Upload
others
View
3
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
3
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA
Relații bancare
Suport de curs pentru studenţi
Lect.Dr. Sabău Marius Mircea
2021
4
5
CUPRINS
Capitolul 1 Pagina
MONEDA ȘI CREDITUL 9
1.1 Motivația studierii mecanismelor monetar-bancare 9
1.2 Moneda-definire, rol, funcțiiforme și clasificări 12
1.3 Funcțiile monedei 15
1.4 Formele monedei 20
1.5 Clasificarea monedelor 27
1.6 Indici ai masei monetare 29
1.7 Indici și indicatori ai inflației 33
1.8 Unitatea monetară 47
Capitolul 2
PRINCIPALELE ORGANISME FINANCIARE
INTERNAȚIONALE
52
2.1 Cadrul organizatoric actual 52
2.2 Fondul monetar internațional 53
2.3 Banca Mondială 58
2.4 Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare 59
2.5 Crearea și funcționarea sistemului monetar european 60
2.6 Moneda Euro. Avantaje și inconveniente 67
Capitolul 3
INSTITUȚIILE DE CREDIT 71
3.1 Rolul băncii 76
3.2 Contul bancar. Deschidere și operare ȋn cont 77
3.2 Tipuri de conturi 79
6
Capitolul 4
CREDITUL 81
4.1 Conținutul, caracteristicile și funcțiile creditului 81
4.2 Conceptul de dobândă 82
4.3 Calculul dobânzii 87
4.4 Prezentare DAE 100
4.5 Formele creditului 105
4.6 Forme special de creditare 112
Capitolul 5
INSTRUMENTE DE CREDIT ȘI DE PLATĂ 120
5.1 Ordinul de plată 120
5.2 Coduri bancare 130
5.3 Cambia, instrument de credit și plată. 134
5.4 Biletul la ordin 148
5.5 Acțiuni juridice pentru recuperarea cambiei 151
5.6 Cecul 155
5.7 Cardurile 163
Capitolul 6
MODALITĂȚI DE PLATĂ 167
6.1 Acreditivul 167
6.2 Incasso-ul documentar 170
6.3 Scrisoarea de garanție bancară 173
6.4 Modalități de plată prin mandat 174
7
Capitolul 7
RISCUL DE CREDIT 175
7.1 Analiza dosarului de credit pentru societățile
comerciale
175
7.2 Sursele de informații necesare analizei de credit 176
7.3 Analiza bilanțului societății comerciale 177
7.4 Elemente de analiză financiară 179
7.5 Analiza contului de profit și pierderi 181
7.6 Dosarul de credit 182
7.7 Determinarea performanței financiare de către
instituțiile de credit
184
7.8 Casieria bancară 194
Capitolul 8
PIAȚA CREDITELOR RURALE ȊN ROMÂNIA 209
8.1 Credite agricole 209
8.2 Credite pentru proiecte de dezvoltare rurală 216
8.3 Fonduri de garantare a creditelor 217
Capitolul 9
COFINANȚARE BANCARĂ ȊN CADRUL
FONDURILOR EUROPENE
220
Capitolul 10
BANCA ELECTRONICĂ. MODALITĂȚI DE
PLATĂ MODERNE
224
BIBLIOGRAFIE 233
8
9
Capitolul 1: MONEDA ȘI CREDITUL
1.1 MOTIVAŢIA STUDIERII MECANISMELOR MONETAR-
BANCARE
Actualmente este atât de evident, încât nu mai trebuie demonstrat că, un
om bine informat va avea succes şi va şti să prevină o serie de riscuri băneşti la
care este expus în activitatea economică ce o desfăşoară.
„Astăzi informaţia este o problemă fundamentală, aşa cum, mai înainte, era
descoperirea”.1
Sub denumirea de monedă şi credit apare o bogăţie de idei, teorii,
informaţii şi multe dezbateri controversate. . O serie de preocupaţii se centrează
asupra intervenţiei monedei şi creditului, cu scopul de a ameliora sau corecta cele
patru mari dezechilibre:
- Inflaţia (devalorizarea monedei naţionale)
- Şomajul ( numărul persoanelor care caută şi nu găsesc un loc de muncă)
- deficitul bugetar ( cheltuielile mai mari decat veniturile)
- deficitul balanţei de plăţi (cheltuielile nu sunt neaparat mai mari decat
veniturile dar nu sunt corelate)
Aceste probleme sunt prezente cu diferite grade de intensitate în aproape
toate ţările şi sunt generate de politica monetară şi politica de creditare ce este
practicată.
În decursul timpului, rolul monedei şi a creditului a fost dezvoltat, la fel şi
funcţiile şi formele lor, încercându-se o raportare la condiţiile şi cerinţele
vremurilor respective.
1 Victor Jinga – Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Ed.Dacia Cluj-Napoca, 1981,
p.11, vol.1
10
În prezent, nu există o legătură prea strânsă şi nici chiar logică între
semnificaţia acestor cuvinte şi etimologia lor, care se apreciază a fi de origine
latină, după cum urmează:
▪ moneda înseamnă aceea care avertizează
▪ credito semnifică a avea încredere.
Primele ateliere de batere a banilor din metale preţioase erau în Templul
zeiţei Junon Monetu.
Legătura între monedă şi credit a fost studiată de mult timp şi de mulţi
oameni. S-au formulat o varietate de aprecieri, care însă nu s-au îndreptat doar spre
o unică concluzie, nici în trecut, nici în prezent.
Relaţia dintre monedă şi credit este exprimată prin constatarea că, cu cât
sistemul de credit este mai bine organizat într-o ţară, cu atât se recurge mai puţin
la moneda efectivă. Acordarea creditelor este legată de monedă prin implicarea
timpului, în sensul că, între data acordării creditului şi restituirea lui, moneda se
poate deprecia sau uneori poate să-şi mărească valoarea. Valoarea este o noţiune
dezbătută de filozofie, economie, sociologie, drept şi alte ştiinţe şi discipline
didactice pentru a înţelege şi a explica o serie de realităţi ale lumii în care trăim.
Valoarea ca motivaţie a acţiunilor umane a generat multe concepte, teorii şi
doctrine, între care cele vizând activitatea economică sunt deosebit de interesante,
pentru că, dezbat relaţia valorii cu moneda şi a monedei cu creditul. Montesquieu
(1689-1755) aprecia că banul e un semn al valorii şi cui îi lipseşte să-l împrumute
şi că celelalte lucruri se pot împrumuta şi cumpăra, pe când banii – care fac preţul
lucrurilor – se împrumută şi nu se cumpără. E.Condillac (1715-1780) spunea că
pune noţiunea valorii la baza studiilor sale de economie politică, declarând că un
lucru nu are valoare pentru că el costă, ci el costă pentru că are o valoare şi că
schimburile nu se fac între valori egale.
11
Acordarea creditelor pune o problemă monetară importantă privind
valoarea ce trebuie restituită. Practic, debitorul trebuie să restituie ceea ce a primit,
ceea ce e arătat în convenţia de împrumut, inclusiv dobânda la care s-a convenit.
Dobânda este beneficiul realizat de creditor. Nivelul dobânzilor influenţează
valoarea şi volumul creditelor. Dobânzile ridicate reduc volumul creditelor şi
frânează procesul de investiţii. O parte din capitalul-marfă, atras de dobânzile mari,
se va transforma în capital bănesc şi apoi se va fructifica prin acordarea de credite.
Valoarea fiind motivul acţiunilor umane, aprecierea monedei ca
„lubrifiant” al vieţii economice (W.Petty, 1623-1687) ne evidenţiază creditul ca
fiind un fenomen vechi şi cu multe forme. Aceste forme izvorăsc din nevoile pe
care omul le are încă din cele mai îndepărtate vremuri şi care au multiplicat
modalităţile în care oamenii îşi împrumută şi restituie cele de care au nevoie. Ca
formă a relaţiilor de schimb, creditul are în conţinut încrederea, iar mijlocitoarele
încrederii devin băncile. Cum băncile apar tot mai mult ca intermediari între agenţii
excedentari de fonduri şi cei deficitari, ele se manifestă ca intermediari financiari
monetari. Prin urmare, moneda şi creditul se află într-o legătură strânsă, firească
a cărei forme de manifestare este variată prin multiplele aspecte practice şi
teoretice.
Moneda, creditul şi băncile sunt obiecte de reglementare juridică, statală,
după cum practica monetară şi bancară a sublimat uzanţe, multe dintre ele
codificate pe plan internaţional, ca de exemplu: Regulile şi uzanţele uniforme
privind creditele documentare, Regulile uniforme privind cambia şi biletul de
credit etc. Cunoaşterea acestor reglementări şi uzanţe este de importanţă pentru
stăpânirea problemelor monedei şi creditului.2
2 V,Turliuc, V.Cocriş – Monedă şi credit, Ed.Ankarom, Iaşi, 1998, p.12
12
În prezent se constată internaţionalizarea fluxurilor monetare şi financiare
concomitent cu tendinţa integrării monetare în diferite zone de pe glob, dar şi pe
plan general, global.
1.2. MONEDA – DEFINIRE, ROL, FUNCŢII, FORME ŞI
CLASIFICARE
1.2.1. Definirea monedei
Moneda este definită în general, dar şi prin extensie.
a) Definiţie generală – moneda este un instrument etalon legat de plată pentru
facilitarea schimburilor, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător
general de valori care se bucură de încrederea publică şi poartă girul statului şi
care atunci când este confecţionată din metal preţios, îi garantează greutatea şi
titlul.
În spiritul acestei definiţii, cecurile, ordinele de plată, conturile creditoare,
obligaţiunile, decontările etc. sunt documente şi operaţiuni de tehnică bancară,
evidenţe contabile, vehicule monetare, dar nu monedă.
Definiţiile care fac deosebirea între bani şi monedă complică înţelegerea
conceptului de monedă. În aceste definiţii, banul este considerat ca „ceva” concret,
iar moneda ca „ceva” abstract, în acelaşi proces de circulaţie a aceloraşi bunuri.
Plăţile fără numerar nu ar suprima „moneda” ca instrument de măsurare a valorii,
dar ar presupune înlăturarea „banului” ca instrument de schimb.
b) Definiţia extensivă – moneda este constituită de ansamblul mijloacelor
de plată direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii,
adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru
a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Prin
13
active se înţelege dreptul de creanţă, adică dreptul unei părţi de a pretinde alteia
executarea unei obligaţii financiare. Moneda apare deci ca un activ care poate fi
deţinut (posedat, în proprietate), schimbat, împrumutat, conservat.
Această definiţie presupune că, pentru a fi acceptată de către toţi, valoarea
monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deţine, încredere a
cărei orizont acoperă o comunitate naţională sau se circumscrie sferei
internaţionale.
1.2.2. Rolul monedei
1) Unii cercetători şi practicieni susţin că moneda a fost şi este un mijloc care duce
spre un imens număr de scopuri, atribuindu-i în principal două roluri:
• de a reprezenta orice valoare
• de a măsura orice valoare.
2) Alţii neagă aceste roluri ale monedei şi-i atribuie numai însuşiri subiective,
definind-o ca o convenţie socială, artificială.
3) O a treia categorie văd în monedă un rol de liant pentru că însăşi moneda se
prezintă în dublă accepţiune: atât ca marfă, cât şi creanţă. Prezentându-se ca marfă
ea are însuşiri intrinseci deosebite şi o existenţă obiectivă. Apărând ca o creanţă
asupra emitentului sau a economiei ea este o expresie a voinţei oamenilor. Deci,
rolul monedei este de liant între marfă şi voinţa indivizilor.
Economia modernă se foloseşte foarte mult de monedă şi îi atribuie un rol
de maximă importanţă pentru că fluxurile monetare „irigă” procesele economice.
Moneda are o poziţie „cheie” în mecanismul de funcţionare al oricărei economii
naţionale şi a celei internaţionale, reflectând şi sintetizând schimbările structurale
din economie. În acelaşi timp, moneda a devenit indispensabilă în raporturile
zilnice şi pe termen dintre oameni, agenţi economici şi economii naţionale.
14
În concluzie, rolul monedei a făcut ca economia să nu poate fi despărţită
de monedă, pentru că ele îşi condiţionează evoluţia şi dezvoltarea. În acest context,
moneda are un dublu rol:
1) de evaluare şi de reglare a schimburilor
2) de instrument de rezervă.
1. În cadrul schimburilor, moneda joacă un rol de etalon de măsură a valorilor,
facilitând calculul economic şi realizând o omogenizare a preţurilor pentru
ansamblul de bunuri şi de servicii prin furnizarea unei unităţi unice de măsură cu
care se poate evalua schimbul. Reglarea schimburilor se face prin monedă.
Exemplul dat de Jean-Pierre Faugère este elocvent în acest sens: „nu mai este vorba
despre a evalua (acel bun valorează 5000 EURO), ci de a schimba (acel bun a fost
schimbat contra sumei de 5000 EURO, sub formă de bancnote, de cecuri etc….).
Moneda sub diferitele forme (vezi pct.D) pe care le poate îmbrăca, serveşte la
reglarea schimbului. Recursul la o monedă permite simplificarea şi înmulţirea
schimburilor pentru că putem vinde fără a cumpăra şi putem cumpăra fără a vinde.
Agenţii economici oferă monedă atunci când cer bunuri şi cer monedă atunci când
oferă bunuri.
2. Rolul de instrument de rezervă – moneda permite disocierea vânzării unui bun
de cumpărarea altuia şi ca urmare constituie o rezervă de valoare pentru că ea este
un pod între prezent şi viitor. Acest rol este legat de stabilitatea monedei şi apare
evident în perioadele de inflaţie „galopantă”. În aceste situaţii, agenţii economici
preferă să recurgă la alte forme de active pentru a se proteja de creşterea preţurilor
(bunuri de consum, bunuri imobiliare, aur obiecte preţioase etc.)
15
1.3. FUNCŢIILE MONEDEI
Există o apreciere generală că moneda îndeplineşte mai multe funcţii,
accentul fiind pus pe una din ele, potrivit epocilor şi şcolilor dominante ale
timpurilor respective.
Cele mai multe păreri converg în a atribui monedei trei funcţii ce se
bazează pe calitatea monedei de a fi convertită (transformată, schimbată) într-
un bun sau serviciu oarecare.
a) moneda – instrument unic al tranzacţiilor,
b) moneda – etalon al valorii,
c) moneda – rezervă a valorii
Cele trei funcţii pun în evidenţă atributul esenţial al monedei-lichiditatea
prin excelenţă.
a) Moneda – instrument unic al tranzacţiilor. Această funcţie îşi are originea în
specializarea muncii şi în disocierea trocului (flux real contra flux real( în două
operaţiuni:
- vânzare – flux real contra flux monetar. Acest flux permite obţinerea de
monedă, care apoi este utilizată pentru asigurarea celei de a doua operaţiuni:
- cumpărare – flux monetar contra flux real.
Fiecare agent economic apreciază că, existenţa prealabilă a unor încasări
în monedă este condiţia tuturor tranzacţiilor reale. Nivelul acestei încasări este în
raport cu termenul de plată şi capacitatea de a procura această încasare. Această
condiţie este valabilă fie că vrei să intri pe o piaţă, sau vrei consum, sau investiţii,
şi nu depinde de condiţiile echilibrului macroeconomic. Veniturile muncii plătite
de agenţii economici procură salariaţilor moneda. Cumpărările de bunuri de
consum retransferă agenţilor economici o parte din aceste încasări monetare.
Totodată, cumpărările de titluri de către cei care economisesc procură agenţilor
economici activele necesare pentru achiziţia de bunuri de investiţii. În
16
acest circuit, un rol important îl au băncile pentru că ele creează şi pun la dispoziţie
instrumentele de realizare a acestor tranzacţii.
Moneda s-a adaptat la exigenţele vieţii social-economice menţinându-se ca
intermediar al actelor de vânzare şi cumpărare. Aceste operaţiuni se realizează pe
baza unui preţ, care este expresia monetară a valorii. Valoarea este dată monedei
de puterea ei de cumpărare. Se afirmă că, moneda devine tot mai mult putere de
cumpărare, intrând cu această putere în angrenajul complex şi dinamic al relaţiilor
de schimb, al succesiunii estimărilor individuale, colective şi publice. Moneda
mijloceşte circulaţia mărfurilor. Înainte de a cumpăra mărfuri, trebuie să
cumpărăm monedă. Cine cumpără mărfuri în străinătate, trebuie să-şi procure,
pentru plata lor, moneda ţării respective sau o monedă de cont anumită. Trebuie să
observe ca să nu cumpere cu moneda procurată, pe piaţa străină, o cantitate mai
mică de mărfuri decât ar putea cumpăra cu moneda naţională pe propria piaţă.
Schimburile dintre două ţări se stabilesc deci, în mod normal, prin raportarea între
ele a puterilor de cumpărare, ale monedelor şi ale mărfurilor respective.
Prin urmare moneda funcţionează ca instrument unic al tranzacţiilor.
Dicţionarele (unele) definesc moneda ca totalitatea instrumentelor care permit
efectuarea plăţilor, iar instrumentul de plată este explicat ca fiind înscrisul,
documentul de o formă specială, exprimat într-o anumită monedă, utilizat în
efectuarea operaţiunilor de plăţi prin intermediul băncilor.
b) Moneda- etalon a valorii
Diverse teorii au încercat să explice valoarea monedei, iar altele au
considerat drept inutilă afirmarea că moneda ar avea valoare.
Cu timpul s-a cristalizat şi generalizat utilizarea noţiunilor de valoare reală
şi valoare nominală a monedei. Prin valoare reală se înţelege metalul şi mai ales
puterea ei de cumpărare. Prin semnul şi puterea impusă de stat se
17
înţelege valoarea nominală. Valoarea monedei este de altă natură decât valoarea
unei mărfi. Moneda, afirmă V.Jinga, e o reprezentare anticipată a unui complex
imens de valori concrete nespecificate, un drept, o creanţă legală asupra acestor
valori. Având monedă, noi ne satisfacem indirect, în mod specific infinite utilităţi.
„Atunci când moneda lipseşte, valoarea ei se afirmă şi mai puternic; dacă
n-ar avea o valoare-specifică, dar nu totdeauna intrinsecă ar putea moneda să se
facă aşa de mult dorită?
Într-o economie modernă, cu pieţe deschise, în care schimburile sunt
foarte frecvente şi generalizate, se fac continuu comparaţii ale valorii. Pentru a
decide corect şi raţional trebuie cunoscute raporturile în care fiecare marfă se
schimbă pe alte mărfuri, proces ce este posibil prin utilizarea monedei ca etalon.
Funcţia de etalon al valorii a fost iniţial îndeplinită de bunuri obişnuite,
apoi de metale preţioase de valute, pentru ca sa funcţioneze un nou tip de etalon şi
anume cel bazat pe puterea de cumpărare. Puterea de cumpărare reprezintă o
modalitate de exprimare a cantităţilor de mărfuri şi servicii, posibile a fi
achiziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o unitate monetară.
Valoarea esenţială a monedei rezide în puterea ei de cumpărare şi de
efectuare de plăţi. Moneda reprezintă un cumul de utilităţi indirecte posibile.
Moneda fiind un raport social şi valoric ea este purtătoarea unei investituri legale.
Utilizarea ei permite determinarea unei scări generale a preţurilor, adică a
raporturilor de schimb comparabile, printr-o măsură comună.
În schimburile dintre ţări, soldurile şi unele plăţi se lichidează cu aur şi
preţurile diferite ale acestui metal au un efect important asupra intensităţii
fluxurilor de mărfuri. Şi în acest caz rămân predominante puterile de cumpărare
ale unităţilor monetare naţionale ale ţărilor care fac schimburi între ele, întrucât
aceste puteri hotărăsc într-un sens sau altul importurile şi exporturile respective.
18
Dar şi aici, deseori, termen de raportare reciprocă rămâne tot aurul. O stabilitate a
puterii de cumpărare a unităţilor monetare avantajează enorm atât relaţiile de
schimb interne cât şi internaţionale. Şi dacă e să se înlesnească relaţiile dintre
naţiuni, ar trebui ca parităţile schimburilor să se aşeze pe baza parităţii puterilor de
cumpărare (V.Jinga). În sens larg, prin paritate se înţelege rata de schimb.
b) Moneda, intrument de rezervă a valorii
Moneda are funcţia de cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor
pe termen scurt pentru că, moneda este un activ fără riscuri.
Patrimoniul oricărui agent economic se compune din următoarele grupe
de active:
- active lichide (moneda / banii);
- active cvasimonetare (depozite la termen);
- active financiare (acţiuni, obligaţiuni ş.a.);
- active reale (bunuri imobiliare ş.a.).
În raport cu celelalte active, moneda are superioritate prin lichiditatea ce o
are şi care îi generează funcţia de rezervă a puterii de cumpărare, instrument de
tezaurizare şi instrument permanent de rezervă a valorii. Lichiditatea unui activ
depinde de două lucruri:
a) cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut;
b) costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacţiei.
Literatura susţine că, moneda, în sens restrâns, la unul din capetele scării
lichidităţii are o lichiditate perfectă. Către celălalt capăt al scării lichidităţii există
active care necesită costuri mai mari sau mai mici pentru a fi transformate în
lichiditate. Lichiditatea este deci o noţiune complexă, deoarece componentele sale
pot furniza mesaje diferite, aspect care ne determină să-i consacrăm un paragraf
distinct.
19
Diferenţierea nuanţelor privind lichiditatea unui bun se poate observa
din enunţul următorului exemplu: presupunem că:
- activul A se vinde cu uşurinţă, dar implică cheltuieli substanţiale de
tranzacţie;
- activul B necesită mult timp de vânzare, dar nu implică cheltuieli de
tranzacţie;
- activul C poate fi vândut rapid cu cheltuieli reduse de tranzacţie, dar
preţul său este greu de anticipat.
Prin urmare, nuanţele sunt diferite şi este greu de stabilit care dintre cele
trei active A, B şi C este cel mai lichid şi care este mai puţin lichid.
Prin proprietatea de lichiditate, moneda primeşte superioritate în faţa
celorlalte active sau bunuri de rezervă, dar numai pe termen scurt pentru că,
valoarea monedei fluctuează în raport cu preţul bunurilor şi serviciilor. În
consecinţă, dacă se doreşte un activ care să confere putere de cumpărare stabilă,
mai mare asupra bunurilor decât asupra datoriilor, moneda nu reprezintă cu
siguranţă activul ideal.
Constatăm că, orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare şi
că anumite bunuri conservă puterea de cumpărare pe termen lung mai bine decât
moneda. În consecinţă, atunci când agenţii economici sau chiar persoanele fizice
acumulează bogăţii sub toate formele, ei acumulează o anumită capacitate de
schimb. Moneda se distinge în cadrul acestor bunuri prin aceea că ea este imediat
disponibilă, fără cost de transformare şi fără risc. Aplicată unui anumit activ
(creanţe) sau unui portofoliu (ansamblul titlurilor de valoare – acţiuni, obligaţiuni
deţinute), lichiditatea caracterizează gradul de certitudine al deţinătorului de a
obţine în orice moment o sumă de monedă cel puţin egală valorii nominale a
acestora. Activele sunt cu atât mai lichide cu cât sunt mai sigur realizabile, vândute
în termen scurt şi fără pierdere.
20
1.4. FORMELE MONEDEI
Referitor la formele istorice ale monedei, cea mai mare parte a literaturii
de specialitate apreciază că acestea sunt:
a) moneda – marfă
b) moneda – metalică
c) moneda – fiduciară
d) moneda – scripturală
e) moneda – electronică.
Gh.Manolescu3 concentrează foarte bine aceste forme prin evidenţierea
tendinţei de dematerializare a monedei prin metamorfozarea acesteia de la moneda
metalică la cea electronică.
a) Moneda marfă
În perioada de început, funcţia monetară o îndeplineşte o varietate de
mărfuri: vite, peşti uscaţi, blănuri, pietre şlefuite, sare, scoici potrivit specificităţii
timpului şi regiunii geografice. Se menţionează în acest sens: Egiptul – un cap de
vită, Caldeea4 - unitatea de timp, Uruk5 – un spic de orz. V.Jinga susţine că este
greu, chiar imposibil să se fixeze data precisă a apariţiei monedei, dar trebuie să
examinăm trecutul, chiar şi sumar, pentru că, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte
şi totdeauna din trecut desprindem şi o seamă de învăţăminte utile.
Se susţine că, odată cu începutul civilizaţiei lor, oamenii au stabilit
valoarea de schimb a produselor muncii lor, nu în comparaţie cu produsele
3 Gheorghe Manolescu – Moneda şi ipostazele ei – Editura Economică, 1997, pag.10-12 4 Caldeea (Chaldeea), regiune istorică situată în sudul Mesopotamiei, nucleu l regatului
babilonian întemeiat prin nimicirea Imperiului Asirian (sec.7 î.Hr.) 5 Uruk – oraş sumerian (mileniu 4 î.Hr.), În Mesopotamia, pe valea fluviului Eufrat, al cărui
prim rege a fost, după legendă, Ghilgameş (c.2700 î.Hr.). Dovezi ale primei scrieri pictografice.
Azi, Erech (Warka) în Irak.
21
oferite în schimb, ci prin compararea lor cu un produs preferat. Iniţial pentru
efectuarea plăţilor sau reglarea schimburilor, a fost utilizat un bun material, o
marfă aleasă din multe altele, având calităţi adecvate: conservare,divizibilitate,
încredere, valoare de întrebuinţare. Inventarea monedei, spune Paul Bran, este
considerată de istoria economică ca o realizare tot aşa de mare ca şi inventarea
scrisului.
b) Moneda metalică Douăzeci şi cinci de secole, susţine V.Jinga, civilizaţia
mediteraneeană şi occidentală nu au cunoscut alt mijloc de schimb decât
moneda din metal.
Valoarea monedei era definită de greutatea unui metal preţios. Moneda era
acceptată de toată lumea pentru că metalele preţioase cucereau prin frumuseţe,
divizibilitate, raritate şi inalterabilitate. Iniţial „cântărită” şi
„socotită”, moneda metalică a fost apoi confecţionată de puterea ce domina
diferitele teritorii. Această putere, la început religioasă, apoi monarhică, şi-a
rezervat treptat dreptul emiterii semnelor monetare şi definirii etalonului monetar.
Moneda avea un conţinut de metal garantat şi era emisă de suveran (împărat, rege,
prinţ) la care se reîntorcea în parte prin plăţile făcute de datornici prin impozitele
fixate de suveran („Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului”).
Literatura6 susţine că, de-abia când a devenit aurul un metal monetar,
regele Cresus7 a decretat că el valorează de 13,33 ori mai mult decât argintul. Acest
raport nu diferă mult de acela care în secolul al 19-lea era la baza bimetalismului.
6 R.Sédillot în „Le Monde”, Paris din 14 martie 1972, citat la pag.40 de V.Jinga în opera citată 7 Cresus – secolul VI î.Hr., ultimul rege al Lydiei. A supus oraşele greceşti din Asia Minor şi a
devenit legendar prin bogăţia sa, fiind primul care a bătut monedă de aur şi de argint. A fost
învins şi ucis de regele persan Cirus II. Se susţine că autorul prezumat al banilor ca monede
metalice de aur şi argint ar fi fost regele Lydiei, Gyges sau Phidon, regele din Argos care a
prezidat Jocurile Olimpice din anul 748 î.Hr. şi de asemenea în China circulau monede metalice
în secolul XI î.Hr. Ca în orice problemă legată de trecut, viitorul poate modifica părerea
prezentului.
22
După căderea Imperiului Roman, aurul monetar a dispărut aproape
complet în Occident. Negustorii şi bancherii italieni îl readuc în circulaţie abia în
secolul 13, iar descoperirea Americii aduce un aflux de aur şi o mare urcare a
preţurilor.
În urma utilizării dominante a aurului în scopuri monetare a crescut fără
doar şi poate valoarea de întrebuinţare a acestuia. Oscilaţiile ofertei de metal
preţios, odată cu descoperirea şi exploatarea minelor şi variaţiile cererii de monedă
metalică se repercutează asupra valorii sale, adică de monedă rezultând dintr-un
aflux de aur tinde să provoace urcarea preţurilor, exprimate în aur, fapt ce
corespunde unei scăderi a valorii aurului. Se susţine că după 1900 s-a extras mai
mult aur decât în tot timpul de până atunci. Aurul constituie etalonul ce facilitează
evaluarea unei monede şi prin urmare permite la scară internaţională să se
stabilească relaţii stricte între valorile a două monede, la fel definite în raport cu
un metal preţios.
„Moneda marfă” circulă efectiv sub formă de lingouri, de monede care
„valorează greutatea lor în aur”.. Crearea de monede se află la iniţiativa posesorilor
de aur şi argint. Băncile, la începutul apariţiei lor (secolul 15) erau specializate în
păstrarea şi manipularea monedei, deci un rol pasiv în crearea monedei metalice.
Acest regim consemnează dominaţia unei burghezii comerciale şi industriale,
deţinătoare a unei puteri, aceea de a crea moneda prin luarea prin diverse mijloace
de la suveran a puterii de a crea monedă. În timp
„baterea” monezii revine băncii.
Atunci când valoarea nominală a monedei este echivalentă cu valoarea sa
reală, discutăm în mod real, cu adevărat despre „o monedă metalică”.
În sistemele metalice, valoarea monedei este definită de greutatea unui
metal preţios. Practic sistemul monetar al aurului îşi are originea în Anglia,
23
unde o serie de dezbateri au adus doctrinelor monetare o contribuţie cu totul
remarcabilă şi plină de învăţăminte şi în zilele noastre.
Utilizarea monedei metalice este supusă la multe dificultăţi prin pierderi
de valoare, prin uzarea sau falsificarea banilor din aur, a greutăţilor generate de
păstrarea şi transportul lor. Omenirea va deveni tot mai conştientă că „baterea”
monedei din metale preţioase este o povară pentru fiecare formă economică
emitentă de monedă.
În zilele noastre această formă de monedă o regăsim doar sub forma
monedei divizionare.
c) Moneda fiduciară8
Este moneda de hârtie cu valoare convenţională, care are putere de
circulaţie în interiorul unei ţări.
De la moneda care avea valoare intrinsecă (aur, argint) dificultăţile
schimbului au determinat să se ajungă la o monedă fără valoare în sine, doar cu o
valoare pur simbolică, fixată de autoritatea publică. Această monedă ia forma de
bilete de bancă sau bancnote, adică bani de hârtie.
La origine, afirmă Gh.Manolescu, un simplu certificat de depozit de
monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăşi pe aceea a stocului de
metal), biletul se transformă într-o veritabilă monedă fiduciară, emiţându-se bilete
într-o valoare mult mai mare decât aceea conservată de metal, având la bază
încrederea că nu toţi deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia
acestora în metalul din depozitele bancare. Realizată la început de particulari şi de
către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit treptat privilegiul statului, privilegiu
încredinţat Băncii Centrale. În prezent, biletul nu mai poate fi convertit în metal,
neputând fi refuzat în cadrul schimburilor (curs forţat).
8 fiduciar – încredere, care are o valoare fictivă, convenţională, care se bazează pe încredere, din
latină fiducia, încredere
24
Necesitatea tot mai evidentă ca circulaţia acestor bancnote să fie urmărită
şi implicit controlată a determinat să se renunţe la multele bănci de emisiune şi să
se instituie un sistem centralizat pentru emisiunea acestora. Aşa s- a trecut la
actualul monopol al emisiunii. Banca Angliei a statuat, de la început (1694) modul
de confecţionare şi de circulaţie pe bază de depozit metalic, a biletului de bancă,
ea rămânând prototipul băncilor naţionale de emisiune.
Realităţile au determinat o serie de situaţii când biletele nu au putut, timp
îndelungat, să fie schimbate în monedă metalică şi atunci s-a instalat etalonul de
hârtie, când moneda fiduciară s-a extins, ca mijloc legal de plată. La început,
biletele de bancă aveau acoperire metalică şi erau uneori convertibile în aur,
obligaţie pe care în general, din punct de vedere legal, statul nu şi-o asumă. Odată
cu neconvertibilitatea bancnotelor în aur s-a născut „de jure” moneda fiduciară.
Suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur a determinat o cvasi- dispariţie a
circulaţiei monedelor din aur şi din argint în folosul monedei divizionare, a
monedelor cu o valoare nominală superioară valorii reale.
Convertibilitatea în aur nu mai există astăzi nicăieri în relaţii interne, doar
în cazul anumitor operaţiuni comercial-financiare externe.
Unele ţări au retras din circulaţie prin diverse modalităţi mase enorme
de monede, mai ales după cele două războaie mondiale.
d) Moneda scripturală (bani de cont, monedă de cont, monedă de bancă)
Apare aproape concomitent cu banii de hârtie. Cronologic, aprecierile
converg spre secolul al 16-lea, când unele bănci din Europa occidentală primeau
în depozit monede de metal pe care le aşezau în pungi, eliberând recipise de
depozit şi suma respectivă în creditul contului deponentului. Moneda de cont ia
o tot mai mare dezvoltare şi utilizare.
25
Se creează modalităţi tot mai variate de „circulaţie fără numerar” şi apare
pentru viitor tendinţa să rămână singura formă a banilor ca instrument de schimb.
Acest aspect alimentează controverse şi confuzii legate de „înlocuirea” banilor şi
respectiv a monedei.
Iniţial, moneda era, deci, în pungi, ceea ce astăzi am zice că s-au
metamorfozat în depozite, respectiv în conturi, dublate de o procedură de
înregistrare în contabilitate. Dănilă Prepeleac din povestea lui Ion Creangă renunţă
şi la gâsca schimbată pe capră pentru a primi o pungă goală pentru care păstrarea
şi transportul nu mai ridică nici un fel de inconvenient.
Moneda scripturală câştigă tot mai mult teren, o parte tot mai însemnată a
schimburilor se operează prin debitul unui cont bancar şi prin creditul unui alt cont,
chiar dacă se creează impresia că această monedă scripturală are în contrapartidă
rezerve de bancnote în seifurile băncilor. Reglementarea datoriilor se face tot
mai mult prin virament, prin transfer între conturi. Riscul este minim ca cererea de
bancnote din depozite să fie solicitată de către toţi deponenţii în acelaşi timp,
moneda scripturală va fi creată de bănci, prin acordarea de credite care vor
alimenta conturile.
e) Moneda electronică
A apărut ca efect al progreselor tehnologiei informaţiei şi ca alternativă la
modalităţile de plată tradiţionale şi pentru că este de dată relativ recentă în practica
bancară (finele secolului 20), ea nu se regăseşte definitivă expres în toate
dicţionarele limbii române editate şi reeditate după anul 1990. Dicţionarul
Enciclopedic de Management, autor Iulian Ceauşu, ediţia I, 2000, defineşte astfel
moneda electronică: „Denumire dată cartelelor magnetice care sunt eliberate de
unele bănci, clienţilor titulari de conturi în loc de numerar sau cecuri. Modalităţi
de funcţionare: „ONLINE” necesită o legătură cu ajutorul terminalelor între bancă
şi locul de folosire al cartelelor; „OFFLINE” folosirea
26
unor cartele cu memorie şi de către titularul de cont dar şi de către cel care primeşte
astfel sumele de bani”.
Cunoscută şi sub denumirea de cartelă magnetică sau card sau chiar
„port-moneu electronic”, moneda electronică are şi asemănări şi deosebiri cu
celelalte forme de monedă.
Gh.Manolescu în cartea „Moneda şi ipostazele ei” arată că moneda
electronică, ca inovaţie tehnologică permite stocarea unei puteri de cumpărare într-
o cartelă „plătită anterior”, cartelele eliberate de către bănci titularilor de conturi
fiind utilizate pentru efectuarea plăţilor. Suma stocată într-o cartelă magnetică
(eventual într-un „semn” electronic) prezintă o diferenţă esenţială faţă de moneda
scripturală, deoarece „sediul” monedei nu mai este un depozit la vedere,
individualizat, ci chiar cartela însăşi, a cărei simplă deţinere este dovada creanţei
purtătorul asupra emitentului (banca). Această caracteristică apropie această sumă
stocată de monedele de aur sau argint, diferenţiindu-se, totuşi sub două aspecte:
- nu au curs legal,
- nu pot fi reutilizate (precum, de exemplu, bancnotele)
În cazul unui card monoprestator (utilizabil pentru achiziţionarea unui singur
tip de bun sau serviciu) emis, de exemplu într-un magazin, reglarea cardului este
un simplu transfer a puterii de cumpărare a clientului către agentul economic, fără
creare de monedă.
Dacă acest card este emis de un stabiliment bancar, emiterea cardului se
reduce la o transformare a formei monedei: în loc să deţină bancnote sau un
depozit, posedă un card. Şi aici, substituirea unei forme monetare cu o alta nu este
însoţită de o creare de monedă.
- În schimb, dacă acel card multiprestator este emis de către un agent ne-
financiar – o grupare de societăţi de distribuţie, de exemplu -, se produce o
27
formă de creare de monedă. Emitentul cardului primeşte în momentul vânzării
acestuia, semne monetare pe care le poate folosi, şi nu este debitat în folosul
agenţilor economici decât pe măsura plăţilor. În acest interval coexistă puterea de
cumpărare a emitentului cardului şi cea a clientului. O nouă putere de cumpărare
a fost creată.
Abordând ipostaza conceptuală a monedei Gh. Manolescu arată că evoluţia
monedei a condus la apariţia monedei imateriale (dispariţia totală a suportului
material), sub forma cărţilor de credit, facilităţilor de casă, linii automate de credit,
creditele confirmate, permiţând efectuarea de cumpărări sau reglarea datoriilor în
acelaşi fel ca biletele sau conturile; frontiera dintre creditul automat şi monedă
devine foarte fluentă.
1.5 . CLASIFICAREA MONEDELOR
Clasificarea formelor de reprezentare a monedei se face în principal în
funcţie de cinci criterii, după cum urmează:
a. după circulaţia efectivă:
- monedă materială
- monedă scripturală
• de metal – azi, divizionară
• de hârtie, azi, bancnote
• de cont inclusiv cea electronică
b. după unitatea emitentă:
- monedă creată de
• agenţi economici
• guvern
• bănci – bilete de bancă
- monedă scripturală
28
c. după valoarea instrinsecă:
- monedă cu valoare integrală
- monedă semn
d. după obligaţia ce şi-o asumă unitatea emitentă:
- monedă convertibilă
- monedă neconvertibilă
e. după capacitatea liberatorie (stabilită juridic):
- monedă legală – moneda naţională
- monedă facultativă – de regulă o monedă străină
- monedă fracţionară
Exemplificăm în continuare acele monede despre care nu s-a făcut în mod
expres referire despre care nu s-a amintit.
Moneda creată de agenţii economici nu se regăseşte actualmente în viaţa
economico-socială, pentru că ea este legată de sistemul monetar bazat pe aur şi
care permitea transformarea în monedă a lingourilor de aur ce se prezentau în acest
scop la Monetărie.
Moneda creată de tezaur se referă atât la moneda divizionară, cât şi la
creaţia monetară de ansamblu în care statul îşi exercită rolul prin politicile
monetare promovate.
Moneda creată de bănci priveşte atât banca centrală prin emiterea biletelor
de bancă, cât şi băncile comerciale prin crearea monedei de cont sau scripturală.
Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal
preţios egală cu ceea ce i se atribuie prin valoarea nominală.
Moneda semn are valoare fiduciară, fiind acceptată în circulaţie prin
încredere reciprocă, pentru că i se atribuie o anumită putere de cumpărare, ce este
imprimată pe monede sau alte forme de hârtie.
29
Moneda convertibilă prezintă două etape în evoluţia monetară raportându-
se la preschimbarea bancnotelor în metal preţios. Iniţial convertibilitatea era
internă, iar apoi în etapa a doua, care se regăseşte şi în prezent ca unică formă de
convertibilitate, fiind doar cea externă.
Moneda neconvertibilă este în exclusivitate moneda care circulă numai în
cadrul graniţelor naţionale.
Moneda fracţionară se referă la moneda divizionară şi la perioada
monometalismului aur, când moneda de argint avea capacitate liberatorie limitată
şi circula în paralel cu cea de aur.
1.6. INDICI AI MASEI MONETARE
Banii ,,accelerează’’ comerţul prin creşterea vitezei de circulaţie a
bunurilor. Potrivit ecuaţiei schimburilor (M × V = P × T), (Relatia Irving Fisher)
cantitatea de bani (M), multiplicată de un număr de ori, schimbă câştigul într-o
perioadă dată (V) şi este identic egală cu volumul total al comerţului (T), înmulţit
cu preţurile medii ale acestor mărfuri (P).
P = preţul mediu al tuturor componentelor lui T;
T = tranzacţiile intermediare de monedă;
M = cantitatea de monedă în circulaţie;
V = viteza medie de circulaţie a monedei.
În ceea ce priveşte viteza medie de circulaţie a monedei , masa monetară
trebuie corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia tranzacţiilor).
PIB
Astfel, se măsoară raportul (în care M reprezintă media
M
30
cantităţii de monedă din fiecare lună şi care este denumită generic, viteza de
circulaţie a monedei.
Această formulă mai poate fi explicată şi prin raportul dintre volumul
valoric al tranzacţiilor dintr-o anumită perioadă raportat la masa monetară.
Inflaţia este determinată de apariţia ȋn circulaţie a unei cantităţi
excedentare de monedă , care creează un dezechilibru urmată de creşterea
generalizată şi continuă a preţurilor.
Inflaţia apare atunci când : creşterea preţurilor are un caracter general, nu
este temporară, și are un caracter exponenţial adica o creştere de preţuri determină
la rândul ei o nouă creştere rapidă şi de o valoare aproximativ egală.
Nivelul general al preţurilor poate creşte şi datorită faptului că cererea
globală creşte mult mai mult decāt oferta, excesul de cerere putând duce la ceea ce
se numeşte „spirala inflaţionistă „ sau „cercul vicios al inflaţiei „ . Īn cazul apariţiei
spiralei inflaţioniste preţul bunurilor creşte şi īn consecinţă consumatorii/salariaţii
solicită o creştere a veniturilor .
Cererea excesivă ȋl face pe producător să crească preţul bunurilor şi
seviciilor pe care le produce adāncind tot mai mult efectele unei asemenea situaţii.
Economiştii mai sunt de acord şi cu alte cauze importante a inflaţiei
dintre care amintim:
- Deficitul bugetar apare atunci când statul are cheltuieli mult mai mari
decât veniturile curente, iar pentru a acoperi cheltuielile, se ȋmprumută de la banca
centrală . Ȋn consecinţă masa monetară aflată ȋn circulaţie va creşte fără ca nivelul
producţiei să fi crescut, pentru că statul se ȋmprumută pentru a consuma şi nu
pentru a produce .
31
- Creditul bancar apare când băncile acordă o serie de ȋmprumuturi fără a
analiza serios destinaţia creditelor, este posibil ca banii astfel viraţi să producă
efecte inflaţioniste similare banilor īn numerar ;
- Intrarea īn circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare.
Dacă există posesori de depozite monetare non-bancare şi dacă există deja inflaţie
aruncarea pe piaţă a unor noi cantităţi de bani constituie un factor potenţial de
inflaţie. Ȋn ceea ce privește formele inflaţiei, ȋn literatura de
specialitate se utilizează diferite criterii de delimitare a formelor inflației. Din
punct de vedere al intensității ȋntâlnim:
-inflația moderată caracterizată printr-o creștere medie anuală a prețurilor și
serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lentă și progresivă a banilor , fără
zguduiri economice
- inflația deschisă ȋn care creșterea anuală a prețurilor este ȋntre 5% și 10% și este
ȋnsoțită de creșteri economice mai reduse sau chiar stagnări
-inflația declarată , ȋn care prețurile cresc anual cu 10%-15%
- inflația galopantă, ȋn care prețurile și tarifele cresc anual cu mai mult de 15% ,
provocând mari dezechilibre economice și sociale
-hiperinflația , forma cea mai periculoasă și excesivă a inflației la care prețurile
cresc la intervale scurte de timp , antrenând dezechilibre generale ȋn economia
națională
- dezinflația se manifestă prin ȋncetinirea durabilă și autoȋntreținută a ritmului de
creștere a nivelului general al prețurilor
-creșterea economică neinflaționistă este o inflație moderată ȋnsoțită de o creștere
economică mai mare decât inflația
-creșterea economică inflaționistă relevă un ritm pozitiv de creștere a producției
naționale , insoțit de o rată a inflației mai ȋnaltă decât cea a dinamicii economice
32
- stagflația desemnează acea situație din economia ȋn care coexistă inflația cu lipsa
de creștere economică
-slumpflația sintetizează coexistența inflației galopante cu recesiunea economică
Inflația prin ofertă reprezintă dezechilibrul inflaționist dintre cerere și
ofertă este explicat adeseori prin insuficiența ofertei , prin penuria de bunuri
materiale și servicii pe piață.
Inflația prin costuri exprimă acea creștere inflaționistă a prețurilor datorată
creșterii elementelor ce intră ȋn prețuri (materii prime , salarii , beneficii).
Hiperinflaţia este, după cum am afirmat şi anterior , cel mai periculos tip
de inflaţie . Spunem aceasta deoarece īn perioadele ȋn care se manifestă apar
următoarele dezechilibre grave :
- Deficitul bugetar al statului atinge cote colosale şi astfel īn această
perioadă statul nu mai are credibilitate .
- Cantitatea de monedă creşte excesiv pentru a putea acoperi perţurile care
cresc exponenţial .
- Moneda naţională ȋşi pierde exclusiv valoarea ȋn raport cu monezile
străine.
33
1.7. INDICI ŞI INDICATORI AI INFLAŢIEI
Intensitatea şi mărimea inflaţiei se pot măsura cu ajutorul : indicilor , care
exprimă schimbarea generalizată a preţurilor , sau cu ajutorul unor indicatori care
au īn vedere creşterea masei monetare aflată īn circulaţie .
Cei mai importanţi indicatori şi indici sunt:
a) Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC) , este acel indice prin
care se măsoară modificarea ponderată a preţurilor tuturor produselor exprimat
printr-un raport procentual īntre preţul produsului la momentul actual şi preţul
aceluiaşi produs la un moment trecut conform relaţiei : IPC=P1/ P0•100 unde P1-
nivelul curent al preţurilor P0-nivelul preţurilor la un moment trecut . Fiind un
fenomen de creştere generalizată a preţurilor , rata inflaţiei este dedusă de cele mai
multe ori din indicele general al preţurilor folosindu-se relaţia :
R(inf)=IPC-100 sau Rinf= (P1-P0)/P0•100 unde :
b) Puterea de cumpărare a monedei este în cadrul naţional sau extern,
internaţional o reprezentare a modalităţii de exprimare a cantităţilor de mărfuri şi
servicii, posibile a fi achiziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o
unitate monetară. Puterea de cumpărare reprezintă valoarea monedei şi decurge
din nivelul preţurilor, deci este variabilă întrucât valoarea bunurilor şi serviciilor
ce pot fi achiziţionate cu această cantitate, diferă. Puterea de cumpărare este un
indice care permite, de regulă, comparaţia în timp, de la o perioadă la alta, pentru
o ţară dată, sau în unele împrejurări chiar între ţări.
Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ
IPC = 1
I pr
34
2 13 T2 T3
unde:
IPC - indicele puterii de cumpărare
Ipr – indici de preţ
Pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri în situaţii diferite de timp
şi loc, avem nevoie de cantităţi diferite de monedă, întrucât conjunctura pieţei este
diferită, respectiv raportul cerere-ofertă variază în funcţie de mai mulţi factori.
Relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi o masă monetară fixă sau invers, dintre
cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare este reliefată de
fluctuaţiile de preţ. De exemplu, dacă în două momente succesive T şi T indicii
de preţ au fost I =1,11 şi I =1,66 faţă de perioada T’ =1, vom aprecia indici ai puterii
de cumpărare (IPC) diferiţi.
IPCT 2
IPCT3
= 1
1,11
= 1
1,66
= 0,90
= 0,60
Valorile 0,90 şi 0,60 exprimă, generalizat, ca indici, gradul de
depreciere monetară, ceea ce înseamnă că, puterea de cumpărare a monedei s-a
diminuat, în proporţiile respective, ca urmare a creşterii preţurilor.
Literatura de specialitate explică indicele ca fiind o cantitate care măsoară,
într-un mod sintetic evoluţia unei mărimi (sau ansamblu de mărimi) în timp sau în
spaţiu. Când este vorba de a măsura evoluţia unei mărimi simple, deci care se
exprimă printr-un număr unic, indicele reprezintă raportul între valoarea luată de
această mărime şi o altă valoare, fie aceea luată într-o perioadă anterioară –
denumită “perioada de bază a indicelui” -, fie aceea luată într-un alt loc geografic
ales ca referinţă (în cazul indicelui de preţ, de obicei o ţară). Practic însă, de cele
mai multe ori, se caută reprezentarea evoluţiei unui ansamblu de mărimi şi nu a
unei mărimi simple: de exemplu, se măsoară
35
evoluţia preţurilor unui ansamblu de produse sau de servicii, a producţiei
industriale sau a producţiei agricole dintr-o ţară etc. În acest caz, se reţine ca indice
o medie ponderată a indicilor elementari, care măsoară evoluţia diferitelor mărimi
simple ce compun mărimea complexă.
Practica utilizează în două planuri indicii de preţ:
a) Pe de o parte, indicii de preţ folosiţi sunt de trei tipuri:
- indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul
modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor. De exemplu,
cazul energiei electrice sau a combustibililor;
- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi
serviciile cele mai reprezentative ale economiei (exemplu: făina, metalele,
oţelul);
- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de
cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această
categorie sunt incluşi şi indicii preţurilor de consum care au o importanţă
deosebită prin construcţia lor la determinarea puterii de cumpărare.
b) Pe de altă parte în economie se stabilesc şi se urmăresc statistic mai multe serii
de indici: indicii preţului cu ridicata, indicii preţurilor de producţie, indicii
preţurilor de consum ş.a.m.d.
Indicii preţurilor de consum reprezintă, în toate ţările, indicele cel mai
utilizat pentru a exprima puterea de cumpărare întrucât are ca element de
referinţă preţul la consumator şi deci exprimă mai real puterea de cumpărare a
populaţiei. Indicele preţurilor de consum se deosebeşte de ceilalţi indici de preţ
pentru că preţurile de consum include impozitele indirecte sau taxele (ex.
T.V.A. – taxa pe valoare adăugată), care influenţează, în unele cazuri
semnificativ, puterea de cumpărare a populaţiei. Preţurile de consum sunt o
formă de expresie a preţurilor naţionale şi sunt deci influenţate de condiţii
36
specifice de formare, astfel ele exprimă şi măsura în care statul îşi propune să-
şi realizeze obiectivele şi gradul în care, prin politica fiscală, aceste sarcini
sunt transferate, prin preţ, asupra consumatorilor. Caracteristic acestui indice
este faptul că în fiecare ţară el se referă la un număr de produse sau servicii
considerate într-o anume pondere, astfel că indicele preţurilor de consum este
un “coş” bine structurat. Practica din ţările puternic dezvoltate evidenţiază prin
ponderile utilizate aspecte semnificative ale standardului de viaţă. De exemplu,
în Franţa, indicele preţurilor de consum stabilit în 1990 a luat în calcul 145.000
preţuri structurate pe 266 de poziţii, iar în Anglia indicele general al preţurilor
de consum stabilit în 1986 a avut în vedere 130.000 de preţuri aferente la 600
de poziţii.
Puterea de cumpărare a monedei este calculată la nivel naţional, iar pe plan
internaţional este adesea utilizată puterea de cumpărare a monedei pentru
fundamentarea economică a cursurilor de schimb.
Moneda emisă şi pusă actualmente în circulaţie pe plan naţional şi
internaţional are drept corespondent un etalon format din contribuţia bunurilor
şi serviciilor create în cadrul fiecărei ţări. Această multitudine de bunuri şi
servicii nu poate fi redată sub forma fizică a valorii de întrebuinţare care ar
corespunde la un moment dat unităţii monetare. Literatura menţionează în
acest context că, valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este
înmagazinată în dimensiunile cantitativ calitative ale valorilor de întrebuinţare
corespunzătoare puterii de cumpărare. În comparaţie cu etalonul aur, care era
cuantificat fizic printr-o cantitate de metal, etalonul putere de cumpărare apare
ca o noţiune abstractă, ce nu poate fi cuprinsă vizual, fiind o multitudine de
componente. Metodele practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a
monedelor şi pe
37
această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile multiple
ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.
A. La nivel naţional. Pentru aceasta se utilizează aşa numitul “coş” de bunuri,
în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie
de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă ar fi cazul să raportăm puterea
de cumpărare la un bun, atunci ar fi relativ simplu. De exemplu, puterea de
cumpărare se măsoară prin cantitatea din acel bun ce poate fi cumpărată cu
această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun “x” este echivalentă cu trei unităţi
monetare, valoarea reală a monedei este de 1/3 din acel bun, adică inversul
preţului monetar a bunului “x”. Dacă însă ne referim, cum este de fapt în
realitate, la toate bunurile, atunci trebuie să considerăm "coşul” ca un produs
nou, cu un preţ “P”, egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui
bun component, respectiv:
P = Ai . Pi
în care Ai – este ponderea fiecărui produs în total tranzacţii
Pi – este preţul monetar al produselor
Considerând didactic un “coş” format dintr-un număr de 15 produse
considerate reprezentative în cadrul tranzacţiilor interne ale unei ţări. Preţul se
exprimă în EURO sau dolari SUA şi poate fi apreciat fie preţul cu amănuntul,
fie cel cu ridicata, după cum urmează (Tabel 1.1):
38
Tabel 1.1: Exemplu coș de produse
Produsul Ponderea Preţ Valoare
(preţ x pondere)
1 0,05 123 6,15
2 0,08 451 36,08
3 0,08 478 38,24
4 0,12 451 54,12
5 0,05 451 22,55
6 0,07 459 32,13
7 0,10 78 7,80
8 0,05 45 2,25
9 0,07 758 53,06
10 0,01 99 0,99
11 0,07 4.562 319,34
12 0,05 145 7,25
13 0,05 554 27,70
14 0,08 458 36,64
15 0,07 547 38,29
TOTAL 1,00 x 682,50
Puterea de cumpărare a monedei este, potrivit celor menţionate mai sus
egală cu 1/682,50 unităţi monetare, respectiv cu o unitate monetară poate fi
39
cumpărată a 682,50-a parte din “noul produs” format în mod convenţional pe
bază de coş de 15 produse. Stabilirea valorii unei monede prin această
modalitate presupune a fi respectate două cerinţe concretizate în menţinerea
structurii coşului şi stabilitatea relativă a preţurilor componente. Referitor la
structura coşului de produse şi servicii, marea diferenţă este dată de cât trebuie
să fie alocat pentru hrană şi întreţinere. Astfel, în ţările slab dezvoltate sau în
curs de dezvoltare, această pondere ajunge să depăşească 80% şi prin urmare
un individ sau o familie nu mai are resurse sau are foarte puţine pentru a cheltui
pentru ridicarea standardului de viaţă, în timp ce ţările dezvoltate ponderea o
au cheltuielile alocate pentru menţinerea şi consolidarea prosperităţii întrucât,
în general, preţurile produselor şi serviciilor necesare pentru întreţinerea de zi
cu zi sunt foarte mari, iar puterea de cumpărare a monedei acestor ţări este mai
mare. În acest context, literatura de specialitate exemplifică ponderea
principalelor cheltuieli, în cadrul unui “coş de 1000 de puncte”, după cum
urmează:
1. Hrană …………………………………………..….. 167
2. Alimente în afara casei ………………………….. 46
3. Alcool şi tutun …………………………………….. 114
4. Cheltuieli privind locuinţa, încălzirea, lumina …. 218
5. Bunuri gospodăreşti ……………………………… 73
6. Servicii gospodăreşti …………………………….. 44
7. Îmbrăcăminte şi încălţăminte …………………… 74
8. Bunuri şi servicii personale ……………………… 38
9. Costuri de transport ……………………………… 149
10. Bunuri şi servicii pentru timpul liber ……………. 77
TOTAL 1000
40
Coşul de consum aferent tuturor familiilor este stabilit în procente, după
cum urmează în 12 capitole de cheltuieli:
1. Alimentaţie la domiciliu ............................................21,47
2. Tutun ........................................................................... 1,36
3. Îmbrăcăminte ............................................................... 7,93
4. Locuinţă, încălzire, lumină..........................................11,12
5. Echipament, întreţinerea locuinţei ................................ 8,39
6. Sănătate......................................................................... 8,30
7. Transport, telecomunicaţii ........................................... 18,67
8. Distracţie, cultură, învăţământ ....................................... 8,51
9. Igienă, articole personale ............................................... 4,60
10. Alimentaţia în afara domiciliului .................................. 6,87
11. Hotel, concedii .............................................................. 2,11
12. Servicii financiare, alte servicii ..................................... 0,67
TOTAL 100
B. La nivel internațional
Calculul puterii de cumpărare al monedei vizează calculul cursului
economic al monedei unei ţări în raport cu moneda altei ţări. În acest scop
cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a
mărfurilor comerciale de o ţară în tranzacţiile cu o altă ţară (i) utilizând
relaţia:
CRS = Ai . Cri
în care:
CRS = cursul real de schimb
41
i
Ai = ponderea produsului “i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei
ţări sau în totalul produsului social al ţării respective
Cri = cursul de revenire realizat la produsul “i” în relaţiile cu ţara de
referinţă
Cursul de revenire este raportul între preţul intern complet de export în
moneda naţională (ex. lei) pe unitate de produs şi preţul extern franco –
frontiera ţării (ex. România) obţinut pentru această unitate, exprimat în valută
(ex. dolari, EURO). Cursul de revenire este un indicator al rentabilităţii
exportului sau importului, indicând cheltuiala internă care se efectuează pentru
obţinerea unui dolar, EURO etc. Cu cât cursul de revenire este mai ridicat, cu
atât eficienţa exportului este mai redusă. Cursul de revenire poate fi calculat ca
raport al preţurilor interne din fiecare ţară pentru fiecare produs, după
formula:
Cri = PiA
PB unde
PiA şi PiB sunt preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a
ţărilor luate în analiză.
Din punct de vedere didactic pentru a explica modalitatea de calcul a
cursurilor, presupunem că A este întotdeauna ţara pentru care se calculează
cursul real al monedei sale în raport cu moneda din ţara de referinţă, ţara B, în
cazul nostru. Astfel:
- A şi B sunt ţările asupra cărora se face analiza;
- Ma şi Mb sunt etaloanele monetare ale celor două ţări;
- P1, P2, P3, P4, P5 sunt produsele luate în calcul pentru ţara A;
- P1, P2, P4, P5, P6 sunt produsele luate în calcul pentru ţara B;
42
Pentru a calcula cursul economic al monedei ţării A (Ma) în raport cu
moneda ţării B (Mb), determinăm cursul real al Ma în raport cu Mb folosind
ordonarea tabelară a datelor:
Tabel 1.2: Calculul cursului de revenire varianta 1
Nr
crt
Produse Preţ în Ma Preţ în Mb Curs de
revenire
% Media
ponderată
1 P1 456 145 3,14 0,24 0,75
2 P2 485 215 2,26 0,28 0,63
3 P3 650 498 1,31 0,15 0,20
4 P4 425 315 1,35 0,14 0,19
5 P5 452 256 1,77 0,19 0,34
TOTAL 1,00 2,11
Rezultatul poate fi interpretat astfel: pentru o unitate monetară a ţării B,
deţinătorul trebuie să cedeze 2,11 unităţi monetare ale ţării A.
Dacă vom calcula cursul economic al monedei ţării B (Mb) în raport cu
moneda ţării A (Ma), vom determina cursul real al Mb în raport cu Ma
ordonând datele astfel (Tabel 2.3):
43
Tabel 2.3: Calculul cursului de revenire varianta 2
Nr
crt
Produse Preţ în Ma Preţ în Mb Curs de
revenire
% Media
ponderată
1 P1 145 456 0,32 0,24 0,07
2 P2 215 485 0,44 0,28 0,12
3 P3 498 650 0,74 0,15 0,11
4 P4 315 425 0,57 0,14 0,10
5 P5 256 452 0,67 0,19 0,11
TOTAL 1,00 0,51
Rezultatul poate fi interpretat în felul următor: pentru o unitate monetară a
ţării A deţinătorii trebuie să cedeze 0,51 unităţi monetare ale ţării B.
Pentru a servi corect ca indicator de rentabilitate, cursul de revenire trebuie
calculat pe baza unor preţuri interne cât mai apropiate de valoare şi a unor
cursuri valutare fundamentate din punct de vedere economic (Cursul valutar
este sinonim cu cursul de schimb). În acest sens există două abordări:
a) cursul de revenire brut la export calculat după formula:
CR = P
Pext
în care:
CR = curs de revenire brut la export
P = preţul complet de export în lei
44
P ext = preţul extern al mărfii în valută, franco-frontiera ţării de unde se
face exportul
b) cursul de revenire net ce exprimă raportul dintre preţul intern complet
de export exprimat în moneda ţării respective, diminuat cu valoarea
materiilor prime şi materialelor exportabile şi a celor provenite din
import şi preţul extern obţinut franco-frontiera ţării exportatoare,
exprimat în valută.
Atât practica economică, dar mai ales literatura de specialitate, actualmente
discută problematica comportamentului cursurilor de schimb în funcţie de
diferenţa ce se impune a fi subliniată între:
- cursul nominal şi
- cursul real.
Cursul nominal este abordat ca un concept monetar care măsoară
preţurile relative pentru două monede naţionale, el având importanţă în
analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă şi echilibrarea
pieţelor pe termen scurt în care funcţionează regimul cursurilor flexibile
numite şi flotante. Menţionăm că, din punct de vedere calitativ există trei
noţiuni diferite:
- cursuri valutare stabile
- cursuri valutare fluctuante
- cursuri valutare flotante (flexibile)
În condiţiile Sistemului monetar internaţional care a fost aplicat între 1944
şi 1971, cursurile valutare (de schimb) au avut un caracter fluctuant, adică s-a
admis o mişcare limitată faţă de paritate. Prin paritate înţelegându- se raportul
dintre greutăţile în aur fin sau alt metal pur a două monede exprimate în acelaşi
conţinut (aur, argint). Limitele de fluctuaţie se cunosc
45
sub denumirea de limite de intervenţie, pe motivul că, respectarea lor
presupunea intervenţia pe piaţă a autorităţilor monetare, care este în general
banca naţională sau centrală. Practic, sistemul funcţiona astfel: dacă tendinţa
cursului valutar era de depăşire a uneia din limitele stabilite, autoritatea
monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta prea
solicitată sau invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Această intervenţie
instituţionalizată asigura echilibrul între cerere şi ofertă şi rămânea pentru un
timp între limitele admise. Acest sistem al cursurilor fluctuante a fost în
vigoare până în 1971. Începând cu 1973, principalele monede cu largă
circulaţie internaţională au fost scoase din sistemul cursurilor fluctuante şi
trecute la sistemul cursurilor flotante (flexibile) în cadrul căruia cursul valutar
se formează liber pe pieţele valutare în funcţie de cerere şi ofertă.
Actualmente, odată cu introducerea EURO, sfera valutelor s-a restrâns.
Cursul real măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale şi se
foloseşte pentru analiza evoluţiei comerţului exterior, a cererii şi ofertei reale,
a preţurilor. Prin utilizarea cursului real se poate stabili influenţa
devalorizărilor interne, fie ele libere, fie dirijate, asupra producţiei reale, asupra
cererii sau exportului. Veniturile din export, de exemplu, pot creşte substanţial
în termeni nominali, dar dacă costurile au crescut în aceeaşi măsură este
evident că, nu s-a schimbat nimic în ceea ce priveşte competitivitatea.
Cursurile de schimb exprimă preţul monedelor naţionale care se modifică
până la nivelul la care preţul mărfurilor similare din alte ţări este mai mult sau
mai puţin egal. Relaţia dintre preţurile mărfurilor comercializate în diferite ţări
şi cursul de schimb reprezintă conţinutul teoriei parităţii puterii de
cumpărare. Cursul real de schimb este o bună
46
aproximaţie pentru gradul de competitivitate – o creştere în termeni reali,
respectiv o apreciere a monedei naţionale duce implicit la determinarea
competitivităţii pe piaţa externă şi invers.
În practică, teoria parităţii puterii de cumpărare este aplicată cu ajutorul
unui indice specific, numit de deflaţie, exprimat în preţuri de consum sau
preţuri de producţie. Deflaţia este definită ca o politică de restrângere a cererii,
care urmăreşte frânarea creşterii preţurilor sau provocarea scăderii acestora.
Politica deflaţionistă atenuează sau lichidează inflaţia, dar şi încetineşte,
temporar, ritmul dezvoltării economice. Deflaţia se poate realiza fie prin
comprimarea semnelor fiduciare şi, mai ales a biletelor puse în circulaţie, fie
prin reducerea creditelor sau prin creşterea taxei scontului.9
Abaterile cursurilor reale de schimb de la nivelul parităţii puterii de
cumpărare se datorează atât unor cauze structurale, cât şi celor conjuncturale,
tranzitorii. În grupa cauzelor structurale sunt cele care determină schimbări în
preţurile relative de echilibru, cum ar fi progresul tehnic, productivitatea,
creşterea economică etc. Cauzele tranzitorii sunt cele legate de vitezele cu
care au loc ajustările spre echilibru pe diferite pieţe de bunuri sau de capitaluri.
Abaterile de la paritatea puterii de cumpărare apar ca urmare a diferenţelor de
ritm în ajustarea cursurilor de schimb comparativ cu preţurile şi salariile.
9 Scontul este operaţiunea prin care o bancă comercială primeşte un efect de comerţ (cambie) de
la beneficiar înainte ca acesta să fi ajuns la scadenţă. Depunătorul cambiei primeşte de la bancă
suma înscrisă pe cambie, mai puţin dobânda (taxa scontului) calculată de la scontare până la
scadenţă, când debitorul plăteşte suma respectivă. Banca comercială va reesconta cambia la
banca centrală şi astfel îşi va reînnoi lichidităţile de la banca centrală. În măsura în care taxa
(rata) scontului reprezintă preţul la care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de
efecte, este normal ca autorităţile monetare să o supravegheze şi să acţioneze periodic asupra
nivelului acesteia. De aceea, băncile centrale fixează taxa scontului central în funcţie de
“impulsurile” pe care doresc să le imprime pieţei monetare.
47
În concluzie, determinarea puterii de cumpărare, interne şi externe, se
confruntă cu o serie de dificultăţi referitoare la corectitudinea indicelui
preţurilor, structura coşului, perioada aleasă şi cursul valutar.
1.8 . UNITATEA MONETARĂ
Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor
monetare naţionale. Această definire s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care
a fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente
caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară şi cursul de schimb.
a. Valoarea paritară. În cadrul sistemelor monetare bazate pe aurul
monedă şi ulterior pe aur-devize, valoarea paritară este definită invariabil prin
cantitatea de metal preţios care se atribuie prin lege unei unităţi monetare.
Exemplu: $ SUA era definit până în 1933 printr-un conţinut de 1,50463 grame aur,
pentru ca în 1934 în urma devalorizării să se stabilească la 0, 888671 grame aur,
menţinut până în 1971. De asemenea, leul de aur instituit prin legea din 1867 ca
unitate monetară naţională, era definit prin 290 miligrame aur fin, pentru ca în
urma stabilizării monetare din 1929 conţinutul să fie fixat la 9 miligrame aur fin.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize a existat posibilitatea definirii
valorii paritare şi altfel decât printr-o cantitate de aur. Exemplu: prin statutul din
1944 al FMI s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a
monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea la conţinutul valoric
al unei alte monede naţionale care îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în
cadrul Sistemului Monetar Internaţional.
48
Statutul modificat al FMI prevede posibilitatea definirii valorilor paritare
prin raportarea la DST (Drepturi Speciale de Tragere). Definirea în DST a
valorilor paritare presupune luarea în considerare a unui coş de monede.
În toate aceste trei situaţii, ceea ce s-a modificat a fost etalonul monetar,
numitorul comun, respectiv modalitatea de definire a valorii paritare. În schimb,
exprimarea valorică a monedelor naţionale consemnată, de altfel în normele
monetare a fost menţinută ca element constitutiv al sistemelor monetare.
Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială întreprinsă prin lege de
autorităţile monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea
(revalorizarea) conţinutului în aur al monedelor naţionale.
Începând cu anii 1973 – 1974, majoritatea ţărilor renunţă la valorile
paritare. Această decizie a fost luată datorită escaladării contradicţiei care exista
între rigiditatea lor, modificările intervenind la intervale mari de timp şi variaţia
continuă a valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare. Ele au fost
menţinute pentru simplul motiv că un sistem monetar stabil avea nevoie de un
punct fix de referinţă pentru orientarea cursurilor de schimb. Odată, însă, cu
trecerea la cursurile flotante şi cu generalizarea lor, acest principiu de funcţionare
al organizării monetare devine inutil, renunţându-se de fapt la exprimarea în aur a
unităţilor monetare naţionale.
Unele ţări au încercat, înainte de a renunţa la valorile paritare fixe, să
adapteze mărimea lor la realitate, introducând în practica monetară valorile
paritare variabile (glisante) şi mobile. În primul caz, s-a procedat la ajustarea
periodică la intervale scurte de timp a conţinutului valoric al monedelor în funcţie
de cotaţia lor liberă pe piaţă. În al doilea caz, soluţia constă în modificarea anuală
a conţinutului valoric al monedei în cauză în raport de tendinţele pieţei.
49
În cazul mecanismului monetar actual, bazat pe puterea de cumpărare, atât
pe plan naţional, cât şi internaţional, aurul a fost demonetizat. În condiţiile create
de noul etalon, monedele naţionale îşi îndeplinesc funcţiile monetare şi circulă prin
raportarea directă a acestora în funcţie de puterea lor de cumpărare. Practica
monetară a impus treptat definirea unităţii monetare prin puterea sa de cumpărare,
aceasta jucând rolul de etalon monetar. Mecanismele actuale de evaluare a
monedelor în circuitul lor naţional şi internaţional utilizează în exclusivitate
puterea de cumpărare pentru definirea unităţilor monetare, respectiv pentru
stabilirea raporturilor valorice dintre ele.
b. Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi
monetare. Stabilirea raportului valoric, între două unităţi monetare, adică a
parităţii monetare, era posibilă numai în condiţiile în care fiecare din cele două
monede avea o valoare paritară. Deci, paritatea se exprima ca raport între valorile
paritare şi a cunoscut mai multe forme în funcţie de modul de definire a
elementelor care o determinau, astfel:
- În cazul în care valorile paritare erau definite invariabil printr-o cantitate
de aur, paritatea obţinută prin raportul dintre ele se numea paritate aur sau
metalică şi reprezenta, de fapt, cursul oficial (paritar) dintre două monede.
Exemplu: pornind de la valorile paritare ale ₤ (2,48828 grame aur) şi $ SUA
(0,888671 grame aur) existente în vigoare la 18 septembrie 1949, se poate
determina paritatea dintre cele două monede, astfel:
2,48828 0,888671
= 2,80 $/₤ sau = 0,357143
₤/$
0,888671 2,48828
50
şi care reprezenta, aşa cum am arătat, cursul oficial dintre ₤ şi $.
- dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau exprimate într- o
valută (de regulă $ SUA), prin raportarea lor rezultă paritatea valutară. Exemplu:
cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966) între
$ şi alte două monede erau de:
1$ = 180 franci congolezi;
1$ = 10 rupii indiene.
- valorile paritare ale celor două monede în $ SUA:
1 franc congolez = 0,00555 $ SUA;
1 rupie indiană = 0,10 $ SUA.
- paritatea valutară dintre cele două monede:
0,10
0,00555
0,00555
0,10
= 18 franci congolezi / 1 rupie indiană sau
= 0,0555 rupii / 1 franc congolez.
- în situaţia a treia şi ultima, în care monedele îşi definesc valoarea
paritară în DST, paritatea dintre ele se numeşte paritate DST.
c. Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se
realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime,
paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare au
fost menţionate, aşa cum am arătat, în condiţiile etalonului aur (cu variantele sale)
multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se
51
în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). Cursul reprezintă, deci, preţul unei
monede (naţională sau internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care se
compară valoric.
În perioada de aplicare a etalonului de aur, comparaţia unităţilor monetare
se realiza, deci, prin raportarea la o altă monedă ($ SUA). În cadrul sistemelor
monetare actuale comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor
monetare intrate în raportul de schimb. Conţinutul actualului etalon, mult mai
complex, de altfel, şi imposibilitatea dimensionării puterii de cumpărare printr-o
singură unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat reconsiderări
majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb.
După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa-
numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs
înlocuind cursul oficial (la paritate). În prezent, acest curs este cunoscut sub forma
parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în explicarea
cursului pieţei, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.
52
Capitolul 2. PRINCIPALELE ORGANISMELE MONETARE
ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE
2.1. CADRUL ORGANIZATORIC ACTUAL
Sfârşitul celui de al doilea război mondial a relevat necesitatea găsirii unui
etalon valutar solid sau a unei valute internaţionale, precum şi a unui organism
internaţional deziderat realizat parţial prin Conferinţa de la Bretton Woods (SUA-
1944), organizată sub egida O.N.U., la care s-au pus bazele noului Sistem
Monetar Internaţional (F.M.I.), având ca centru instituţional două organisme
financiar-valutare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca
Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.).
F.M.I. a fost conceput ca o instituţie pentru promovarea cooperării
monetare între ţările membre şi crearea unei stabilităţi valutare, stabilirea unui
sistem multilateral de plăţi internaţionale, echilibrarea balanţei de plăţi ale ţărilor
membre etc.
B.I.R.D. s-a constituit ca un organism de tip nou, destinat: finanţării
investiţiilor în ţările membre, acordarea de împrumuturi pentru reconstrucţie şi
dezvoltare. Ulterior, prin înfiinţarea a două instituţii specializate, şi anume:
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.) şi Corporaţia Financiară
Internaţională (C.F.I.), cele trei bănci au constituit un grup de bănci interconectate,
cunoscute sub numele de Bancă Mondială.
Dacă activitatea monetar-financiar internaţională, se desfăşoară în jurul
acestor două instituţii centrale, varietatea problemelor şi a situaţiilor din diferite
ţări a făcut necesară intervenţia şi înfiinţarea şi a altor instituţii de profil, care
completează cadrul organizatoric al acestei activităţi modernizându-se totodată, o
mai veche instituţie financiar-monetare cu băncile centrale europene i-a impus
numele de bancă a băncilor.
53
Sistemul Monetar European (S.M.E.) constituit în 1979 preconiza
intervenţii asupra cursurilor valutare, prin facilităţi de credite, în vederea stabilităţii
acestora, în acest sens creându-se Fondul European de Cooperare Monetară
(F.E.C.O.M.) prin mobilizarea unei părţi a rezervelor valutare ale ţărilor
participante, băncile centrale participante SME fiind obligate să depună 20% din
deţinerile lor în aur primind echivalentul lor în ECU (unitate de cont a SME, a
cărei valoare se determină prin coşul valutar a monedelor ţărilor membre).
2.2 FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL
F.M.I. s-a înfiinţat oficial la 27 septembrie 1945, după ratificarea
acordurilor de la Bretton Woods şi comunicarea parităţilor de către fiecare stat
membru fondator; a început să activeze la 1 martie 1947; a fost întemeiat pentru a
ajuta ţările slab dezvoltate, dar apoi s-a transformat într-o instituţie de intervenţie
monetară la discreţia statelor celor mai puternice din Occident a
„grupului celor zece” şi în primul rând a S.U.A.
F.M.I. nu este o bancă. Fondul foloseşte în operaţiunile lui numai capitaluri
proprii rezultate din totalitatea cotelor vărsate de membrii; el nu poate împrumuta
capitaluri străine pe pieţele financiare.
Organism interstatal, jucând un rol major în lumea contemporană în
sprijinul ţărilor care se confruntă cu dificultăţi economice. FMI are în prezent
148 ţări membre (România din 1972) şi vizează următoarele obiective: promovarea
cooperării monetare internaţionale; facilitarea desfăşurării echilibrate a
schimburilor internaţionale; evitarea manipulării cursurilor valutare în scopuri
incorecte; eliminarea restricţiilor valutare, care frânează dezvoltarea comerţului
internaţional etc.
54
Organismele de conducere ale FMI sunt: Consiliul guvernatorilor (format
din reprezentanţii ţărilor membre), Consiliul administratorilor (din 21 de
membri), Directorul General (ales prin consens). Elementul de bază al FMI îl
constituie cotele parte, ce reprezintă fondurile pe care statele membre se obligă să
le pună la dispoziţia acestuia, cote care determină şi numărul de voturi de care
dispun ţările membre, precum şi nivelul împrumuturilor. Ţara membră care are un
deficit ce nu poate fi acoperit din propriile rezerve monetare internaţionale poate
apela la împrumuturi FMI, cedând în schimb moneda proprie. În prezent, FMI
exercită o fermă supraveghere a politicii valutare ale membrilor săi şi elaborează
orientări specifice pentru a-i ghida pe membrii săi în privinţa acestor politici.
Cotele părţi se varsă în proporţie de 25% în DST sau valute convertibile,
iar 75% în moneda naţională, acestea devenind proprietatea Fondului, fiind
utilizate în conformitate cu dispoziţiile statutare. Ţările membre beneficiază,
pentru acoperirea eventualelor necesităţi, de trageri pe tranşe şi de un acord de
credit special numit stand-by (de susţinere), în baza căruia beneficiarul dispune de
o linie de credit.
În 1969, FMI a emis un instrument nou de tragere, numit drepturi
speciale de tragere (DST), activ de rezervă pusă la dispoziţia băncilor centrale
de către FMI prin sistemul alocărilor şi reprezentând, implicit, un instrument de
plată internaţional. DST nu era un instrument monetar efectiv, ci o unitate de
cont de tip coş valutar, format din 5 monede de largă audienţă internaţională:
dolarul american, marca germană, francul francez, yenul japonez şi lira sterlină.
DST sunt unități monetare de cont care au funcția de echilibrare a lichidității
pe plan international, emise de FMI. DST face parte din categoria monedelor
internaționale, dar nu pot fi utilizate ca mijloc de plată direct, ci prin
convertibilitate ȋn alte valute, având o circulație limitată la autoritățile monetare
55
: FMI, bancile centrale, BRI. Emisiunea de DST este determinată de analize
privind volumul comerțului internațional, structura acestuia, situația balanțelor de
plăți externe ale țărilor membre ale FMI și mărImea rezervelor valutare. DST se
emit numai sub forma banilor de cont, emisiunea de DST este cuantificată pe baza
studiilor efectuate de FMI și repartizată ȋn contul țărilor membre ȋn funcție de
mărimea cotelor de participare ale acestor țări la constituirea resurselor fondului
monetar. Tările care primesc alocări de DST ȋn baza emisiunilor realizate pot
utiliza sumele respective printr-un mecanism specific, denumit mecanismul DST
ȋn vederea obținerii unor ȋmprumuturi ȋn valută de la țările membre cedând suma
echivalentă ȋn DST. Această monedă internatională, DST, are urmatoarele
funcții:
-mijloc de rezervă, alături de rezervă de valute, rezervă de aur, poziția
de rezervă la FMI,
-mijloc de evaluare (fiind un etalon al prețurilor), mijloc de creditare,
-mijloc de plată (numai ȋn relațiile dintre țările membre ale FMI, ȋntre
acestea și deținătorii autorizați de fond, ȋntre țările membre și FMI).
DST se utilizează ca:
- etalon monetar;
- instrument de rezervă;
- mijloc de plată pentru anumite operațiuni ȋntre FMI și membrii săi;
- mijloc de procurare de monede naionale convertibile.
Indeplinirea unora din aceste funcții este condiționată de volumul alocărilor de
DST, decizia de emisiune bazându-se pe nevoile de creștere a lichidității
internaționale pe termen lung. O țară care primește DST le poate utiliza pentru:
mărimea, corespunzător cotei alocate, a rezervei ei monetare oficiale; procurarea
directă sau indirectă (prin intermediul FMI și la indicația acestuia) a unei monede
convertibile emisă de o altă țară membră la fond; plata de dobânzi
56
și comisioane; emiterea de valori mobiliare pe termen lung și garantarea unor
obligații financiare etc.
Utilizările practice ale DST. Cel mai frecvent Drepturile Speciale de Tragere
sunt folosite ȋn următoarele operațiuni:
· Obținerea de valute prin tranzacții bazate pe acord direct ȋntre membri, chiar și
atunci când nu este necesară finanțarea balanței de plăți. Orice valută se poate
obține contra DST, schimbul efectuându-se la cursul zilnic al acestuia.
· Incheierea de acorduri "swap" prin care un membru poate transfera altuia DST
ȋn schimbul altui activ de rezervă, cu excepția aurului, cu obligația de a restitui
valuta la o dată viitoare și la un curs stabilit de comun acord.
· Efectuarea de operatiuni "forward" prin care o țară membră a FMI poate vinde
sau cumpara DST cu obligația plății la o dată viitoare ȋn schimbul oricăror active
monetare, cu excepția aurului, la un curs la termen previzionat ȋn momentul
ȋncheierii tranziției.
Extinderea ȋn viitor a operațiunilor cu DST pornește de la necesitatea
creșterii rolului lor ȋn cadrul sistemului monetar internațional și a ȋnlocuirii treptate
a monedelor naționale din funcțiile lor internaționale. O asemenea perspectivă este
posibilă dacă avem ȋn vedere avantajele care le oferă calitatea sa de instrument
monetar și anume: grad de stabilitate mult mai ridicat decât cel al monedelor
naționale; emisiunea lui nu conduce la apariția deficitelor de balanță de plăți și nici
la propagarea fenomenelor monetare negative de pe piețele naționale pe plan
internațional; o dozare conștientă a emisiunilor de DST ȋn funcție de nevoile
efective de lichiditate și un control strict din partea FMI; nu are ca efect
imobilizări de active monetare comparativ cu alte tipuri de rezerve (aur, monede
naționale), DST atribuindu-se gratuit.
Paralel cu aceste avantaje exista, in prezent, anumite limite ȋn sporirea
rolului lor ȋn cadrul sistemului, determinate de faptul ca DST nu indeplinește
57
toate funcțiile monetare și nu circulă decât ȋntre autoritățile monetare. La acestea
se adaugă criteriul actual de repartizare a alocărilor de DST ȋn funcție de cotele
de participare și că poate fi supus unor presiuni inflaționiste sau deflaționiste dacă
deciziile de emisiune ale FMI se bazează pe unele evaluari eronate.
DST au fost definite până la data de 1 Octombrie 2016 ca un coş de
valute ce a constat în Euro, Yen Japonez, Dolar U.S.A şi Lira sterlină.
Compoziţia coşului este revăzută la fiecare 5 ani de către un comitet executiv,
pentru a se asigura reflectarea importanţei fiecărei valute în sistemul financiar şi
de comerţ internaţional. La revizuirea din Noiembrie 2005, ponderea valutelor
în coşul DST a fost evaluată pe baza valorii exporturilor de bunuri şi servicii şi
pe baza rezervelor deţinute de către ţările membre FMI.
Ȋncepând de la 1 Octombrie 2016, FMI a determinat cele 5 monede în
funcţie de care va fi stabilit coşul DST precum şi ponderile valutelor în coş.
Acestea sunt: yuanul cu o pondere de 10,92% în DST, dolarul de 41,73%, euro de
30,93%, yenul japonez de 8,33%, iar lira sterlină de 8,09%. Așadar moneda
chinezească (Yuanul) a fost introdusă ȋn acest coș, ca o recunoaștere a puterii
financiare a Chinei.
Datorită crizelor economice din ultima perioadă şi a devalorizării dolarului
există opinii potrivit cărora această monedă să fie înlocuită cu DST. Astfel,
Drepturile speciale de tragere (DST) ale Fondului Monetar International (FMI) ar
putea deveni, pe termen lung, moneda globală pentru rezervele valutare
Activitatea FMI este de trei tipuri. Supravegherea implică monitorizarea
evoluțiilor economice și financiare și furnizarea de consiliere, ȋn special ȋn scopul
prevenirii crizelor. Fondul ȋmprumută, de asemenea, țările cu dificultăți ȋn balanța
de plăți, pentru a asigura finanțare temporară și pentru a sprijini
58
politicile ce țintesc corectarea problemelor. Imprumuturile pentru țările cu venituri
mici sunt destinate reducerii sărăciei. A treia atributie a Fondului este asistența
tehnică pe care o furnizează țărilor și formarea de personal ȋn această arie de
expertiză. FMI are, de asemenea, un rol important ȋn lupta ȋmpotriva spălării
banilor și contraterorism.
România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din anul
1972,(Sursa BNR) având în prezent o cotă de participare de 1 030,2 milioane DST
(0,43% din cota totală).
2.3. BANCA MONDIALĂ
Banca Mondială este cea mai mare instituţie de finanţare a dezvoltării din
lumea întreagă. Grup de trei bănci (BIRD, AID, CFI), Banca Mondială acordă
împrumuturi pentru ţările din Europa şi Asia Centrală.
BIRD (Banca internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare) este un
organism financiar interstatal, cu o funcţie complementară aceleia a FMI, având
un rol proeminent în finanţarea şi promovarea dezvoltării economice a ţărilor
membre, prin acordarea de împrumuturi pentru investiţii, în vederea realizării unor
proiecte economice şi prin realizarea de licitaţii internaţionale pentru adjudecarea
de către ţările membre a lucrărilor finanţate de bancă. Beneficiul realizat de BIRD
se reinvesteşte în împrumuturile acordate ţărilor în curs de dezvoltare.
S-a hotărât să se înfiinţeze la Conferinţa de la Bretton Woods şi şi-a început
activitatea la Washington în iunie 1946.
AID (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare) acordă împrumuturi
foarte avantajoase, denumite credite pentru a le diferenţia de împrumuturile BIRD,
uneori fără dobândă, pe termene foarte lungi (<50 ani), creându-le ţărilor
solicitante posibilităţi de redresare economică.
59
CFI (Corporaţia Financiară Internatională) completează operaţiunile BIRD
pentru sprijinirea întreprinderilor particulare din ţările membre în curs de
dezvoltare, asigurând un sprijin complex (financiar, juridic, tehnic) necesar
creşterii sectorului privat.
În cazul BIRD, capitalul este format prin subscrierile ţărilor membre (din
care numai 10% efectiv vărsat), însă cea mai mare parte din fonduri se constituie
prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi bonuri de tezaur pe piaţa financiară
internaţională şi din credite pe termen scurt, mediu şi lung.
În ceea ce priveşte destinaţia, aceste fonduri sunt orientate spre
împrumuturi pe termen lung (15-20 ani) pentru realizarea proiectelor de investiţii,
cu respectarea unor condiţii riguroase privind utilizarea şi garantarea lor.
Pe lângă împrumuturile directe, BIRD desfăşoară şi programe de
refinanţare, fondurile sale fiind asociate cu cele furnizate de alte instituţii
financiare pentru finanţarea proiectelor şi programelor specifice ţărilor membre.
2.4 BANCA EUROPEANĂ DE RECONSTRUCŢIE ŞI
DEZVOLTARE
BERD este o instituţie financiară cu sediul la Londra, fiind creată în 1989,
în cadrul Consiliului European de la Strasbourg.
Îmbinând rolul de organism financiar internaţional cu cel al activităţii unei
bănci de afaceri, această bancă îşi propune să supravegheze privatizările,
fuzionările, achiziţionările în toate ţările Europei Centrale şi de Est, sprijinind
îndeosebi obiective publice, destinate dezvoltării, precum şi extinderea sectorului
privat, încurajând, totodată, ţările occidentale să investească în Europa de Est.
60
Membrii fondatori sunt 40 de ţări (printre care şi România) şi organisme
financiare (Banca Europeană de Investiţii şi Comisia Executivă). Membrii BERD
sunt obligaţi să verse în 5 ani 30% din capital, moneda de lucru este ECU, însăţi
contribuţiile membrilor în dolari sau yeni.
2.5 CREAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI MONETAR
EUROPEAN
Dificultăţile legate de fluctuaţiile cursului valutar, au condus autorităţile
monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul
European de la Copenhaga, din 7-8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6-7 iulie,
acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul
European , în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la
12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,
Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi
pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum si pe un
mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
• Denumirea monedei de ECU provine de la denumirea engleză European
Currency Unit şi evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a
circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată numai marilor
demnitari.
• Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor
participante la sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul
PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.
• Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea
unui curs central denumit “pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de
61
fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era de ±
2,25%.Aceste fluctuaţii au luat numele de „şarpe valutar”
• Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ± 6% până în
ianuarie 1990. Lira sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în
octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992.
• Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb
trebuiau să definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce
aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală,
o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci
centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monede
se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit
între băncile centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte
bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile.
Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre
ele sumele în ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor
constituite la acest fond.
• Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a
constituit un organism de compensare miltilaterală între băncile centrale europene,
prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era
reprezentată de 20% din rezervele în aur şi $ ale ţărilor respective.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în
care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia
oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de
divergenţă, sau semnal de alarmă.
62
• Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au
manifestat în anii 1992 şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină
părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi peseta.
Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane;
marca germană, al cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele
europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost “beneficiara”, pe termen scurt, a crizei
monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez au
condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de fluctuare la
± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb
între monedele europene.
• Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate,
comparativ cu mecanismul “şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a
cursului şi prin intervenţia fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.
Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de
fiecare dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri.
De exemplu în perioada aprilie 1986 – ianuarie 1987, cursul ECU faţă
de $ s-a modificat astfel:
- 1 ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986)
- 1ECU = 0,90039 $ (aprilie-august 1986)
- 1 ECU = 1,01564 $ (august-ianuarie 1987)
- 1 ECU = 1,08643 $ ( după ianuarie 1987).
◆ Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare
Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media
puterilor de cumpărare ale monedelor utilizate.
Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare a
monedei sale, un curs faţă de ECU, denumit curs central.
63
Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale,
fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă, puteau
fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ± 2,25%. Valoarea exactă a ECU se
determina zilnic de către o comisie special desemnată în acest sens.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile
comunitare în următoarele scopuri:
◆ pentru stabilirea bugetului;
◆ pentru exprimarea tarifelor vamale;
◆ pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor
private sau publice.
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:
◆ monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
◆ bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
◆ bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
◆ instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între
autorităţile monetare.
Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani.
În tabelul următor (Tabelul 2.1) se prezintă ponderile în ECU ale monedelor, în
diferite momente, de la înfiinţare, până în 1994, evidenţiindu-se şi momentele de
intrare sau ieşire din sistem a unora dintre ele.
64
Tabel 2.1: Evoluția compoziţiei ECU
Moneda
componen
tă
13.03
1979
17.09
1984
21.09
1989
08.10
1990
17.03
1994
Curs central
faţă de
ECU/1994
DM 33 % 32,5 % 30,5 % 30,36 % 32,32% 1,9496
FF 19,8 % 19,8 % 19,4 % 19,33 % 20,27% 6,5388
₤ 13,3 % 15 % 12,1 % 12,6 % 11,45% 0,7867
Lira
italiană 9,5 % 10,2 % 9,9 % 9,87 % 7,96% 1793,19
Gulden
olandez 10,5 % 10,1 % 9,6 % 9,87 % 10,13% 2,1967
Franc
belgian 9,6 % 8,5 % 8,1 % 8,09 % 8,30% 40,2123
Coroană
daneză 3,1 % 2,7 % 2,5 % 2,52 % 2,62% 7,4367
₤
irlandeză 1,1 % 1,2 % 1,1 % 1,11 % 1,07% 0,8086
Drahme
greceşti
0,8 % 0,70 % 0,51% 264,513
Peseta
spaniolă
5,2 % 5,15 % 4,34% 154,250
Escudo
portughez
0,8 % 0,78 % 0,70 % 192,854
100% 100% 100% 100% 100% 100%
Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune
Monetară în Europa. Aceasta a fost din punctul de pornire al Tratatului de la
65
Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul de orientare spre o
monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale SME
s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în aprilie 1988,
Consiliul European solicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors,
să “studieze şi să propună etapele concrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni
economice şi monetare”.
• Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:
a) O primă soluţie constă în menţinerea în sistem a unor diferite monede
naţionale, între care să se stabilească raporturi de schimb, definitiv fixe.
b) Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie utilizată
o monedă comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii
Britanii care considera că moneda ECU i-ar putea reveni un astfel de rol.
c) Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.
Astfel, din raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia înfăptuirea
monedei unice trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:
• prima etapă îşi propune ca obiectiv “sporirea performanţelor
economice şi monetare în cadrul instituţional existent”. În ceea ce
priveşte domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea unificării
pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;
• a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi
înfiinţarea unor noi instituţii europene, din care, Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC);
• pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe,
transferarea competenţelor băncilor centrale către SEBC şi înfiinţarea
monedei unice.
66
◆ Acordul de la Maastricht
În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o întâlnire
europeană la care se formulează termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat
în vigoare de la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de “Uniune
Europeană” (UE), care reuneşte.
a) Comunitatea Europeană
b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate
c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie
◆ Tratatul cuprinde 2 părţi:
• o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare
• o parte consacrată realizării uniunii politice
◆ Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii
monetare sunt:
• sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în
competiţie, iar cea mai stabilă dintre ele va fi preferată în
tranzacţiile internaţionale;
• diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb
implică o alocare mai eficientă a resurselor în cadrul uniunii;
• reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate
costuri legate de conversiune sau acoperirea riscului de
schimb);
• îmbunătăţirea competitivităţii;
• sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o
singură rată a inflaţiei) comparativ cu 15, cât reprezintă
numărul ţărilor membre ale SME;
• scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.
67
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice
şi Monetare în 3 etape:
1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru
liberalizarea mişcării capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de
convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiune sănătoasă
a finanţelor publice.
2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor
instituţii premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat
Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul
de a întări cooperarea între băncile centrale şi de a asigura coordonarea
politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un Comitet Monetar,
care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a ţărilor membre.
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European
a fost desfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a
înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.
• Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de
îndeplinirea unor criterii de convergenţă, astfel:
1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale
media ratei inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale U.E. cu cele mai stabile
preţuri;
2) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din P.I.B.-ul fiecărei ţări;
3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din P.I.B.-ul
acesteia;
4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale
faţă de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;
68
5) ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (± 2,25%
faţă de ECU), prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie
integrată în SME de cel puţin doi ani. Modul de îndeplinire de către statele
U.E. a criteriilor de convergenţă stipulate în Tratatul de la Maastricht, pentru anul
1997, se prezintă astfel (Tabel 2.2):
Tabel 2.2 : îndeplinirea de către statele U.E. a criteriilor de convergenţă
Ţara Inflaţia Deficit public
(% din P.I.B.)
Datoria publică
(% din P.I.B.) SME Dobândă
Belgia 1,6 3,3 130,6 da 6,7
Danemarca 2,2 1,4 70,2 da 7,4
Germania 1,3 4,0 60,8 da 6,3
Grecia 8,4 7,9 110,6 nu 15,1
Spania 3,8 4,4 68,7 da 9,5
Franţa 2,1 4,0 56,4 da 6,6
Irlanda 2,1 1,6 74,7 da 7,5
Italia 4,7 6,6 123,4 nu 10,3
Luxemburg 1,3 - 0,9 7,0 da 7,0
Olanda 1,2 2,6 78,7 da 6,3
Austria 1,7 4,3 71,7 da 6,5
Portugalia 3,0 4,0 71,7 da 9,4
Finlanda 0,9 3,3 61,3 da 7,4
Suedia 1,6 3,9 78,1 nu 8,6
Marea Brit 3,0 4,6 56,3 nu 8,0
U.E. 2,7 4,4 73,5 - 7,6
Referinţe 2,6 3,0 60 da 8,7
69
Datele din tabel evidenţiază următoarele aspecte:
• Statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa,
Italia, Spania, Belgia, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.
• Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la Uniunea
Europeană Monetară în faza iniţială, iar Grecia, deşi nu a îndeplinit criteriile de
convergenţă, le-a indeplinit în anul 2001. Conform unui protocol anexat la Tratatul
de la Maastricht, Marea Britanie beneficiază de clauză de opţiune, conform căreia
poate trece la cea de a treia etapă când consideră că e cazul.
• Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin
referendumul organizat, populaţia şi-a exprimat dezacordul cu privire la acest
tratat. În urma refuzului, Consiliul European a luat act de neparticiparea acestei
ţări.Alte state, precum Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovacia şi Cipru sunt
avute în vedere pentru lărgirea U.E., până la integrarea completă în U.E.M.,
întrucât moneda EURO îndeplineşte un rol important în economia lor
• 2.6. MONEDA EURO. AVANTAJE ŞI INCONVENIENTE
◆ Lansarea monedei EURO
• Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea
monedei unice “EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii
paşi:
faza 1: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări
membre UE, acelea care au îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul ’97.
faza a II-a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale
Europene, s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au
aderat. Moneda EURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial,
EURO este admisă doar ca monedă scripturală; plăţile cash continuă să
70
se realizeze în monedele naţionale. EURO se utilizează şi în cadrul
împrumuturilor publice.
faza a III-a: a debutat la 1 ianuarie 2002 prevedea punerea în circulaţie a
biletelor şi a monedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale
timp de 6 luni.
faza a IV-a: s-a derulat după 1 iulie 2002, când EURO a devenit singurul mijloc
de plată.
De la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în contracte şi alte
instrumente juridice au fost înlocuite cu EURO, utilizându-se pentru conversie,
raportul 1/1 (! ECU = 1 EURO);
◆ Efectele introducerii monedei EURO
Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1
ianuarie 1999. Tot de la această dată tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile
centrale se fac în EURO. Toate pieţele de capital ale statelor participante îşi
operează operaţiile în noua monedă. Guvernele utilizează EURO pentru stabilirea
noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea EURO încă de la
începutul procesului datorită beneficiilor care sunt multiple:
eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;
• transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu privire
la vânzări şi servicii;
• standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.
• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale,
permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursului de
schimb;
• dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale
pe plan intracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate la
200 miliarde de dolari.
71
Capitolul 3. INSTITUȚIILE DE CREDIT
Conform ordonanţei de urgenţă 99/2006 privind instituțiile de credit și
adecvarea capitalului, instituție de credit ȋnseamnă:
a) o entitate a cărei activitate constă ȋn atragerea de depozite sau de alte fonduri
rambursabile de la public și ȋn acordarea de credite ȋn cont propriu;
b) o entitate, alta decât cea prevazută la lit. a), care emite mijloace de plată ȋn
formă de monedă electronică.
Moneda electronică - valoare monetară reprezentând o creanță asupra
emitentului, care ȋndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a) este stocată pe un suport electronic;
b) este emisă ȋn schimbul primirii de fonduri a căror valoare nu poate fi mai
mică decât valoarea monetară emisă;
c) este acceptată ca mijloc de plată și de alte entități decât emitentul
Pentru a se înregistra ca şi instituţie de credit agentul economic trebuie să se
adreseze Băncii Naţionale a României care este autoritatea competentă cu privire
la reglementarea, autorizarea si supravegherea prudenţială a institutiilor de credit.
Instituțiile de credit, persoane juridice romane, se pot constitui și functiona cu
respectarea dispozițiilor generale aplicabile instituțiilor de credit și a cerințelor
specifice prevăzute în legislaţie, în una din următoarele categorii:
a) bănci;
Băncile – joacă rolul de intermediari financiari principali în relaţiile economisire
– investire, relaţie decisivă pentru creşterea economică.
b) organizaţii cooperatiste de credit;
Cooperativa de credit este instituția de credit constituită ca o asociație autonomă
de persoane fizice unite voluntar ȋn scopul ȋndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor
72
comune de ordin economic, social și cultural, a cărei activitate se desfășoară, cu
precadere, pe principiul ȋntrajutorării membrilor cooperatori;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
Economisirea și creditarea ȋn domeniul locativ, un concept nou pe piața bancară
românească, presupune acceptarea de depozite de la clienți și acordarea acestora
de credite cu dobânda fixă pentru activități ȋn domeniul locativ. Produsul urmărește
ȋncheierea unui "contract de economisire-creditare" ȋn baza căruia clientul
economisește o sumă reprezentând "suma minimă de economisire" și dobândește
dreptul de a primi un credit cu dobanda fixă. Produsul este oferit ȋn lei.
Suplimentar, statul plătește o primă de 25% din depunerile anuale, primă care nu
poate depăși ȋnsă, 250 Euro. (OUG215/2008). La finalul perioadei de economisire,
clientul beneficiază de un credit a cărui valoare va fi egală cu diferenţa dintre suma
totală contractată şi suma economisită incluzând dobânzile şi primele acordate
clientului;. Dobânda pe care banca o va percepe pentru ȋmprumutul acordat este va
fi fixă pe toată perioada creditului indiferent de fluctuațiile dobânzilor pe piața
monetară. Raiffeisen Banca pentru Locuințe SA este prima bancă din România
ȋnființată potrivit legislaţiei privind economisirea și creditarea ȋn sistem colectiv
pentru domeniul locativ. Pentru a beneficia în mod constant de prima de stat,
contractele de economisire creditare trebuie să aibă o durată de minimum 5 ani,
d) bănci de credit ipotecar;
Ipoteca este acea convenţie legală prin care o forma de proprietate asupra unui
ACTIV este transferată sau transmisă creditorului de către debitor drept gaj sau
garanţie pentru creditul acordat. La rambursarea împrumutului, proprietatea revine
înapoi la debitor. Debitorul menţine în limitele stabilite prin convenţie controlul
asupra activului respectiv, putând de exemplu să-l vândă în scopul
73
restituirii creditului. Această formă de convenţie este foarte uzuală în domeniul
cumpărării de locuinţe şi în sectorul agricol. (conform www.capital.ro)
e) Institutie de credit specializată ȋn acordarea de credite ipotecare pentru
investiții imobiliare. Aceasta nu pot atrage depozite de la public. Resursele
financiare le procură, ȋn principal, prin emisiunea de obligațiuni ipotecare
(www.conso.ro)
Legislaţia interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entitate fără
personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze ȋntr-o activitate
de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, ȋntr-o
activitate de emitere de monedă electronică ori ȋntr-o activitate de atragere și/sau
gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de
persoane constituite ȋn vederea acumulării de fonduri colective și acordării de
credite/ȋmprumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri
și/sau servicii de către membrii acestora.
Banca Națională a României nu poate acorda autorizație unei instituții de credit,
dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului
inițial cel puțin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi
mai mic decât echivalentul ȋn lei a 5 milioane euro (OU 99/2006).
1) Instituțiile de credit pot desfășura, ȋn limita autorizației acordate,
următoarele activități:
a) atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor
comerciale, inclusiv forfetare;
Factoringul reprezintă operațiunea prin care un client, numit „aderent” transferă
proprietatea creanțelor pe care le deține din facturi comerciale, către o altă entitate
numită „factor” (instituție de credit sau instituție financiară nebancară),
74
ȋn vederea obținerii de finanțare imediată. Rezultă deci, că „factorul” are rol de
finanțator. Dacă operațiunea de factoring reprezintă o modalitate rapidă de
finanțare, ȋnseamnă că, ȋn mod implicit, este generatoare de credite de termen scurt.
Aderentul urmarește să-și ȋncaseze prețul facturilor ȋnainte de scadență, iar
factorul urmarește să obțină un beneficiu, de obicei un anumit procent din facturile
pe care le decontează ȋn avans.
factoring cu regres (scontare)– ȋn caz de neplată factorul iși va recupera sumele
neȋncasate, de la aderent, prin exercitarea dreptului de regres, respectiv prin
debitarea contului curent al aderentului sau prin valorificarea garanției;
• factoring fără regres – cand factorul plătește aderentului, de regulă, un procent
(ȋn general, procentul se situează ȋn jurul valorii de 80%) din contravaloarea
acceptată a facturilor imediat după emitere, iar societatea ȋși asumă și riscul de
neplată a facturii. Acesta este produsul cu cel mai mare succes, deoarece oferă
intreprinderilor un avantaj extrem de important: ȋn cazul ȋn care propriul client nu
plătește factura la timp, aceasta devine exclusiv problema bancii. Procentul de 80%
se poate modifica ȋn funcție de situația financiară a intreprinderilor. "Costul
creditului este puțin mai mare decât o linie de credit tradițională. Acesta depinde
ȋn mare parte de trei factori: valoarea plăților, numărul de facturi și numărul de
clienți pe care o societate ȋi include in sistemul de factoring. Serviciile de factoring
există ȋn România de mai mulți ani, fiind promovate ȋn special de BCR, BRD și
UniCredit. De curând, a fost ȋnființată și prima instituție financiară nebancară de
profil, Compania de factoring, ȋn acționariatul căruia se regăsește cu 50% și Banca
Transilvania și deasemenea ING oferă ambele variante de factoring prin
intermediul unei societăți specializate ING Commercial Finance.
Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen
mediu. Aceasta presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei
75
serii de creanţe provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste
creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanţele sunt
vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte imediat
exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri pentru
export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu.
Diferenţa dintre forfetare şi scontare e următoarea: în cazul forfetării banca
preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă de banca de
scont pentru neplata efectelor scontate), forfetarea se realizează de către instituţii
specializate (scontarea se face de către băncile comerciale), costul forfetării este
mai mare (riscurile preluate de instituţia forfetară sunt mai mari), scadenţa în cazul
forfetării este mai mare, refinanţarea instituţiilor forfetare se face direct de pe piaţa
financiară internaţională (şi nu de la banca Centrală sau de pe piaţa monetară locală
cum fac băncile de scont).
c) leasing financiar;
d) operațiuni de plăți;
e) emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de credit, cecuri
de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanții și asumare de angajamente;
g) tranzacționare ȋn cont propriu și/sau pe contul clienților, ȋn condițiile legii,
cu:
1. instrumente ale pieței monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
2. valuta;
3. contracte futures și options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii;
5.valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;
76
h) participare la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin
subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii
legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și
alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și
prestarea altor servicii de consultanță;
j) administrare de portofolii și consultanță legată de aceasta;
k) custodie și administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piața interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe ȋn domeniul
creditării;
n) ȋnchiriere de casete de siguranță;
o) operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;
p) dobândirea de participații la capitalul altor entități;
r) orice alte activități sau servicii, ȋn măsura ȋn care acestea se circumscriu
domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care
reglementează respectivele activități, dacă este cazul.
3.1 ROLUL BĂNCII
Banca este o instituție ce a evoluat ȋn timp ȋncercând să găsească mijloacele
adecvate pentru a ușura efectuarea operativă și sigură a plăților ȋn spațiu și timp și
a găsi procedurile necesare schimbării unor active prezente proprii sau colectate,
pentru active mai multe in viitor. Bancile acționează atât ca intermediari ȋntre cei
care dispun de resurse și cei care au nevoie temporară de ele, cât și ca mandatari
ai clienților pentru efectuarea diferitelor servicii bancare, financiare și uneori de
asigurare și administrative.
77
3.1.1 Funcțiile băncii10
Ca funcții principale ale băncii menționăm următoarele:
▪ funcția de păstrare și conservare a valorilor;
▪ funcția de asigurare a mecanismului plăților interne și externe;
▪ funcția de atragere și colectare de resurse (de agregare);
▪ funcția de transformare a resurselor la vedere sau pe termen scurt ȋn
resurse pe termen lung;
▪ funcția de plasare ȋn credite, pe piața monetară și piața financiară;
▪ funcția de substituire a “riscului total sau zero” cu “risc foarte mic”.
3.2 CONTUL BANCAR. DESCHIDERE ȘI OPERARE ȊN CONT
Pentru a se apăra ȋmpotriva riscului de pierdere sau de furt, o persoană
poate depune suma de bani pe care o deține ȋntr-o bancă spre păstrare fizică ȋntr-
un seif sau ȋntr-un depozit bancar, spre păstrare și fructificare, fiind purtătoare de
dobândă.
Pe baza unui contract cu banca, clientul poate să depună o sumă de bani ȋn
bancă sau să o retragă. Suma este ȋnscrisă ȋntr-un cont la vedere sau pe termen, pe
numele său și poate fi recuperată la simpla cerere, sau după un anumit preaviz.
Inregistrarile ȋn creditul și ȋn debitul contului vor reflecta depunerile și retragerile,
precum și transferurile ordonate din contul respectiv ȋn alte conturi. Ȋn principiu,
soldul contului nu poate fi decât zero sau creditor, caz ȋn care relația dintre client
și bancă se prezintă ca o relație ȋntre creditor și debitor. Pe baza unei convenții,
ȋnsoțită de cele mai multe ori de garanțiile corespunzătoare, soldul contului
respectiv poate fi debitor, ȋn anumite perioade,
10 Cf Ilie Simon Tehnici şi Operaţiuni bancare
78
caz ȋn care relația dintre client și bancă se prezintă ca o relație ȋntre debitor și
creditor. Se observă că banca, ȋn relațiile cu clienții, poate juca rol și de debitor și
de creditor.
Orice persoană are dreptul de a deschide un cont bancar, acest drept fiind
considerat ca parte a drepturilor omului, și este legiferat corespunzător ȋn fiecare
țară. La deschiderea unui cont, banca verifică identitatea (nume și prenume, data
și locul nașterii, naționalitate, domiciliu, codul numeric personal) persoanei cu care
ȋncheie contractul privind deschiderea contului respectiv. Bancherul poate să se
informeze și asupra situației personale sau profesionale (www.birouldecredit.ro).
Ȋn plus, banca trebuie să se asigure de capacitatea juridică a clientului său, adică
de aptitudinea acestuia de a ȋncheia acte juridice (protecția minorilor de către
părinți, tutela, incapabilii majori, interzisii legali, etc.). Informațiile esențiale
despre client sunt concentrate pe un formular denumit specimen de semnătură, ce
servește la verificarea autenticității ordinelor scrise transmise băncii de clientul
respectiv, și, ȋn special, la verificarea prin compararea acestei semnături cu aceea
de pe cecurile emise de el. Banca ține un registru al tuturor conturilor deschise, ȋn
ordinea deschiderilor lor. Depunerile efective de monedă ȋn cont se transformă din
moneda fiduciară (bilete de bancă și monezi metalice) ȋn monedă scripturală
(operațiuni bazate pe depozite sau credite bancare), iar in zilele noastre ȋn așa
numită monedă electronică. Ținerea conturilor de către bancă se reflectă ȋn
extrasul de cont, ce detaliază operațiunile ȋnregistrate ȋntr-o perioadă dată.
Anumite bănci oferă deținătorilor de carduri bancare emise pe baza unor conturi la
vedere, posibilitatea de a cunoaște soldul contului, precum și ultimele ȋnregistrări
ȋn creditul și debitul contului respectiv, adică un extras de cont detaliat.
79
3.2.2 Garantarea sumelor depuse ȋn bancă
Riscul pentru depunătorul de bani ȋn bancă rămâne, și acesta se manifestă
atunci când banca respectivă intră ȋn faliment. Totuși, clientul se bucură de
asigurarea depozitului său bancar până la o anumită limită. Potrivit directivei UE
ȋn acest domeniu, asigurarea depozitelor bancare se face până la suma de 100.000
euro.
3.2.3 Procura de operare ȋn cont
Titularul contului, ȋn calitate de mandant poate da procura unuia sau mai
multor mandatari pentru a opera ȋn contul său, dar ȋși asumă ȋntreaga
responsabilitate pentru toate operațiunile de debitare și creditare efectuate. Procura
poate fi parțială, adică să fie valabilă numai pentru creditarea contului sau generală,
pentru toate tipurile de operații bancare. De asemenea, procura ce se dă mai multor
persoane poate stipula ca acestea să poată acționa separat (fiecare poate acționa
singur) sau ȋmpreună (toți mandatarii trebuie să acționeze ȋn același timp).
3.3 TIPURI DE CONTURI
Conturile pot fi la vedere sau pe termen, deschise de rezidenți sau de către
nerezidenți, exprimate ȋn lei sau ȋn valută. Ȋn relațiile lor cu banca, clienții pot
deschide conturi și ȋn numele mai multor persoane, fiecare dintre ele operând ca
și când ar fi singur titular, ȋnsă toate rămân responsabile solidar pentru operațiile
efectuate.
Vărsămintele ȋn cont pot să fie făcute de către titular sau de către orice altă
persoană, ȋn timp ce retragerile din cont nu pot să fie efectuate decât de către
titularul de cont sau mandatarul sau. Ȋn condițiile ȋn care banca diversifică relațiile
sale cu persoanele fizice și juridice ȋn calitate de clienți ai lor, oferindu-
80
le tot mai multe servicii, contractul dintre client și bancă poate lua forma unei
convenții de cont curent, practicată ȋn special pentru agenți economici și pentru
intreprinzători individuali. Ȋn acest caz, se prevede posibilitatea ca soldul acestui
cont să poată fi și debitor, stabilindu-se, de obicei și un anumit plafon pentru o
perioadă dată, și bineȋnțeles și o anumită garanție ce poate fi o cauțiune personală
a managerilor sau altă formă convenită.
Contractele bancare ȋncheiate, ȋn general cu persoanele fizice, prevăd că
acestea pot avea conturi la vedere (depozite bancare la vedere) și conturi pe
termen, numite și depozite bancare pe termen. De obicei, la depozitele bancare la
vedere nu se acordă dobândă, sau se acordă o dobândă foarte mică. Titularii de
cont curent trebuie să plătească dobânda atunci când contul este debitor. Ȋn calculul
acestei dobânzi se ține seama și de data valorii după cum urmează: pentru
operațiunile de creditare, dobânda se calculează la 1-2 zile după ȋnscrierea lor ȋn
cont, ȋn timp ce pentru operațiunile de debitare dobânda se calculează cu o zi sau
mai multe ȋnainte. Clienții pot avea și conturi ȋn devize străine, cu respectarea
reglementărilor ȋn vigoare.
81
Capitolul 4. CREDITUL
4.1. CONȚINUTUL, CARACTERISTICILE ȘI FUNCȚIILE
CREDITULUI
Conform “Lexiconului de finanţe, bănci, asigurări”11 creditul reprezintă
încrederea pe care o persoană, numită creditor, o acordă altei persoane, numită
debitor, căreia îi dă, în prezent, bani sau alte valori pentru a le restitui mai târziu
în valori echivalente sau în alte forme, la o dată determinată, numită scadenţă, cu
o anumită dobândă. De asemenea, creditul reprezintă mobilizarea capitalului
bănesc temporar disponibil şi a economiilor populaţiei prin intermediul băncilor şi
punerea lor la dispoziţia agenţilor economici şi a persoanelor fizice, pentru un
anumit timp şi cu plata unei dobânzi.
Elementele constitutive ale creditului, care ajută la determinarea cât mai
precisă a conţinutului termenului de credit12 :
➢ participanţii la raportul de credit, adică debitor şi creditorul, denumiţi în
literatura de specialitate “subiectele raportului de credit” ;
Părţile contractante sunt reprezentate de către debitor şi creditor. Există o mare
diversitate a participanţilor la raporturile de credit, aceştia putând fi grupaţi în
următoarele categorii: agenţii economici, populaţia şi statul.
➢ promisiunea de rambursare constituie un element esenţial al raportului de
credit şi reprezintă angajamentul de restituire a creditului, angajamentul
debitorului faţă de creditorul său de a rambursa, la scadenţă, atât capitalul
împrumutat cât şi dobânda aferentă, ca preţ al creditului.
➢ termenul de rambursare (scadenţa) este o trăsătură caracteristică a creditului.
Există o mare varietate de scadenţe de creditare: de la termene
11 Gheorghe Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag 474 12 N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit 1, Editura ASE, Bucureşti 2002, pag 117.
82
foarte scurte de 24 ore ce se pot regăsi la creditele de pe piaţa interbancară
până la termene medii şi lungi, de la 20 la 30 de ani regăsite în cazul
împrumuturilor obligatare, sau termene ce pot ajunge până la 50 de ani (noi
reglementări pe plan internaţional) regăsite în cazul împrumuturilor privind
construcţiile de locuinţe.
➢ costul creditului (dobânda) reprezintă trăsătura definitorie a creditului care
arată caracterul oneros al transferului de fonduri dintre creditor şi debitor. În
literatura de specialitate, se regăseşte ca “preţul” capitalului utilizat sau
“chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru folosirea capitalului împrumutat.
➢ Garantarea creditelor este o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora.
Garanţiile creditului îmbracă mai multe forme dintre care amintim :
- garanţiile reale – în acest caz obligaţia debitorului se garantează prin
afectarea unui bun al debitorului în vederea executării obligaţiilor asumate.
In categoria garanţiilor reale intră ipoteca – reprezintă un drept real asupra
unui imobil, fără deposedarea de acesta.
- garanţiile personale – este garanţia unei terţe persoane de a plăti datoria
debitorului către creditor când debitorul nu o poate plăti el însuşi.
4.2. CONCEPTUL DE DOBÂNDĂ
Dobânda este preţul capitalului de împrumut şi reprezintă partea pe care
debitorul o cedează creditorului pentru folosirea temporară a capitalului acestuia
(plata pentru valoarea de întrebuinţare a acestei mărfi speciale). Dobânda
constituie latura specifică şi principală a manifestării relaţiilor de credit; ea este
strâns legată de capital, de timp şi de risc.
83
4.2.1 Formele dobânzii
Dobânda îmbracă mai multe forme atât datorită diversităţii
participanţilor la raportul de credit cât şi diversităţii activităţilor economice.
Din punct de vedere al băncii se pot deosebi două categorii de dobânzi:
- dobânda bonificată
- dobânda percepută
a). dobânda bonificată – nivelul dobânzii cu care sunt remunerate
disponibilităţile băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite bancare;
rata dobânzii bonificare are un nivel mai mic decât rata dobânzii percepută la
credite.
Nivelul dobânzilor bonificate este influenţat de următorii factori13:
- rata inflaţiei
- rata dobânzii de refinanţare (taxa oficială a scontului)
- ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale
b). dobânda percepută – exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care
beneficiază de creditele acordate.
Factorii de influenţă ai dobânzii percepute sunt următorii:
- erodarea monetară;
- nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare;
- gradul de risc;
- profitul bancar;
În economia de piaţă, există o mare diversitate de tipuri de dobânzi şi
anume:
Dobanda de referinţă (înainte de februarie 2002 se numea taxa oficială a scontului)
este dobânda cu care banca centrală reescontează cambiile prezentate de băncile
comerciale şi acordă împrumuturi băncilor (dobânda de refinanţare).
13 N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit 1, Editura ASE, Bucureşti 2002
84
Are nivelul cel mai mic din economie. Rata dobânzii de politică monetară ( sau
rata dobânzii de referinţă a BNR) este de 1,25% (la 18 ian 2021) şi reprezintă
nivelul ratelor dobânzilor aferente facilităţilor permanente acordate de către BNR
(facilitatea de depozit şi facilitatea de credit). Se înscrie, într-un coridor simetric
de +/ -0,5 puncte procentuale faţă de rata dobânzii de politică monetară astfel:
a) Facilitatea de credit sau creditele Lombard sunt o facilitate prin care BNR
acorda lichiditati in lei bancilor comerciale pe termen foarte scurt scurt,(o
zi) pentru acestea practicand o dobanda cu 1 punct procentual peste rata de
politica monetara adică 1,25% + 0,25= 1,75% puncte procentuale
(Operaţiuni Repo). Operaţiunile repo- sunt tranzacţii reversibile, destinate
injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de
credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a
răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la
data tranzacţiei;
b) BNR preia lichidități ȋn lei ale bancilor comerciale pe termen foarte scurt
(o zi) ,contra colateral pentru acestea practicând o dobândă cu 1 punct
procentual sub rata de politică monetară adică 1,25% - 0,5% = 0,75% (din
18 ianuarie 2021 ) (operațiuni reverse repo) Operaţiunile reverse repo sunt-
tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora
BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare,
angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un
preţ stabilit la data tranzacţiei;
Exercițiu: Conform BNR rata dobânzii de politică monetară a fost la 20 nov
2003 de 21,25%, 7% la 1 august 2007, 10,25% la 1 aug 2008 si 7% ȋn martie
2010, 1,75% ȋn octombrie 2016. Cum explicaţi aceste creşteri şi scăderi?
85
-Dobânzile BNR cu referire la Rezervele Minime Obligatorii (RMO). Băncile
comerciale constituie depozite la banca centrală în procent de minim 8% (ianuarie
2021) din depunerile clienţilor în lei şi minim 5% (fata de 25% in 2010) din
depunerile clienţilor în valută (ianuarie 2021). În România, în ianuarie 2021, banca
centrală acordă băncilor comerciale, dobânzi pentru rezervele constituite în lei în
valoare procentuală de 0,10% (2,65%/an in 2010) respectiv 0,00% (1,19 %/an in
2010) pentru cele în euro şi 0,01% in USD (0,71% in 2010). Funcţiile principale
ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în
strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de
stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al
RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută. (bnr.ro)
Între dobânda bonificată şi dobânda percepută există o strânsă dependenţă,
deoarece dobânda percepută se stabileşte pornind de la nivelul dobânzii bonificate
şi ţinând cont de nivelul marjei dobânzii şi de rezerva minimă obligatorie depusă
la banca centrală.
Taxa privată a scontului este dobânda la care băncile comerciale scontează
cambiile prezentate de agenţii economici şi la care acordă credite acestora;
Dobânda practicată între întreprinzători – are nivelul cel mai mare din
economie şi se referă la dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe datorie în
cadrul creditului comercial;
Dobânda practicată la depunerile bancare – are un nivel inferior dobânzii
percepute la creditele bancare;
Dobânda practicată de diferite institute speciale de credit în vederea creării unor
avantaje pentru unele sectoare, are un nivel inferior dobânzii practicate la creditele
acordate de celelalte bănci;
Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de societăţi
comerciale pe termen scurt;
86
(
r
Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de societăţi
comerciale pe termen mediu şi lung.
Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei
se realizează distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.
Dobânda reală (dr.) reprezintă venitul obţinut de către cei care acordă
împrumuturi. Valoarea dobânzii reale se determină prin înmulţirea valorii
împrumutului (C) cu rata dobânzii reale (re).
dr = rr C
Rata dobânzii reale se calculează prin ajustarea ratei dobânzii nominale
(ren) cu rata inflaţiei (li).
- rata dobânzii nominale este exprimată prin rata curentă, de piaţă;
- rata dobânzii reale este determinată ca diferenţă între dobânda nominală
şi gradul de eroziune a capitalului, ca urmare a procesului inflaţionist.
Rata dobânzii reale se calculează astfel:
r = 1+ rata dobanzii nominale −1 1+ rata inflatiei
Ştiind că dobânda nominală se determină după relaţia :
dn = rn C ,
dobânda reală se poate calcula pornind de la dobânda nominală, astfel:
dr = dn rn − ri
1+ ri ) rn
Dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală şi invers
proporţională cu ritmul inflaţiei.
Dacă rata inflaţiei este de 14 % şi rata dobânzii de 24%, dobânda reală va fi:
87
r = 1+ 24%
−1 = 8,7% r 1+14%
Nivelul dobânzii reale este influenţat de o serie de factori precum: deficitul
bugetar, cursul de schimb, balanţa de plăţi, presiunea fiscalităţii în economie.
Dobânda real-pozitivă este dobânda calculată în aşa fel încât să
compenseze efectele inflaţiei. Aceasta poate genera inflaţie la cote exponenţiale.
Dobânda real-negativă se manifestă atunci când rata nominală a dobânzii
nu acoperă rata inflaţiei.
4.3. CALCULUL DOBÂNZII
Determinarea dobânzii are o importanţă deosebită. În practică există trei
metode de calculare a dobânzii şi anume:
1. dobânda simplă sau dobânda compusă se calculează pentru creditele
bancare acordate şi pentru depozitele constituite;
2. dobânda determinată în cazul scontării şi reescontării efectelor de
comerţ;
3. dobânda aferentă conturilor curente.
1. Dobânda simplă şi dobânda compusă se calculează pentru depozitele
constituite şi pentru creditele bancare acordate.
Dobânda simplă se utilizează în cazul în care este luată în considerare o
perioadă mai mică de un an, cu o singură achitare a dobânzii, la scadenţă (dobânda
nu este capitalizată).
Relaţia de calcul este:
D = C nz rd
365100
D – dobânda în sumă absolută;
→“valoarea dobânzii zilnice”
88
C – capitalul împrumutat (sau valoarea depozitului);
nz – numărul de zile pentru care se realizează creditarea (depozitul);
rd – rata dobânzii în procente.
În cazul în care perioada de timp este exprimată în luni, relaţia va
deveni:
D = C nz rd
12100
→“valoarea dobânzii lunare”
În cazul calculării dobânzii anuale se utilizează următoarea formulă:
D = C rd
100
→“dobânda anuală”
Dobânda compusă se practică în situaţia în care perioada de creditare este
mai mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă Această
perioadă poate fi exprimată în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un an
a). perioada este alcătuită dintr-un număr de ani întregi:
t0 t1 t2 … … tn
CI Cf1 Cf2 Cf
La momentul iniţial t0 se avansează capitalul iniţial Ci. La sfârşitul primului an
(t1), vom avea:
C = C + C rd =
+ rd
f 1 i i 100 Ci 1
100
la sfârşitul celui de-al doilea an vom avea:
89
r r r r r 2
C = C + C d = C 1+ d = C 1+ d 1+ d = C 1+ d f 2 f 1 f 1 100 f 1
100 i
100 100 i
100
după “n” ani, în momentul tn, vom avea:
C = + rd
n
,
C 1 f i 100
unde n - numărul de ani avuţi în vedere.
Termenul 1+ rd
100
este regăsit în literatura de specialitate şi sub
denumirea de coeficient de fructificare (k).
În acest caz, relaţia de calcul va deveni:
n
Cf =Ci k
D = C f − Ci = Ci (k n
−1) D - dobânda percepută sau bonificată
Cf - capitalul final
Ci - capitalul iniţial
k – coeficient de fructificare
n – numărul de ani cât durează depunerea sau fructificarea.
b). perioada este mai mare de un an, perioada cuprinzând şi părţi fracţionare
de an:
t0 t1 t2 … … tn’ zile tn
CI Cf1 Cf2 Cf’ Cf
90
La momentul iniţial t0 se avansează capitalul iniţial Ci. După n ani (tn’)
vom avea un capital (Cf’), vom avea:
rd n
C f ' = Ci 1 +
100
la sfârşitul perioadei vom avea: C f ' tz rd
tz rd
C f = C f ' + D = C f ' + = C f ' 1 + =
360100 360 100
rd n tz rd
Ci 1 +
100
1 +
360 100
În determinarea dobânzii nu există o regulă privind perioada de timp
luată în considerare drept etalon. Astfel se pot întâlni trei uzanţe14:
- uzanţa germană în care anul = 360 zile, luna = 30 zile
caracteristica 360/360 se aplică în Germania, Elveţia,
Scandinavia.
- uzanţa engleză în care anul = 365 zile luna = se ia numărul de
zile exact din calendar, caracteristica 365/365 se aplică în
Regatul Unit al Marii Britanii
- uzanţa franceză în care anul = 360 zile, luna = se ia numărul de zile
exact din calendar caracteristica 365/360 se aplică în Franţa şi
SUA.
91
14 Pavel Ungurean – Ghid practic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, pag 68.
92
2. Dobânda determinată în cazul scontării şi reescontării efectelor de
comerţ
Dobânda se determină pe baza următoarei relaţii:
D(S )= VN nz rs
, unde 360100
D(S) - dobânda sau scontul;
V - valoarea nominală a titlului de credit;
nz – numărul de zile până la scadenţă;
rs– taxa scontului, rata dobânzii în procente.
3. Dobânzile aferente conturilor curente se determină prin următoarele
metode de calcul
- metoda directă
- metoda indirectă
- metoda în scară sau hamburgheză
Conturile curente prezintă, în general, solduri creditoare, însă pot exista
situaţii în care băncile au posibilitatea efectuării unui volum de plăţi mai mare
decât disponibilităţi existente în contul curent, în acest caz contul curent având
sold debitor. Pentru aceste solduri debitoare băncile percep o dobândă superioară
celei bonificate pentru disponibilităţi.
1. Metoda directă
Presupune parcurgerea următoarelor etape:
➢ separarea operaţiunilor creditoare şi debitoare (operaţiile de plăţi se
înregistrează în debitul contului, iar încasările în creditul contului);
➢ determinarea numărului de zile cuprins între data efectuării operaţiei şi
momentul închiderii contului (nz);
93
d c
➢ stabilirea numerelor de dobânzi, creditoare sau debitoare:
N = C * nz
Determinarea numerelor de dobânzi se face pe fiecare operaţie (în cazul în care
fiecare operaţie are loc în altă zi) sau pe rulaj zilnic al operaţiilor (în cazul în
care într-o zi au loc mai multe operaţii);
➢ stabilirea totalului numerelor de dobânzi creditoare şi a totalului numerelor de
dobânzi debitoare TND, TNC.
dacă rata dobânzii este unică se stabileşte soldul numerelor de dobânzi
SN.
➢ se stabileşte valoarea divizorului fix:
D fix = 365 100
rd
➢ se determină dobânda:
în cazul dobânzii unice: D = SN
D fix
în cazul în care avem rate ale dobânzii diferite pentru debit şi credit, relaţia
devine:
D = TND ; DfixD
D = Dc − Dd
D = TNC D fixC
➢ se înregistrează în contul curent şi se stabileşte soldul final al contului
curent.
Problemă 1:
Un client îşi deschide cont curent la o bancă în data de 14 aprilie având
scadenţa în data de 31 august. Banca efectuează următoarele încasări şi plăţi în
94
contul curent al clientului său:
95
• 14 aprilie – alimentarea contului cu suma de 65.000 u.m.
• 20 mai – plata unor sume în contul administraţiei publice locale, în
sumă de 43.000 u.m.
• 7 iunie – plata unei facturi în favoarea unui furnizor, în sumă de
51.000 u.m.
• 29 iunie – încasarea sumei de 130.000 u.m.
• 11 iulie – încasarea unei sume reprezentând recuperarea unor creanţe
în valoare de 35.000 u.m.
• 31 iulie – virarea din cont a sumei de 60.000 u.m.
• 18 august – efectuarea unei plăţi în sumă de 25.000 u.m.
a). banca practică o dobândă creditoare de 10% anual şi o dobândă
debitoare de 15%.
b). banca practică o dobândă unică de 13% anual.
Rezolvare:
Separarea operaţiilor în cont şi stabilirea numerelor debitoare sau
creditoare.
Operaţii creditoare
Data
Suma
Nr. zile până la 31
august
Numere de
creditoare
dobânzi
14.04 65.000 16+31+30+31+31=139
zile
65.000 139 = 9.035.000
29.06 130.000 1+31+31=63 zile 130.000 63 = 8.190.000
11.07 35.000 20+31=51 zile 35.000 51 = 1.785.000
Sume C 230.000 Total
19.010.000
numere C
96
Operaţii debitoare
Data
Suma
Nr. zile până la 31
august
Numere de dobânzi
debitoare
20 05
7.06
31.07
18.08
43.000
51.000
60.000
25.000
11+30+31+31=103
zile
23+31+31=85 zile
31 zile
13 zile
43.000 103 = 4.4290.000
51.000 85 = 4.335.000
60.000 31 = 1.860.000
25.000 13 = 325.000
Sume D 179.000 Total numere D
10.949.000
soldul sumerelor este creditor:
230.000 – 179.000 = 51.000 u.m.
a). calculul dobânzii se realizează după relaţia:
dobanda = sold numere divizor fix = 360 100
divizor fix rata dobanzii
dobanda creditoare = 19.010.000
= 5.280,6 u.m.
360 100
10
dobanda debitoare = 10.949.000
= 4.562,1 u.m.
360 100
15
La data de 30 iunie, soldul contului va fi:
(230.000 – 179.000) + (5.280,6 – 4.562,1) = 51.718,5 u.m.
97
b). calcularea dobânzii în cazul în care banca practică o dobândă unică de 13%:
dobanda = sold numere divizor fix = 360 100
divizor fix rata dobanzii
dobanda = 8.061.000
= 2.911 u.m.
360 100
13
La data de 30 iunie, soldul contului va fi:
(230.000 – 179.000) + 2.911 = 53.911 u.m.
2. Metoda hamburgheză
Se concretizează în parcurgerea următoarelor etape:
➢ înregistrarea sumei operaţiilor în cont în ordine cronologică;
➢ stabilirea soldului contului curent la sfârşitul fiecărei zile în care au loc
operaţii de încasări şi/sau plăţi;
➢ stabilirea numărului de zile (nz) cât timp soldul contului rămâne
nemodificat;
➢ calcularea numerelor de dobânzi prin ponderarea soldului contului curent la
fiecare moment cu numărul de zile în care acesta se menţine nemodificat;
➢ stabilirea totalului numerelor de dobânzi debitoare şi creditoare şi
determinarea soldului numerelor de dobânzi;
➢ calcularea divizorului fix;
D fix = 365 100
rd
➢ determinarea dobânzii:
D = SN
D fix
98
d c
în cazul în care avem TND şi TNC, vom calcula:
D = TND ; DfixD
D = TNC ;
DfixC
D = Dc − Dd
➢ înregistrarea în cont a dobânzii şi stabilirea soldului final al contului curent.
Problemă:
Utilizând exemplul anterior să se stabilească dobânda, să se înregistreze în
contul curent şi să se determine soldul final al contului curent la 31 august, folosind
metoda hamburgheză de calcul a dobânzii la conturile curente.
Nr. Data Suma Nr. zile până la
operaţiunea următoare
Numere de
dobânzi
1. 14.04 65.000 C 16 + 20=36 zile 2.340.000 C
2 20.05 43.000 D
Sold ct curent 22.000 C 11 +7=18 zile 396.000 C
3. 7.06 51.000 D
Sold ct curent 29.000 D 22 zile 638.000 D
4. 29.06 130.000 C
Sold ct curent 101.000 C 1+11=12 zile 1.212.000 C
5. 11.07 35.000 C
Sold ct curent 136.000 C 20 zile 2.720.000 C
6. 31.07 60.000 D
Sold ct curent 76.000 C 18 zile 1.368.000 C
7. 31.08 25.000 D
Sold ct curent 51.000 C 13 zile 663.000 C
Soldul sumelor 51.000 C Soldul numerelor de
dobânzi
8.061.000 C
a) calculul dobânzii:
99
d
c
D = 638.000
360100
15
= 265,8 u.m.
8.699.000 D = = 2.416,4 u.m.
360100
10
D = 2.416,4-265,8 = 2.150,6 u.m.
La închiderea contului, soldul creditor se determină astfel:
51.000 + 2.150,6 = 53.150,6 u.m.
b). banca practică o dobândă unică =13%
8.061.000 dobanda =
360100
13
= 2.911u.m.
Soldul contului, la închiderea acestuia va fi:
51.000 + 2.911 = 53.911 u.m.
ROBID (Romanian Bucharest Interbank Bid Rate) (în trecut BUBID
Bucharest Interbank Bid Rate )– rata medie a dobânzii la care băncile comerciale
româneşti acceptă depozite pe piaţa interbancară, fiind determinată pentru o
săptămână, o lună, trei luni, şase luni, nouă luni şi un an. Băncile comerciale sunt
obligate să afişeze aceste dobânzi potrivit normelor din 1 iulie 1995 stabilite de
Banca Naţională a României.
ROBOR (Romanian Interbank Offered rate)( în trecut BUBOR - Bucharest
Interbank Offered Rate) – rata medie a dobânzii la care băncile comerciale
plasează depozitele pe piaţa interbancară adică rata medie a dobânzii pentru
creditele ȋn lei acordate pe piața interbancară și este stabilită de
100
către BNR. Băncile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în România sunt
obligate să afişeze această rată, potrivit deciziei Băncii Naţionale a României din
data de 1 iulie 1995. Ratele ROBOR se afişează pentru plasamente de o săptămână,
o lună, trei luni, şase luni, nouă luni şi un an. În acelaşi timp, Banca Naţională a
României publică în fiecare zi nivelul de referinţă al acestei rate a dobânzii.
Ratele dobânzilor de referință ale pieței monetare interbancare
ROBID/ROBOR vor fi calculate ȋn continuare, zilnic, ca medie aritmetică a ratelor
de dobândă afișate de un număr de 10 bănci comerciale. Aceste 10 bănci
comerciale sunt selectate potrivit criteriilor de performanță definite anterior, lista
fiind actualizată la fiecare 6 luni. Rata ROBID pentru fiecare scadenţǎ este
calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare
participant la Fixing pentru depozitele atrase într-un interval de 15 minute înainte
de fixing după eliminarea extremelor. Rata cotata de catre un participant pentru
fixing reprezintǎ rata la care sunt acceptate depozite în RON de la alt participant
timp de 15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către
ȋmputernicit.
Ratele ROBID şi ROBOR stabilite la Fixing sunt publicate de ȋmputernicit
în aceeaşi zi în termen de 5 minute de la Fixing.
LIBOR USD (London InterBank Offered Rate) reprezinta rata dobânzii la
creditele ȋn USD, practicată de băncile de pe piața interbancară londoneză.
EURIBOR- (Euro Interbank Offered Rate) reprezinta rata dobânzii la creditele
ȋn EUR, practicată ȋntre principalele banci europene.
Ne ȋntâlnim ȋn ultima perioadă foarte des cu această noțiune mai ales dacă
suntem ȋn situația de a contracta un credit imobiliar/ipotecar sau de nevoi personale
cu ipotecă, ȋn euro.
Ȋn calculul dobânzii după perioada de promoție (rata fixa 1 an/6 luni/ 3luni)
intră această cotație sub forma de Euribor3M/6M+Marja fixă. Calculul
101
ratei dobânzii la credit reprezintă o sumă de Euribor la 3 luni sau la 6 luni și o
marjă fixă care variază de la un produs de creditare la altul.
Cotațiile zilnice ale EURIBOR sunt publice pe diverse site-uri, dar există
un site dedicat-http://www.euribor-rates.eu/current-euribor-rates.asp, unde putem
studia evoluția acestui indicator, deosebit de important ȋn calculul ratei dobânzii la
creditul contractat de noi. Marja fixă este cea care diferențiază produsele de
creditare și un mod de selecție a creditului imobiliar/ipotecar ca nivel de dobândă
dupa perioada promotională.
Atât LIBOR, EURIBOR cât și ROBOR , ROBID se stabilesc pentru perioade
diferite de timp cum ar fi: (cf: http://www.conso.ro/ghiduri/6/dobanda-anuala-
efectiva.html)
a) O/N – 1 zi incepând din data fixingului
b) T/N – 1 zi incepând din ziua lucrǎtoare urmǎtoare datei fixingului
c) 1W - 1 săptămână începând cu data valutei spot
d) 1M - 1 lună începând cu data valutei spot
e) 3M - 3 luni începând cu data valutei spot
f) 6M - 6 luni începând cu data valutei spot
g) 9M - 9 luni începând cu data valutei spot
h) 12M - 12 luni începând cu data valutei spot
Incepand cu 2 mai 2019, in cazul creditelor cu dobanda variabila in LEI oferite
persoanelor fizice, indicele ROBOR s-a inlocuit cu un nou indice si anume IRCC
(indicele de referinta pentru creditele acordate consumatorilor), conform OUG 19/2019.
IRCC se calculata ca medie ponderata a ratelor de dobanda cu volumele tranzactiilor de
pe piata interbancara si se actualizeaza cu o frecventa trimestriala, similar cu
modalitatea folosita pentru ROBOR 6M. Acesta se publica in fiecare zi lucratoare pe
website-ul Bancii Nationale a Romaniei. Și se aplică pentru acele credite de consum,
carduri de credit, cele ipotecare și descoperirile de cont cu dobânzi variabile, acordate
102
începând cu luna mai a anului 2019.
Exceptie de la acest nou indice sunt creditul Prima Casa si Prima Masina.
4.3 PREZENTARE DAE
Dobânda anuală efectivă exprimă sub formă procentuală costul total al unui credit.
Acesta este un concept impus atât ȋn Uniunea Europeana, cât și ȋn Statele Unite,
fiind implementat pentru a permite consumatorilor să compare ușor costul
creditelor. Cel mai ușor mod de a ȋnțelege ce ȋnseamnă DAE este să analizăm un
caz concret. De exemplu, dacă ȋntregul cost al creditului ar fi format doar din
dobândă, atunci cel mai bun credit se poate alege prin simpla comparare a ratelor de
dobândă, urmând să alegem ȋmprumutul cu dobânda cea mai scăzută.
Ȋn realitate, băncile percep o serie ȋntreagă de comisioane, care fac dificilă
compararea creditelor. Să presupunem că o bancă acorda un credit, care are o rată
a dobânzii de 10% și un comision inițial de 3%, ȋn timp ce alta practică o dobândă
de 11%, cu un comision lunar de 0,1%, aplicat la sold. Care este mai scump? Greu
de spus deoarece ȋn această formă datele nu pot fi comparabile. Rolul DAE este
tocmai de a aduce la același numitor comun toate costurile unui credit. Mai precis,
DAE transformă și comisioanele aferente unui ȋmprumut sub forma unei dobânzi
anualizate. Ȋn acest fel, devine posibilă compararea a două credite, indiferent de
tipul comisioanelor percepute. Iar diferența dintre DAE și rata dobânzii se
datorează, ȋn mare parte, acestor costuri suplimentare: comisioane inițiale, lunare,
anuale, prime de asigurare de viață, etc.
Nu trebuie confundat DAE cu rata dobânzii, deoarece ele joacă roluri
diferite. DAE este doar un indicator care se exprimă ȋn forma procentuală și nu
este folosit ȋn calculul dobânzii plătite de client. El poate fi comparat cu clasa
energetică de la electrocasnice. Un aparat cu clasa A consumă mult mai puțin
decât unul cu clasa C. La fel, ȋn cazul ȋmprumuturilor, un credit cu DAE mai
mic este mai ieftin decât unul cu DAE mai mare.
103
4.4.1 Comparare costul creditelor
Ȋn principiu, cu cât DAE este mai scazută, cu atât creditul este mai ieftin.
Ȋnsă, pentru a utiliza corect DAE ȋn compararea creditelor este extrem de important
ca acest indicator să fie calculat pentru aceeași suma ȋmprumutată și termen de
rambursare la nivelul tuturor ofertelor comparate. Acest lucru este necesar
deoarece DAE se poate modifica foarte mult de la un exemplu la altul.
Cea mai mare influență asupra DAE o are durata de rambursare. Cu cât
aceasta este mai mare, cu atât DAE scade. Acest lucru se ȋntâmplă ȋn special ȋn
cazul creditelor cu comisioane mari percepute la acordare. De exemplu, un credit
de 10.000 lei are o rată a dobânzii de 10% și un comision inițial de 5%. Dacă durata
de rambursare este de 3 ani, atunci DAE este de 14,6%. Ȋn schimb, dacă perioada
de creditare se extinde la 5 ani, atunci DAE scade la 13,1%. Și, cu cât termenul
se extinde, nivelul DAE coboară spre valoarea ratei dobânzii (10%, ȋn cazul de
față).
Astfel, ȋn cazul ȋn care DAE nu este calculat pentru același termen de
rambursare, comparația poate fi uneori ȋnșelătoare. Ȋn plus, tendința băncilor este
de a lansa credite cu perioade de rambursare cât mai ȋndelungate, iar atunci când
afișează valori estimative pentru DAE ȋn pliante, tind să calculeze acest indicator
pentru perioada de rambursare maximă.
La cealalta extremă, sunt ȋmprumuturile cu o perioadă de rambursare foarte
scurtă. Pentru exemplul de mai sus, dacă termenul de rambursare este de numai 6
luni, atunci DAE urcă la 32,2%. Astfel, ȋn cazul ȋn care o persoană solicită un
credit pe termen scurt, este firesc ca DAE afișată pentru ofertele băncilor să aibă
valori mai mari decât ȋn mod normal.
Suma ȋmprumutată influențează la rândul său valoarea DAE, ȋnsă impactul
este relativ limitat. Ȋn acest caz, DAE se modifică dacă banca percepe comisioane
ȋn suma fixă, indiferent de valoarea creditului. Cele mai frecvente
104
costuri de acest gen sunt taxele de analiză a dosarelor de credit. Acestea au ȋnsă
valori mici comparativ cu costul total al creditului, astfel ca impactul nu este la
fel de spectaculos ca ȋn cazul duratei de rambursare.
4.4.2 Costuri incluse ȋn DAE
Ȋn general, băncile includ in DAE costul cu dobânda, comisioanele plătite
la acordare, precum și cele lunare sau anuale, taxa de analiză a dosarului,
comisionul de acordare a creditului, comisioane de administrare, procesare sau
închidere a dosarului, costul interogării la Biroul de Credite, comisionul de risc,
asigurarea de viaţă etc. dar băncile nu sunt obligate să includă anumite costuri în
DAE, aşa că nici nu o fac..Legea dă dreptul băncilor să excludă anumite costuri,
iar băncile nu ratează nici un prilej de a putea afisa propriilor clienți un cost mai
mic decât concurența. Partea bună este că aceste omisiuni nu au o pondere
importantă ȋn costul total al creditelor și, ȋn plus, sunt cam aceleași la toate băncile.
Indiferent de tipul creditului, băncile nu includ ȋn DAE cheltuielile cu
deschiderea și administrarea contului curent. Ȋnsă deschiderea unui astfel de cont
este obligatorie la orice bancă atunci când se contractează un ȋmprumut. Ȋn ultimul
timp, politica de tarifare a băncilor pentru aceste produse este de a stabili
comisioane lunare. Valoarea lor pornește de la 0,5 lei pe lună și poate urca până
la 2 lei pe luna sau chiar mai mult. Un alt cost exclus este comisionul cu retragerea
de numerar. Ȋn cazul ȋn care o persoană dorește să retragă ȋn numerar banii aferenți
ȋmprumutului, banca o taxează de regulă cu 0,5%.
Pe lângă aceste costuri, la creditele auto, băncile nu includ ȋn DAE primele
plătite pentru polița casco și costul cu ȋnregistrarea garanției. Aceasta din urmă
este exclusă de fapt ȋn cazul oricărui credit garantat cu un bun mobil. Ȋn ceea ce
privește creditele de nevoi personale, asigurarea de viață este inclusă ȋn DAE, dacă
ȋncheierea ei este obligatorie pentru a beneficia de credit. Unele
105
bănci se folosesc ȋnsă de un truc pentru a nu include această asigurare, precizând
că asigurarea poate fi ȋnlocuită cu un girant.
4.4.3 De ce este DAE cel mai bun criteriu de alegere a creditelor?
Cea mai frecventă greșeală atunci când se compară două credite este de a
folosi drept criteriu de departajare rata lunară. Acesta este modelul prin care se
vând creditele ȋn special ȋn magazine, multe dintre ele fiind ȋmprumuturi scumpe.
Rata lunară este indicatorul pe care orice bancă ȋl poate controla ȋnsă foarte usor.
Simpla extindere a perioadei de rambursare face ca rata lunară să scadă foarte mult,
creând falsa impresie că este un imprumut ieftin. De exemplu, un credit de 5.000
lei acordat la o rată a dobânzii de 10%, are o rată lunară de 160 lei dacă este acordat
pe 3 ani. Același ȋmprumut acordat la o rată a dobânzii de 25%, dar pe o perioadă
de 5 ani, are o rată lunară de numai 145 lei. Astfel, un ȋmprumut de peste două ori
mai scump, poate fi «aranjat» astfel ȋncât să pară extrem de tentant. Pe lângă acest
aspect, rata lunară nu reflectă costul total al creditului. Ea nu include comisioanele
plătite la acordare sau comisioanele anuale, dacă este cazul. De asemenea, nici rata
dobânzii nu reprezintă un criteriu relevant pentru a compara costul creditelor.
Importanța comisioanelor ȋn costul total al creditelor a crescut considerabil ȋn
ultimii ani, pe fondul restricțiilor impuse de BNR la acordarea de credite pentru
populație. Ȋn acest condiții, multe bănci au transferat o parte din costul cu dobânda
ȋn comisioane.
Un indicator mai util decat cele menționate mai sus este suma totală de
rambursat. Aceasta include toate costurile pe care le implică un credit, fiind astfel
mult mai relevantă decât rata lunară sau rata dobânzii. Ȋnsă spre deosebire de DAE,
suma totală de rambursat nu ține cont de valoarea ȋn timp a banilor. Inflația face
ca valoarea ȋn timp a banilor să se modifice. O bancnotă de 100 lei nu are aceeași
valoare ȋn prezent ca ȋn urmă cu un an. Ȋn plus, valoarea banilor
106
este influențată și de costul de oportunitate. Cei 100 lei deținuți ȋn prezent pot fi
plasați ȋntr-un depozit bancar, astfel că peste un an valoarea lor va fi majorată cu
dobânda primită la depozit
Ȋn ceea ce privește achizițiile imobiliare există multe soluții de achiziție
disponibile, iar una din cele mai folosite de cumpărători rămâne CallBuy, adică
"locuirea cu chirie ȋn viitorul tău apartament". Această soluție vine ȋn ajutorul celor
care nu pot sau nu vor să contracteze acum un credit, sau pur și simplu nu au
avansul necesar achiziției." Ȋnchiriezi acum, cumperi cand poti".Dintre pașii de
urmat partea cea mai grea o reprezintă alegerea apartamentului. Apoi se ȋncheie un
contract de ȋnchiriere pe maximum 48 de luni, plus o promisiune de vânzare-
cumpărare care garantează ca apartamentul nu va fi cumpărat de altcineva. Tot ȋn
acest stadiu se achită o garanție și un avans de minim din valoarea apartamentului.
Decizia de cumpărare a locuinței se ia ȋn momentul ȋn care banca aprobă dosarul
sau când chiriașul este sigur de achiziția pe care urmează sa o facă. Ȋn acel moment,
toata garanția și o parte semnificativă din chiria lunara (ȋn funcție de numărul
lunilor petrecute ȋn apartament și de cheltuielile dezvoltatorului care platește
impozit pe apartament ȋn acest timp) se consideră avans pentru achiziția locuinței.
Soluția de achiziție CallBuy le mai oferă un avantaj: din prețul final de achiziție se
va scade și uzura apartamentului, ȋn funcție de cât timp acesta a fost folosit.
4.5. FORMELE CREDITULUI
Creditul cunoaşte mai multe forme dintre care amintim următoarele:
Creditul bancar - este creditul pe care deţinătorii de capital bănesc,
dejagat temporar din procesul producţiei îl acordă sub formă de împrumuturi
băneşti. Creditul bancar procură mijloace financiare necesare diferitelor
107
sectoare de activitate economică. Spre deosebire de creditul comercial care se
acordă din capitalul ocupat în producţie sau în circulaţie, creditul bancar se acordă
din capitalul inactiv, nefolosit (veniturile rentierilor şi economiilor altor categorii
sociale depuse la bancă. În calitatea lor de intermediare, băncile (pentru care
acordarea creditelor şi primirea lor este fundamentul activităţii) se împrumută între
ele pentru a da apoi cu împrumut.
Creditul de trezorerie – poate fi întâlnit în cazul în care banca dă
posibilitatea efectuării unui volum de plăţi din contul curent care depăşeşte
volumul disponibilităţilor existente. Soldul contului curent fiind în acest caz, sold
debitor.
Linia de credit – realizează finanţarea pe termen scurt prin acordarea
unui credit în limita unui plafon aprobat de către bancă.
Se acordă în lei şi în valută, clienţilor persoane juridice, indiferent de forma de
proprietate. Aceştia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să înregistreze o situaţie financiară corespunzătoare, să aibă un serviciu
bun al datoriei şi o evoluţie favorabilă a indicatorilor de bonitate;
- să fie clienţi permanenţi ai băncii şi să efectueze plăţile şi încasările prin
bancă;
- să dispună de capital social vărsat de cel puţin 10 milioane lei, iar
plăţile şi încasările să aibă caracter permanent.
Perioada de valabilitate este între 180 zile şi 365 zile, cu posibilitatea prelungirii
valabilităţii pe noi perioade, iar nivelul dobânzilor este negociabil
Funcţionează după sistemul revolving, creditul rambursându-se zilnic pe baza
încasărilor.
Volumul liniei de credit, în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se
determină în funcţie de cifra de afaceri aferentă perioadei creditării şi durata medie
de încasare a clienţilor interni şi externi.
108
Credite pentru facilităţi de cont – este oferit persoanelor juridice cu un
standing financiar ridicat, care, din motive justificate economic, nu pot face faţă
plăţilor.
Se acordă în lei pe o perioadă scurtă sau foarte scurtă (maximum 30 de zile), prin
cont separat de împrumut în limita unui plafon de 5.000 milioane lei, iar dobânda
este ca şi în cazul celorlalte credite pe termen scurt. Drept garanţie se acceptă gajul
general asupra patrimoniului şi cesionarea în favoarea băncii a fluxului de
lichidităţi derulat prin bancă.
La stabilirea volumului creditului se au în vedere încasările medii zilnice
din ultimele 3 luni realizate de client, precum şi previzionarea încasării creanţelor
până la rambursarea creditelor
Clientul rambursează creditul din disponibilităţile şi încasările realizate în
contul curent, iar dacă nu a rambursat la scadenţă creditul, nu mai poate beneficia
pe o perioadă de 3 luni de la scadenţă, de o nouă facilitate de cont.
Avantaje:
- acoperirea decalajului între încasări şi plăţi;
- fluidizarea plăţilor;
- costuri reduse ale finanţării
Credit pe descoperit de cont (overdraft) – se acordă agenţilor economici
în lei în baza unui contract de credit stand-by pentru achitarea unor obligaţii
stringente cât şi în scopul prevenirii înregistrării de interdicţii bancare.
Este o formă de împrumut acordată în condiţii deosebite, în principal
marilor companii cu un prestigiu recunoscut pe termen foarte scurt (de maxim 7
zile). Se acordă în contul curent, în limita unui plafon, în prezent la Banca
Comercială Română acest plafon este de 5.000 milioane lei/client. Se poate acorda
integral sau în tranşe, pe măsura apariţiei obligaţiilor de plată.
109
Garantarea creditului se va face cu garanţii acoperitoare însoţite de
cesionarea încasărilor în favoarea băncii. Dobânda este mai mare decât dobânda
practicată la creditele pe termen scurt, de exemplu la BCR acesta dobândă
depăşeşte cu 50% dobânda la creditele pe termen scurt.
Pentru a beneficia de creditul pe descoperit de cont, clientul trebuie să
înregistreze un standing financiar ridicat şi un serviciu bun al datoriei faţă de
bancă, să nu înregistreze datorii restante către buget sau partenerii de afaceri şi să
figureze în evidenţa CIP.
Avantajul creditului pe descoperit de cont constă în asigurarea resurselor
necesare pentru achitarea unor obligaţii stringente şi prevenirea înregistrării de
interdicţii bancare.
Creditul rotativ „roll-over” – reprezintă creditul care se acordă în relaţiile
bancare internaţionale pe perioade medii şi lungi. Creditul se acordă la întreaga
valoare la data negocierii şi se rambursează în rate trimestriale sau semestriale.
Dobânda este variabilă. Deşi sunt consimţite pe o durată de câţiva ani, utilizările
se efectuează sub formă de avansuri pe termen scurt reînnoibile. La încheierea
fiecărei perioade parţiale, avansurile pe termen scurt sunt prelungite în mod
succesiv pentru încă o nouă perioadă scurtă, până ce termenul mediu stabilit iniţial
ajunge la scadenţă. Aceste perioade parţiale depind de posibilităţile de refinanţare
ale creditorilor şi de nevoile debitorului. Caracteristica acestui credit constă în
faptul că fondurile care se acordă cu împrumut sunt procurate de banca creditoare
de pe piaţa eurovalutelor de la alte bănci, sub forma creditelor pe termen scurt, prin
refinanţare periodică la intervale de trei luni, şase luni, un an.
Creditul ipotecar – reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare
(imobile sau terenuri de construcţii în mediul urban şi terenuri
110
agricole în mediul rural). Se acordă în completarea surselor proprii necesare
constituirii, reabilitării, consolidării sau extinderii imobilelor.
Se garantează cu ipotecă de rangul I asupra imobilului pentru care se
asigură creditul, imobilul fiind asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă.
Se acordă pe o termen mediu şi lung, perioada putând să ajungă până la 25 de ani.
Creditul ipotecar se acordă de regulă de băncile ipotecare proprietarilor
funciari, proprietarilor de imobile şi antreprenorilor de construcţii de locuinţe În
caz de neplată a împrumutului, creditorul are dreptul să ceară prin justiţie scoaterea
în vânzare, prin licitaţie publică, a bunului imobil ipotecat, iar din preţul obţinut
să-şi reţină suma împrumutată împreună cu dobânda şi cheltuielile prilejuite de
judecată şi de vânzare.
Creditul comercial – este specific economiei de piaţă şi reprezintă creditul
pe care-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plăţii.
Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot desface producţia fără să mai
aştepte până când cumpărătorii au resurse financiare. Totuşi, creditul comercial
este limitat de rezerva de capital a furnizorului care să- i permită continuarea
activităţii, precum şi de regularitatea încasărilor contravalorii mărfurilor vândute
anterior pe credit comercial.
Creditul de consum – constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de
consum personal de valori mari şi cu folosinţă îndelungată. Există o strânsă
legătură între creditul de consum şi cel bancar, în general, comercianţii recurgând
la creditul bancar pentru a dezvolta vânzarea în rate.
Credit privat – credit care se acordă reciproc între diferite firme capitaliste
sau persoane particulare în baza aşa ziselor efecte comerciale sau de credit (cambii,
bilete de ordin etc.). Creditul privat poate fi de mai multe feluri: comercial, bancar,
ipotecar etc.
111
Creditul funciar – credit acordat pe termen lung în baza garantării lui cu
o proprietate imobiliară urbană sau rurală; se amortizează eşalonat prin amortizare.
Creditul de stat (public) – forma deosebită a creditului în care, în calitate
de debitor apare statul, iar în cea de creditor, de regulă, marile bănci. Creditul de
stat sau creditul public cum se mai numeşte, se acordă pe baza efectelor publice
(obligaţiuni ale statului, bonuri de tezaur) în vederea acoperirii deficitelor
bugetare.
Bon de tezaur – titlul de obligaţie emis de stat pentru a obţine împrumuturi
de la cetăţeni sau bănci în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului.
Ele sunt emise pe termen scurt, sunt aducătoare de dobânzi şi pot fi transmisibile
şi scontate.
Scont – operaţiune bancară specifică economiei de piaţă şi legată de
circulaţia cambiilor, sau altui efect de comerţ (ex poliţe), care constă în cumpărarea
de către o bancă comercială a unei cambii de la beneficiarul ei înainte de ajungerea
la scadenţă. Banca plăteşte vânzătorului suma înscrisă pe cambie, mai puţin
dobânda (taxa de scont) socotită din momentul scontării până la scadenţă.
Operaţiunea se lichidează la scadenţa cambiei, când banca încasează de la debitor
suma înscrisă în cambie. Întrucât cambia exprimă în general o tranzacţie
comercială livrarea pe credit a unei mărfi de către producător sau comerciant,
scontul transformă creanţa în capital bănesc înainte de scadenţă, accelerând
circuitul capitalului. Prin operaţiunea de reescont efectuată de banca centrală a unei
ţări se are în vedere aprovizionarea cu mijloace băneşti lichide a băncilor
comerciale. Pe baza vânzării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate
de ele, băncile comerciale obţin, în schimb, mijloace băneşti înainte de scadenţele
cambiilor respective.
112
Operaţiunea astfel efectuată echivalează cu un credit. Creditele de reescont sunt
considerate drept un regulator al circulaţiei băneşti dintr-o ţară capitalistă.
Creditul intern – relaţia de credit ce ia naştere în cadrul pieţei interne, atât
debitorul cât şi creditorul fiind cetăţeni ai aceleiaşi ţări.
Creditul internaţional – creditul contractat pe piaţa externă, debitorii şi
creditorii locuind în state diferite. Creditul internaţional se dezvoltă pe baza
comerţului internaţional şi al relaţiilor de cooperare între state.
Creditul de confirmare (stand-by credit) – reprezintă o linie de credit care
urmăreşte asigurarea cu anticipaţie a efectuării de trageri în cadrul unei anumite
sume, la momentul apreciat ca fiind oportun de către beneficiarul creditului şi
durata unei perioade determinate, fără să mai fie nevoie de o nouă examinare a
poziţiei împrumutului. Astfel de credite au fost puse la dispoziţia FMI începând
din 1961 pe baza acordurilor generale de împrumut de către principalele ţări
dezvoltate, reunite în „Grupul celor zece”15
Creditul obligatar – este una din cel mai vechi forme ale creditului.
Creditul obligatar reprezintă relaţii economice bancare în care debitorii sunt
organele statale sau agenţii economici emitenţi de obligaţiuni, pe de-o parte, şi
creditorii, adică subscriptorii şi deţinătorii acestor obligaţiuni pe de altă parte, care
în acest fel îşi angajează capitalurile, în vederea obţinerii unui venit. Creditul
obligatar se caracterizează prin următoarele elemente: emitentul, mărimea
creditului, numărul de titluri emise, valoarea nominală, preţul de emisiune,
valoarea de rambursare, durata de viaţă a împrumutului, data subscrierii, rata
dobânzii nominale, condiţii de amortizare etc.
Ca noţiuni generale despre credit mai este necesar să cunoaştem ce
înseamnă:
i. rambursarea creditelor;
15 Grupul celor 10 cuprinde următoarele ţări: SUA, Anglia, Japonia, Canada, Franţa, Belgia,
Olanda Italia, Garmania, Suedia.
113
ii. garanţie bancară;
iii. garantarea creditelor;
iv. gaj.
a) Rambursarea creditelor este un principiu de bază al creditelor potrivit
căruia creditele trebuie să se restituie la termenele (scadenţele) stabilite în
contractul de creditare.
b) Garanţie bancară înseamnă girul băncii pentru clientul său care îi dă
acestuia posibilitatea să obţină credit de la o terţă persoană. Garanţia
bancară presupune obligaţia asumată de bancă ca în caz de neplată la
termen de către client a sumelor împrumutate, să restituie împrumutul din
resursele sale. Garanţia se dă în schimbul unei asigurări corespunzătoare.
c) Garantarea creditelor reprezintă cantitatea corespunzătoare de bunuri
materiale sau resurse financiare prevăzute să se realizeze în perioadele
viitoare, cu care se garantează şi din care se rambursează creditul. Practic,
garantarea creditelor se face cu documentele care atestă existenţa
bunurilor respective sau a veniturilor ce se vor realiza.
d) Gaj este noţiunea ce se referă la bunul mobil depus de către un debitor la
dispoziţia creditorului său drept garanţie pentru plata la termenul convenit
a unei datorii sau pentru executarea unei lucrări. Sub aspect juridic, gajul
constituie un contract prin care debitorul remite creditorului său un lucru
mobil pentru siguranţa datoriei. În caz de neplată a datoriei la termen
(scadenţă) creditorul poate vinde obiectul depus drept gaj. Din preţul
obţinut, creditorul garantat cu gaj, are posibilitatea despăgubirii înaintea
altor creditori.
4.6. FORME SPECIALE DE CREDITARE
114
Pe lângă formele clasice de creditare a comerţului internaţional, prin
eliminarea limitelor cerute de aceste au luat fiinţă şi s-au dezvoltat diverse forme
speciale de finanţare pe termen scurt sau pe termen lung. Dintre formele de
finanţare pe termen scurt amintim factoringul, iar pe termen lung leasingul.
În ţara noastră numărul băncilor a crescut semnificativ în ultimii ani, la
băncile româneşti adăugându-se băncile cu capital mixt şi băncile străine. Prin
urmare a crescut şi concurenţa între ele. Pentru a se face mai atractive clienţilor,
acestea au început să ofere produse şi servicii bancare tot mai diversificate şi în
concordanţă cu componentele mai noi ale activităţii economice.
A). Factoringul
Factoringul este o formă a cooperării bancare internaţionale16 în care, pe
baza unei convenţii intervenite între părţi, un organism specializat prestează
anumite servicii privind problemele financiare, acordă credite pe termen scurt
(până la 3-4 luni), efectuează operaţiuni bancare de casă specializate pentru
participanţii la producerea, exportarea şi importarea de mărfuri şi servicii.
Factoringul este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat
între factor şi aderent ( exportator ) prin care primul, în schimbul unui
comision, preia în proprietatea sa creeanţele aderentului prin plata facturilor
acestuia reprezentând dovada efectuării tranzacţiei cara are ca obiect bunuri sau
servicii livrate pe credit.
Efectuarea operaţiunilor de factoring presupune participarea
următoarelor părţi:
- factorul, respectiv banca specializată;
- aderentul, furnizorul, vânzătorul de mărfuri sau servicii;
- cumpărătorul.
16 Definiţia factoringului conform Lexiconului de finanţe, bănci, asigurări – Gh. Bistriceanu
114
Factoringul este operaţiunea prin care firmele specializate se angajează să
încaseze facturile neîncasate de către societăţile comerciale contra unui comision.
Prin operaţiunile de factoring banca asigură efectuarea următoarelor
servicii: finanţare pe baza facturilor, administrarea creanţelor, colectarea
creanţelor la scadenţă, protecţie împotriva riscului de neplată.
Sunt destinate persoanelor juridice, indiferent de forma de proprietate şi se acordă
pentru creanţele comerciale materializate în facturi provenite din livrări de
mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii. Se acordă atât în lei cât şi în
valută.
Factoringul de export se bazează pe transferul de proprietate la bancă a
creanţelor deţinute de către exportatori (clienţi ai băncii) asupra importatorilor. În
practică, în cazul factoringului de export, se utilizează plata imediată a unui
procent din valoarea facturilor clientului ( 80% la BRD ), iar restul ( din care se
scade comisionul şi dobânda ) se plăteşte în momentul în care importatorul achită
factura.
Sunt acceptate creanţele certe şi exigibile, fiind excluse creanţele cu
scadenţă depăşită, creanţele viitoare sau condiţionate, creanţele ce rezultă din
vânzarea în consignaţie, creanţele al căror termen de încasare depăşeşte
reglementările legislative.
115
Figura 4.1 Schema de derulare a factoringului:
2
1 3 4 7 8
5
Factor de export
6
1. se încheie contractul de factoring între exportator şi factorul de export;
2. exportatorul livrează mărfurile către importator;
3. exportatorul cedează creanţele sale factorului de export;
4. factorul de export achită exportatorului aderent contravaloarea
creanţelor cedate după ce şi-a reţinut dobânda aferentă;
5. factorul de export cedează creanţele sale factorului de import;
6. factorul de import achită contravaloarea creanţelor reţinând dobânda
aferentă;
7. factorul de import remite clientului său, importatorul, documentele spre
încasare;
acoperirea
riscurilor;
finanţare;
gestionarea
creanţelor
evaluează riscul de
importator;
- garanteză limita de
finanţare pe importator;
- încasează facturile de
la importator
Factor de
import
Importator Exportator
116
8. importatorul plăteşte import factorului.
Avantajele exportatorului:
• evaluarea riscurilor de neîncasare a exporturilor prin evaluarea bonităţii
importatorilor şi urmărirea evoluţiei acestora pe întreaga perioadă a
contractului de factoring, prin intermediul serviciilor unui factor din
străinătate, evaluarea riscurilor pe importatori şi aprobarea unor limite de
117
finanţare pe fiecare importator în parte şi, de asemenea, prin preluarea
riscurilor de neîncasare a exporturilor;
• Selecţia clienţilor importatori viabili;
• Gestiunea optimă a conturilor “clienţi”;
• Eliminarea problemelor şi costurilor legate de urmărirea încasării
exporturilor;
• Exportatorul nu mai are obligaţia de repatriere a valutei;
• Finanţarea rapidă, fără garanţii a exporturilor efectuate (80% din valoarea
facturilor şi 20% la data încasării);
• Eliminarea riscurilor de curs valutar;
• Instrument de promovare a exporturilor, exportatorul având posibilitatea să
acorde creditul furnizor importatorilor săi.
B). Leasingul
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii, cu precădere în SUA şi în ţările
Europei Occidentale, ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi prin
aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în special a exportuilor.
Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere) de
către societăţi financiare specializate sau direct de către producători. Leasingul are
în vedere să răspundă unor clienţi cărora le lipsesc fondurile proprii sau
împrumutate pentru cumpărarea unor bunuri.
Trebuie precizat faptul că în România, până în prezent, nu există bănci
specializate de leasing, unele bănci româneşti şi-au extins domeniul de creditare şi
asupra unei laturi mai aparte a activităţii economice: activitatea de leasing. Băncile
de leasing au apărut în 1952 în S.U.A. Denumirea lor diferă de la ţară la ţară: bănci
de leasing, instituţii financiare de leasing, bănci bail în Franţa. Rolul băncilor de
leasing îl îndeplinesc băncile comerciale.
118
Operaţiile de leasing s-au dezvoltat rapid în ultimii ani datorită simplităţii
lor şi avantajelor pe care acestea le conferă. Posibilitatea de a utiliza echipamente
moderne, de mare randament, de a depăşi unele obstacole de import, de a nu plăti
drepturi de proprietate industrială sunt câteva atuuri ale leasingului.
În condiţiile actuale ale intensificării concurenţei internaţionale în diferite
sectoare economice şi ale progresului tehnic foarte rapid, operaţiile de acest tip se
transformă într-o formă optimă de efectuare a unor importuri şi de înlocuire
operativă, rapidă a unor utilaje şi instalaţii depăşite moral.
Leasingul permite păstrarea secretului de fabricaţie a unui produs, precum
şi ivirea oportunităţii de a efectua unele afaceri în unele ţări sau regiuni unde
politica comercială nu permite exportul unor produse.
Operaţiile de leasing au, de regulă, ca obiect bunuri imobile, precum şi
bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil:
- mijloace de transport (nave, aeronave, camioane, vagoane, etc.),
- utilaje de ridicat,
- echipamente de transport,
- automobile,
- tehnică de calcul,
- echipamente medicale,
- echipamente industriale specializate,
- echipamente energetice,
- instalaţii şi utilaje de extracţie,
- maşini agricole,
- hale şi chiar uzine întregi.
119
Există mai multe criterii de clasificare a leasingului, cea mai importantă
fiind cea prevăzută de OG nr. 51/199718,completata cu Legea Nr. 287 din 6 iulie
2006 care clasifică leasingul în funcţie de măsura în care riscurile şi beneficiile
aferente titlului de proprietate a unui activ în regim de leasing revin locatorului sau
utilizatorului, astfel având:
o leasing financiar;
o leasing operaţional.
A). leasingul financiar – este operaţiunea de leasing care îndeplineşte
una sau mai multe din următoarele condiţii:
• riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
• părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se
transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
• utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare
va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la
data la care opţiunea poate fi exprimată;
• perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75%
din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de
proprietate nu este transferat.
Leasingul financiar poate fi la rândul lui cu plata integrală sau cu plata parţială.
- în cazul leasingului cu plata integrală, ratele sunt astfel calculate încât
după încheierea perioadei de închiriere să se acopere integral preţul de
achiziţie al mijlocului fix plus alte cheltuieli (inclusiv dobânda) şi profitul
societăţii de leasing.
18 O.G. nr.51/ 1997 privind operaţiunile de leasing
120
- în cazul leasingului cu plata parţială, chiriile nu acoperă întreaga valoare
a activului fix, profitul societăţii de leasing precum şi alte cheltuieli ale
acesteia. La sfârşitul contractului de leasing locatarul are obligaţia de a
plăti activul fix la o valoare reziduală.
B). leasingul operaţional – este operaţiunea de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile de mai sus şi presupune o închiriere pe o
perioadă mai scurtă, iar la sfârşitul contractului părţile pot opta pentru:
• prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui nou contract de
leasing;
• încetarea contractului şi returnarea activului societăţii de leasing.
La acest tip de leasing nu există o relaţie directă între preţul la care a fost
achiziţionat activul fix de către societatea de leasing şi chiria percepută.
Riscurile şi beneficiile aferente titlului de proprietate îl privesc pe locator
(proprietar). În cadrul acestei forme de leasing care presupune recuperarea numai
parţială în perioada de leasing a preţului bunului contractat, durata de închiriere
este mai redusă decât cea de funcţionare a bunului.
Atunci când obiectul leasingului îl constituie o clădire, datorită duratei mari de
viaţă a acesteia şi perioada de leasing poate fi mare. În acest caz, dacă la sfârşitul
leasingului titlul de proprietate nu se preia de către locatar, cea mai mare parte a
riscurilor şi recompenselor este preluată de către societatea de leasing, motiv
pentru care acest tip de leasing este considerat operaţional.
După poziţia furnizorului în contractul de leasing, acesta poate fi :
o leasing direct;
o leasing indirect.
A). leasingul direct se realizează prin încheierea contractului direct între
producător şi utilizatorul unui bun. Finanţarea este asigurată de către furnizor.
Acest tip de leasing se practică mai ales în situaţia în care se urmăreşte intrarea
121
pe o anumită piaţă cu produse noi, în condiţiile în care piaţa respectivă este deja
saturată cu produse de calitate bună.
În mod experimental, producătorii oferă spre testare clienţilor produsele
noi, iar după expirarea contractului, utilizatorul are dreptul la tripla opţiune:
restituirea bunului, prelungirea contractului sau cumpărarea la valoarea rămasă.
B). leasingul indirect este organizat prin intermediul societăţilor de
leasing specializate. Acestea preiau funcţia de creditare şi pe cea de prestare de
servicii. Societăţile de leasing se interpun între producători şi utilizatori. Tendinţa
manifestată este cea de specializare a acestor firme de leasing pe anumite categorii
de produse.
Capitolul 5: INSTRUMENTE DE CREDIT ŞI DE PLATĂ
5.1 ORDINUL DE PLATĂ
Ordinul de plată (engl. payment order) este o dispoziție necondiționată,
dată de emitentul acesteia unei bănci receptoare de a pune la dispoziția unui
beneficiar o anumită sumă de bani. Ordinul de plată (OP) este instrumentul efectiv
care circulă ȋntre emitent și beneficiar, prin intermediul sistemului bancar, fiind
purtătorul transferului de fonduri ȋntre cei doi parteneri. Ordinul de plată presupune
ca emitentul să aibă disponibilități ȋn cont la banca sa ȋn sumă
122
cel puțin egală cu transferul și comisionul aferent sau dacă nu are cont să
depună la bancă suma necesară.
5.1.1 Caracteristicile ordinului de plată
Ȋn legislația românească, ordinul de plată pe suport hârtie este reglementat
prin Regulamentul BNR nr.8/1994. Ordinul de plată se editează de banca centrală
sau băncile comerciale potrivit unor standarde stabilite de banca centrală
(dimensiunile blanchetei, calitatea hârtiei, înscrisurile obligatorii, organizarea
textului numai pe orizontală etc). Pe faţa formularului, informaţiile sunt grupate în
mai multe zone care cuprind un anumit număr de câmpuri (spaţii pentru
informaţii), iar pe verso sunt rezervate spaţii pentru băncile intermediare privind
confirmarea acceptarii. Pe un ordin de plata este obligatorie înscrierea
urmatoarelor mentiuni: denumirea instrumentului “ordin de plata”; data emiterii;
ordinul necondiţionat de a plăti (“plătiţi”); moneda şi suma de bani; numele
plătitorului şi codul IBAN; numele beneficiarului şi codul IBAN; banca emitentă
şi codul BIC; banca colectoare şi codul BIC; semnătura olografă a emitentului sau
a persoanei împuternicite; referinţe privind conţinutul economic al plăţii. Deosebit
de acestea, pe ordin pot fi înscrise şi elemente facultative, precum data finalizării
plăţii, alta decât cea normală, ordinul expres ca plata să se facă printr-un anumit
sistem de plăţi sau o anumită bancă intermediară, codul unic de înregistrare sau
codul numeric personal al emitentului. Nu pot fi înscrise însă elemente care să
restricţioneze plata, iar existenţa acestora determină nulitatea ordinului.
Ordinele de plată se emit pe suport hârtie sau electronic având structuri
diferite, respectiv cele pe suport hârtie au un format standard tipărit (formular), ȋn
timp ce modelele electronice se prezintă sub forma unor mesaje codificate.
123
Structura unui ordin de plată pe suport hârtie se prezintă în schema de
mai jos
Figura 5.1. Ordinul de plată
124
Ordinul de plată pe suport hârtie
Dispoziţia de plată a emitentului trebuie sa fie necondiţionată de anumite
restrictii (ex. prezentarea la banca a unor documente) si nici nu poate prevede ca
plata sa se faca la cererea beneficiarului. O particularitate importantă o constituie
faptul că ordinul de plată este revocabil de către emitent până în momentul
acceptării lui de către banca colectoare (destinatară). Această caracteristică
reprezintă o facilitate pentru emitent dar ridică suspiciuni pentru beneficiar cu
privire la capacitatea de plată a partenerului. In practica bancară, instrumentele de
plată revocabile sunt considerate de rang inferior.
5.1.2 Circuitul ordinului de plată
Circuitul operațional ȋncepe cu emiterea de către plătitor a ordinului de
plată şi se încheie cu transferul sumei în contul beneficiarului de către banca sa. Ȋn
circuitul ordinului de plată de la plătitor la beneficiar se pot interpune mai multe
bănci care efectuează succesiv următoarele operaţiuni:
(a) recepţia - operaţiunea prin care o bancă recunoaşte primirea ordinului
de plată şi validitatea acestuia (integritate fizică, informaţii obligatorii de
identificare şi transfer de fonduri, nu conţine stersaturi, modificări, condiţionări);
(b) autentificarea - procedura de recunoaștere a persoanei pe care
emitentul ordinului de plată o autorizează să semneze autentic, prin confruntarea
semnăturii ȋnscrise pe document cu cele din fișa specimenului de semnatură,
precum și prin diverse procedee convenite cu banca pentru prevenirea plăților
neautorizate; (c) acceptarea (autorizarea) - procedura prin care o bancă
recunoaște ca valabil un ordin de plată recepționat, obligându-se să execute
serviciul de a transfera fondurile la termenele și ȋn conditțile dispuse de emitent;
125
(d) refuzul - procedura utilizată ȋn cazul ȋn care banca receptoare
consideră că nu este posibil să execute ordinul de plată dat de către emitent;
(e) executarea –procedura de emitere de catre banca receptoare a unui
ordin de plată pentru a pune ȋn aplicare un ordin de plată acceptat anterior;
executarea presupune debitarea contului emitentului și după caz: (i) creditarea
contului beneficiarului dacă ambii parteneri au conturi la aceiași unitate bancară;
(ii) transmiterea ordinului de plata ȋntr-un sistem de plăți; (iii) transmiterea
ordinului de plată către banca corespondentă.
Ȋn activitatea bancară de plăți foarte important este să se cunoască
momentul finalizării decontării care ȋnseamnă și stingerea obligației debitorului.
Acest moment este considerat atunci când transferul de fonduri a fost ȋnregistrat
ȋn contul beneficiarului.
Ordinul de plată circulă de la banca emitentă la banca colectoare ȋn mod
direct (via compensare) sau prin intermediul altor bănci corespondente, dar nu mai
mult de două bănci diferite. Cel mai imporatant moment ȋn cadrul unei bănci este
acceptarea (autorizarea), prin care toate băncile din lanțul de circulație se ȋncarcă
de gestiune, inclusiv banca colectoare. Acest angajament se ȋnscrie ȋn ordinul de
plată de fiecare bancă participantă prin mențiunea “acceptat” și sub semnătura
persoanei autorizate și aplicarea ștampilei băncii respective. Ȋn practica bancară,
ȋn special ȋn cea internațională, se folosește procedeul de confirmare a recepției
sau acceptării pentru a ȋntări responsabilitatea băncii receptoare. Ȋn situația ȋn care
nu se acceptă ordinul de plată, are loc refuzul care poate fi determinat de anumite
cauze: completarea eronată a formularului, neconcordanțe ȋntre suma ȋn cifre și ȋn
litere, duplicat greșit, nerespectarea unor prevederi din acordul de plăți ȋncheiat de
banca emitentă cu cea receptoare etc. Refuzul trebuie transmis băncii emitente
ȋnaintea datei normale de execuție.
126
Toate aceste operațiunui (a-e) constituie un transfer de credit la
realizarea căruia iau parte mai multe entități numite participanți, astfel:
- emitentul (plătitorul) – instituția/persoana nonbancara care emite un
ordin de plată pe cont propriu și are un cont deschis la banca inițiatoare;
- beneficiarul – persoana desemnată prin ordin de plată de către plătitor să
primească o sumă de bani și poate fi un client al băncii colectoare sau banca
colectoare;
- banca inițiatoare – prima unitate bancară căreia i se adresează ordinul
de plată al emitentului și la care acesta are deschis contul;
- banca emitentă – orice bancă, cu excepția băncii colectoare, care emite
un ordin de plată, inclusiv banca inițiatoare;
- banca colectoare – ultima bancă din lanțul transfer-credit care
recepționează și acceptă ordinul de plată pentru a pune la dispoziția beneficiarului
suma de bani ȋnscrisă ȋn acesta;
- banca intermediară – orice bancă emițătoare sau receptoare, alta decât
banca emitentă și banca colectoare, care intervin ȋn relația transfer- creditului;
Aceste noțiuni se folosesc frecvent ȋn activitatea de procesare a ordinelor
de plată și ȋn relațiile dintre bănci.
Ȋncepând cu introducerea compensării automate din anul 2005 ordinul de
plată pe suport hârtie nu va mai funcționa decât ȋn relația client - sucursală/agenție
a băncii emitente. La sucursală/agenție se debitează contul emitentului și ordinul
de plată se transmite sub forma unui mesaj electronic către centrala băncii
emitente care va participa la compensarea automată pe plan central. Ȋn acest fel,
sucursala/agenția s-a descărcat de gestiune și s-a ȋncărcat centrala băncii emitente.
După efectuarea compensării are loc transferul de fonduri ȋntre conturile centrale
ale celor două bănci participante și bineȋnțeles
127
9
Beneficiar
Banca centrală
Cont B 7 Cont A
descărcarea și ȋncărcarea de gestiune. Fondurile se transmit apoi
sucursalei/agenției băncii colectoare care trebuie să crediteze contul beneficiarului.
Ȋn acest moment se finalizează transferul de credit. Circuitul ordinului de plată se
prezintă ȋn schema 5.2.
Figura 5.2 Circuitul ordinului de plată
6
Banca A
emitentă
(centrală)
4
Sucursală/
agenţie
3 2
Banca B Colectoare
(centrală)
8
Sucursala
agenţie
5 Casa de compensaţii
5
Emitent
128
Operațiunile care au loc ȋn circuitul ordinului de plată, așa cum sunt
reglementate de banca centrală, sunt următoarele:
1- ȋntre plătitor și beneficiar se ȋncheie un contract având ca obiect
activele transferate;
2- plătitorul emite un ordin de plată (OP) pe suport hârtie și ȋl remite
băncii sale (sucursala/agentie);
3- sucursala/agenția emitentului recepționează, autentifică, acceptă și
execută OP, debitând contul curent al acestuia;
4- sucursala/agenția emitentului transmite OP pe suport electronic
centralei sale (banca A)
5- banca A prezintă OP electronic la compensare
6- soldul net dupa compensare se transmite băncii centrale pentru
decontare
7 - la banca centrală are loc virarea fondurilor din contul băncii emitente
(A) către banca colectoare (B)
8 - centrala băncii colectoare (B) transferă fondurile către
sucursală/agenție
9- sucursala/agenția creditează contul beneficiarului și cu această operațiune se
finalizează plata.
Prin acest circuit ordinul de plată mijloceste transferul fondurilor iar plata
este definitivă. Ȋn circuit pot interveni 1-2 bănci intermediare diferite și ca urmare
mai multe compensări, ceea ce prelungește circuitul ordinului de plată. Ȋn cazul ȋn
care ambii parteneri au conturile la aceiași bancă dar la unități din județe diferite,
compensarea nu mai este necesară, circuitul fiind prin sucursala băncii centrale,
iar dacă partenerii au conturile la aceiași unitate bancară decontarea de face direct
și imediat.
129
Economistul Stefan Dumitrescu, unul din cei mai distinși economiști din
perioada interbelică care a studiat sistemul de plăți național și a adus importante
contribuții la elaborarea acestuia, defineste compensarea ca “un sistem de lichidare
de creanțe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toți debitorii și tuturor
creanțelor pentru toți creditorii, către un singur debitor și creditor, unde făcându-
se apoi diferența se obține, pentru fiecare participant, un simplu și un singur sold
debitor sau creditor, dupa natura soldului operațiunilor compensate" (St.
Dumitrescu, Plățile fără numerar, 1931).
Casele de compensații sunt instituții specializate ȋn asemenea operațiuni și
pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale. Controlul băncii
centrale se exercită prin contul dechis la aceasta de casa de compensație prin care
transferă fondurile băncilor ȋn conturile lor de la banca centrală. La sfârșitul
compensării soldul casei de compensații devine nul.
Ȋn sistemul centralizat există o singură casă de compensații care organizează
decontarea ȋn mod centralizat pe baza soldurilor nete ale băncilor participante iar
decontarea se face prin banca centrală. Ȋn sistemele descentralizate există mai
multe case de compensare care calculează poziția netă a două sau mai multe bănci,
iar decontarea se face prin alte bănci, de regulă bănci de prim rang agreate de banca
centrală. Indiferent de sistem, casele de compensații se numesc agenți de
compensare iar băncile care asigură decontarea, agenți de decontare. Deci,
compensarea reprezintă numai prima etapă a decontării derulată printr-o entitate
nonbancară, iar etapa a doua o constituie transferul de fonduri ȋntre băncile
participante prin intermediul unei instituții bancare, alta decât băncile participante,
transfer care finalizează plata.
Sistemul național de plăți a fost creat ȋn anul 1995 de banca centrală și ca o
componentă a acestuia s-a organizat sistemul de compensare la nivel național.Casa
de compensaţii funcţionează în România în cadrul băncii centrale.
130
5.1.3 Obligațiile părților implicate ȋn circuitul ordinului de plată
Ȋn circuitul ordinului de plată sunt implicate următoarele părți: emitentul,
banca emitentului, bancile intermediare și banca colectoare. Aceste entități au
anumite obligații stabilite de banca centrală pentru a asigura desfășurarea normală
a transferului de fonduri.
Obligațiile emitentului. Un emitent este obligat printr-un ordin de plată
numai dacă acesta a fost emis de el sau de către o persoană care are mandatul de
a-l reprezenta. Emitentul are obligații ȋn legătură cu emiterea corectă a ordinului
de plată și asigurarea fondurilor pentru ordinul emis.
Obligațiile băncii inițiatoare privesc validarea ordinului de plată (receptie,
autentificare, acceptare) și efectuarea transferului ȋn aceiași zi sau ȋn ziua
lucrătoare următoare, returnarea sumei ȋn caz de nefinalizare și plata penalizărilor
de ȋntârziere. Plata obligației băncii emitente față de instituția bancară intermediară
se consideră efectuată ȋn una din situațiile următoare:
- ȋn momentul ȋn care banca emitentă a debitat contul emitentului;
- ȋn momentul ȋn care banca emitentă a creditat contul casei de
compensații;
- ȋn momentul ȋn care banca centrală creditează contul băncii receptoare
ȋn cadrul decontării finale;
- printr-un alt procedeu legal stabilit, acceptat de părțile implicate in
tranzacție (compensare bilaterală, transfer de fonduri).
Obligațiile băncii intermediare (alta decât banca destinatară) decurg
din momentul acceptării ordinului de plată, care poate fi:
- momentul recepției, dacă există un acord ȋntre ea și emitent ȋn acest
sens;
- momentul inștiințării emitentului despre acceptarea ordinului de plată;
131
- momentul executării prin creditarea contului casei de compensații.
Obligațiile băncii receptoare se referă la: executarea ordinului de plată ȋn
ziua bancară ȋn care l-a acceptat sau cel mai târziu ȋn ziua bancară următoare; dacă
ordinul de plată prevede un anumit termen de plată, executarea se va face la acea
dată; ȋnștiințarea emitentului, ȋnainte de expirarea perioadei de executare (cele
două zile bancare), despre imposibilitatea executării ordinului de plată sau a
ȋntârzierii ȋn finalizarea transferului, solicitând instrucțiuni suplimentare.
Obligațiile băncii colectoare decurg, de asemenea, după acceptare care
poate avea loc:
- momentul recepției, dacă există un acord cu banca emitentă;
- momentul ȋnștiințării băncii emitente despre acceptare;
- momentul executării prin creditarea contului beneficiarului.
După acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligația de a
pune fondurile la dispoziția beneficiarului, chiar ȋn ziua de accept sau ȋn ziua
următoare. Potrivit normelor băncii centrale, ordinul de plată se execută ȋn aceași
zi ȋn cazul ȋn care ambii parteneri au conturi la aceiași bancă și cel mai târziu a
doua zi bancară lucrătoare dacă sunt la bănci diferite. Ziua bancară este ziua ȋn
care se debitează sau se creditează conturile clienților și trebuie să fie o zi bancară
lucrătoare (ȋn unele tări sunt anumite zile ȋn care nu se lucrează, altele decât cele
oficiale, ca de ex. ziua unui sfânt al bancherilor). Ȋn cazul ȋn care partenerii au
conturi la bănci diferite executarea se poate face ȋn a doua zi bancară lucrătoare.
Penalitățile pentru ȋntârziere se calculează la nivelul dobânzii de referință a băncii
centrale la care se adaugă un punct de dobândă. Beneficarul dobânzilor de
ȋntârziere, ȋn cazul finalizării plății, este furnizorul care primeste transferul cu
câteva zile peste durata stabilită de normele băncii centrale
132
Refuzul. Dacă ordinul de plată nu poate fi executat, banca emitentă trebuie
să-l anunțe pe emitent despre refuz, cel mai târziu ȋn ziua bancară următoare
ultimei zile a perioadei de execuție. Refuzul poate fi determinat de incoerența
datelor obligatorii, introducerea unor clauze neadmise de normele legale sau
anumite instrucțiuni care practic nu se pot executa sau generează costuri
suplimentare, prelungirea decontării. Refuzul se comunică ȋn scris emitentului
(comunicare de refuz) cu motivarea cauzelor acestuia, cel mai târziu ȋn a doua zi a
perioadei de execuție. Un ordin de plată ȋși pierde valabilitatea dacă nu este nici
acceptat nici refuzat la finele celei de a treia zi bancare lucrătoare.
5.2 CODURI BANCARE
Codul IBAN (International Bank Identification Number)
Un cod IBAN este de forma :
RO 00 AAAA 1B31 0075 9384 0000
Primele 2 caractere sunt litere și reprezintă țara : ȋn cazul nostru RO , adica
România
Urmatoarele 2 caractere sunt cifre și reprezintă : 2 caractere de verificare
Urmatoarele 4 caractere sunt litere și reprezintă : codul instituției
Ultimele 16 caractere identifică ȋn mod unic unitatea teritorială a instituției și
ontul clientului deschis la respectiva unitate teritorială.
Codul IBAN este un standard internațional pentru numerotarea codurilor
bancare. A fost adoptat pentru prima oară de către Comitetul European pentru
Standarde Bancare iar ȋn prezent este cunoscut ca ISO 13616:2003. IBAN-ul
consistă dintr-un cod de țară ISO 3166-1 de două litere, urmat de doua cifre de
control, și până la 30 de caractere alfanumerice pentru codul contului bancar
domestic (BBAN - Basic Bank Account Number).
133
Pentru România, primele patru caractere ale codului BBAN constituie
codul național al băncii de care aparține contul respectiv. Lungimea codului
BBAN este fixată de comitetul băncii naționale al fiecărei țări și trebuie sa fie
aceeași pentru toată țara.
Ȋn format electronic codul IBAN trebuie să nu conțină spații sau alte
caractere despărțitoare, iar atunci când este tipărit pe hârtie este exprimat ȋn
grupuri de câte patru caractere, cu ultimul grup de lungime variabilă.
Un IBAN este alcătuit astfel :
|RO| |XX| |yyyy| |ZZZZZZZZZZZZZZZZ|
| | | | | | | | : : : :
: : : --> 16 caractere care identifică ȋn mod unic
unitatea
: : : teritorială a instituției și contul clientului
: : : deschis la respectiva unitate teritorială
: : : (alfanumerice, majuscule)
: : :
: : --> 4 caractere de identificare a instituției (alfabetice,
: : majuscule), reprezentând primele patru caractere ale codului
: : BIC al instituției
: :
: --> 2 caractere de verificare (numerice, de la 0 la 9)
:
--> codul de țară (2 caractere alfabetice, majuscule) - pentru România este
RO.
http://www.banci24.ro/operatiuni/102-ce-este-codul-swift-si-bic.html
134
Pentru a asigura acuratețea tranzacțiilor ȋn sistemul automat SWIFT,
S.W.I.F.T. (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication) a
dezvoltat codul BIC (Bank Identifier Code), cod ce este caracteristic și unic
fiecărei bănci ȋn parte. Această metodă de identificare a băncilor, ȋn sistemul de
tranzacționare, a fost recunoscută și de către Organizația Internatională pentru
Standardizare (ISO).
Codul swift este format din 8 sau 11 caractere, acestea incluzând codul
BIC al băncii, țara, locația și codul sucursalei, astfel codul swift este de forma
următoare BANK RO BU XXX.
Pentru exemplu dat ( BANKROBUXXX), vom explica ce reprezintă fiecare
grup de caractere ȋn parte, astfel:
- BANK - reprezinta codul bancii (BIC), cod ce este format din 4 caractere
(doar litere);
- RO - codul ISO al tarii (doar litere), in cazul nostru Romania (RO);
- BU - codul locatiei (litere sau numere), BU este codul pentru Bucuresti;
- XXX - codul sucursalei (litere si numere), XXX se foloseste pentru codul
centralei.
Ȋn continuare vom exemplifica câteva coduri swift pentru centralele
băncilor:
- pentru centrala Băncii Transilvania avem BTRLRO22XXX, unde BTRL -
codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, XXX - codul centralei
- pentru BRD-GSG avem BRDEROBUXXX, unde BRDE - codul băncii, RO -
codul țării, BU - codul locației, XXX - codul centralei
- pentru Banca Comercială Română RNCROBUXXX, unde RBC - codul
băncii, RO - codul țării, BU codul centralei, XXX - codul sucursalei
O parte dintre băncile românești au coduri swift și pentru anumite
sucursale din cadrul rețelei. Ȋn cazul unui cod swift pentru o anumită sucursală
135
acesta se formează tot ca cel pentru centrală, cu singura excepție ca, ȋn loc de XXX
(codul centralei), se introduce codul sucursalei respective. Astfel mai jos avem
câteva exemple concrete:
- BTRLRO22BBB - codul SWIFT al Bancii Transilvaia Sucursala Obor,
Bucuresti, unde BTRL - codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, BBB
- codul sucursalei BT Obor;
- BTRLRO22BVA - codul SWIFT al Băncii Transilvania Sucursala Brașov, unde
BTRL - codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, BVA - codul sucursalei
BT Brasov;
- RNCBROBUTM0 - codul SWIFT al BCR Timișoara, unde RNCB - codul
băncii, RO - codul țării, BU - codul locației, TM0 - codul sucursalei.
Pentru aflarea codului SWIFT, există câteva site-uri care au listate codurile
SWIFT ale centralelor băncilor din România, dar este recomandat să se folosească
următoarele metode de verificare a unui cod SWIFT:
1. La adresa de internet http://www.swift.com/bsl/freequery.do (BIC Portal din
cadrul organizației S.W.I.F.T.). Astfel, există posibilitatea de a căuta după codul
BIC sau, o căutare mai avansată, după cuvintele cheie pentru banca, locul centralei
și țara interes.
2. Ȋn general, băncile pun la dispoziție un număr de telefon la care clienții pot suna
pentru a afla anumite informații. Aflând numărul de telefon și sunând la acesta se
poate afla de codul swift al băncii respective.
136
5.3. CAMBIA INSTRUMENT DE CREDIT ȘI PLATĂ
Cambia – reprezintă un titlu de credit, de obicei pe termen scurt, care
pune în legătură trei persoane: trăgătorul , trasul şi beneficiarul. Este un instrument
de plată folosit în economia de piaţă prin care emitentul, numit trăgător dă ordin
unei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat unei a treia persoane numită
beneficiar, o sumă de bani determinată, la o anumită dată numită scadenţă şi într-
un anumit loc.
Cambia cuprinde trei participanţi la relaţia de credit: trasul (plătitorul),
trăgătorul (creditorul) şi beneficiarul. Formula consacrată în cazul cambiei este:
„plătiţi…”
În legislaţia românească prin Legea nr. 83/1994 adoptată de BNR s-a
modificat esenţial conţinutul legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Astfel, cambia a devenit un instrument de plată care poate fi procesat şi prin
activitatea de compensare multilaterală a instrumentelor de plată pe suport de
hârtie (prin aplicarea prevederilor Regulamentului BNR nr. 10/1994).
Cambia modernă are formă şi standard de conţinut bine stabilite şi circulă
de la beneficiar la tras prin intermediul societăţilor bancare unde aceştia îşi au
deschise conturile curente. Prin Normele specifice cambiei, faţa şi verso- ul
cambiei sunt împărţite în părţi distincte care au dimensiuni şi locuri precis fixate.
Conform Legii cambiei şi biletului la ordin 58/1934 pentru ca o cambie
să fie validă trebuie să conţină următoarele elemente obligatorii:
1. denumirea cambiei – înscrisă ca titlu,
- poate figura în cuprinsul textului
- obligatorie prezenţa denumirii şi scrierea ei în aceeaşi limbă în
care e redactată cambia
137
2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată
- caracterizarea prin necondiţionare a ordinului înseamnă că de fapt
acesta nu poate fi afectat, restrâns prin alte elemente cuprinse în
text; orice condiţionări , limitări sau contraprestaţii ducând la
anularea cambiei.
- suma se specifică în litere şi în cifre, iar dacă între cele două
exprimări cantitative şi calitative există diferenţă, se va considera
valabilă suma înscrisă în litere.
3. numele trasului (al plătitorului) – trebuie precizat amănunţit şi
complet numele trasului, prenumele, toate elementele privind numele,
care sunt cuprinse în actele de identitate al plătitorului pentru o cât mai
rapidă identificare şi localizare.
În unele cazuri, trăgătorul se poate identifica pe sine ca tras, ori
poate indica mai multe persoane trase cumulativ.
4. scadenţa – stabileşte termenul de plată la emiterea cambiei (e
obligatorie)
- trebuie să fie certă, unică şi posibilă, şi să rezulte cu precizie din text
- poate fi de mai multe feluri:
• la vedere (la cerere, la prezentare), termenul stabilit de
lege pentru încasarea cambiei la vedere este de un an;
• la un anumit termen (zile, săptămâni, luni, ani) de la
vedere, de la prezentarea pentru acceptare sau, în cazul
neacceptării, de la data protestului;
• la un anumit termen de la data emiterii;
• la o dată fixă – an, lună, zi.
138
5. locul plăţii – arată locul unde trebuie făcută plata; este determinat prin
indicarea unei localităţi. Dacă nu se indică localitatea, atunci locul
plăţii este considerat domiciliul trasului.
6. numele beneficiarului – calitatea de beneficiar poate fi atribuită
purtătorului, sau chiar şi trăgătorul poate fi beneficiar.
7. data şi locul emiterii – pe cambie trebuie să indice o singură dată a
emiterii, absenta acesteia atrăgând nulitatea cambiei. Locul emiterii se
face prin indicarea unei localităţi, iar în cazul lipsei acestei menţiuni
se consideră localitatea de domiciliu a trăgătorului. Înscrierea datei
emiterii are o multiplă utilitate:
• reprezintă termenul de la care se determină dobânda
datorată;
• asigură constatarea capacităţii legale a semnatarilor.
• permite determinarea valabilităţii drepturilor
semnatarilor de a angaja acţiunea cambială (acţiunea de
regres).
8. semnătura trăgătorului
- semnătura trebuie să fie autografă şi manuscrisă, trăgătorul având
obligaţia de a scrie numele şi prenumele;
- în cazul persoanelor juridice, trăgătorul trebuie indicat prin denumirea
completă a firmei, a numelui şi a calităţii celui care semnează, dar
semnătura trebuie să fie manuală.
Excepţii de la obligativitatea menţiunilor:
Prin lege sunt stabilite cazurile în care se acceptă lipsa unor menţiuni
obligatorii, cambia rămânând valabilă:
• lipsa menţiunii privind scadenţa – fiind considerată în acest caz o
cambie la vedere,
139
acceptare
avalizare emitere
AVALIST
plată BENEFICIAR
Credit comercial
Credit bancar scontare
BANCA COMERCIALĂ
reescontare
BANCA CENTRALĂ
• lipsa menţiunii privind locul plăţii →se ia în considerare localitatea
indicată lângă numele trasului,
• lipsa menţiunii privind locul emiterii → considerându-se în acest caz
ca loc al emiterii cambiei, localitatea indicată lângă numele
trăgătorului.
Figura 5.3 Schema de circulaţie şi operaţiile unei cambii
protest şi regres
BENEFICIAR
girare
Furnizorul (ulterior trăgătorul, emitentul cambiei) livrează marfa clientului
său fără a o încasa pe loc. În momentul în care furnizorul se aprovizionează,
simplifică circuitul plăţilor şi emite cambiaprin care debitorul său (trasul) va plăti
direct creditorului său (beneficiarul cambiei). Acesta pentru
BENEFICIAR
girare
TRĂGĂTOR TRAS
140
a nu aştepta scadenţa poate stinge o datorie a sa prin transmiterea titlului prin
girare. Calitatea cambiei creşte o dată cu creşterea operaţiilor de girare. Prin
transmiterea cambiei de la un ultim beneficiar către o bancă comercială ( operaţie
numită scontare), creditul comercial se transformă în credit bancar. Dacă, mai
departe banca comercială transferă titlul băncii centrale (operaţie numită
reescontare), acesta din urmă va încasa la scadenţă suma de la tras.
Operaţiile bancare şi nebancare ale cambiei sunt următoarele:
Emiterea cambiei
- trăgătorul realizează emiterea cambiei prin înscrierea menţiunilor în
cambie şi prin semnarea ei, după care o transmite beneficiarului,
trăgătorul având un drept de creanţă asupra trasului. Emiterea se
realizează la valoarea nominală (suma împrumutului + dobânda
aferentă).
Girul cambiei
Girul este actul prin care posesorul titlului, numit girant transferă altei
persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu
predarea acestuia, toate drepturile decurgând din acest titlu. Pentru a circula prin
gir este necesar să existe acordul de voință al trăgătorului exprimat prin ȋnscrierea
pe cambie a mențiunii “la ordin” sau nu se face nici o mențiune. Dacă trăgătorul
ȋnscrie pe cambie mențiunea “nu la ordin”, ȋnseamnă că acesta nu este de acord
cu cesiunea repetată de creanță și cambia nu poate fi girată. Pentru gir, ȋn sistemul
bancar circulă două expresii, una de origine italiana “giro” (gir) și alta de origine
franceza “endossement” (andosament), ambele cu acelasi ȋnțeles. Ȋn legislația
noastră se folosește noțiunea de gir și respectiv operațiunea de girare.
141
- Girul poate fi definit ca un mod specific de circulaţie a cambiei,
având mai multe caracteristici19:
- din punct de vedere juridic poate fi asimilat cu o nouă obligaţie,
asumată de către trăgător, prin care girantul ordonă din nou
trasului să plătească la scadenţă beneficiarului o anumită sumă
de bani;
- trebuie înscris pe cambie şi semnat de girant (pe verso); din
această motiv această operaţie mai poartă denumirea de
andosare;
- girul poate fi făcut şi în folosul trasului, trăgătorului sau
oricărui obligat;
- trebuie să fie ferm şi necondiţionat;
- nu poate fi parţial din valoarea cambiei, ci numai integral.
Caracteristicile cambiei rămân, ȋn continuare, aceleași și ȋn operațiunile de
girare, titlul păstrând aceiași putere circulatorie. Astfel, dispoziția de plată ȋși
menține calitățile de: (a) necondiționalitate și (b) indivizibilitate. Posesorul titlului
este protejat prin lege ȋn sensul că orice condiționalitate este nulă și deci nu se ia
in considerare, ceea ce dă mai multă ȋncredere acestuia și ȋl apără de eventuale
situații care i s-ar putea opune. Ȋn al doilea rând, girul nu se poate fracționa, adică
nu se poate gira numai o parte din valoarea cambiei și orice operațiune de acest fel
devine nulă.
Girul se dă pe verso-ul cambiei, sub forma unor mențiuni scrise și semnate,
care din punct de vedere juridic reprezintă o declarație scrisă și subscrisă și
cuprinde: numele girantului, numele giratarului, data și semnătura girantului. Prin
girare se transmite dreptul de creanță către un alt beneficiar
19 Teodor Roşca, Monedă şi credit, Editura Altip, Alba-Iulia, 2003, pag 188.
142
(giratar) care poate ȋncasa suma inscrisă pe titlu, la vedere sau la termen. Forma
standard a girului se prezintă ȋn figura 5.4.
Figura 5.4 Dosul cambiei (partea de pe verso)
Girul ȋn circulație poate fi de mai multe feluri, care sunt variante ale girului
obișnuit, după cum urmmează:
Girul ȋn plin este girul obișnuit, completat cu toate datele și semnat prin
care se dă dispoziție debitorului să plătească un alt beneficiar.
Girul ȋn alb sau girul la purtător este girul care nu are ȋnscris numele
giratarului, acesta fiind purtătorul, ȋn schimb celelalte elemente (girant, semnătura
acestuia și data) sunt obligatoriu de menționat. Girul ȋn alb permite posesorului să
ȋl transmită către altă persoană fără a lua asupra sa nici o răspundere cambială,
deoarece numele său nu figurează pe titlu. Girul ȋn alb se completează ȋn momentul
prezentării la ȋncasare.
143
Girul de ȋntoarcere se adresează către un obligat principal ȋn procesul
cambial (tragător sau tras), situație ȋn care acesta poate avea, atât calitatea de
creditor, cât și de debitor. De exemplu, dacă girul este dat ȋn favoarea trăgătorului
iar trasul nu a acceptat cambia, trăgătorul devine creditor al girantului dar și debitor
al acestuia, creanța cambială stingându-se. Dacă girul se dă ȋn folosul trasului,
acesta este pe de o parte debitor față de girant ȋn calitate de tras și pe de altă parte
creditor al girantului pe baza girului primit.
Girul cumulativ/alternativ ȋn cazul ȋn care pe titlu se ȋnscriu mai mulți
giratari. Ȋn cazul girului cumulativ exercitarea drepturilor cambiale urmează să se
facă de către toți giratarii, prin acordul comun al acestora, iar ȋn cazul girului
alternativ oricare dintre giratari care se află ȋn posesia girului poate exercita
drepturile cambiale.
Girul ȋn favoarea băncii cunoscut ca operațiune de scontare prin care
posesorul cambiei poate obține prin gir resurse de la o bancă, ȋnainte de scadență,
prin girarea ȋn favoarea băncii.
Girul pentru procura (gir pentru ȋncasare) este o formă ȋn care giratarul
mandatează o altă persoană pentru a ȋncasa banii, pe baza mențiunii scrise “pentru
procură” sau “pentru ȋncasare”. De fapt, se face o nouă girare ȋn care giratarul
devine girant iar mandatarul giratar.
Girul pentru garanție se dă de către beneficiar pentru a garanta anumite
obligații, ca de exemplu garanția pentru buna execuție a unor lucrări de investiții.
Ȋn acest scop pe cambie se face mențiunea “valoare ȋn garanție” sau “valoare ȋn
gaj”. Posesorul cambiei, ȋn baza unui gir ȋn garanție, poate să execute toate
drepturile care decurg din cambie. Ȋn caz de faliment al girantului, posesorul
cambiei cu girul ȋn garanție este avantajat, intrând ȋn rândul creditorilor
preferențiați.
144
Girul ulterior scadenței/ulterior protestului. Girul ulterior scadenței
produce aceleași efecte ca și girul anterior, ȋnsă girul ulterior protestului produce
numai efectele unei cesiuni ordinare. Ȋn acest al doilea caz, girantul garantează
numai existența creanței nu și plata acesteia. Ȋn ambele cazuri, girantul cedează
cambia la un preț mai scăzut datorită problemelor apărute cu ȋncasarea acesteia,
urmând ca giratarul să se preocupe de recuperarea sumei ȋnscrise ȋn cambie.
Efectele girului. Cambia odată emisă, cu cei trei participanți – trăgător,
tras și beneficiar- intră ȋn circuitul cambial prin girare, trecând de la o persoană la
alta. Numărul circuitelor nu este limitat, acestea desfășurandu-se ȋn funcție de
relațiile dintre parteneri și de perioada până la scadență. Rolul cambiei este de a
circula cât mai mult și de a contribui la stingerea mai multor raporturi financiare,
lărgind astfel aria de utilizare. Răspunderea solidară pe care giranții o acceptă,
ȋntărește ȋncrederea ȋn cambie și o face mai atractivă pentru viitorii utilizatori.
Transmiterea cambiei prin gir are ca efect transmiterea către giratar a tuturor
drepturilor care izvorăsc din titlu, raporturile schimbându-se mereu ȋntre creditor
și debitor.
Practica cambială ȋndelungată a creat ȋnsă și unele situații de excepție care
ȋl protejează pe girant. Astfel, girantul se poate exonera de garanția de acceptare și
plata față de giratari prin ȋnserarea unei clauze ȋn textul girului prin formula “fără
garanție”, “fără răspundere” sau “fără obligo”. Giratarul care primește o astfel
de cambie dobândește proprietatea asupra ei dar nu se va putea ȋndrepta ȋmpotriva
girantului pentru plata titlului. Aceasta este o situație mai rar ȋntâlnită și giratarul
ȋși asumă o responsabilitate destul de mare. Girantul mai poate interzice un nou gir
prin expresia “fără gir ulterior” inserată ȋn textul cambiei. Ȋn acest caz, girantul
nu răspunde de persoanele cărora cambia le-a fost girată ulterior. Girantul se
protejează astfel de participarea la procesul
145
cambial a unor persoane cu o situație financiară ȋndoielnică care ar putea crea
eventuale situații nefavorabile.
5.3.1 Avalul
Avalul este o garanție dată de o persoană, denumită avalist, care
garantează plata pentru unul din obligații cambiali, numit avalizat, pentru toată
suma menționată pe titlu sau pentru o parte din ea. Avalul se folosește atunci când
sunt anumite rezerve privind capacitatea de plată a trasului sau nu sunt disponibile
suficiente informații despre bonitatea acestuia. Ȋn asemenea situații, beneficiarul
solicită avalizarea cambiei.
Avalul nu este o parte componentă a cambiei, ci un accesoriu al acesteia și
are caracter facultativ. Avalul poate fi dat de orice persoană, inclusiv de cele din
procesul cambial, cu excepția trăgătorului și acceptantului, care sunt deja obligate
cambial și nu se pot obliga a doua oară. De exemplu, girantul, care este o persoană
inclusă in procesul cambial, poate avaliza o cambie, deoarece prin gir a transmis
cambia giratarului și a iesit din circuit. Raporturile dintre avalist și avalizat nu
decurg din cambie, acestea sunt raporturi personale, de afaceri, bancare etc. De
cele mai multe ori avalul se dă de către bănci, care sunt instituții cu capacitate
financiară recunoscută, au experiență ȋn domeniul cambial și al garanțiilor și
inspiră mai multă ȋncredere.
Avalul se dă, fie pe fața cambiei prin nominalizarea persoanei avalizate
urmată de semnătura avalistului, fie pe verso-ul cambiei prin nominalizarea
persoanei avalizate și prin ȋnscrierea formulei “pentru aval” sau “pentru
garanție”, urmată de semnătura avalistului. Ȋn cazul ȋn care nu se nominalizează
persoana avalizată, avalul se cosidera dat ȋn favoarea trăgătorului. Avalistul la
rândul său poate fi garantat cu un alt aval și apare ȋn poziția de co-avalist. Ȋn
cazurile ȋn care cambia are o valoare mai mare se pot
146
da mai multe avaluri pentru aceiași persoană, deci avaluri pe sume parțiale. Avalul
nu se poate fi condiționat și nu poate aduce schimbări elementelor fundamentale
ale cambiei. Obligația avalistului este o obligație cambială autonomă care decurge
din cambie și nu poate fi afectată de raporturile dintre el și avalizat. Ca urmare, ȋn
caz de neplată, posesorul cambiei se poate ȋndrepta direct asupra avalistului ȋn
limita sumei garantate. După efectuarea plății, avalistul dobândește toate drepturile
cambiale ale celui garantat, cât și a celor obligați față de acesta. Ȋn practică, cele
mai multe avaluri se dau de către băncile la care clienții au deschise conturile.
Băncile avalizează cambiile (tratele) prezentate de clienți pe baza unor garanții
depuse ȋn bancă – depozite, titluri, cambii - contra unui comision care să acopere
cheltuielile de administrare legate de asemenea operațiuni și gradul de risc. Ȋn
cazul ȋn care avalul se execută, banca se poate ȋndrepta ȋmpotriva garanției depuse
de avalizat sau poate acorda un credit pe termen scurt cu o dobândă mai mare
decât dobânda curentă ca urmare a gradului de risc mai mare al clientului din
asemenea operațiuni.
Avalul cambiei
Avalul este garanţia personală, prin care o persoană, numită avalist,
garantează efectuarea plăţii pentru una din persoanele obligate în cambie,
numită avalizat.
De cele mai multe ori se acordă de către bănci în schimbul plăţii unui
comision şi a unei prime de acoperire a riscului neplăţii. În lipsa menţiunii
persoanei avalizate, această garanţie este valabilă pentru trăgător.
Avalul se înscrie pe cambie în parte stângă jos, în aval de tras.
Acceptarea cambiei
Acceptarea cambiei se realizează prin înscrierea pe cambie a cuvântului
“acceptat…” şi semnarea de către tras.
147
Acceptarea este actul prin care trasul se obligă în scris să plătească la
scadenţă suma înscrisă pe cambie , acesta devenind obligatul principal. Această
operaţie trebuie datată pentru a se dovedi înscrierea în cadrul termenului de
acceptare.
Este o operaţie specifică pentru cambie, biletul la ordin fiind o promisiune de
plată a debitorului.
Prezentarea cambiei spre acceptare se poate realiza în toată perioada
dinaintea scadenţei. În cazul în care cambia are scadenţa la un anumit termen de la
vedere, acceptarea este obligatorie. Termenul stabilit prin lege pentru prezentarea
la acceptare fiind de maxim un an. În cazul în care beneficiarul nu face această
operaţiune, trasul este eliberat de obligaţie.
Plata cambiei
Plata cambiei este exigibilă la scadenţă. Plata fiind cea care stinge obligaţia
cambială. Cambia poate fi plătită la data scadenţei şi în următoarele două zile
lucrătoare, ulterioare scadenţei.
Plata se face fie prin prezentarea beneficiarului, fie prin compensare.
De regulă, plata se realizează la scadenţă, dar este posibilă şi plata anticipată cu
acordul părţilor; sunt admise, de asemenea, şi plăţile parţiale, caz în care trasul
plătitor solicită o menţiune pe cambie.
Confirmarea plăţii are loc obligatoriu prin înscrierea menţiunii “achitat”
pe care o face posesorul cambiei şi o semnează, după care este restituită
trasului.
Protestul şi regresul cambial
Protestul cambial este constatarea printr-un act autentic al neacceptării la
prezentare, sau al neplăţii la plată. Protestul este constat de către executorul
judecătoresc pe cambie şi se realizează la domiciliul trasului sau la judecătorie.
148
Actele de protest se înregistrează în registrul special de la judecătorie,
urmând a fi transmise Camerei de Comerţ, spre a fi făcute publice şi a fi reţinute
în bazele de date ale băncilor.
Pentru a exercita regresul, protestul trebuie să îndeplinească formalitatea
numită “protest”. Regresul este acţiunea declanşată de posesorul cambiei
împotriva celorlalţi obligaţi în cambie şi a avaliştilor.
Acţiunea de regres contra trăgătorului, girantului sau avalistului, poate fi
exercitată la scadenţă, iar înainte de scadenţă, numai facultativ, în următoarele
situaţii:
- refuzul acceptării de către tras
- falimentul trasului
- falimentul trăgătorului.
Solidaritatea răspunderii implică posibilitatea de a solicita prin justiţie plata
oricărui obligat în cambie.
Scontarea
Scontarea este operaţia de cedare prin gir a unei cambii deţinute de o
persoană particulară sau o societate comercială către o bancă comercială în vederea
achitării ei.
Beneficiarul cambiei, având nevoie de disponibilităţi, recurge la una din
posibilităţile de a obţine bani prin vânzarea cambiei. Banca întrând în procesul
cambial îşi asumă riscuri, motiv pentru care analizează siguranţa cambiilor înainte
de acceptare printr-o selecţie severă. În cazul în care banca acceptă cambia, o va
prelua la valoarea actuală, adică la valoarea nominală diminuată cu dobânda de
scont practicată de bancă
Va = VN – Scont
Scontarea este o operaţie de creditare, de transformare a creditului
comercial în credit bancar
149
Reescontarea
Reescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale prezintă
cambiile pentru achitare băncii centrale, adică la revând acesteia.
Ca şi în cazul scontării, reescontarea se realizează la valoarea actuală a
reescontului, adică:
Var = VN – reescontul
unde reescontul este dobânda pe care banca centrală şi-o reţine pentru creditarea
băncii comerciale de la reescontare până la scadenţă. Portofoliu de reescont este
constituit din totalitatea cambiilor prezentate la reescont.
Pensiunea
Pensiunea este o operaţie de credit prin care băncile avansează
prezentatorilor, sub formă de împrumut, sume reprezentând valoarea actuală a
cambiilor, cu condiţia răscumpărării lor de prezentatori la termenele convenite,
În cazul pensiunii titlurile rămân în posesia prezentatorilor, banca evitând astfel
riscurile ce decurg din participarea la procesul cambial.
Gajarea
Gajarea este operaţiunea în care cambiile sunt prezentate băncii drept
garanţie mobiliară a unui împrumut pe care băncile îl vor acorda posesorului
cambiei.
Mărimea împrumutului este inferioară mărimii cambiilor, iar termenul de
rambursare precede scadenţa cambiei, la rambursare, prezentatorului restituindu-
i-se cambiile gajate şi urmând să le încaseze el de la tras.
150
5.4. BILETUL LA ORDIN
Datorită conţinutului şi funcţionării asemănătoare, cambia şi biletul la
ordin sunt reglementate de aceeaşi lege, Legea Cambiei şi biletului la ordin.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care emitentul, numit tras, se
obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani
determinată, la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc. Spre deosebire de cambie,
biletul la ordin este un instrument de plată în care sunt implicate două persoane:
debitorul – emitentul biletului care îşi asumă propria obligaţie de plată (formula
consacrată este “voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma de…”) şi
beneficiarul. Această obligaţie trebuie să fie clară, precisă şi necondiţionată.
Operaţiile la care este supus un bilet la ordin sunt aceleaşi ca şi în cazul
cambiei. Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie să cuprindă menţiuni obligatorii
prevăzute în Legea cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934:
1. denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului;
2. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată de bani;
3. scadenţa;
4. locul unde trebuie efectuată plata;
5. numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (numele
beneficiarului);
6. data şi locul emiterii;
7. semnătura emitentului (plătitorul, trasul).
151
Figura 5.5 Biletul la ordin
Biletul la ordin este considerat, din punct de vedere juridic, instrument de
debit, ca şi cambia, putând fi compensat şi decontat în conformitate cu
Regulamentul nr. 10/1994 emis de BNR.
În urma relaţiilor comerciale dintre furnizor (creditor) şi clientul acestuia,
apare creditul comercial prin care beneficiarul mărfii, nedispunând de surse
financiare emite un bilet la ordin, urmând să achite marfa ulterior. Biletul la ordin
poate fi transmis prin operaţia de girare de la beneficiarul iniţial al biletului către
alţi beneficiari. Dacă unul din beneficiari păstrează biletul la ordin până la
scadenţă încasează de la tras valoarea nominală a acestuia Oricare dintre
beneficiari poate, însă, să transmită biletul la ordin unei băncii comerciale pentru
a-l încasa înainte de scadenţă. În urma operaţiei de scontare, banca achită
beneficiarului prezentator al biletului la ordin, valoarea actuală. Banca, dacă
păstrează titlul, încasează la scadenţă valoarea nominală a titlului de credit.
Creditul comercial se transformă în credit bancar prin intrarea băncii comerciale
152
în circuitul cambial. Banca comercială reescontează titlul la banca centrală,
urmând ca acesta să încaseze biletul la ordin la scadenţă.
Operaţiile la care este supus un bilet la ordin sunt aceleaşi ca şi în cazul
cambiei, circuitul fiind următorul (Figura 5.6):
Figura 5.6 Circuitul biletului la ordin
protest şi regres
BANCA CENTRALĂ
girare
girare
plată
Credit comercial scontare
Credit bancar BANCA COMERCIALĂ
reescontare
AVALIST
BENEFICIAR
BENEFICIAR
BENEFICIAR TRĂGĂTOR=TRAS
153
5.5 ACȚIUNI JURIDICE PENTRU RECUPERAREA CAMBIEI
Ȋn materie judiciară privind cambiile, obligatul principal este acceptantul,
respectiv trasul și avaliștii acestuia, față de care se ȋntreprinde o acțiune cambială
directă (protestul), iar dacă debitul nu se lichidează acțiunea cambială (regresul)
se ȋndreaptă către trăgător, iar acesta către giranți.
5.5.1 Protestul
Protestul reprezintă constatarea printr-un act autentic a rezultatului
negativ a prezentării cambiei spre acceptare și plată. Actul de protest se ȋntocmește
la cererea posesorului cambiei la judecătoria unde este locul plății. Protestul de
neplată se face contra acceptantului care este obligatul principal pentru plata
cambiei, contra trasului sau a domiciliatarului când plata urmează a se face printr-
un terț dacă este vorba de o cambie neacceptată.
Protestul se adresează prin executorul judecatoresc ȋn una din cele două
zile lucrătoare care urmează zilei de scadență. Executorul judecătoresc constată ȋn
mod public refuzul de plată din partea obligatului principal și ȋl consemnează pe
cambie. Locul de dresare a protestului poate fi domiciliul trasului sau judecătoria
locală. Ȋn cazul ȋn care nu se poate identifica domiciliul persoanelor contra cărora
se adresează, protestul se face la judecătoria de la locul plății și se numește
“protest ȋn vânt”
Ȋn actul de protest se ȋnscriu următoarele elemente obligatorii: data (ziua,
luna și anul) și ora protestului; numele și prenumele persoanei care a cerut
ȋntocmirea protestului; numele și prenumele persoanei sau persoanelor contra
cărora s-a ȋntocmit protestul; locul ȋn care protestul a fost ȋntocmit și cercetările
care au fost făcute; transcrierea exactă a textului cambiei dacă
154
protestul nu a fost făcut pe titlu; somația de plată și răspunsurile primite; semnătura
executorului judecătoresc.
Protestele se ȋnregistrează ȋntr-un registru special la judecătorie.
Săptămânal, judecătoriile transmit către Camera de Comerț și Industrie a județului,
tabele cu protestele de plată adresate ȋn săptămâna expirată care cuprind
următoarele elemente: data protestului; numele și prenumele persoanei ȋmpotriva
căreia s-a făcut protestul; numele și prenumele persoanei care a cerut protestul;
numele și prenumele trăgătorului; suma datorată; scadența titlului protestat. Datele
devin astfel publice și reflectă incapacitatea de plată a societăților comerciale
obligate ȋn procesul cambial. Aceste informații sunt folosite de partenerii de afaceri
ai debitorilor, precum și de bănci care ȋși iau măsuri de protecție, cum ar fi livrarea
mărfurilor numai pe baza unor certificări bancare privind existența disponibilului,
limitarea accesului la credite, garanții suplimentare etc. De asemenea, Centrala
Incidentelor de Plăți, de pe lângă banca centrală, pe baza informațiilor de la
Camera de Comert și Industrie organizează fișiere de date privind titlurile cambiale
protestate și poate furniza informații băncilor comerciale privind aceste titluri.
5.5.2 Regresul
Regresul este acțiunea cambială prin care posesorul cambiei se ȋndreaptă
contra celorlalți obligați cambiali și a avalistilor lor, alții decât acceptantul și
avaliștii săi. Regresul presupune că posesorul s-a ȋndreptat mai ȋnainte, prin acțiune
directă, asupra acceptantului și avaliștilor săi, dar rezultatele nu sunt
satisfacatoare (debitul persistă, total sau parțial) iar acum se ȋndreaptă către ceilalți
participanți (trăgător, giranți, avaliști) pe baza principiului cambial al răspunderii
solidare.
155
Pentru a fi declanșată, acțiunea de regres trebuie să ȋndeplinească două
condiții obligatorii:
(a) constatarea refuzului de plată din partea obligatului principal printr-un act de
protest;
(b) introducerea acțiunii ȋn termen. Acțiunea de regres se desfășoară, ȋn principiu,
după expirarea scadenței când plata a fost refuzată sau neonorată. Ȋn practică, se
ȋntâlnesc situații ȋn care plata devine aleatorie ȋnaintea scadenței și deci acțiunea
de regres nu trebuie să mai aștepte scadența. Asemenea situații pot fi: refuzul,
parțial sau total, al acceptării; falimentul trasului; incapacitatea de plată a trasului;
falimentul trăgătorului, ȋn cazul cambiei neacceptate. Acțiunea de regres poate fi
adresată de posesor ȋmpotriva trăgătorului dacă obligația nu s- a stins integral, de
trăgător contra girant și de girant sau avalist contra alți giranți sau avaliști. Deci
principiul solidarității funcționează și determină o succesiune de acțiuni de regres.
Pentru a face mai atractivă cambia, trăgătorul, giranții sau avaliștii pot ȋnscrie pe
cambie, sub semnatură, clauza “fără protest” sau “fără cheltuieli”, ceea ce
ȋnseamnă că aceștia sunt de acord să se treacă direct la acțiunea de regres, sărind
peste faza de protest. Efectele acestei clauze se diferențiază ȋn funcție de cel care
a făcut mențiunea. Astfel, dacă această clauză este făcută de trăgător ea produce
efecte față de toți ceilalti semnatari, iar dacă este facută de un girant sau un avalist
are efecte numai față de aceștia. Posesorul titlului poate solicita de la debitorii
cambiali:
(a) plata sumei datorate și dobânda până la scadență dacă aceasta a fost
menționată ȋn cambie;
(b) dobânda legală de la scadență până la data plății; (c) cheltuielile de protest. Ȋn
schimbul plății, debitorul de regres poate cere de la posesorul cambiei, restituirea
acesteia cu mențiunea “achitat”, actul de protest și contul de ȋntoarcere.
156
Contul de ȋntoarcere este un document adițional cambiei care atestă
dobânzile pretinse și cheltuielile efectutate ȋn acțiunea de regres (taxe de protest,
acționare la instanțele judecătorești, executare și diverse cheltuieli pentru care
posedă documente).
Ȋn procesul cambial, posesorul cambiei a avut permanent dreptul de a
ȋncasa sau de a ȋntreprinde o acțiune de recuperare ȋn cazul refuzului de plată.
Legea prevede ȋnsă și unele limitări legate de timp sau de lipsa de intervenție ȋn
care regresul nu mai este posibil, respectiv posesorul decade din drepturile de
regres, astfel:
- neprezentarea la plată a unei cambii la vedere sau la un anumit timp de
la vedere, ȋn termen de un an de la data emiterii;
- neȋntocmirea protestului de neacceptare sau de neplată;
- neprezentarea la plată ȋn cazul clauzei “fără cheltuieli”.
Prin aceste fapte posesorul pierde drepturile de regres dar ȋși menține
drepturile pentru acțiunea directă contra acceptantului și avalistului acestuia.
5.5.3 Executarea silită
Cambia are valoare de titlu executor pentru suma ȋnscrisă pe titlu
ȋmpreună cu dobânda și cheltuielile de protest aferente. Executarea silită se face
pe cale juridică și urmează o procedură specială, după cum urmează:
- posesorul cambiei solicită judecătoriei investirea cu formula
executorie;
- judecătoria, după verificarea formală a cambiei, dispune aplicarea
formulei executorii pe titlu;
- judecătoria adresează debitorului o somație de plată care cuprinde
transcrierea cambiei și a sumei datorate;
157
- debitorul poate face opoziție la executare ȋn termen de 5 zile și se
adresează aceleiași judecătorii; motivele de opoziție sunt destul de
limitative, respectiv dacă există probe de nulitate a cambiei și dacă există
motivația de ȋnscriere ȋn fals;
- opoziția se judecă ȋn ședință publică de urgență;
- partea care se consideră neȋndreptățită poate face apel contra hotărârii ȋn
termen de 15 zile de la pronunțare.
Potrivit normelor juridice, execuția silită are loc ȋn timpul acestei
proceduri. Dacă se constată că posesorul cambiei nu avea dreptul sa ceară
executarea silită, acesta va fi obligat prin hotarâre judecătorească să restituie suma
ȋncasată. Executarea silită prin somație este o formă operativă de soluționare a
problemelor care apar ȋn procesul cambial și care nu prezintă complicații. Ȋn
practică, această modalitate este preferabilă acțiunilor de drept comun care durează
o perioadă mult mai mare.
5.6. CECUL
Cecul este un instrument de plată utilizat de către titularii de conturi
bancare care deţin disponibil corespunzător în aceste conturi, adică cel puţin
valoarea cecului. Acest disponibil a fost constituit anterior printr-un depozit bancar
din operaţiuni de încasări sau prin obţinerea unui credit bancar.
Cecul poate utilizat pe baza “Reglementărilor privind cecul” ale BNR şi
Normelor cadru nr. 7/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte
societăţi de credit cu cecuri.
Cecul este creat de trăgător care dă ordin băncii sale, numită tras, să
plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane, sau beneficiarului
însuşi în calitate de beneficiar.
158
Cecul este completat de mână sau dactilografiat şi trebuie să conţină
următoarele elemente (Figura 5.7):
1. denumirea de cec trecută în textul titlului;
2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de bani;
3. denumirea şi adresa plătitorului (tras);
4. locul unde trebuie efectuată plata;
5. data şi locul emiterii;
6. numele, adresa şi codul fiscal al plătitorului (tras);
7. semnătura emitentului;
8. numărul contului trăgătorului;
9. codul unităţii băncii trase;
10. numărul contului beneficiarului, ultimul posesor al cecului, unitatea
societăţii bancare în care acesta are deschis contul şi codul acesteia dacă
plata se face într-un cont bancar;
11. semnătura trăgătorului (conformă cu cea din fişa specimenului de
semnături).
Cecul nu poate fi tras decât asupra unei societăţi bancare, putând fi emis numai
dacă trăgătorul are disponibilităţi la tras. În vederea evitării fraudelor spaţiul
neutilizat la suma de plată se completează cu “*” sau se barează. Băncile primesc
cecurile si le plătesc posesorilor lor dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de plată
Cecul este un instrument de plată la vedere, trasul (banca) nu îşi asumă nici un
fel de obligaţie. În cazul prezentării la plată a unui cec fără acoperire, banca
atenţionează clientul – trăgător, urmând ca acesta să răspundă chiar civil sau penal,
retrăgându-i-se dreptul de utilizare de cecuri pe viitor.
159
Figura 5.7 Elementele definitorii ale CEC-ului
Există mai multe tipuri de cecuri şi anume:
• cecul nominal – în care se specifică numele beneficiarului;
• cecul la purtător – posesorul are dreptul de a încasa suma în
momentul prezentării;
• cecul de virament – servesc pentru efectuarea plăţilor între
conturile a doi titulari;
• cecul acceptat – este cecul prin care o bancă certifică beneficiarului
existenţa disponibilităţilor în cont;
• cecul barat – se trasează de către posesor sau trăgător două linii
paralele sau oblice pe faţa cecului. Aceasta implică o încasare a
acestuia în bancă, doar în cont, nefiind posibilă încasarea directă în
numerar.
160
Acest cec are două forme:
➢ cec cu barare generală – nu prezintă nici o menţiune între cele două linii;
nu poate fi plătit de tras decât unei bănci sau unui client al trasului.
➢ cec cu barare specială – între cele două linii este menţionată denumirea
unei bănci; nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise între cele două
linii paralele, iar în cazul în care acesta este trasul, unui client al acestei
bănci.
Cecul barat prezintă o securitate sporită, motiv pentru care este acceptat în
compensarea multilaterală la noi în ţară.
Figura 5.8 Elementele definitorii ale CEC-ului barat
• cecul circular – este un instrument de plată la ordin emis de o bancă
autorizată asupra subunităţilor sale sau asupra altei bănci, pentru sume
ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul emiterii.
Este plătibil la vedere, banca emitentă fiind atât trăgător cât şi tras.
161
Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o bancă asupra
unităților sale bancare sau asupra altei bănci. Cecul circular se folosește ȋn cazul
unor plăți ȋn numerar ȋn alte localități decât cea a clientului pentru a se evita
transportul personal de bani, care reprezintă un risc destul de mare, clientul obține
de la banca unde are contul un cec circular de o anumită valoare cu care se prezintă
ȋn localitatea de destinație la o unitate a aceleiași bănci sau dacă nu există, la o
bancă corespondentă aflată ȋn relații cu banca clientului și ȋncasează cecul. Prin
cecul circular, banca emitentă se obligă să plătească cecul ȋn favoarea
beneficiarului care este și clientul său. Plata se poate efectua la oricare din locurile
indicate pe cec de către banca emitentă. Sursa de fonduri o constituie
disponibilitățile aflate ȋn contul beneficiarului la banca emitentă. De cele mai multe
ori, ȋn cecul circular, banca emitentă este atât trăgător cât și tras, iar ȋn cazul ȋn care
sunt bănci diferite, ȋntre acestea trebuie să existe o convenție de plăți. Pentru a
emite cecuri circulare banca trebuie să ȋndeplinească anumite condiții: autorizarea
de către banca centrală; depunerea la banca centrală a unei cauțiuni, ȋn titluri de
credit garantate de stat, ȋn valoare de 40% din totalul sumei cecurilor circulare
emise și aflate ȋn circuit; existența disponibilului ȋn conturi ale primitorilor de
cecuri. Cecul circular, ca instrument de plată, trebuie să cuprindă următoarele
mențiuni obligatorii: denumirea de “cec circular”; promisiunea necondiționată a
bancii de a plăti la vedere o anumită sumă de bani; numele primitorului (clientul
băncii); data și locul emiterii; semnătura autorizată a băncii. Cecul circular este
valabil o perioadă de 30 zile de la emitere și se plătește la vedere. Posesorul care
nu prezintă cecul la plată ȋn acest interval decade din dreptul de regres. Circuitul
cecului circular se ȋncheie ȋn momentul ȋn care acesta a ajuns din nou la banca
emitentă. Banca centrală restituie cauțiunea ȋn schimbul prezentării cecului
circular cu mențiunea “achitat”.
162
Cecul de călătorie este tipul de cec care are ȋnscrisă o anumită sumă care
se poate ridica ȋn numerar de la o bancă sau o agenție de turism ca mandatară a
unei bănci. Cecul de calatorie, așa cum arată și numele, se folosește ȋn activitatea
de turism și ȋnlocuiește transportul banilor, fiind un instrument de transformare a
banilor scripturali ȋn bani efectivi, respectiv numerar. Cecul de călătorie se poate
emite ȋn moneda locală sau valută și poate fi pe durată determinată sau
nedeterminată. Modelul unui cec de calatorie se prezintă ȋn figura 5.9.
Figura 5.9 Elementele definitorii ale CEC-ului de călătorie
Ȋn acest circuit, succesiunea operațiunilor este următoarea:
- trăgătorul (banca) vinde cecurile de călătorie unei persoane, denumit
posesor, debitând contul acesteia; posesorul semnează fiecare cec ȋn
fața trăgătorului;
- posesorul prezintă cecurile la ȋncasare la o unitate bancară sau la o
agenție de turism;
163
- posesorul semnează din nou pe cec pentru ȋncasarea sumei de bani;
identitatea dintre cele două semnături confirmă legalitatea cecului;
- trasul ȋncasează contravaloarea cecurilor de la unitatea bancară
trăgătoare
Se achită la achiziţionarea cecurilor un comision perceput în funcţie de
valoarea cecurilor (0,5%- 1%), iar dacă se doreşte preschimbarea cecurilor în
numerar se va plăti un comision de 1% -1,5%.
Utilizarea cecului de călătorie presupune următoarele operaţii:
- cumpărarea cecurilor de către posesor de la banca sa;
- posesorul cecului semnează pe fiecare cec, în momentul achiziţionării
lor;
- posesorul remite cecul unei terţe persoane, beneficiar, pentru plata unor
servicii aferente sau băncii plătitoare pentru încasare în numerar.
Posesorul semnează din nou pe fiecare cec, identitatea semnăturilor
este o condiţie de acceptare la plată;
- beneficiarul încasează de la banca locală suma înscrisă pe cec, iar
banca locală recuperează suma de la banca emitentă.
În vederea eliminării inconvenientelor legate de multitudinea cecurilor de
călătorie existente în circulaţie, băncile europene au introdus un cec uniform numit
Eurocec însoţit de o carte pentru garantarea plăţii. Eurocecul este astfel un mijloc
de plată ce poate fi folosit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii şi pentru
retragerea de numerar.
Cecul este un instrument de plată care poate fi compensat şi decontat, de
către BNR. Circuitele pentru compensarea cecurilor sunt identicele cu cele pentru
compensarea ordinului de plată, ce urmează a fi prezentat, principala diferenţă
constând în aceea că beneficiarul este cel care prezintă cecul la bancă.
164
Odată cu introducerea și generalizarea sistemelor moderne de plată ( cardul
electronic) acest mijloc de plată este tot mai puțin folosit.
Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este înfiinţată şi funcţionează, din 3
februarie 1997, în baza Regulamentului nr.3/1996 al BNR privind organizarea şi
funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi.
Incidentul de plată este un act fraudulos care produc riscuri de neplată sau
care pot afecta finalitate decontării, fiind avute în vedere următoarele instrumente
de plată: cecul, cambia şi biletul la ordin. Societăţile bancare transmit CIP toate
incidentele de plată pe care le-au sesizat, urmând ca acestea să fie înscrise în fişiere
specifice.
Centrala Incidentelor de Plăţi organizează şi gestionează, pentru scopurile
utilizatorilor şi pentru interesul public, următoarele fişiere:
1. Fişierul naţional de cecuri;
2. Fişierul naţional de cambii;
3. Fişierul naţional de bilete la ordin.
În fişierul naţional de cecuri sunt cuprinse incidente generate de:
▪ emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase;
▪ emiterea unui cec fără existenţa de disponibil în vederea onorării integrale
sau parţiale a cecului în momentul prezentării sale spre încasare;
▪ emiterea unui cec cu o dată falsă;
▪ emiterea unui cec cu menţiuni obligatorii lipsă;
▪ emiterea unui cec circular sau de călătorie la purtător;
▪ emiterea unui cec de către o persoană aflată sub interdicţie bancară.
În fişierul naţional al cambiilor şi cel al biletelor la ordin sunt cuprinse
incidentele de plată generate de:
▪ refuzul la acceptare sau la plată al cambiei;
▪ refuzul la plată al biletelor la ordin;
165
▪ declararea cambiilor sau a biletelor la ordin pierdute, furate, distruse.
Legat de aceste instrumente de plată, pe lângă riscurile amintite, există aşa-
numitele riscuri majore, în acest scop fiind constituit pentru cec, cambie şi bilet la
ordin Fişierul naţional al persoanelor cu risc.
Persoanele cuprinse în unul din cele trei fişiere sunt sancţionate cu amendă
şi închisoare. Consultarea acestor informaţii poate fi realizată de către orice client
al unei societăţi bancare, în baza unei cereri tip completate şi depusă la bancă, iar
răspunsul este furnizat de către Centrala Incidentelor de Plăţi, în câteva momente,
pe cale electronică.
5.7. CARDURILE (CĂRȚILE DE PLATĂ)
Cardul este un suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat
care semnalează că deţinătorul lui ar putea avea acces la dreptul de a-l folosi
pentru plată, drept conferit de emitent. Un card este acceptabil de către comerciant
ca mijloc de plată a obligaţiilor asumate de către utilizator la procurarea mărfurilor,
consumuri de servicii sau obţinerea de avansuri în numerar.
Cardul este un instrument cu ajutorul căruia se poate efectua plata unui
produs sau serviciu, având la bază un sistem organizat pe baze contractuale între
deţinător, emitent şi comerciantul sau prestatorul de servicii. De asemenea, cu
ajutorul anumitor carduri, deţinătorul poate dispune sau retrage numerar în şi din
contul său personal. Este, deci, un instrument de plată fără numerar, prin care un
posesor poate achita contravaloarea unor bunuri şi/sau servicii cumpărate de la
comercianţii abilitaţi să îl accepte sau prin utilizarea căruia poate obţine lichidităţi
de la banca emitentă.
Există mai multe tipuri de carduri şi anume:
a). după modul de stocare a informaţiilor avem:
166
• Carduri magnetice
Cardurile magnetice emise de bănci, comercianţi etc., prezintă caracteristici
comune pentru toate sistemele naţionale de plată prin acest instrument şi anume:
- sunt confecţionate din material plastic şi au aceleaşi dimensiuni
tipizate şi standardizate de ISO (Organizaţia Internaţională de Standardizare);
- prezintă pe partea din faţă denumirea şi simbolul emitentului şi o
hologramă tridimensională vizibilă la lumina ultravioletelor;
- prezintă pe partea din faţă numărul cardului, numele posesorului
autorizat şi data expirării;
- pe verso prezintă o bandă magnetică şi un panel de semnătură.
Culorile de fundal şi desenul hologramei se aleg de fiecare emitent. În afara
numelui posesorului imprimat în relief, apar cuvintele marcă pentru identificarea
tipului cardului şi simboluri ce indică tipul de posesor.
• Cardul cu microprocesor
Cunoscute sub numele de carduri inteligente (SMART CARDS) cu
memorie sau cu circuite integrate, acestea includ în substanţa lor o capsulă
operculată în care sunt poziţionate dispozitivele electronice.
Astfel confecţionat, dispozitivul nu depăşeşte mărimea unei pastile
medicamentoase plate şi nu afectează eleganţa cardului.
Acest tip de card oferă o atracţie suplimentară pentru comercianţi. Securitatea
sporită, printr-o mai bună identificare a posesorului şi a solvabilităţii sale, exclude
obligaţia prezentării unui act de identitate sau a unui contact telefonic cu centrul
de autorizare. Paralel acestei creşteri a securităţii plăţii, comercianţii sunt
sensibilizaţi şi de o reducere a comisionului impus de bănci. Aceste motivaţii
legate de fiabilitate şi de noile tehnologii se lovesc, însă, de cifra
167
ridicată pe care o presupune o investiţie necesară pentru a echipa fiecare punct
de vânzare.
De asemenea, comparativ cu cardul magnetic prezintă şi alte avantaje:
- calitatea cardului de a primi şi stoca date, concentrate într-un sistem
informatic centralizat;
- dezvoltă şi servicii bazate pe calităţile relaţionale ale
microprocesorului.
b). după funcţiile îndeplinite se disting:
• Cardul de credit (credit card).
Este un instrument de plată care confirmă faptul că posesorului i-a fost
deschisă o linie de credit pentru o anumită perioadă şi pe baza căreia poate face
plăţi sau retrageri de numerar până la un plafon prestabilit. El permite, deci,
reglarea plăţii prin prelevarea din depunerile viitoare în monedă scripturală.
Creditul se întinde pe un termen relativ scurt (câteva săptămâni) şi poate fi gratuit
sau pe un termen mai lung (până la câţiva ani), caz în care este însoţit de o dobândă
al cărei nivel este apropiat de cel practicat pentru orice credit de consum.
Este un instrument de plată şi în acelaşi timp un credit pe termen scurt prin
care utilizatorii îşi pot satisface dorinţele chiar dacă nu dispun de sumele necesare.
• Cardul de debit (debit card).
Este un instrument de plată care permite posesorului să dobândească
bunuri sau servicii prin debitarea directă a contului său personal.
Cardul de debit se emite în baza unui cont bancar al clientului titular al
cardului. Cardul de debit este folosit asemenea numerarului, în sensul că titularul
poate efectua plăţi în limita disponibilităţilor sale băneşti din cont sau, dacă a
încheiat în prealabil o convenţie cu banca, un credit în descoperit de cont
168
(pentru ca banca să autorizeze plăţi şi după ce propriile sale fonduri au fost
cheltuite).
Printre sistemele mondiale majore care asigură cu succes globalizarea
plăţilor prin carduri se pot aminti : VISA International, Europay International,
American Express, MasterCard International, Diners(Belgia), JCB etc. Aceste
sisteme mondiale sau regionale au asigurat sub forma unor organizaţii non profit,
generarea unui comportament de plăţi “uniform” excluzând orice barieră
naţională, monedă tradiţională sau comportament financiar particular.
169
Capitolul 6. MODALITĂŢI DE PLATĂ
Putem realiza o ierarhie a preferinţelor exportatorului în funcţie de
modalitatea de plată, astfel avem următoarea ordine: avansul, acreditivul
documentar, incasso documentar şi pe ultimul loc ordinul de plată. În schimb,
preferinţa importatorului referitoare la modalitatea de plată este inversă preferinţei
exportatorului, şi anume: ordin de plată, incasso documentar, acreditiv
documentar şi avans
6.1. ACREDITIVUL
Acreditivul este o modalitate de plată prin care plăţile între agenţii
economici se efectuează pe baza documentelor ce atestă livrarea mărfurilor,
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, în baza unui contract comercial ferm.
Acreditivul constă în angajamentul de plată asumat de banca emitentă, în
numele cumpărătorului (ordonatorului), de a plăti furnizorului (beneficiarului)
contravaloarea mărfurilor livrate, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate,
cu condiţia prezentării documentelor de expediere a mărfii/executare a
lucrărilor/de prestare a serviciilor, în strictă conformitate cu termenele şi condiţiile
prevăzute în acreditiv.
Operaţiunea de derulare a acreditivului documentar se desfăşoară sub
incidenţa unui document elaborat de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris,
intitulat „Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele documentare”,
cunoscut si sub denumirea „Publicaţia 500”. Acest document a fost revizuit în
repetate rânduri, ultima revizuire din 1993, se aplică de la 1 ianuarie 1994. Aceste
reguli şi uzanţe se aplică dacă părţile contractante fac referire expresă la
„Publicaţia 500”.
170
Acreditivul conferă siguranţă părţilor implicate în tranzacţia comercială
(ordonator, beneficiar), deoarece plata se efectuează numai contra documentelor
solicitate în cadrul acreditivului, documente ce trebuie să fie în strică conformitate
cu termenii şi condiţiile acreditivului.
Părţile implicate în derularea acreditivului sunt următoarele:
1. Importatorul (ordonatorul), care dă instrucţiuni băncii sale cu privire la
deschiderea acreditivului, pe baza contractului de vânzare-cumpărare;
2. Banca emitentă (ordonatoare), care deschide acreditivul;
3. Banca exportatorului (notificatoare), care aduce la cunoştinţa clientului
său deschiderea acreditivului, transmiţându-i o copie a scrisorii de
deschidere a acreditivului;
4. Exportatorul (beneficiarul), care expediază mărfurile şi apoi prezintă la
banca sa documentele de expediere întocmite în strictă conformitate cu
condiţiile din acreditiv.
Deschiderea acreditivului se face la cererea cumpărătorului, din
disponibilităţile proprii sau credite bancare, domicilierea acreditivului putând fi
făcută la banca cumpărătorului, a furnizorului sau la o bancă terţă.
Încetarea valabilităţii acreditivului are loc în cazul:
- expirării termenului de valabilitate;
- utilizării integrale a creditului;
- prin anulare, la cererea cumpărătorului, cu acordul beneficiarului
şi al băncii confirmatoare.
Acreditivul poate fi :
• acreditiv simplu – clientul plătitor solicită băncii sale deschiderea unui
cont de acreditiv din disponibilul acestuia sau din creditul disponibil în
vederea achitării obligaţiilor faţă de furnizor;
171
• acreditivul documentar – la solicitarea clientului plătitor, banca se obligă
să rezerve banii necesari şi să achite obligaţiile faţă de furnizor cu
condiţia prezentării documentelor care atestă expedierea mărfii,
executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor pentru care s-a deschis
acreditivul respectiv.
Acreditivul documentar, prin natura sa, este o tranzacţie separată de contractul
de vânzare. Băncile nu îşi asumă responsabilităţile sub forma, suficienţa,
falsificarea, autenticitatea documentelor.
În practică, se deosebesc următoarele tipuri de acreditive documentare:
• Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat în orice moment,
indiferent de termenul de valabilitate al acestuia, dar până la
prezentarea documentelor de export la banca desemnată ca executor al
acreditivului.
• Acreditivul irevocabil prin angajamentul pe care-l conţine şi prin baza
sa juridică constituie o garanţie că plata se va efectua contra documente
întocmite în strictă concordanţă cu clauzele şi condiţiile prevăzute în
textul acreditivului.
Derularea plăţii prin acreditiv documentar implică parcurgerea mai
multor etape şi anume:
1. încheierea între parteneri a contractului comercial şi stabilirea ca
modalitate de plată acreditivul;
2. cumpărătorul (ordonatorul) dă ordin băncii sale de deschidere a
acreditivului. În cererea de deschidere a acreditivului acesta va
preciza documentele pe ca furnizorul trebuie să le prezinte băncii
pentru a putea fi efectuată plata, precum şi valoarea acreditivului;
172
3. se deschide acreditivul; se înştiinţează banca furnizorului de
deschiderea acreditivului şi condiţiile de acces la contul respectiv;
4. la primirea sumei şi a condiţiilor de acces, banca furnizorului
(banca domiciliară), avizează exportatorul, comunicându-i toate
elementele specifice contului şi accesului la acreditiv;
5. confirmarea furnizorului, către banca sa, a concordanţei datelor din
acreditiv cu clauzele contractului comercial şi livrarea mărfurilor;
6. remiterea de către furnizor, către banca sa, a documentelor
referitoare la livrarea mărfurilor prevăzute în acreditiv;
7. banca furnizorului controlează concordanţa documentelor cu
condiţiile acreditivului şi plăteşte contravaloarea mărfurilor,
creditând contul furnizorului;
8. banca furnizorului expediază băncii emitente a acreditivului
(banca cumpărătorului) documentele;
9. banca cumpărătorului remite acestuia documentele de plată
pentru a intra în posesia bunurilor.
6.2. INCASSO-UL DOCUMENTAR
Incasoo-ul documentar este modalitatea de plată pa baza căreia furnizorul
sau prestatorul de servicii transmite băncii sale documentele care atestă
îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, banca acestuia remiţându-le spre plată
cumpărătorului prin banca acestuia.
Pe plan internaţional incasso-urile se derulează în baza Normelor
Uniforme pentru Incasso, Publicaţia 522 a Camerei Internaţionale de Comerţ, fapt
ce îi conferă o anumită protecţie.
173
Avantajele incasso-ului sunt următoarele:
- utilizarea incasso-ului este mai sigură decât a ordinului de plată simplu,
este şi mai puţin costisitor decât acreditivul;
- în cazul incasso-urilor simple trasul are posibilitatea de a vinde marfa
înaintea efectuării plăţii;
- nu necesită blocarea disponibilităţilor clientului în calitate de tras, din
momentul avizării incasso-ului, plata se va efectua către furnizor numai la
primirea instrucţiunilor de plată de la importator.
Părţile implicate într-un incasso sunt:
- ordonatorul (vânzătorul) care încredinţează ordinul de încasare băncii
sale;
- banca remitentă (a vânzătorului) – banca căreia ordonatorul îi
încredinţează ordinul de încasare;
- banca colectoare – banca însărcinată cu încasarea, orice bancă alta
decât banca remitentă, implicată în ordinul de încasare;
- banca prezentatoare – banca însărcinată cu prezentarea documentului
trasului;
- trasul –cumpărătorul sau cel căruia trebuie să i se prezinte documentele
în conformitate cu ordinul de încasare şi care trebuie să efectueze plata.
Organizarea plăţii prin incasso-ul documentar presupune un risc important
pentru exportator, acesta expediind bunurile contractate fără o garanţie concretă
şi anticipată expedierii respective. Între partenerii relaţiei economice externe
trebuie să existe relaţii de încredere, verificate prin legăturile economice
anterioare.
174
Operaţiunile declanşate de incasso-ul documentar pot fi grupate patru
etape20
1. încheierea contractului. în contractul de comerţ exterior încheiat între
importator şi exportator se stipulează în mod expres folosirea incasso-
ului ca modalitate de plată.
2. Exportatorul procedează, conform contractului, la expedierea bunurilor
destinate importatorului. Concomitent întocmeşte documentele care
atestă expediţia şi fundamentează relaţia de plată internaţională. Aceste
documente se depun la banca comercială care îl serveşte pe exportator.
3. Banca remitentă expediază documentele primite spre banca
importatorului, declanşând ordinul de încasare contra documente. Banca
cumpărătorului îl anunţă pe acesta de sosirea documentelor şi i le
înmânează contra avizului de plată.
4. Pe baza avizului de plată primit de la tras (importator), banca sa va
transfera sumele în vederea stingerea datoriei internaţionale prin
intermediul sistemelor informatice şi de comunicare care leagă cele
două bănci.
Plata prin incasso nu presupune nici un fel de obligaţie de garantare a plăţii,
singura protecţie a exportatorului este faptul că importatorul nu poate intra în
posesia mărfurilor decât după ce achită mărfurilor şi deţine astfel documentele care
îi atestă proprietatea asupra mărfurilor.
20 M. Opriţescu, J. Hurtupan, C. Spulbăr, P. Ungureanu – Monedă şi credit - teorie şi practică,
Editura Universitaria, Craiova, 1998
175
6.3. SCRISOAREA DE GARANȚIE BANCARĂ
Sunt documente emise de către bănci din ordinul clienţilor lor, debitori, în
favoarea creditorului, prin care banca se angajează să-l despăgubească pe
beneficiarul garanţiei în cazul în care ordonatorul garanţiei nu-şi îndeplineşte
obligaţia asumată sau şi-o îndeplineşte defectuos.
Garanţiile bancare pot fi emise direct, de către banca ordonatorului, sau
indirect, în cazul în care banca ordonatorului deleagă o altă bancă să emită
scrisoarea de garanţie.
În practica bancară au apărut mai multe tipuri de garanţii bancare, în
funcţie de obiectul contractului respectiv, şi anume: garanţii bancare pentru
licitaţii, garanţii bancare de bună execuţie a livrării mărfurilor, garanţii bancare de
restituire a avansului în cazul nerespectării obligaţiilor şi altele.
Obiectul scrisorii de garanţie îl constituie garantarea respectării obligaţiilor
contractuale rezultate din operaţiuni de comerţ, acordarea de credite, participarea
la licitaţii interne sau internaţionale în vederea achiziţiilor de bunuri, servicii.
Se acordă pe termen scurt (până la 12 luni), mediu şi lung, atât în lei cât şi
în valută, în funcţie de termenii contractului comercial care stă la baza emiterii
scrisorii de garanţie. Eliberarea scrisorii de garanţie se comisionează în funcţie de
valoarea sa, de perioada de valabilitate şi de formele de garanţie acceptate de către
bancă (ipotecă, gaj, cesiune de creanţă, depozit colateral).
Avantajele utilizării sunt legate de:
- eliminarea riscului legat de neonorarea obligaţiilor asumate prin contractul
comercial;
- eliminarea neîncrederii dintre partenerii de afaceri, în cazul în care aceştia
sunt la începutul colaborării sau contractul se derulează pe o perioadă mai
mare de timp.
176
6.4. MODALITĂȚI DE PLATĂ PRIN MANDAT
Practica şi literatura de specialitate ne oferă o accpţiune nuanţată pentru
„direct debit” şi „standing order” ca modalităţi de plată prin mandat
Prin această modalitate de plată, banca achită în baza mandatului scris al
beneficiarului şi acordul prealabil al clienţilor săi, persoane juridice sau persoane
fizice, plata contravalorii unor servicii, produse, rate cu caracter de regularitate
(plăţi de energie electrică, abonamente telefonice etc.)
Clientul îşi deschide cont la bancă şi încheie un contract prin care
autorizează banca să efectueze plata facturilor. Clientul va pune la dispoziţia băncii
toate informaţiile cu privire la tranzacţiile sale cu benefiaciarul sumei.
Clientul comunică prestatorului de servicii modalitatea în care se va realiza
plata, cu precizareacontului şi a unităţii bancare unde acesta va trebui să transmită
documentele în vederea plăţii şi totodată va stabili modalitatea de transmitere a
documentelor.
Furnizorul transmite documentele băncii, din care rezultă contravaloarea
prestaţiei pe fiecare client şi în sumă întreagă. Prin aceste documente furnizorul
solicită băncii plata serviciilor. De asemenea, clientul, se obligă să asigure
existenţa în contul său a disponibilităţilor băneşti necesare efectuării plăţilor.
Banca plăteşte furnizorului prin intermediul băncii acestuia.
Avantajele plăţilor prin mandat:
- permite economisirea timpului şi evitarea riscului neplăţii la termen a unor
furnizori;
- banca asigură confidenţialitatea şi corectitudinea tranzacţiilor;
- banca oferă siguranţa ordonării şi fluidizării plăţilor curente.
177
Capitolul 7 RISCUL DE CREDIT
Pentru cea mai mare parte a băncilor universale creditul rămâne principala
operaţiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o
parte integrantă activităţii de creditare. De aceea, volumul de provizioane
constituite de o bancă pentru portofoliul său de credite reprezintă o măsură a
riscului asumat de aceasta.
7.1 ANALIZA DOSARULUI DE CREDIT PENTRU SOCIETĂŢILE
COMERCIALE
În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor trei
obiective:
1. să decidă dacă va finanţa sau nu.
Din informaţiile furnizate băncii de către societatea comercială, analistul de
credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să aprecieze:
- capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce
perioadă;
- capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt decelate
eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja de
siguranţă.
- modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de scadenţa
împrumutului.
2. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor
debitorului.
Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate de
ciclul de exploatare şi poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţare
propus. Sunt examinate:
178
- nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);
- formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;
- tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.
3. utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere comercială completă
şi personalizată nevoilor societăţii comerciale.
7.2 SURSELE DE INFORMAŢII NECESARE ANALIZEI DE CREDIT
a) situaţiile financiare
În cele mai frecvente cazuri, banca intră în posesia lor direct, însă le poate obţine
şi indirect, recurgând la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea de
informaţii financiare.
Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi contul de
rezultate, însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor
financiare derulate în decursul unui an. Dacă nu există un istoric al relaţiei cu
banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii patru sau cinci ani de
activitate. În cazul în care societatea este deja client al băncii, vor fi solicitate doar
documentele pentru anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul în curs.
Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care
sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscută
de audit contabil şi financiar.
b) analizele economice şi sectoriale
Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se
asigure că înţelege bine modul său de funcţionare:
- tipul de produse şi servicii vândute precum şi modul lor de producere;
- ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;
- perceperea societăţii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;
179
- nivelul de concurenţă şi modul de manifestare prin preţ, tehnologie şi calitate;
- factorii de influenţă ai competitivităţii;
Observam că analiza riscului de credit nu se rezumă doar la calculul unor rate şi
indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii.
Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune etc.) nu au nici un sens
dacă nu există criterii care să permită analiza calităţii lor. Astfel poate părea logic
ca unele întreprinderi să aibă deficit, iar altele excedent de trezorerie, aşa că se
justifică cunoaşterea sectorului economic în care se încadrează întreprinderea mai
înainte de a efectua orice calcule financiare. De exemplu, scăderea cifrei de afaceri
a unei întreprinderi nu înseamnă nimic în sine dacă ansamblul sectorului este în
dificultate. De aceea sunt necesare analizele sectoriale.
Analizele sectoriale sunt furnizate de :
- serviciile de studii economice ale băncilor;
- organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală,
asociaţiile profesionale etc;
- presa specializată.
c) informaţii complementare
Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în
analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.
7.3 ANALIZA BILANŢULUI SOCIETĂŢII COMERCIALE
Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum şi a
resurselor necesare dobândirii acestuia.
Activul (patrimoniul) este constituit din:
- bunuri conservate o perioadă lungă şi vom vorbi despre activul imobilizat.
Acesta este constituit din:
180
a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare (fondul
de comerţ), care permit desfăşurarea normală a activităţii.
b) imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.
c) imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de participările în
cadrul altor societăţi.
- bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării nevoilor de
exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune din:
d) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau comercializării;
e) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de exemplu
rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite);
Pasivul conţine resursele societăţii comerciale. Ele pot fi proprii sau împrumutate.
În acelaşi timp este important să facem distincţia între resursele stabile, adică cele
care pot fi utilizate o perioadă lungă de timp şi cele de exploatare, care trebuie
rambursate pe termen scurt.
Capitalul este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi din încorporări
ulterioare sub formă de rezerve.
În analiză trebuie identificaţi creditorii societăţii, care pot fi:
- alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii financiare
stabile);
- bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi debitoare şi
scont);
- creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de societatea
analizată;
- furnizorii;
- statul.
181
O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată
lichidităţii,adică capacităţii societăţii comerciale de a face faţă tuturor plăţilor
imediate. Sunt studiate fluxurile de numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor cu
utilizările lor.
Regula urmărită este ca resursele stabile ale întreprinderii să acopere activul
imobilizat. Diferenţa dintre resursele stabile şi activul imobilizat constituie fondul
de rulment al societăţii.
FR=RS – AI unde :
FR – fondul de rulment
RS – resursele stabile
AI – activul imobilizat
Dacă FR > 0, societatea comercială dispune de o marjă de siguranţă pentru a face
faţă eventualelor riscuri. Invers, dacă FR < 0, societatea comercială îşi finanţează
o parte din patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt. Se manifestă astfel
riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu există resursele pe termen scurt necesare
acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza dosarului de creditare pune astfel
în evidenţă necesitatea unui credit de trezorerie.
7.4 ELEMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ
Analiza solvabilităţii este esenţială. Societatea este solvabilă dacă în orice moment
valoarea totală a patrimoniului său este superioară datoriilor. Vom analiza astfel
activul net al întreprinderii:
AN= Total activ – Total datorii
Un activ net negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate, însă
există situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită voinţei acţionarilor de
a-şi distribui dividende superioare.
182
Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a
debitorului.
Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este fondată, printre altele, de
ramura din care face parte.
Datele empirice au confirmat faptul că rate precum profitul net/capital sau
cashflow/ fonduri împrumutate au o bună capacitate de previzionare a riscului
debitorului. Categorii de rate utilizate în analiză:
- rate de apreciere a profitabilităţii:
a. marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut şi valoarea
vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie pozitivă pentru societatea
comercială, prin aceea că ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este depăşit
de cel al preţurilor de vânzare;
b. ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ cu cel al
concurenţilor;
c. lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente
d. lichiditatea imediată = (Numerar + Echivalent numerar + Clienţi) / Pasive
curente
e. perioada de încasare a creanţelor – indică eficienţa colectării creanţelor şi
reprezintă, practic, durata creditului furnizor pe care compania îl acordă clienţilor
săi; se măsoară în zile, iar formula de calcul este creanţe/vânzări x 365
f. perioada medie de plată a furnizorilor – este un indicator similar cu cel anterior,
exprimând durata creditului furnizor pe care compania îl primeşte de la furnizorii
săi, formula de calcul fiind: furnizori/costul de producţie x 365.
- rate financiare:
g. gradul de acoperire a dobânzilor – evidenţiază capacitatea debitorului de a
genera profit suficient pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
183
h. gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor în activul total.
În general, se poate considera că există o relaţie directă între această pondere şi
riscul financiar al respectivei companii.
7.5 ANALIZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERI
Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoare în
cursul anului financiar. Analistul de credit va identifica fazele ciclului de producţie
al societăţii comerciale:
1. întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le
revinde direct;
2. întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilităţi: apă,
energie electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor externe.
Volumul lor ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.
3. întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.
Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului
financiar. Volumul total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri
înregistrează tot ce s-a vândut şi facturat în cursul anului, chiar dacă la momentul
închiderii anului nu toţi clienţii au plătit încă. Facturile care urmează a fi încasate
se vor regăsi atât în cifra de afaceri din contul de rezultate cât şi în postul „creanţe
asupra clientelei” din activul bilanţier. În acelaşi timp, pentru stocurile existente se
constituie provizioane.
Constatăm că se degajă două categorii de fluxuri:
- fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate (cifra de
afaceri, cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor etc.);
- fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.
184
Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a principalilor
indicatori. Este esenţială determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF), care ne
dă informaţii despre capacitatea societăţii de a-şi rambursa împrumutul.
În acelaşi timp, analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze trei
rate:
1. fonduri proprii / total bilanţ;
2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1;
3. datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3.
În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF, pornindu-se de
la excedentul brut din exploatare (EBE):
7.6. DOSARUL DE CREDIT
Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ tipizate
pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea activităţii de
urmărire pe care o desfăşoară membrii comitetelor de credit.
a) prezentarea societăţii:
- nume social şi număr la registrul comerţului;
- sector de activitate;
- repartiţia capitalului;
- conducători;
- istoric;
- organigrama grupului dacă este cazul;
- tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum şi
angajamentele băncilor concurente.
b) prezentarea sectorului de activitate:
- caracteristicile produselor/serviciilor;
1. tipurile de produse/servicii;
185
2. modul de producţie;
3. modul de aprovizionare şi principalii furnizori – sunt efectuate comparaţii cu
termenele de plată uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.
- caracteristicile concurenţei;
1. grad de concentrare;
2. modul în care se manifestă concurenţa: prin preţuri, produse, tehnologie,
mărci;
3. modul de distribuţie – cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute,
structura clientelei.
4. principalii concurenţi: cifră de afaceri, rentabilitate, structura financiară,
acţionariat;
- caracteristicile sectorului de activitate; ameninţările şi oportunităţile
sectorului,
puncte tari puncte slabe – analiza SWOT;
- poziţionarea întreprinderii pe piaţă;
1. competitivitate, nivel tehnologic;
2. rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.
c) analiza situaţiei financiare, care trebuie să includă cel puţin următoarele
aspecte:
- riscul afacerii;
- evoluţia cifrei de afaceri şi a marjelor;
- solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;
- finanţarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile şi cum se poate implica
banca;
- finanţarea imobilizărilor: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
- analiza modului de gestionare a societăţii – studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4
exerciţii financiare;
186
- evoluţia rentabilităţii;
- formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;
- determinarea capacităţii de rambursare;
- previziuni pentru anul în curs.
d) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să concluzioneze
fiecare dosar printr-o recomandare bazată pe ponderarea avantajelor şi a
dezavantajelor respectivei tranzacţii.
7.7 CLASIFICAREA ACTIVELOR ŞI DETERMINAREA
PERFORMANŢEI FINANCIARE A UNEI ENTITĂŢI ECONOMICE DE
CĂTRE INSTITUŢIILE DE CREDIT
1. Clasificarea activelor unei instituţii de credit
Clasificarea creditelor este un instrument esenţial al managementului riscului de
credit, aceasta fiind în mod normal stabilită de autorităţile de reglementare.
Creditele şi plasamentele se împart în următoarele categorii :
a) standard;
b) în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului
instituţiilor de credit);
c) substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului
institutiilor de credit);
d) ȋndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului
instituţiilor de credit);
e) pierdere.
Clasificarea creditelor şi plasamentelor se face prin aplicarea simultana a
următoarelor criterii:
a) serviciul datoriei;
187
b) performanta financiara;
c) iniţierea de proceduri judiciare.
Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii este următoarea:
a) pentru creditele acordate clienţilor din afara sectorului instituţiilor de
credit:
Tabelul 7.1: Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii
Clasa
Datorie
A
B
C
D
E
0–15
zile
Standard /
Pierdere
Observaţie
/ Pierdere
Sub-
standard/
Pierdere
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
16–30
zile
Observaţie
/ Pierdere
Sub
standard /
Pierdere
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
31–60
zile
Sub-
standard/
Pierdere
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
61–90
zile
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Minim
91 zile
Pierdere/
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Cele două variante delimitate cu semnul „/” reprezintă alternativa: „S-au inițiat
proceduri juridiciare/ Nu s-au inițiat proceduri juridiciare”
b) pentru creditele şi plasamentele acordate clienţilor din sectorul
instituţiilor de credit:
188
Tabelul 7.2: Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii
Performanţa
financiară
Serviciul datoriei
A
Bănci Organizaţii
cooperatiste de
credit
0 – 7 zile
lucrătoare
0 – 30 zile
lucrătoare
Standard /
Pierdere
Nu s-au iniţiat
proceduri
judiciare
S-au
inițiat
proceduri
judiciare
minimum 8
zile lucrătoare
minimum 31
zile lucrătoare
Pierdere /
Pierdere
Creditele acordate unui debitor și/sau plasamentele constituite la acesta se
încadreaza intr-o singura categorie de clasificare pe baza principiului declasării
prin contaminare, respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe dintre
categoriile individuale de clasificare.
Refinanţarea unui credit aflat în portofoliul băncii nu conduce la încadrarea
acestuia într-o categorie de clasificare superioară după refinanţare. Reeşalonarea
unui credit aflat în portofoliul băncii conduce la încadrarea acestuia într-o
categorie de clasificare inferioara cu o clasă, cu excepţia creditelor care au fost
clasificate în categoria pierdere şi după reeşalonare sunt clasificate în aceeaşi
categorie.
189
2. Evaluarea performanţei financiare
Evaluarea performanţei financiare a entităţilor persoane fizice şi a entităţilor
economice din afara sectorului instituţiilor de credit, clienţi ai Băncii şi, în funcţie
de punctajul obţinut, se determină categoria de performanţă financiară care
contribuie la stabilirea categoriei de clasificare a creditului începând cu luna
acordării creditului, precum şi ulterior.
Categoriile de performanta financiara sunt notate de la A la E, după cum urmează:
1) ȋn cazul clientelei din sectorul instituţiilor de credit, performanța financiară este
încadrată ȋn categoria A;
2) ȋn cazul clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit, performanţa
financiară este încadrată ȋn categorii de la A la E, ȋn ordinea descrescătoare a
calităţii acesteia. Evaluarea performanței financiare a unei entităţi conduce la
încadrarea entităţii ȋn cauză ȋntr-una din cele cinci categorii de performanță
financiară. Înscrierea ȋn baza de date categoria de performanță financiară aferentă
fiecărui client, se face cu ocazia determinării/reevaluarii performanței financiare a
acestuia.
7.7.1. Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi persoană fizică
Încadrarea performantei financiare a entităţilor persoane fizice în categoriile de
performanta se face conform următoarelor criterii:
a) categoria A:
- persoanele fizice beneficiare de credite care ȋn baza scoringului de stabilire a
bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a
condus la încadrarea in clasa de risc minim;
190
b) categoria B:
- persoanele fizice beneficiare de credite care ȋn baza scoringului de stabilire a
bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a
condus la încadrarea in clasa de risc redus;
c) categoria C:
- persoanele fizice beneficiare de credite care în baza scoringului de stabilire a
bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a
condus la încadrarea in clasa de risc mediu;
d) categoria D - persoanele fizice in a căror situaţie financiara au intervenit
modificari si, ca urmare a acestora, nivelul veniturilor certe cu caracter de
permanenta, obtinute dupa deducerea tuturor celorlalte obligatii de plata, nu mai
permite rambursarea la termen a fiecarei rate (principal şi dobanda) pentru
imprumuturile luate; a obtinut un punctaj care a condus la incadrarea in clasa de
risc mare;
e) categoria E - persoanele fizice in situatia carora au aparut modificari extreme
(de ex: pierderea sursei de venit, decesul acestora, etc), obţinând un punctaj care a
condus la incadrarea in clasa de risc foarte mare.
Categoria de performanță financiară a unei entităţi persoană fizică se determină
potrivit art.4 din Regulamentul B.N.R. nr.3/2007 21 modificat prin regulamentele
2 si 11 pe 2009, privind limitarea riscului de credit la creditele destinate
persoanelor fizice, prin analizarea capacităţii de rambursare a clienţilor pe baza
unui nivel al veniturilor considerate eligibile de către împrumutători, care nu poate
depăşi cu mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior şi care este stabilit pe
baza fişei fiscale puse la dispoziţia clientului de
21 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 14/03/2007, şi modificat prin Regulamentul
BNR nr. 11/2008 publicat în MOF nr. 617 din 22/08/2008 şi Regulamentul BNR nr. 2/2009
publicat în MOF nr. 40 din 22/01/2009.
191
către angajator, în cazul salariaţilor şi al persoanelor care obţin venituri asimilate
salariilor, şi/sau, după caz, a documentului fiscal depus de către client la unităţile
administraţiei financiare. În situaţia în care nu există obligaţii legale de punere la
dispoziţia clientului a fişei fiscale de către angajator ori, după caz, obligaţii legale
de depunere de către client a documentului fiscal la unităţile administraţiei
financiare, împrumutătorii stabilesc venitul aferent anului anterior pe baza
adeverinţei de venit ori a altor documente justificative. Prin excepţie, se pot lua în
calcul venituri ce depăşesc nivelul stabilit, numai după obţinerea de la client a
documentelor justificative care să demonstreze caracterul de continuitate în viitor
a acestora. Documentele justificative trebuie să dovedească modificările
intervenite în situaţia veniturilor clientului, cum ar fi schimbarea încadrării în
funcţie, schimbarea locului de muncă sau modificări cu impact semnificativ asupra
creşterii volumului afacerilor persoanelor care obţin venituri din activităţi
independente.
Evaluarea creditului prin punctaj scoring este un mijloc statistic de evaluare a
clienţilor cu scopul de a accepta un demers standardizat pentru determinarea
bonităţii clienţilor. În acest scop sunt necesare:
- stabilirea unui număr de variabile (stare materială, nivel de venituri, stabilitatea
la locul de muncă şi de domiciliu, vârsta, starea civilă, studiile, comportament în
relaţiile cu banca şi în calitate de debitor ş.a.).
- statuarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor
într-un calificativ comun, de expresie globală.
Fiecărui element din fişa scoring îi este alocat un punctaj.
Punctele alocate sunt totalizate, iar banca stabileşte un prag de la care se poate
acorda creditul.
Mai jos este reprodus un model de formular tip scoring (Tabelul 7.3):
192
Tabelul 7.3 Formular de tip scoring de stabilire a bonităţii clientului
Nr
crt
Criteriul Categoria Punctaj
acordat
1. Venituri totale certe, cu - peste 5.000 lei 25
caracter de permanenţă, - între 3.000, exclusiv şi 5.000 lei, 20
ale clientului şi ale inclusiv
membrilor familiei - între 1.000, exclusiv şi 3.000 lei, 15
clientului ale căror inclusiv
venituri sunt luate în - până la 1.000 lei, inclusiv 10
calcul
Puncte obţinute …….
2. Domeniul în care îşi - instituţii financiare, instituţii 5
desfăşoară activitatea bancare, societăţi de asigurare-
clientul reasigurare, case de asigurări de
sănătate, case de pensii, instituţii
publice (ministere, poliţie, armată,
etc.), etc.
- servicii şi comerţ 4
- industrie şi construcţii 3
Puncte obţinute - agricultură 1
…..
3. Ocupaţia actuală a - funcţie de conducere 5
clientului - personal calificat cu studii 4
superioare
193
Puncte obţinute
- personal calificat fără studii
superioare şi pensionari
- persoane care realizează venituri
din activitatea agricolă şi care nu se
încadrează în nici una dintre
categoriile de mai sus, personal
necalificat, etc.
3
1
…..
4. Vechimea în muncă a - peste 5 ani 5
clientului - între 2 ani şi 5 ani 4
- între 6 luni şi 2 ani 3
- până la 6 luni 1
Puncte obţinute …..
5. Vârsta clientului - între 18 şi 25 de ani 3
- între 26 şi 45 de ani 5
- între 46 şi 60 de ani 4
Puncte obţinute
- peste 60 de ani 1
…..
6. Situaţia familială a
clientului
- căsătorit(ă), cu cel mult 2
persoane în familie care nu
5
realizează venituri
- căsătorit(ă), cu mai mult de 2 3
persoane în familie care nu
realizează venituri
- necăsătorit(ă), divorţat(ă),
văduv(ă), cu cel mult 2 persoane în
familie care nu realizează venituri
4
194
Puncte obţinute
- necăsătorit(ă), divorţat(ă),
văduv(ă), cu mai mult de 2 persoane
în familie care nu
realizează venituri
1
…..
7. Situaţia locativă a - proprietate 5
clientului - părinţi, copii, alte rude şi afini 4
- chirie fond locativ de stat 3
Puncte obţinute
- particular cu sau fără plata chiriei 1
…..
8. Garanţiile propuse - ipoteci şi/sau depozite colaterale,
a căror valoare acoperă integral
sau în proporţie de cel puţin 80% 25
valoarea garanţiilor acceptate de
bancă 20
- asigurare de risc
financiar/garanţie emisă de un
fond de garantare 15
- ipoteci şi/sau depozite colaterale, 10
a căror valoare acoperă în …..
proporţie mai mică de 80%
Puncte obţinute valoarea garanţiilor acceptate de
bancă; garanţii reale mobiliare
- numai giranţi
9. Relaţia clientului cu - instrumente de economisire la 5
băncile bancă 4
- instrumente de economisire la 3
alte bănci 1
195
Puncte obţinute - credite la bancă
- credite la alte bănci
…..
10.
1. Gradul de risc
determinat pe baza
datelor înscrise în
raportul de consultare
- fără grad de risc şi grad de risc
minim
- grad de risc mediu
- grad de risc mare
- grad de risc foarte mare
25
20
5
0
al B.C. şi C.R.B.,
pentru client şi membrii
familiei clientului ale
căror venituri sunt luate
în calcul
Puncte obţinute
…..
Total punctaj obţinut …..
Veniturile certe, cu caracter de permanenţă, realizate de client şi/sau de oricare
dintre persoanele semnatare ale contractului de credit (membrii familiei clientului
sau giranţii, după caz) sunt exprimate în aceeaşi monedă cu cea a creditului?
DA NU
În cazul în care se bifează caseta “NU”, chiar dacă punctajul obţinut permite
încadrarea la categoria A de risc, încadrarea clientului se va face cel mult la
categoria B de risc.
196
Tabelul 7.4: Categorii de risc
Total punctaj Aprecierea Categoria
finală de risc
peste 86 de puncte risc minim A
între 70 şi 85 puncte risc redus B
între 50 şi 69 puncte risc mediu C
între 45 şi 49 puncte risc mare D
sub 45 puncte risc foarte mare E
7.8 CASIERIA BANCARĂ
Activitatea de casierie bancară este o formă a circuitului numerarului prin
care acesta trece de la un client la altul prin intermediul casieriei bancare. Totodată,
ȋn bancă, numerarul se depozitează, se elimină bancnotele și monedele uzate și
se ȋnlocuiesc cu altele noi, se verifică autenticitatea acestora și se repun ȋn
circulație, populația și agenții economici având mai multă ȋncredere ȋntrucat
provin de la bancă. Activitatea de casierie este cea mai veche activitate bancară și
este prezentă aproape ȋn toate băncile comerciale, ceea ce a format imaginea că
banca ȋnseamnă ȋn primul rând casierie. Ȋn practică, activitatea de casierie se
organizează după două concepte diferite privind relațiile cu clienții: ghișeul
unifuncțional și ghiseul multifuncțional.
Ghișeul unifuncțional presupune ca toate operațiunile de ȋncasări și plăți,
indiferent de valoarea acestora, să se efectueze prin ghișeele de casierie, iar
operațiunile de cont legate de același instrument prin ghișeele operative de
contabilitate. Ȋn acest concept, clientul trebuie să se prezinte la două ghisee pentru
un singur serviciu (ex. plata facturii de energie electrică), ceea ce ȋnseamnă un timp
mai mare de staționat ȋn bancă, așteptarea la două ghișee și o aglomerare a spațiului
bancar. Infrastructura se caracterizează printr-un număr
197
mare de boxe de casierie și un spațiu mai mare pentru activitatea de casierie.
Acest sistem se practică, de regulă, ȋn sistemul nostru bancar.
Ghișeul multifunctțonal permite ca toate operațiunile de cont și cele de
casierie, dar numai de valori mai mici, să se efectueze la un singur ghiseu.
Avantajele sunt multiple, atât pentru clienți cât și pentru bancă, respectiv
operativitatea se mărește semnificativ, timpul de staționare ȋn bancă se reduce și
crește posibilitatea deservirii unui număr mai mare de clienți. La casierie urmează
să se efectueze numai operațiunile de valori mai mari, ca plățile pentru salarii,
ridicările de numerar de către alte bănci, colectarea numerarului de la agenții
economici. Acest sistem se practică ȋn țările cu economii dezvoltate și a ȋnceput să
se extindă și ȋn celelalte țări.
7.8.1 Infrastructura compartimentelor de casierie
Activitatea de casierie presupune existența unei infrastructuri formată din
boxe de casierie, echipamente de numărat bani, sortat și verificarea autenticității,
sisteme de supraveghere și alarmă, mijloace de transport bani, precum și un
personal bine pregătit perofesional și de o corectitudine ireproșabilă.
Compartimentul (blocul) de casierie se caracterizează ȋn primul rând prin
departajarea de restul spațiilor bancare printr-o construcție solidă care să nu
permită efracția, folosind pentru comunicare cu celelalte compartimente o singură
ușă metalică cu sistem automat de acces. Spațile se organizează, de regulă, pe două
paliere: primul palier este destinat boxelor de casierie, spațiilor pentru numărat și
verificat bani și birourilor, iar al doilea palier se foloseste pentru tezaur și garajul
pentru mașina de transpot valori.
Boxele de casierie sunt spații ȋnchise care permit activitatea unui singur
casier și constituie linia de contatct cu clienții (engl. front office). La partea
198
inferioară, boxele au un blindaj metalic, iar la partea superioară un geam antiglonț
care asigură o protecție totală. Accesul se face printr-o ușă securizată care ȋn timpul
programului rămâne permanent ȋnchisă. Relația cu clientul se stabilește printr-un
sertar de primit sau restituit banii și prin microfon. Ȋn interior, boxa este dotată cu
mobilier de lucru, computer cu imprimantă, mașini de numărat bani și verificat
autenticitatea bancnotelor, un seif pentru depunerea banilor ȋncasați și un
echipament pentru declanșarea alarmei. Ȋntrucât boxa este ȋnchisă, aceasta se
conectează la sistemul de aer condiționat al băncii.
Spațiile de numărat bani sunt birouri obișnuite, dotate cu mese, fiecare
loc de muncă fiind separat prin geamuri. Ȋn aceste birouri se instalează și
echipamentul automat de numărat, sortat și ȋmpachetat bani, denumit sorter care
ȋnlocuiește ȋn cea mai mare parte munca numărătorilor de bani.
Tezaurul este seiful central al băncii ȋn care se păstrează valorile banesti.
Acesta este o construcție solidă din zidărie sau beton prevăzută cu o ușă cu blindaj
de fier și cu sistem mecanic sau automat de ȋnchidere cu chei sau cifru. Tezaurul
este format din două compartimente: ante-tezaurul, un spațiu care ȋnconjoară
tezaurul cu rol de protecție și spațiu pentru primit și eliberat bani și tezaurul
propriu-zis ȋn care se află rafturi și casete pentru depozitarea banilor și a altor
valori. Tezaurul este dotat cu echipamente pentru aerisire, prevenirea incendiilor
și sisteme de alarmare. Ȋn unitățile bancare mai mici care au un volum mai redus
de numerar se amenajează camere-tezaur, adică ȋncăperi mai mici și cu un grad
de rezistență mai scăzut și fără ante-tezaur, ȋn care se află case de bani, dar care au
același sistem de securitate ca și tezaurele.
Sistemul de alarmă asigură protecția, atât a compartimentului de casierie,
cât și a băncii ȋn general. Sistemul de alarmă este format din mai multe subsisteme:
subsistemul camerelor de luat vederi care se bazează pe un anumit amplasament
al acestora pentru a menține sub observație punctele principale
199
(casierii, tezaur, coridoare de transport bani, garajul de ȋncărcat/descărcat sacii cu
monedă, spațiile din holul cu publicul și spațiile de la bancomate) și pe casetele de
ȋnregistrare; subsistemul anti efractie se referă la protejarea ferestrelor și ușilor din
exterior prin mai multe procedee ca montarea unui grilaj de fier, aplicarea pe geam
a unei folii anti efracție, amplasarea de senzori de observație; subsistemul anti
glont cuprinde blindajele metalice și geamurile anti glonț de la casierii și
echipamentele de alarmare din interiorul băncii (pedale, butoane); subsistemul
control-acces protejează intrările ȋn casierie și tezaur prin casete de acces pe bază
de coduri; subsistemul anti incendiu este format din senzori de fum amplasați ȋn
toate ȋncăperile care la o anumită concentrație de fum declanșează alarma;
subsistemul pentru mașinile de transport valori cuprinde stații de emisie–recepție
montate pe mașini iar una la sediul băncii și telefoane mobile. Toate aceste
subsisteme sunt conectate la un dispecerat din sediul băncii, dotat cu monitoare de
televiziune cu circuit ȋnchis, telefoane fixe și mobile. Dispeceratul este ȋn legătură
permanentă cu sediul poliției locale care recepționează orice alarmă care se
declanșează.
7.8.2 Tipurile de casierii
Activitatea de casierie este mai complexă decât pare la prima vedere, incluzand
mai multe feluri de operațiuni: ȋn lei și valută, ȋn bancă și ȋn afara băncii, cu metale
prețioase, păstrare de valori, colectare numerar, transport bani ȋn interiorul țării și
ȋn afară. Aceste tipuri de operațiuni determină o grupare a casieriilor ȋn funcție de
mai multe criterii, după cum urmează:
(a) după caracterul activității
- casierii universale (ȋncasări și plăți);
- casierii specializate (ȋncasări lei, plăți lei, operațiuni valutare,
schimb valutar);
200
(b) după relația cu clienții
- casierii operative;
- casierii de circulație;
(c) după programul de activitate
– casierii cu program de zi;
- casierii serale;
(d) după activitatile nonmonetare
– casierii speciale (metale prețioase);
- casierii pentru valori depuse la păstrare;
(e) după locul de funcționare
– casierii pentru ȋncasări ȋn lei ȋn afara sediului băncii (ȋn magazine
comerciale);
- casierii de schimb valutar ȋn afara sediului băncii (aeroporturi, gări,
puncte de trecere a frontierei).
Organizarea casieriei este atributul conducătorului unității bancare (ȋn
practică se delega atribuția directorului adjunct) care are ȋn subordine casierul șef,
controlorul-verificator, casierii operativi (inclusiv casierul de pe mașinile de
transport valori) și verificatorii de bani. Ȋn zona casieriei, accesul este interzis
oricărei persoane din bancă și cu atât mai mult celor din afara băncii. Accesul este
permis numai directorului/directorului adjunct și deținătorilor de chei, precum și
organelor de control ale băncii delegate ȋn acest scop. Pentru a se evita anumite
suspiciuni, la ȋnceperea programului de lucru, ȋntreg personalul casieriei, inclusiv
șeful de serviciu, predă valorile bănești aflate asupra lor unei persoane special
desemnate și se conseamnează ȋntr-un registru suma depusă. La plecarea din
bancă, sumele se restituie persoanelor care le-au depus.
201
7.8.3 Casieriile operative
Casieriile operative sunt ghișeele care vin ȋn contact cu clienții și care
efectuează toată gama de operațiuni bancare de casierie, potrivit specificului
acestora. Personajul principal este casierul care vehiculează zilnic, sume destul de
mari sub formă de ȋncasari și plăți și care reprezintă banca ȋn relațiile cu clienții.
Casierul ȋși desfășoară activitatea ȋn boxa de casierie care se ȋnchide ȋn timpul
programului de lucru cu cheia (dublura acesteia se ține ȋn tezaur) sau mai modern
are plăcuță de acces cu cod. Fiecare casier dispune de anumite instrumente de
lucru, precum: caseta personală care este o cutie de oțel cu ȋncuietoare ȋn care se
păstrează sumele de bani, până la o anumită limită, rămase la sfârșitul zilei după
predarea numerarului la tezaur; ștampila personală care se aplică pe documentele
interne de casierie pentru a se cunoaște cine a procesat documentul.
Operațiunile de ȋncasări. Depunerile de numerar la ghișeele băncii se fac
pe baza documentului foaie de vărsământ cu chitanța care se editează la computer
de administratorul de cont la solicitarea clientului, ȋnscriindu-se denumirea
acestuia, numărul de cont și suma care se depune. Concomitent, operațiunea se
ȋnscrie de administratorul de cont ȋn jurnalul de casă. Clientul se deplasează la
casierie unde depune numerarul iar casierul numară și verifica bancnotele. Daca
nu sunt probleme, casierul ȋnscrie (la computer) monetarul (structura pe cupiuri a
numerarului) pe foaia de vărsământ cu chitanța și eliberează clientului un exemplar
ca dovadă a operațiunii făcute. Un alt exemplar de pe foaia de vărsământ cu
chitanța rămâne la casierie ca document al operațiunii și se arhivează.
Foaia de vărsământ cu chitanța se folosește de regulă de către persoanele
fizice și agenții economici care depun sume mai mici. Agenții mai mari, precum
magazinele comerciale sau benzinăriile, folosesc sistemul genților sigilate iar
202
depunerile se fac pe baza documentului borderou ȋnsoțitor. Ȋntre bancă și agentul
depunator se ȋncheie o convenție scrisă ȋn care se menționează condițiile de
pregătire a numerarului, sigilare a genților, predarea acestora și documentele
aferente. Clientul mai depune băncii și specimenul sigiliului care va fi folosit ȋn
relația cu banca. Casierul colector de pe masina de transport valori preia de la
sediul clientului geanta sigilată si borderoul ȋnsotitor, verificând numai
integritatea genții și aplicarea sigiliului convenit. La bancă, administratorul de cont
al unității economice verifică dacă borderoul ȋnsoțitor este corect ȋntocmit,
ȋnregistrează ȋn jurnalul de casă suma primită și trimite borderoul la casierie.
Casierul ia in primire geanta sigilată și verifică integritatea acesteia și dacă
sigiliul corespunde cu specimenul existent ȋn bancă. După aceea, casierul
semnează de primire și aplica ștampila pe exemplarul care se restituie clientului.
Casierul predă controlorului verificator de bani geanta sigilată care este verificată
din nou dupa care se procedează la desigilare și numărare. Operațiunile de primire
a genților de către casier și de predare se ȋnscriu ȋntr-un registru al casierului și un
registru similar al controlorului verificator. Ȋn situația ȋn care gențile se predau la
casa cu program prelungit sau la casa serală, procedurile sunt aceleași cu cele de
la casa de zi, cu deosebirea că operațiunile se ȋnregistrează in jurnalul de casă și ȋn
cont cu data zilei urmatoare. Casele cu program prelungit și casele serale vin ȋn
sprijinul clienților prin serviciile oferite ȋn afara programului de lucru, ceea ce
constituie un avantaj considerabil. Ȋn același timp, sumele rămase peste noapte ȋn
conturile băncilor reprezintă resurse atrase fără costuri care aduc un spor de venit.
Operațiunile de plăți. Operațiunile de eliberare a numerarului (plăți) se
efectuează pe baza următoarelor instrumente de plata: cec, ordin de plata, cambie,
bilet la ordin. Ȋn vederea efectuării plăților, casierul primește un avans ȋn numerar
din casa de circulație (casierul șef), mărimea acestuia fiind
203
dimensionată ȋn funcție de volumul ȋncasărilor și plăților estimate a se realiza.
Dacă ȋn cursul zilei apar unele deficite de numerar ca urmare a unor decalaje ȋntre
ȋncasări și plăți, casierul primeste un nou avans, de data aceasta de la controlorul-
verificator.
Instrumentul cel mai frecvent folosit este cecul emis de titularul de cont
pentru obținerea de numerar, deci o plată pentru bancă și o ȋncasare pentru client.
Clientul se prezintă la administratorul de cont care verifică: completarea
corespunzatoare a cecului, concordanța semnăturii cu specimenul existent ȋn bancă
și existența disponibilului ȋn contul curent, după care semnează, ștampilează cecul
și ȋnregistrează operațiunea ȋn jurnalul de casă. Cecul ȋmpreună cu jurnalul de casă
este transmis la șeful serviciului contabilitate sau ȋnlocuitorul acestuia pentru
supervizare (control preventiv) care după o nouă verificare semnează pe cec. Odată
ȋndeplinite aceste obligații, cecul se predă la casierie, iar jurnalul la administratorul
de cont pentru ȋnregistrare ȋn contul curent al titularului. Casierul verifică dacă
identitatea clientului corespunde cu cea de pe cec, valabilitatea cecului, după care
ȋnscrie monetarul pe cec, solicită beneficiarului să semneze pentru primirea
numerarului și efectuează plata. Casierul semnează pe verso cecului și pune
stampila personală, iar pe fața cecului aplică ștampila cu mențiunea “plătit”. Banii
primiți de client se numără la ghișeul de casierie, iar dacă sunt sume mai mari (ex.
salarii) numărarea are loc ȋn spații special amenajate sub supravegherea unui
salariat al băncii. Pentru a se evita anumite situații dificile, clientul trebuie să
declare sumele aflate asupra lui pe verso documentului de acces ȋn bancă.
Ordinul de plată se folosește ȋn special de persoanele fizice pentru
ridicarea de numerar din cont, la schimbul valutar, răscumpărarea certificatelor de
depozit, precum și pentru redistribuirea numerarului ȋntre unitățile băncii sau
depunerea excedentului la unitățile băncii centrale. Ordinul de plată se editează
204
de administratorul de cont la cererea clientului, se ȋnregistrează ȋn jurnalul de casă
și se transmite la casierie pentru plată. Circuitul, verificarea, semnarea și
efectuarea plății sunt similare cu cele pentru cec.
Pentru operațiunile de ȋncasări și plăți ȋn valută se folosesc aceleași
documente ca și pentru cele ȋn lei, respectiv foaia de vărsământ cu chitanța și
ordinul de plată și se utilizează procedee similare de circulație a documentelor și
ȋnregistrare ȋn contabilitate. Pentru operațiunile de schimb valutar din lei ȋn valută
sau din valută ȋn lei se folosește buletinul de schimb valutar.
Ȋnchiderea operațiunilor de casierie. La sfârșitul zilei casierii operativi
ȋntocmesc situația centralizatoare a ȋncasărilor și plăților care se confruntă cu
jurnalul de casă de la contabilitate. Diferența dintre ȋncasări și plăți reprezintă
soldul de ȋnchidere al zilei de lucru care trebuie să corespundă cu monetarul.
Situațiile de ȋncasări și plăți se semnează, ștampilează și ȋmpreună cu documentele
ȋnsoțitoare se predau casierului șef, iar numerarul se predă controlorului-
verificator. Atât casierii operativi cât și controlorul-verificator consemnează ȋn
registre separate sumele predate/primite pentru numărare. Ȋn cursul zilei,
controlorul verificator primește banii de la casierii operativi și după numărarea și
verificarea acestora se fac pachete de 100 de bancnote legate cu banderole pe care
se aplică ștampila numărătorului de bani. Pachetele se ambalează ȋn grupuri de câte
10 pachete cu aceiași cupiura. Banii astfel pregătiți se predau la tezaur ȋn gestiunea
casierului sef. La sfârșitul zilei, atât casierii operativi cât și controlorul verificator
predau casierului șef situațiile cu ȋncasările și plățile și respectiv cu banii primiți
și predați la tezaur și soldul rămas. La sfârșitul zilei, casierul șef are situația de
ansamblu, atât a casieriei, cât și a tezaurului.
205
7.8.4 Casa de circulație
Casa de circulație reprezintă totalitatea operațiunilor de ȋncasări și plăți
efectuate prin casele operative, grupele de verificatori, precum și rezerva de casă
la dispoziția unității băncii. Casa de circulație nu este un ghișeu sau o boxă de
casierie, ci poate fi definită ca o casă centrală a unității bancare, fără activitate
operativă, ȋn care se centralizează ȋntreaga activitate de casierie și se stabilesc
soldurile zilnice de numerar care se depun ȋn tezaur. Persoana care asigură
gestiunea casei de circulație este casierul șef (casierul central).
Casa de circulație ȋncepe să funcționeze prin preluarea de la tezaur a unei
părți din rezerva de casă, a genților sigilate și a registrelor de evidență a
operațiunilor de casierie. Partea din rezerva de casă se distribuie casierilor
operativi pentru a putea ȋncepe activitatea zilnică, gențile sigilate se predau
controlorului-verificator pentru verificare și numărare iar registrele ramân la
casierul șef pentru ȋnregistrarea operațiunilor de casierie. Acest transfer de gestiune
de la tezaur la casa de circulație și ȋn cadrul acesteia de la casierul șef la casierii
operativi și controlorul verificator se ȋnscrie ȋn registele care se țin pentru fiecare
tip de operațiune (ex.registrul pentru evidenta numerarului gestionat și manipulat
de personalul casieriei, registru de predare-primire a genților cu numerar și goale,
registru “situația casei de circulație și a altor valori existente ȋn tezaur”, situația
zilnică a mișcării mijloacelor de plată străine, registrul de evidență a deponenților
și a casetelor ocupate cu valori etc.). La sfârșitul zilei, casierii operativi și
controlorul verificator predau casierului șef situațiile de mișcare a numerarului și
soldurile respective care se operează ȋn registre și are loc descărcarea de gestiune
a acestora. Documentul principal de evidență al casei de circulație este Registrul
“Situația casei de circulație și a altor valori existente ȋn tezaur” ȋn care se ȋnscriu
zilnic, ȋn forma centralizată, ȋncasările, plățile și soldul, structura pe cupiuri a
soldului și celelalte valori
206
existente ȋn tezaur. Ȋn situație se mai ȋnscrie plafonul de casă (limita superioară
a numerarului care poate fi păstrat de unitatea bancară) și soldul casei de
circulație, stabilindu-se devierile (+/-) față de plafon. Aceste informații sunt
deosebit de utile pentru managementul numerarului, atât pe plan local, cât și
central. Activitatea de casierie din bancă este destul de complexă și se
desfășoară după reguli stricte care asigură operațiunile cu clientela, circulația,
procesarea, depozitarea și transportul numerarului ȋn condiții de deplină
securitate. Fluxul operațional ȋncepe cu tezaurul și se dirijează către casa de
circulație unde are loc activitatea de ȋncasări și plăți, verificare și procesare a
banilor apoi se ȋndreaptă către sectorul de transport valori pentru expedierea
excedentului sau primirea deficitului și se ȋncheie tot cu tezaurul. Această
activitate se prezintă ȋn Figura 7.5, cu următoarele fluxuri de circulație:
1.Directorul/directorul adjunct stabilește fluxul de circulație al numerarului,
precum și mijloacele de transport valori și comunică informațiile casierului șef;
2 Casierul șef organizează preluarea avansurilor de către casa de circulație;
3 Casierul șef ȋmpreună cu celelalte persoane autorizate deschid tezaurul;
4 Casierul șef eliberează din tezaur avansurile și alte valori pe care le predă
casierilor operativi, iar gențile sigilate de la casa serală se predau verificatorului
sef;
5 Casierul șef organizează transferul la tezaur a sumelor și a altor valori de la
casieriile operative și verificatorul șef;
6 Expedierea sumelor excedentare și a bancnotelor uzate;
7 Primirea sumelor colectate sau a celor pentru alimentarea tezaurului cu
fonduri;
8 Casierul șef transmite directorului/directorului adjunct situațiile privind
ȋnchiderea casei de circulație și a tezaurului.
Figura 7.5: Activitatea de casierie ȋn bancă
207
Director/ Dir. adjunct
1
8
Pentru estimarea volumului de operațiuni care se vor derula zilnic prin casa
de circulație se folosește graficul de ȋncasări și plăți ȋn numerar ȋntocmit pe o
perioadă de o lună. Acesta cuprinde cerințele zilnice de numerar ale clienților,
precum și ale băncilor deservite pe bază de convenție. Excedentul sau deficitul
zilnic se reglementează prin sucursalele teritoriale ale băncii centrale. Graficul de
ȋncasări și plăți in numerar s-a dovedit a fi un instrument deosebit de util ȋn
managementul resurselor.
Rezerva de casă reprezintă reținerile de monedă de către fiecare unitate
bancară, ȋn cantități suficiente pentru a efectua la timp operațiunile de plăți ale
clienților. Aceasta se stabilește la nivelul mediei zilnice de plăți dintr-o lună
reprezentativă și poate varia ȋn funcție de factorii specifici locali. Rezerva de casă
reprezintă o imobilizare de fonduri și trebuie să se mențină la un nivel cât
2 3
4
Tezaur
5 6 7
Case operative
CASA DE CIRCULAŢIE
Casier şef
Transport valori
Verificare -Procesare
208
mai scăzut ȋntrucât nu este aducătoare de venituri, iar excedentul să se redistribuie
ȋn cadrul băncii sau să se plaseze la alte bănci.
Redistribuirea excedentului de casă se face potrivit planului transmis de
centrala băncii comerciale care cunoaște cerințele unităților din rețea, deci o
redistribuire intrabancară. Planul de redistribuire se elaborează pe baza principiului
costului minium de transport și securitate, stabilindu-se traseele cele mai
avantajoase. Ȋn ce privește plasarea pe piață, aceasta are loc numai la nivel central,
unitățile excedentare primind cea mai mare parte a veniturilor realizate. Practica a
dovedit că, excedentul este o sursă sigură de venit deoarece nu implică riscuri
majore de plasament și veniturile sunt imediate. De aceea, unitățile bancare cu
excedent sunt și cele mai profitabile iar realizarea unui excedent cât mai mare
rămâne un obiectiv prioritar pentru orice manager de bancă. Băncile elaborează
politici de trezorerie și ȋn același timp criterii de stimulare a creșterii excedentului.
Transportul numerarului. Ȋn cadrul serviciilor oferite de bănci se ȋnscrie și
colectarea numerarului de la clienți, ȋn special magazine comerciale și stații de
benzină. Activitatea de colectare este autorizată de banca centrală și organele de
poliție. Colectarea se face ȋn genți cu ȋncuietori cu chei sau cifru care sunt ȋn
posesia ambelor părți, bancă și client. Transportul se asigură de bancă cu mașini
blindate, special amenajate, denumite mașini de transport valori, ȋnsoțite de
casierul colector și de un angajat al jandarmeriei. Mașina este dotată cu aparatură
de comunicații cu banca si poliția, iar persoanele ȋnsoțitoare poartă echipament de
protecție anti glonț și au armament de apărare asupra lor. Ȋn anumite cazuri, mașina
de transport valori este ȋnsoțită de o altă mașină de protecție cu personal de la
jandarmerie. Mașina de transport valori se deplasează după un intinerariu dinainte
stabilit și trebuie să țină legatura permanent cu dispeceratul băncii. Ȋn unele țări,
activitatea de colectare a banilor
209
nu este recunoscută ca o activitate bancară și se desfășoară prin firme
specializate, care dispun de dotarea necesară și sunt autorizate de poliție.
7.8.5 Tezaurul bancar
Păstrarea numerarului și a altor valori se face ȋn mod obligatoriu ȋn tezaur
iar ȋn lipsa acestuia ȋn case de bani de fier, prevăzute cu cel puțin două chei.
Tezaurul este locul cel mai bine protejat din bancă și cu un regim riguros de acces
si control. Din acest motiv, tezaurul inspiră ȋncredere, atât personalului băncii, cât
mai ales clienților care au depozite, titluri de valori, documente sau alte bunuri de
valoare.
Bancnotele se păstrează pe cupiuri ambalate ȋn gropuri iar moneda metalică
ȋn săculeți pe multipli de monedă. Atât bancnotele cât și moneda metalică
deteriorate se păstrează separat ȋn vederea transmiterii la banca centrală. Metalele
prețioase se păstrează ȋn casete, pe feluri de metale și titluri. Același procedeu se
aplică și la valorile deținute de persoanele fizice sau juridice, cu precizarea că mai
ȋnainte de a fi introduse ȋn tezaur casetele se sigilează ȋn prezența deponentului. Ȋn
tezaur se mai pastrează titluri de valoare, acțiuni, certificate de depozit, carnete de
cecuri și alte imprimate destinate vânzării. Gențile cu numerar primite la casa cu
program prelungit sau la casa serală se păstrează până a doua zi, când se predau la
casierie pentru desfacere și numărare.
Deținerea cheilor și a sigiliilor de la tezaur. Tezaurele sunt prevăzute cu
trei chei, cu danturare specială, care se dețin de casierul șef, contabilul șef și
directorul/directorul adjunct. Deținătorii de chei mai au și câte un sigiliu de metal
pe care este gravată funcția lor cu care se sigilează, personal, tezaurul. Cheile și
sigiliile se pastrează de fiecare deținător ȋn seifuri separate ȋn cadrul băncii, iar
dublurile se depun ȋn casete sigilate la o altă unitate a băncii.
210
Deschiderea tezaurului se face de cei trei deținători de chei ȋn prezența
pazei care are acces numai ȋn ante-tezaur. Mai ȋntâi se verifică integritatea sigiliilor
și apoi se dezarmează sistemul de alarmare și se descuie ușa. Accesul ȋn tezaur
este permis numai celor trei deținători de chei și a personalului băncii care
transportă bunurile. Numele persoanelor care au intrat ȋn tezaur se ȋnscrie zilnic
ȋntr-un registru.
Ȋnchiderea tezaurului se face tot de către cei trei deținători de chei.
Directorul/directorul adjunct are obligația să verifice, prin sondaj, concordanța
valorilor cu documentele și registrele ȋntocmite de casierul șef. Ȋn prezența pazei
se ȋncuie ușa, se aplică sigiliile și se armează sistemul de alarmare. Persoanele care
au participat la ȋnchiderea tezaurului semnează ȋn registrul de predare-primire
pentru paza tezaurului. Gestiunea tezaurului revine casierului șef. Acesta tine
registrele de evidență privind activele din tezaur și mișcarea acestora, pe fiecare
tip de activ, organizează primirile sau eliberările de numerar și alte active către
casierii operativi, colectarea numerarului de la unitățile subordonate și de la clienți,
expedierea excedentului către alte unități ale băncii ori sucursala băncii centrale
sau alimentarea cu numerar de la aceasta, precum și transportul bancnotelor
depreciate la banca centrală.
Directorul/directorul adjunct, contabilul șef și casierul șef sunt principalii
factori de decizie ȋn managementul numerarului, organizarea activității și relațiile
cu clienții. Activitatea de casierie necesită o bună organizare, o disciplină riguroasă
și un personal bine calificat. Băncile cu un compartiment de casierie puternic au și
un segment de piață mai mare și sunt apreciate mai bine de populație.
Capitolul 8: PIAȚA CREDITELOR RURALE ȊN ROMÂNIA
211
8.1 CREDITE AGRICOLE
La sfârșitul anului 2016 s-au identificat următoarele tipuri de credite cu
destinația credite agricole:
A) Banca Transilvania
1. Creditul multianual pentru finanțarea fermelor vegetale și zootehnice
Creditul este destinat pentru acoperirea necesarului de capital de lucru pentru:
• plata furnizorilor pentru activitatea curentă ȋn ferme cu culturi vegetale
sau zootehnice;
• cheltuieli generate de ȋnființare\ȋntreținere culturi;
• achiziția de animale destinate populării fermelor;
• achiziția de furaje;
• achiziția de piese de schimb pentru utilaje și echipamente;
• salarii, alte cheltuieli curente.
Creditul poate fi utilizat inclusiv pentru preluarea soldului creditelor pentru
capital de lucru, contractate la alte banci. Faptul că acest credit se reȋnnoieste
anual, fără o nouă analiză și o nouă instituire de garanții, determină reducerea
costurilor anuale de finanțare a fermierilor și permite acoperirea mai multor cicluri
de producție.
Creditul se acordă persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol,
ȋn sectorul vegetal, cât și ȋn zootehnie, și care au nevoie de capital de lucru pentru
activitatea curentă. Pot accesa finanțarea fermierii care activează ȋn domeniul
agricol de cel puțin 24 de luni și care exploatează o suprafață de minim 100 ha,
respectiv pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1 000 porci/serie,
peste 50 000 capete păsări de carne/serie sau 30 000 capete păsări pentru ouă.
2. Creditul pentru ȋnființarea și ȋntreținerea culturii
Facilitatea de creditare finanțează până la 75% din cheltuielile de ȋnființare/
212
ȋntreținere a unei culturi vegetale. Fondul de Garantare a Creditului Rural – IFN
S.A. acoperă până la 80% din garanțiile creditului, iar, pentru diferență, sunt
acceptate garantii de tipul: gaj pe cultura finanțată, gaj pe utilaje, ipotecă asupra
sediului companiei, spațiilor comerciale, terenuri intravilane, spații de locuit.
Termenul de acordare este 12 luni, corelat cu tipul culturii finanțate.
Condiții de eligibilitate
• Ferma funcționează de cel puțin 24 de luni;
• Administratorul are experiență ȋn domeniul agricol sau există personal
angajat care are experiență ȋn agricultură;
• Suprafața exploatată este de minim 100 ha;
• Firma deține/prezintă adeverința APIA din care să rezulte suprafața pe
care o are ȋn folosință sau pentru care beneficiază de subvenții;
• Conform ultimului bilant contabil, evoluția cifrei de afaceri a firmei este
pozitivă sau ȋnregistrează o scădere de maxim 15%;
• Compania ȋnregistrează, conform ultimului bilant contabil
anual, rezultate din exploatare pozitive;
• Firma nu ȋnregistrează ȋntârzieri mai mari de 15 zile calendaristice, ȋn
ultimele 12 luni, la plata creditelor contractate;
• Nu au existat schimbări ȋn structura asociaților/acționarilor majoritari
sau a administratorului societății, ȋn ultimele 12 luni;
• Compania nu ȋnregistrează popriri active sau suspendate pe cont;
• Firma nu ȋnregistrează datorii bugetare restante;
• Firma nu este in interdicție de a emite cecuri bancare;
• Compania este stabilă financiar.
3 Creditul pentru achiziția de teren agricol
213
Destinatia acestui credit este achiziția de teren agricol. Suplimentar, banca
poate acorda un credit pe termen scurt pentru acoperirea cheltuielilor notariale și
a cheltuielilor pentru ȋntabulare.
Valoarea creditului nu poate depăși 85% din valoarea investiției. Achiziția
terenurilor se poate face ȋn tranșe, pe măsura negocierii cu proprietarii vânzători.
Durata maximă a creditului este de până la 10 ani iar creditul este destinat
persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol de cel puțin 24 de luni,
care exploatează o suprafață de minim 100 ha și care doresc să ȋsi consolideze
suprafețele cultivate prin achiziția unor suprafețe deja arendate și/sau să ȋși crească
suprafețele cultivate prin achiziția unor terenuri adiacente celor aflate deja ȋn
exploatare.
Valoarea creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții,
gradul maxim de finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Terenul
achiziționat poate constitui garanție pentru creditul contractat, ȋn măsura ȋn care
este ȋntăbulat. Pot fi luate ȋn garanție și alte imobile sau utilaje. Fondul de
Garantare a Creditului Rural poate să garanteze până la 50% din necesarul de
garanții.
4. Credit pentru spațiile de depozitare și producție
Creditul este destinat pentru construirea sau achiziția de magazii și spații de
depozitare, depozite frigorifice, silozuri, sere, grajduri și adăposturi pentru
animale, precum și pentru modernizarea sau extinderea acestora.
Perioada de acordare este de:
• până la 10 ani pentru construire sau cumpărare
• până la 7 ani pentru modernizare sau extindere.
Creditul se adresează persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol de
cel puțin 24 de luni, și care exploatează o suprafață de minim 100 ha, respectiv
pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1.000 porci/serie, peste
214
50.000 capete păsări de carne/serie sau 30.000 capete păsări pentru oua. Valoarea
creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții, gradul maxim de
finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Garantarea creditului se va
realiza prin garanții imobile, gajuri și\sau obiectul investitiei.
5 Creditul pentru achiziția de utilaje și echipamente agricole se adresează
celor cu activitate ȋn zootehnie și culturi vegetale și are ca destinație achiziția de
utilaje agricole pentru pregătirea terenului, ȋnsămânțare, efectuarea de tratamente
pentru ȋntreținerea culturii, recoltare, precum și achiziția de echipamente pentru
hrănirea și adaparea animalelor, ventilație și ȋncălzire, săli de muls, tancuri de
răcire a laptelui etc.
Durata creditului este de până la 7 ani. Se poate opta pentru un grafic de
rambursare cu minim doua scadențe, corelate cu perioada de recoltare/valorificare
a producțiilor. Bunul achiziționat poate constitui garanția creditului, dacă acesta
este nou, iar valoarea finanțării este de până la 85% din valoarea ȋnscrisă pe factura
bunurilor cumpărate. Creditul se adresează fermelor care funcționează de cel
puțin 24 de luni și care au ȋn exploatare o suprafață de minim 100 ha, respectiv
pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1 000 porci/serie, peste 50
000 capete păsări de carne/serie sau 30 000 capete păsări pentru ouă. Valoarea
creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții, gradul maxim de
finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Creditul se poate garanta cu
bunul achiziționat sau/și cu alte garanții imobile, gajuri.
6.Credite Apia
Se acordă pentru persoanele fizice și juridice.Pentru persoanele fizice,
valoarea creditului este de maxim 90% din subvenția rămasă de ȋncasat de la
APIA iar durata creditului este până la plata subvenției de către APIA.
215
Modalitate de rambursare - rambursarea creditului (principal si dobanda) se va
face integral ȋn momentul ȋncasării sumelor cuvenite de la APIA. Dobânda este
variabilă, Robor 6M+2,5pp, ȋn momentul de față ( la data de 28 octombrie
2016) este 3,450% și se va actualiza trimestrial.
6.b Pentru persoane juridice, Valoarea creditului e de maxim 90% din subvenția
rămasă de ȋncasat de la APIA iar durata creditului e până la plata subvenției de
către APIA. Valoarea minimă a creditului e de 4 000 lei.
Pentru obținerea creditului de la APIA trebuie ȋndeplinite următoarele condiții:
• firma să nu ȋnregistreze restanțe mai mari de 15 zile la creditele existente,
ȋn ultimele 6 luni
• firma să nu ȋnregistreze popriri active sau suspendate pe cont
• firma să nu fie ȋn interdicție de a emite cecuri bancare
• firma să nu figureze ȋn Buletinul Procedurilor de Insolvență
7 Creditul pentru finanțarea fermelor de vaci de lapte.
Finanțarea acoperă nevoile de dezvoltare ale fermei prin:
• Creditul de capital de lucru – pentru achiziția de furaje, premix-uri sau
acoperirea altor cheltuieli curente (salarii, obligații bugetare etc.)
• Creditul pentru investiții - pentru modernizarea fermei (achiziția de săli de
muls, tancuri de răcire, echipamente etc.) sau pentru achiziția de noi
efective
Valoarea maximă a finanțării este de 300.000 lei, dar nu mai mult de 20% din
valoarea anuală, a contractelor de livrare lapte ȋncheiate cu procesatorii.Durata
finanțării este de până la 24 de luni ȋn cazul creditului de capital de lucru, respectiv
48 de luni pentru creditul pentru investiții.
Creditele pot fi garantate și cu garanție FGCR/FNGCIMM ȋn proporție
de 80% din valoarea acestora.
Obținerea acestor credite se face ȋn următoarele condiții:
216
• ferma functionează de cel puțin 24 de luni
• ferma are istoric de colaborare, de minim 12 luni, cu procesatorii de
lapte actuali
• ferma are personal cu experiență ȋn domeniu de minim 6 luni
• nu au existat schimbări ȋn structura asociaților/ acționarilor majoritari ȋn
ultimele 12 luni
• firma nu ȋnregistrează popriri active sau suspendate pe cont
Firma nu este in interdicție de a emite cecuri bancare.
B) Banca Raiffeisen oferă două tipuri de credite:
1. Creditul pentru capitalul de lucru ȋn agricultură
Este o sursă de finanțare pe termen scurt. Se pot finanța cheltuielile de
ȋntreținere și de ȋnființare, recoltare și asigurare a culturilor agricole efectuate ȋn
regim propriu sau de către terți, cheltuielile cu furnizorii de energie electrică, apă,
irigații și cu fondul de salarii.
Creditul se poate ȋn anuității sau rate de capital egale, lunare,
trimestriale, semestriale sau cu altă frecvență, ȋn funcție de ciclul agricol și de
nevoile tale, ȋnsă nu ȋn mai puțin de 2 rate pe an.Suma minima e de 7.000 Euro
(credit acordat exclusiv ȋn Lei) acordat prin trageri unice sau multiple.
Perioada de rambursare este de 12 luni, cu posibilitate de reutilizare și
prelungire corespunzătoare a scadenței iar pentru până la 20% din limita acordată
nu e necesară prezentarea de documente justificative.
Perioada utilizare e 6 luni de la acordare iar ca și garanții se paote constitui un
mix ce include terenuri, imobile și/sau fonduri de garantare, echipamente, utilaje,
ipoteca mobiliară asupra conturilor curente, garanție
personala de tip fidejusiune, ȋn conformitate cu reglementările băncii.
2. Creditul pentru investiții ȋn agricultură
Creditul poate fi utilizat ȋn scopul achiziției de terenuri agricole, silozuri,
tractoare, combine și alte echipamente cu specific agricol.
217
Perioada maximă de rambursare a creditului e de până la 120 luni, existând
și o perioadă extinsă de grație de până la 12 luni. Creditul se poate garanta inclusiv
cu obiectul achiziției.
Suma minima e 7.000 Euro și sunt posibile trageri multiple. Perioada de
rambursare corelată cu durata investitiei, e de maxim 120 luni (termen mediu sau
lung).
Perioada de grație e de maxim 12 luni, ȋn funcție de sezonalitatea afacerii
și de data la care este functională investiția. Avansul e minim 15% din investiție,
fără TVA.
Modalitate de rambursare: anuități sau rate de capital egale, lunare,
trimestriale, semestriale sau cu alta frecvență, nu mai puțin de 2 rate pe an. Creditul
se poate lua atât ȋn lei cât și ȋn euro iar garanțiile pot include terenuri, imobile și/sau
fonduri de garantare.
C) LIBRA BANK
1. Creditul Hotar garantat cu terenuri agricole se adresează fermierilor
proprietari de terenuri sau care intentionează să achiziționeze terenuri agricole
pentru dezvoltarea fermei.
Fermierii pot accesa creditul indiferent de domeniul de activitate:
cultura mare, creșterea animalelor, legumicultură, vii sau livezi etc.
Perioada maxima de acordare a creditului maxim 84 de luni pentru
proprietarii de terenuri si maxim 180 de luni pentru cei care doresc sa
achizitioneze un teren agricol sau sa realizeze alte investitii ;
Modul de utilizare a creditului se face prin virament ȋn contul clientului,
pentru proprietarii de teren sau virament ȋn contul vânzătorului ȋn cazul
achizițiilor; Modul de rambursare se efectuează printr-un plan de plată sezonier,
minim 3 rate pe an la recoltă iar ȋn restul anului rate zero. Moneda creditului este
ȋn lei. Ca garanții se pot aduce terenuri agricole, grad de acoperire cu garantii
110%.
218
2. Creditul Gospodar este un credit pentru activitatea curentă sau investiții
ce vine ȋn sprijinul fermierilor care au nevoie de finanțare rapidă pentru susținerea
activității, indiferent de domeniu: cultura mare, creșterea animalelor,
legumicultură, vii sau livezi etc. Beneficiarii creditului sunt fermieri, asociații,
societății agricole si cooperative agricole, IMM-uri. Creditul se acordă pentru
finanțarea activității curente sau a investițiilor;
Perioada maximă de acordare a creditului e de 18 luni fără a justifica utilizarea
cu documente doveditoare, 60 luni cu justificare, iar modul de utilizare are loc
prin virament ȋn contul clientului, de unde acesta face retrageri de numerar sau
plăți;
Modul de rambursare se face printr-un plan de plată sezonier, minim 3 rate pe
an la recoltă iar in restul anului rate ZERO. Moneda creditului este ȋn lei, iar ca
garanție se poate aduce ȋn proporție de 80% de la Fondul de Garantare (FGCR,
FNGCIMM) și 20% alte garanții.
Creditele de la BCR sunt următoarele:
1. Subvenții APIA de la BCR pentru zone defavorizate.
2. Creditul BCR pentru activități agricole și nonagricole
3. Credit de investiții BCR pentru sectorul agricol
4. Subvenții APIA de la BCR pentru bunăstarea păsărilor și porcinelor
8.1 CREDITELE PENTRU PROIECTE DE DEZVOLTARE RURALĂ
Creditele pentru proiecte de dezvoltare rurală sunt credite care satisfac
diverse nevoi de finanțare ale intreprinzătorilor, de activitate curentă, sau de
investiții. Creditele se pot acorda din surse FIDA (Fondul Internațional pentru
Dezvoltare Agricolă organism al ONU) sau BIRD (Banca Internațională pentru
Reconstruție și Dezvoltare), pentru ȋmbunătățirea și stabilizarea mediului
economic al comunităților rurale din zona Proiectului prin promovarea
219
intreprinderilor implicate direct ȋn sau care deservesc sectorul agroalimentar și
furnizarea de credite și servicii de dezvoltare rurală pentru acestea pentru
accelerarea transformării economice a economiei rurale, prin creșterea fluxului de
investiții de capital către acest sector.
8.2 FONDURI DE GARANTARE A CREDITELOR
Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi
Mijlocii (FNGCIMM) a fost înfiinţat în decembrie 2001, în baza Legii 133/1999
privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii. Considerand agricultura ca unul dintre sectoarele importante care
poate contribui la relansarea economică sustenabilă, FNGCIMM SA ȋși
concentrează capacitatea de garantare cu prioritate spre susținerea finanțării acestui
domeniu. Cadrul legal care favorizeaza orientarea strategica a Fondului catre
domeniul agricol este constituit de: Legea 329/2009, OUG 79/2009, OG 20/2013,
OUG 43/2013, Legea 218/2005, OUG 92/2013 și HG 936/2013.
Se garantează 50% din valoarea limitei de credit, până la o sumă de 5.000.000 lei
/IMM pentru maximum 36 luni. Cel mai mic cost ROBOR 3M + 3,5% pe an.
Fondul de Garantare a Creditului Rural FGCR-IFN-SA s-a constituit în
februarie 1994, potrivit Legii nr. 31/1990, ca o societate comercială pe acțiuni,
în urma negocierilor Comisiei Comunității Europene și Guvernul României,
reprezentat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, concretizând
programul Comisiei Europene de sprijinire a procesului de privatizare a
agriculturii în România și s-a înscris ca IFN în anul 2006, în baza Legii nr.
93/2009.
FGCR – IFN S.A. facilitează accesul la finanțare al sectorului agro-alimentar și
220
contribuie la realizarea proiectelor și împlinirea planurilor de viitor ale
fermierilor din România. Fondul are următoarele obiective :
- sprijinirea absorbției fondurilor europene;
- sprijinirea dezvoltării și consolidării fermelor de familie;
- stimularea accesului producătorilor agricoli, procesatorilor privați de produse
agricole la credite destinate finanțării capitalului de lucru, a proiectelor de
dezvoltare rurală finanțate prin FEADR și achiziției de terenuri agricole.
Beneficiarii fondului sunt:
a) IMM–urile, definite conform Legii nr.346/2004 cu modificările si
completările ulterioare, inclusiv persoanele fizice autorizate ,
întreprinderi individuale şi familiale, care desfăşoară activităţi
economice, constituite conform OUG nr. 44/2008.
b) asociațiile, societăţile agricole si cooperativele agricole constituite
conform Legii nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de
asociere in agricultura si Legii cooperatiei agricole nr. 566/2004.
c) categoriile de beneficiari publici si privati ai PNDR 2014 – 2020.
d) persoanele fizice în calitate de producători agricoli.
Suma garantată de FGCR în cazul beneficiarilor privați reprezinta maxim 80% din
valoarea creditului pe termen scurt, mediu și lung/ acordului de
garantare/documentului contractual, diferenţa pana la 100% şi dobânda aferentă
urmând să fie garantată de împrumutat/terț garant.
Creditele destinate achiziției de terenuri agricole pot fi garantate de FGCR numai
ȋn condițiile OUG nr. 43/2013, privind unele măsuri pentru dezvoltarea şi
susţinerea fermelor de familie şi facilitarea accesului la finanţare al fermierilor,
procentul maxim de garantare este de 50% din valoarea creditului, diferența de
garanții necesare pentru acoperirea integrală a creditului și a
221
dobânzilor aferente vor fi asigurate de imprumutați cu terenurile achiziționate
și/sau de alte bunuri aflate ȋn proprietatea ȋmprumutatului.
Suma garantată de FGCR separat si/sau împreună cu alte fonduri de
garantare nu poate depăşi dupa caz 80% sau 50% din valoarea creditului/valoarea
fiecarui acord de garanție bancară. Suma maximă care poate fi garantată de către
FGCR pentru fiecare solicitare individuală de garantare a instituției finanțatoare
nu va depăși echivalentul a 2,5 milioane Euro, denominați ȋn lei la cursul leu/Euro
de la data solicitării de garantare transmisă de bancă. Suma garantată de FGCR pe
ȋmprumutat, aferentă fiecărei finanțări, reprezintă suma maximă până la care
FGCR răspunde ȋn cazul producerii riscului garantat, ȋn limita garanției acordate
prin contractul de garantare.
222
Capitolul 9: COFINANȚARE BANCARĂ ȊN CADRUL FONDURILOR
EUROPENE
Finanțările nerambursabile sunt destinate sprijinirii desfășurarii unor
activități – importante pentru anumite segmente ale societății sau pentru
dezvoltarea de ansamblu a organismului economic și social - din domenii pentru
care, din cauza situației conjuncturale, nu există resurse financiare suficiente
accesibile ȋn mod curent (de exemplu, reabilitarea infrastructurii ȋn regiuni sărace,
recalificare profesionala, sprijinirea dezvoltării sectorului ONG ȋn calitate de
partener al autorităților publice) sau din domenii ȋn care există ȋn mod tradițional
o nevoie de resurse financiare mai mare decat disponibilitățile (de exemplu,
activitățile cu caracter social). Cele mai multe finanțări de acest tip sunt acordate
României de alte state sau instituții internaționale. Sistemul finantarilor
nerambursabile publice externe este una din componentele mecanismelor mai
ample de colaborare dintre diverse state, el având caracterul unui ajutor acordat
pentru sprijinirea rezolvării unor situații excepționale ȋn care statul beneficiar al
acestui ajutor nu are expertiza sau resursele umane și materiale necesare pentru a
ȋncerca o rezolvare eficientă pe cont propriu. Din acest motiv, resursele financiare
propriu-zise sunt ȋnsoțite de o intreagă metodologie specifică care trebuie
respectată ȋn procesul de acordare a finanțărilor și prin care se urmarește
implementarea unor elemente de filosofie socială care și-au dovedit validitatea ȋn
situații similare ȋntâlnite ȋn alte state. Din costul total al proiectului, beneficiarul
trebuie să acopere cofinanțarea pentru susținerea executării investiției, formată
din cheltuielile neeligibile și partea care ȋi revine din cheltuielile eligibile.
Documentele necesare demonstrării cofinanțării sunt cuprinse in Manualul privind
eligibilitatea cheltuielilor și ȋn Ghidul Solicitantului. De asemenea, cheltuielile
eligibile pentru fiecare proiect ȋn parte vor fi stabilite de către Autoritățile de
223
Management ȋn conformitate cu regulile naționale de eligibilitate. Astfel, ȋn
momentul lansării unei "cereri de proiecte", Autoritatea de Management va face
cunoscută și lista cu cheltuielile eligibile pentru acele proiecte. Cum functionează
sistemul finanțărilor rambursabile (creditelor)? Un finanțator - autoritate publica,
agent economic (cel mai adesea de tipul unei bănci), ONG - care dispune de un
excedent bănesc, hotăraște să-l investească ȋn diverse activități (fie activități cu o
rentabilitate mai ridicată, fie pentru a sprijini un anumit sector de activitate a cărui
dezvoltare ȋi poate aduce ȋn viitor avantaje importante, fie pentru a răspunde unor
nevoi sociale - de exemplu, construcția de locuințe). Aceste sume sunt destinate
sprijinirii temporare a acestor activități; ȋn schimbul acestui sprijin, finanțatorul
solicita, pe lângă creditul acordat inițial, și o plată suplimentară (dobânda).
Finanțatorul ȋși stabileste grupul de beneficiari potențiali și elaborează un sistem
de evaluare și ierarhizare a acestora, după criterii care să-i asigure atingerea
obiectivelor vizate. Evaluarea presupune, de regula, elaborarea unui dosar de
credit, care cuprinde o prezentare a solicitantului și a scopului pentru care solicită
finanțarea rambursabilă. Dosarele prezentate sunt evaluate de finanțator, luându-
se decizia acordării de credite solicitanților și proiectelor care ȋntrunesc criteriile
de creditare specifice fiecărei instituții finanțatoare. Acordarea finanțării
presupune ȋncheierea unui contract de creditare, ȋn care se stabilește și modalitatea
ȋn care este acordat creditul și forma sub care va fi el rambursat de beneficiar.
Pentru primirea banilor după câștigarea unui proiect, trebuie ținut cont de anumite
aspecte:
- Suma obtinută poate diferi de suma solicitată inițial, ȋn cazul ȋn care
finanțatorul a solicitat modificarea bugetului.
- Finanțarea va fi obținută numai după semnarea contractului de
finanțare ȋntre finantator și beneficiar (câștigător al licitației).
224
-Modalitatea de acordare a creditului, stabilită de comun acord cu
beneficiarul ȋn funcție de nevoile specifice de finanțare, este prevazută ȋn cadrul
contractului de finanțare și poate presupune acordarea creditului fie ȋn tranșă unică,
fie ȋn tranșe succesive.
- Nerespectarea prevederilor contractului de finanțare poate duce la
ȋntreruperea plăților efectuate de finanțator sau finanțatorul poate solicita
rambursarea anticipată parțială sau ȋn totalitate a sumelor deja plătite.
Dintre creditele existente pe piață amintim:
1. EUROBRD IMM Investiții BRD - Groupe Societe Generale
Acest credit de investiții vine ȋn completarea surselor proprii ale
interprinderilor mici și mijlocii, pentru finanțarea componentei de contribuție
proprie aferentă finanțărilor obținute prin fonduri europene. Clienții solicitanti de
credit trebuie pe de o parte să ȋndeplinească criteriile de eligibilitate impuse de
entitatea finanțatoare de fonduri europene, iar pe de altă parte trebuie să
ȋndeplinească criteriile de eligibilitate impuse de normele de creditare ale BRD.
Perioada de grație este de maxim 24 luni, corelată cu perioada de execuție a
proiectului finanțat. Finanțează 75% din valoarea investiției și oferă o perioadă
extinsă a creditului, de până la 10 ani ȋn funcție de obiectul finanțat
Garanțiile acceptate de bancă sunt flexibile, incluzând garanții reale
imobiliare sau mobiliare, garanții personale, precum și garanții emise de Fondurile
de Garantare cu care BRD are ȋncheiate convenții. Rambursarea se stabilește ȋn
strictă corelație cu planurile de implementare a proiectului și fluxurile de numerar
generate de afacerea clientului.
2. ProCredit Bank Creditul AgroInvest - Fonduri Europene este un produs
menit să cofinanțeze investițiile făcute ȋn cadrul proiectelor finanțate prin
F.E.A.D.R.. Astfel, Creditul AgroInvest permite finanţarea integrală a
225
proiectelor de investiţii în agricultură, pe o perioadă maximă de 15 ani. Cu creditul
AgroInvest se pot finanţa construcţii de solarii, sere sau depozite,
achiziţia de teren arabil, achiziţia de tractoare, combine, instalaţii zootehnice,
autoutilitare şi orice alte utilaje agricole.
Creditul se acordă atât ȋn EUR, cât și ȋn LEI și are o valoare minima de
5.000 EUR / 20.000 Lei. Potențialii beneficiari ai creditului pentru fermieri sunt
producătorii gricoli (gospodăriile din mediul rural), precum și orice societate
comercială cu activitate agricolă. Astfel se pot achiziționa - tractoare, combine,
mașini agricole, utilaje sau echipamente; tehnologii și utilaje pentru zootehnie;
materiale și echipamente pentru irigații, achiziție sau construcție de imobile.
Perioada de grație (doar ȋn cazurile ȋn care rambursarea se face ȋn rate
lunare): grație totală maxim 6 luni; și grație standard (plata lunară a dobânzii)
maxim 12 luni.
Ca și garanție se poate depune orice garanție acceptată de către bancă, fără
obligativitatea unei ipoteci pentru credite până ȋn 30.000 EUR / 120.000 Lei
(inclusiv) cu maturități până ȋn 5 ani; Garanțiile imobiliare trebuie să acopere cel
puțin 75% din valoarea creditului pentru credite până ȋn 30.000 EUR / 120.000
Lei (inclusiv) cu maturități peste 5 ani; • garanțiile imobiliare trebuie să acopere
cel puțin 75% din valoarea creditului pentru sume peste
30.001 EUR / 120.001 Lei (inclusiv) indiferent de maturitatea creditului.
3. EUROBRD AGRI Suport BRD - Groupe Societe Generale Credit destinat
finantarii decalajului de plati existent intre platile catre furnizorii de echipamente
/ servicii efectuate in cadrul proiectului si incasarile de la APDRP. Finantare pana
la 100% din valoarea grantului UE obtinut. Valuta finantarii este lei. Perioada de
creditare este de maxim 3 ani. Se stabileste in functie de perioada de executie a
proiectului, corelata cu perioada de decontare a fondurilor nerambursabile.
Garantiile acceptate de banca sunt flexibile,
226
incluzand garantii reale imobiliare sau mobiliare, garantii personale, precum si
garantii emise de Fondurile de Garantare cu care BRD are incheiate conventii
(FGCR, FNGCIMM). Rambursarea se stabileste in stricta corelatie cu termenele
de esalonare a incasarilor fondurilor nerambursabile.
4. Creditul subvenție APIA de la BCR
Este destinat finanțării capitalului de lucru necesar desfasurării activităților
curente, până la momentul plăţilor efective efectuate de către APIA. Beneficiarii
eligibili pot fi clienți corporate, micro, PFA, ȋntreprinderi individuale, ȋntreprinderi
familiale, alte persoane juridice beneficiari ai subvențiilor APIA/ajutoarelor
naționale tranzitorii care dețin la BCR un cont de depozit colateral cesionat ȋn
favoarea băncii, ȋn care urmează să se ȋncaseze sumele aferente subvenției și
desfășoară activitate ȋn domeniul agricol indiferent de vechimea companiei.
Moneda se acordă ȋn lei iar valoarea creditului e de până la maxim 90% din
suma de încasat de la APIA, în funcție de convenția aplicabilă încheiată de BCR
cu APIA. Perioada de grație la plata dobânzii până la momentul plăților efective
efectuate de către APIA.
227
Capitolul 10: BANCA ELECTRONICĂ MODALITĂȚI DE PLATĂ
MODERNE
Dezvoltarea tehnicii de calcul din ultimele decenii a influențat direct
metodele și tehnicile utilizate ȋn domeniul financiar bancar. Volumul tranzacțiilor
efectuate utilizând mijloace electronice deține ponderea cea mai mare. Explozia
tehnologiilor informației și comunicațiilor a determinat băncile să se adapteze
noului val. Au apărut astfel pe piață Internet banking-ul cu variantele sale, home
banking și mobile banking-ul. Băncile ȋși concentrează eforturile către
comunicațiile mobile si prin Internet cu o creștere anuală impresionantă Obiectivul
major este să ofere clienților un nivel ȋnalt al serviciului, cu timp scăzut de răspuns,
indiferent unde se găsesc aceștia și ce canale bancare folosesc. Tranzacțiile bancare
prin telefonia mobilă (mobile banking) au șanse mari de implementare ȋn România
deoarece folosința telefoanelor mobile s-a generalizat.
Internet Banking, Mobile Banking și Home Banking, sunt servicii puse la
dispoziție de băncile românești, soluții ȋn plină ascensiune. Prin noile instrumente
bancare sunt simplificate operațiunile efectuate de clienți, persoane fizice sau
juridice, cum sunt plățile facturilor, viramentele, transferurile de bani dintr-un cont
ȋn altul, facilitându-se operațiunile bancare de la distanță, ȋn mediul online,
folosind Internet-ul.
1. Internet-bankingul
Apariția internetului este considerată ca cel mai important eveniment din a
doua jumătate a secolului XX din punct de vedere al impactului ȋn economie și
societate.
228
Operațiunile bancare prin Internet au apărut după anul 1990, iar ȋn
România din anul 2000 și acestea sunt strâns legate de comerțul electronic și plata
electronică a serviciilor. Internet-banking-ul mărește foarte mult gradul de libertate
al celor care fac plăți sau transferă fonduri, nefiind legați de drumul la calculator
conectat la Internet, deci emitentul instrucțiunii de plată poate să nu posede la
domiciliu un calculator. Internet-banking-ul ofera posibilitatea nu numai a
efectuării operațiunilor bancare, dar și a obținerii informațiilor financiar- bancare
necesare pentru gestionarea fondurilor și luarea deciziilor. Din acest punct de
vedere, Walter Wriston, președintele Citicorp, afirma ȋn 1985 că
„informația despre bani este mai valoroasă decât banii insăși”. Internetul pune pe
deplin ȋn valoare această resursă.
Noțiunea de Internet banking este definită de unele instituții financiare
internaționale de specialitate (Electronic Banking Group din cadrul comitetului de
la Basel, Office of the Comptroller of Currency – SUA) ȋn mai multe variante cu
același conținut: furnizarea de servicii bancare prin mijloace electronice.
Internet banking-ul, uneori este denumit serviciu bancar online și
reprezinta o formă mai avansată de PC banking. Internet banking utilizează
Internetul ca și canal de distribuție prin care se dirijează activitatea bancară, de
exemplu;: transferarea fondurilor, plata facturilor, vizualizarea soldurilor
conturilor de economii, plata ipotecilor și cumpărarea instrumentelor financiare și
a certificatelor de depozit. Serviciile bancare de Internet sunt cunoscute ca fiind
servicii virtuale (cyber, net).
Internet-banking-ul poate fi utilizat de la orice calculator conectat la
internet, indiferent unde se afla acesta. Operatiunile tranzacționale care se pot
efectua prin internetul bancar sunt următoarele:
- depozite la termen
229
- plăți din cont (ordine de plata);
- plăți prin carduri;
- transferuri de fonduri;
- schimburi valutare;
- vizualizarea conturilor;
- acces la informații financiar-bancare . Deja, băncile au ȋnceput să sară
peste etapa primară a E-banking-ului, direct la Internet Banking.
Operațiunile efectuate nu depind de un orar sau de un anume loc și nu este
necesară deplasarea la sediul unei bănci, de aceea reprezintă una dintre cele mai
avantajoase metode de verificare a stării contului sau soldul cardului. Pentru a
face această operațiune sunt suficiente o conexiune la internet și un abonament la
una dintre băncile care acordă această facilitate. Este un serviciu ȋmpărțit pe mai
multe tipuri: administrare conturi, extrase de cont, ordine de plată ȋn valută sau ȋn
lei, carduri, taxe și informatii financiar-bancare.
Noțiunea de internet bancar reprezintă furnizarea de servicii bancare prin
mijloace electronice tip internet si mărește mult gradul de libertate al celor care
ordonă plăți și transferuri.
Internetul bancar este un canal de comuncație prin care se pot efectua plăți
prin diferite instrumente de plată (card, ordin de plată electronic), constituirea sau
desființarea de depozite, transferuri de fonduri ȋntre conturi sau tranzacții mai
complexe (cash management).
Principala problemă care trebuie avută ȋn vedere de către o bancă ȋn
momentul ȋn care implementează internet banking este securitatea comunicațiilor
prin Internet. Procedura care trebuie urmată pentru a beneficia de serviciu este
strictă, tocmai pentru o siguranță maximă.
Avantajul pe care ȋl au utilizatorii serviciului de Internet-banking ȋl
reprezintă faptul că toate datele referitoare la firma către care se face plata se
230
completează automat. Firma care ordonă plata prin internet este de ajuns să scrie
numele destinatarului banilor. Ȋn cazul ȋn care către acesta au mai fost făcute
transferuri ȋn trecut, restul datelor sunt completate automat din memoria
calculatorului, timpul de completare scăzând astfel de patru ori.
Internet-bankingul se integrează, simplu, ȋn sistemul de management
bancar existent, permitând clienților aflați la distanță să realizeze operațiuni
precum cele cu ordine de plată, vânzări-cumpărări de valută, creare, alimentare sau
retragere de depozite, autorizări sau verificări ale operațiunilor efectuate, etc.
Internetul devine pentru bănci și un canal de distribuție a produselor și
serviciilor bancare precum consultări de conturi, viramente, ordine de bursă, etc,
contribuind și la ȋmbunătățirea și diversificarea lor. Prin intermediul acestuia,
banca poate realiza o ofertă adaptată cerințelor clienților, ȋncercând o accentuare a
fidelității clientelei ȋn ceea ce privește serviciile bancare și construind produse și
servicii personalizate.
Totuși, dincolo de importanța ofertei pe Internet, studii realizate ȋn Statele
Unite ale Americii demonstrează că utilizatorii băncii pe Internet sunt mai educați
(80% au studii superioare), mai tineri (80% au sub 44 de ani) și au venituri anuale
mai mari decât media. Valorificarea Internet-banking-ului de către aceste persoane
este determinată de posibilitatea obținerii de informație mai multă și mai precisă
și, ȋn principal, de câștigurile mai mari ce pot fi obținute. Bancile care
implementează această tehnologie ȋși câștigă o mai bună imagine pe piață, pot avea
un raspuns rapid la cerințele pieții, prin dezvoltarea și livrarea mai rapidă de noi
produse către clienți și, ȋn cele din urmă atrag un număr mai ridicat de clienți grație
avantajelor oferite acestora.
Din punctul de vedere al clientului individual, dar mai ales al celui
instituțional, Intemet-Banking-ul oferă costuri reduse pentru accesul și folosirea
231
diferitelor produse și servicii bancare, comoditate ridicata, viteză și timp de decizie
(clientul poate aștepta până ȋn ultimul minut pentru a iniția un transfer de fonduri),
precum și posibilități sporite de administrare a fondurilor (prin accesul la obținerea
de informații privind istoricul conturilor). Evaluarea avantajelor oferite de Internet
a constituit subiectul a diverse studii. De asemenea, costurile tranzacțiilor sunt
mult mai mici pe Internet față de rețeaua teritorială de agenții bancare. Explicația
acestor rezultate constă ȋn fapul că Internetul necesită costuri fixe scăzute,
tranzacțiile sunt tratate automat, de aici nerezultând o creștere a cheltuielilor cu
personalul. Pe de alta parte, o rețea bancară traditională impune costuri fixe și
costuri directe ridicate. Principalele atu-uri ale Internet-ului, constând ȋn confort,
cost scăzut, accesibilitate și posibilitatea comparării ofertelor sunt elementele ce ȋl
vor impune, ȋn viitor, ȋn domeniul financiar-bancar. Pe lângă considerațiile
anterioare, prin Internet, clientul poate avea acces non-stop la conturile sale și
poate realiza tranzacții folosind un computer conectat la rețea și un browser. Ȋn
plus extinderea rapidă a Internetului aduce pentru industria bancară multiple
posibilități de dezvoltare.
2. Home-banking-ul
Home banking-ul este un serviciu electronic care va permite efectuarea
operațiunilor bancare curente de la orice computer având o conexiune de tip
Internet instalată pe un computer obișnuit sau pe unul portabil. Este primul dintre
aceste servicii care ȋl scutesc pe omul de afaceri de drumurile zilnice la bancă. El
permite utilizatorului să facă de acasă, din fața calculatorului, operațiuni ȋn contul
bancar. Astfel, clientul nu mai este obligat să meargă la bancă, să stea la coadă la
ghișeu să completeze formulare, să le semneze, să le ștampileze, să le ȋnmâneze
funcționarului bancar, ȋntr-un cuvant, să piardă timp foarte prețios.
232
Operațiunile care se pot efectua pornesc de la vizualizarea soldurilor
conturilor firmelor, ajungând până la plăți, transferuri și schimb valutar, creare
depozite la termen etc. O altă facilitate de care beneficiază utilizatorii o reprezintă
interfața care se realizează ȋntre softul instalat ȋntre acest serviciu și programul de
contabilitate al firmei. Astfel, tranzacțiile realizate sunt automat ȋnregistrate și ȋn
contabilitate.
3. Mobile-banking-ul
Mobile-banking - instrument de plată cu acces la distanță care presupune
utilizarea unui telefon mobil, și a unor servicii oferite de către operatorii de
telecomunicații. Mobile banking, tehnologia de ultimă oră ȋn ceea ce privește
furnizarea serviciilor financiare promite să revoluționeze modul de efectuare a
tranzacțiilor. Explozia fără precedent atât pe plan mondial cât și ȋn România a
numărului de telefoane mobile a făcut ca tot mai multe bănci să ia ȋn calcul
dezvoltarea unei platforme de mobile-banking, care s-ar putea constitui ȋntr-o
alternativă chiar mai avantajoasă decât Internet banking-ul. Mobile banking-ul
face parte din categoria plăților electronice pentru persoanele fizice, posesoare de
carduri, care se adresează numai băncii emitente a cardului. Ȋn România, mobile
banking-ul a fost introdus ȋn 1999. Și aceasta, ȋn primul rând, pentru că telefonul
devine un accesoriu aproape indispensabil, incomparabil mai ușor de manevrat
decât un computer. Problemele de securitate din prezent sunt pe cale să fie depășite
prin implementarea tehnologiei 4G, iar singura problemă care mai ramâne să fie
rezolvată este legată de adaptarea datelor transmise pentru a putea fi afișate pe
display-ul telefonului.
Operațiunile bancare prin telefonul mobil (mobile banking) reprezintă o
alternativă a internetului ȋn sensul că se pot transmite instrucțiuni bancare din orice
loc și ȋn orice moment prin telefonul mobil, deci fără un terminal PC
233
conectat la o rețea. Mobile banking-ul este un canal de operare de către un posesor
de telefon mobil care poate transmite mesaje scrise la o bancă pentru obținerea de
informații și efectuarea de operațiuni bancare și poate primi mesaje scrise sau
sonore de răspuns. Serviciile bancare oferite prin telefonia mobilă folosesc
tehnologii standard privind plățile prin carduri, precum și tehnologii standard sau
vocale pentru operațiuni de transfer ȋntre conturile curente și cele de card și
consultanță bancară. Tranzacțiile sunt inițiate ȋn baza calității de deținător de card
și de cont curent pe care clientul o are față de bancă.
Operațiunile bancare care se pot efectua prin m-banking sunt următoarele:
- consultare privind soldul conturilor de card (disponibil sau credite) și
limita de creditare disponibilă;
- consultare privind produsele și serviciile bancare: depozite, credite,
dobânzi, scoring, cursuri valutare etc;
- efctuarea de plăți intrabancare pentru servicii furnizate de anumite
companii;
- transfer de fonduri (ȋn lei și valută) ȋntre conturile de card și ȋntre contul
curent și cel de card;
- obținerea unui extras de cont și lista ultimelor tranzacții;
- solicitarea blocării contului de card ȋn cazul pierderii/furtului cardului;
- avertizarea clientului la tranzacțiile efectuate din contul său de card la ATM
sau POS peste o anumită sumă;
- avertizarea clientului la epuizarea disponibilului, limitei de creditare sau
modificarea limitei de creditare.
Serviciile bancare sunt disponibile pe ȋntreaga perioadă de valabilitate a
cardului iar aria de utilizare este zona ȋn care operează rețeaua de telefonie mobilă.
Pentru efectuarea operațiunilor de m-banking, clientul trebuie să posede
234
un telefon mobil și să aibă un abonament pentru acest serviciu la reteaua de
telefonie mobilă. Ȋn vederea utilizării serviciilor m-banking, clientul trebuie să
ȋncheie o convenție cu banca emitentă a cardului ȋn care se prevăd drepturile și
obligațiile părților, un user name și o parolă ca elemente de securitate, precum și
alte caracteristici de tehnică operativă specifice serviciului.
Ȋntrucât ecranul telefonului este destul de mic se folosește o structurare a
mesajelor folosind simboluri și cifre, ca de exemplu: SC sold cont, TF transfer
fonduri, CD card debit, CC card credit, NC numar cont (cifre), S suma (cifre) etc.
Lista mesajelor structurate se transmite clientului de către bancă la semnarea
convenției cu instrucțiunile de folosire. Pentru efectuarea operațiunilor se
urmărește meniul afiliat, pas cu pas, și ȋn final se apasă pe tasta “enter”. După
tastarea mesajului apare pe ecran “send to” pentru care se tastează codul rețelei
și se apasă pe tasta “ok”.
235
BIBLIOGRAFIE
Cărți de specialitate:
Paul Bran, Ionela Costică – Relații financiare și Monetare Internaționale,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Elena Drăgoescu, Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale,
Editura Dimitrie Cantemir, 2000
Gheorghe Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
Gheorghe Manolescu- Moneda și ipostazele ei, Editura Economică, 2007
Ilie Simon Tehnici și operațiuni Bancare Suport de curs ASE București
Ioan Trenca, Metode şi tehnici bancare, ed 4-a Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj -
Napoca, 2008
Ioan Trenca, Ioan Bătrâncea (coord), Transferuri bancare. Edit Risoprint Cluj-
Napoca, 2007.
Marian Opriţescu, J. Hurtupan, C. Spulbăr, P. Ungureanu – Monedă şi credit -
teorie şi practică, Editura Universitaria, Craiova, 1998
Nicolae Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit , Editura ASE, Bucureşti 2002
Pavel Ungurean – Dobânda-Ghid practic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999
Sabina Funar s.a –Monedă și Credit AcademicPres Publishing House 2004
Ștefan Dumitrescu, Plățile fără numerar, Editura cartea românească, 1931
Teodor Roşca, Monedă şi credit, Editura Altip, Alba-Iulia, 2003
Vasile Turliuc, V.Cocriş – Monedă şi credit, Ed.Ankarom, Iaşi, 1998
236
Victor Jinga – Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Ed.Dacia Cluj-
Napoca, 1981
Site-uri Internet:
http://files.finantare.ro
www.bancatransilvania.ro
www.banci24.ro
www.birouldecredit.ro
www.bcr.ro
www.bnr.ro
www.capital.ro
www.conso.ro
www.euribor-rates.eu
www.fgcr.ro
www.fngcimm.ro
www.librabank.ro
www.raiffeisen.ro
http://www.rasfoiesc.com/business/economie/finante-banci/Banca-Electronica-
Modalitati-d85.php
www.swift.com