambiţioase ale investitorilor străini care au determinat creşterea competiţiei pe piaţa internă. În această perioadă, consumul de bere în România a crescut anual cu aproximativ 10- 15%. Consumul mediu de bere pe cap de locuitor este în prezent în România de 81 litri pe an, comparativ cu 160 de litri pe an în Cehia, 118 litri în Germania şi 111 litri în Austria.

Producţia de bere a înregistrat o tendinţă de scădere în perioada 1993-1997 (în 1997 atingând nivelul minim de 7.651 mii hl). Începând cu 1997, anul intrării pe piaţa românească de bere a producætorilor străini, producţia de bere a intrat pe un trend crescător, iar importurile au scăzut foarte mult.

Piata românească a berii este dominată de patru mari companii internaţionale SAB Miller ,InBev (Interbrew), Heineken (Brau Union) ,United Breweries Bereprod (Tuborg)

SAB Miller deţine în Romania patru fabrici de bere (Cluj Napoca, Timişoara, Brasov şi Buzău) şi, prin produsele sale, acoperă toate segmentele de piaţă, astfel: pe segmentul super premium deţine mărcile Peroni; pe segmentul premium deţine mărcile Ursus, Redd’s, Urquell, Dreher, pe segmentul mediu deţine mărcile Stejar şi Timişoreana, iar pe segmentul economic deţine mărcile Ciucas ş Kobanyai.

Tuborg se axează ca volum de vâzăi, pe un portofoliu de mărci premium (Tuborg) si mediu (Skol, Holsten), avand insa si marci superpremium (Carlsberg, Guiness).

InBev deţine în România 2 fabrici de bere, la Ploieşti şi Blaj, produsele sale fiind următoarele: Stella Artois, Leffe, Hoegaarden pe segmentul super premium, Beck’s pe segmentul premium, Bergenbier pe segmentul mediu, Noroc, Lowenbrau pe segmentul economic.

50


Grupul Heineken deţine în România fabrici de bere, la Haţeg, Craiova, Miercurea Ciuc,Constanţa şi Târgu Mureş, având în portofoliu o gama de mărci ce acoperă toate segmentele de piaţă. Mărcile Heineken comercializate pe piaţă romanească sunt: Goesser, Heineken, Zipfer aparţinând segmentului super premium, Ciuc, Silva aparţinând segmentului premium, Golden Brau, aparţinând segmentului mediu şi mărci aparţinând segmentului economic al pieţei precum Bucegi, Harghita, Gambrinus şi Hategana.

Tabelul 4.1Companie

Segmente SAB Miller InBev Heineken

United Breweri

es Berepr

odSuperpremium

Peroni Stella Artois

Goesser Carslberg

Leffe Heiniken GuinessHoegaarden Zipfer

Premium Ursus Becks Ciuc TuborgRedd’s, SilvaUrquell,Dreher

Mediu Stejar Bergenbier GoldenBrau SkolTimisoreana Holsten

Economic Ciucaş Noroc BucegiKobanyai Lowenbrau Harghita

GambrinusHaţegana

La sfârşitul anului 2008 structura pieţei berii calculată la volum era următoarea: Heineken Romania (Brau Union) 26,7% Ursus Breweries, membră a grupului Sabmiller Plc 23%, InBev România (Interbrew) 20% United Romanian Bereprod Breweries (URBB) 10%

51


Fig 4.1 Cote de piaţă4.3.2 Descrierea operaţiunii de concentrare economică

4.3.2.1 Părţile implicateURSUS BREWERIES este membră a grupului Sabmiller Plc. Compania

deţine 4 fabrici de bere, în Cluj-Napoca, Timişoara, Buzău şi Braşov şi are un număr de peste 1.500 angajati. Mărcile deţinute în portofoliu sunt: Pilsner Urquell, Peroni, Ursus, Timişoreana, Stejar şi Ciucaş.

Ursus Breweries a înregistrat in 2008 o cifră de afaceri 207 milioane euro în creştere cu circa 23% fata de anul precedent , şi un profit net de 123,9 milioane de lei (35,1 mil. euro). Cu aceste valori societatea a intrat în topul celor mai profitabile companii românesti alături de Petrom, Orange, Vodafone, Lafarge, Carpatcement, Holcim, Romtelecom şi liderii bankingului local.

BERE AZUGA este o companie înfiinţată în anul 1870 de către firma Grund Rădulescu & Co, sub forma unei societăţi în comandită, cu o capacitate de 200.000 hectolitri/an. Situată în Azuga, judeţul Prahova, compania avea un efectiv de peste 170 angajaţi în anul 2009 şi produce o gamă largă de sortimente de bere, cu piaţa principală de desfacere în România.

Bere Azuga a înregistrat în primele nouă luni ale anului 2008 pierderi de 4,2 milioane de ei (1,1 milioane de euro)34, după ce în perioada similară din 2007 a înregistrat un profit net de 875.000 de lei. Cifra de afaceri a crescut uşor, cu 3%, de la 23,3 milioane la 24 de milioane de lei.

4.3.2.2 Piaţa relevantă a produsului

34 www.cotidianul.ro

52

http://www.cotidianul.ro/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Prahova

http://ro.wikipedia.org/wiki/Azuga

http://ro.wikipedia.org/wiki/1870

http://ro.wikipedia.org/wiki/Companie


Piaţa relevantă a produsului este definită ca fiind piaţa producţiei şi a comercializării berii. O delimitare a pieţei berii se poate face în funcţie de modul în care aceasta este consumată. Astfel, se poate identifica o piaţă a berii consumată la locul cumparării, adică o piaţă a berii comercializată prin sectorul HoReCa35, dar şi o piaţă a berii consumată acasă, sau în diverse locuri, altele decât punctul de vânzare, adică o piaţă a berii comercializată prin sectorul retail.

O alta distincţie între diferitele produse de pe piaţa berii se poate face grupându-le în diferite segmente: super premium, premium, mediu, economic.Criteriile în funcţie de care se poate face o delimitare a pieţei în aceste segmente sunt diverse şi eterogene, fiecare în parte putând fi considerat ca factor distinctiv între diferitele produse de bere, şi anume: preţul, aria de distribuţie (naţional sau local/regional), publicitatea, imaginea de marcă a unui produs, aşa cum este percepută de consumatori. În general, berea importata este considerată ca fiind o bere premium, indiferent de pozitionarea ei pe piaţă de unde provine. Pe de altă parte, argumentele care nu susţin o asemenea împartire a pieţei sunt substituibilitatea deplină din punctul de vedere al ofertei, faptul că nu există diferenţieri majore în termeni de calitate, gust, conţinut alcoolic, prezentare, ambalaj şi existenţa unor canale comune de comercializare. Se poate afirma că statutul de produs premium este rezultatul modului în care producatorul poziţionează respectivul produs pe piaţă.

4.3.2.3 Piaţa geografică relevantăMajoritatea producătorilor de bere sunt prezenţi pe tot teritoriul României şi

au organizată o reţea naţională de distribuţie. Produsele acestora concurează la nivel naţional între ele, dar şi cu produselor unor producatori mai mici, pe arii regionale care se suprapun şi a caror reuniune echivalează cu piaţa naţională. De asemenea, nu există bariere de comercializare a produselor de bere care să izoleze o regiune de alte regiuni. Prin urmare, o eventuală fragmentare a pieţei româneşti de bere pe criterii geografice nu se justifică. Structura cererii are, de asemenea, o dimensiune naţională, întrucat distribuitorii plasează comenzi atât către producatorii cu acoperire naţionala, cât şi către cei cu acoperire locală. Având în vedere aceste elemente, piaţa relevantă a berii are o dimensiune naţională.

4.3.3Efectele concentrării economice asupra mediului concurenţial.

La data de 28 ianuarie 2009 Ursus a achiziţionat de pe piaţa de capital un număr de acţiuni reprezentând 70,56% din capitalul social al Bere Azuga.Astfel

35 HoReCa-hoteluri, restaurante, cafenele

53

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţadobândirea controlului unic de către Ursus asupra Bere Azuga constituie o concentrare economică36

Operaţiunea a fost notificată Consiliului Concurenţei având în vedere că cifra de afaceri cumulată a agentilor economici implicaţi în operaţiunea de concentrare economică, în anul 2008, a depaşit pragul de 10 milioane euro37, şi există doi agenţi economici implicaţi în operaţiune care realizează pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifra de afaceri ce depăşeşte pragul de 4 milioane euro.

În urma realizării concentrarii economice, prin preluarea cotei de piaţa a Bere Azuga,Ursus nu işi modifică poziţia pe piaţa berii în România, rămânând al doilea concurent de pe piaţă. Lider al pieţei berii din România este Heineken cu 26,7% Ursus deţine, în urma concentrarii economice analizate, o cotă de piaţă de cca 24,5% urmat de către InBev, care este cel mai mare producator de bere la nivel mondial, cu o cotă de piaţă în România de 20%. Urmează Tuborg şi European Drinks, cu cote sensibil egale, de cca.10%, respectiv 9,8%. Ceilalţi mici producători independenţi insumează mai puţin de 9% din piaţă.Atât Ursus, cât şi Bere Azuga deţin societăţi de distribuţie. Ursus a comercializat prin intermediul SC ANDIP Distribution SRL, iar Bere Azuga a distribuit prin intermediul BAD Prahova şi BAD Brasov .Atât Ursus, cât şi Bere Azuga, comercializează însa majoritatea producţiei prin intermediul unor distribuitori terţi ne-exclusivi. Având în vedere cota mică de piaţa a Bere Azuga, aproape nesemnificativă, pe care o preia Ursus, concentrarea economică în cauză nu ridică probleme din punct de vedere concurenţial pe piata relevantă românească a berii.

În concluzie operaţiunea de concentrare economică analizată conduce în principal la suprapuneri pe orizontală în ceea ce priveşte activităţile parţilor pe piaţa românească a berii şi, având în vedere elementele analizate, respectiv poziţia pe piaţă a agenţilor economici implicaţi şi cotele de piaţă ale concurenţilor, aceasta nu ridică probleme din punct de vedere concurenţial.

Operaţiunea de concentrare economică notificată nu are ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante care ar putea să conducă la restrangerea, înlaturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe pieţele relevante identificate.

36 În sensul art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicata.37 prevazut la art. 14 din Legea concurentei nr. 21/1996, republicata

54


CONCLUZII

În realitate concurenţa perfectă nu există, ea este o situaţie ideală, spre care se tinde şi de fapt forma concretă de manifestare a concurenţei este cea imperfectă, în care participanţii ce se diferenţează între ei după o serie de criterii, dispun de o forţă economică diferită, de informaţii mai restrânse sau mai ample şi de o importanţă diferită.

Pilitica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare de fiecare stat.

Rolul esenţial al politicii comunitare a concurenţei în asigurarea unei liberalizări economice care să permită pieţelor să se dezvolte spre o concurenţă liberă şi corectă este recunoscut la nivel mondial.

Una din cheile succesului integrării economice europene a constituit-o existenţa, încă de la începutul construcţiei comunitare a unei politici comune în domeniul concurenţei. După 40 de ani de funcţionare, această politică continuă să

55

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţafie o condiţie necesară pentru existenţa Pieţei Interne Unice ce asigură libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor.

Libera concurenţă între firme favorizează inovaţia, reduce costurile de producţie, creşte eficienţa economică şi în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulate de mediul concurenţial, firmele oferă astfel produse şi servicii competitive din punctul de vedere al calităţii şi al preţului.

Politica în domeniul concurenţei este esenţială în realizarea pieţei interne, raţiunea de a fi a acesteia fiind tocmai aceea de a permite tuturor firmelor să concureze în condiţii egale pe pieţele oricărui stat membru. De aceea este importantă o mai bună implicare a consumatorilor, creşterea transparenţei în adoptarea deciziilor, precum şi întărirea cooperării internaţionale.

Politica în domeniul concurenţei a evoluat ca fiind una din cele mai importante politici comunitare. Trebuie ţinut seama şi de faptul că ţările membre au propriile lor reglementări în domeniul concurenţei, limita între competenţele naţionale şi comunitare fiind uneori dificil de trasat.

România are nevoie de o politică naţională de promovare a competitivităţii prin calitate dar şi de o politică naţională de educare a consumatorilor. Aceste politici implică parteneriate public- private în care membrii săi au drepturi şi obligaţii clare şi transparente.

Mentalităţile, atitudinile şi comportamentele contra- productive pot fi reduse- şi uneori, chiar eliminate- atunci când şi acolo unde ele sunt conştientizate şi se acţionează în mod adecvat în acest sens.

BIBLIOGRAFIE

1. Drăgan Gabriela- Uniunea Europeană, între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale Uniunii Europene, Editura ASE, 20052. Drăgan Gabriela- Note de curs-Economia Integrării Europene,Bucureşti 20073. Dima Alina-Mediul european de afaceri.Politica în domeniul concurenţei, Editura ASE ,20074. Gavrilă Ilie, Gavrilă Tatiana- Competitivitatea şi mediul concurenţial. Promovarea şi protejarea concurenţei în Uniunea Europeană, Editura Economică Bucureşti 20085. Hurduzeu Gheorghe-Achiziţiile internaţionale de firme pe piaţa de capital-teza de doctorat , ASE Bucureşti 2007.

56

Practici anticoncurenţiale şi politica privind concurenţa6. Moşteanu Tatiana-Concurenţa-abordări teoretice şi practice, Editura Economică 20007. Niculescu N.G.,coord. Adumitrăcesei Ioan- Teorii şi politici economice pentru România, vol. 1, Iaşi, 20038. Petre Prisecaru-Politici comune ale Uniunii Europene”, Editura Economica, Bucuresti, 20049. Pascal Ileana,Vrabie Codru-Politica în domeniul concurenţei,Bucureşti, 200210.Ştirbu Elena-Economie, Editura Sedcom Libris, Iaşi 200511.Voiculescu Dan-Competiţie şi competitivitate, Editura Economică, Bucureşti 200112.Paralelism şi convergenţă în politicile contemporane în domeniul concurenţei- Institutul European din România nr.19, noiembrie 200613.Consiliul Concurenţei- Raport anual 2007,2008,200914.Politica de concurenţă şi cetăţeanul, Comisia Europeană, Luxemburg, 200215.www.competition.ro- Date de bilanţ.Activitatea Consiliului Concurenţei 200916.www.competition.ro- Legea concurenţei nr.21/1996 republicată17.www.competition.ro-Decizii ale Consiliului Concurenţei18.www.competitions.ro- Revista competitions reviw19.www.europa.eu.com20.www.capital.ro21.www.cfrmarfa.ro22.www.cotidianul.ro23.http://eur-lex.europa.eu.24.http://www.biblioteca-digitala.ase.ro

57

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/

http://eur-lex.europa.eu/

http://www.cotidianul.ro/

http://www.cfrmarfa.ro/

http://www.capital.ro/


Documents

Practici Anticoncurentiale Si Politica Privind Concurenta