Reinserctia Sociala a Condamnatilor

8/15/2019 Reinserctia Sociala a Condamnatilor

1/86

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT PUBLIC

TEZA DE MASTER

REINSERCŢIA SOCIALĂ A CONDAMNAŢILOR

Autor

________________

Coordonator ştiinţific

ROTARI Oxana,dr., conf. univ.

________________

Admis spre susţinere “___“ _____________ 2012

Şef catedrăŢURCAN Serghei,dr., conf. univ.

________________


2/86

Chişinău – 2013

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Printre multiplele probleme ale societăţii contemporane una din cele

mai dificile, care necesită o atenţie deosebită a cercetătorilor şi practicienilor, este reintegrarea

cetăţenilor, care au comis fapte infracţionale. Starea criminalităţii recidive în Republica

Moldova, chiar şi în condiţiile diminuării unor indicatori statistici a ei, trezeşte o anumită

îngrijorare. Cea mai sumară analiză a criminalităţii existente ne convinge de faptul că cauzele

fenomenului dat nu sînt legate doar de existenţa unui mecanism insuficient ajustat al

reglementării juridice sau al unei activităţi nesatisfăcătoare ale organelor de drept. Soluţionarea

acestei probleme este organic legată de combaterea şi prevenirea criminalităţii în ansamblu.

Ţinînd cont de aceasta o sarcină de bază şi actuală a organelor de stat este elaborarea unor

practici eficiente, în măsură să asigure o luptă categorică cu criminalitatea în general şi cu

criminalitatea recidivă în particular. Pînă în prezent pedeapsa cu închisoare rămîne a fi una din

cele mai frecvent aplicate măsuri de răspundere penală. Totodată statul nu trebuie să uite că după

ispăşirea termenului de pedeapsă stabilit de instanţa de judecată, iar în unele cazuri şi înainte de

termen, condamnatul se va întoarce în societate, unde va fi nevoit să se adapteze la noile

împrejurări şi să-şi asigure existenţa.

În acest context o importanţă deosebită o are problema reintegrării persoanelor care îşi

ispăşesc sau şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate în instituţiile penitenciare. Anumereintegrarea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare serveşte drept criteriu de bază al aprecierii

2


3/86

eficacităţii lucrului instituţiilor care pun în executare pedepsele. Problema generală a reintegrării

are şi o importanţă de sinestătătoare. Sporirea cantitativă a numărului indivizilor desocializaţi se

poate răsfrînge într-o transformare calitativă în rezultatul căreia poate fi posibilă creşterea

tempourilor diferenţierii sociale, iar aceasta ameninţă cu apariţia unui număr mare de persoane

tentate să intre în conflict cu legea. Statul îşi face un dezavantaj cheltuind sume mari în vederea

cercetarea noilor infracţiuni, desfăşurarea proceselor de judecată, etaparea condamnaţilor şi

deţinerea lor în penitenciare termene de lungă durată în loc de a petrece unele măsuri de mare

anvergură în vederea adaptării lor sociale prevenind astfel recidiva în rîndul acestora. Astfel,

doar pentru întreţinerea sistemului penitenciar în anul 2011, din bugetul de stat al Republicii

Moldova au fost alocate 237 mln. 457,78 mii lei. Necesitatea de a cheltui mijloace considerabile

pentru deţinerea condamnaţilor în penitenciare limitează posibilităţile statului de a realiza

programe privind prevenirea criminalităţii şi resocializarea condamnaţilor. În aceste condiţii

indicii statistici relevă faptul că din numărul total de condamnaţi 53,25% au comis recidivă.

Practica executării pedepsei cu închisoare este complexă şi contradictorie. Pe de o parte,

instituţiile penitenciare trebuie să modeleze viaţa condamnatului în libertate, iar pe de altă parte –

în interiorul lor se execută pedeapsa şi se realizează scopurile acesteia în condiţiile regimului

coercitiv prin regulile căruia se determină limitele şi procedeele influenţării corecţionale asupra

condamnaţilor, fapt care nu are loc la libertate. În afară de aceasta, practica cotidiană a

instituţiilor penitenciare, precum şi rezultatele cercetărilor petrecute mai devreme demonstrează

faptul că în procesul influenţării educative asupra condamnatului apar probleme dificile cu

caracter juridic, psiho-pedagogic, organizatoric, care necesită o soluţionare neintîrziată.

Adoptarea unei noi legislaţii execuţional-penale a pus baza unei schimbări reale a politicii penale

şi execuţional-penale în sensul umanizării ei, a creat în instituţiile penitenciare condiţii mai

favorabile pentru o resocializare reuşită a condamnaţilor. Persoanele liberate se reîntorc în

societate purtînd cu ei experienţa căpătată în detenţie. În cele mai dese cazuri aceasta este

negativă, de aceea statul este cointeresat ca persoana anterior condamnată să înceapă cît maicurînd un mod de viaţă social acceptabil şi să nu săvîrşească din nou infracţiuni. Revenind la

libertate, foştii condamnaţi se ciocnesc cu o multitudine de probleme, printre care probleme

locative, financiare, familiale, cu anturajul etc. Astfel, în prezent nu mai există îndoieli de faptul

că calitatea activităţii instituţiilor penitenciare, gradul de implicare a organelor administrării

locale, colectivelor de muncă, familiei şi anturajului apropiat influenţează, în mare măsură,

soarta persoanei liberate şi starea criminalităţii în general. Deficienţele care apar în procesul

organizării procesului de resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare invocă necesitatea studierii lor multilaterale în baza experienţei istorice şi

3


4/86

străine precum şi ţinînd cont de practica existentă în prezent. Totodată, soluţionarea problemelor

de resocializare nu este posibilă fără o bază legislativă adecvată, care ar reglementa procesul

resocializării determinînd scopurile şi sarcinile ei. Actualitatea temei este determinată şi de

necesitatea revizuirii actualului cadru normativ privind soluţionarea problemelor menţionate.

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul lucrării constă în studierea complexă şi multilaterală a

procesului de reintegrare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare, analiza normelor şi

practicii aplicării lor în domeniul cercetat, elaborarea propunerilor privind perfecţionarea în

continuare a concepţiilor teoretice şi a acţiunilor practice de influenţare, realizate la diferite etape

ale procesului de reintegrare.

În vederea realizării scopului propus, au fost stabilite următoarele obiective:

- elucidarea esenţei socializării individului;

- formularea noţiunii de reintegrare/resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în

baza analizei accepţiunilor privind definirea procesului de resocializare şi cele asemănătoare cu

el cum sînt socializarea şi adaptarea socială;

- relevarea etapelor şi subetapelor reintegrării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare şi a

caracteristicii generale a particularităţilor lor;

- studierea istoricului experienţei autohtone precum privind reintegrarea persoanelor supuse

pedepsei cu închisoare;

- elucidarea particularităţilor legislaţiei Republicii Moldova referitoare la reglementarea

procesului de resocializare penitenciară a condamnaţilor;

- analiza activităţii administraţiei instituţiilor penitenciare şi ale altor subiecţi ai resocializării

privind pregătirea condamnaţilor pentru liberare;

- studierea experienţei conlucrării diferitor instituţii şi organe, precum şi a problemelor existente

în domeniul adaptării sociale a persoanelor liberate;

- cercetarea problemei privind participarea membrilor comunităţii în procesul resocializării

precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate;- formularea în temeiul rezultatelor investigaţiei, a unor propuneri şi recomandări ştiinţific

argumentate privind perfecţionarea legislaţiei şi practicii de aplicare a ei în scopul ridicării

eficacităţii procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.

Metodologia cercetării. Suportul metodologic al oricărei investigaţii îl constituie metoda

universală de cercetare a materiei, fenomenelor şi proceselor. Astfel, în prezentul studiu am

recurs la metoda dialectică a cunoaşterii cu elementele ei de bază – analiza şi sinteza, precum şi

la metodele de cunoaştere raţională specifice ştiinţelor umanitare din domeniul dreptului, precum: descrierea, compararea, generalizarea.

4


5/86

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a tezei rezidă în cercetarea complexă a

bazelor teoretice, organizatorice şi juridice ale resocializării persoanelor supuse pedepsei cu

închisoare. Rezultatele studiului vor contribui la dezvoltarea doctrinei juridice autohtone, servind

ca imbold pentru sporirea atenţiei acordate problemelor privind resocializarea infractorilor

precum şi pentru diversificarea studiilor întreprinse în acest sens.

Caracterul aplicativ al lucrării constă în următoarele:

- ideile esenţiale ale cercetării pot contribui la elaborarea unor noi mijloace, metode şi căi de

resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare;

- rezultatele teoretice şi practice obţinute pot fi utilizate în procesul instructiv-didactic în cadrul

instituţiilor de învăţămînt, precum şi de către specialiştii practicieni implicaţi în procesul de

resocializare a condamnaţilor;

- concluziile, propunerile şi recomandările care se conţin în lucrare pot fi utilizate la

perfecţionarea legislaţiei, a practicii de aplicare a ei, precum şi la optimizarea organizării şi

sporirea eficienţei organelor de stat menite să contribuie la resocializarea persoanelor supuse

pedepsei cu închisoare.

Sumarul compartimentelor tezei. Obiectivele tezei au determinat şi structura ei logică.

Sarcinile esenţiale ale investigaţiei sunt expuse, reflectate şi organizate în două capitole,

precedate de o introducere şi finalizate cu încheiere. Toate acestea fiind urmate de lista

bibliografică studiată. Atît primul capitol cît şi cel de-al doilea însumează a cîte trei paragrafe. În

introducere se expune în linii generale conţinutul principal al tezei, se argumentează actualitatea

temei, se descrie scopul şi obiectivele urmărite în procesul elaborării prezentei teze de master. În

capitolul întâi se înserează istoricul reglementării juridice a reintegrării persoanelor supuse

pedepsei cu închisoarea, se descriu principiile, etapele şi subetapele procesului de reintegrare a

condamnaţilor, precum şi aplicarea practică a măsurilor de reintegrare penitenciară a

condamnaţilor.

În cel de-al doilea capitol sunt precăutate principalele mijloace de corijare acondamnaţilor în scopul reintegrării, se indică direcţiile de activitate a asistentului social, precum

şi particularităţile de pregătire a condamnaţilor pentru libertate.

5


6/86

1. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND REINTEGRAREA PERSOANELOR SUPUSE

PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

1.1. Determinări conceptuale privind reintegrarea persoanelor supuse pedepsei cu

închisoarea.

Reintegrarea face parte din categoria noţiunilor sociale şi este utilizată pe larg în

criminologie, sociologie, psihologie şi în alte ştiinţe umanistice. Ea este obiectiv legată de

noţiunea „socializarea”, fapt care reiese din analiza nemijlocită a fenomenelor indicate şi în

primul rînd, a tălmăcirii lor gramaticale. Asupra acestui fapt accentuează Juleva I.V., menţionînd

necesitatea de a avea în vedere semnificaţia prefixului „re”, care permite de a înţelege

resocializarea ca „reluarea sau repetarea acţiunii” şi ca o contracarare a degradării asociale a

personalităţii [63, p. 26].

Termenul “socializare” provine de la latinescul socualis - “social”. Dicţionarul explicativ

al limbii române determină socializarea ca fiind un proces de integrare socială a unui individ

într-o colectivitate [31, p. 999]. În dicţionarul de neologisme socializarea este interpretată dreptun proces de devenire a unei individualităţi umane ca fiinţă socială [33, p. 806]. În literatura

ştiinţifică noţiunea de “socializare” a personalităţii este examinată de pe poziţii filosofice,

sociologice, juridice, psihologice şi culturologice. Cu toate că există unele deosebiri de accente

în determinarea noţiunii de socializare, părerea comună se reduce la aceea că aceasta reprezintă

un proces al formării şi dezvoltării esenţei sociale a individului. În cadrul unei şi aceleiaşi

societăţi o importanţă deosebită, din punct de vedere al particularităţilor socializării

personalităţii, o are apartenenţa socială a individului [58, p. 251]. Criteriile de apreciere a ceea ceeste pozitiv sau negativ pot să cunoască o evoluţie într-o direcţie sau alta în dependenţă de

6


7/86

schimbările condiţiilor social-economice concrete. În această privinţă este caracteristic exemplul

adus de Durkgeim E. „conform dreptului atenian Socrate a fost un infractor şi condamnarea sa a

fost pe deplin legală. Tot odată infracţiunea sa şi anume independenţa în gîndire, a fost benefică

nu numai pentru omenire, dar şi pentru patria filosofului. Libertatea gîndirii, de care noi acum

beneficiem, nu ar fi putut fi proclamată niciodată dacă regulile care o limitau nu ar fi fost

încălcate înainte de a fi anulate solemn. Totodată, aceasta, la acel moment, constituia o

infracţiune, de aceea ea aducea o ofensă sentimentelor care erau încă foarte vii în majoritatea

spiritelor” [57, p. 77].

Fenomenul opus socializării este numit în literatura ştiinţifică desocializare. Acest

fenomen presupune distrugerea şi pierderea unor orientări importante şi valoroase, deprinderi

de comunicare, căpătate în procesul formării personalităţii, precum şi alăturarea la o anumită

subcultură locală sau „contracultură” prevederile de bază ale căreia sînt opuse valorilor

general acceptate [76, p. 44]. Săvîrşirea unei infracţiuni poate fi apreciată ca o manifestare

vădită a desocializării, o contrapunere a intereselor societăţii. Unii cercetători se pronunţă în

această privinţă mai puţin categoric şi apreciază comiterea infracţiunilor drept un rezultat şi o

manifestare a particularităţilor socializării individului [74, p 129]. În literatura ştiinţifică se

expune opinia potrivit căreia desocializarea poate fi calificată ca neacomodarea individului la

mediul social deoarece conţinutul social-psihologic al său constă în necorespunderea scopurilor

şi orientărilor valorice ale grupului cu cele ale personalităţii. Sub acest aspect desocializarea este

percepută ca consecinţă a înstrăinării persoanei, care cuprinde multe părţi ale vieţii societăţii şi

persoanei [48, p. 66]. Diverse căi, condiţii şi factori (cu caracter biologic, psihofiziologic,

cultural, de instruire) pot aduce persoana, mai întîi, la un comportament deviat de la normele

sociale acceptabile, iar mai apoi şi la un comportament criminal. Infracţiunea este un rezultat al

unui protest psihologic, moral, sociocultural şi juridic al persoanei împotriva mediului social al

alinierii la normele general acceptate. Infracţiunea, în multe cazuri, e necesar de a fi examinată şi

ca o consecinţă a ruperii persoanei de societate pe toate direcţiile sau pe o parte a direcţiilor social importante. Slăbirea, devierea sau ruperea legăturii, cel puţin într-o direcţie, aduce la

dereglarea componentelor procesului socializării, iar mai apoi şi la ruperea de societate [49, p.

33].

O treaptă de trecere de la desocializare spre socializare este procesul resocializării. Ţinînd

cont de aceasta, considerăm a fi motivată părerea lui Cernîşova A.V., care examinează

resocializarea ca pe un mijloc orientat împotriva degradării asociale a personalităţii. Pe lîngă

aceasta, după părerea ei, va fi corect de a înţelege resocializarea şi ca o reluare sau repetare aacţiunii deoarece, doar prin contracarare, degradarea personalităţii nu poate fi stopată. În urma

7


8/86

stopării degradării personalităţii, societatea trebuie să fie în măsură să întreprindă în privinţa

individului pasul următor – să încerce de al întoarce în rîndul membrilor săi normali prin

intermediul unor „acţiuni repetate” speciale, care au ca scop includerea individului în rîndul

membrilor socializaţi prin alinierea la valorile şi normele societăţii date etc. Astfel, prin

resocializare se înţelege totalitatea unor acţiuni de acest gen. De asemenea, urmează de ţinut cont

de faptul că, resocializarea trebuie să fie examinată şi ca restabilirea individului în calitate de

membru socializat al comunităţii [68, p. 27]. Procesul socializării persoanei are loc din

momentul naşterii şi pînă la momentul cînd individul poate conştient purta răspundere (atît în

sens pozitiv cît şi negativ) pentru acţiunile sale cu importanţă socială. Dezvoltarea insuficientă a

unei astfel de calităţi ca responsabilitatea (în sens pozitiv), aduce la aceea că individul, mai

degrabă sau mai tîrziu, va fi nevoit să poarte răspundere juridică în sens negativ. Dacă acest fapt

se întîmplă, atunci se spune că socializarea acestui individ s-a desfăşurat negativ şi este necesară

resocializarea acestei persoane. În starea preresocializantă persoana deseori admite devieri

sociale, păşeşte pe calea criminală şi desigur, are nevoie de o acţiune corecţională. Statul în acest

caz este nevoit să o atragă la răspundere penală, iar în caz de necesitate, să aplice pedeapsa

penală. Din acest moment pentru condamnat începe procesul “resocializării şi al corijării” [65, p.

57]. Diverse sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare al delincvenţilor

se fundamentează pe anumite concepţii filosofice, morale, politice şi religioase, avînd ca

finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea comiterii de noi delicte

şi crime, reintegrarea şi reabilitarea morală şi socială a persoanelor condamnate la diverse

pedepse. Aceste sisteme includ o gamă largă de sancţiuni şi pedepse care trebuie să fie cît mai

mult individualizate, astfel încît alegerea şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului

reiterării unor noi fapte antisociale de către individul condamnat şi la reabilitarea lui normală

după executarea pedepsei, oferind, totodată, o protecţie adecvată şi pentru societate [28, p. 61].

Astfel, în ultimul timp, diverse domenii ale ştiinţei care, într-o măsură sau alta, au tangenţe cu

executarea pedepselor privative de libertate (dreptul execuţional penal, criminologia, psihologiaşi pedagogia penitenciară etc.) acordă o atenţie tot mai sporită problemelor ce ţin de

resocializarea condamnaţilor. Toate cercetările remarcă unanim caracterul uman şi însemnătatea

prioritară a realizării acestui scop în timpul executării pedepsei, fiind astfel înaintate propuneri

pentru includerea acestei instituţii în cîmpul legal.

În ştiinţele umanitare moderne şi în practica socială pot fi întîlnite diferite interpretări ale

termenului “resocializarea”, precum şi a formelor sale de realizare practică. Această noţiune are

un statut interdisciplinar şi este utilizată în diferite domenii ale ştiinţei cum ar fi: sociologia, pedagogia, criminologia, dreptul execuţional penal etc. Respectiv esenţa şi conţinutul procesului

8


9/86

de resocializare este determinat în dependenţă de poziţiile şi viziunile cercetătorilor. Astfel, în

sociologie prin „resocializare” se înţelege un proces de reorientare şi integrare în viaţa socială

a indivizilor care au promovat comportamente marginale sau deviante . Resocializarea este un

mijloc de control social aplicat în instituţiile specializate şi în grupuri împreună cu unele

sancţiuni punitive asupra celor care au încălcat normele şi valorile socialmente dezirabile.

Finalitatea procesului de resocializare constă în recuperarea şi reintegrarea în societate a

delincvenţilor, asimilarea de către aceştia a unor norme, valori şi atitudini acceptate [79].

În psihologia penitenciară prin resocializare se înţelege restabilirea calităţilor sociale,

anterior deviate, ale personalităţii care sînt necesare pentru o viaţă normală în societate.

Autorii Ciobanu I. şi Groza I. specifică că “resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi

de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea

infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate , în scopul

reintegrării sociale a acestora şi prevenirea recidivei” [28, p. 54]. Krainova N.A. defineşte

resocializarea condamnatului ca “un proces de restabilire a individului în calitate de membru

socializat al societăţii, care are loc în urma aplicării faţă de persoana care a săvîrşit o

infracţiune şi a fost condamnată pentru aceasta, a unui complex de măsuri juridice, social-

organizatorice, psiho-pedagogice, educative etc. la diferite etape a răspunderii penale în scopul

neadmiterii săvîrşirii unor noi fapte ilegale” [55, p 7]. Kravcenko A.I. scrie că „desprinderea de

la vechile valori, norme, roluri şi reguli de conduită se numeşte desocializare.” Iar următoarea

etapă de asimilare a noilor valori, norme, roluri şi reguli de conduită, în schimbul celor vechi, se

numeşte resocializare. Totodată cercetătorul îşi propune să examineze mai detaliat procesul

desocializării. El menţionează că uneori persoana ajunge în condiţii extreme şi desocializarea

progresează atît de mult, încît se transformă în distrugere a temeliilor morale ale personalităţii,

care nu mai este în stare să restabilească toată gama valorilor, normelor şi rolurilor pierdute. În

opinia sa, anume acest proces poate fi observat în instituţiile penitenciare. Kravcenko A.I. în

continuare vorbeşte despre faptul că desocializarea poate fi tot atît de profundă, spre exemplu, laemigrare, la plecarea în mănăstire. Dar o decădere spirituală în aceste cazuri nu are loc se

acumulează doar o nouă experienţă de viaţă [53, p. 26].

În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite şi alte opinii. Astfel, prin resocializarea

condamnaţilor se mai înţelege procesul restabilirii relaţiilor sociale pierdute sau slăbite în

rezultatul executării pedepsei penale, a funcţiilor şi statutului persoanei; aceasta este asimilarea

de către condamnat a standardelor de conduită şi a valorilor, conştientizarea necesităţii de a se

supune normelor juridice şi altor norme morale de conduită. Considerăm că o astfel de abordarecaracterizează doar o latură a unui proces multilateral deoarece nu este specificat cînd, în ce

9


10/86

mod, sub influenţa căror factori are loc restabilirea statutului social al personalităţii. De

asemenea, considerăm a fi unilaterală noţiunea conform căreia resocializarea este definită ca un

sistem de măsuri de influenţare asupra condamnatului sau a unui complex de măsuri menite să

asigure comportamentul său legal [67, p. 19]. Printr-o astfel de abordare tot procesul complex se

reduce doar la măsuri de influenţare şi nu este reflectată esenţa resocializării – restabilirea

individului în calitate de membru socializat cu drepturi depline a societăţii. Baranov Iu.V. susţine

că în scopul resocializării noi putem doar să trezim condamnatului dorinţa de a-şi schimba

principiile, orientările, să-şi construiască noi relaţii sau să le corecteze pe cele vechi. Autorul este

de părerea că resocializarea condamnaţilor este asemănătoare cu socializarea şi are doar câteva

deosebiri nesemnificative. Procesul resocializării nu trebuie să se deosebească de procesul

socializării, deoarece, în caz contrar, poate avea loc nu doar denaturarea noţiunii de resocializare

a condamnaţilor, dar şi a opunerii sale directe faţă de procesele de socializare care au loc în

societate. Însăşi utilizarea prefixului „re” presupune declinul persoanei. Este pusă eticheta unei

persoane cu comportament deviant, fapt care, din start provoacă un impuls pentru înălţarea unui

zid de îndepărtare între obiectul influenţării şi subiectul care aplică legea. Însă din considerente

de comoditate, la etapa actuală este mai rezonabil de a utiliza termenul „resocializarea”. Acelaşi

autor consideră că, deosebit de actuală la etapa dată este elaborarea noţiunii de „resocializare”,

care ar putea fi utilizată în scopuri de popularizare şi ar fi accesibilă unui public larg. Ea nu

trebuie să conţină explicaţii complexe şi poate suna în felul următor: „ Prin resocializare

înţelegem o socializare suplimentară a personalităţii cetăţeanului în scopul unei adaptări

optime la condiţiile din societate”. În domeniul juridico-penal poate fi utilizată următoarea

noţiune: „Resocializarea persoanelor trase la răspundere penală este procesul reluării

socializării lor în baza aplicării mijloacelor de resocializare în scopul includerii în forme

acceptabile de convieţuire” [50, p. 42]. Pentru dreptul execuţional penal şi studierea proceselor

de resocializare a persoanelor condamnate poate fi formulată încă o variantă a noţiunii şi anume:

„Resocializarea persoanelor condamnate la privaţiune de libertate este un proces al cultivării

unor forme de comportament social-acceptabile în scopul adaptării lor ulterioare la condiţiile şi

normele societăţii realizate prin intermediul mijloacelor de socializare primară” [50, p. 42].

Rîbak M.S. vorbeşte despre înlocuirea în teoria dreptului execuţional penal a noţiunii

„resocializarea condamnaţilor” cu noţiunea „corijarea condamnaţilor”, dar în continuare el însuşi

propune două noţiuni absolut diferite ale resocializării. Iniţial, el susţine că „resocializarea

condamnatului este corectarea calităţilor personalităţii sale în direcţia cultivării unor trăsături

necesare pentru a trăi într-un grup social pozitiv sau neutru din punct de vedere al siguranţeisociale. Acest proces include în sine o activitate organizatorică multidimensională a instituţiilor

10


11/86

penitenciare, orientată spre realizarea funcţiilor pedepsei penale în procesul executării sale:

socializarea personalităţii infractorului, restabilirea contactelor sale sociale cu societatea,

pregătirea lui pentru adaptarea la viaţa în libertate” [76, p. 50]. După care, propune o altă noţiune

conform căreia “resocializarea presupune asigurarea procesului transformării infractorului într-

un cetăţean care respectă legile, care a conştientizat impactul nefast al infracţiunii sale şi este

capabil să se adapteze la condiţiile vieţii de la libertate prestînd o activitate utilă şi restabilind

contactele sociale cu societatea” [77, p. 33-39].

În literatura criminologică termenul „resocializare” este utilizat în sens larg şi în sens

restrîns. Spre exemplu Trubnikov V.M. prin resocializare în sens larg înţelege procesul corijării

şi reeducării persoanelor anterior condamnate. În sens restrîns, acesta este înţeles ca un proces

social în perioada postpenitenciară, cînd au loc schimbări calitative ale personalităţii, revizuirea

concepţiilor, opiniilor, sferei motivaţionale de comportament etc. care se exprimă prin

comportament legal [71, p. 54]. Juleva I.V. determină resocializarea ca „reluare sau repetare a

acţiunii” şi ca o contracarare a degradării asociale a personalităţii. În continuare ea scrie despre

resocializare în sens de adaptare socială, examinînd în particular şi procesul corijării [62, p. 19].

Predov T. determină resocializarea la etapa penitenciară ca o pregătire moral-psihologică bine

dirijată a deţinuţilor apreciind-o ca o activitate de profilaxie deoarece, în opinia sa, influenţarea

penitenciară poartă un caracter criminologic şi se efectuează în scopul prevenirii unui

comportament criminal în viitor [75, p. 4]. Se mai enunţă de asemenea, părerea conform căreia

adaptarea socială a condamnaţilor este o varietate a resocializării şi se deosebeşte doar după

volum [52, p. 23]. Unii autori susţin că adaptarea socială este o noţiune mai largă ca

resocializarea [66, p. 74]. Alţii scriu că adaptarea socială presupune procesul resocializării

personalităţii, trecerea ei în alt mediu social, perceperea moravurilor, cerinţelor, directivelor,

poziţiilor sociale şi sistemului valoric ale acestui mediu [67, p. 100]. Kulebeakin E.B., consideră

că procesul resocializării este mai vast şi poate include în sine cîteva tipuri de adaptări: adaptarea

la macromediu, adaptarea la micromediu, adaptarea individului la sine însuşi (autoadaptarealăuntrică, realizarea unităţii necesare între lumea spirituală interioară şi conduita exterioară a

persoanei) [55, p. 28]. O poziţie asemănătoare o are şi Krainova N.A. care scrie că adaptarea

socială trebuie să fie examinată ca un element al resocializării [54, p. 17]. În viziunea noastră, în

procesul resocializării, are loc adaptarea condamnaţilor la condiţiile de trai în instituţia

penitenciară, la procesul de muncă, regim, adaptarea la un mod de viaţă social acceptabil în

timpul pregătirii pentru eliberare, adaptarea la condiţiile de la libertate etc. Deseori savanţii pun

semnul egalităţii între resocializarea şi corijarea condamnatului [60, p. 156]. Credem că aceastăabordare nu este întru totul corectă. Resocializarea este o noţiune mult mai largă care

11


12/86

caracterizează totalitatea schimbărilor persoanei care au loc sub influenţa unor factori obiectivi

şi subiectivi în rezultatul cărora individul devine membru socializat al societăţii. Acest proces

durează în timp, pe cînd corijarea este o etapă a resocializării. Remenson A.L. scrie că “ sarcina

de corijare a instituţiilor penitenciare poate fi considerată a fi atinsă doar atunci cînd

condamnatul este pregătit pentru respectarea conştientă şi benevolă a cerinţelor elementare ale

societăţii, cînd i-a fost înrădăcinată obişnuinţa de a respecta cerinţe elementare” [78, p. 181].

Sundurov F.R. caracterizează corijarea ca pe un proces pedagogic deosebit, care presupune

distrugerea la condamnat a calităţilor antisociale negative şi formarea la el a unor calităţi

social-utile [64, p. 15]. Titov N.I. examinează corijarea şi ca pe un proces de influenţă educativă

asupra condamnaţilor, şi ca pe un anumit rezultat pozitiv al acestei influenţări [69, p. 17]. În

procesul resocializării se mai utilizează noţiunile „corijarea” şi „reeducarea” condamnaţilor.

Bunăoară Melentiev M.P. şi Ponomariev S.N. consideră că prin corijarea condamnaţilor trebuie

de înţeles resocializarea lor, adică un proces care stimulează formarea la condamnaţi a unor

viziuni de viaţă conforme normelor constituţionale, care determină drepturile libertăţile şi

obligaţiile cetăţenilor [70, p. 20]. O astfel de tratare a noţiunii „corijarea” condamnaţilor ne face

să concluzionăm că noţiunile „corijarea” şi „resocializarea” este unul şi acelaşi proces sau

rezultat. În viziunea noastră însă aceasta nu este tocmai aşa. Considerăm că procesul corijării se

realizează în cadrul resocializării. Un punct de vedere asemănător este susţinut şi de alţi autori

[79, p. 112]. Bunăoară Strucikov N.A. [62, p. 65] consideră că utilizarea acestor noţiuni este

orientată nu doar spre un tratament diferenţiat al diferitor grupuri de condamnaţi dar şi unul

individual, aplicat fiecăruia deoarece, unul necesită doar să fie corijat, iar altul să fie supus unei

influenţări mai serioase adică reeducării. Constatăm că „punctul de pornire” spre reeducare este

amplasat mai jos faţă de cel al corijării, astfel procesul resocializării devine mai complicat.

Aşadar, corijarea şi reeducarea condamnaţilor sînt două laturi ale unui proces unic. Ţinînd cont

de cele menţionate considerăm că resocializarea poate fi divizată în generală şi specială.

Măsurile generale de resocializare reflectă preocuparea firească a societăţii faţă de membrii săişi, de regulă, corespund cu intenţiile acestor membri. În literatura ştiinţifică, pentru a marca

procesul iniţierii personalităţii la mediul social, de rînd cu termenul „resocializarea” frecvent se

utilizează şi noţiunea de adaptare socială. Literalmente “a adapta” înseamnă a transforma pentru

a corespunde anumitor cerinţe; a face potrivit pentru întrebuinţare în anumite împrejurări; a face

să se potrivească [31, p. 11]. Termenul „adaptare” a venit în ştiinţele umanistice din ştiinţele

naturale prin care se înţelege un proces de modificare a organismelor vii în urma căruia rezultă o

corelare a structurii morfologice şi a funcţiilor fiziologice ale vieţuitoarelor în raport cu mediulînconjurător. În calitate de condiţie obligatorie a adaptării este prezenţa mediului faţă de care se

12


13/86

va efectua acest proces. Adaptarea, ca condiţie necesară a existenţei a tot ce este viu, include în

sine, în calitate de premisă obligatorie interacţiunea organismului cu mediul. Procesul adaptării

persoanei la un nou mediu social este însoţit de anumite greutăţi psihologice, deoarece în mod

inevitabil atrage după sine modificarea rolurilor şi funcţiilor sale sociale în structura

microgrupului şi necesitatea schimbării obişnuinţelor, perceperea unor noi reguli de

comportament. Perturbarea procesului de adaptare, iar prin urmare a procesului de socializare a

individului, îl conduce pe ultimul spre un conflict cu mediul social şi o încălcare a normelor şi

regulilor acestei comunităţi. Astfel de încălcări sînt determinate de particularităţile

psihofiziologice şi de vîrstă ale unor indivizi aparte, care împiedică asimilării valorilor grupului

social dat şi, în cele din urmă, conduc la desocializarea individului şi la contrapunerea sa

societăţii. Pentru prevenirea săvîrşirii unor infracţiuni indivizii desocializaţi necesită o

socializare repetată, adică resocializare. Predov T.G. consideră că procesul socializării se

finisează atunci cînd s-a format personalitatea, în timp ce adaptarea socială are loc pe întreaga

perioadă a vieţii. În cazul în care socializarea nu a adus rezultate aşteptate, şi încep a se

manifestă semnele unui comportament deviat sau criminogen, societatea este nevoită să apeleze

la procesul de resocializare a persoanei [75, p. 9]. După cum remarcă Trubnikov V.M., adaptarea

socială este un proces complicat şi contradictoriu, care prezintă în sine o interacţiune continuă a

persoanei care s-a schimbat cu mediul modificat, fapt care cere de la individ o reacţie flexibilă de

adaptare la noile cerinţe ale mediului. Astfel, practic toată viaţa persoana este nevoită să-şi

corecteze activitatea sa [71, p. 12].

Indiferent de unele diferenţe în formulări, în literatura ştiinţifică s-a conturat o înţelegere

unitară a adaptării sociale drept un proces al acomodării persoanei la mediul social, includerea

lui în acest mediu, sistem de norme, poziţii sociale, directive şi sistem de valori. În literatura

criminologică procesul resocializării uneori este numit şi adaptare socială. Se menţionează că

noţiunea „resocializare” cuprinde practic toate etapele realizării răspunderii penale adică prezintă

în sine un proces complex şi multiaspectual al adaptării sociale a persoanei care a săvârşit oinfracţiune [66, p. 37]. Mai este expusă părerea potrivit căreia, adaptarea socială a condamnaţilor

este o varietate a resocializării şi se deosebeşte prin volumul lor, resocializarea fiind o noţiune

mai vastă. În literatura ştiinţifică pot fi întâlnite şi păreri diametral opuse potrivit cărora

adaptarea socială este o noţiune mai vastă ca resocializarea. În viziunea noastră punerea

semnului egalităţii între noţiunile adaptarea socială şi resocializarea nu este tocmai corectă. Într-

adevăr, aceste două noţiuni au multe tangenţe: atît adaptarea socială cît şi resocializarea

presupun, nu doar influenţa mediului exterior, dar şi o anumită activitate a persoanei. Ambelefenomene analizate presupun aplicarea faţă de subiect a diverselor măsuri de influenţă statală,

13


14/86

obştească şi a controlului social. De asemenea, ambele au ca scop restabilirea unui statut social

pozitiv al persoanei. Însă de a pune semnul egalităţii între ele totuşi nu trebuie. Adaptarea

socială, spre deosebire de resocializare, presupune acomodarea individului la un mediu social

concret, pe cînd resocializarea constă în conştientizarea de către subiect a normelor şi regulilor

convieţuirii între oameni, cultivarea deprinderii de a-şi ajusta conduita la cerinţele societăţii.

Resocializarea şi adaptarea socială sînt noţiuni care se interacţionează şi se completează

reciproc. Nu este posibilă o resocializare reuşită a persoanei fără includerea sa normală în mediul

social apropiat, fără crearea condiţiilor pentru aceasta, adică adaptarea socială. Şi invers, nu este

posibilă o interacţiune efectivă între persoană şi societate fără a fi restabilite calităţile sociale ale

ei, adică resocializarea. Cît priveşte coraportul dintre noţiunile analizate, considerăm că

adaptarea socială trebuie să fie examinată ca un element al resocializării. La rîndul său, termenul

de adaptare socială este utilizat ca fiind identic cu cel de integrare socială. Tratînd acest concept

din perspectiva conformării individului la necesităţile sociale şi la solicitările mediului

organizaţional de referinţă, această perspectivă de abordare urmăreşte caracteristicile procesului

prin care o persoană sau un grup social capătă aptitudinea de a trăi într-un anumit mediu. Însă

adaptarea constituie o noţiune mai largă decît integrarea socială, fiind un proces ireversibil, de

durată, care se localizează mai mult pe plan psihologic, în sensul eliminărilor tensiunilor şi

contradicţiilor generate de apartenenţa individului la un nou grup sau sistem social [35, p. 374].

Noţiunile diverşilor autori, expuse mai sus, dezvăluie esenţa şi conţinutul fenomenului

cercetat, nu contrazic unul altuia, dar dimpotrivă, ne prezintă instituţia dată din diverse poziţii,

ceea ce permite o înţelegere mai amplă. Astfel, ţinînd cont de cele menţionate, putem determina

reintegrarea persoanei supuse pedepsei cu închisoare ca fiind un proces, care constă în

influenţarea ei de către instituţiile sociale prin intermediul unui complex de măsuri cu

caracter juridic, social-organizatoric, psiho-pedagogic, educativ etc. care se realizează la

etapa penitenciară şi postpenitenciară a procesului dat şi sînt aplicate în scopul modificării

sistemului ei de valori antisociale avînd ca scop şi rezultat firesc includerea sa în cercul derelaţii sociale pozitive şi neadmiterea recidivei de infracţiuni.

Reieşind din noţiunile reintegrării condamnaţilor analizate mai sus putem evidenţia

următoarele caracteristici ale procesului dat:

- vizează persoane care au săvîrşit deja o infracţiune;

- are drept scop imediat prevenirea recidivei, dar reprezintă o componentă a prevenirii speciale;

- constituie un demers social realizat în mod ştiinţific de personalul, special calificat în acest

scop.Conform art. 61 alin. (2) CP al RM, „pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale,

14


15/86

corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea

condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice

şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”. Art. 162 alin. (2) CE al RM stipulează

că „legislaţia execuţional-penală reglementează modul şi condiţiile executării pedepsei,

determină mijloacele de corijare a condamnaţilor, stabileşte modul de executare a măsurilor de

siguranţă şi preventive, avînd drept scop protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime

ale persoanei, precum şi acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea lor socială”.

Unii autori se îndoiesc de raţionalitatea punerii în faţa pedepsei a unui astfel de scop al

pedepsei penale ca “corijarea”. Rîbak M.S. propune ca scopul “corijarea condamnaţilor” să fie

înlocuit cu “resocializarea” lor [76, p. 24]. Despre necesitatea fixării în legislaţie a resocializării

ca scop al pedepsei penale vorbesc şi alţi cercetători [74, p. 71]. Galikeev R.G. şi Ciakubaş Iu.V.

susţin: “Astăzi putem vorbi despre renunţarea de la corijare ca scop al pedepsei penale, sau mai

precis, schimbarea ei cu aşa numita “corijare juridică”, prin care se înţelege necomiterea de către

persoană a unei infracţiuni repetate sub ameninţarea pedepsei… Fără îndoială că într-un stat

democratic trebuie să domine orientarea spre realizarea scopului de reabilitare socială a

infractorilor” [64, p. 134]. Acest scop este prevăzut în legislaţia unui şir de state cum ar fi Franţa,

RFG, Suedia. Desigur, consfinţirea legală a resocializării condamnaţilor ca scop al pedepsei

penale va permite de a atinge alt scop al său – prevenirea specială a infracţiunilor. Societatea

noastră este cointeresată în refacerea din temelie a conştiinţei condamnatului, de aceea

legiuitorul nu trebuie să se limiteze doar la atingerea corijării, dar să ceară fixarea la persoană a

unor astfel de calităţi şi obişnuinţe, care exclud posibilitatea săvîrşirii unei noi infracţiuni. Statul,

pedepsind infractorul, trebuie să întreprindă toate măsurile resocializante, ca pe viitor să nu mai

comită infracţiuni.

Aşadar, resocializarea nu este reîntoarcerea infractorului în societate aşa cum a fost cu tot

sistemul de relaţii perturbate şi valori denaturate, aceasta este restabilirea sau crearea unor

directive pozitive de comportament, a unui nou sistem de valori şi adaptarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni, pregătirea pentru viaţa la libertate. De aceea, resocializarea

trebuie să fie examinată ca un scop de sine stătător, de rînd cu corijarea condamnaţilor fiind

consfinţită în legislaţie. Totodată, nu este necesar de a exclude “corijarea condamnaţilor” din

rîndul scopurilor pedepsei penale şi a o înlocui cu “resocializarea”, deoarece corijarea este una

din subetapele necesare ale resocializării condamnaţilor. Fără atingerea scopului corijării

condamnaţilor, procesul resocializării va fi nerezultativ şi lipsit de sens, deoarece nu este posibil

de a adapta forţat la viaţa într-o societate normală o persoană a cărui gînduri şi interese sîntorientate contra societăţii, în pofida tuturor măsurilor de corijare aplicate. Procesul resocializării

15


16/86

personalităţii nu trebuie să-i formeze calităţi negative, să nu-l demoralizeze, să nu-i deregleze

psihicul, el trebuie să fie deschis şi să formeze calităţi pozitive condamnatului. Rezultate pozitive

în restructurarea personalităţii condamnatului pot apărea doar în situaţia cînd el va percepe

interdicţiile şi limitările stabilite ca o realitate necesară şi obiectivă. În aşa fel, deschiderea faţă

de societate este o condiţie necesară a realizării sarcinilor care stau în faţa pedepsei şi realizării

procesului resocializării condamnaţilor.

1.2. Istoricul reglementării juridice a reintegrării persoanelor supuse pedepsei cu

închisoarea în Republica Moldova

Ideea corijării infractorilor a apărut cu multe secole în urmă. Încă înaintea erei noastre

filosoful grec Protagoras vedea scopul activităţii represive a statului în corijarea infractorului, în

aplicarea pedepsei nu pentru faptul că acesta a comis o infracţiune, deoarece oricum nimic nu

poate fi întors înapoi, dar pentru interesele viitorului ca infractorii “să nu mai păcătuiască”.

Sancţionarea faptelor penale la strămoşii noştri geto-daci (sec. VI - II î.e.n.) iniţial urmărea

scopul răzbunării sîngelui. Cu timpul, însă, statul a interzis răzbunarea, tinzînd să ia în

competenţa sa împărţirea justiţiei [73, p. 8]. După cucerirea Daciei şi transformarea ei în

provincie romană (a. 106-275 e.n.), pe teritoriul ei, pe lîngă dreptul geto-dac, a început să se

aplice dreptul roman tolerîndu-se şi unele norme locale, ceea ce a realizat o sinteză juridică daco-

romană. Odată cu formarea ţărilor (sec. IV-VIII) au fost preluate normele după care se

conduceau obştile, fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al ţărilor. Dar s-au adăugat în

condiţii noi şi norme noi, şi totalitatea acestor norme forma legea ţării. Legea ţării avea sensul de

ansamblu de norme nescrise, legate prin convingere, credinţă şi conştiinţă, o legătură internă,ceea ce la romani era “mos”- obicei [22, p. 20]. Infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune

materiale, morale, fizice, de aceea scopul pedepsei era în principiu repararea daunei, răzbunarea

sîngelui fiind o etapă depăşită deja demult. După constituirea statului, dreptul cutumiar legea

ţării este aplicat în continuare. La rînd cu dreptul cutumiar se formează şi funcţionează alte

izvoare de drept, adică există un pluralism de izvoare de drept. Referitor la izvoarele dreptului, în

sec. XIV-XVI trebuie să menţionăm izvoare scrise şi nescrise. Ca izvor nescris este obiceiul, sau

dreptul cutumiar, ceea ce se numea “Voloşskii Zakon” sau “legea ţării” [22, p. 36]. Pedeapsa aînceput să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvîrşită infracţiunea,

16


17/86

de recidivă, dar şi de originea socială. Faptul că sînt aplicate pedeapsa cu moartea, pedepse cu

mutilare, corporale, ne face dovada evoluţiei pedepsei - de la despăgubire la intimidare [22, p.

41]. La sfîrşitul sec. al XVI-lea începutul sec. al XVII-lea mai mulţi domnitori au promovat

consecvent o politică penală mai dură, care se deosebea de politica penală precedentă. Astfel,

pedeapsa era îndreptată asupra personalităţii “răufăcătorului”, cu scopul de exterminare fizică şi

de intimidare (a infractorilor potenţiali). Nu se îngăduia să se plătească pentru a scăpa un

răufăcător de la executare, ceea ce obişnuit se permitea. O altă particularitate a reformei a fost

limitarea răspunderii colective în privinţa răufăcătorilor; se menţiona că nici tată pentru fiu, nici

fiul pentru tată, nici alte neamuri nu răspund pentru faptele “răufăcătorului”. În aşa fel se

individualiza pedeapsa şi se stabilea răspunderea individuală a ”răufăcătorului”. Pedeapsa

răufăcătorului şi procedura de examinare în justiţie a infracţiunii comise urmau scopul

înfricoşării ca “tîlharii să fie pedepsiţi cu moartea după legea ce este pentru toţi răufăcătorii” [22,

p. 55]. Vasile Lupu în Moldova (1642) şi Matei Basarab în Muntenia (1652), iar apoi Duca

Vodă (1670) în cele două ţări româneşti alcătuiesc primele pravile care reglementează statutul

arestaţilor. Ei au încercat să aplice metodele moderne de detenţie ce îşi făceau apariţia în acele

timpuri în Europa occidentală 43, p. 70]. Analizînd documentele epocii şi pravilele din sec. al

XVII-lea şi al XVIII-lea, vom constata că utilizarea pedepsei consta în prevenirea săvîrşirii de

noi infracţiuni, ca fundament al dreptului de a pedepsi. Erau incriminate deopotrivă infracţiunile

contra statului, a domniei şi a bisericii, ca şi cele contra vieţii, integrităţii fizice sau morale a

particularilor, precum şi cele contra bunurilor lor [40, p. 57].

În epoca medievală, conform pravilelor, pedepsele erau aplicate individual, nu ca în

dreptul penal primitiv, grupului social (familiei, obştii) căruia îi aparţinea infractorul. Scopurile

principale ale pedepselor în Ţara Românească şi Moldova erau: represiunea, expiaţiunea

(ispăşirea), repararea daunei şi înfricoşarea, intimidarea. Nu se punea problema de îndreptare a

infractorilor, mai ales în feudalismul timpuriu şi în primele secole ale feudalismului dezvoltat.

Treptat, pedepsele penale au început să fie mai diferenţiate, se ţinea cont de circumstanţele încare a fost săvîrşită infracţiunea, de starea socială a vinovatului şi de recidivă. Înăsprirea

pedepsei penale este reflectată în gramotele reformei de 40 de ani, în Cartea românească de

învăţătură din 1646 şi în Pravilele româneşti din secolul al XVII-lea.

Ca locuri de deţinere a celor ce au săvîrşit infracţiuni, pe parcursul secolelor XVI –

XVII în Moldova, în cele mai dese cazuri, serveau beciurile adînci ale caselor de locuit,

temniţele şi subteranele cetăţilor precum şi chiliile mănăstirilor. Sînt cunoscute însă şi cazuri

cînd statul obliga mănăstirile să aloce pămînt pentru construcţia locurilor de detenţie. Totuşi,locurile folosite în acele timpuri pentru deţinerea infractorilor nu pot fi considerate ca închisori

17


18/86

în sensul deplin al cuvîntului. Construcţia lor era mediocră şi din această cauză deţinuţii deseori

evadau [61, p. 162]. Astfel, în perioada evului mediu, nici nu putem vorbi despre existenţa cărui-

va sistem de deţinere în Moldova. Deseori, „cazurile” se rezolvau fără judecăţi şi închisori. Spre

exemplu, Vlad Ţepeş, impunea vinovaţii să se roage într-o chilie specială a mănăstirii Snagov. În

timpul rugăciunilor podeaua chiliei se prăbuşea şi cei ce se rugau cădeau în ţepe. În timpul

dominaţiei turceşti cei ajunşi în închisori, nu se mai întorceau de acolo vii. Deţinuţii erau

întreţinuţi în închisoare din contul celor ce i-au adus acolo sau din contul stăpînilor lor. Bani

pentru întreţinerea infractorilor statul nu aloca [61, p. 162]. În domeniul dreptului penal în sec. al

XVIII-lea în Principatele române se răspîndesc ideile umaniste ale iluminiştilor. Curentul

iluminist era pătruns de un profund umanism. Lucrarea lui Cezare Beccaria Despre delicte şi

despre pedepse, scrisă în 1764, devine cunoscută în Moldova şi în Valahia [22, p. 75]. Tortura nu

se mai aplica sau se aplica foarte rar. Andronache Donici a interzis în manualul său tortura, sub

influenţa concepţiilor iluministe, care erau cunoscute şi în Principate. Pentru a ordona chestiunile

legate de apel, Donici se referă la autoritatea lucrului judecat, menţionînd că odată hotărît un

lucru prin judecată, aşa rămîne [22, p. 77].

În Europa aceasta era o perioadă a revoluţiilor burgheze, a formării noului sistem de

drept, bazat pe teoria drepturilor naturale ale omului. Pentru prima oară au fost implementate

ideile democraţilor francezi şi englezi J.J. Russo, Ch. Montesguieu, T. Hobbes, J. Locke ş.a. În

viaţa politică predomina tendinţa noii clase, burgheziei, spre libertate, progres, legalitate.

Liberalii (I. Bentam, D. Mile ş.a.) au întemeiat drepturile şi libertăţile burgheze, în primul rînd

“libertatea personală”, inviolabilitatea persoanei, libertatea proprietăţii privat şi concurenţei

industriale, neamestecul statului în economie. Necesitatea obiectivă a iniţiat gîndirea umanistă

progresistă care a pus începutul ştiinţei penitenciare, apariţia căreia sînt legate de numele lui J.

Howard (1726-1780), I. Bentam (1748 - 1832) şi a lui C. Beccaria (1738-1794). Ei au elaborat şi

au propus societăţii proiecte clasice ale sistemelor penitenciare, care presupuneau dezrădăcinarea

obiceiurilor proaste care conduceau la săvîrşirea infracţiunilor, prin antrenarea la muncă,instruirea generală, influenţa morală asupra persoanei pînă la liberarea înainte de termen de la

executarea pedepsei pentru comportare exemplară şi atitudine conştiicioasă faţă de muncă.

Activitatea lor a avut o influenţă semnificativă asupra dezvoltării dreptului în Principatele

Româneşti. În această perioadă, sub influenţa beccarianismului, se produc modificări

substanţiale, mai ales în legătură cu pedepsele, cu îmblînzirea represiunii penale, cu umanizarea

condiţiilor de executare a acestora.

Principiile ce caracterizau dreptul penal din această perioadă au fost:

18


19/86

1. Individualizarea răspunderii penale cu personalitatea infractorului şi excluderea răspunderii

familiale.

2. Legalitatea incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege).

3. Respectul libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură şi

interzicerea detenţiunii preventive prelungite.

4. Aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărîre motivată.

5. Umanizarea pedepselor prin excluderea pedepsei cu moartea şi a pedepselor mutilante.

6. Executarea pedepsei în condiţii care să tindă la corectarea vinovatului.

Cu toate acestea autorul Socolov E. susţine că sistemul penitenciar al Moldovei ca o

totalitate a diferitor măsuri practicate de închisori sub formă de pedepse şi corijare a deţinuţilor a

început a se institui abia la începutul sec. XIX după ce Basarabia a devenit parte a Imperiului

Rus. Potrivit autorului sus numit, pînă în anul 1812 pedeapsa cu închisoarea nu conţinea o

delimitare după categoria infracţiunilor săvîrşite în grave şi mai puţin grave, întemniţaţii nu erau

separaţi după sex, iar sarcini cu caracter de corijare pentru închisori în acea perioadă nici nu se

puneau din cauza lipsei unor astfel de locuri de deţinere care prin organizarea lor ar fi contribuit

la atingerea scopului propus [61, p. 162]. După alipirea Basarabiei la Rusia (1812), legislaţia

rusă se infiltrează şi în sistemul penitenciar iar închisorile de pe teritoriul Basarabiei sînt trecute

la întreţinerea statului. Se stabileşte un nou statut al închisorilor, bazat în special pe principiul

separării femeilor de bărbaţi. În penitenciare se introduc noi servicii: ale preoţilor şi de lucrători

sanitari. În bugetul de stat se rezervează surse pentru hrana, îmbrăcămintea şi ameliorarea

condiţiilor de trai ale deţinuţilor. O atenţie deosebită se acordă planurilor de construcţie a

aşezămintelor penitenciare. Închisorile-model erau construite în aşa mod, încît să poată fi

modificate foarte uşor. Astfel, o închisoare ce întreţinea 400 de persoane putea fi modificată

pentru 350, 300, 250 şi chiar 50 de persoane. În Basarabia au fost introduse toate tipurile de

judecătorii existente în Imperiul Rus, care au evoluat sincronic cu reformele generale ale justiţiei

ruseşti. Închisoarea gubernială din Chişinău a fost deschisă în 1813. S-au înfiinţat închisoriurbane şi în toate oraşele reşedinţa de judeţ (Bălţi, Cetatea Albă, Ismail, Tighina, Hotin, Leova,

Soroca, Orhei), precum şi în alte oraşe importante cum erau Chilia, Reni, Cahul, Nisporeni şi

Teleneşti. Case sau încăperi de arest erau în fiecare centru judeţean şi de voloste, de exemplu, la

Briceni, Otaci, Arioneşti, Bădiceni, etc. În afară de aceasta, în sistemul penitenciar pătrund ideile

umanismului care se manifestă prin interzicerea de a bate sau a înjosi deţinuţii cu toate că

cătuşele şi lanţurile, specifice perioadei anterioare, se mai păstrează. Închisorile Basarabiei în

această perioadă devin nu doar locuri de pedepsire pentru infracţiunile comise, dar şi locuri decorijare a celor vinovaţi. În acest scop se stabileşte obligaţia deţinuţilor de a presta o muncă.

19


20/86

Către mijlocul sec. XIX în instituţiile penitenciare se organizează atît educaţia religioasă cît şi

instruirea în şcoală (iar către sfîrşitul secolului apar bibliotecile şi deţinuţilor le sînt eliberate

cărţi) [61, p. 162].

La momentul unirii cu România, în Basarabia, prin Decretul regal au fost puse temeliile

justiţiei româneşti, inclusiv legea şi regimul penitenciarelor. Unificarea legislativă în domeniul

dreptului penal a fost înfăptuită atît prin extinderea în 1919 asupra Basarabiei, Bucovinei şi

Transilvaniei a Codului penal din 1865, cît şi prin lucrările în vederea întocmirii unui Cod penal

şi de procedură nou. Elaborarea unui nou Cod penal a fost începută în 1920, adoptarea lui a fost

tergiversată pînă în 1936 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Codul reieşea din

responsabilitatea penală pentru vină, individualizarea pedepsei. În aplicarea sancţiunii, Codul lua

în consideraţie persoana infractorului şi gradul de pericol social. Sub influenţa ideilor noi ale

Asociaţiei Internaţionale de Drept penal Codul prevedea măsuri de siguranţă în vederea

înlăturării recidivei ca: suspendarea pedepsei şi eliberarea condiţionată. Minorului responsabil

(între 15 şi 18 ani) i se aplicau măsuri de siguranţă. Prin reabilitarea condamnatului şi ştergerea

pedepselor din cazier se urmăreau scopul reintegrării condamnaţilor în societate. RASSM

(1924-1940). După unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi Statele Sovietice

(din 1922 – Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. În RASSM formată în 1924 se aplica legislaţia

penală unională şi ucraineană. Pînă în 1927, în RASSM s-a aplicat Codul penal al RSSU din

1922, iar din 1927 – un alt Cod penal al RSSU alcătuit în deplină concordanţă cu bazele

legislaţiei penale ale URSS şi ale republicilor unionale din 1924 [22, p. 168]. Instituţiile de

corecţie prin muncă se aflau în competenţa NCVD – ului, ceea ce constituia o deviere de la

practica internaţională, în care întregul sistem penitenciar se afla sub conducerea ministerului de

justiţie. Baza legislativă a activităţii acestora era codul corecţional al RSS Ucrainene care

prevedea obligaţia de a munci, remunerarea muncii, instruirea profesională, lichidarea

analfabetismului general şi politic între deţinuţi, petrecerea măsurilor cultural educative,

aplicarea liberării condiţionate înainte de termen.Odată cu anexarea Basarabiei de către URSS la 28 iunie 1940, sistemul sovietic de

administrare a sistemului penitenciarelor a fost extins şi asupra teritoriilor din partea dreaptă a

Nistrului. După formarea RSSM, în 1940, pe teritoriul republicii erau 8 închisori: în Chişinău,

Tiraspol, Soroca, Orhei, Bender, Bălţi şi Cahul. În primii ani executarea pedepselor penale se

reglementa conform legislaţiei de corectare prin muncă a Uniunii Sovietice, prin ordinele,

directivele, instrucţiunile NKVD-ului, căruia îi erau subordonate lagărele si închisorile in timpul

războiului şi după război. La baza denumirii dreptului de corectare prin muncă se afla ideea privind corectarea condamnaţilor si munca social-utilă ca un mijloc de corectare a lor. Din 1940

20


21/86


22/86

domeniilor relaţiilor sociale, considerăm că o anumită experienţă pozitivă a funcţionării

sistemului de resocializare al condamnaţilor totuşi exista. În viziunea noastră, destul de

progresivă era instituţia rezervării la întreprinderi a locurilor de muncă pentru persoanele

liberate. Odată cu destrămarea URSS sistemul de resocializare a condamnaţilor a degradat.

Majoritatea instituţiilor sociale, îndeosebi a celor bazate pe participarea benevolă a cetăţenilor şi-

au întrerupt activitatea.

Formarea politicii execuţional-penale şi a dreptului în perioada anilor 1991- 1996 a fost

marcată prin transformări radicale în orînduirea economică, socială, şi de stat a Republicii

Moldova. Cerinţele de dezvoltare a democraţiei, apărării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi

cetăţeanului, manifestării umanismului în privinţa delincvenţilor au fost ca factori determinanţi

ale modificării legislaţiei penale şi execuţional-penale. Activitatea de executare a pedepsei

privaţiunii de libertate era reglementată de Codul de Executare a sancţiunilor de drept penal din

22.06.1993 [79]. În principiu, acest act normativ conţinea cîteva novaţii în comparaţie cu actele

normative în domeniu din timpul perioadei sovietice. Cu toate acestea, practica de aplicare a

acestui Cod a demonstrat că executarea pedepsei privative de libertate era axată mai mult pe

detenţia fizică a persoanei şi mai puţin pe oferirea unei şanse de reeducare şi de reintegrare în

societate. La 13 iulie 1995 Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al

Consiliului Europei şi prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iulie 1997 au fost

ratificate Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,

[80] încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950. Acest fapt a impus exigenţe sporite, determinate de

necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie a persoanelor private de libertate aflate în

penitenciare, în consens cu normele internaţionale în materie. În scopul onorării obligaţiunilor pe

care Republica Moldova şi le-a asumat aderînd la Consiliul Europei, în ţară se realizează

procesul de reformare a sistemului penitenciar, direcţia principală a căruia este aducerea

legislaţiei naţionale în corespundere cu standardele internaţionale. În aceste condiţii au fost

elaborate şi adoptate un şir de acte normative. Astfel, în baza Hotărîrii Guvernului RepubliciiMoldova din 28.12.1995 [7] Direcţia Instituţiilor Penitenciare a fost trecută din subordinea

Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova în subordinea Ministerului Justiţiei,

transformîndu-se în Departamentul Instituţiilor Penitenciare a Republicii Moldova, fapt care a

avut un efect pozitiv în organizarea activităţii lui. Reforma petrecută în următorii ani a vizat, în

principal umanizarea regimului de deţinere, urmărindu-se respectarea demnităţii umane, absoluta

imparţialitate, lipsită de orice discriminare bazată pe naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi

convingere religioasă; îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a normelor de hrănire, accesulneîngrădit la mijloacele de informare în masă şi asigurarea transparenţei sistemului penitenciar.

22


23/86

În august 1997 Guvernul Republicii Moldova a adoptat Concepţia de dezvoltare a sistemului

penitenciar pînă în anul 2000, [9] care cuprindea direcţiile principale de reorganizare a

sistemului penitenciar, reorganizarea practicii, muncii cu personalul din domeniu, ocrotirea lui

socio-juridică, organizarea modului de organizare a pedepsei, crearea serviciului profesional de

pază, supraveghere, escortă, investigaţie şi de securitate în instituţiile penitenciare, reorganizarea

muncii educative cu condamnaţii, perfecţionarea formelor şi metodelor de antrenare a

condamnaţilor la muncă, asistenţa medicală, asigurarea financiară şi tehnico-materială

construcţia, particularităţile executării pedepselor neprivative de libertate, perfecţionarea bazei

legislative. La 18 aprilie 2002 a fost adoptat Codul penal al Republicii Moldova (în vigoare de la

12 iunie 2003) [2] în care au fost stabilite modalităţile pedepselor penale şi noile tipuri de

instituţii penitenciare. În baza prevederilor Codului penal al RM a fost elaborat şi adoptat la 24

decembrie 2004 noul Cod de executare al RM (în vigoare de la 1 iulie 2005) [3]. Acesta

reprezintă un progres faţă de actele normative precedente prin extinderea drepturilor şi

garanţiilor persoanelor condamnate, este corelată cu standardele internaţionale în domeniul

executării pedepselor penale, apropiindu-se mai mult de filosofia exprimată în actele

internaţionale în care închisoarea nu are ca finalitate izolarea individului, ci reeducarea şi

reintegrarea acestuia în societate. O deosebită importanţă o are contactul deţinutului cu lumea

exterioară, prin intermediul vizitelor regulate, al convorbirilor telefonice, concediului

penitenciar, accesului la informaţie etc. După adoptarea noului Cod de executare al RM, a fost

esenţial înnoită baza normativă, referitoare la executarea pedepselor penale şi anume: a fost

elaborat un nou Statut al executării pedepsei de către condamnaţi, [12] a fost adoptată Legea

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1036-XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul

penitenciar, [5] au fost elaborate un şir de alte acte normative care au sarcina de a reglementa

diverse aspecte ale punerii în aplicare a pedepselor penale. Acţiunile întreprinse au avut un efect

favorabil. S-a schimbat esenţial opinia publică, sistemul penitenciar a devenit deschis şi mai

accesibil pentru multe organizaţii naţionale şi internaţionale. Totodată, soluţionarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar este extrem de dificilă. Din cauza lacunelor legislaţiei

şi finanţării insuficiente, restructurarea acestuia se limitează la realizarea parţială a unor direcţii

de activitate. Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 1624 din 31.12.2003 a fost aprobată

Concepţia reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2020 pentru

realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar [10]. Concepţia reformării sistemului

penitenciar reprezintă un complex de idei, obiective, direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de

perfecţionare a activităţii în domeniu pe parcursul anilor 2004-2020. Aşadar, analiza experienţeianterioare ne va permite să evităm eventuale greşeli în procesul de restructurare a activităţii

23


24/86

instituţiilor implicate în procesul de resocializare. Totodată, merită a fi studiată şi experienţa

altor state, fapt care va facilita elaborarea un sistem naţional mai efectiv de resocializare a

persoanelor care au încălcat legea.

1.3. Principiile procesului de reintegrare a condamnaţilor.

Potrivit art. 1 al Legii cu privire la sistemul penitenciar din 17.12.1996, „Sistemul

penitenciar îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţii, umanismului,

democratismului şi respectării drepturilor omului” [4, art. 1]. Codul de Executare din

24.12.2004, pe lîngă aceste principii, la art. 164 mai menţionează: principiul respectării

demnităţii umane, egalităţii condamnaţilor în faţa legii, diferenţierii, individualizării şi

planificării executării pedepselor penale, aplicării raţionale a mijloacelor de corijare a

condamnaţilor şi stimulării comportamentului respectuos faţă de lege [6, art. 164]. Concepţia

reformării sistemului penitenciar aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1624 din 31.12.2003, în

pct. 6 – Reorientarea activităţii educative cu condamnaţii defineşte o modalitate de reformare a

sistemului penitenciar – „Asigurarea priorităţii valorilor social-umane” în cadrul tuturor

direcţiilor de activitate educativă desfăşurată cu condamnaţii, cultivîndu-le colaboratorilor

sistemului penitenciar aptitudini de muncă individuală şi diferenţiată cu condamnaţii în funcţie

de gradul de pericol pe care aceştia îl prezintă pentru societate, precum şi a unei atitudini binevoitoare faţă de condamnaţi în baza principilor dreptăţii, umanităţii şi parteneriatului” [10,

pct. 6].

La rîndul său, funcţionarea sistemului de resocializare a condamnaţilor trebuie să se

bazeze pe anumite principii fixate în legislaţie. În general aceste principii corespund principiilor

politicii execuţional penale formulate în art. 164 CE al RM. Determinând specificul acestui

proces, ele contribuie la realizarea sarcinilor activităţii de resocializare a condamnaţilor.

Cunoaşterea şi înţelegerea lor ajută de a pătrunde în esenţa procesului corijări, şi perspectivei

24


25/86

procesului de resocializare. În opinia noastră procesul resocializării condamnaţilor la pedeapsa

cu închisoare trebuie să fie subordonat următoarelor principii:

1. Principiul legalităţii. Este un principiu constituţional, care reflectă prioritatea normelor

juridice în reglementarea celor mai importante relaţii ce ţin de resocializarea condamnaţilor. El

este orientat spre ocrotirea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestor persoane în

baza egalităţii tuturor în faţa legii.

2. Principiul umanismului. Din punctul de vedere al resocializării condamnaţilor el se exprimă,

în primul rînd, prin acele scopuri care şi le propune statul în cazul executării pedepselor, şi

anume: corijarea condamnatului, cultivarea unui comportament legal, a unei atitudini

respectuoase faţă de alte persoane, faţă de muncă şi rezultatele ei, faţă de regulile şi tradiţiile de

convieţuire în societate, precum şi de alte valori sociale.

3. Principiul realismului presupune luarea în considerare a factorilor realităţii obiective la

înfăptuirea activităţilor de resocializare. Acest principiu orientează spre obiectivitate în

activitatea de aplicare a legilor şi executare a pedepselor. Important este de a-i ajuta pe cei care

au nevoie de ajutor şi de a nu trasa sarcini practic irealizabile, cum ar fi reeducarea infractorilor

înrăiţi.

4. Diferenţierea şi individualizarea înfăptuirii activităţii de resocializare se exprimă prin

necesitatea considerării particularităţilor personalităţii, fostei experienţe criminale,

comportamentului său în perioada executării pedepsei. În privinţa fiecărui condamnat care

necesită resocializare, trebuie să fie alcătuite programe individuale de resocializare. Un tratament

individual ajută la stabilirea nivelului conştientizării de către fiecare din aceste persoane a

vinovăţiei sale, şi prin urmare prezenţa sau lipsa tendinţei spre corijare şi întoarcerii la o viaţă

normală. Aceasta permite, pe de o parte, de a preveni la timp pericolul recidivei, iar, pe de alta,

de a acorda ajutor persoanelor care au demonstrat căinţă sinceră.

5. Activitatea de resocializare trebuie să fie sistemică şi continuă. Resocializarea este un proces

integru şi dinamic compus din etape şi subetape aflate în interconexiune organică. Fiecare din ele presupune claritatea reglementării legale, utilizarea unor instrumente de influenţare coordonate şi

ştiinţific argumentate. Toate măsurile de resocializare, utilizate în privinţa persoanelor care au

executat pedeapsa trebuie să fie aplicate numai în complex. Aceasta determină necesitatea

conlucrării instituţiilor şi organelor care se ocupă cu resocializarea, stabilirii clare a structurii şi

funcţiilor lor, corelaţia corectă între strategia şi tactica activităţii organizatorice şi educative.

6. Accesibilitatea unei informaţii complete presupune că subiecţii resocializării trebuie să posede

în volum deplin informaţia necesară despre personalitatea celui care se liberează, despre trecutulsău criminal, relaţiile sociale şi necesitatea acordării unui ajutor. Ei trebuie de asemenea să

25


26/86

cunoască situaţia operativă în regiunea activităţii lor (numărul infracţiunilor săvîrşite, nivelul

criminalităţii recidive etc.). La fel este necesar de menţinut legătura cu organele publice locale

pentru a avea informaţia despre numărul locurilor de muncă vacante, specialiştii de care este

nevoie, existenţa sau lipsa unor locuinţe libere.

7. Abordarea constructivă presupune evitarea unei aplicări formale şi nechibzuite a unor sau

altor metode ale procesului de resocializare. El se impune prin necesitatea abandonării tacticii

birocratice şi de şablon în lucrul cu condamnaţii sau foştii condamnaţi. Acest principiu

presupune căutarea noilor mijloace, forme şi metode de activitate, care ar corespunde cerinţelor

zilei de azi.

8. De asemenea, este necesar de menţionat importanţa unor astfel de principii, cum ar fi

fundamentarea ştiinţifică şi competenţa care constau în aplicarea unor măsuri de resocializare

bine gîndite, fundamentate ştiinţific şi verificate experimental faţă de condamnaţi şi foştii

condamnaţi cu grade diferite al deformării social-morale. Măsurile de resocializare trebuie să fie

înfăptuite numai de către specialişti cu o calificare înaltă: psihologi, pedagogi, lucrători sociali,

jurişti etc.

În opinia lui Vasile Preda, la baza procesului de reintegrare socială a delincvenţilor

trebuie să stea următoarele principii:

1. Principiul reabilitării timpului, deoarece un delincvent „ocazional” se poate reabilita mai uşor

decît un delincvent „habitual” sau recidivist;

2. Principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare în funcţie de

particularităţile de vîrstă şi trăsăturile personalităţii delincventului;

3. Principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare [38, p. 45].

Miezul mecanismului de adaptare socială îl pot constitui şi anumite principii de

interacţiune al acestui mecanism cu înseşi persoana liberată. P. Osterdal, care este şi preşedinte al

Asociaţiei Naţionale a lucrătorilor obşteşti voluntari din Suedia, [72, p. 69] propune următoarele

principii de comunicare cu condamnaţii şi persoanele liberate:1. Principiul motivării obiectului resocializării prevede existenţa dorinţei şi a motivului de a

începe procesul resocializării.

2. Principiul integrităţii procesului resocializării presupune existenţa unui fir neîntrerupt în lucrul

cu condamnaţii în perioada aflării lor în instituţia penitenciară şi după liberare, precum şi lipsa

unor lacune în domeniul responsabilităţilor diferitor organe ale puterii de stat.

3. Principiul duratei comunicării persoanei cu reprezentanţii societăţii presupune în mod

obligator un termen îndelungat pentru stabilirea unor relaţii cu condamnaţii, începerea timpurie alucrului cu ei de către reprezentanţii obşteşti (cu 2 ani pînă la liberare sau chiar mai devreme).

26


27/86

4. Principiul ritualului liberării presupune planificarea amănunţită a procesului de liberare şi

însoţire a persoanei la viitorul loc de trai.

5. Principiul unei tutelări necesare şi suficiente presupune continuarea activităţilor tutelare cu

foştii condamnaţi (tutorele are rolul persoanei de contact) atît timp cît este necesar.

6. Principiul controlului asupra procesului resocializării presupune asigurarea unui mecanism de

control eficient din partea organizaţiilor obşteşti asupra întregului proces de resocializare.

Conform unor autori autohtoni [39, p. 20] procesul de reintegrare socială a persoanelor

liberate din detenţie va fi funcţională în cazul cînd se vor respecta următoarele principii:

- respectarea priorităţii valorilor general-umane, apropierea de standardele mondiale, vizînd toate

elementele structurale ale sistemului social;

- abordarea diferenţiată a condiţiilor de viaţă ale ex-deţinuţilor în funcţie de protecţia legislativă,

obiectivele moral-judiciare, starea de sănătate şi protecţia socială existentă;

- atitudinea umană faţă de ex-deţinuţi, excluderea dictatului şi a tuturor factorilor care duc la

dezumanizarea relaţiilor;

- respectarea principiului libertăţii conştiinţei şi orientării religioase.

Orice proces de resocializare este neunivoc şi complicat. Pentru migrant, de exemplu,

resocializarea va necesita o adaptare psihologică, socioculturală şi juridică la noile relaţii sociale.

Pentru infractor această cale va fi alta în virtutea necesităţii de a se adapta la condiţiile din

instituţia penitenciară şi la cerinţele regimului şi numai odată cu liberarea poate fi începută

adaptarea la condiţiile din libertate.

Astfel, resocializarea condamnaţilor este un proces îndelungat, care înglobează activitatea

mai multor subiecţi în cadrul raporturilor juridico-penale şi execuţional-penale începînd cu

momentul stabilirii măsurii de pedeapsă penală şi terminând cu adaptarea completă la libertate a

persoanelor care au executat pedeapsa.

27


28/86


29/86

Astfel, procesul resocializării infractorilor, în opinia lui Bagreeva E.G. este constituit din

două etape:

1. Distrugerea rezultatelor socializării în subcultură şi reorientarea componentelor de bază ale

personalităţii – desocializarea;

2. Adaptarea şi socializarea repetată în societate – resocializarea [49, p. 35].

Prin urmare ar trebui să examinăm desocializarea drept sarcină strategică a instituţiilor

penitenciare, însă în locurile de detenţie acesta se dovedeşte a fi cel mai dificil lucru de realizat.

Influenţa nefastă a mediului criminal nu doar că nu este înfruntată, dar mai este alimentată şi de

unele stimulente cum ar fi plictiseala, neorganizarea timpului liber, ideologia criminală,

încurajarea mediului spre un comportament asocial şi supunerii „legilor” nescrise ale lumii

criminale. Rîbak M.S. în lucrarea sa evidenţiază următoarele stadii (algoritmuri):

1. Stabilirea apartenenţei condamnatului la grupul social pozitiv, sau neutru, din punct de vedere

al securităţii obşteşti, care se datorează calităţilor sale fiziologice, intelectuale şi volitive. Cu

formarea grupurilor, care constau din diferite tipuri de infractori, trebuie să se ocupe comisii de

specialişti formate din psihologi, pedagogi, sociologi, statisticieni, deoarece sarcina juriştilor este

puţin diferită şi anume de a da o caracterizare circumstanţelor cazului şi de a stabili gradul

prejudiciabil al faptei. Evidenţierea unor astfel de grupuri şi repartizarea lor ulterioară în celule

se bazează pe teoria tipologiei personalităţii care este pe larg descrisă în literatura ştiinţifică, [60,

p. 45] şi are drept scop crearea unei atmosfere psihologice favorabile, care ar contribui la o

influenţare corecţională şi educativă mai eficientă;

2. Crearea condiţiilor pentru ruperea relaţiilor negative cu acel grup social-periculos din care

face parte. Dacă activitatea infracţională pentru deţinut nu este un mod obişnuit de viaţă şi nu

face parte din cercul său de interese atunci această subetapă în algoritmul resocializării poate şi

să lipsească. Însă dacă condamnatul ocupă un loc important în ierarhia criminală, atunci pentru el

acest statut are valoare şi în acest caz va fi foarte dificil de a-l rupe din acest mediu.

3. Procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor. Odată cu ruperea degrupul social-periculos din care făcea parte condamnatul devine deschis spre influenţare din

partea persoanelor care nu fac parte din comunitatea criminală. Pînă la acest moment aplicarea

realizărilor psihologiei, pedagogiei faţă de aceşti condamnaţi este inutilă sau chiar dăunătoare,

deoarece le formează o imunitate, adică îi face nereceptivi la măsurile educative.

4. Pregătirea condamnaţilor pentru punerea în libertate. În cazul corijări cu succes a unor astfel

de condamnaţi, desigur, va fi necesară o adaptare la condiţiile de viaţă ale societăţii care sau

modificat, precum şi la rolul pe care cetăţeanul liberat trebuie să-l joace în procesul integrării în

29


30/86

societate, deoarece şi rolul său şi mediul se vor deosebi esenţial de acele condiţii, în care el sa

aflat pînă la liberarea sa.

5. Adaptarea socială [77, p. 62]. Krainova N.A. împărtăşind, în esenţă, aceeaşi structură al

procesului examinat, pe lîngă resocializarea penitenciară şi postpenitenciară, suplimentar

evidenţiază în calitate de etapă iniţială şi resocializarea prepenitenciară care se realizează la

stabilirea pedepsei de către instanţa de judecată [55, p. 7]. În cadrul acestor trei etape ea propune

următoarele subetape:

* stabilirea în condiţiile legii a pedepsei şi atitudinea condamnatului faţă de ea;

* adaptarea la condiţiile executării pedepsei penale;

* corijarea;

* pregătirea condamnatului pentru liberare;

* liberarea şi adaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate.

Prima subetapă se realizează la etapa prepenitenciară, a doua, a treia şi a patra se

realizează la etapa penitenciară, a cincea - la etapa postpenitenciară. În general sîntem de acord

cu motivarea concepţiilor propuse care presupun un ciclu complet, încheiat al măsurilor de

resocializare, bazat pe tipologizarea anumitor grupuri de condamnaţi. Considerăm că toate

abordările prezentate nu se contrazic, ci se comletează reciproc. Fiecare din autori tinde de a

descrie doar unele etape al unui singur proces. Astfel, resocializarea este un fenomen complex

care caracterizează diverse aspecte ale adaptării persoanei la viaţa în societate. Această

particularitate se manifestă prin perceperea resocializării ca pe un proces de durată şi structurat

în etape. În acelaşi timp, în literatura ştiinţifică problema etapelor şi subetapelor resocializării

rămîne a fi discutabilă în continuare. Analizînd şi generalizînd diversele păreri vizavi de etapele

şi subetapele resocializării şi practica efectuării măsurilor de resocializare propunem următoarele

etape şi subetape ale resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare:

1. Etapa penitenciară:

a) adaptarea la condiţiile regimului instituţiei penitenciare; b) procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor şi corijarea lor;

c) pregătirea condamnaţilor pentru liberare.

2. Etapa postpenitenciară:

a) excluderea sau neutralizarea influenţei nefavorabile a mediului social care îl înconjoară;

b) încadr

Documents

Reinserctia Sociala a Condamnatilor