1

PRACTICI NOTARIALE

UNITATEA DE INVATARE NR.1 - Consideratii generale asupra disciplinei “ Practici notariale” –drept notarial -Notiunea si importanta disciplinei. - Obiectul disciplinei “Practici notariale” – drept notarial - Motivaţie curriculară - Scopul unităţilor de învăţare. - Structura cursului - Bibliografie. UNITATEA DE INVATARE NR. 2 - Statutul funcţiei de notar public -Caracterul public instituţiei notariale - Notarul consilier legal al părţilor - Caracterul liberal al profesiei de notar public UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3 SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.1 - actul notarial -noţiunea actului notarial , categorii de înscrisuri preconstituite Secţiunea 1 – noţiunea actului notarial Secţiunea 2 – categorii de înscrisuri preconstituite UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3 SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2 Actul notarial Secţiunea 1 – - rolul notarului public în constatarea vointei juridice a autorilor actelor juridice civile , incheiate in fata sa. înscrisul notarial în procesul civil Secţiunea 2 – înscrisul notarial în procesul civil. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4 SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1 -reguli comune tuturor actelor notariale -procedura actelor notariale -reguli comune pentru îndeplinirea actelor notariale UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4 SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2 -îndeplinirea actelor notariale. -procedura actelor notariale -reguli comune pentru îndeplinirea actelor notariale UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5 -autentificarea actelor -noţiuni prealabile -procedura autentificãrii UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.6 1.procedura succesorală noţiuni prealabile 2.competenta notarului in materie succesorala 3.deschiderea procedurii succesorale 4. măsurile de inventariere, conservare şi administrare a bunurilor succesorale.

2

5. desfăşurarea procedurii succesorale 6. suspendarea procedurii succesorale 7. încheierea procedurii succesorale. certificatul de moştenitor sau legatar. 8. succesiunea vacantă UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.7 -alte proceduri notariale : 1.legalizarea semnãturilor si a sigiliilor 2.procedura legalizãrii copiilor 3.efectuarea si legalizarea traducerilor 4.darea de datã certã inscrisurilor 5.certificarea unor fapte constatate de notar 6.primirea in depozit a unor inscrisuri, documente si valori 7. eliberarea de duplicate ale inscrisurilor notariale si reconstituirea actelor originale 8.actele de protest al cambiilor, cecurilor si al altor titluri la ordin 9.procedura divorţului pe cale notarială UNITATEA DE INVATARE NR.1 INTRODUCERE OBIECTIVELE CURSULUI I.Consideratii generale asupra disciplinei “ Practici notariale” –drept notarial 1.Notiunea si importanta disciplinei. Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementeaza modul de organizare a activitatii notariale, statutul notarului public si procedura de întocmire a actelor notariale. Enuntarea acestei definitii sintetice releva existenta unor norme juridice cu caracter diferit: unele sunt norme ce privesc doar organizarea activitatii notariale si structura organelor care o exercită sau o coordoneaza; altele se refera la procedura de întocmire a diferitelor acte notariale. Activitatea notariala asigura persoanelor fizice si juridice, astfel cum precizeaza chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, republicată „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum si exercitiul drepturilor si ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea". Din aceste dispozitii legale se poate desprinde si importanta deosebita a activitatii notariale si, implicit, a dreptului notarial. Într-adevar, societatile moderne si cu o solida economie de piata se caracterizeaza printr-o multiplicare accentuata a raporturilor juridice la care participa persoanele fizice si tot mai multe persoane juridice. Participarea la viata juridica implica, cu necesitate, respectarea unei anumite ordini de drept si a valorilor ocrotite de aceasta. Datorita acestui fapt actele juridice nu se pot întocmi fara respectarea unor conditii legale, fie ele de forma, fie de fond. Unul din marile principii ale dreptului civil este fara îndoiala acela al consen-sualismului. Aceasta înseamna ca, în general, simplul acord de vointa al partilor este generator de drepturi si obligatii corelative. Prin urmare, partile nu sunt tinute sa recurga la constatarea raporturilor lor civile sau comerciale printr-un act întocmit în fata unui notar public. Cu toate acestea, siguranta circuitului civil recomanda constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar printr-un înscris întocmit si autentificat de un specialist al dreptului, adica de un notar public. întocmirea unui înscris autentic, care sa constate raportul juridic civil sau comercial realizat de parti, este dorit si solicitat adeseori de parti, ceea ce reprezinta

3

o garanţie solidă a conservării drepturilor lor. Alteori, forma autentică a actului reprezintă chiar o condiţie de valabilitate a contractului sau operatiei juridice întocmite de părţi. Formalismul reprezinta o caracteristica a actelor notariale. Dar formele nu sunt un scop în sine ci o necesitate determinata tocmai de necesitatea garantarii circuitului juridic civil si comercial. în epoca moderna, se poate constata chiar si o anumita renastere a formalismului juridic1. Dreptul notarial se constituie, în ultimul timp, într-unul din domeniile juridice cele mai dinamice. Activitatea notariala este implicata azi nu numai în domeniile traditionale, ca: dreptul contractelor, succesiuni, drepturi reale, ci si în dreptul afacerilor si în dreptul comercial. O expresie a acestei realitati o constituie si numarul mare de notari publici care-si desfasoara azi activitatea în tara noastra, precum si în alte tari democratice. 2.Obiectul disciplinei “Practici notariale” – sau drept notarial. Din definitia deja enuntata si din ansamblul reglementarilor în vigoare se poate desprinde cu usurinta si obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele juridice privitoare la organizarea activitatii notariale, statutul notarului public si la procedura de întocmire a actelor notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit si din normele privitoare la procedura succesoral notariala. Obiectul dreptului notarial coincide si cu obiectul disciplinei aferente acestui domeniu. Aceasta nu înseamna ca obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la institutiile deja enuntate si care au esentialmente un caracter organizatoric si procedural. Domeniul de interes al dreptului notarial este însa mult mai larg si cuprinde varii domenii juridice. Avem în vedere, în primul rând, institutii importante ale dreptului civil, cum sunt cele privitoare la: contracte, una din materiile predilecte ale dreptului notarial, succesiuni, drepturi reale si publicitate imobiliara. Dreptul familiei, îndeosebi prin institutiile privitoare la capacitatea persoanelor fizice si juridice si la reprezentarea lor, este si el implicat în activitatea notariala. Dreptul comercial este si el tot mai mult implicat în activitatea notarului public. Din aceasta sfera de interes, pentru dreptul notarial, nu trebuie ignorate nici normele dreptului international privat si ale dreptului comertului international, căci circuitul valorilor materiale se înscrie, în epoca în care traim, în cadrul unor tendinţe de accelerare a procesului de integrare economica regională şi chiar de globalizare accentuată. Iată de ce disciplina pe care o studiem – Practici notariale - ar trebui sa formeze obiect de studiu la toate facultatile de profil juridic din România. Pentru a fi rigurosi trebuie sa recunoastem ca Uniunea Nationala a Notarilor Publici -prin Consiliul sau - a facut deja demersuri pentru cuprinderea în planurile de învatamânt a acestei discipline juridice, astfel cum ea se studiaza si în alte tari democratice. Solutia nu a fost însa promovata, pâna în prezent, la toate facultatile de profil juridic din România. Lipsa de interes pentru studiul dreptului notarial se justifica, cel putin în parte, prin faptul ca normele care-l alcatuiesc nu se constituie într-o ramura de drept traditionala. Dar, pentru noi, întrebarea cardinala este tocmai aceea de a cunoaste daca dreptul notarial este sau nu o ramura de drept. în doctrina româneasca aceasta problema nu a fost supusa unei analize riguroase si nici nu exista puncte de vedere divergente în materie. In dreptul francez autonomia dreptului notarial ca ramura de drept este controversata, în pofida faptului ca civilisti de mare prestigiu considera ca ne aflam în prezenta unei „ramuri speciale de drept" (A. Colin, H. Capitant, Cours de droit civil francais, 1924). În ceea ce ne priveşte socotim că , pentru viaţa juridică este necesară introducerea acestei materii de studiu pentru toţi studenţii facultăţilor de drept.

4

MOTIVAŢIE CURRICULARĂ Syllabusul de faţă îşi propune prezentarea activităţii notariale –ca activitate publică , ce se realizează prin forme procedurale specifice ce au ca obiect soluţionarea cererilor persoanelor fizice sau juridice , prin care acestea solicită asistenţă juridică notarială în vederea constatării raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase , precum şi în vederea asigurării exerciţiului drepturilor subiective civile şi ocrotirea intereselor legale ,prin întocmirea înscrisurilor corespunzător voinţei reale a părţilor solicitante , cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege sau cerute de părţi ,a normelor de ordine publică şi a bunelor moravuri , precum şi prezentarea tuturor procedurilor notariale , inclusiv a procedurii succesorale. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând să identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria disciplinelor de drept. De asemenea printr-o selecţie atentă a tematicii a fost posibilă corelarea cunoştinţele dobândite la Practici notariale cu aplicarea în practică a acestora. Nu , în ultimul rând, acest curs vine să aprofundeze noţiuni specifice domeniului, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate rezolva cel care studiază această disciplină Cursul se doreşte a fi o aprofundare pertinentă a domeniului, astfel încât acesta să-i ajute pe cursanţi în cariera lor juridică ulterioară ,indiferent de profesia juridică pe care şi o vor alege (notar public ,avocat ,procuror ,judecător) STRUCTURA CURSULUI Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Statutul funcţiei de notar public. Unitatea de învăţare nr.3 Actul notarial Noţiunea actului notarial , categorii de înscrisuri preconstituite Subunitatea de învăţare nr.2 Rolul notarului public în constatarea voinţei juridice a autorilor actelor juridice civile , încheiate în faţa sa. Înscrisul notarial în procesul civil. Unitatea de învăţare nr.4 Reguli comune tuturor actelor notariale. Subunitatea de învăţare nr. 1 - Procedura actelor notariale; Reguli comune pentru îndeplinirea actelor notariale. Subunitatea de învăţare nr. 2- Îndeplinirea actelor notariale. Unitatea de învăţare nr.5 Autentificarea actelor Unitatea de învăţare nr. 6 Procedura succesorală Unitatea de învăţare nr.7 Alte proceduri notariale.

5

BIBLIOGRAFIE V.M.Ciobanu, Tratat Teoretic şi Practic de Procedură Civilă, Editura “Naţional ” , Bucureşti , 1997. Prof. univ, dr. Emil Poenaru ,prof. univ. dr. Cristinel Murzea – Procedura succesorală notarială Lector univ. dr. Ion Marin – Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii în domeniul notarial ,de cadastru şi de publicitate imobiliară- Teza de doctorat - Bucureşti 2008 Voicu Zdrenghea ,Grigore Păun , Cornel Boldeanu – Elemente de drept notarial -Editura Europolis – 1998 Ioan Leş – Proceduri civile speciale – Editura All Beck – 2000 Nicolae Bălan – Procedura succesorală notarială- Editura Buna Vestire –2002 Ioan Popa , Alin-Adrian Moise - Drept notarial- Editura Universul Juridic- 2013 Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale- republicată Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România . UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2 STATUTUL FUNCŢIEI DE NOTAR PUBLIC Caracterul public instituţiei notariale Notarul consilier legal al părţilor Caracterul liberal al profesiei de notar public 2.1 Obiective Prezentarea funcţiei de notar public ,în sistemul de drept din România , cu cele două componente indisociabile : participarea la exerciţiul suveranităţii statului , în calitate de consilier legal al unor persoane fizice sau juridice şi apărarea intereselor private care îi sunt încredinţate , dar şi evidenţierea caracterului liberal al profesiei de notar public. 2.2 Caracterul public al funcţiei de notar public Notarul indeplineste un serviciu de interes public pentru a asigura securitatea legala a partilor contractante. El este un profesionist in domeniul dreptului, numit de autoritatea statului pentru a autentifica si certifica actele pe care le intocmeste. Acest principiu se aflã in stransã legãturã cu cel al legalitãtii actului notarial, precum si cu cel al egalitãtii persoanelor in fata notarului public. Interesul public se manifestã prin obligatia notarului ca , la cererea pãrtii, dacã sunt respectate conditiile legale si morale, sã incheie actul cerut. Deci, incheierea actului nu poate fi refuzatã in mod arbitrar. In orice caz incheierea de respingere a notarului de a autentifica actul poate fi atacatã in instantã, prin aceasta aducandu-se o garantie suplimentarã servirii interesului public. In activitatea sa notarul are obligatia sa verifice actele pe care le instrumenteaza, sa nu cuprinda cauze contrare legii si bunurilor moravuri, sa ceara si sa dea lamuriri partilor asupra continutului acestor acte spre a se convinge ca le-au inteles sensul si le-au acceptat efectele, in scopul prevenirii litigiilor. Profesionalismul notarului constă atât în aceea că prin actele sale acesta să nu declanşeze litigii cât şi în arta sa de a armoniza dorinţa părţilor cu prevederile legii pentru obţinerea rezultatului urmărit de solicitanţii actului notarial. Natura funcţiei de notar este definită, în primul rând, de principiile care guvernează această activitate cum ar fi legalitatea, egalitatea, imparţialitatea, independenţa şi altele pe care le vom aborda în cele ce urmează.

6

În cazul in care actul solicitat este contrar legii si bunurilor moravuri, notarul public va refuza intocmirea lui (art. 9 alin. 2 din Legea nr. 36 / 1995). Împrejurarea că notarul public participă la exerciţiul suveranităţii de stat este expres conacrat prin unele prevederi ale Legii nr. 36/1995. Astfel , potrivit art. 3 din lege , notarul public este investit să îndeplinească „ un serviciu public” iar în virtutea art. 7 din lege ,actul îndeplinit de notarul public , purtând sigiliul şi semnătura acestuia „este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege şi după caz forţa executorie prevăzută de lege”. De altfel denumirea de notar public evocă în mod sugestiv conţinutul funcţiei publice pe care o exercită.În literatura de drept public a ţărilor Uniunii Europene se vorbeşte despre „bazele constituţionale ” ale funcţiei publice. În Franţa notarul public este „ofiţer public”. Astfel „notarii sunt ofiţerii publici desemnaţi pentru a primi actele şi contractele cărora părţile trebuie sau doresc să le dea un caracter de autenticitate asemenea actelor autorităţilor publice şi pentru a asigura data ,a le conserva în depozit , a solicita copii executorii şi copii” – Ordonanţa din 02.11.1945 ,care reia definiţia notarului din Legea 25 ventose anul XI. În legislaţiile altor ţări Italia ,Olanda ,Spania ,Grecia ,Belgia ,Luxemburg) notarul este expres definit ca funcţionar public. În ceea ce priveşte Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 aceasta a evitat să definească notarul public ca funcţionar sau ofiţer public. De aici s-au făcut tot felul de interpretări , notarul fiind asimilat funcţionarilor publici ,cu care are unele puncte de convergenţă ,dar de care de şi deosebeşte în mod esenţial. Argumente pentru statutul funcţiei publice a notarului sunt următoarele : notarul public este numit , suspendat din funcţie sau i se constată încetarea calităţii de notar public de către ministrul justiţiei (membru al guvernului); actul îndeplinit de notarul public , purtând sigiliul şi semnătura acestuia , este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege (art. 7 din Lege). Pe lânga responsabilitatile cu caracter profesional notarul are şi o datorie speciala de loialitate şi colaborare cu statul, superioară unui cetăţean, el fiind cel care pune în aplicare şi apără legea, fiind un garant al drepturilor cetăţenilor şi un liant între cetăţeni şi autorităţile statului. Rolul notarului devine tot mai important deoarece, în afara autorităţii cu care este investit, acesta este şi un apărător al intereselor cetăţenilor. În întreaga sa activitate notarul trebuie să respecte legea. Acest principiu general, existent în orice sistem de drept, respectiv cel al legalităţii actului şi activităţii notariale, se regãseşte, dupã cum era si de asteptat, in organizarea activitãtii notariale. Acestui principiu i se subscriu cel al cautãrii adevãrului, al echitãtii si al bunei credinte, toate acestea creind cadrul sub auspiciile cãruia se desfãsoarã activitatea notarialã. Ca o reflectare a acestor cerinte, notarul, precum si celelalte organe cu atributii notariale, este obligat sã verifice ca actele ce le instrumenteazã sã nu continã clauze contrare legii sau bunelor moravuri, sã se asigure de identitatea pãrtilor si de respectarea celorlalte conditii prevãzute de lege. Buna credintã a solicitantului unui act notarial este prezumatã panã la proba contrarie. In cazul constatãrii existentei unei clauze nelegale notarul va refuza intocmirea actului. Respectarea principiului legalitatii de catre notar in activitatea sa este aproape sinonima cu respectarea ordinii contractuale, ca ansamblu de reguli juridice referitoare la un contract. Aceasta are doua surse : legea (in sens larg) si vointa partilor contractante. Cu alte cuvinte, conjugarea vointei individului si incadrarea acestei vointe in cerintele legii dau sens legaturii dintre notar si ordinea contractuala.

7

2.3. Notarul -consilier legal al părţilor În virtutea funcţiei de consilier legal al unor persoane fizice sau juridice , notarul public este chemat să asigure „exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor” care i-au fost încredinţate (art. 1 din Lege). Ocrotirea intereselor private încredinţate trebuie făcută în conformitate cu legea , astfel cum se dispune în acelaşi articol de lege. Notarul public este ţinut să vegheze să nu fie încălcată legea , adică are obligaţia să refuze instrumentarea unor acte notariale , prin care sunt transgresate dispoziţii legale de natură imperativă sau este nesocotită ordinea publică sau bunele moravuri. Ocrotirea intereselor părţilor înseamnă , în primul rând , respectarea principiului cunoscut al libertăţii de voinţă. Părţile sunt libere să dea actului conţinutul pe care îl doresc , putnd deroga de la normele având caracter dispozitiv ,fără ca notarul să poată aduce vreo atingere acestei libertăţi, „Înscrisurile se redactează potrivit voinţei părţilor şi în condiţiile prevăzute de lege”- art. 78 ,alin. 4 din Lege. Expresia „în condiţiile prevăzute de lege ” se referă la interdicţii ,derogări prin convenţii şi acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri ,precum şi cerinţa ca actele să fie întocmite cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă. Ocrotirea intereselor părţilor înseamnă obligaţia notarului public de a consemna în cuprinsul înscrisurilor voinţa internă ,reală a acestora. Totodată notarul public este ţinut să instrumenteze acte juridice cu conţinut clar, care să nu dea naştere le interpretări nejustificate şi litigii între părţi. Pe relatia dintre clienti, notarul se comporta ca un adevarat judecator al cauzelor deduse în fata sa iar în relatia dintre clienti si autoritatile statului, unde notarul prin autoritatea cu care este investit, îndeplineste, în numele clientilor sai, proceduri prealabile, la diverse institutii ale statului, în vederea aplicarii corecte a prevederilor legale în actele pe care le instrumenteaza. Asistăm, în prezent, în cadrul profesiei de notar public, la crearea unor legãturi mult mai strânse decât cele dintre client şi prestatorul de servicii, notarul transformându-se, dintr-un “partener al justiţiei” într-un “partener al familiei“, rolul său devenind, cum scria profesorul Viorel Ciobanu, alãturi de medic şi avocat, de garant al liniştii familiei, de confident în probleme de drept, şi nu în ultimul rând de creator şi conservator al titlurilor de proprietate, sfãtuitor şi redactor al actelor ce intereseazã familia. 2.4. Caracterul liberal al profesiei de notar public Faptul că notarul public exercită un serviciu de interes public nu contravine cu nimic caracterului liberal al profesiei sale. Acest caracter este determinat ,în primul rând , de statutul autonom al funcţiei sale. Conform art. 3 din Legea nr. 36/1995 „notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome”. Acest text de lege trebuie coroborat cu art. 64 din Lege ,în virtutea căruia „ Notarii publici îşi exercită funcţia şi se bucură de stabilitate în funcţie ,neputând fi mutaţi în altă localitate fără acordul lor”. Caracterul autonom al funcţiei de notar public are semnificaţia că acesta este independent în exercitarea atribuţiilor sale ,supunându-se numai legii. Autonomia funcţională a notarului public prezintă unele similitudini cu independenţa judecătorilor ,dar se deosebeşte prin faptul că activitatea notarială nu are caracter jurisdicţional (contencios ) , ci unul administrativ (necontencios).

8

Autonomia funcţiei de notar public este menită să împiedice orice ingerinţă în activitatea notarului public de întocmire a actelor juridice şi de îndeplinire a procedurilor prevăzute de lege ,indiferent de unde ar proveni. Controlul judecătoresc al actelor notariale consacrat prin art. 157 şi 158 din Lege, confirmă principiul autonomiei funcţionale a notarului public. Activitatea si solutiile date de notar nu pot fi controlate pe cale ierarhicã, acestea putand fi atacate numai in fata instantei (in speta a judecãtoriei). Deci autonomia profesiei se rezumă a se manifesta cel puţin pe două coordonate : în valabilitatea, panã la desfiintarea printr-o hotãrare judecãtoreascã, a solutiilor pronuntate de notar in probleme de drept (art. 333 din Regulament) şi prin stabilitatea in functie. Notarul nu poate fi mutat din localitatea unde isi desfãsoarã activitatea, fãrã acordul sãu, eliberarea din functie putandu-se face doar in cazurile expres prevãzute de Lege si Statut. In ceea ce privesc problemele profesional disciplinare, notarul poate fi tras la rãspundere pentru acţiuni sau inacţiuni ce ştirbesc prestigiul profesiei sau nu asigurã buna funcţionare a serviciului. Actiunea disciplinarã se exercita de ministrul justiţiei , preşedintele Uniunii sau de Colegiul director al Camerei Notarilor şi se judecã de cãtre Consiliul de disciplinã constituit in cadrul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania, consiliu compus din cate un reprezentant al fiecarei Camere, ales de Adunarea generala pentru un mandat de patru ani. Consiliul de disciplină isi desfasoara activitatea in mod independent si nu se subordoneaza nici un organ de conducere al uniunii si functioneaza potrivit unui Regulament propriu adoptat de Consiliul Uniunii in conditiile legii de organizare a activitatii notariale.

Impotriva hotararii, partile pot face contestatie la Consiliul Uniunii, iar hotararea Consiliului Uniunii poate fi atacata in justitie, potrivit legii. Caracterul liberal al profesiei este confirmat şi prin faptul că notarul public , ca orice liber profesionist ,are dreptul la un onorariu ,onorarii a căror limite minimale sunt stabilite prin ordin al ministrului justiţiei. Statutul liberal al funcţiei de notar public este ,de asemenea , configurat de faptul că birourile notariale sunt subiecte de drept fiscal. Referitor la statutul notarului public de funcţionar public sau liber profesionist , fără nici o subordonare şi fără nici un control ,idee care ar putea fi pe placul unora , nu împărtăşim această idee. „În opinia noastră notarul public îndeplineşte un serviciu concesionat de stat , iar pentru îndeplinirea acestuia şi respectarea actelor întocmite de notarii publici ,legea recunoaşte acestor acte o autoritate publică” – Ion Marin , citat din teza de doctorat. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3 Subunitatea de învăţare nr.1 ACTUL NOTARIAL NOŢIUNEA ACTULUI NOTARIAL , CATEGORII DE ÎNSCRISURI PRECONSTITUITE Secţiunea 1 – NOŢIUNEA ACTULUI NOTARIAL Secţiunea 2 – CATEGORII DE ÎNSCRISURI PRECONSTITUITE 3.1.1 Obiective

9

Viaţa juridică privată modernă se caracterizează prin recurgerea subiectelor de drept civil (lato sensu) la construcţia actelor juridice în forme notariale ,chiar şi atunci când este vorba de acte juridice care se nasc în mod valabil în temeiul principiului consensualismului , ca urmare a diligenţei părţilor de a preconstitui proba (instrumentum probationis ) în eventualitatea unui litigiu. Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea importanţei procedurii notariale , actului autentic , construcţiei juridice a actelor notariale şi importanţei lor în circuitul civil. 3.1.2. Noţiunea actului notarial În sfera de competenţă a notarilor publici sunt cuprinse şi înscrisurile autentice. Nu toate înscrisurile autentice se identifică însă cu actele notariale. Această diferenţiere implică definirea actului notarial. În dicţionarul de drept privat se menţionează că noţiunea de acte notariale este „ o denumire generică dată diferitelor categorii de activităţi desfăşurate de către notarii publici , în scopul de a înlesni subiectelor de drept constatarea raporturilor juridice , asigurându-le astfel ocrotirea intereselor şi exerciţiul drepturilor civile”. Actele notariale pot fi îndeplinite , în principiu ,de orice notar public ,afară de cazul în care legea prevede că un asemenea act trebuie întocmit de un anumit notar public. Activitate notarială mai desfăşoară şi misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României , pe baza legii române şi a înţelegerilor internaţionale la care România este parte , precum şi potrivit uzanţelor internaţionale. Actele notariale se întocmesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ,precum şi la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc care se află staţionate în raza de activitate a acestororgane ,precum şi la domiciliul cetăţeanului român ori în alt loc , dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune. Actele notariale sunt înscrisuri şi pentru că sunt întocmite înaintea de naşterea unui litigiu , poartă denumirea de înscrisuri preconstituite , cu intenţia de a fi utilizate în caz de nevoie –ca mijloc de probă. Prin noţiunea de înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic ,făcută cu mîna sau prin dactilografiere ,litografiere ori imprimare , pe hârtie saun orice alt material. Actele notariale sunt doar acelea in care partile se intilnesc in deplin consens, si in care urmaresc interese conforme cu legea, morala si ordinea publica, si nu potrivnice acestora. Nu intâmplător, intre primele atributii este trecuta aceea de redactare, deoarece munca de baza a notarului sta tocmai in aceasta, iar, pe text, noi subliniem ca notarul public poate face redactarea inscrisurilor numai daca acestea au continut juridic, el putind sa respinga solicitarea redactarii unui inscris care are un cu totul alt continut. În cazul în care actul este contrar legii sau bunelor moravuri , notarul public va refuza întocmirea lui . De asemenea, redactarea nu se face din oficiu, sau la bunul plac al notarului, ci la solicitarea partilor, in conditiile cerute si convenite de acestea in mod liber, ca o vointa a lor independenta de orice imixtiuni, sugestionari sau captatiuni, si in deplin consens cu normele imperative, cu ordinea publica si bunele moravuri. In redactare, importanta muncii notarului este deosebita, si ea consta in aceea ca, fara a modifica intelegerea partilor, trebuie sa realizeze cea mai buna adecvare intre ceea ce vor si ceea ce pot partile, si, in functie de aceasta, sa faca o cit mai perfecta alegere a termenilor specifici limbajului juridic, adaptat cazului, simplificind enunturile la formulari concise in care proprietatea termenilor trebuie sa defineasca limpede notiunile si institutiile juridice specifice situatiei, raportul juridic care se cere a fi reglementat intre parti prin conventia pe care acestea doresc sa o încheie. De altfel,

10

redactarea este definitorie si de maxima importanta pentru actul notarial. Un act bine redactat inseamna o grija mai putin. De aceea, fiind un act intelectual, de finete, redactarea presupune pe toata durata ei, realizarea unei relatii (con)lucrative notar-parti, generatoare a unui flux de informatii din ambele directii, precum si multa consiliere si explicatii lamuritoare din partea notarului, iar dinspre parti o totala deschidere, onestitate si veridicitate a tuturor declaratiilor si prezentarea intregii documentatii si cunostinte faptice despre situatia, raportul juridic pe cale a se incheia prin actul notarial. Uneori, redactarea presupune reveniri asupra textului, in mai multe runde de discutii. La urma, textul redactat trebuie sa fie inteles de parti in intregul lui si in deplinatatea efectelor pe care el le va produce, si acceptat de acestea in vederea transformarii lui in act, prin procedura suplimentara si subsidiara a autentificarii sau prin alte proceduri, in conditiile legii. Asadar, numai redactarea singura este doar un text, chiar daca asupra lui, pina la convenirea formei finale, s-au aplecat mai multe minti (notar si parti), insa este un text in care se afla vointa consensuala a viitorilor semnatari. Inscrisul devine act, ca instrument, doar dupa ce vointa partilor s-a obiectivat in inscris semnat, cu indeplinirea concomitenta a unei proceduri notariale in fata notarului ori a altor proceduri sau nu, dupa caz, in conditiile legii, in functie de importanta actului, si conditiile de forma impuse actului ca si conditii de validitate. 3.1.3. Categorii de înscrisuri preconstituite Înscrisurile preconstituite se clasifică în înscrisuri originale , recognitive şi înscrisuri reconfirmative. Fiecare din aceste înscrisuri îndeplineşte funcţii specifice . Ele pot fi întocmite ăi în formă notarială , notarul având obligaţia să verifice dacă fiecare din această categorie de acte juridice îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a îndeplini funcţia de înscris original ,de înscris recognitiv şi de înscris confirmativ.Astfel : înscrisul original va fi întotdeauna un înscris care va putea avea ca scop constatarea, modificarea sau stingerea unui act juridic. Înscrisul recognitiv va putea fi întocmit în cazul în care originalul nu mai există , numai dacă: - actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei , precum şi data titlului primordial; - actul recognitiv , având o vechime de 30 ani , este ajutat de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu el. Actul recognitiv va produce efecte numai în limitele cuprinsului actului primordial. Ceea ce depăşeşte actul primordial sau nu este în asemănare cu actul primordial , nu va putea produce nici un efect. - înscrisurile confirmative – cele care întăresc un act anulabil (afectat de nulitate relativă) , făcând să nu mai fie viciat. Pentru a-şi îndeplini funcţia confirmativă , actul de confirmare trebuie să cuprindă : obiectul cauză şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul de nulitate , precum şi despre intenţia de a acoperi viciul , renunţând astfel la acţiunea în nulitate. Dacă înscrisurile originale sunt anterioare litigiului , înscrisurile recognitive şi înscrisurile confirmative pot fi atât anterioare litigiului , cât şi timpului unui litigiu declanşat. Înscrisurile originale ,recognitive şi confirmative se pot întocmi în faţa notarului public , după normele procedurale notariale în vigoare. Înscrisurile recognitive şi cele confirmative se pot naşte şi în faţa instanţei de judecată , în temeiul recunoaşterii autorilor de înscrisuri recognitive sau confirmative. Înscrisurile recognitive şi confirmative se pot obţine şi prin intermediul mărturisirii judiciare obţinute după procedura interogatoriului.

11

În acest fel se evidenţiază relaţia care există între înscrisurile preconstituite şi mărturisirea judiciară .Această relaţie se clădeşte pe ideea că în lipsa înscisurilor preconstituite , reclamantul poate recurge la provocarea mărturisirii judiciare care urmează să îndeplinească funcţiile în ceea ce priveşte efectele juridice, uneia dintre cele trei categorii de înscrisuri preconstituite : original ,recognitiv şi confirmativ. Credem că prezentarea considerentelor de mai sus este în măsură să convingă că recursul la înscrisurile preconstituite , cu intenţia de a crea instrumente de probaţiune , este relevantă pentru : -educaţia juridică în domeniul relaţiilor de drept privat; -asigurarea unui cadru amiabil în raporturile juridice civile; -evitarea unor procese civile de lungă durată şi costisitoare; -întărirea sentimentului de credibilitate în justiţie ca urmare a faptului că acestea îşi întemeiază soluţiile pe înscrisuri autentice , iar nu pe alte probe în legătură cu care părţile adverse îşi manifestă suspiciunile de incorectitudine. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3 Subunitatea de învăţare nr.2 ACTUL NOTARIAL ROLUL NOTARULUI PUBLIC ÎN CONSTATAREA VOINTEI JURIDICE A AUTORILOR ACTELOR JURIDICE CIVILE , INCHEIATE IN FATA SA. ÎNSCRISUL NOTARIAL ÎN PROCESUL CIVIL Secţiunea 1 – ROLUL NOTARULUI PUBLIC ÎN CONSTATAREA VOINTEI JURIDICE A AUTORILOR ACTELOR JURIDICE CIVILE , ÎNCHEIATE IN FATA SA Secţiunea 2 – ÎNSCRISUL NOTARIAL ÎN PROCESUL CIVIL. 3.2.1 Obiective . Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea importanţei rolului notarului public în constatarea raporturilor juridice şi civile ,de natură necontencioasă . Prin înscrisurile pe care le produc , notarii publici asigură perenitatea tranzacţiilor ,garantează echilibrul convenţiilor , asigură autenticitatea şi forţa executorie a contractelor. 3.2.2. Rolul notarului public in constatarea vointei juridice a autorilor actelor juridice civile , incheiate in fata sa . Înţelepciunea juridică trebuie să conducă , în materia dreptului privat , spre practica înscrisurilor preconstituite , şi nu oricum , ci în forma intelectualizată a actului notarial, bazată pe cunoaşterea voinţei interne , reale ,a actelor juridice civile. În mod obişnuit , voinţa internă se reflectă în declaraţia de voinţă a persoanei respective ,făcută cu ocazia încheierii actului juridic. În ipoteze în care declaraţia de voinţă nu ar fi conformă cu voinţa internă ,actul juridic trebuie să fie interpretat , în principiu,potrivit voinţei interne. Voinţa internă devine voinţă juridică în momentul exteriorizării sale ,în forma consimţământului . Pentru a dobândi caracterul de voinţă juridică , voinţa psihologică a persoanei trebuie să fie deliberată , să fie liberă , neviciată şi să fie declarată .

12

În procesul de elaborare a voinţei juridice , persoana pleacă de la reprezentarea intelectuală a rezultatelor pe care urmăreşte să le obţină şi de la evaluarea obţinută şi de la evaluarea diferitelor motive care pot influenţa adoptarea deciziei sale. Motivul , sau motivele , care finalizează procesul de deliberare , determinând în mod hotărâtor adoptarea deciziei de a încheia un act juridic ,constituie scopul sau cauza actului juridic , element esenţial în structura contractului. Voinţa declarată trebuie să corespundă voinţei interne , reale a persoanei. Atât adoptarea , cât şi declararea voinţei juridice , trebuie să aibă loc în mod conştient ; persoanele lipsite de integritatea facultăţilor lor intelectuale , cum sunt minorii sub 14 ani , debilii şi alienaţii mintali , cei aflaţi în stare avansată de ebrietate , sub hipnoză , neavând voinţa conştientă , sunt lipsiţi de voinţă juridică şi ,deci ,nu pot încheia acte juridice. Voinţa juridică determinată de considerentele hotărâtoare , care nu corespund realităţii (eroare) , de manopere viclene ale celeilalte părţi sau ale unei terţe persoane , în înţelegere cu acesta (dol) sau pe acte de constrângere fizică ori morală (violenţă) , nu este voinţă juridică liberă , ci este viciată , ceea ce îndreptăţeşte persoana respectivă să ceară instanţei de judecată anularea actului astfel încheiat , pentru viciu de consimţământ. Voinţa juridică se concretizează în actul juridic civil care este definit ca manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice , săvârşită în scopul de a crea ,modifica sau stinge raporturi juridice civile. Prin caracterul său voliţional , actul juridic civil se deosebeşte de celelalte fapte juridice (evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice). Când este opera unei singure voinţe , actul juridic este unilateral ; când este opera a două sau mai multe voinţe ,actul juridic este bilateral sau multilateral. Cele mai multe acte juridice sunt bilaterale şi se numesc convenţii sau contracte. Actele juridice unilaterale produc efecte juridice numai în mod excepţional , în cazurile anume prevăzute de lege. Pentru a fi valabil , orice act juridic trebuie să aibă următoarele elemente structurale : -consimţământul persoanelor care încheie actul juridic civil ; -capacitatea de a-l încheia; -un obiect determinat şi ilicit ; -o cauză licită. În principiu , actele juridice sunt consensuale , voinţa juridică a părţilor producând efecte juridice , independent de forma în care se manifestă ; prin excepţie , unele acte juridice civile sunt formale sau solemne , valabilitatea lor fiind condiţionată de respectarea formei anume prevăzute de lege pentru exprimarea voinţei. Cele mai multe acte juridice civile sunt pure şi simple; unele pot fi însă afectate de modalităţi (termen ,condiţie). Actul juridic civil produce efecte (creează ,modifică , transmite sau stinge drepturi şi obligaţii civile) între părţile care l-au încheiat şi ,în măsura prevăzută de lege , şi faţă de succesorii universali – cu titlu universal sau cu titlu particular , şi faţă de creditorii chirografari ai părţilor ; el nu poate da naştere decât în mod excepţional unor drepturi sau obligaţii faţă de terţe persoane , dar situaţiile pe care le-au creat sunt opozabile părţilor în condiţiile prevăzute de lege. Actul juridic încheiat cu încălcarea prevederilor legale este sancţionat cu nulitatea. Întrucât forţa probantă deosebită a actului pe care notarul public îl autentifică nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals , i se poate imputa infracţiunea de fals intelectual , prevăzută de art. 289 Cod Penal , numai dacă atestările sale ,reţinute ca necorespunzătoare adevărului , privesc constatări proprii şi dacă aceste constatări fac parte

13

din cadrul atribuţiilor de serviciu ce îi revin potrivit legii ,adică cele referitoare la prezenţa , identificarea , consimţământul şi semnătura părţilor. 3.2.3. Înscrisul notarial în procesul civil. Unul din capitolele importante ale dreptului , ca ştiinţă , îl formează teoria generală a probelor , ca urmare a faptului că prin probe se ajunge la stabilirea stării de fapt se interesează soluţionarea unui litigiu sau la stabilirea conţinutului raportului juridic litigios dedus judecăţii , iar , de aici ,la stabilirea normelor juridice incidente în cauza concretă şi la soluţia pe care o pronunţă judecătorul în cauză ,după regulile silogismului juridic. Pe acest raţionament s-au cristalizat următoarele principii : - Idem est non esse et non probari (a nu fi sau a nu fi probat este tot una ). Pornind de la acest principiu , legea procesual-civilă recunoaşte dreptul subiectiv procesual la probă ,care dublează şi întăreşte dreptul subiectiv substanţial . - Da mihi factum , dabo tibi ius (prezintă-mi faptul , eu îţi voi da dreptul ). Conform acestui principiu , reclamantului din procesul civil îi revine sarcina de a prezenta faptele ,urmând ca judecătorul să se pronunţe asupra dreptului pretins de reclamant , prin acţiunea civilă. Rezultă că – în procesul civil – sarcina de a prezenta faptele revine părţii reclamante , partea pârâtă având şi ea dreptul să constate faptele ,în urma discutării în contradictoriu a probelor prezentate de cele două părţi , inclusiv pe baza probelor ordonate ,din oficiu ,de judecător , în virtutea rolului activ pe care Codul de procedură civilă îl conferă judecătorului. - Actori incubit probatio (sarcina probei incubă reclamantului). Potrivit acestui principiu , îndatorirea prezentării dovezilor pentru orice pretenţie formulată în justiţie , ca şi pentru orice susţinere care nu este o simplă negare a pretenţiilor celeilalte părţi , ci constituie o propunere proprie ,revine „ab initio” autorului acesteia , adică reclamantului. Ca urmare a aplicării acestei reguli ,în cursul desfăşurării unui proces ,sarcina probei revine, pe rând , fiecăreia dintre părţi. -Actore non probante ,reus absolvitur (dacă reclamantul nu probează , pârâtul este absolvit). Această regulă este menită să completeze regula menţionată că : a nu exista este identic cu a nu proba. - In dubio pro reo (pârâtul profită de dubiu). Această situaţie exprimă o probaţiune neconcludentă sau insuficientă , care nu permite judecătorului să-şi formeze intima convingere. Din principiile enunţate ,rezultă că probaţiunea este o sarcină pe cât de complexă , pe atât de dificilă şi că recursul la înscrisurile notariale , în eventualitatea unui proces , elimină dificultăţile de probaţiune menţionate. Acestea sunt principalele principii care relevă importanţa probelor în procesul civil şi care se întregesc unele prin celelalte , potrivit unui principiu dialectic exprimat prin propoziţia „ toate sunt legate de toate”. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4 REGULI COMUNE TUTUROR ACTELOR NOTARIALE Subunitatea de învăţare nr. 1

14

PROCEDURA ACTELOR NOTARIALE

REGULI COMUNE PENTRU ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE 4.1.1 Obiective . Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea modului în care notarii publici îndeplinesc actele notariale. 4.1.2. PROCEDURA ACTELOR NOTARIALE REGULI COMUNE PENTRU INDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE Reglementările activităţii notariale consacră unele reguli general aplicabile pentru întocmirea actelor notariale. Aceste reguli îşi au raţiunea în obligativitatea garantării de către modul de incheiere a actelor notariale, a forţei si importanţei juridice ce este prezumată în cazul acestor înscrisuri. Ceea ce contribuie la formarea acestei prezumţii este nu numai împrejurarea că sunt opera unui organ ce deţine autoritatea statală ci şi faptul că la întocmirea actelor notarul public este obligat să desfaşoare o activitate de cercetare si verificare pentru stabilirea situatiei reale de drept si fapt precum si aplicarea în consecinţă a legii. Acest aspect provine din principiul rolului activ al notarului public. FAZA PREMERGATOARE ÎNCHEIERII ACTELOR NOTARIALE A. Constatarea identităţii părţilor. Pentru întocmirea actelor notariale, Legea (art. 78), dispune că notarul public va proceda la constatarea identităţii părţilor sau, dupa caz, a reprezentanţilor sau a celor chemaţi să incuviinţeze actele îndeplinite. Obligativitatea expresă si de neînlaturat a acestei dispoziţii evidenţiază importanţa identităţii părţilor, element ce influenţează în mod direct garanţia de sinceritate a înscrisului care reprezintă şi certitudinea că persoanele care figureaza în act sunt aceleaşi cu cele ce au participat la întocmire şi şi-au dat consimţământul. Pe lângă acest aspect prin îndeplinirea acestei cerinţe se poate proba în cazul unui proces prezenţa în acel moment în faţa notarului public a persoanei ce a participat la încheierea actului. De la aceasta cerinţă fac excepţie actele ce nu înglobeaza în ele consimţământul persoanei, pentru aceste acte fiind important obiectul şi nu persoana care îl solicită. Asemenea acte sunt: darea de dată certă, legalizările de copii după înscrisuri, sau acordarea de consultaţii juridice. Constatarea identităţii persoanei înseamnă stabilirea numelui si prenumelui acesteia, a codului numeric personal sau codul unic de înregistrare fiscală , a domiciliului sau, dupa caz, a denumirii şi a sediului, precum şi, dacă mai este cazul, a tuturor elementelor ce o disting. Potrivit prevederilor art. 85, părţile participante la actul notarial pot fi identificate de notarul public prin menţiunea că le cunoaşte personal. În situatia necunoaşterii personale, identitatea acestora va fi stabilită, obligatoriu, folosind următoarele mijloace: - acte de identitate prevăzute de lege ; - paşapoarte , în condiţiile legii ; - atestarea avocatului care asistă partea; Identitatea minorilor până la 14 ani se stabileşte potrivit certificatului de naştere; în cazul militarilor în termen, prin înscrisuri emanate de la autoritatea militară cu condiţia ca acestea să poată, prin conţinutul lor, servi la identificare; iar în cazul deţinuţilor prin dovada

15

înregistrării acestora în registrul penitenciar şi prin atestarea comandantului locului de deţinere. B. Verificarea calităţii şi capacităţii părţilor. Notarul public are obligatia de a verifica calitatea şi capacitatea părţilor cu ocazia îndeplinirii următoarelor categorii de acte: - acte cu caracter patrimonial ; - acte privind statutul civil al persoanei. Aceasta obligaţie nu subzistă în cazul solicitării întocmirii unor acte pentru valabilitatea cărora legea nu determină o relevanţă a persoanei solicitante (enumerate anterior). Procedura verificării calităţii părţilor. Notarul stabileşte calitatea părţilor pe baza titlurilor legale pe care acestea le prezintă şi care justifică participarea lor. Titlurile respective trebuie sa provină de la organele abilitate şi să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege. Astfel, verificarea calităţii va consta în cercetarea dacă persoana prezentă este titulara drepturilor prezentate în baza raportului juridic cuprins în actul respectiv sau în cazul reprezentării dacă persoana prezentă este cea împuternicită prin procură sau este reprezentantul legal al titularului dreptului. Constatarea lipsei calităţii, dacă aceasta reprezintă o condiţie necesară pentru încheierea actului , va determina notarul public să refuze încheierea actului. Procedura verificării capacităţii părţilor. Dacă condiţia calităţii părţii se referă la posibilitatea acesteia de a participa la încheierea unui anumit act juridic, capacitatea se referă la încheierea în general a actului juridic. Datorită condiţiilor generale impuse pentru încheierea actelor civile , condiţii între care capacitatea este un element dintre cele mai importante , şi pentru că lipsa acesteia se sancţionează cu nulitatea absolută, notarul public la încheierea actului este obligat să verifice capacitatea persoanelor sub cele trei aspecte ale sale: folosinţa, exerciţiul si discernământul. Existenţa capacităţii se verifică pe baza actelor doveditoare prezentate de părţi. În cazul în care părţile dovedesc capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu deplină a dreptului civil, notarul public va putea proceda în principiu la întocmirea actelor solicitate de părţi. Pentru situaţia lipsei capacităţii de exerciţiu pentru ca totuşi, titularul dreptului să poată beneficia de pe urma acestora in legislatie, se recunoaste posibilitatea acestora, de a dispune in urmatoarele conditii: Reprezentarea legală este urmarea fie a unei incapacităţi de exerciţiu naturale (cazul minorului sub 14 ani sau a interzisului judecătoresc), fie a unei incapacităţi legale (cazul pedepselor complementare). Pentru minorul sub 14 ani, reprezentarea se exercită de către ambii părinţi dacă sunt în viaţă sau de tutore, după caz. Persoana pusă sub interdicţie judecătorească din cauza alienării facultăţilor mintale este reprezentată printr-un tutore numit de instanţa de tutelă. Aceeaşi procedură o urmează şi situaţia celui condamnat printr-o hotărâre penală, persoana numită de instanţa de tutelă purtând denumirea de curator. În exercitarea atribuţiilor lor, părinţii, tutorele sau curatorul pot îndeplini acte juridice

notariale singuri sau cu încuviintarea autorităţii tutelare , afară de unele categorii de acte ce le sunt total interzise. Asistarea constă în mijlocul legal prin care se întregeşte capacitatea restransă a persoanelor în vederea încuviinţării anumitor acte încheiate de acestea. Singurul caz de capacitate de exerciţiu restrânsă o constituie minoritatea persoanei în vârstă de 14 până la 18 ani. Aceasta încheie personal actele juridice dar cu încuviinţarea prealabila a reprezentantului legal în cazurile prevăzute de lege. Astfel, în actele mai importante, este necesara asistarea pentru evitarea abuzurilor cauzate de lipsa de experienta a minorului;

16

autorizarea se dă, în cazurile prevăzute de lege, pentru acoperirea lipsei de capacitate de către instanţa de tutelă. Aceasta trebuie să aibă în vedere la acordarea autorizaţiei, ca actul pentru care aceasta se cere, să prezinte un folos neîndoielnic pentru cel ocrotit; reprezentarea conventională nu face parte alături de celelalte cazuri, din apărarea si protejarea intereselor anumitor persoane prevăzute de lege. De aceea, o şi tratez separat. Pentru a putea exista reprezentarea legală se presupune că atât cel reprezentat cât şi reprezentantul (mandatarul) trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Natura juridică a acesteia nemaifiind legală ci contractuală, notarul public o va putea constata prin înscrisul constatator (procura) prezentat de parte. Pentru că procura este un act accesoriu, se apreciază

că aceasta trebuie să îndeplinească toate cerinţele de formă ale actului principal. Pe lângă aceasta, pentru a putea fi luată în considerare de către notarul public, aceasta trebuie sa fie şi specială (pe lângă forma autentică cerută). În cazul dublei reprezentări pe lângă aceste cerinţe, mai este necesară precizarea în mandat a tuturor clauzelor contractuale, inclusiv preţul acestuia (al contractului). O situaţie deosebită de apreciere de către notar a capacităţii de exerciţiu unei părţi contractante este şi aceea a minorilor, care prin căsătorie înainte de au devenit majori, şi anume de la vârsta de 16 ani. Analizând problematica referitoare la protecţia persoanelor de vârsta a III-a (inclusiv aspectele specifice legate de contractele de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, încheiate de persoanele vârstnice ca beneficiare ale obligaţiei de întreţinere, obligaţie care în numeroase cazuri nu se respectă de către cei care şi-o asumă si pricinuiesc abuzuri), a fost promulgata Legea de asistenta socială a persoanelor vârstnice, nr. 17 / 2000, care stabileşte unele forme de protecţie judiciara şi socială a persoanelor aflate în cauză. Conform acestei legi, sunt considerate persoane vârstnice, persoanele care au împlinit varsta de pensionare stabilită de lege. Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana vârstnică, definită mai sus, care se găseşte în una dintre următoarele situaţii: a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată; e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice. Persoana vârstnică astfel cum este definită mai sus, trebuie sa fie asistată la cererea sa sau din oficiu, de un reprezentant al autoritatii tutelare, la încheierea oricărui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparţin, în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale. În conformitate cu prevederile aceleasi legi, la autentificarea acestor acte notarii publici au în vedere ca obligaţiile de întreţinere şi de îngrijire, precum şi modalităţile practice de executare a lor să fie menţionate expres în actul juridic încheiat şi să trimită un exemplar al actului autoritatii tutelare . În situaţia în care dobânditorul bunurilor obţinute ca urmare a actului juridic de înstrăinare nu îşi execută obligaţia de întreţinere şi de îngrijire a persoanei vârstnice, poate fi sesizată autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază persoana vârstnică de către orice persoană fizică sau juridică interesată ; autoritatea tutelară va efectua o anchetă socială completă a cazului în termen de 10 zile de la sesizare şi, în situaţia în care

17

va constata că cele sesizate sunt reale, va propune măsurile necesare de executare legală a dispoziţiilor înscrise în actul juridic încheiat. În practică, persoana vârstnică nu solicită să fie asistată, iar din oficiu ar urma ca autoritatea tutelară să cunoască împrejurarea care determină această persoană să încheie un contract de întreţinere. În acelaşi timp, nu toate persoanele care au împlinit vârsta de pensionare pot fi prezumate ca fiind în imposibilitate de a-şi exprima liber voinţa, având în vedere şi faptul că sunt persoane care depăşesc vârsta de pensionare şi deţin funcţii publice, economice şi politice şi, ca atare, nu le putem considera că ar avea nevoie de asistenţă socială la semnarea actelor de dispoziţie - de întreţinere, de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere. Pentru aceştia nu ar trebui să fie obligatorie asistarea de reprezentanţii autorităţii tutelare. Intenţia legiuitorului nu a fost să încadreze toate persoanele care au vârsta de pensionare în categoria celor care ar necesita asistenţă socială. Din dispoziţiile legii rezultă că “persoana care face actul de dispoziţie are latitudinea de a solicita un reprezentant al autorităţii tutelare şi nu constituie obligaţie pentru ca persoana respectivă sa fie asistată”. Punerea sub interdicţie este o situaţie care intervine ori de câte ori o persoană nu are discernământ, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale. Tocmai pentru a se evita abuzurile în aprecierea acestor stări, punerea sub interdicţie se face doar de către instanţa judecătorească. C. Verificarea raporturilor reale dintre părţi, a scopului urmărit şi lămurirea acestora asupra consecinţelor juridice ce decurg din actul întocmit (art. 80 alin.1) Expresie a rolului activ al notarului public aceste aspecte prealabile îndeplinirii procedurii notariale sunt prezentate împreună datorită strânselor legături dintre ele. Astfel, pentru a putea verifica scopul urmărit de părţi, notarul trebuie să întrevadă şi să cunoască adevăratul raport dintre ele, iar pentru a le putea da lămuririle necesare asupra efectelor actelor, trebuie să cunoască atât raportul dintre ele cât şi scopul urmărit. Toate aceste aspecte se referă la îndeplinirea unei condiţii de valabilitate a încheieriiactului notarial şi a actului în general şi anume acestea trebuie să conţină voinţa reală si liber exprimată a părţilor. Verificarea raporturilor reale dintre părţi. Pentru a desluşi raporturile reale dintre părţi, raporturi ce pot avea efecte directe asupra încheierii actelor notariale notarul public trebuie să ceară părţilor toate lămuririle de care socoteşte că are nevoie în acest scop, să solicite prezentarea oricăror dovezi în sprijinul drepturilor invocate sau la situaţiile de fapt ce se doresc atestate, să pună în discuţia părţilor orice împrejurări de drept sau de fapt pe care le consideră a fi relevante precum şi să intervină, la cererea părţilor sau din oficiu, pentru procurarea tuturor informaţiilor necesare clarificării respectivului raport. În acest sens, Legea notarilor publici (art. 81) dispune obligativitatea organelor administraţiei publice locale de a sprijini prin concursul lor îndeplinirea atributiilor notariale. Din cauza dificultăţilor ce le includ aceste operaţiuni de cele mai multe ori este recomandat ca notarul public să procedeze mai întâi la stabilirea scopului urmărit de părţi şi apoi să constate raporturile dintre acestea. Verificarea scopului urmărit de părţi. Pentru că notarul public este garantul legalităţii şi a moralităţii actului încheiat şi pentru că prezumţia legală ce însoţeşte actul notarial se bazează tocmai pe constatarea de către notarul public a autenticităţii celor cuprinse în el, este necesară cunoaşterea de către notar a scopului urmărit de părţi prin întocmirea respectivului act. Scopul urmărit este studiat sub două aspecte:

18

- scopul imediat rezidă din efectele produse de categoria de acte încheiate de părţi şi este întotdeauna acelaşi pentru o anumită categorie de acte. Aceste efecte sunt în strânsă legatură cu raporturile dintre părţi, astfel încât dacă acestea sunt cele declarate, în măsura cunoaşterii efectelor actului de către părţi, şi scopul imediat este cel declarat. O situaţie frecventă şi într-o oarecare măsură tolerată de practică şi jurisprudenţă, este cea a ascunderii scopului imediat al unui act juridic printr-o simulaţie. Aşa după cum am mai arătat , eu consider că dacă regulile de formă şi fond privitoare la încheierea actelor juridice nu sunt îndeplinite în ambele contracte (atât în cel aparent cât şi în cel secret) notarul public, sesizând simulaţia va trebui să respingă cererea părţilor. - scopul mediat este raţiunea, motivul personal al fiecărui participant la încheierea actului. Acesta diferă de la persoană la persoană şi interesează în cazul de faţă doar în măsura în care nu este în conformitate cu caracterul moral sau legal cerut pentru valabila încheiere a actelor juridice. Notarul public nu poate refuza întocmirea actului public decât în baza unor dovezi clare şi pertinente care să ateste încălcarea prin scopul urmărit a dispoziţiilor imperative ale legii, simpla bănuială sau necunoaşterea exactă a notarului public a adevăratului scop urmărit de părţi nu poate constitui o cauză reală de refuz de întocmire a actului solicitat. Lămurirea părţilor asupra consecinţelor care decurg din actul juridic pe care doresc să-l întocmească. Notarul public este dator să dea părţilor îndrumările şi explicaţiile necesare asupra înţelegerii depline a efectelor şi consecinţelor actului pe care acestea urmează a-l semna. Aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii în baza caracterului de consilier legal al notarului public are în vedere pe lângă cunoaşterea elementelor expuse anterior şi o temeinică pregatire profesională. Pe lângă expunerea consecinţelor actelor notarul public este chemat ca în baza experienţei şi a pregătirii sale să îndrume părţile pentru alegerea mijlocului legal cel mai potrivit pentru satisfacerea nevoilor lor. Rolul notarului este acela de a percepe voinţa juridică a părţilor de a realiza acte juridice care produc efecte juridice, de a verifica discernământul acestora şi dorinţa clară a părţilor contractante , care se traduce prin discernământ , că doresc sa încheie acel act notarial conform voinţei lor. Totodată, notarul prin simţul său juridic de care dă dovadă trebuie să sesiseze că părţile contractante sunt de bună credinţă, astfel încât la încheierea actului notarial “să se abţină de la manevre dolosive sau de la orice fel de violenţă care ar putea duce la nulitateaactului pentru viciu de consimţământ sau la menţinerea ca valabil al unui act încheiat în mod neregulat”. D. Verificarea formelor prealabile cerute de norme speciale pentru validitatea actelor. Dacă pentru validitatea procedurii notariale legea cere respectarea unor condiţii de formă prealabilă exercitării acesteia , notarul public este obligat ca înainte de întocmirea propriu-zisă a actului să verifice dacă certificatele doveditoare ale îndeplinirii acestuia sunt anexate la dosar. Dacă aceste înscrisuri doveditoare sunt eliberate de anumite instituţii, notarul public va verifica autenticitatea şi actualitatea acestora, precum şi existenţa semnăturii şi sigiliului organului competent. Deoarece o expunere exhaustiva a acestor cerinţe ar depăşi natura prezentei lucrări, mă limitez a prezenta numai cele mai des întâlnite condiţii prealabile: - în cazul actelor ce provin de la autorităţile altui stat şi în lipsa unor convenţii internaţionale la care România este parte, cu privire la recunoaşterea actelor, acestea pentru a putea fi luate în considerare de notarul public, acestea trebuie să conţina fie APOSTILA (Conventia de Haga 1961) fie o supralegalizare a semnaturilor si sigiliilor organelor emitente, operaţiune ce

19

se poate desfăşura de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Romaniei din acel stat, sau de către Ministerul de Externe (art. 138 din lege şi art. 279-288 din Regulament); - forma autentică a actului de proprietate privitor la un imobil (teren) atunci când se are în vedere transmisiunea dreptului de proprietate sau constituirea unei ipoteci. Întrucât condiţia de autenticitate a actului este cerută ad validitatem , notarul public nu va putea lua în considerare un act de proprietate asupra unui imobil decât dacă acesta este întocmit in formă autentică; - înstrăinarea bunului să nu fie interzisă, aceasta având un caracter de inalienabilitate temporară; - obţinerea certificatului de atestare fiscală care atestă situaţia plaţii impozitului pentru acel bun , are ca rol protejarea intereselor dobânditorilor de bună credinţă, ştiut fiind că la impunerea plaţii impozitului, se are în vedere deţinatorul actual al bunului; - obţinerea extrasului de carte funciară potrivit căruia imobilul nu este grevat de sarcini, precum şi orice alte acte prevăzute de lege. Verificarea achitării taxelor notariale Taxele de timbru sunt sumele datorate statului de catre solicitantul actului notarial, sume ce trebuiesc plătite în baza investirii cu autoritate publică a acestuia, caracter din care decurge specificul autentic al actului întocmit de notarul public. Deci, cu alte cuvinte, ca şi în alte cazuri, persoana ce beneficiază de serviciul public este datoare a plăti acest serviciu prin achitarea unei taxe corespunzatoare. Un al doilea aspect îl reprezintă caracterul de impozitare a circulaţiei bunurilor în cazul actelor ce au un asemenea obiect, taxa fiind datorată în funcţie de valoarea lor. Fiind o condiţie premergătoare încheierii actului notarial, taxele determinate se plătesc anticipat, excepţie făcând procedura succesorală pentru efectuarea căreia taxa se datorează din momentul întocmirii încheierii finale. Obligaţia plăţii taxei este solidară, deci în caz de pluralitate fiecare dintre părţi este răspunzătoare pentru plata integrală. De la această regulă părţile pot deroga stabilind în sarcina (sau în ce cote) căreia dintre ele revine plata sumei. Actele pentru care nu s-a achitat (în tot sau în parte) taxa de timbru, nu pot fi socotite ca fiind întocmite cu respectarea legilor şi ca atare nu pot fi valabil folosite în circuitul civil. Potrivit Legii nr.36/l995 (art.66) notarul public are dreptul pentru activitatea prestată la plata unui onorariu. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4 ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE. Subunitatea de învăţare nr. 2 PROCEDURA ACTELOR NOTARIALE

REGULI COMUNE PENTRU ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE 4.2.1 Obiective . Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea modului în care notarii publici îndeplinesc actele notariale. 4.2.2 ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE.

20

A. Cererea pentru îndeplinirea actelor notariale Ca ilustrare a principiului disponibilităţii Legea ( art.78 alin. l) dispune că toate actele notariale se îndeplinesc la cerere. Deci , în vederea îndeplinirii unui act notarial , persoanele interesate trebuie să sesizeze notarul printr-o cerere formulată în condiţiile ce vor fi prezentate mai jos. Prima condiţie se subînţelege din dispoziţiile comune prezente în cadrul procedurii civile şi anume, persoana trebuie “să justifice un interes”. Pentru justificarea acestuia precum şi pentru îndeplinirea condiţiilor arătate anterior părţile trebuie să anexeze la cerere actele doveditoare privitoare la identitatea şi calitatea lor , precum şi orice alte acte solicitate de notar. Cererea trebuie adresată în scris putând fi făcută atât personal cât şi prin mandatar. În aceste cazuri mandatul trebuie să fie special şi autentic. B. Locul şi momentul desfăşurării activităţii notariale. Art. 83 din lege stabileşte că activităţile notariale se îndeplinesc la sediul biroului notarial. Totuşi , la cererea părţii interesate , notarul poate îndeplini respectivul act şi în afara biroului notarial. Singura precizare pe care legea o aduce acestei excepţii este să nu se depăşească, prin deplasarea notarului, limitele circumscripţiei sale teritoriale. Privitor la momentul încheierii actului, acesta este de regulă încadrat în programul de serviciu. Întrucât de acesta am vorbit, voi preciza aici că în cazul în care întocmirea actului nu suferă amânare din motive obiective, la cererea părţii interesate, notarul public îl va putea îndeplini şi în afara orelor de lucru. Aprecierea motivelor precum şi acceptarea acestuia ţin în acest caz de bunăvoinţa notarului , el fiind ţinut de caracterul de interes public al serviciului său , decât în timpul prevăzut de lege pentru desfăşurarea activităţilor sale. C. Redactarea înscrisurilor Deşi este prevăzut de Capitolul V din lege alături de procedurile specific notariale, redactarea înscrisului cu conţinut juridic nu prezintă caracterele unei veritabile proceduri, aceasta fiind o atribuţie ce se impune în activitatea notarială din cauza necunoaşterii prevederilor legale de majoritatea cetăţenilor, lipsă ce trebuie completată pentru corecta exprimare a voinţei acestora de către notarul public. Această atribuţie se impune prin pregătirea temeinică în materie juridică precum şi prin experienţa cerută de lege notarului public. Legea prevede că această activitate se îndeplineşte la “solicitarea părţilor”. Deşi , în principiu , părţile pot redacta singure conţinutul înscrisului ce doresc a-l autentifica , notarul public , fiind garantul legalităţii actelor întocmite , trebuie să se asigure de respectarea de către acesta a conditiilor legale de forma şi fond prin aceasta putând aduce orice modificări necesare , cu acordul părţilor . Pentru respectarea principiului legalităţii, se prevede în art. 79 din lege, că înscrisurile pentru care este necesară forma autentică ad validitatem pot fi redactate numai de notarii publici. Prin redactarea înscrisului ce urmează a face obiectul actului notarial se urmăreşte exprimarea clară si neechivocă a voinţei părţilor, precum şi evitarea oricăror lipsuri sau inadvertente ce ar fi de natură să producă prejudicii părţilor sau să nască eventuale litigii. Înscrisurile trebuie redactate într-un număr de exemplare cel puţin egal cu cel al părţilor plus un exemplar care rămâne în arhiva biroului notarial. Prin extinderea prevederilor legale, în cadrul redactării trebuie să se facă menţiunea pe fiecare exemplar în parte despre numărul acestora precum şi despre câte exemplare s-au eliberat. Actele solicitate de părţi precum şi cele redactate de acestea sau de notarul public se întocmesc în limba română, această regulă fiind aplicabilă tuturor actelor de procedură

21

îndeplinite de notar. În art. 82 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, se prevede că “Actele solicitate de părţi şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română”. La cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi într-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul instrumentator cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul acestora prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar. Înscrisurile destinate a fi traduse într-o limbă străină se vor redacta fie pe două coloane, cuprinzând în prima coloană textul în limba română, iar în cea de-a doua, textul în limba străină, fie în mod succesiv, mai întâi textul în limba română, continuându-se cu textul în limba străină. D. Încheierea de îndeplinire a actului notarial. Toate operaţiunile notariale, mai puţin redactarea înscrisurilor şi consultaţiile, se constată printr-o încheiere (art. 84 din Lege). Încheierea fiind principala manifestare a prezenţei notarului la întocmirea actului , garantează prin existenţa sa îndeplinirea solemnităţilor prevăzute de lege şi în general respectarea tuturor aspectelor de fond sau formă cerute de specificul fiecărui act. Prin existenţa încheierii se atestă şi competenţa notarului de a soluţiona cererea părţii dându-se astfel posibilitate instanţelor judecătoreşti să cerceteze, în cazul unei acţiuni în anulare, dacă această cerinţă a fost respectată. Lipsa încheierii sau a elementelor sale esenţiale duce la ineficacitatea actului în raport cu scopul urmărit prin apelarea la serviciile notariale. Încheierea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) sediul biroului notarial, prin aceasta putând fi determinată şi controlată competenţa notarului public în special pentru procedura eliberării copiilor din arhivă sau a duplicatelor după actele întocmite; b) denumirea încheierii şi numărul acesteia. Încheierea, în funcţie de actul întocmit, poate fi de autentificare, de legalizare, de certificare , de dare de dată certa etc. Pentru procedura autentificării se trece numărul de autentificare, iar pentru celelalte cazuri numărul de înregistrare al cererii; c) data îndeplinirii actului notarial are importanţă pentru că fixează momentul întocmirii actului prin aceasta putându-se stabili unele elemente legate de prescripţia drepturilor sau capacitatea părţilor. Data va cuprinde ziua, luna şi anul iar în unele cazuri şi ora efectuării încheierii. Prin precizarea acestor elemente se dă dată certa înscrisului. În cazul certificatului de moştenitor prin această menţiune se subînţelege şi data încheierii procedurii succesorale. În cazul lipsei unei menţiuni exprese se prezumă încheierea actului în timpul programului de lucru afişat. d) numele si prenumele notarului public acesta fiind un element de individualizare necesar datorită posibilităţii asocierii şi funcţionarii mai multor notari publici în sediul aceluiaşi birou notarial. Pe lângă nume notarul va face şi menţiunea calităţii sale. e) locul îndeplinirii actului iar dacă acesta a fost realizat în afara sediului biroului notarial se vor preciza motivele şi împrejurările care au determinat întocmirea actului în alt loc. f) numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi menţiunea prezenţei lor în persoană, reprezentate sau asistate precum şi modul în care li s-a constatat identitatea. Această regulă nu se aplică în cazul încheierilor prin care se legalizează copiile după înscrisuri sau se dă dată certă. g) arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale actului, în funcţie de natura acelui act. Aceste condiţii sunt specifice fiecărui tip de act notarial în parte şi vor fi prezentate în cadrul procedurii respective.

22

h) constatarea îndeplinirii actului şi a citirii acestuia de către părţi. Prin indicarea actului nu se are în vedere actul material intervenit între părţi ( de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, testamentul, procura, donaţia etc.), ci operaţia notarială solicitată de parte (autentificarea, legalizarea de semnătură, certificarea unor fapte etc). i) arătarea perceperii impozitului, taxelor de carte funciara , onorariului precum şi cuantumul acestora. În privinţa impozitului se va arăta modul de percepere precum şi numărul chitanţei, făcându-se menţiune despre acest fapt pe restul exemplarelor. Se va arăta modul de percepere al onorariului precum şi normele prin care a fost stabilit. j) semnătura notarului public, iar în cazul îndeplinirii actului în alt loc decât la sediul biroului notarial , dacă notarul public este însoţit de un secretar delegat acesta va semna şi el încheierea. k) sigiliul notarului public. În cazul strecurării în actul notarial a unor erori materiale sau dacă există lipsuri acestea pot fi îndreptate prin rectificarea încheierii. Pentru realizarea acesteia este necesar ca lucrările rectificate să cuprindă date sau omisiuni ce pot fi îndreptate sau completate. Prin omisiuni se înţelege lipsa din redactarea încheierii a uneia din menţiunile prevăzute de lege. Rectificarea se va face la cererea părţilor interesate sau din oficiu , cu acordul părţilor. Acordul este prezumat dacă părţile, legal citate, nu se prezintă. Menţiunea rectificării se va face pe toate exemplarele actului printr-o încheiere de rectificare separată de cea originală, în acest sens fiind necesar prezentarea tuturor exemplarelor actului. E. REFUZUL DE ÎNDEPLINIRE A ACTULUI NOTARIAL Potrivit reglementarii Legii (art.9 al 1) notarul public este garantul îndeplinirii legale a actelor prin obligaţia ca în situaţia constatării existenţei unor elemente contrare legii sau bunelor moravuri să refuze întocmirea acestora. Aceste elemente au un caracter nelimitat numeric constatarea lor fiind lăsată la aprecierea notarului. Totuşi pe lângă motive de drept material Legea ( art. 86 alin 2) prevede în mod enunţiativ următoarele motive de origine procedurală pentru respingerea cererii de îndeplinire a actului notarial: a) neprezentarea documentaţiei necesare sau prezentarea ei incompletă; b) neplata taxelor şi a onorariului; c) imposibilitatea identificarii părţilor sau lipsa lor de discernământ, dacă această stare rezultă din comportamentul părţii. Aici aş mai adăuga, după cum am mai arătat, decelarea de către notar a unui scop urmărit de părţi care nu este în concordanţă cu prevederile legale. Încheierea de respingere reprezintă procedura prin care notarul public refuză motivat îndeplinirea unui act notarial. Se pot respinge atât cererea de îndeplinire a unei proceduri, cât şi actul solicitat de parte. Cererea se înregistrează în registrul general la data depunerii, iar încheierea de respingere va purta numărul cererii şi data la care se emite. Notarul public va încunoştiinţa părţile despre carenţele actului pe care l-au solicitat şi le va îndruma pentru remedierea acestora. În cazul în care părţile stăruie ca actul să fie îndeplinit în forma cerută iniţial, notarul îşi va materializa refuzul prin întocmirea unei încheieri de respingere a cererii. Aceasta pe lângă elementele cererii va conţine motivele de drept şi de fapt ce au dus la respingerea acesteia, precum şi menţiunea potrivit căreia partea poate depune plângere, în termen de 10 zile de la data la care au luat cunoştinţă de respingere, la judecatoria din circumscripţia căreia face parte biroul notarial. Încheierea de respingere se întocmeşte în doua exemplare unul fiind anexat dosarului actului iar celălalt depus în arhiva biroului notarial.

23

Dupa întocmire, notarul va solicita părţii să semneze că a luat la cunoştinţă de încheierea de respingere, iar dacă aceasta refuză, notarul va consemna acest lucru, iar dacă partea lipseşte, i se va comunica o copie de pe încheiere conform procedurii comune. F. ELIBERAREA ACTELOR NOTARIALE După îndeplinirea în condiţiile legii a actelor notarul public va elibera fiecărei părţi cel puţin câte un exemplar. Actele se eliberează părţilor personal sau reprezentanţilor acestora, precum şi altor persoane indicate de ele. Fiecărei persoane parte în act i se eliberează, la cerere, în numărul solicitat, duplicate de pe actul original, care au aceeaşi forţă probantă ca şi originalul şi, dacă actul constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constituie, ca şi originalul, titlu executoriu. Fără a fi obligate să justifice un interes părţile pot solicita notarului public copii după actele întocmite sau adeverinţe care să ateste existenţa lor. Pentru eliberarea duplicatelor notarul public va cita părţile reprezentate sau succesorii acestora. Duplicatul are aceeaşi forţă probantă ca şi originalul, reproducând cuvânt cu cuvânt cuprinsul înscrisului original precum şi cel al încheierii. În locul semnăturilor se va trece numele şi prenumele fiecărui semnatar. Şi alte persoane decât părţile pot obţine copii de pe actele notariale sau adeverinţe dar notarul public în baza obligaţiei de confidenţialitate de care este legat va trebui să verifice dacă aceste persoane justifică un interes. În acest sens persoanele interesate trebuie să arate în cererea de eliberare motivele pentru care solicită respectivele acte. Notarul public va aprecia oportunitatea şi va da curs cererii sau o va refuza, în acest caz întocmind şi o încheiere de respingere UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5 AUTENTIFICAREA ACTELOR NOŢIUNI PREALABILE PROCEDURA AUTENTIFICÃRII 5.1. Obiective . Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea procedurii autentificării actelor notariale. 5.2. NOŢIUNI PREALABILE Pentru a se putea înţelege importanţa şi caracteristicile specifice precum şi motivaţia procedurii autentificării este necesar a se arata avantajele care provin din folosirea înscrisurilor autentice. Actul autentic este actul ce s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Deci elementul esenţial al actului autentic îl reprezintă prezenţa unui funcţionar investit cu autoritate publică în momentul constituirii actului, precum şi implicarea acestuia în elaborarea sa. Această condiţie este cerută pentru garantarea îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege, formalităţi ce ar putea fi, din rea voinţă sau din necunoaştere, încălcată. Caracterul solemn se evidenţiază şi în materializarea procedurii specifice autentificării, legea cerând ca aceasta să

24

se facă doar de către funcţionarul investit cu o asemenea autoritate şi care este competent atât din punct de vedere material cât şi teritorial. Competenţă de investire a actelor cu forţă autentică au mai multe categorii de funcţionari, aici însă, dat fiind specificul lucrării, ne vom referi doar la actele autentice ce intră în sfera activităţii notarului, acestea fiind totodată şi cele mai numeroase. Formalităţile pe care le constată notarul sunt de natură a garanta că actul respectiv este opera unei anumite personae, iar cuprinsul său conţine o identitate între cele expuseşi realitate. Aceste garanţii sunt cerute de lege pentru a putea investi înscrisul autentic cu următoarele avantaje: - forţa probantă a actului autentic folosit ca probă împotriva unui act sub semnatură privată, asigură celui care îl foloseşte o prezumţie mai puternică în ceea ce priveşte conţinutul actului şi menţiunile făcute de notarul public; - actul autentic poate fi folosit pentru constatarea raporturilor juridice la care sunt părţi persoane ce din cauze de infirmitate sau educaţie nu-şi pot exprima consimţământul în cadrul actelor sub semnatură privată; - actul autentic care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu de la data exigibilitatii acesteia ( art.101 din lege). Acestea dar şi altele, sunt avantajele pentru care persoanele optează de cele mai multe ori pentru forma autentică a înscrisului. Dar forma autentică nu este întotdeauna o opţiune a părţilor în unele cazuri aceasta fiind cerută de lege pentru recunoasterea încheierii valabile a unui act. Această cerinţă este dată pentru înlăturarea posibilităţii încălcării de către părţi a unor prevederi imperative ale legii sau pentru ca partile să poata fi încunoşţiintate de notarul public asupra efectelor pe care le poate avea încheierea unui act sau datorită importanţei obiectului lor. Din respectarea cerinţelor legale rezidă principalul caracter al actelor autentice şi anume forţa lor probantă. Astfel datorită garanţiilor de sinceritate pe care le include, garanţii aduse pe lângă participarea notarului public şi de obligaţia acestuia de a respecta formalităţi stricte de îndeplinire, înscrisurile autentice beneficiază de o prezumţie de validitate care îl scuteşte pe cel ce le foloseşte ca mijloc de probă, de altă dovadă, nu doar cu privire la conţinutul lor ci şi referitor la persoanele care l-au semnat. Pentru a putea fi răsturnate aceste prezumţii este necesar, în ceea ce priveşte autenticitatea înscrisului, să se apeleze la procedura înscrierii în fals. 5.3.. PROCEDURA AUTENTIFICĂRII Pe lângă regulile comune îndeplinirii actelor, datorită importanţei sale, pe lângă respectarea acestora legea impune o serie de condiţii suplimentare. Privitor la cererea de autentificare aceasta trebuie semnată de părţi în faţa notarului public, punându-se astfel în evidenţa necesitatea ca părţile să fie prezente chiar de la începutul procedurii. Concomitent cu stabilirea identităţii părţilor conform procedurii comune notarul public va face menţiune ca acestea s-au prezentat personal în faţa sa. În caz de reprezentare notarul va face menţiune despre acest lucru iar procura va rămâne în original sau în copie legalizată , atasata la dosar. În această situaţie, notarul public este obligat să verifice în Registrul naţional notarial de evidenţă a procurilor şi revocărilor acestora, iar în cazul constatării revocării acesteia va respinge cererea de autentificare. Pentru valabila exprimare a consimţământului notarul public va întreba părţile dacă au citit actul, dacă au înţeles conţinutul, precum şi dacă exprimă întrutotul voinţa lor. Pentru motive temeinice legate de întocmirea actului, notarul public va putea lua consimţământul părţilor şi separat (deci regula este în sensul exprimării consimţământului în mod unitar de către toate părţile) dar în aceeasi zi, în acest caz trebuind să facă menţiune despre locul şi ora

25

luării consimţământului fiecăreia dintre părţi, precum şi de motivele ce au întemeiat o astfel de excepţie. Pentru unele cazuri speciale în care părţile respective sunt în imposibilitatea de a-şi exprima în mod normal consimşământul legea prevede următoarele modalităţi: - pentru cazul surdomutului “ştiutor de carte” declaraţia de voinţă se va exprima în scris înaintea notarului prin înserarea înainte de semnare a menţiunii “consimt la prezentul act, pe care l-am citit”; - în cazul surdomutului analfabet declaraţia se va lua prin interpret , notarul făcând menţiune despre acest lucru; - în situaţia unui nevăzător notarul va întreba partea dacă a auzit bine atunci cand i s-a citit înscrisul, dacă cele auzite reprezintă voinţa sa făcând menţiune despre acest fapt în încheiere; - În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va lua consimţământul numai în prezenţa a 2 martori-asistenţi, această formalitate suplinind absenţa semnăturii părţii. Martorii-asistenţi vor fi identificaţi şi vor semna actul, iar în încheierea de autentificare se va face menţiunea că aceştia au fost prezenţi la citirea actului de către părţi sau, după caz, de către notarul public şi la luarea consimţământului. Nu poate fi martor-asistent persoana care: -nu a împlinit 18 ani; - figurează în act ca parte sau ca beneficiar; - din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este aptă; - este neştiutoare de carte sau, din orice motiv, nu poate semna. . Actele autentice se întocmesc într-un singur exemplar original ,care se păstrează în arhiva biroului notarial. Părţile vor primi câte un duplicat de pe actul original Duplicatul actului notarial va avea forţa probantă prevăzută de lege , ca şi originalul actului Un exemplar al duplicatului rămâne la arhiva biroului , iar alt exemplar serveşte la îndeplinirea operaţiunilor de publicitate imobiliară, când este cazul. Exemplarul original al înscrisului ce urmează a fi autentificat se semnează de către părţi în faţa notarului, iar atunci când este cazul şi de către reprezentanţii şi martorii de identitate. Această obligaţie poate reveni şi celui care a redactat înscrisul acesta semnând pentru certificarea redactării în bune condiţii a actului. Încheierea care constată autentificarea unui înscris va cuprinde, sub sancţiunea anulării, pe lângă datele prevăzute la art. 84, şi următoarele menţiuni: -constatarea că s-a luat consimţământul părţilor; - constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să îl semneze. Menţiunea notarului public că una dintre părţi nu a putut semna ţine loc de semnătură pentru aceasta; - dispoziţia de învestire cu formă autentică, care se exprimă prin cuvintele: "Se declară autentic prezentul înscris." Aceste elemente sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. În fine, cu privire la efectul actelor autentice, aşa cum am mai arătat, în cazul autentificării unei creanţe certe şi lichide puterea de titlu executoriu intervine în momentul exigibilităţii acesteia. Un caz de retroactivare a efectelor se întâlneşte în situaţia respingerii cererii de autentificare, iar prin admiterea plângerii instanţa obligă notarul public la încheierea actului, prin respectiva hotărâre se va stabili că actul autentificat produce efecte de la data înregistrarii cererii , această menţiune fiind făcută în încheiere şi de către notarul public.

26

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.6 1.PROCEDURA SUCCESORALĂ NOŢIUNI PREALABILE 2.COMPETENTA NOTARULUI IN MATERIE SUCCESORALA 3.DESCHIDEREA PROCEDURII SUCCESORALE 4. MĂSURILE DE INVENTARIERE, CONSERVARE ŞI ADMINISTRARE A BUNURILOR SUCCESORALE. 5. DESFĂŞURAREA PROCEDURII SUCCESORALE 6. SUSPENDAREA PROCEDURII SUCCESORALE 7. ÎNCHEIEREA PROCEDURII SUCCESORALE. CERTIFICATUL DE MOŞTENITOR SAU LEGATAR. 8. SUCCESIUNEA VACANTĂ 6.1. Obiective . Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea procedurii succesorale. 6.2. NOTIUNI PREALABILE Procedura succesorală cuprinde formalităţile ce se îndeplinesc la moartea unei persoane cu privire la patrimoniul său, şi la devoluţiunea acestuia către succesorii săi în drepturi. Datorită dificultăţilor legate de transmiterea patrimoniului persoanei defuncte legiuitorul a instituit ca această procedură să fie realizată de sub îndrumarea unui notar public care, prin pregatirea şi experienţa sa, poate face faţă problemelor legate de dreptul de moştenire. Pentru ca transmiterea drepturilor succesorale să se poată face în mod simplu şi operativ, legiuitorul a dat această procedură în competenţa notarului public, dar, dat fiind caracterul necontencios al acţiunii sale, procedura poate fi dusă la capăt doar în cazul acordului moştenitorilor cu privire la numărul şi calitatea lor, precum şi la compunerea masei succesorale şi drepturilor ce li se cuvin. Prin urmare în cazul apariţiei neînţelegerilor între moştenitori, notarul public îi va îndruma pe aceştia, în faţa instanţei, pentru soluţionarea cauzei printr-un proces contradictoriu. Pe lângă caracterul necontencios al procedurii succesorale notariale, se mai poate întrevedea şi un caracter facultativ al acesteia, părţile , în situaţia apariţiei neînţelegerilor între ele sau chiar fără existenta acestor neînţelegeri, se pot adresa instantei în mod direct, fără a mai sesiza un birou notarial. Acest caracter se poate deduce, pe lângă lipsa unei reglementări contrare, şi din dispoziţiile privitoare la suspendarea procedurii notariale (art. 108 alin. 1 lit. c). 6.3 Competenţa notarului în materie succesorală. Pe lângă competenţa de drept comun a biroului notarial, în cadrul procedurii succesorale apar unele aspecte particulare privitoare la competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale. Astfel: - competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale aparţine biroului notarial din raza teritorială a judecătoriei în cadrul căreia defunctul şi-a avut domiciliul. Raţiunea acestei reglementări rezidă din faptul că problemele succesorale au un caracter complex, iar soluţionarea lor poate fi făcută în mod optim de un birou notarial ce îşi are sediul în acelaşi perimetru cu domiciliul defunctului. În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici, competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar public sesizat.

27

Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt notar public din circumscripţia aceleiaşi judecătorii, cercetând în acest scop registrul de evidenţă a succesiunilor, potrivit regulamentului. În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competenţa aparţine notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe cel puţin un bun imobil. În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe bunuri mobile. În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat. Regulile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor decedate al căror ultim domiciliu nu este cunoscut. De asemenea, în cazul în care în certificatul de deces se precizează doar statul pe al cărui teritoriu defunctul a avut ultimul domiciliu, se aplică în mod corespunzător prevederile de mai sus. Notarul public este dator ca , după sesizare , să -şi verifice din oficiu competenţa, iar în cazul constatării că cererea intra în atribuţiile altui birou notarial să-şi decline competenţa în favoarea acestuia (art. 102 alin. 2 din Lege). Pentru realizarea acestei proceduri, notarul public nu va mai cita părţile. Dacă în circumscripţia teritorială corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului, funcţionează mai multe birouri notariale, competenţa va reveni “primului birou sesizat”. În acest sens, notarul public va verifica prin consultarea opisului succesoral de evidenţă, ţinut pentru întreaga circumscripţie teritorială de biroul notarial desemnat de Colegiul Director al Camerei, dacă cauza pentru care a fost sesizat nu este pe rolul altui birou notarial din aceeaşi circumscripţie. Competenţa în cazul moştenirilor succesive revine biroului notarial care este competent în ultima succesiune, dar moştenitorii pot conveni să-şi stabilească drepturile la oricare dintre birourile notariale competente în oricare dintre succesiuni. 6.4 DESCHIDEREA PROCEDURII SUCCESORALE Expresie a principiului disponibilităţii procedura succesorală se deschide la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căruia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. Remarc că, prin arătarea exhaustivă a titularilor acţiunii succesorale , nu se are în vedere şi notarul public; deci acţiunea nu se poate pune în mişcare şi din oficiu. Într-o altă opinie, pe lângă aceste persoane, şi notarul public poate deschide din oficiu, procedura succesorală în cazul existenţei urgenţei privitoare la conservarea activului succesoral. Potrivit acestei opinii, lucrările privitoare la măsurile asiguratorii se dispun din oficiu în următoarele situaţii: - când nu sunt moştenitori cunoscuţi; - când există moştenitori dar nu li se cunosc domiciliile; - când toţi moştenitorii au renunţat la succesiune; - când este interesată la succesiune, ca legatar, o instituţie sau o organizaţie obştească; când există pericol ca moştenirea să fie înstrăinată, risipită sau ascunsă. Totuşi, apreciez ca în aceste cazuri, pe lângă dificultăţile legate de aflarea de către notar a situaţiei deschiderii succesiunii, notarul public nu va putea cunoaşte elementele necesare fără a desfăşura, în prealabil, unele operaţiuni pentru stabilirea identităţii şi numărului moştenitorilor, precum şi stabilirea compunerii activului succesoral. Or, pentru desfăşurarea unor asemenea acte, notarul public este obligat, mai întâi, să deschidă procedura succesorală.

28

Critica acestei opinii este subliniată şi de lipsa în practică a unui asemenea caz de deschidere a succesiunii. Potrivit reglementărilor legale în cazul cunoştinţei despre existenţa unor bunuri imobiliare aparţinând defunctului secretarii consiliului local sunt obligaţi să trimită sesizările pentru deschiderea procesului succesoral biroului notarial care ţine opisul de evidenţă a procedurii succesorale. Prin formularea “ orice persoană interesată “legiuitorul a inclus, pe lângă moştenitorii legali sau deţinătorii unui testament şi terţele persoane care pot justifica un interes legitim, cum ar fi cazul creditorilor defunctului sau al executorului testamentar. În cazul procurorului se apreciază că acesta ar putea solicita deschiderea procesului succesoral doar în considerarea unui interes legitim (de exemplu apărarea drepturilor legitime ale minorilor sau al persoanelor puse sub interdicţie). Cererea pentru deschiderea succesorală va cuprinde: datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi domiciliul moştenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului, cu menţionarea valorii acestora, precum şi a pasivului succesoral. Dovada decesului (potrivit art. 236 al 1 din Regulament) se va face cu certificatul de deces. Acelaşi act va fi folosit şi pentru dovada ultimului domiciliu. Înregistrarea cererii se va face doar după ce se stabileşte că nu există un alt dosar cu acest obiectiv la biroul notarial respectiv sau la un alt birou notarial din aceasta circumscripţie. 6. 5 Măsurile de inventariere, conservare şi administrare a bunurilor succesorale. Pentru că obiectul principal al procedurii succesorale este, pe lângă cel al atribuirii calităţii de moştenitor, atribuirea calităţii de proprietar al bunurilor din dezbatere, legiuitorul a instituit dispoziţii detaliate privitoare la procedura inventarierii bunurilor succesorale. Întrucât în lipsa acestor bunuri procedura succesorală ar fi lipsită de raţiunea ei principală, alături de inventariere se reglementează şi mijloacele de conservare a bunurilor. Inventarierea se face la cererea persoanei interesate şi în cazurile prevăzute de lege. Aceasta se poate face de către notarul public personal sau de către un delegat al acestuia. Inventarierea constă în enumerarea, descrierea şi preţuirea provizorie a bunurilor. Pentru preţuirea bunurilor se poate cere şi părerea unui expert. Descrierea acestora va face menţiunea sumară despre cantitatea şi calitatea bunurilor mobile precum şi despre identificarea bunurilor imobile (arătarea localizării şi suprafeţei lor). Bunurile a căror proprietate este contestată vor fi trecute separat, iar cele aflate în posesia unei alte persoane vor fi inventariate cu arătarea locului şi motivului pentru care se găsesc în respectiva situaţie. În cazul găsirii unui testament notarul public va proceda la deschiderea şi vizarea lui spre neschimbare. La termenul fixat pentru dezbatere se constată starea lui materială, întocmindu-se un proces-verbal, urmat de procedura validării. (art. 106 din Lege). În cuprinsul procesului-verbal de inventariere se menţionează bunurile găsite în posesia defunctului. Cu privire la bunurile despre care se susţine că sunt proprietatea altei persoane, se va menţiona motivul pentru care se aflau în deţinerea defunctului la data decesului, iar cu privire la bunurile defunctului care se află în deţinerea unei alte persoane, se precizează locul unde se află şi motivele pentru care se găsesc acolo. În procesul-verbal de inventariere se înscriu şi menţiuni cu privire la pasivul succesoral, în măsura în care acesta este cunoscut. Inventarul succesoral se întocmeşte în mod obligatoriu în cazurile în care este cerut de oricare dintre părţi, de creditori sau dacă se solicită lichidarea pasivului succesoral. Dacă bunurile înscrise în procesul-verbal de inventariere sunt afectate garantării unor creanţe, acestea se vor înscrie ca atare, cu menţionarea creditorilor.

29

Dacă unul dintre succesibili sau altă persoană care are în posesie bunuri din patrimoniul defunctului se opune la efectuarea inventarului, notarul public îi îndrumă să se adreseze instanţei de judecată de la locul deschiderii moştenirii. Punerea sigiliilor, ca măsură de conservare a bunurilor, fie înainte de inventarierea acestora, fie la finalizarea operaţiunii de inventariere, se face numai de către notarul public, după care acesta le va preda unui custode sau curator special stabilit potrivit Codului civil. Dacă la efectuarea inventarului se găsesc arme, muniţii, materiale explozibile sau alte substanţe interzise, notarul public solicită de îndată intervenţia organului de poliţie, urmând ca acesta să le ridice pe bază de proces-verbal care va fi ataşat la procesul-verbal de inventariere. Pentru efectuarea inventarierii bunurilor succesorale aflate în circumscripţia altei judecătorii se desemnează un notar public din circumscripţia judecătoriei în raza căreia se află bunurile sau un împuternicit al acestuia. Notarul public va fi desemnat de către notarul care instrumentează cauza succesorală prin cererea adresată şi cu acordul acestuia. În cazul în care defunctul era căsătorit , în cadrul inventarului se vor trece doar bunurile proprii şi partea din cele comune ce îi revine. Totuşi, pentru că stabilirea cotei din bunurile comune poate ridica unele dificultaţi , inventarul se va realiza după cum urmează: - dacă toţi succesorii sunt prezenţi la inventariere şi sunt de acord în ceea ce priveşte determinarea bunurilor proprii şi a cotei ce îi revine defunctului din bunurile devălmaşe se vor trece toate bunurile considerate proprietatea defunctului; - dacă părţile nu cad de acord sau nu sunt prezente vor fi trecute toate bunurile (atât cele proprii cât şi cele comune), soţul supravieţuitor având posibilitatea delimitării proprietăţii sale pe calea partajului averii succesorale. Inventarierea bunurilor se va consemna într-un proces-verbal semnat de cel care l-a întocmit, de succesibilii prezenţi, iar în lipsa sau în cazul refuzului acestora, se va semna şi de martorii prezenţi la efectuarea inventarierii. Dacă există temerea că bunurile supuse succesiunii ar putea suferi până la încheierea procedurii, notarul public va putea lua o serie de măsuri ce vizează conservarea acestora. După măsurile luate de notarul public acestea se clasifică în : - punerea de sigilii - se dispune în cazurile în care exista pericolul sustragerii, distrugerii sau înlocuirii bunurilor (art.244 alin. 4 din Regulament). Sigiliul se aplică pe dulapurile sau sertarele care contin bunurile ori pe usa de la intrare in incaperea in care se afla acestea. Pentru cazuri urgente, fara a fi afectate interesele membrilor familiei defunctului care au locuit cu el, punerea de sigilii poate opera si inainte de intocmirea inventarului; darea bunurilor in custodie. Pentru situatii similare cu cele de mai sus notarul public va putea numi un custode al bunurilor cu sau fara aplicarea sigiliilor pe acestea. Custodele va putea efectua acte ce privesc conservarea bunurilor, in vederea realizarii acestui scop putandu-se incuviinta de catre notarul public unele cheltuieli. In lipsa unui custode conservarea bunurilor va fi asigurata de un curator special numit de notarul public pentru administrarea bunurilor succesorale. Custode poate fi numit si unul dintre eventualii martori; depunerea sumelor de bani, hartii de valoare, cecuri sau alte valori in depozit notarial sau la o alta institutie specializata. In cazul gasirii de obiecte confectionate din metale sau pietre pretioase, sume de bani sau a altor valori se va proceda la depozitul biroului notarial ori la o alta institutie specializata a acestora, facandu-se mentiune despre aceasta in procesul verbal de inventariere. 6.6. DESFASURAREA PROCEDURII SUCCESORALE A. Operatiunile desfasurate de notarul public pentru stabilirea numarului si calitatii mostenitorilor, intinderea drepturilor acestora si a masei succesorale.

30

După constatarea legalitatii cererii, notarul public inregistreaza cauza si dispune citarea celor care au vocatie la mostenire, iar daca se constata existenta unui testament se citeaza si legatarii, precum si executorul testamentar instituit. Pentru aflarea numelui si calitatii succesibililor notarul public va utiliza actele de stare civila ale acestora, alte acte necesare, precum si depozitii ale martorilor, dupa caz. In cazul existentei unui legatar universal instituit printr-un testament auntentic si in lipsa mostenitorilor rezervatari, va fi citat numai legatarul. Daca testamentul este olograf sau mistic vor fi citati toti mostenitorii legali. In situatia mostenirii ce se presupune a fi vacante notarul va cita autoritatea publica competenta a prelua bunurile. In situatia existentei intre succesibili a unor persoane incapabile sau cu capacitate restransa de exercitiu, notarul va cita alaturi de acestea reprezentantii legali si autoritatea tutelara, iar in cazul existentei unor interese contrare intre tutore si incapabil va institui un curator special. Pentru stabilirea numarului si a calitatii mostenitorilor, dupa verificarea indeplinirii procedurii de citare , notarul public va urmari daca: -cei citati au vocatie succesorala (sotul supravietuitor si rudele pana la gradul al IV lea in cazul mostenirii legale sau persoanele aratate de defunct intr-un testament valabil incheiat); daca nu au fost declarati nedemni de a mosteni printr-o hotarare judecatoreasca anterioara (art. 958,959 C.civ.); -daca erau nascuti sau conceputi (si ulterior nascuti vii) sau există la data deschiderii succesiunii (art. 956, 36,53, 208 C.civ. ). Reglementarea actuala permite coexistenta mostenirii testamentare cu cea legala astfel incat in situatia existentei atat a unui legatar cat si a mostenitorilor legali (rezervatari sau nu), notarul public va proceda la citarea tuturor partilor in vederea stabilirii drepturilor fiecareia. B. Stabilirea drepturilor succesorale. Acceptarea mostenirii. In legatura cu solutionarea cauzei notarul va stabili compunerea masei succesorale, a calitatii partilor, si intinderea drepturilor acestora. Privitor la masa succesorala este de mentionat ca aceasta reprezinta insasi motivatia dezbaterii succesiunii. Aceasta va cuprinde toate drepturile patrimoniale ale defunctului (drepturile de proprietate asupra bunurilor imobile si mobile, alte drepturi reale, dreptul de creanta, dreptul de autor, etc. Sunt exceptate drepturile care, fiind strans legate de persoana defuctului, s-au stins odata cu moartea acestuia: dreptul de renta viagera, dreptul de intretinere, dreptul de abitatie, etc.). Tot in cadrul masei succesorale sunt cuprinse si bunurilor pe care defunctul le-a stapanit in fapt, dovada posesiei putandu-se face cu orice mijloace de proba. Pentru evaluarea masei succesorale si pentru a se constata in mod legal componenta sa sipentru ca nimenu nu poate transmite mai multe drepturi decat are el insusi, notarul public va cere succesibililor demonstrarea alcatuirii masei succesorale prin prezentarea titlurilor de proprietate ale defunctului sau alte titluri de creanta. Calitatea partilor va fi stabilita, pe langa aspectele prezentate anterior, prin exercitarea dreptului de optiune succesorala de catre acestea. Dreptul de optiune trebuie exercitat in termen de un an de la data deschiderii succesiunii (art. 1103 C. civ.). Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Pentru stabilirea calitatii partii, notarul va costata daca acestia au acceptat succesiunea (si modul de acceptare) sau au renuntat la aceasta. Pentru intinderea drepturilor succesorale, dupa stabilirea calitatii mostenitorilor legali si dupa caz, a celor testamentari, notarul va proceda conform regulilor din dreptul material.

31

In cazul in care procedura se desfasoara in mai multe sedinte ,notarul public va intocmi cate o incheiere motivata pentru fiecare termen acordat, incheiere in care se va face mentiune despre partile si martorii prezenti la termen, inscrisurile depuse si declaratiile acestora, precum si masurile luate in vederea solutionarii procedurii. 6.7. SUSPENDAREA PROCEDURII SUCCESORALE. Potrivit art. 108 alin. 1 din Lege, procedura succesorala se poate suspenda in urmatoarele cazuri: - trecut un an de la deschiderea moştenirii şi, deşi au fost legal citaţi, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea; - succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin; - succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin; - în orice alte cazuri prevăzute în Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Constatarea suspendarii se face printr-o incheiere care va contine, pe langa aspectele de drept comun, si: - identificarea celor prezenti; - compunerea masei succesorale; - elementele rezultate din dezbateri, pana in momentul suspendarii; - optiunea succesorala a partilor. Prin incetarea cauzelor ce au determinat suspendarea, dosarul succesoral va putea fi repus pe rol oricand, la cererea celor interesati. 6.8. INCHEIEREA PROCEDURII SUCCESORALE. CERTIFICATUL DE MOSTENITOR SAU LEGATAR. In situatia in care prin administrarea de probe, notarul public poate determina elementele prezentate anterior, va intocmi o incheiere finala a procedurii succesorale. Încheierea finală are forţa probantă a înscrisului autentic şi cuprinde: antetul biroului notarial;

-numărul dosarului succesoral sau al dosarelor care se dezbat împreună; - numele şi prenumele notarului instrumentator; - data încheierii; - datele de identificare ale defunctului: numele, prenumele, codul numeric personal, ultimul domiciliu, data decesului; - numele, prenumele, domiciliul, codul numeric personal, calitatea celor prezenţi faţă de defunct şi modalitatea de identificare a acestora; - menţionarea persoanelor lipsă; - menţiuni privind îndeplinirea procedurii; - declaraţia celor prezenţi cu privire la numărul şi calitatea moştenitorilor, coroborată cu depoziţia martorilor; - menţiuni cu privire la existenţa testamentului, forma acestuia şi a modului în care s-a constatat valabilitatea acestuia; - menţiuni despre efectuarea inventarului; -menţiuni cu privire la regimul matrimonial al defunctului şi modalitatea de lichidare a acestui regim; - masa succesorală declarată: bunuri mobile, bunuri imobile şi pasivul succesiunii; -semnăturile moştenitorilor prin care atestă veridicitatea celor consemnate în încheiere, acceptarea moştenirii, solicitări privind raportarea donaţiilor, reducţiunea liberalităţilor excesive, acordul realizării acestora, precum şi eliberarea certificatului de moştenitor;

32

- în baza declaraţiilor moştenitorilor şi a tuturor probelor administrate în cauză, notarul public va constata compunerea masei succesorale, valoarea activului sau, după caz, valoarea masei de calcul, valoarea pasivului şi a activului net; - indicarea temeiul legal al devoluţiunii succesorale legale şi/sau, după caz, testamentare; - indicarea numelui, prenumelui, domiciliului şi a codului numeric personal al fiecărui moştenitor; - calitatea sau titlul în baza căruia moştenesc; - întinderea drepturilor succesorale; -menţiuni privind modalitatea de stabilire a întinderii dreptului fiecărui moştenitor, după caz; -modul de calcul al taxelor succesorale; -taxele stabilite; - dispoziţia cu privire la eliberarea certificatului, menţionând felul acestuia. In alte cazuri notarul poate constata ca in masa succesorala nu exista bunuri dispunand prin incheiere inchiderea procedurii succesorale din lipsa obiectului. In alte situatii in care pentru determinarea bunurilor mostenirii se cere efectuarea unor operatiuni de durata, succesorii pot solicita sa li se stabileasca doar calitatea, pentru aceasta eliberandu-se un certificat de calitate de mostenitor. Totusi, cele mai numeroase sunt cazurile normale in care, pe baza incheierii finale se va elibera certificatul de mostenitor. Acesta este insusi motivul pentru care succesorii au introdus cererea si au participat la procedura succesorala. In competenta notarului public intra eliberarea certificatului de mostenitor atat in cazul indeplinirii procedurii succesorale in forma notariala, cat si in cazul in care drepturile partilor au fost stabilite ca urmare a unei hotarari judecatoresti. Prin eliberarea certificatului de mostenitor, competenta biroului notarial inceteaza, acesta nemaiputand reveni si elibera un nou certificat. Ca exceptie, se poate reveni si completa lista bunurilor omise din masa succesorală, însă numai cu acordul tuturor succesorilor. Privitor la natura juridica a certificatului de mostenitor, acesta face dovada calităţii de moştenitor precum şi dovada dreptului de proprietate. 6.9. SUCCESIUNEA VACANTA Potrivit art. 117 din Legea nr. 36 / 1995, in lipsa mostenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantilor statului, notarul public va constata ca succesiunea este vacanta si va elibera certificatul de vacanta succesorala dupa expirarea termenului de acceptare a succesiunii. Pentru situatia existentei renuntatorilor la mostenire, partea ce le revenea acestora din masa succesorala va profita celorlalti mostenitori legali sau succesorului testamentar universal. Daca însă nu există moştenitori sau legatul lăsat de defunct face referire doar la o parte din masa succesorala, restul acesteia va profita statului (prin unităţile sale administrativ teritoriale) in baza certificatului de vacanta succesorala. Pentru solutionarea vacantei succesorale, din partea statului nu este necesara o acceptare, acesta culegand succesiunea in virtutea legii. Pe de alta parte, statul nu poate renunta la succesiune pentru ca bunurile acesteia, ramanand fara stapan ar reveni tot statului. Trecerea in proprietatea statului a bunurilor succesorale se face retroactiv, de la data deschiderii succesiunii. Dacă după eliberarea certificatului de vacanta succesorala de catre notarul public, care astfel s-a dezinvestit, apar pretendenti la mostenire sau persoane a caror interese au fost lezate, prin eliberarea certificatului de vacanta succesorala, acestea pot intenta actiune in anularea certificatului, potrivit reglementarii comune.

33

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.7 ALTE PROCEDURI NOTARIALE 1.LEGALIZAREA SEMNÃTURILOR SI A SIGILIILOR 2.PROCEDURA LEGALIZÃRII COPIILOR 3.EFECTUAREA SI LEGALIZAREA TRADUCERILOR 4.DAREA DE DATÃ CERTÃ INSCRISURILOR 5.CERTIFICAREA UNOR FAPTE CONSTATATE DE NOTAR 6.PRIMIREA IN DEPOZIT A UNOR INSCRISURI, DOCUMENTE SI VALORI 7. ELIBERAREA DE DUPLICATE ALE INSCRISURILOR NOTARIALE SI RECONSTITUIREA ACTELOR ORIGINALE 8.ACTELE DE PROTEST AL CAMBIILOR, CECURILOR SI AL ALTOR TITLURI LA ORDIN 9.PROCEDURA DIVORŢULUI PE CALE NOTARIALĂ 7.1 Obiective . Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea celorlalte proceduri notariale îndeplinite de notarul public . 7.2. LEGALIZAREA SEMNÃTURILOR SI A SIGILIILOR 1. NOTIUNI GENERALE In considerarea avantajelor pe care le prezinta autentificarea, partile sunt interesate sa intocmeasca actele juridice de o importanta deosebita in forma autentica chiar si atunci cand legea nu impune aceasta conditie ad validitatem. O situatie asemanatoare si cu efecte relativ aceleasi, apare in situatia legalizarii semnaturilor de pe inscrisuri. In unele cazuri, din motive ce tin de atestarea imprejurarilor potrivit carora semnatarii unor acte sunt aceleasi persoane cu cele indicate in acestea, partile au interesul de a obtine de la notarul public aceasta certificare. In acest caz, notarul nu mai are obligatia de a constata valabila exprimare a vointei partilor marginandu-se a stabili ca partile sunt aceleasi cu cele au subscris actul. Avantajul folosirii acestei proceduri consta in simplificarea cerintelor legale atat privitor la actele prealabile incheierii cat si a procedurii propriu-zise, forta probanta a actului rezultat fiind similara cu cea a inscrisului autentic. Astfel, constatarile personale ale notarului, legate de indeplinirea conditiilor esentiale sunt prezumate a fi valabile pana la inscrierea in fals, iar continutul declaratiilor partilor, la fel ca in cazul actelor autentice, fac dovada pana la proba contrarie. Desigur, un act intocmit sub legalizare de semnatura va putea fi atacat mult mai usor pentru vicii de consimtamant decat unul autentic. In privinta formalitatilor notarul se va margini la constatarea identitatii partilor se va convinge că acestea cunosc conţinutul înscrisului, după care le va cere să subscrie în faţa sa toate exemplarele înscrisului, deci, nu va mai fi necesara verificarea scopului urmarit de parti, a raporturilor reale dintre acestea, sau a prevederilor speciale privitoare la valabilitatea respectivelor acte. Totusi, se apreciaza ca in baza rolului sau activ si a celui de garant al legalitatii si moralitatii notarul public va verifica suma, va “pipai actul”, pentru ca in ipoteza redactarii acestuia de catre parti, sa nu fie dispuse clauze contrare legii sau bunelor moravuri. Tot in

34

acest sens, datorita principiului eficientei actelor juridice notarul va refuza legalizarea semnaturilor de pe actele al caror continut include dovada nulitatii sau ineficacitatii sale. 2.PROCEDURA LEGALIZÃRII DE SEMNÃTURÃ. Regulile acestei proceduri stabilesc ca inscrisul rezultat nu va putea constitui titlu executoriu, iar din cauza motivelor ce tin chiar de denumirea acestei operatii, persoanele care, din orice motive, nu pot semna vor trebui sa apeleze la procedura autentificarii. Pentru legalizare, partile vor prezenta alaturi de cererea de indeplinire a actului, exemplarele inscrisului, nesemnate, semnarea lor urmand a se face in fata notarului dupa ce acesta le-a intrebat daca au citit actul. Aceasta intrebare nu trebuie confundata cu o atestare a continutului de catre notar. La cererea partii, notarul poate legaliza specimenul de semnatura al persoanei care se va prezenta la sediul biroului notarial si va semna in fata notarului public. Asemanator se va proceda si la legalizarea sigiliului. Incheierea de legalizare va cuprinde pe langa conditiile comune si aratarea indeplinirii cerintelor art. 84 lit. g: -data : anul , luna si ziua intocmirii; -numele si prenumele partilor si faptul prezentarii lor in persoana ; -constatarea subscrierii în faţa notarului a tuturor exemplarelor. Pentru ca notarul public este tinut sa verifice calitatea partilor reprezentarea nu poate opera in acest caz, daca mandatarul ar semna actul supus legalizarii aceasta ar avea efect asupra semnaturii sale nu a titularului dreptului. 7.3 LEGALIZAREA COPIILOR DUPÃ INSCRISURI 1. NOTIUNI PREALABILE Prin copie, in acceptiunea doctrinei, se intelege transpunerea literala a unui inscris, facuta dupa originalul acestuia si fiind folosita in general, ca instrument probator. In cazul inscrisurilor autentice, forta probantă se apreciază după cum actul original mai exista sau nu. Astfel: In cazul existentei actului original, copiile legalizate ale acestora au aceasta forta probanta ca si originalul, in vederea consolidarii garantiei de sinceritate a acestora, putand fi oricand ceruta prezentarea inscrisului autentic. Dacă actul original nu mai există: - duplicatele intocmite in baza art. 98 şi 155 din Lege, dupa inscrisurile autentice au aceeasi forta probanta ca si originalul, prin urmare putandu-se efectua copii legalizate dupa acestea; - prin copiile legalizate se poate proba existenta unui act original numai dupa 30 de ani de la eliberare. Daca termenul prevazut nu s-a scurs, acestea nu folosesc decat ca un inceput de dovada scrisa; -copiile legalizate de un organ necompetent constituie doar inceput de dovada scrisa, chiar si dupa implinirea termenului de 30 ani; -copiile efectuate dupa copiile legalizate nu au nici un fel de forta probanta. Cu privire la actele pentru care se poate cere legalizarea copiilor, reglementarea actuala nu prevede alte restrictii decat in privinta actelor ce contin corecturi sau stersaturi sau alte particularitati suspecte daca acestea nu sunt confirmate de semnatura partilor sau sigiliul autoritatii emitente. 2. PROCEDURA LEGALIZÃRII COPIILOR Cererea de legalizare va cuprinde atat aratarea actului cat si numarul de exemplare cerute de parte; un exemplar va ramane in arhiva biroului notarial. Notarul public eliberează copii legalizate numai de pe înscrisurile originale prezentate de părţi, astfel cum au fost emise în starea lor iniţială, după confruntarea copiei cu originalul.

35

In caz ca pentru confruntarea sigiliilor originale cu copia legalizata este ceruta o pregatire de specialitate eliberarea acesteia se va face doar cu avizul unui expert care va semna incheierea alaturi de notar. Dupa colationarea copiei cu originalul, notarul public va proceda la eliberarea copiei legalizate aratand in incheiere, indeplinirea condiţiile esenţiale ale legalizării copiei, în sensul art. 84 lit. g), prin următoarele menţiuni: - atestarea conformităţii copiei cu înscrisul prezentat; -starea în care se află înscrisul; - semnătura secretarului care a făcut colaţionarea; - denumirea înscrisului aşa cum apare în acesta sau, în lipsă, o denumire corespunzătoare raportului juridic constatat de acel înscris. Dacă se legalizează un înscris sub semnătură privată sau din arhiva biroului notarial, în încheiere se va face menţiune expresă în acest sens. Daca se cere legalizarea copiei de pe un inscris intocmit in alta limba, incheierea va fi semnata de notarul instrumentator in cazul ca acesta cunoaste acea limba, iar daca nu o cunoaste, de catre traducatorul autorizat. Traducatorul va semna incheierea in fata notarului in afara de situatia in care specimenul sau de semnatura este depus la biroul notarial. Incheierea se va scrie pe versoul copiei inscrisului ce se legalizeaza, daca acesta are o singura fila, sau la finele textului daca aceasta se intinde pe mai multe pagini. Copiile legalizate de pe actele autentificate aflate in arhiva biroului notarial se elibereaza doar partilor, succesorilor sau reprezentantilor acestora precum si celor ce justifica un drept legitim. In acest caz, se va face o mentiune despre provenienta actului. 7.4 EFECTUAREA SI LEGALIZAREA TRADUCERILOR 1.NOTIUNI GENERALE Pentru ca, de multe ori, actele incheiate intr-o limba straina sunt necesare in cadrul raportului de drept roman sau pentru ca actele intocmite in limba romana sunt necesare in strainatate, persoanele detinatoare ale acestora au interesul ca traducerea acestora sa aiba aceasta forta probanta ca si originalul. Traducerile pot fi efectuate de notarul instrumentator daca cunoaste limba straina din care sau in care se face traducerea sau de catre traducatorul autorizat salarizat in cadrul biroului notarial sau in regim de colaborare. Pentru traducerea doar a unei parti din inscris traducatorul trebuie sa aiba in vedere ca prin extragere intelesul textului integral sa nu sufere modificari, in acest caz, fiind obligat sa faca mentiune intr-o nota. 2. PROCEDURA DE LEGALIZARE A TRADUCERII In functie de persoana care efectueaza traducerea (notarul public sau traducatorul), incheierea prin care aceasta este constatata este de legalizare a traducerii sau numai de legalizare a semnaturii traducatorului. Considerandu-se ca traducatorul are obligatia de a reda fidel textul si pentru ca raspunderea autenticitatii acestuia ii revine, notarul public nu va face altceva decat sa legalizeze semnatura acestuia in conditiile expuse la procedura respectiva. Prin derogare, daca specimenul de semnatura este depus la biroul notarial, traducatorul nu mai este obligat sa semneze in fata notarului public. Pentru incheierea de legalizare a traducerii efectuate de notarul public, pe langa respectarea dispozitiilor comune, se va preciza limba in care s-a efectuat aceasta. Daca insa se traduce din limba romana intr-o limba straina sau dintr-o alta limba intr-o limba straina, atat certificarea traducatorului cat si legalizarea semnaturii traducatorului se va face si in limba in care s-a efectuat aceasta. 7.5. DAREA DE DATÃ CERTÃ INSCRISURILOR

36

Data, fiind un element deosebit de important al actelor juridice, da posibilitatea la fixarea momentului de la care decurg efectele, de a se verifica legea aplicabila si capacitatea partilor precum si alte elemente referitoare la raporturile juridice dintre acestea. Data, ca element al contractului, face dovada intre partile contracte pana la proba contrara; însă, în cazul datei inscrisurilor sub semnatura privata, acestea nu sunt opozabile tertilor decat din ziua in care actul a obtinut data certa. Fiind una dintre atributiile ce intra in competenta notarului public, darea de data certa a inscrisului sub semnatura privata prezentate de parti se constata printr-o încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale pentru dare de dată certă, în sensul art. 84 lit. g), prin următoarele menţiuni: -data (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii, şi ora; - starea în care se află înscrisul şi particularităţile acestuia; - denumirea înscrisului aşa cum apare în acesta sau, în lipsă, o denumire corespunzătoare raportului juridic constatat de acel înscris. Nu este necesar a se stabili identitatea, domiciliul sau capacitatea partilor , notarul public nefiind răspunzător de conţinutul înscrisului, verificând doar ca acesta să nu fie contrar legii şi bunelor moravuri. O copie a înscrisului purtând încheierea de dată certă se opreşte în arhiva biroului notarial. 7.6 CERTIFICAREA UNOR FAPTE CONSTATATE DE NOTAR Pentru diverse motive personale au nevoie sa dovedeasca unele situatii sau fapte ce ii intereseaza direct, iar dovezile astfel obtinute sa nu poata fi puse la indoiala. Pentru a facilita indeplinirea unei asemenea cerinte, legiuitorul a iclus printre atributiile notarului public si certificarea urmatoarelor fapte pe care le constata in mod personal: - faptul ca o persoana se afla in viata; - faptul ca o persoana se afla intr-un anumit loc; - faptul ca persoana din fotografie este aceeasi cu persoana care a cerut autentificarea; - faptul ca o persoana, ca urmare a unei situatii sau notificari, s-a prezentat sau nu intr-o anumita zi si la o anumita ora la sediul biroului notarial precum si declaratia acesteia. - rezultatele tombolelor, tragerilor la sorţi, concursurilor, loteriilor publicitare, organizate de entităţi autorizate în conformitate cu acte normative speciale, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor organe; - certificarea site-urilor, programelor informatice sau a altor produse, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor organe; - certificarea altor fapte care nu sunt date în competenţa exclusivă a altor organe. Pentru indeplinirea primelor doua atributii, notarul public va proceda la identificarea persoanei in conditiile art. 85 din Lege. Pentru certificarea faptului ca persoana din fotografie este aceeasi cu cea care cere autentificarea partea va depune la notariat atatea exemplare ale fotografiei cate doreste a fi certificate, plus unul pentru arhiva. Fotografiile trebuie sa fie de data recenta. In cazul certificarii faptului ca o persoana chemata sa se prezinte la sediul biroului notarial s-a prezentat sau nu, acelei persoane trebuie sa-i fi fost adusa la cunostinta somatia printr-o comunicare facuta de executorul judecatoresc. Notarul public va verifica legalitatea comunicarii facute de executorul judecatoresc si, dupa caz, va dispune repetarea ei daca constata neregularitati, afara de cazul in care persoana respectiva se prezinta la notariat, acoperind astfel viciile de procedura. In somatie, va fi aratat actul pe care partile au convenit sa-l incheie la notariat, sediul acestuia si ora la care partea trebuie sa se prezinte. La cererea de indeplinire a actului, partea trebuie sa anexeze o copie a somatiei precum si procesul verbal ce atesta inmanarea ei.

37

La ora aratata in somatie, notarul public dispune sa se strige de 3 ori, la intervale de cate cinci minute, numele si prenumele persoanei somate. Daca partea se prezinta, declaratia acesteia va fi consemnata in incheiere, iar daca nu se prezinta sau refuza sa semneze incheierea, notarul public va face mentiune despre aceasta, aratand in incheiere si motivele ce au determinat refuzul. In cadrul incheierii, intocmita in numarul de exemplare solicitat de parti, plus unul pentru arhiva, se vor trece, pe langa aspectele comune si urmatoarele mentiuni: -motivul incheierii actului la sediul biroului notarial; -situatia de fapt certificata; -persoanele prezente in fata notarului public. - declaraţia persoanei somate sau prezente. O alta atributie a notarului public, in privinta certificarii de fapte, se regaseste in situatia solicitarii de supervizare a proceselor verbale si a hotararii AGA ale societatilor comerciale sau ale asociatiilor societatilor comerciale. In acest caz, in incheiere se va mentiona: - data si locul adunarii; - faptul semnarii procesului verbal sau a hotararii de catre presedintele adunarii generale si/sau de catre toti participantii; - identitatea participantilor. 7.7.PRIMIREA IN DEPOZIT A UNOR INSCRISURI, DOCUMENTE SI VALORI Aceasta atributie vizeaza in principal, inlesnirea conservarii unor inscrisuri sau valori ce reprezinta importanta pentru parti, iar in subsidiar, prin consemnarea acestora se are in vedere buna desfasurare a raporturilor dintre subiectii de drept, prevenindu-se astfel aparitia litigiilor. Pentru ca legea nu prevede, prin inscrisuri si documente, se apreciaza in mod obisnuit, orice lucrari cu sau fara caracter juridic care prezinta interes pentru parti. Condiţia de baza pentru primirea acestor lucrari, asa cum este prevazut si in art. 9 alin 1 si 2, este sa nu fie contrare legii si bunelor moravuri. Cererea de constituire a depozitului poate fi facuta de orice persoana fara a fi obligata sa-si declare calitatea sau dreptul de proprietate asupra respectivului document sau valori. Art. 153 din lege arata ca incheierea de primire in depozit trebuie sa contina, urmatoarele elemente: --data depunerii (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii, şi ora; - identificarea înscrisurilor sau a bunurilor predate, arătându-se toate datele necesare în acest scop; - numele deponentului şi al persoanei căreia trebuie să i se elibereze înscrisurile sau bunurile; - termenul de păstrare. Incheierea care constituie si dovada depozitului, va fi intocmita in numarul de exemplare cerut de parte plus unul pentru arhiva. Restituirea inscrisului, documentului sau a valorii din depozit se va face pe baza semnaturii persoanei desemnate in acest scop, a succesorului sau a reprezentantilor sai, in registrul de depozite. 7.8 ELIBERAREA DE DUPLICATE ALE INSCRISURILOR NOTARIALE SI RECONSTITUIREA ACTELOR ORIGINALE In unele cazuri datorate pierderii, necesitatii depunerii actului original la anumite institutii sau altor situatii asemanatoare, partile au interesul recuperarii acestor acte. In cazul existentei in arhiva biroului notarial a originalului actului, cererea de eliberare a duplicatului va fi solutionat potrivit descrierii dintr-un capitol anterior.

38

Competenta de solutionare revine doar notarului public in biroul caruia s-a intocmit acel act. Daca respectivul act nu mai exista, notarul public care a instrumentat cazul va putea dupa citarea partilor si cu ajutorul acestora sa reconstituie actul. Duplicatul unui înscris notarial se poate elibera la cererea oricăreia dintre părţi, a reprezentantului legal sau convenţional, a succesorilor acestora, precum şi a oricărei persoane care justifică un drept sau un interes legitim. În textul duplicatului se reproduc cuvânt cu cuvânt atât cuprinsul înscrisului, cât şi cel al încheierii prin care s-a încuviinţat întocmirea înscrisului original. În locul semnăturii originale se menţionează numele de familie şi prenumele fiecărui semnatar. Duplicatul are aceeaşi forţă probantă ca şi înscrisul original. Competenţa eliberării duplicatelor de pe actele emise de notariatele de stat sau de alte organe cu activitate notarială aparţine instituţiei care a preluat arhiva acestora. Daca partile nu cad de acord sau din alte motive, reconstituirea sau emiterea duplicatului nu se poate face de catre notarul public, competenta de solutionare a cererii revine judecatorului ce are in circumscriptia sa biroul notarial. 7.9 ACTELE DE PROTEST AL CAMBIILOR, CECURILOR SI AL ALTOR TITLURI LA ORDIN Reglementarea actuala nu este foarte explicita in privinta actelor de protest, pentru efectuarea acestora fiind facute trimiteri la reglementarile speciale si la procedurile descrise de acestea. Conform art. 154 din Lege , întocmirea actelor de protest al cambiilor, cecurilor şi al altor titluri la ordin se face în condiţiile stabilite prin legile speciale. Protestul fiind un aspect specific al acestor titluri comerciale de credit este tratat in cadrul respectivelor materii. Aici ma voi referi doar la definitia acestora asa cum este data in doctrina. Astfel, in dreptul comercial prin titlu de credit se intelege acel document care constata existenta unei operatiuni de credit si care confera celui ce il poseda posibilitatea exercitarii drepturilor ce rezulta dintr-o asemenea operatiune, precum si posibilitatea de a transmite prin acte juridice acele drepturi in beneficiul altor persoane. Prin notiunea de protest se intelege o constatare, prin act autentic, a rezultatului negativ al prezentarii unui titlu de credit spre acceptare (protest de neacceptare) sau spre plata (protest de neplata). In cadrul actiunilor impotriva celor obligati la plata cambiei, aceasta procedura face parte din actiunea in regres, prin care este chemat in garantie un alt obligat cambial decat titularul obligatiei de plata. Pentru a fi valabil protestul trebuie sa cuprinda: -data intocmirii (anul, luna, ziua, ora). Mentionarea zilei este esentiala si, ca urmare, lipsa acesteia atrage nulitatea protestului; -numele si prenumele persoanei impotriva careia s-a facut protestul; -numele si prenumele persoanei care a cerut intocmirea protestului; aratarea locului unde a fost intocmit, cu mentionarea cererilor facute, in conditiile legii; -transcrierea exacta a titlurilor de credit, daca protestul nu s-a facut chiar pe inscrisul cambial; -somatia de plata; -raspunsul primit sau motivele pentru care acesta nu a fost primit; -semnatura persoanei care l-a intocmit. In cazul cecurilor refuzul de plata se poate constata pe langa protest printr-o declaratie a trasului scrisa si datata pe cec. In incheierea data de notarul public se va identifica persoana care a facut protestul si va reda elementele acestuia si celelalte mentiuni cerute de lege in mod obisnuit.

39

Stersaturile, indreptarile si scrisul printer randuri trebuiesc certificate de notar. Originalul protestului se inmaneaza celui care a cerut redactarea acestuia, in caz de pierdere putand fi inlocuit printr-o copie legalizata dupa registrul in care sunt inscrise protestele. Notarul public va inscrie in registru protestele in intregime, zi de zi, dupa ordinea datei lor. In prima zi a fiecarei saptamani notarul public va trimite Camerei de Comert si Industrie din judetul respective sau, dupa caz, a Municipiului Bucuresti, un tablou cu protestele intocmite in cursul saptamanii precedente. 7.10. PROCEDURA DIVORŢULUI PE CALE NOTARIALĂ Prin adoptarea Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi , ulterior , prin promulgarea Noului Cod civil , s-a acordat posibilitatea soţilor de a divorţa într-un cadru necontencios ,pe cale administrativă şi prin procedură notarială. Procedura divorţului prin acordul soţilor este de competenţa notarului public, în condiţiile legii. Competenţa aparţine notarului public cu sediul biroului în circumscripţia judecătoriei sau a Tribunalului Bucureşti, în a cărei rază teritorială s-a încheiat căsătoria sau se află ultima locuinţă comună a soţilor. Prin ultima locuinţă comună se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe comune se face, după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora, ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţie autentică pe propria răspundere a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora. Declaraţia se va consemna în cererea de divorţ şi în încheierea de admitere a cererii de divorţ. Înainte de verificarea competenţei teritoriale, notarul public va verifica dacă legea aplicabilă divorţului pentru căsătoria solicitată a fi desfăcută prin cererea primită este legea română. Soţii se vor prezenta personal în faţa notarului public pentru depunerea cererii de divorţ, precum şi ulterior, în cadrul procedurii, pentru stăruinţa în cererea de divorţ şi exprimarea consimţământului liber şi neviciat cu privire la desfacerea căsătoriei. Prin excepţie, cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar cu procură autentică, aceasta cuprinzând toate menţiunile necesare, potrivit legii, la depunerea cererii. Cererea de divorţ se face în scris şi se semnează personal de către soţi sau prin mandatar, în faţa notarului public la care se depune cererea. Cererea de divorţ va cuprinde declaraţia soţilor că au ori nu copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, acordul de principiu al ambilor părinţi cu privire la copiii minori, precum şi învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare dintre soţi după divorţ. În ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de divorţuri, după ce a verificat dacă este competent şi dacă a fost plătit onorariul. După înregistrarea cererii, pentru a putea continua procedura de divorţ, notarul public verifică în RNECD să nu mai fie înregistrată de către aceiaşi soţi o altă cerere de divorţ. După îndeplinirea acestor formalităţi ,notarul public acordă soţilor un termen de reflecţie de 30 de zile şi îi informează despre aceasta la momentul înregistrării cererii. În cadrul procedurii notariale de divorţ, notarul public pronunţă una dintre următoarele soluţii: -dacă soţii stăruie în cererea de divorţ şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat, după autentificarea acordului părinţilor cu privire la copiii minori, notarul public întocmeşte o încheiere de admitere a cererii de divorţ prin acordul părţilor, încheiere

40

prin care constată că aceştia îşi exprimă consimţământul liber şi neviciat şi sunt îndeplinite, cumulativ, şi celelalte condiţii legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei.şi eliberează certificatul de divorţ; - respingerea cererii de divorţ; în acest caz, notarul public emite încheierea de respingere a cererii de divorţ, în următoarele cazuri în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor: a) nu are competenţa să soluţioneze cererea de divorţ; b) unul dintre soţi este pus sub interdicţie; c) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţământul liber şi neviciat; d) la depunerea cererii de divorţ nu sunt prezenţi ambii soţi personal sau prin mandatar; e) unul dintre soţi sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în faţa notarului public; f) soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de prezentul regulament; g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorţ de către fiecare dintre ei; h) soţii nu prezintă, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsătorie în original; i) unul dintre soţi se prezintă în faţa notarului public la termenul de 30 de zile acordat şi declară că nu mai stăruie în cererea de divorţ; j) unul dintre soţi nu mai stăruie în cererea de divorţ, întrucât nu s-a prezentat în faţa notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorţ; k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soţi a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă; l) soţii se împacă; m) soţii îşi retrag cererea de divorţ; n) soţii nu se înţeleg cu privire la obligaţiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorţ; o) înainte de finalizarea procedurii de divorţ unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetând în acest mod. În vederea eliberării certificatului de divorţ, notarul public va solicita, prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii, alocarea numărului pentru certificatul de divorţ din Registrul unic al certificatelor de divorţ, ţinut de Ministerul Afacerilor Interne. Numărul alocat de acest registru se înscrie de către notarul public pe certificatul de divorţ. . În certificatul de divorţ se vor consemna desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, în faţa notarului public, numele de familie pe care foştii soţi le vor purta după divorţ, precum şi, după caz, menţiunile privind acordul parental referitor la minorii rezultaţi din căsătorie.