Procedeele tactice aplicate la audierea martorului.

2.1 (3) Defeniţi noţiunea şi clasificarea procedeelor tactice aplicate la audierea martorului.

2 2. (5) Analizaţi etapele procesului de audiere a martorului.

2 1 (7) Elaboraţi un plan de ascultare a martorilor, unde să fie indicat cercul de persoane, ce pot li audiate în calitate de martori, ordinea de ascultare şi obiectivele ascultării în următoarea situaţie: „Pe data (le 24 aprilie 2006 la orele 6.00, pe teritoriul zonei de odihnă „Valea Morilor" a lost depistat cadavrul cet.Scrgheev a.n. 1968, cu multiple leziuni corporale, cauzate cu un obiect ascuţit în buzunarul sacoului cu care era îmbrăcată victima a fost depistat buletinul de identitate pe numele cet.Scrgheev, unde era indicată adresa mun.Chişinău, str.Belinschi, 19 ap. 10. Şi o legitimaţie (le colaborator al administraţiei zonei de odihnă „Valea Morilor", pe numele cet. Sergeev.

§ 3. Organizarea activităţii de ascultare a martorilorCa şi cercetarea la faţa locului, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia şi alte acte de

procedură penală, ascultarea martorilor parcurge trei etape: de organizare şi pregătire; de ascultare propriu-zisă şi de consemnare (fixare) a declaraţiilor.

Pentru ca proba cu martori să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, este necesar ca activitatea de ascultare a martorilor, în special, la faza de urmărire penală, să se desfăşoare în mod organizat şi, fireşte, în deplină conformitate cu prevederile legislaţiei procesual-penale în vigoare. Organizarea activităţii de ascultare a martorilor cuprinde: a) stabilirea cercului de persoane care ar putea comunica date utile soluţionării cauzei, succesiunea, timpul şi modul de chemare a acestora pentru a depune mărturii şi

b) pregătirea în vederea audierii unor martori, consideraţi purtători de importante date probante.

Pe parcursul întregii perioade de cercetare a faptei, organul judiciar va fi în permanenţă preocupat de analiza materialului probant existent în vederea stabilirii situaţiei de fapt, a împrejurărilor, ce urmează a fi dovedite, şi a posibilelor surse de probă. Examinarea materialelor dosarului cauzei permite organului de cercetare penală să contureze cercul de persoane care, eventual, posedă informaţii privind fapta şi împrejurările acesteia, pentru ca din el să fie recrutaţi martorii care vor fi ascultaţi.

La realizarea acestei activităţi dificile de căutare a martorilor, organul de urmărire penală se va baza, pe de o parte, pe rezultatele cercetării la faţa locului, percheziţiei şi ale altor activităţi de urmărire penală, care, în majoritatea cazurilor, în mod obiectiv semnalează categoriile de persoane în rândul cărora se află martorii, iar, pe de altă parte, pe datele oferite în această privinţă de victimă şi de alte persoane participante la proces.

După delimitarea cercului de persoane care urmează a fi ascultate în calitate de martori, trebuie să se determine modul şi ordinea în care acestea vor fi chemate să depună mărturii. Legea (art.136 a CPP) prevede trei modalităţi de chemare a martorilor: prin citaţie, telegrafic sau telefonic. Alegerea unei sau altei forme de chemare a martorului este în funcţie de personalitatea lui, de relaţiile acestuia cu părţile, dar şi cu alţi martori. Cea mai sigură şi mai firească modalitate este citaţia martorilor. Dacă există temerea că citaţia va provoca martorului emoţii negative sau discomfort psihic, din considerente de ordin tactic, se poate proceda la chemarea lui printr-un apel telefonic la serviciu sau la domiciliu ori printr-o citaţie scrisă, dar mai puţin oficială. Trebuie reţinut că alegerea judicioasă a formei de chemare a martorului reprezintă primul pas tactic spre un contact psihologic adecvat cu martorul.

Ordinea chemării martorilor, în special, dacă ei sunt mulţi, are, după cum, pe bună dreptate, se subliniază în literatura criminalistică, adânci implicaţii tactice.1 Pentru a evita eventualele influenţări

asupra declaraţiilor martorilor, este indicat ca aceştia să fie chemaţi pentru convorbire, astfel ca să se excludă posibilitatea unui contact îndelungat între ei sau cu părţile în proces. Cu excepţia cazurilor în care se preconizează prezentarea pentru recunoaştere a anumitor obiecte sau persoane, este

recomandabilă chemarea succesivă a martorilor, la intervale de timp care ar exclude contactul lor atât la sediul organului de urmărire penală, cât şi în afara acestuia.

La stabilirea ordinii chemării martorilor se va avea în vedere, de asemenea, importanţa informaţiei pe care aceştia o pot comunica. De regulă, martorii care au perceput nemijlocit fapta penală sau anumite împrejurări ale acesteia, vor fi ascultaţi înaintea celor care posedă informaţii obţinute în mod indirect.1 în ordinea stabilită, ascultarea martorilor va fi inclusă în planul general de cercetare.

Obţinerea unor declaraţii conforme realităţii de la o persoană concretă chemată în calitate de martor depinde, în mare măsură, de modul în care se face pregătirea ascultării sale. Este adevărat că volumul lucrărilor de pregătire în vederea ascultării unui martor diferă, de la caz la caz, fiind în funcţie de particularităţile şi complexitatea cauzei, de caracterul materialului probant existent, de natura şi valoarea informaţiei de care acesta dispune. Rămâne însă în afara oricărei discuţii, şi aceasta confirmă imensa practică judiciară, că efectuarea activităţii date în lipsa unor măsuri de pregătire nu este decât în defavoarea obţinerii depoziţiilor veridice calitative.

Pregătirea ascultării martorilor cuprinde: determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie clarificate în cadrul ascultării; acumularea de informaţii cu privire la personalitatea celor chemaţi să depună mărturii; de cunoştinţe speciale în situaţia în care obiectul

dialogului ce urmează a avea loc se referă la un domeniu îngust şi mai puţin cunoscut organului judiciar; asigurarea condiţiilor necesare bunei disfăsurări a ascultării.

înainte de a proceda la audierea unei persoane ca martor, este necesar ca organul de urmărire penală să revadă anumite date din dosarul cauzei pentru a anticipa modul şi împrejurările în care persoana respectivă a luat cunoştinţă de împrejurările faptei. Din actele de informare iniţială privind fapta în cauză (denunţul sau plângerea victimei, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, materialele prezentate de alte structuri, cum ar fi cele de revizie şi control, ale inspectoratelor departamentale ş.a.) anchetatorul se poate informa dacă persoana a cărei ascultare urmează a contactat nemijlocit cu fapta sau ştie de împrejurările acesteia, de unde, cum şi în ce condiţii a recepţionat informaţia.

Acest moment de pregătire are o importanţă stringentă, deoarece sunt frecvente cazurile când persoanele în faţa cărora au avut loc faptele ce interesează cauza, din diferite motive, în fel şi chip se străduiesc să se sustragă de la depunerea de mărturii. Dispunând de datele respective, organul judiciar va insista ca martorii oculari să depună mărturii asupra faptelor cunoscute.

înainte de a proceda la ascultarea unei persoane concrete ca martor, dar şi pe parcursul convorbirii preliminare, este indicat ca organul de cercetare să obţină un minimum de date privind particularităţile psihofiziologice şi trăsăturile de personalitate ale celui ce urmează a fi ascultat. Acest minim cuprinde:

1) starea sănătăţii şi a organelor receptive (vizuale, auditive), profesia, cunoştinţele şi interesele predominante, alte date de natura cărora depinde calitatea şi cantitatea perceperii;

2) sfera socială căreia aparţine, vărsta, starea familială, locul de muncă, atitudinea şi consideraţia de care se bucură în rândul celor din jur, antecedentele penale, alte caracteristici ce conturează personalitatea şi eventualul mod de comportare a martorului în faţa organului de cercetare;

3) specificul relaţiilor cu persoanele participante la proces, eventuala cointeresare materială sau morală în rezultatele cauzei.

Din perspectiva problemei în discuţie, importanţa cunoaşterii unor date privind personalitatea martorilor se manifestă pe două planuri: pe de o parte, în baza lor organul judiciar va stabili regimul tactic adecvat trăsăturilor de personalitate proprii celor chemaţi să depună mărturii, iar, pe de altă parte, astfel de date contribuie la aprecierea declaraţiilor martorilor la adevărata lor valoare probantă, în funcţie de caracteristicile psihologice şi morale ale acestora, de relaţiile lor cu alte persoane participante la proces.1

în cazul în care problemele ce trebuie elucidate sunt specifice unor domenii de activitate necunoscute sau mai puţin cunoscute, este indicat ca organul judiciar să consulte literatura necesară sau specialiştii respectivi. Dacă martorul urmează a fi ascultat asupra rezultatelor unei expertize, e de dorit să participe şi expertul. In unele cazuri înainte de ascultarea martorilor la faţa locului se ia cunoştinţă de anumite procese legate cauzal de fapta avută în cercetare (de condiţiile de muncă, procedeele tehnologice, modul şi mijloacele de evidenţă financiar-contabilă aplicate în sistema respectivă ş.a.).2

în fine, organizarea audierii necesită, uneori, crearea unor condiţii propice desfăşurării acestei activităţi, pregătirea materialelor necesare pentru lămurirea şi verificarea faptelor sau a elementelor de fapt ce ţin de obiectul ascultării (fotografii, documente, obiecte corp-delict etc.)

§ 4. Tactica ascultării propriu-zise a martorilorProcedeele tactice, ce constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prin

aplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentând unul din principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei şi reproducerea datelor recepţionate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. în categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influenţă psihologică în situaţia în care se împune depăşirea mărturiilor false.

Categoriile menţionate se aplică în mod consecutiv în cele trei faze în care se desfăşoară ascultarea martorilor: introductivă, de relatare liberă şi de primire a răspunsurilor la întrebările adresate martorului de către organul de cercetare.

în prima fază organul însărcinat cu ascultarea martorului este obligat să stabilească identitatea lui, solicitându-i să-şi declare numele, prenumele, etatea, domiciliul, starea familială, studiile etc. Declaraţiile martorului vor fi verificate în baza documentelor de identitate. După identificare martorul este încunoştinţat asupra cauzei şi împrejurărilor în legătură cu ce este chemat şă depună mărturii şi, concomitent, avertizat că este obligat să spună adevărul, în caz contrar poate fi tras la răspundere, penală pentru depoziţii de mărturii mincinoase. Momentul final al fazei introductive de ascultare presupune stabilirea raporturilor martorului cu pricina, precum şi cu persoanele participante la proces (învinuitul, victima), a eventualelor interese materiale sau morale ale acestuia şi a altor împrejurări care pot trezi suspiciuni referitoare la obiectivitatea declaraţiilor.

La această fază de contact cu martorii, organul de cercetare va apela la anumite procedee tactice pentru a asigura crearea contactului psihologic necesar obţinerii de declaraţii sincere şi complete, dintre care menţionăm:

- primirea la timp şi corectă a martorului, indiferent dacă el este chemat din iniţiativa organului de cercetare sau a fost propus ca martor de învinuit sau victimă. Trebuie de avut în vedere, că aşteptarea de lungă durată, orice formă de tratare necivilizată, lipsa de atenţie vor trezi nemulţumirea martorului şi deci sunt în detrimentul contactului psihologic;

- forma de manifestare şi maniera de comportare a organului de cercetare. La crearea contactului psihologic contribuie mult

înfăţişarea şi atitudinea serioasă, dar loială şi binevoitoare, a anchetatorului faţă de martor şi de relatările lui. înainte de a explica martorului obiectul cauzei şi importanţa pe care o pot avea relatările sale, organul judiciar trebuie să se prezinte, declarându-i familia, gradul şi postul pe care îl ocupă;

- forma în care martorului i se explică drepturile şi obligaţiile pe care le are conform legislaţiei în vigoare, în special, de a nu depune mărturii mincinoase. Această procedură trebuie executată în mod diferenţiat, în funcţie de calităţile şi eventuala lui poziţie. Dacă faţă de martorii de bună-credinţă şi predispuşi să contribuie la stabilirea adevărului ea va avea un caracter moderat, apoi faţă de cei ce nu inspiră încredere se impune o conştientizare insistentă asupra normelor respective, în special, a celor ce prevăd răspunderea penală pentru mărturii false sau pentru sustragerea de la obligaţia de a prezenta mărturii (art. 196-197 CP);

- discuţia liberă prin abordarea unor probleme de natură exterioară obiectului cauzei, dar care ţin de activitatea martorului, îndeletnicirile sale profesionale sau casnice. O atare convorbire preliminară asigură, după cum s-a menţionat, adaptarea martorului la rolul, condiţiile, dar şi la persoana (persoanele) cu care urmează să converseze.

A doua fază - de relatare liberă - debutează cu invitaţia martorului de a expune tot ce ştie referitor la fapta sau împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost chemat.

Relatarea liberă are o deosebită semnificaţie tactică, deoarece reproducerea evenimentelor, acţiunilor şi faptelor într-o altă ordine decât cea în care acestea au fost recepţionate prezintă anumite dificulităţi, condiţionate de necesitatea restructurării informaţiei ordonate în memorie după o anumită logică. Prin urmare, relatarea liberă, oferind martorului posibilitatea de a expune faptele în ordinea în care acestea au fost percepute şi stocate în memorie, contribuie la armonizarea depoziţiilor. în practică

sunt frecvente situaţiile în care unele persoane propuse ca martori de părţi, în special de învinuiţi, în fel şi chip se eschivează de la relatarea liberă a faptelor, cerând să fie interogaţi. în cele din urmă se constată că aceşti martori se dovedesc a fi mincinoşi.

Printre alte avantaje pe care le oferă relatarea liberă maimenţionăm:- posibilitatea observării directe a limbajului martorului, care îi permite organului de

cercetare să stabilească anumite particularităţi de ordin psihofiziologic şi de intelectualitate ale martorului;

- reducerea la minimum a influenţei organului de anchetă asupra conţinutului de fond a depoziţiilor martorului, acestuia oferindu-i-se posibilitatea să reproducă faptele memorate prin propriile mijloace intelectual-expresive;

- posibilitatea organului judiciar de a observa fermitatea şi certitudinea cu care martorul prezintă faptele, ceea ce permite a valorifica în mod adecvat declaraţiile lui.

Procedeele tactice de natură să contribuie la desfăşurarea cu succes a relatării libere sunt următoarele:

a) Crearea unei atmosfere favorabile desfăşurării expunerii. Relatările martorului trebuie ascultate cu răbdare, calm şi atent, fără a fi întrerupte. Organul de urmărire penală poate interveni, fără a-i sugera, numai în situaţia în care martorul relatează fapte vădit lipsite de semnificaţie pentru cauză, în vederea orientării mărturiilor spre obiectul cauzei.

b) Analiza criminalistică a unor secvenţe din relatările martorului în scopul punerii în evidenţă a eventualelor contraziceri sau neclarităţi. Asupra unor momente considerate principale sau de importanţă deosebită, organul de anchetă poate solicita martorului, fireşte în mod civilizat şi tacticos, anumite precizări inclusiv în ceea ce priveşte veridicitatea datelor prezentate.

c) Observarea asupra modului de comportare a martorului. Practica demonstrează că martorii care expun faptele aşa cum au fost recepţionate, sunt siguri şi consecvenţi în relatările lor. Dacă însă unele fapte sunt tăinuite sau denaturate, în expunere se observă mai puţină siguranţă, acestea fiind prezentate în mod inhibitiv, neclar şi chiar confuz.

d) Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reuşesc să prezinte mărturii în mod ordonat, sau întâmpină dificultăţi în exprimarea gândurilor. Sunt frecvente cazurile când martorii, în

special, cei al căror nivel de cunoştinţe este redus, fie datorită stării emoţionale, fie datorită posibilităţilor lexico-expresive limitate sau specificului faptelor ce constituie obiectul ascultării, nu sunt în stare să reproducă cu certitudine evenimentele şi faptele recepţionate în legătură cu fapta penală săvârşită. Se impune deci un ajutor din partea celui ce conduce ascultarea, ajutor care poate avea diverse forme: selectarea unor unităţi lexicale potrivite, reproducerea grafică (desenul, schiţa) a faptelor, demonstrarea acestora cu ajutorul anumitor obiecte, fotografii ş.a.

în faza a treia a ascultării martorilor, denumită de unii autori "fază (etapă) de interogare" sau de "ascultare dirijată", organul judiciar intervine cu întrebări urmărind clarificarea sau precizarea anumitor aspecte ale declaraţiilor făcute la etapa de relatare liberă. La interogarea martorilor se procedează în două situaţii: 1) când martorii de bună-credinţă pe parcursul relatării libere involuntar comunică date dubioase, incomplete sau contradictorii şi 2) în cazul mărturiilor false prezentate de martorii mincinoşi.

în legătură cu declaraţiile martorului de bună-credinţă, organul de anchetă poate interveni cu trei genuri de întrebări: de completare, pentru stabilirea anumitor fapte sau împrejurări de fapt la care martorul din diverse motive nu s-a referit; de precizare, urmărindu-se determinarea cu exactitate a unor circumstanţe de loc, de timp, a modului şi împrejurărilor în care s-a activat; de verificare, destinate, în majoritatea cazurilor, stabilirii surselor din care martorul a obţinut informaţiile sau a condiţiilor în care a avut loc recepţionarea acestora. Pentru ca interogarea martorilor de bună-credinţă să se desfăşoare eficient, este necesar ca întrebările ce urmează a fi adresate lui să corespundă următoarelor cerinţe tactice:

- să fie directe, clare, formulate laconic şi în succesiunea în care s-au desfăşurat relatările libere;

- să fie expuse într-un limbaj accesibil persoanei ascultate, în special, în situaţia în care obiectul audierii aparţine sferei de activitate specifice sau mai puţin cunoscute martorului;

- prin conţinutul de idei, modul de formulare şi adresare, să nu sugereze anumite răspunsuri, ştiindu-se faptul că declaraţiile

martorilor sunt în funcţie nu numai de natura întrebărilor, dar şi de felul cum sunt adresate, de intonaţia şi gesturile care însoţesc comunicarea acestora;

- întrebările de precizare este necesar să fie corelate la anumite puncte de reper, forme reale. întrebările din această categorie pot fi însoţite de prezentarea unor obiecte în natură, modele, fotografii, schiţe etc. De exemplu, "Vi se prezintă fotografia de orientare la locul accidentului de circulaţie în cauză, precizaţi locul unde a fost tamponată victima?"

Probleme deosebite ridică faza de interogare a martorilor de rea-credinţă, a persoanelor care din prima fază sau pe parcursul relatării libere şi-au demonstrat nesinceritatea sau tendinţa de a

denatura faptele.Persoanele care depun mărturii mincinoase se cuvine a fi trase la răspundere penală conform

legislaţiei în vigoare, dar deoarece preocupările prioritare ale organelor de cercetare sunt legate de fiecare dată de stabilirea adevărului se impune o altă soluţie -depăşirea atitudinii iresponsabile a martorilor de rea-credinţă şi obţinerea de mărturii conforme realităţii. Evident că penalizarea martorilor conduce la pierderea acestora şi, prin urmare, nu este decât în defavoarea clarificării cauzei.

Din perspectiva tacticii criminalistice, ascultarea martorilor tentaţi să depună mărturii mincinoase presupune, pe de o parte, stabilirea motivelor care determină persoana respectivă să se situeze pe poziţii mincinoase, iar, pe de altă parte, conducerea ascultării într-o astfel de manieră, încât să se ajungă la determinarea acestora să abandoneze atitudinea iresponsabilă şi să prezinte obiectiv faptele percepute.

Potrivit majorităţii lucrărilor consacrate tacticii criminalistice, există patru categorii de factori care determină martorii să ascundă sau să denatureze adevărul.1

1) Cointeresarea materială sau morală în rezultatul cauzei datorită raportului de legătură cu învinuitul, victima sau altă parte în proces: rudenie, bună sau rea vecinătate, colegialitate de serviciu sau de studii, rivalitate, duşmănie, înrăire, invidie ş.a.;

2) Sentimentul de frică inspirat de monstruozitatea celor implicaţi în proces sau datorită presiunilor directe exercitate de către persoanele cointeresate (rude, prieteni, complici etc). De multe ori martorii sau membrii familiei lor sunt intimidaţi prin diverse ameninţări de răzbunare;

3) Sentimentul de inoportunitate a obligaţiilor împovărătoare de martor, tendinţa de a evita eventualele chemări repetate în faţa organului de anchetă şi în instanţa de judecată;

4) Atitudinea persoanelor cu antecedente penale faţă de organul de urmărire penală, faţă de justiţie în genere, determinată de relaţiile avute cu acestea anterior;

Datele privind personalitatea martorului dobândite până la procesul de ascultare, coroborate cu cele obţinute pe parcursul fazelor iniţiale ale audierii, inclusiv, cea introductivă şi de relatare liberă, oferă organului de anchetă posibilitatea de a dezvălui cu certitudine adevăratele motive care determină martorii să depună mărturii mincinoase şi să procedeze în continuare la un interogatoriu în cunoştinţă de cauză. Pe această cale martorilor le vor fi adresate întrebări prin a căror conţinut, în mod direct sau indirect ei vor fi conştientizaţi că organul de anchetă cunoaşte motivele care îi fac să ascundă sau să denatureze faptele. Acest prim procedeu tactic adeseori este suficient pentru ca martorii să abandoneze poziţia nesinceră şi să depună mărturii conforme realităţii.

Dacă în urma aplicării procedeului tactic menţionat nu s-a obţinut rezultatul scontat, martorul continuând să rămână pe poziţie de rea-credinţă, se recomandă să se procedeze la demascarea caracterului mincinos al depoziţiilor, procedeu care presupune adresarea într-o ordine bine gândită a unei serii de întrebări cu privire la anumite aspecte de loc sau de timp, la modul de operare şi la mijloacele aplicate. Martorului i se poate cere descrierea semnalmentelor persoanelor participante, a anumitor obiecte şi a

ambianţei de la locul faptei. Acest procedeul tactic se justifică, îndeosebi, atunci când se depun mărturii ticluite ori martorii înaintaţi de învinuit, încearcă să confirme alibiul făptuitorului.

Rezumând, subliniem că martorilor li se pot prezenta probe care demonstrează cu certitudine că evenimentele, faptele şi împrejurările ce constituie obiectul audierii sunt cu totul sau parţial de altă natură decât cum acestea au fost expuse. Dacă martorului concomitent cu prezentarea probelor, li se va aminti cu voce fermă obligaţia sa de a spune adevărul, dar şi despre răspunderea penală la care riscă continuând să susţină minciuna, acest procedeu tactic, în multe cazuri va influenţa decisiv comportarea lui ulterioară. Utilizarea procedeului tactic în discuţie poate contribui la obţinerea rezultatelor scontate

în cazul în care se va ţine cont de următoarele condiţii: probele prezentate să fie incontestabile, iar prezentarea lor să se efectueze într-o modalitate conformă personalităţii celui audiat, dezvoltării psihice şi nivelului de pregătire ale acestuia.