Upload
sorina-ilf
View
51
Download
3
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Un document usor de citit si foarte folositor studentilor de la Jurnalism
Citation preview
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfgh
jklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvb
nmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio
pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrty
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw
PRESA IN PERIOADA COMUNISTA
Anul I, Jurnalism, prof. Cranganu Nicoleta
5/8/2011
Proiect realizat de Micu Andreea Sorina si Naciu Anca
I.Introducere
Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului social,
potrivit căreia comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate,
ci de clasa din care provine. Drept urmare, devine obligatorie educarea sa în
spiritul noii societăţi, comuniste, singura care, se afirma, îi poate asigura
dezvoltarea plenară. În această situaţie, rolul literaturii şi presei ca mijloace de
propagandă devine covârşitor, ele având menirea să educe individual în spiritul
supunerii faţă de partid şi de conducătorul său, dar şi de ură faţă de tot ce se opune
acestei atitudini. Ca unică alternativă de existenţă, propaganda aduce astfel în
prim-plan sloganul Cine nu este cu noi este împotriva noastră, cultivând insistent
mitul patriei primejduite şi, drept urmare, vigilenţa faţă de “duşmanii’ poporului şi
necesitatea luptei de clasă, internaţionalismul proletar ( Proletari din toate ţările,
uniţi-vă!), dar şi cultul Conducătorului providenţial.
Într-o societate avidă şi dependentă de informaţie, mass media reprezintă un
domeniu important şi în continuă schimbare. Mijloacele de informare sunt foarte
diversificate şi ne facilitează accesul la informaţie. Spre deosebire de zilele noastre
în perioada comunistă se formase un sistem în mass media, format din televiziune,
radio şi câteva publicaţii, care reflectau doar linia Partidului Comunist Român.
I. Premise
Instaurarea comunismului a însemnat pentru presă acceptarea şi promovarea
unui tip de discurs total neadaptat societăţii civile şi nevoilor sale de informaţie şi
de cunoaştere. În contradicţie cu presa scrisă dinaintea comunismului, unii
jurnalişti se transformau în propagandişti, iar scriitura lor era disimulată,
mobilizatoare şi falsă. Mesajele mass-media facilitau îndoctrinarea cu idei
comuniste, eliminând aproape complet rolul său de informare, de cunoaştere şi de
îndrumare a opiniei publice spre alte orizonturi în afara celui comunist, iar
perioada de tranziţie de la jurnalismul de obedienţă la cel de opoziţie a avut
dificultăţi dintre cele mai diverse, de la cele de natură tehnologică, până la cele
legate de mentalitate, greu de eradiat.
Presa scrisă era mai puţin un business şi mai mult un instrument de
propagandă şi educaţie în spiritul doctrinei comuniste, concentrată în câteva sute
de publicaţii. Faţă de 1999, numărul de publicaţii din 1989 era de circa zece ori
mai mic. Presa se rezuma la câteva cotidiene, inclusiv locale, la care se adăugau o
serie de periodice, de la săptămânale culturale la lunare pentru femei şi pasionaţii
de cinematografie. Pe lângă Scânteia şi omonimul adresat tinerilor, pe piaţa
cotidienelor se remarcau România liberă, informaţia şi publicaţiile sportive. Presa
de nişă era, la rândul ei, axată pe valorile regimului, de la revista pentru
copii Cutezătorii la Gazeta Matematică şi revista Pentru patrie. Editorii încercau
totuşi “să păcălească” regimul şi să acopere cât mai multe tipuri de public şi
informaţie, cu reviste culturale ca Flacăra şi România literară, dar şi publicaţii
precum Femeia şi Cinema. La sfârşitul anului, presa a jucat un rol definitoriu în
propagarea informaţiei şi impunerea ideii de libertate, Scânteia, de exemplu, fiind
transformată în Scânteia poporului.
Izbucnirea revoluţiei şi transmiterea acesteia în direct au acordat mass-
mediei un rol important. Presa scrisă a putut să apară sub o altă formă, ziarele
intitulându-se „ziare libere”. În zilele ce au urmat revoluţiei, consumul de presă a
fost foarte mare, determinat de „foamea de informaţie”. Odată cu apariţia unor noi
publicaţii şi diversificarea vieţii politice, presa a căpătat un rol important şi s-a
divizat de o parte şi de alta a puterii.
II. Cenzura
Printre caracteristicile
regimului comunist
asupra presei scrise,
aspectul cel mai drastic il
reprezinta cenzura, fiind
suprimat, chiar înainte de
publicare, orice cuvânt,
expresie a unei pareri, a
unei idei în contradictie
cu ideologia comunista.
Din nefericire, masurile
restrictive nu se impuneau
doar în presa scrisa,
cenzura si cenzorii de
diferite specializari
subzistau si în
cinematografie, teatru,
opera sau literatura, unde
nici o carte, film sau alta
opera artistica nu putea fi
exploatata daca nu primea
viza de control
Poate sectorul cel mai afectat de
cenzura il reprezinta televiziunea si radioul,
unde cenzorii erau cei mai numerosi. Faptul
ca, Televiziunea Româna transmitea din anul
1959 un program de 81 de ore pe saptamâna,
iar dupa anii ’80 a ajuns sa transmita în jur de
14 – 30 saptamânal, iar în grila de programe
majoritatea emisiunilor erau politice si
patriotice, demonstreaza ca mesajul transmis
nu era altceva decât propaganda comunista.
Totusi, trebuie sa mentionam ca emisiunile de
divertisment erau produse de jurnalisti cu
talent, iar, în limita timpului disponibil, se
transmiteau spectacole de teatru, emisiuni
culturale si filme artistice care erau vizionate
cu multa placere de catre telespectatori.
Acest control al Partidului Comunist Român si mai cu seama controlul exercitat
de catre Ceausescu si Elena, devine evident pe la mijlocul anilor ’70, atingând
proportii patologice în urmatoarea decada. Era aproape imposibila aparitia unor
mass-media alternative sau de opozitie, cele câteva tentative de a publica materiale
critice la adresa autoritatii comuniste erau repede înabusite, însa, cu timpul,
oamenii au învatat sa citeasca printre rînduri. Totusi, teama sanctiunilor sau a
represaliilor de orice natura, ii conducea pe jurnalisti sa isi fixeze interdictii
dincolo de cele impuse de autoritati, ii conducea la autocenzura, iar o astfel de
autolimitare reprezenta o amenintare mai mare pentru libertatea de exprimare si de
informare.
În concluzie, posibilitatile cetăţenilor de a se informa corect, dintr-o sursă sau
alta, erau infime, iar interdicţiile impuse, fie pentru împiedicarea apariţiei
publicaţiilor ilegale sau clandestine, erau exagerate. S-a ajuns până la neputinţa de
a-ţi procura o masină de scris proprie doar cu aprobarea scrisă a autorităţilor. Este
evident că, pentru introducerea doctrinei comuniste şi a cultului personalităţii,
Ceauşescu s-a folosit de toate mijloacele şi tehnicile manipulării în masă şi a reuşit,
ce-i drept şi prin fortă, să-şi ducă la bun sfârşit strategia.
În 1948 se tipăreşte, într-un volum de peste 500 de pagini, o listă de Publicaţii
interzise, care cuprinde un număr sporit de nume de autori şi titluri: 8779. Astfel,
din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, sunt confiscate şi distruse cărţi
semnate de V. Alecsandri, N. Bălcescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia,
Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Emil Cioran, George Coşbuc, Mircea Eliade,
Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, B.P. Hasdeu, G. Ibrăileanu, Titu
Maiorescu, Anton Holban, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion-Heliade Rădulescu
şi de încă mulţi altii.
În ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuşi este scos din literatură, iar
volumul Una sută una poeme, retras din librării.
În 1949 sunt interzise 119 creaţii populare cu un “conţinut ideologic
neadecvat” (cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca,
Ioana Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau formula legionară “foaie
verde”. Devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie.
Tot în 1949 se înfiinţează Şcoala de Literatură “Mihai Eminescu”, al cărei
scop era să producă scriitori pe bandă rulantă. Condiţiile de admitere erau o origine
socială “sănătoasă” şi recomandarea comitetului de partid. Va fi desfiinţată în
1955.
În 1952, în urma apariţiei ”genialei” lucrări a tovarăşului Stalin, Marxismul
şi problemele lingvisticii, este suprimată revista Cum vorbim, redactată de Al.
Graur; este, totodată, criticată “atitudinea duşmănoasă” a lingviştilor Iorgu Iordan,
Al. Rosetti şi Al. Graur, ultimii doi fiind scoşi din învăţământ, ca necorespunzători.
Numeroşi intelectuali de prestigiu au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani
de închisoare, fiind acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale, printre ei
numărându-se Constantin Noica, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Alexandru Paleologu,
Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic.
III. Limbajul de lemn
Despre limbajul de lemn se vorbeşte din ultimele decenii ale secolului nostru,
iar în spaţiul românesc, doar după revoluţia din decembrie 1989. Fenomenul
lingvistic este anticipat de către George Orwell în romanul «O mie nouă sute
optzeci şi patru » dar mai cu seamă în eseul Politics and English Language si The
Principles of Newspeak. Limbajul de lemn este o trasătură a regimurilor totalitare
şi era utilizat în mod determinat pentru a masca realitatea şi pentru a impune
formelor de comunicare socială şi membrilor societăţii, posibilitatea de a-i
manipula pe alţii, de a le induce moduri de gândire conforme cu ideologia. Ca
subsistem al unei limbi, nouvorba, aşa cum mai este denumită, desemnează
elemente lexicale şi unităţi frazeologice specifice, cu caracter de expresii fixe şi
clişee, ceea ce oferă o minimă transparenţă şi o exprimare codificată. Astfel, prin
receptarea şi utilizare frecventă în diverse mijloace de comunicare, se ajunge la
anihilarea gândirii maselor receptoare şi supunerea lor unei sugestii
colective. Totuşi, acest stil de lemn nu a fost folosit doar de regimurile totalitare
sau de factori de putere, îl întâlnim şi astăzi în discursurile politice din ţări
democratice, unde politicienii evită prin limbaj să spună adevarul, îl ocolesc. Cert
este că, în societatea românească, acest bluestem lingvistic a dăinuit ani de zile
după extirparea comunismului şi îl întâlnim, de multe ori şi în mass-media, chiar
dacă sub o formă mai nouă, sau în anumite profesii, unde sunt reproduse mecanic
fraze prefabricate care ne dau impresia unei cunoasteri superioare, când de fapt,
acele expresii sunt lipsite, aproape complet, de informaţii. Chiar şi cu mult timp în
urmă, limba de lemn era folosită, dintr-un motiv sau altul, în diferite situaţii.
Dramaturgul I.L.Caragiale ne-a dăruit o amplă descriere, parodiată ce-i drept,
asupra societăţii în care trăia, societate plină de franţuzisme şi expresii fără sens, o
societate în care personajele vorbeau despre exact ceea ce le lipsea. De fapt, dacă
analizăm bine situaţia, limbajul de lemn este etern şi universal, căci până şi Platon,
în urmă cu 400 de ani înaintea erei noastre, scria şi îi ironiza pe sofişti cu ale lor
“vorbe în vânt”.
Fiind cel mai puternic instrument de influenţare a opiniei publice, mass-
media a jucat un rol foarte important în transmiterea noului limbaj şi
educarea maselor prin intermediul acestuia.Ceauşescu şi Partidul au stiut
să profite de pe urma mass-mediei şi au controlat, astfel, fiecare
compartiment al acesteia, pentru a îndoctrina poporul. În presa scrisă, ca
principal mijloc de comunicare în masă la acea vreme, indivizii erau
intoxicaţi şi hrăniţi cu articole ideologice, iar prin folosirea limbajului de
lemn se amestecau adevăruri parţiale cu minciuni credibile, care creeau
un produs numit de comunişti “informaţia oficială”.
Fiecare acţiune a dictatorului era prezentată sub forma unei elogii, iar cuvintele
ca “cel mai iubit fiu al poporului român”, erau foarte des întâlnite în scriitura
jurnaliştilor. Orice eveniment, fie el sportiv sau din alte domenii, era formulat
printr-o anumită fixitate, şi anume, expresii ca “noi culmi de progres şi civilizatie”,
sau “savant de renume mondial”. Astfel, ziariştii erau obligaţi să-si publice
articolele printr-o formă ce prezenta, de fapt, o imagine falsă a realităţii, reuşitelor
şi progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimentele dispăreau şi erau
înlocuite cu expresiile şablonarde şi cuvintele doctrinare ale limbii de lemn.
O ultimă remarcă asupra situaţiei presei înainte de ’89, dar nu cea mai puţin
importantă, ar fi cadrul legislativ, care, sintetizat, reprezenta dependenţa totală a
mass-mediei faţă de politica PCR. Din Legea Presei tragem câteva concluzii, şi
anume, faptul că întreaga scriitură jurnalistică avea o tematică directionaţă şi
concretizată în misiunea de făurire a “societăţii socialiste multilateral dezvoltate”,
ceea ce elimina posibilităţile de exprimare jurnalistică, îngrădite mai ales în genuri
comparative şi comentative. Articolul al doilea din Legea Presei stabileşte
raporturile presei cu partidul, unde întreaga activitate a presei era direct
subordonată şi controlată de PCR, fapt ce cultiva în rândul maselor conştiinţa
socialistă, iar prin îndoctrinare creştea treptat nivelul de cunoaştere a ideologiei
comuniste în rândul populaţiei.
IV. Televiziunea
Mass media, reprezentată de televiziune, a avut un rol important în prezentarea
revoluţiei. Un astfel de rol l-a avut şi „Adevărul”. Acesta a preluat redacţia şi
patrimoniuloficiosului Partidului Comunist Român, „Scînteia”, care a avut o istorie
tumultoasă în acele zile despre care vom vorbim în următoarele rânduri. Brandul
„Adevărul” a existat din perioada antebelică., fiind un cotidian central înfiinţat în
1888 de Al. Beldiman, care a apărut la Bucureşti la 15 august - până în 1914 şi
între 1919 - 1937. A reapărut între 1946- 1951, fiind suspendat de regimul
comunist.
Fenomenul numit televiziune a fost prezent în peisajul românesc încă de la
începuturile sale pe plan mondial. Deşi apare în timpul celor două Războaie
Mondiale, o perioadă şi un context nu tocmai propice pentru dezvoltări ştiinţifice,
atât pentru spaţiul românesc dar şi pentru cel european, televiziunea reuşeşte să se
dezvolte şi să se impună în faţa altor medii de informare, cum ar fi presa scrisă sau
radioul. Odată cu trecerea anilor, interesul cetăţenilor pentru această formă de
comunicare devine tot mai intens, fapt demonstrat de numărul din ce în ce mai
mare de consumatori. O altă dovadă a interesului crescut pentru televiziune este şi
apariţia în 1968 a programului 2 de televiziune , numărul orelor de program
depăşind volumul de 100 pe săptămână la nivelul anului 1973.
VI. STUDIU DE CAZ
Scânteia (1944-1950) ; Jandarmeria culturală
În perioada comunistă „Scînteia” prezenta punctul de vedere al Partidului
Comunist Român. Acesta era cel mai mare ziar din România, având un tiraj estimat
la 1,7 milioane de exemplare zilnic. Prin acest tiraj „Scînteia” putea fi considerat
unul dintre cele mai puternice branduri din lume. Dar acest tiraj se baza foarte mult
pe abonamentele realizate prin întreprinderi, prin condiţionări. În ultima perioada
Scînteia conţinea în mare parte discursuri ale lui Ceauşescu şi ale conducerii
partidului. Mircea Bunea, ziarist în acea vreme la „Scînteia”, spunea că în această
ultimă perioadă ziarul se scria singur, deoarece era dominat de aceste discursuri.
Dacă în 1944, o oarecare politeţe se mai simte în relaţiile gazetăreşti dintre
scriitorii cu diferite orientări politice, începînd cu 1945, agresiunea verbală devine
vizibilă. Astfel de polemici dure şi incorecte existaseră şi în perioada interbelică ori
în preajma celui de-al doilea război mondial, în special în timpul în care extrema
dreaptă românească atinsesese apogeul său politic. Autorităţile comuniste
manifestă, efemer şi tactic, o oarecare reţinere lingvistică în blamarea scriitorilor
care nu erau convenabili, pentru ca, mai apoi, să declanşeze un război grosier
împotriva lor. Mulţi scriitori vor fi incriminaţi: unii vor fi aruncaţi în închisori
(agresiunea verbală din gazete fiind doar primul stadiu al agresiunii totale pe care o
vor cunoaşte ulterior), alţii vor fi recuperaţi de comunişti ori chiar reeducaţi
(ajungînd să scrie în stil proletcultist), alţii vor fi izolaţi şi interzişi pe perioade mai
lungi sau mai scurte, alţii vor încerca să supravieţuiască decent sau printr-un
colaboraţionism minim, alţii vor trece oportunist şi făţiş colaboraţionist de partea
Puterii. Cele mai multe atacuri au loc în Scânteia, România liberă, Tribuna
poporului, Contemporanul etc. Pe de altă parte, oficiosul Partidului Naţional
Ţărănesc, Dreptatea, se va ambala, la rîndu-i, în atacuri verbale virulente, aceeaşi
gazetă (în 1946) propunînd în mod inspirat termenul emblematic folosit pentru
analiza de faţă: acela de “jandarmi culturali” la adresa culturnicilor comunişti care
încercau să dirijeze autoritar şi discreţionar şi să sancţioneze, prin demolare,
tendinţele literare care nu conveneau. În general, între condeiele agresive de partea
Puterii se remarcă Ion Călugăru, Ion Vitner, Miron Radu Paraschivescu, Mihnea
Gheorghiu, Geo Dumitrescu, Zaharia Stancu, Sorin Toma (fiul lui A. Toma,
demolator al lui Tudor Arghezi faţă de care comite un fel de regicid pentru a-şi
instaura tatăl uzurpator în rangul de poet naţional) şi alţii. Dar puseuri violente
întîlnim şi la Oscar Lemnaru, N. Carandino, Ion Caraion, Şerban Cioculescu, Iorgu
Iordan, unii dintre ei aflaţi de cealaltă parte a baricadei, cel puţin pentru o perioadă,
înainte de a dezerta la comunişti.
Acuza cea mai în vogă la adresa scriitorilor de dinainte de instaurarea
comunismului este, lucru previzibil, aceea de trădare şi slugărnicie. Sînt puşi la zid
Emil Cioran şi Mircea Eliade, C. Noica şi Ion Barbu, Nichifor Crainic şi Radu
Gyr, dar şi Lucian Blaga, acuzaţi fie de obscurantism, fie de misticism, fie de
extremism de dreaptă (majoritatea, într-adevăr, aderaseră la sau simpatizaseră cu
ideologia legionară). Ei sînt consideraţi a reprezenta “dezonoarea” scrisului
românesc; Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti este taxat drept “creatură teutonă” şi
“bătrân huligan”, alţi scriitori sunt catalogaţi “slugi naziste”, “agitatori fascişti”,
“imperialişti”, “reacţionari”, “contrarevoluţionari”, “lachei odioşi”, “trântori”,
“ploconiţi”, “ciocoi”. Liviu Rebreanu (germanofil, în timpul războiului) este atacat
postum în Dreptatea, de către N. Carandino, şi incriminat ca trădător, în pielea lui
Apostol Bologa care a intrat în Gestapo! Într-o altă fază sînt atacaţi Tudor Arghezi
şi George Călinescu, ambii rezistînd la început, ca, mai tîrziu, să fie înregimentaţi
de regimul comunist. Registrul infracţional este ataşat incriminărilor de trădare,
pentru a demonstra că scriitorii respectivi erau taraţi şi vicioşi, cuvenindu-se a fi
înregistraţi în criminalitatea de drept comun: aceştia sînt “răufăcători”, “huligani”,
“satrapi”, “elemente nesănătoase şi duşmănoase”, “lichele”, “bandiţi”, “sabotori”
(termenii sînt seci şi deloc spectaculoşi, acuzatorii folosind clişee).
Mult mai amplu şi învăluitor este registrul care denunţă în scriitorii atacaţi nişte
“otrăvuri”, pentru a justifica ideea de demascare, epurare şi pretinsă purificare care
avea loc. Scriitorii respectivi sînt consideraţi “veninoşi”, plin de pecingini,
“ciuperci otrăvitoare”, promovînd “virusul retrograd” şi demoralizant,
“descompunerea formelor artistice” (de aici “decandentismul morbid”). Este vizată
ideea de boală şi de artă “bolnavă”, comisă de indivizi “găunoşi”, “îmbâcsiţi”,
“dăunători”. Zaharia Stancu scrie acuzator despre cărţile de tip “ciupercărie” şi
“stârpiciune”, concentrîndu-se pe imaginea ciupercilor gălbui care ar reprezenta
arta inamică la adresa noului regim. Anticariatele sînt considerate “focare de
otravă”, întrucît ar promova cărţile scriitorilor fascişti şi mistici. Dacă nu sînt
otrăvitoare, atunci anumite gazete sînt acuzate de decrepitudine şi caracter
vetust: Revista Fundaţiilor Regale (care rămăsese un bastion al literaturii
neînregimentate) este proiectată în ipostaza unei “babe” sulemenite, de pildă.
Atunci cînd nu sînt injuriaţi autorii, cele vizate sînt personajele lor, considerate a fi
larvare, morbide, abjecte, monstruoase, decăzute, sterile, deformate. În alte cazuri,
autorii înşişi se autoflagelează; considerîndu-se “impură” şi “becisnică”, Nina
Cassian îşi va celebra exaltat şi flagelator, într-un poem din 1945, autoreeducarea
de viitoare stahanovistă a spiritului: “Unde să-mi scuip viermăraia dinlăuntru!”.
Registrul putrefact acoperă ca o acoladă ceea ce s-a acuzat pînă acum: Ion Vitner
demască “mlaştinile pline de miasme” ale unui curent literar decadent, Nestor
Ignat îl atacă pe Ion Barbu şi poemul Uvedenrode, aducînd în discuţie tehnica
picturii cu fecale, Sorin Toma îl declară putrefact, licenţios şi mahalagiu pe Tudor
Arghezi. Sînt folosiţi termeni precum “bălăceală”, “hîd”, “hidos”, “sordid”, care au
rostul să pigmenteze acuzele aduse pînă acum. La nivelul bestiariului detectat între
scriitori, cei incriminaţi sînt “şacali”, “cotoi călugăriţi peste noapte”, “maimuţe”
(imitînd arta occidentală), “câini” (care “latră”) ori “potăi” (cîini decăzuţi, jalnici)
şi, fireşte, “năpârci”. Ca jivine imunde, scriitorii vizaţi sînt acuzaţi de “colcăială”
în beznă, prin cotloane; or, colcăiala stimulează reacţia acuzatorilor de a-i nimici,
dar nu oricum, ci prin strivire. Lumina, la rîndul ei, trebuie să orbească întunericul
“bolnav”, locuit de aceste jivine, întrucît se doreşte a fi o lumină cu funcţie de
bisturiu, o lumină chirurgicală şi deratizatoare, adică. Alteori, atacul este unul
funebru şi fiinţial; Miron Radu Paraschivescu regretă, în 1945, că poetul Arghezi
nu a murit la timp (făcînd parte “din galeria poeţilor ce mor prea târziu”), iar, în
1948, Sorin Toma îl proiectează pe Arghezi în ipostaza unui cadavru căruia îi mai
cresc unghiile şi părul; tot în 1948, lui Alexandru Phillippide i se sugerează, ca
retragere din viaţa literară, un cavou.
Aparitii din ziarul “Scanteia”
VII. Mass-media si revolutia din 1989
Revoluţia din decembrie 1989 a reprezentat pentru mass-media un moment extrem
de important, şi anume, transmiterea primelor produse necenzurate şi
neconformiste. Prăbuşirea regimului comunist a însemnat eliberarea întregii prese
de servituţiile impuse şi auto-impuse, a însemnat trecerea de la un sistem
centralizat şi coercitiv la un sistem descentralizat şi liber. Odată cu revoluţia
politică se produsese şi revoluţia mijloacelor de comunicare.
În perioada revoluţiei, subiectele abordate de către mass-media s-au focalizat
pe evoluţia politică şi socială a revoluţiei, pe problemele cauzate în urma a 42 de
ani de comunism, dar şi pe problemele economice pe care le întâmpina naţiunea în
acel moment. Într-un fel, presa şi-a luat sarcina de a aborda, a dezbate şi de a căuta
soluţii la noul cadru politic, social şi economic. Pentru prima dată, după aproape o
jumătate de secol, presa şi-a putut exprima liber punctul de vedere, prin toate
mijloacele sale, presă scrisă, radio şi televiziune, a putut transmite informaţii
necenzurate, opinii opozante şi polemici.
O contribuţie de seamă a avut-o Televiziunea Română care a transmis în
direct ultimul discurs al lui Ceausescu adresat poporului, şi a surprins mai toate
momentele importante ale revoluţiei. Telespectatorii, entuziasmaţi şi totuşi
buimaci, priveau la televizor naşterea în chinuri a democraţiei. În urma revolutiei,
pentru scurt timp, TVR-ul si-a schimbat numele în “ Televiziunea Romana
Libera”, însa a ramas un instrument de propaganda în mâinile nou-născutului Front
al Salvarii Nationale, care era format în principal din comunişti reformaţi.
Până înainte de revoluţie, politica externă a României era legată de ţările
comuniste, U.R.S.S, China şi alte ţări din lagărul comunist, iar odată cu revoluţia,
România trebuia să se orienteze către spaţiul occidental, să adereze la politica
externă postrevoluţionară. Tot legat de acest subiect, presa trata şi problemele
integrării tehnologiei şi dotărilor în conformitate cu cele europene, căci şi în acest
domeniu România era cu mult înapoiată.
Totuşi principalele momente dezbătute de presă se concentrau asupra
intrigelor şi conflictelor politice dintre Frontul Salvării Naţionale, ca organ
provizoriu al puterii de stat, partidele istorice, PNL şi PNŢCD, aflate în opoziţie şi
grupurile civile nou înfiinţate, am putea spune că ziarele au devenit “ziare de
scandal” unde fiecare partizan sau opozant al Guvernului îşi apăra interesele.
Dintre cei care au fost interesaţi, îl putem enumera pe Marian
Petcu, de la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din
Bucureşti, care a realizat o serie de lucrări despre istoria presei.
Dintre lucrările domniei sale menţionez: Tipologia presei
româneşti, Istoria presei româneşti: antologie. Lucrări
importante mai are şi Mihai Coman, şi domnia sa profesor la
Facultatea de Jurnalism: Introducere în sistemul mass-media şi
Mass-media în România postbelică, şi un important cercetător
străin, Peter Gross, care este interesat de întregul sistem mass
media din Sud-Estul Europei, dar care are şi o lucrare ce
cuprinde un studiu de caz privind România: Colosul cu
picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post comuniste şi
Mass media şi democraţia în Ţările Europei de Est
VIII. Concluzie
.
Bibliografie
Petcu Marian – “Puterea si cultura. O istorie a cenzurii”
Visinescu Victor – O istorie a presei românesti
Coman Mihai – Mass-media în România postbelică
Manual de Limba şi literatura română, clasa a XII-a, Grup Editorial Art, 2008
Proletari din toate tarile, uniti-va!