SCOPUL CARACTERELOR LUI TEOFRAST. NATURA ŞI FUNCŢIA LORAlbu Marta

Problema scopului general al Caracterelor lui Teofrast a fost una din cele mai incitante în studiul operei. Criticii au sugerat că opera face parte din studiile etice ale lui Teofrast, s-a crezut că are un scop retoric, unii vedeau în ea o comedie de caracter, în timp ce alţii încercau să arate un scop poetic sau divertisment pur, o lucrare de ficţiune. Existând, în timp, atâtea păreri contradictorii, în cele ce urmează încercăm să lămurim această problemă a scopului lucrării lui Teofrast.

MITUL PEŞTERII LUI PLATON ÎN ROMANUL LUI F. SCOTT FITZGERALD, „THE GREAT GATSBY”

Oana Avram

Mitul peşterii lui Platon reprezintă piatra de temelie a filosofiei greceşti, dar mai ales, acesta constituie fundamentul întregii filosofii occidentale. Platon va rămâne întotdeauna în istoria filosofiei ca fiind cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori (dintre care doar una, a şaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate, mistagogul său de altfel, fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios şi Omul politic pot fi grupate şi sunt clar distinse de Parmenides, Phaidros, Republica şi Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după criterii tematice şi încearcă să urmărească o evoluţie a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari. Opera acestui colos al filosofiei greceşti a fost analizată şi interpretată de diferiţi specialişti începând cu hermeneuţii literari, istorici ai literaturii, critici, filosofi şi finalizând cu medici, sociologi, avocaţi. Mitul peşterii lui Platon a constituit întotdeauna atât poarta de acces în filosofia autorului, cât şi punctul terminus al operei sale.

Lucrarea de faţă îşi propune să observe aplicabilitatea pe care mitul peşterii lui Platon îl are în romanul autorului american , F. Scott Fitgerald, „The Great Gatsby” şi în ce măsură poate fi personajul principal, Jay Gatsby, prototipul omului care reuşeşte să evadeze din peştera lui Platon, să vadă adevărata lumină şi să descopere adevărata lume, diferită de cea a simplelor copii.

ON THE USE OF LATIN TERMS IN LEGAL ENGLISH AND ROMANIAN (DESPRE FOLOSIREA TERMENILOR JURIDICI LATINEŞTI ÎN LIMBILE ENGLEZĂ ŞI

ROMÂNĂ)Simina Badea

Despite the different origin of the English legal system and of the Romanian one, a common point is the use of Latin terms in both languages as far as the juridical aspect is concerned. This paper deals with the analysis of some Latin terms and expressions that occur in both legal systems, presenting their meanings and context as well.

NOSTOI: DE LA EPOPEILE CICLICE LA „ÎNTOARCEREA DESCHISĂ”

Prof. univ. dr. Florica Bechet

Lucrarea îşi propune, în primul rând, o trecere în revistă a diferiţilor nostoi, ajunşi până la noi prin poemele homerice şi prin epopeile ciclice (Kypria, Aithopis, Mikra Ilias, Iliou Persis, Nostoi şi Telegoneia) şi o clasificare a acestora, în funcţie de destinul eroului aflat pe drumul întoarcerii. Se va încerca demonstrarea ideii că ajungerea acasă sau chiar moartea eroului nu înseamnă neapărat un sfârşit, o încheiere a întoarecerii. Unii nostoi rămân, datorită condiţiilor sacrale şi juridico-sociale în care se produc, de-a pururea deschişi. La aceasta se adaugă urmările acestor întoarceri care se regăsesc prelucrate literar, în primul rând, în operele Antichitaţii (tragedia, epopeea, romanul), dar şi în creaţiile moderne, în care regasim un Ulise, un Agamemnon, un Ahile şi mulţi alţii. Vom încerca, aşadar, în cele din urmă, să demonstrăm că există o dimensiune literară a „întoarcerii deschise”, dată de cititor, fie el cititor-autor (precum autorii tragici, care reinterpretează mitul, oferindu-ne propria lor viziune asupra nostos-ului fiecăruia) sau cititor obişnuit, cititorul oricărei epoci, care încarcă fiecare nostos cu propria sa experianţă, călăuzindu-l spre deschideri nebănuite.

VIZIUNEA SCRIITORULUI OCTAVIAN PALER ASUPRA UNOR MITURI ALE ANTICHITĂŢII GRECO-LATINE ÎN VOLUMUL MITOLOGII SUBIECTIVE

Cristina-Eugenia BURTEA-CIOROIANU

The obsessive presence of Greek-Latin antiquity myths in Octavian Paler’s works, especially in the novel Mitologii subiective, created the premises for this article that underlines the author’s ability to easily move among myths, to personalize them, to revalue them, assigning them new judgment values. One by one, myths such as Oedipus, Sisyphus, Ulysses, Theseus, etc., are uncovered, are caught in the searchlight of history, of feeling and auctorial reinterpretation. Octavian Paler has a ubiquitous way of living in multiple cultural spaces, giving the impression that he wondered through the entire antiquity on foot and was in the coat of every mythological character that caught his eye. Thus, this overwhelming appeal to mythology of the writer convinced that the modern world can no longer create myths becomes a reason for reflection and revaluation of contemporary values.

FUNDAMENTE CLASICE GRECO-LATINE IN TEATRUL ROMANTIC

Prof.univ. dr.Cornelia CÎRSTEA

Redescoperirea vechilor civilizaţii, cu valorile şi reprezentările lor asupra existenţei umane a devenit o componentă esenţială a programului estetic al generaţiilor de creatori subscrişi romantismului. Recursul la mit, înţeles în poetica romantică fie ca paradigmă etic-estetică-Hőlderlin,Goethe-fie ca sursă inepuizabilă a creaţiei-Novalis, Alfred de Vigny s-a finalizat în pretexte si ipostaze literare susţinatoare de noi mitografii corespunzatoare stării de spirit, căutarilor şi aspiraţiilor omului modern.

Urmărind metamorfozele structurii dramatice şi tipologia la care ajung Goethe, Heinrich von Kleist,Shelley, Vigny, în interpretarea ipostazelor mitologice ori a

fenomenologiei tragismului istoric s-ar putea vorbi de o evoluţie a tragediei antichitaţii spre drama romantică.

PIETRO METASTASIO SAU DESPRE O LARGĂ ŞI SOLIDĂ FORMAŢIE CULTURALĂ CU RĂDĂCINI AMPLE ÎN ANTICHITATEA GRECO-LATINĂ/

PIETRO METASTASIO OPPURE SU UNA SOLIDA FORMAZIONE CULTURALE CON DELLE AMPIE RADICI NELL'ANTICHITÀ GRECO-LATINA

Nicoleta CĂLINA

Metastasio, poetul care reprezintă cel mai bine starea de tranziţie între vechea şi noua literatură italiană, al cărui adevărat nume era Pietro Trapassi, a avut marea şansă de a-şi încrucişa încă din timpul adolescenţei paşii destinului cu Gian Vincenzo Gravina care, uimit de inteligenţa tânărului, l-a primit în casa sa, aşa cum făceau marii maeştri sau mecena ai timpului. Aici îşi desăvârşeşte studiile de greacă şi latină şi îşi schimbă numele, traducând Trapasso (tranziţie) în corespondentul grecesc Metastasio.

După intensele cursuri de la curtea lui Gravina, îşi însuşeşte atât de bine cunoştinţele legate de limba şi de cultura clasică, încât, puţin după împlinirea vârstei de doisprezece ani, acesta traduce o bună parte din Iliada în limba italiană. Începe să scrie tragedii, dintre care prima, intitulată Giustino, scrisă în 1713, este compusă în stilul lui Seneca. Au teme inspirate din clasicii antichităţii: Endimione (1721), Didone abbandonata (1724), Catone in Utica (1728), Il tempio dell’Eternità (1731), Le Olimpiade (1733), La clemenza di Tito (1734), Achille in Sciro (1734), Temistocle (1736), Attilio Regolo (1750), Partenope (1767), La pace fra le dee (1765), Il Parnaso confuso (1765), Il Parnaso accusato o difeso (1738), L’Atenaide ovvero gli affetti generosi (1762), Ezio - Il trionfo di Clelia (1762), Ipermestra (1744) şi canţoneta Palinodia.

ASPECTE ALE VALORIFICĂRII MITULUI OEDIPIAN ÎN DRAMATURGIA

ROMÂNEASCĂ

Chivereanu Maria

Spiritul tragic antic a constituit osatura unei întregi literaturi pe fondul unei crize creatoare care obligă artiştii să reexamineze raporturile lor cu lumea. Perturbarea sistemului de valori, generatoare de alienare, anxietate, obligă, într-o oarecare formă, creatorii să-şi concentreze atenţia pe acţiunea de recuperare a demnităţii umane şi descoperirea unui spaţiu al regăsirii de sine. Dintre tendinţele perioadei se reliefează cea care aspiră să se constituie într-o epistemologie mito – poetică. Trebuie precizat că în această situaţie se apelează la o gândire mitizatoare (o remitizare a unor mituri sau elemente mitice din substanţa anumitor legende sau basme). Chiar atunci când se apelează la piese clasice, acestea sunt remodelate şi investite cu noi mituri sau arhetipuri. Literatura modernă, şi nu numai, se îndreaptă către mythos-ul dramatic atenian pentru a contura o stringentă problemă a contemporaneităţii. În literatura română, Radu Stanca întrebuinţează mitul lui Oedip schimbându-l şi modernizându-l.

Prezentul articol îşi propune să evidenţieze maniera în care autorul, apelând la vechiul mit, creează o operă care interesează nu numai prin semnificaţiile ei filosofice, ci şi prin aspectele sale colaterale.

LITERATURA LATINĂ ÎN LECTURA LUI G. CĂLINESCUAlexandra Ciocârlie

Fără a fi un specialist în domeniul antichităţii, Călinescu s-a arătat receptiv la ecourile clasice în literatura modernă. Interesat îndeosebi de poezia latină, el a scris în anii '50 două studii ample dedicate lui Horaţiu şi Ovidiu. Familiaritatea cu textul i-a permis o reconstituire exactă a universului poeziei augustane. Călinescu a evocat antichitatea incitant şi cu har de prozator, dovedind astfel că pentru el opera celor vechi era departe de a fi literă moartă. Ca şi în alte lucrări ale sale, comentatorul român a întrebuinţat pe scară largă tehnica asocierilor livreşti stabilind numeroase analogii insolite, chiar paradoxale, între opera poeţilor latini şi cea a scriitorilor posteriori.

DE LITTERIS ET SYLLABISIoana Costa

Pentru studierea foneticii latine, datele conservate în gramaticile antice ajunse până la noi sunt relevante, atât prin conţinutul lor, cât şi prin tipul de abordare. Între acestea, cartea a treia a alegoriei lui Martianus Capella, De nuptiis Philologiae et Mercurii, ocupă un loc aparte datorită atenţiei acordate foneticii limbii latine, într-o terminologie preponderent de sorginte grecească.

DESPRE “ACŢIUNE” ŞI ”PASIUNE” (PRECIZĂRI TERMINOLOGICE ÎN LATINĂ ŞI ROMÂNĂ) ÎN TRATATUL DESPRE PASIUNI (PASSIONES ANIMAE) DE RENÉ

DESCARTES

Asist. univ. dr. Ioana-Rucsandra DASCĂLU

Pasiunea reprezintă o modalitate apriorică a existenţei, anterioară cunoaşterii raţionale. Descartes explică mecanismele de producere a acţiunii şi a pasiunii, în contextul diferenţelor dintre corp şi suflet; pasiunile sunt mişcări ale spiritelor cauzate de percepţii, sentimente, emoţii ale sufletului. Schimbând concepţia umană, conform căreia sediul afectelor este creierul sau inima, Descartes explorează glanda internă, numită pineală, pe care o mişcă spiritele.

Comunicarea noastră este un studiu aplicat la limba latină a secolului al XVII-lea, prefigurând vocabularul psihologic din limbile moderne. Cuvintele sunt discutate din punct de vedere al modului de formare, al sufixelor utilizate sau al originii lor, de asemenea evidenţiindu-se caracterul lor pozitiv sau negativ.

Sur “l’action” et ”la passion” (commentaires terminologiques en latin et roumain) dans le Traité des passions (Passiones animae) par René Descartes

La passion représente une modalité apriorique de l’existence, antérieure à la connaissance rationnelle. Descartes explique les mécanismes de produire l’action et la passion en renforçant les différences entre les corps et l’âme; les passions sont les mouvements des esprits causés par les perceptions, les sentiments, les émotions de l’âme. En attaquant la conception humaine qui soulève le cerveau ou le coeur comme le siège des sentiments, Descartes explore la glande interne nommée “pinéale”, dont les esprits se heurtent.

Notre communication est une étude appliquée au latin du XVIIe siècle, en anticipant le vocabulaire psychologique des langues modernes. Les mots sont analysés du point de vue de leur formation, des suffixes utilisés ou de leur origine, en mentionnant le caractère positif ou négatif.

ODA IV, 8, AD CENSORINUM

Dana DINUOda IV, 8, adresată lui Censorinus, are o anume notorietate printre exegeţii operei lui Horaţiu datorată, pe de o parte, unor particularităţi ce ţin de scriitură şi, pe de altă parte, unor circumstanţe extraliterare. Reţin atenţia faptul că este prezentă în această carte de ode „supraadăugată” la cererea expresă a împăratului şi faptul că în cuprinsul acesteia are o poziţie mediană. Având în vedere arhitectura creaţiei odice horaţiene şi elaborarea ei sofisticată în toate planurile, intenţionalitatea autorului cu privire la amplasarea acestei ode şi, prin aceasta, la mesajul ei nu a putut trece neobservată de exegeză. Este o odă care a suscitat, de asemenea, discuţii filologice ce au mers până la punerea sub semnul întrebării a autenticităţii, datorită unor pasaje suspectate de fi fost interpolate, lucru care nu s-a mai întâmplat cu alte poeme ale lui Horaţiu. Sub raport estetic, este socotită, de exemplu, de către filologul german Ulrich Willamowitz, „cu adevărat foarte nereuşită” şi, mai nou, de S. J. Harrison ,,the least lyrical of the Odes…much of it, indeed, reads like prose… ”. Cu toate acestea, sau poate tocmai datorită acestor aspecte, a atras atenţia multor critici şi a făcut de-a lungul timpului obiectul unor articole şi studii speciale, în care exegeza insistă mai puţin asupra gradului de realizare artistică şi mai mult asupra mesajului. În literatura română, are foarte puţini traducători, primul şi singurul traducător în versuri rămâne deocamdată C. D. Ollănescu.

TITUS LIVIUS-ECOURI TRACICEProf.univ.dr. Emil Dumitraşcu

În istoriografia antică se poate detaşa un capitol, probabil, numit Imperiul şi ceilalţi. În rândul acestor autori antici se numără şi Titus Livius.

NORMELE LIMBII LITERARE ÎN GRAMMATICA LUI IOANNES ALEXI

Katalin Dumitraşcu

Grammatica lui Alexi (1826) redactată în limba latină cu intenţia de a înlesni cunoaşterea limbii române şi în spaţiul cultural mai înalt, se înscrie în seria lucrărilor din secolul al XIX-lea care îşi propun stabilirea unor norme în vederea creării limbii literare române unice.

MITUL LUI PYGMALION ÎN ROMANUL RUSOAICA?Geambei Ileana-Lavinia

Les mythes antiques helléniques peuvent être découverts dans beaucoup d'oeuvres des littératures européennes modernes.

Rusoaica (La Russe), le roman de Gib Mihăescu, très apprécié unanimement par la critique littéraire, a connu et connait encore des interprétations diverses, souvent polémiques.

Le présent travail se propose de découvrir dans quelle mesure Ragaiac, le héros du roman, est un Pygmalion – mais un Pygmalion amoureux d'un fantasme, de la femme de son rêve, la Russe –, mais aussi ce par quoi Ragaiac s'éloigne du modèle du mythe.

ELEMENTE MITICE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ PREMODERNĂGrecu Marius-Valeriu

Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, atenţia culegătorilor de folclor (G. Bem. Teeodorescu, G. Alexici, N. Păsculescu ş.a.) şi a cercetătorilor (B. P. Hasdeu, Grigore Tocilescu, O. Densusianu, Ion Diaconu, D. Caracostea, G. Călinescu ş.a.) s-a îndreptat spre temele care ar putea să constituie o tradiţie autohtonă. S-au creat astfel nişte mituri, dintre care patru au fost şi sunt încă hrănite cu o frecvenţă crescândă, constituind punctele de plecare mitologice ale oricărui scriitor naţional.

Aceste mituri (mit - povestire cu caracter fantastic, care expune diversele credinţe ale popoarelor antice despre zei, despre unele întâmplări, şi fapte legendare, născocire, poveste, basm, cf. fr. mythe, lat. mythus, gr.mythos) s-au completat şi cu alte mituri de largă circulaţie: mitul lui Prometeu (Al. Philippide), mitul lui Făt-Frumos, mitul lui Toma Alimoş, mitul Soarelui şi al Lunei ş.a., prin mit G. Călinescu înţelegând "o ficţiune hermetică, un simbol al unei idei generale".

În aceste „istorioare“ este zugrăvit un întreg ev mediu cu viaţa citadină „latino-greacă“. În mediul rural, cu meleaguri sălbatice, cu păstori singuratici şi pescari enigmatici, pădurile sunt seculare, iar grădinile sunt pierdute „în imense singurătăţi“, deci este o îmbinare a verosimilului cu fabulosul şi mitologia.

ANTICHITATEA IN OPERA LUI MIHAI EMINESCUGRIGORE FLORIN

Eminescu spunea că "spiritul Antichităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi caracterului şi zvorul simţului istoric", Baudelaire scria în stilul său o poezie în latină, povestea lui Orfeu este cântată de poeţi din Antichitate până în zilele noastre. Renoir privea fascinat frescele de la Pompei, Mendelsohn Bartholdy a compus muzica pentru Antigona şi Oedip-ul lui Sofocles. Peste tot şi în orice timp spaţiul cultural al continentului european este străbătut de reminiscenţele greco-romane.

LITERATURA LATINA DIDÁCTICA Y LITERATURAROMANCE ESPAÑOLA: DOS LENGUAS, UNA CULTURA

Marco A. Gutiérrez

Les Libri minores furent un recueil de plusieurs oeuvres latines de l’Antiquité ou du Moyen Âge publié à Vénise pour la première fois en 1491. Ces livres ont été employés en Hispanie pendant beaucoup de temps pour étudier la langue latine, et le plus souvent ils ont été mémorisés, en tout ou en partie. La connaissance et l’utilisation de ces ‘livres mineurs’ par de nombreux écrivains ou fil des XVe, XVIe et XVIIe siècles peut être témoignées dans les plus importantes chefs-d’oeuvre de la littérature espagnole de cette époque. C’est le cas, par example, du Libro de buen amor, de Juan Ruiz, ou du Quijote, de Miguel de Cervantes.

Dans le present travail nous allons examiner les diverses utilisations des procédés littéraires que, d’un côté, fait Juan Ruiz à propos des fables de Walter l’Anglais, et, d’un autre côté, Fernando de Rojas à propos de la Chartula nostra (ou De contemptu mundi) de Bernard de Clairvaux (?).

DEL MILES GLORIOSUS AL PROTAGONISTA DE LA LITERATURA GERMANESCA ESPAÑOLA: HERENCIA Y RENOVACIÓN

María Luisa LobatoUniversidad de Burgos

En La Celestina de Fernando de Riojas (siglo XV) Centurio establece un puente entre el miles gloriosus de Plauto y los valientes ‘de mentira’ que protagonizan buen número de obras teatrales breves del Siglo de Oro (siglo XVII). Con un salto genérico: de la comedia de Plauto a la novela dramatizada de Rojas, el valentón llega al entremés de burlas barroco, con un importante paréntesis: los protagonistas de la poesía germanesca española de los siglos XV al XVII, que constituyó un verdadero best seller en la cual hombres y mujeres del hampa a veces vivían y morían con valor.

NESTOR AND THE TRUTH PRIZE OF WISDOM: ETIAM SENI ESSE DISCENDUMIrina Maciuc, University of Craiova

PROIECTUL N.E.ST.O.R (New Educational Space Through Organized Retirement): Third Age Learning, also known as Life Long Learning, occurs when an adult (especially a senior citizen) opts to learn something new through informal methods. The teaching methodology may take the form of e-learning, distance education, correspondence course or any other course accessible in the continuing education mode. The learner has no specific desire to secure a certificate or a degree. Senior citizens are interested in religion, history, languages (like English), computer skills, conflict management, relationship management, yoga, meditation, self-defence techniques and other useful topics. There are many who wish to learn painting, singing (or appreciating music) and solving puzzles like cross words and sudoku.

Învăţarea la varsta a treia, cunoscuta sub denumirea de Life Long Learning are loc atunci când un adult în vârstă de peste 55 de ani optează pentru a afla ceva nou prin metode informale. Metodologia de predare poate lua forma de e-learning, învăţământ la distanţă, curs prin corespondenţă sau orice alt curs accesibil în modalitatea de formare continuă. In

general, adultii 55+ sunt interesaţi de religie, istorie, de limbi (cum ar fi limba engleză), calculator, gestionarea conflictelor, managementul relaţiilor, yoga, meditaţie, tehnici de auto-apărare şi alte subiecte utile. Există multi adulţi de această vârstă care doresc să înveţe pictură, muzică şi rezolvarea puzzle-uri de tipul cuvinte încrucişate şi sudoku.

DES REPERES NARRATOLOGIQUES DANS LA CONSTRUCTION DU CHRONOTOPE

CHEZ APULEE

Maliţa Ramona

Le type de discours romanesque est influencé par le type de chronotope choisi. La relation étroite établie entre les paramètres spatio-temporels et le type de personnage traduit l’appartenance au genre narratif. La théorie du chronotope a pour visée les catégories traditionnelles qui changent de forme par le prisme du type de chronotope choisi. De ce point de vue le rapport étroit établi entre les catégories esthétiques et les relations spatio-temporelles de l’écriture est variable selon des paramètres comme : le temps de l’écriture, le temps du narrateur, le temps du narrataire, l’espace de l’écriture, l’espace du narrateur, l’espace du narrataire, ainsi que le point de vue du narrateur et des personnages. Le chronotope est un système autopoïétique (donc il ne tient point à la poétique, mais au processus de l’autopoïèse) qui engendre son propre modèle de la réalité fictionnelle construite à travers lui.

Dans la formation et l’évolution de la pensée collective le processus de généralisation permet la cristallisation d’un modèle narratif à partir des certaines données issues / obtenues suite de l’étude des cas particuliers. Nous proposons ici le roman Métamorphoses d’Apulée. On ne peut pas parler, à vrai mot, d’un schéma proprement dit, ni d’un modèle pratique relatif à la construction du chronotope. Celui-ci ne sort point d’une formule de mathématiques, ni du besoin de l’écrivain d’être explicite. Parfois l’auteur est à la chasse d’une ambiguïté cherchée et voulue. Nous mettons en discussion, à titre d’exemple, les ressorts de la construction du chronotope appartenant à la littérature antique : Apulée et ses Métamorphoses. Asinus aureus ou Métamorphoses ou L’âne d’or, le roman d’Apulée met en discussion le journal personnel d’un pastophore. Le hic et nunc comme principe chronotopique renvoie à l’ambiguïté. Les jeux et les enjeux du je comme actant fictif / figuré ou bien réel a pour visées l’illusion du réel et la mise du texte en marge de la crédibilité. Le leitmotiv du roman est le voyage, par l’intermédiaire duquel l’auteur construit le chronotope. Notre communication portera sur l’émergence du chronotope romanesque dans ce type de roman et sur les niveaux du voyage.

LA GUERRE – « AU DEVANT DE L’AVENTURE LA PLUS EMOUVANTE ET LA PLUS INTENSE »

OU « UN ACTE DE SACRIFICE »

Camelia MANOLESCU

Notre étude se propose de débattre un thème assez connu dans la littérature de toutes les époques, depuis les temps primitifs jusqu’à l’âge moderne, le thème de la guerre vu de la perspective des lettres en général et de la perspective de deux écrivains italiens du XX-e siècle en particulier, Palazzeschi avec Due imperi...mancati (1920) et Lussu avec Un anno sull'Altipiano (1937). Si Palazzeschi présente les événements de la guerre de l’homme contre

l’homme sous forme des séquences événementiels en insistant sur le dialogue intérieur de l’auteur-personnage-combattant de la guerre, qui donne l’impression que les événements se déroulent juste sous les yeux du lecteur, Lussu se rappelle les mêmes événements sous forme de souvenirs racontés à un lecteur pris comme témoin ; ce sont des souvenirs d’une guerre déjà passée, une guerre qui a détruit la valeur et la mission de l’écrivain, de l’artiste en général.

V.I. PAULINI

Doina-Venera Munteanu

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea apar gramatici destinate învăţării limbilor străine de către români în care autorii, pornind de la ideea că studiul limbilor străine trebuie să se bazeze pe cel al limbii materne, afirmă necesitatea explicaţiilor în limba română pentru acest studiu. Manualele limbii latine scrise în limba română prezintă interes pentru terminologia dublă pe care o folosesc de obicei, pentru confruntarea cu limba română a categoriilor descrise precum şi pentru observaţiile asupra unor elemente specifice limbii române.

Terminologia românească era în faza de formare, de aceea Paulini, în gramatica sa, dă unui termen latin, de multe ori, două corespondente în română. Deoarece este o gramatică destinată învăţării unei limbi străine de către români, autorul consideră necesare “explicaţiile în limba română pentru acest studiu” (p. 26).

Pentru individualizarea termenilor Paulini recurge de multe ori la criteriul semantic, ca de exemplu: silaba este un glas fără nici un înţeles, iar cuvântul este un glas cu înţeles.

Fiind cunoscător al limbii slavone şi folosind modele de gramatici ale acestei limbi, în terminologia din gramatica lui Paulini se resimte puternica influenţă slavonă.

Include în rândul părţilor de vorbire partiţipul, spunând că în limba latină deosebim zece părţi de vorbire.

Întâlnim termenul punct dar puntovirgula, fără grupul ct, probabil sub influenţă italiană.

De cele mai multe ori întrebuinţează numai termenul latinesc pe care îl pune la diferite cazuri, ca de exemplu: despre nominibus substantivis, despre nominibus adjectivis, despre nominibus numeralis etc.

Gramatica lui Paulini este prima încercare de echivalare a terminologiei latineşti cu cea românească. Diferenţa între aceste două terminologii este izbitoare pentru un cititor actual fiindcă mulţi termeni româneşti sunt calchiaţi, în cea mai mare măsură, după slavonă. Cu toate acestea la el întâlnim pentru prima dată, ne referim desigur la gramaticile din Corpus, termenii: cuvinte, silabe, prepoziţie, sintaxă, (conjuncţii) temporale, (conjuncţii) comparative, substantiv, număr, singular, plural, verb, persoană, indicativ, timp, imperfect, care, din păcate, nu s-au impus de la el, ci mult mai târziu. Putem spune că de la Paulini au rămas termenii pronume şi (conjuncţii) condiţionale.

Prin Paulini înregistrăm primul moment dintr-o scară a evoluţiei terminologiei gramaticilor latineşti scrise în limba română, evoluţie care se va definitiva abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

SFÂNTUL DIONISIE EXIGUL

Silviu - Constantin NEDELCU

Articolul are ca temă principală personalitatea Sfântului Dionisie Exiguul sau Smeritul. În studiul făcut am ales două direcţii de cercetare: viaţa şi opera sa, şi ipoteza identificării lui cu Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul, ce a fost susţinută şi de Părinţii Profesori Mircea Păcurariu şi Gheorghe I. Drăgulin. Aduc în vedere faptul că el a început acţiunea de numărarea anilor „de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian”, şi pentru aceasta ar trebui studiat în manualele de istorie, nu numai în cele de specialitate.

REFLETS LINGUISTIQUES LATINS DANS LES LANGUES ROMANES

ANCUŢA NEGREA

Dans le latin classique il y avait l’opposition stricte selon le genre pour les verbes dénommant le mariage, homo uxorem ducit s’opposant à femina nubet (Rohfs 1970, 45). Pendant la période postclassique, dans un sermon du Saint Augustin, au lieu de ces verbes apparaissent uxorati viri et maritare feminae.

Cette ancienne opposition selon le genre a été gardée en roumain, dans les dialectes du sud de l’italien, en provençal, en catalan et, certainement, en dalmate. Dans d’autres régions de l’Empire roman, cette opposition selon le genre a été perdue à cause de l’influence des langues germaniques, de sorte que le même verbe est utilisé pour les deux genres. Dans ce sens, il est intéressant de suivre l’évolution du français marier, attesté pour la première fois en 1155 avec le sens de « donner sa fille en mariage. » Après 1170 s’impose la construction réflexive se marier avec « prendre pour femme » (attestée pour la première fois en 1176), au lieu du verbe transitif marier, construction encore rencontrée dans certaines provinces. Se marier, avec un sujet au pluriel, est attesté en 1220 (DILF 2, 1192; NDEI, 446; Paris, 1971). Pourtant, dans d’autres langues romanes, par exemple en italien, bien qu’il existe la construction maritarsi – dans laquelle l’opposition selon le genre est neutralisée, il y a aussi le verbe ammogliarsi « prendre épouse », qui est utilisé seulement du point de vue de l’homme, incluant la forme moglie « femme, épouse » (GDLI I).

THE RECEPTION OF LATIN LITERATURE IN MOLDOVA BETWEEN THE RIVERS PRUT AND NISTRU

Prof. univ. dr. Sergiu Pavlicenco

The Romanian reception of Latin literature in Moldova between the rivers Prut and Nistru was interrupted two times – from 1812 to 1918 and from 1940 to the end of the 80s period when the access to everything that was Romanian, was practically banned. Under these circumstances the reception of Latin literature takes place through the Russian channel. However, after World War II continued the reception of Latin literature by means of translations and literary researches carried out in Romania, though more secretly. On the other hand mastering Russian, the Romanians from Basarabia began to get acquainted with Latin literature through Russian translations and comments. The reception of Latin literature by means of translations and comments published in Chişinău in the so-called “Moldovan

language” was much more modest due to the lack of translators knowing Latin and who were Latinists by formation. The reception of Latin literature in the Romanian cultural context from the East of the river Prut is being examined at three levels: of translations, of critical interpretations and of original creations.

RECEPTION DES ARTS POETIQUES CLASSIQUES DANS LA POESIE ROUMAINE DE L’ENTRE-DEUX- GUERRES

Prof. Nicoleta Adriana Pătru

L’art poétique est l’oeuvre littéraire en vers où l’auteur exprime ses propres convictions sur l’art littéraire et ses aspects essentiels. Nous mettons face à face les conceptions d’Aristote, d’Horace et celles de trois poètes roumains de l’entre deux-guerres : Tudor Arghezi, Lucian Blaga et Ion Barbu. Pour Aristote, l’art est une transfiguration du réel, possède une fin moralisatrice et permet à l’homme de percevoir l’essence profonde des choses. C’est lui qui introduit les concepts de mimesis et catharsis.

Le poète latin Horace met en place une esthétique normative et applique la théorie des quatre causes empruntée à Aristote. Il insiste sur la dignité du travail du poète fondée sur les qualités morales, la raison et une forme accomplie.

Les principes esthétiques de l’Antiquité constituent des éléments importants dans la poésie roumaine de l’entre-deux- guerres. Tudor Arghezi met l’accent sur le choix des mots capables d’augmenter la force de sugggestion des idées et la fraîcheur de l’expression.

Lucian Blaga fonde un art poétique moderne qu’on peut placer au même niveau que les arts poétiques de l’Antiquité. Préoccupé par la relation poète-monde et poète-création, il crée des images uniques, inattendues, révélatrices qui ont une force unique de transmettre les idées.

Pour Ion Barbu, la poésie est un jeu déroulé sur un plan isolé de la vie, un jeu second, un vol inverse orienté vers la profondeur inconnue des choses.

RECEPTAREA ARTELOR POETICE CLASICE ÎN POEZIA ROMÂNĂ DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

Prof. Nicoleta Adriana Pătru

Arta poetică este opera literară în versuri în care autorul exprimă propriile convingeri asupra artei literare şi a aspectelor sale esenţiale. Am pus faţă în faţă concepţiile lui Aristotel, Horaţiu şi cele a unor poeţi români din perioada interbelică: Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Pentru Aristotel, arta este o transfigurare a realului având un scop moralizator şi permiţând omului să perceapă esenţa profundă a lucrurilor. El este cel care introduce conceptele mimesis şi catharsis.

Poetul latin Horaţiu creează o estetică normativă şi aplică teoria celor patru cauze împrumutată de la Aristotel. El insistă asupra demnităţii muncii poetului bazată pe calităţile morale, raţiune şi o formă desăvârşită.

Principiile estetice ale antichităţii constituie elemente importante în poezia română dintre cele două războaie mondiale. Tudor Arghezi pune accentul pe alegerea cuvintelor capabile să sporească forţa de sugestie a ideilor şi prospeţimea exprimării.

Lucian Blaga pune bazele unei arte poetice moderne pe care o putem situa la acelaşi nivel cu artele poetice ale antichităţii. Preocupat de relaţia poet-lume şi poet-creaţie, el creează imagini unice, neaşteptate, revelatoare care au o forţă unică de a transmite ideile.

Pentru Ion Barbu, poezia reprezintă un joc desfăşurat pe un plan izolat al vieţii, un joc secund, un zbor invers orientat către profunzimea necunoscută a lucrurilor.

LA DIDACTIQUE DU TEXTE TERTULLIENPAUN MIHAELA GABRIELA

Tertullien est le premier écrivain chrétien africain de langue latine qui se fait remarquer comme l'initiateur de la patristique et le fondateur de l’apologétique. Parmi ses écrits, j'ai décidé de mettre en évidence deux: «Apologéticum», qui est le plus important de ses travaux et «De patientia».

J'ai choisi «Apologeticum » parce qu’il peint par un langage hermétique riche d'expressivité la communauté chrétienne en opposition avec le monde païen. Par un raisonnement logique profondément soutenu Tertullien fait la satire de la société romaine contemporaine et défend le christianisme, dans une attitude audacieuse en invoquant le texte biblique. Le livre est adressé aux gouverneurs des provinces afin de défendre les chrétiens, en affirmant qu'ils ne devraient pas être condamnés avant de les écouter, d'une part, et d'autre part montre la cruauté des païens qui tuent sans discernement et avec plaisir des gens, simplement parce qu’ils se déclarent chrétiens.

Le deuxième ouvrage „De patientia” est le premier traité qui met l'accent sur la vertu chrétienne comme une constante spirituelle et corporelle par laquelle le chrétien adhère à l'acte de martyre. Tertullien met en évidence la patience, la comparant avec l’impatience païenne, qu’il considère comme le fondement de toute erreur humaine à partir du péché d'Adam et Eve. Se référant à la patience assumée, le théologien de langue latine voit en Job un prototype, mais au-delà de cela se situe la patience de Dieu, parce que Dieu est le modèle parfait de la patience. En contemplant la patience divine, l'homme cherche à l’imiter et à se refléter dans la patience du Christ.

Bien qu'il se convertit tard au christianisme, vers le II e siècle, impressionné par la puissance de la foi et le courage des chrétiens qui préféraient mourir que de renoncer à leur croyance, Tertullien inaugure dans la littérature cultivée un nouveau genre littéraire –lacrimae rerum- démontrant une bonne connaissance des textes bibliques et de tous les écrivains précurseurs.

CULTURA VERBICIOARA ÎN CONTEXTUL CIVILIZAŢIEI EPOCII BRONZULUI DIN EUROPA DE SUD-EST

Popa Dan

The so called Verbicioara culture, in spite of its importance for the Bronze Age between Carpathians and Danube, is still one of the most problematic archaeological phenomenons of the southern Romania . Even till today are not enough clear the origin and the definition of each of the „phases I-V”. Also is not clear the span of time for this archaeological group. So

we have to work with the old conclusions of D. Berciu, which are shared with religious respect by the most part of the oltenian scholars. Other important problem of this group is that of the mortuary practices. We can dealing today with 16 discoveries, most of them not at all sure from the point of view of the archaeological conditions and published in not at all professional conditions. The most part of these discoveries are concentrated in the southern part of Oltenia, such finds missing in the eastern part in spite of a large number of settlements. The presumed Visag cemetery, situated in Banat far away from Oltenia, does not belong any more to the Verbicioara “culture”, now some scholars considering it as a Balta Sărată funerary discovery. The cinerary grave from Râmnicu Vâlcea, concerning the type of the vessel and the ornamentation, belongs to the Govora group defined in late 70's by B. Hänsel. From the point of view of the character of research about 69% burials are due to systematic excavations but the available information are just a few or sometimes published in a nonprofessional way. In the same time the archaeological context of this burials show us that the most part are single graves, probable due to some small communities or to the fragmentation of the funerary area corresponding to the smaller subunits of communities.

LE CENTON ET LA MENIPPEE, DES REPERES ARCHITEXTUELS DANS LE POSTMODERNISME ROUMAIN (TRAVAUX EN VERT OU MA PLAIDOIRIE POUR

LA POESIE PAR SIMONA POPESCU)

Carmen Popescu, Université de Craiova

Travaux en vert ou ma plaidoirie pour la poésie (2006) par Simona Popescu est une œuvre postmoderne exemplaire. Le dialogisme, l’interdiscursivité et la polyphonie sont des traits majeurs de cet ouvrage. Le modèle théorique de l’intertextualité sera le cadre primordial dans ma démarche analytique.

Les plus diverses formes du discours rapporté y sont représentées, mais surtout la citation. La juxtaposition des citations ou ready-mades évoque le genre antique du centon, tout comme l’hétérogénéité structurelle évoque la satire Ménippée. Je vais démontrer que Travaux en vert est un centon postmoderne sui-generis, en reliant l’archétype antique à la version surréaliste et puis (post)moderniste du collage et du bricolage.

Il y a, dans le texte analysé, une profusion de stratégies trans -, inter- et hypertextuelles : allusion, référence, cliché, pastiche, parodie, à la manière de, « cadavre exquis », greffe textuelle, etc.

LE MYTHE D’ŒDIPE DANS LA LITTÉRATURE CONTEMPORAINE

PURCĂRESCU Oana-Angela

Le mythe d’Œdipe a inspiré, depuis sa naissance, à l’Antiquité, les arts, la psychanalyse, la sociologie, l’archéologie, enfin, tout l’imaginaire, collectif ou individuel, de l’humanité. Mais au-delà de ce que manifeste (comme narration) le « cas d’Œdipe », au-delà de ce qui est trauma humain, souffrance et tragédie, réduit aux narrations et aux principes, Œdipe est la personnification de l’homme, en général, de l’humain en cours de transformation.

Les auteurs antiques et modernes réalisent la démythification et la mythification de l’histoire d’Œdipe par la profanation du mythe, en créant des caractères et des situations de vie réalistes et concrets, et par la création d’un sens mythologique profond. C’est par là qu’ils revitalisent le mythe et lui confèrent la substance tragique de l’expression des types

humains et de conduite archétypale avec des résonances épiques, ayant une valeur a-temporelle. La démythification et la mythification, en même temps, au cadre du même texte littéraire, signifie la permanence du mythe d’Œdipe, sa continuité dans la littérature, sa constitution comme tradition littéraire ouverte aux perspectives innovatrices et à l’originalité créatrice.

CULTUL DIONISIAC - ORIGINI, PERSONAJE, RECUZITĂ ORGIASTICĂ, MANIFESTĂRI LITERARE -

Haricleea RĂDESCU-NICOLAU

Dionysos orgiastic apare încă de la Homer (Iliada, VI, 132) şi se perpetuează până azi ca imagine a delirului extatic. Mit controversat al culturii antice, cultul dionisiac deschide perspectiva desfiinţării graniţelor dintre zeu şi om. Pătrunderea zeului în lumea muritorilor pune în mişcare tragicul. Ritul orgiastic dionisiac zguduie violent întreaga fiinţă. Prin participarea totală a trupului şi a spiritului, ritualul arhaic permitea reînnoirea periodică a energiei umane, bacantele redescoperindu-şi rădăcinile fiinţei, purificându-se prin extaz. Prin ritualul dionisiac, menadele învingeau timpul, descoperind vârsta primordială a omenirii.

THE VOCABULARY OF THE TRANSYLVANIAN SCHOLARS’ TEXTS OF SCIENCE POPULARIZATION - TERMINOLOGICAL INTERFERENCES

Liliana Soare

The tendency of interpenetration of the terminologies specific of various speciality vocabularies represents a natural consequence of the rich editorial activity undertaken by the Transylvanian scholars who translate and adapt texts belonging to various fields of activity.The author analyzes the phenomenon of terminological interferences, through the migration of terms from one vocabulary to another, a fact which reveals the scholars’ effort of creating a cult, erudite vocabulary by using the neologisms already existent in our language. A thorough and complete analysis of these lexical interferences, as well as the accurate chronology of the meaning of these terms are almost impossible due to the lack of their precise meaning dating in the dictionaries of the Romanian language. Despite this state of things, we present the polysemantic terms common to various sciences and areas of activity resorting to DA, DLR, FTŞ and ÎL 2.

LA RECEPTION DES NORMES ROMAINES SUR LE PRAEFECTUS VIGILUM ET PRAETOR URBANUS

DANS UN PROJET DU CODE GENERAL DE LA VALACHIE REDIGE EN 1775/1777

Teodor SambrianUniversité de Craiova

Dans le titre sur le grand aga du projet du code général de la Valachie, rédigé dans la langue grecque par Mihai Fotino (1775/1777) sont énoncées les attributions du chef de la police de la capitale dans quatorze paragraphes. Fotino rappelle très correctement les appellations grecques équivalant à praefectus vigilum, changé par Justinien en 535 avec le praetor urbanus et indique comme source les textes des Basiliques. À son tour, les textes des

Basiliques ont comme source les Digestes de Justinien: 1,15,3,1 (le paragraph 1) ; 1,12,1,11-13 (§ 2) ; 1,12,1,12 (§3) ; 1,15,3,1 (§4) ; 1,12,1 pr. (§5) ; 1,18,6 pr. et 1,12,1,9 (§10); 1,12,1,14 (§11); 1,12,1,9 (§12-13).

LA RECEPCIÓN DE LA COLUMNA DE TRAJANO DURANTE EL RENACIMIENTO: ALFONSO CHACÓN Y SU HISTORIA UTRIUSQUE BELLI

DACICI A TRAIANO CAESARE GESTIOana Andreia SÂMBRIAN-TOMA

Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane, Craiova

La Columna de Trajano, situada en en Foro de Trajano de Roma constituyó uno de los temas de mayor interés para la literatura de los siglos XVI-XVII, que analizó tanto los frescos que ilustraban las guerras entre los dacios y los romanos, como los elementos que tenían que ver con la vida cotidiana de la Antigüedad, retratada a través de la indumentaria y las armas. El libro Historia utrisuque belli Dacici a Traiano Caesare gesti del dominico español Alfonso Chacón, publicado en Roma a finales del siglo XVI representa uno de los proyectos ilustrados más ambiciosos del Renacimiento, en el que los 130 dibujos de Julio Romano y Francisco Villamena se compaginan con la amplia disertación del erudita español sobre los enfrentamientos de los años 101-102 y 105-106.

SPECTACOLUL DE COMMEDIA DELL’ ARTE, DIMENSIUNE A CONTINUITĂŢII TEATRULUI ANTIC

Sînziana Elena Sterghiu

Rezumat. Observată pe durata câtorva epoci de spectacol comic, relaţia scenă – public este exprimată dintru începuturi ca aspect semnificativ al unui univers unic ce-i cuprinde pe amândoi, actorul-personaj şi spectatorul (în formele populare antice, dar şi în spectacolul comic la Plaut); trece apoi prin repetata experienţă a carnavalului care propunea anarhia rosturilor, răsturnarea rolurilor şi relaţia se ambiguizează, permiţând permutări reciproce între comediant şi spectator; relaţia se supune docil, ca experiment de spectacol, „jocului închis” al intelectualilor Renaşterii. Cu teatrul lui Ruzzante şi spectacolul de commedia se redefineşte raportul prin separarea posturilor între cine joacă şi cine asistă, iar comedia devine povestea Celuilalt, a Străinului, a Călătorului. În consecinţă, lucrarea noastră a îmbrăţişat spectacolul dell’arte printr-o optică dublă: din perspectiva celor care joacă, a teatranţilor şi, respectiv, din perspectiva celor care privesc, a publicului. Am considerat această dublă raportare drept modalitate de a pătrunde în mecanismul ascuns, nevăzut al spectacolului prin care se pot evalua concepţia de scenă, impactul publicului asupra spectacolului etc, fiind convinşi de faptul că teatranţi şi spectatori văd diferit acelaşi spectacol.

LE MODÈLE GRÉCO-LATIN DU PRINCIPAT À LA RENAISSANCE

Lect.univ.dr. Mădălina STRECHIE,

La Renaissance a trouvé, par ses savants, aussi dans le domaine politique,le meilleur modèle dans l’Antiquité gréco-latine. Comme le principat de la Renaissance, le futur monarque absolu a eu une origine gréco-latine. Plusieurs de ses caractéristiques se trouvent premièrement en Grèce à Aristote, qui dans son œuvre-La Politique a décrit les qualités nécessaires d’un chef politique. Les grecs ont donné au principat ses fondations théoriques. Rome a donné le prototype politique de cette institution dirigeante, décrite par Cicéron et exercé par Augustus, primus princeps.

Nicollò Machiavelli a eu une solide éducation classique et à cause d’elle il a fait renaître ce type de politicien. Il a influencé la science politique européenne par sa doctrine originale avec des racines gréco-latines. Le grand savant de la Renaissance a confirmé qu’il est un véritable héritier de Rome.

TERMENI DE ORIGINE LATINA IN LIMBAJUL JURIDIC-ADMINISTRATIV ACTUAL

Ştefan Nicoleta Mihaela

This article focuses on the presentation a list of juridical terms of Latin origin. We have presented the Latin words and their equivalents using a Latin-Romanian dictionary. As we can know, the juridical language has a specific vocabulary with specialized terms. Our intention is to notice if these words, which are considered specific for legal domain, may have other meanings. We have chosen to use them in context for a better understanding of the differences. It has also used DEX for some explanations due to the fact that specialized terms are used by the specialists and they need to be explained for the common language users.

THE MEANINGS OF THE LATIN TERM LEX.Veronica Ştefan

The present paper, called 'The meanings of the Latin term "lex", attempts to approach the linguistic and juridical aspects of the nominal forms and derivatives of the noun "lex". Thus, it starts from the philological meanings, also presenting some of the best-known and widely used legal Latin expressions containing the term "lex".

FEMEIA DE PE INSULĂ. DESPRE AVATARIILE UNUI MIT DE LA HOMER LA OVIDIU

Cezar Octavian Tabarcea

Lucrarea de faţă urmăreşte legătura dintre arhetipul eroului civilizator, apărător al valorilor matrimoniale (a cărui primă încarnare în literatura Antichităţii este protagonistul Odiseei), şi cel al femeii malefice, zeiţă sau vrăjitoare, care i se opune în încercările sale. Urmărind diverse texte, construite, conform fascinantei intertextualităţi care caracterizează cultura greco-latină, unele pe baza altora, de la Homer la Apollonios din Rhodos, Vergilius şi Ovidius, vom pune în lumină valorile simbolice pe care le dobândeşte căsătoria, ca instituţie fundamentală a civilizaţiei.

METONIMIA IN STUDIILE DE RETORICA CLASICA, NOUA RETORICA SI IN SEMANTICA COGNITIVA

A.-M. Trantescu

Metonimia este figura de stil in care inlocuirea unui termen prin altul se face pe baza relatiilor de contiguitate . Autorii noii retorici claseaza metonimia in randul metasememelor realizate prin suprimare-adjonctie completa. Distinctia dintre metafora si metonimie este abordata de Jakobson din perspectiva lingvisticii structurale. Cele doua figuri sunt intruchiparea a doua principii psiho-lingvistico-literare: principiul metaforic al echivalentei, bazat pe selectie si substitutie si principiul metonimic al contiguitatii, bazat pe combinatie, dupa care imaginile sunt juxtapuse. Metonimia include sinecdoca. Pentru cognitivisti metonimia este, ca si metafora, esential conceptuala. Principala diferenta dinre metafora si metonimie consta in faptul ca in cazul metaforei, proiectam o parte a unui domeniu conceptual pe un domeniu diferit , in timp ce in cazul metonimiei , proiectia are loc in cadrul aceluiasi domeniu.

ZBORUL COSMIC ÎN ,,CAIN” ŞI ÎN ,,LUCEAFĂRUL”Văduva Adina-Mihaela

This paper focuses on the literary motif of cosmogonic flight which appears in philosophical, literary and scientific thinking of the Antiquity. We have also tried to see the way this motif was used by G.G. Byron in his poem “Cain” and by M. Eminescu in his masterpiece “Luceafărul”. We have used a comparative approach of the two poets from a synchronic perspective due to the fact that we have considered that the influences of the Antiquity( Epicur and Lucretius) are not simple emanations from some “dead” works. They are assimilated and transformed emanations into original works by the help of the talented writers’ thinking. In connection with the cosmogonic flight it is presented the protagonists’ struggle which leads us to the well-known Romantic theme- man of genius, so that it can easily be noticed a different Romantic approach on the relationship man and universe.

HERMENEUTICA TĂCERII (DE LA HERACLIT ŞI PARMENIDE LA HEIDEGGER ŞI WITTGENSTEIN)

Conf. Univ. Dr. Ştefan Vlăduţescu

L’étude aborde le mythème et le philosophème du silence dans la perspective de l’herméneutique communicationnelle. La thèse dans laquelle on argumente a un double sens:

a. l’histoire des science de l’esprit a toujours été aussi une réflexion sur le silence (Heraclite, Parménide, Platon, Dionis, Wittgenstein, Heidegger, Sartre);

b. le silence peut être langagère (L. Wittgenstein en représentant le modèle) ou cogitationnel (par sa sigétique, M. Heidegger constitue le pattern de cette forme du silence).