Riscul de tara

Riscul de ţară

Cap. 1 Noţiuni generale ale riscului de ţară

1.1. Conceptul de risc de ţară

Conceptul „risc de ţară” este relativ recent: a apărut în anii ‘70 iar în deceniul următor

a dobândit notorietate, devenind un factor esenţial pentru toate formele de colaborare

economică internaţională: comerţ, investiţii, asigurări etc. Pe plan internaţional, acest concept

se bucură de un larg interes, ceea ce atestă importanţa şi utilitatea sa.

În România, noţiunea de „risc de ţară” a devenit foarte utilizată în ultimul timp, atât de

către oamenii politici, de participanţii la viaţa economică, cât şi de către oamenii simpli,

preocupaţi de realităţile economice. Deşi intens mediatizată, noţiunea este folosită adesea în

necunoştinţă de cauză, reflectând anumite confuzii legate de riscul de ţară şi riscul politic sau

legate de clasele de risc, la acest fapt contribuind, nu în ultimul rând, şi divergenţele teoretice

existente în literatura de specialitate.1

Riscul de ţară este generat de interacţiunea unei multitudini de factori politici,

economici şi sociali şi se manifestă ca o realitate complexă, care afectează orice tranzacţie

economică internaţională.

Riscul de ţară reprezintă expunerea la pierderi ce pot apărea într-o afacere cu un

partener străin, cauzate de evenimente specifice care sunt, cel puţin parţial, sub controlul

guvernului ţării partenerului.

Controlul guvernului trebuie privit în sens larg. Dacă guvernul poate controla, într-o

anumită măsură, cel puţin impactul unui eveniment nefavorabil, chiar dacă nu poate controla

evenimentul în sine, posibilitatea ca acel eveniment să se producă reprezintă un risc de ţară.2

1.2. Importanţa analizei riscului de ţară

Pierderile îınregistrate ca urmare a materializării riscului de ţară sunt percepute ca

diferenţă între veniturile preconizate a fi realizate şi veniturile efectiv realizate în urma

derulării afacerilor supuse riscului de ţară.

Aceste pierderi pot fi:

• Pierderi de oportunităţi: generate de blocarea profiturilor realizate din plasamente;

1 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, p. 22 Dedu Vasile, (2003), Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, p. 169

1

• Costuri suplimentare: ocazionate de adoptarea unor strategii de diminuare sau de

evitare a efectelor negative generate de materializarea riscurilor;

• Pierderi totale reale: reprezentate de volumul capitalului investit ce nu mai poate fi

recuperat din ţara gazdă.

Analiza riscului de ţară presupune o evaluare a premiselor care stau la baza

modificărilor din mediul intern sau extern. Fără o cunoaştere deplină a situaţiei economice şi

politice din ţara gazdă nu se poate anticipa care va fi reacţia economiei acestei ţări la

schimbările bruşte intervenite la nivel mondial.

Nivelul de risc al ţării este amplificat de dependenţa de importuri de materii prime,

dependenţa energetică majoră de alte state (importuri masive de petrol, gaze naturale sau

cărbuni), dependenţa de ajutoare din străinătate, dependenţa de veniturile celor care lucrează

în străinătate, de existenţa unor tensiuni regionale latente sau de dependenţa de exportul unui

număr limitat de mărfuri (exemplul fostelor colonii specializate în monoproducţia unor bunuri

indigene).

Analiza riscului de ţară trebuie să aibă în vedere vulnerabilităţi care amplifică efectul

evoluţiei nefavorabile a conjuncturii mondiale asupra economiei ţării gazdă. Cunoaşterea şi

înţelegerea riscului de ţară este importantă şi sub un alt aspect: riscul de ţară este un concept

multidimensional care nu poate fi exprimat întotdeauna printr-o cifră. Riscul de ţară reprezintă

o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică asupra gradului de risc la care este expusă o

afacere; nivelul riscului nu este acelaşi pentru fiecare din componentele sale, căci riscul de ţară

poate, în mod agregat, să se situeze la un nivel acceptabil, dar una sau mai multe componente

ale sale putând avea un nivel extrem de ridicat.3

1.3. Componentele riscului de ţară

Riscul de ţară are două mari componente: economică şi politică, aflate într-o

permanentă şi inevitabilă relaţie de interdependenţă, de vreme ce politica economică face parte

din politica generală a unui guvern. Această interdependenţă impune tratarea conjugată a

acestor componente, care nu reprezintă altceva decât două faţete ale aceluiaşi fenomen: riscul

de ţară.

3 Isaic - Maniu Irina, Măsurarea şi analiza statistică a riscului în România, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 5, pp. 5-6

2

La nivel metodologic, necesităţile algoritmului de evaluare impun determinarea unui

scor politic şi a unui scor economic - care pot avea ponderi diferite sau ponderi egale în

determinarea punctajului general - ceea ce nu trebuie să afecteze aprecierea influenţei

reciproce a celor două componente.

Riscul politic exprimă gradul de instabilitate politică. Acesta poate provoca situaţii de

o gravitate deosebită pentru creditor, între care:

− repunerea în discuţie sau renegocierea unor contracte;

− limitarea sau interzicerea investiţiilor străine;

− limitarea sau interzicerea ieşirilor de capital;

− refuzul de a recunoaşte angajamentul guvernelor anterioare;

− anularea datoriei externe sau suspendarea plăţilor etc.

Riscul economic, a doua componentă a riscului de ţară, este legat de incapacitatea

autorităţilor monetare ale ţării respective de a asigura transferul drepturilor creditorilor.4

1.4. Evenimentele care influenţează riscul de ţară

Evenimentele care, de regulă, influenţează riscul de ţară sunt de natură:

- politică: război, ocupaţie militară străină, revolte cu substrat ideologic, dezordine care

are la origine revendicări teritoriale, conflicte de interese legate de polarizarea politică

regională;

- socială: război civil, revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice, sindicalism

militant, divizări religioase, contradicţii între anumite clase sociale;

- economică: diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat, creşterea

ratei inflaţiei, deprecierea considerabilă a monedei naţionale, scăderea accentuată a încasărilor

din export, creşteri bruşte ale importurilor de produse alimentare din export, creşteri bruşte ale

importurilor de produse alimentare şi petrol, criza economică actuală, modificări majore ale

politicii economice (exemplu: reducerea barierelor comerciale sau modificarea preţului

energiei) etc.

Nu trebuie neglijate evenimentele care se află parţial sub influenţa guvernului

(exemplu: falimentele bancare cauzate de conducerea greşită a economiei de către guvern,

4 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, pp. 77-78

3

catastrofele naturale care se manifestă cu o anumită periodicitate chiar dacă guvernul ia măsuri

pentru limitarea daunelor).

În abordarea riscului de ţară se au în vedere cel puţin următoarele considerente:

- natura riscului (ce anume este supus riscului: împrumut sau investiţie directă);

- termenul de expunere la risc (termen scurt, mediu, lung);

- tipul debitorului (agent economic cu capital majoritar de stat sau privat);

- evenimentele care port genera risc (politice, sociale, economice);

- probabilitatea de realizare a evenimentelor menţionate;

- evaluarea şi prognozarea riscului;

- căi de evitare şi diminuare a riscului.5

Printre cele mai frecvente forme de materializare a riscului de ţară care sunt direct

generatoare de pierderi, fie din perspectiva unui creditor, fie din cea a unui investitor direct, se

numără:

- defecţiunea tehnică survine când debitorul nu reuşeşte să-şi îndeplinească obligaţiile

potrivit acordului de creditare din cauza unei incapacităţi de plată temporare sau a unor

întârzieri administrative;

- imposibilitatea executării transferului sumelor datorate către creditor, deşi debitorul

este solvabil, ca urmare a unor restricţii impuse de guvernul ţării debitorului (materializarea

riscului de transfer);

- sistarea temporară a plăţilor, urmată de reeşalonare, care implică relaxarea

termenilor împrumutului prin diminuarea cuantumului rambursărilor anuale, sau de

renegociere, când se micşorează sumele ce vor fi rambursate, ca urmare a reducerii ratei

dobânzii sau anulării unei părţi a datoriei;

- repudierea datoriei, care este foarte rară şi apare când debitorul nu mai recunoaşte

obligaţia de a-şi plăti datoriile;

- indigenizarea unei întreprinderi, ce reprezintă procesul prin care proprietarii străini

sunt determinaţi sau forţaţi, prin diferite tipuri de presiuni, să predea controlul asupra

întreprinderii unor autohtoni;

- naţionalizarea unei investiţii străine, respectiv trecerea acesteia în proprietatea

statului, cu sau fără despăgubire;

5 Isaic - Maniu Irina, Măsurarea şi analiza statistică a riscului în România, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 5, pp. 2-3

4

- diminuarea profitabilităţii unei investiţii străine ca urmare a înrăutăţirii situaţiei

interne a ţării în care a fost efectuată respectiva investiţie;

- distrugerea fizică a unei întreprinderi străine, ca urmare a războiului, revoluţiei sau

altor tulburări sociale grave.6

1.5. Formele de manifestare a riscului de ţară

Riscul de ţară se poate manifesta sub diferite forme, din care reţinem următoarele:

riscul suveran, riscul de ţară generalizat, riscul de transfer şi riscul sistematic.

Riscul suveran

Atunci când este vorba despre tranzacţii în care partenerul este reprezentat de guvernul

unui stat sau de agenţi economici care dispun de garanţii guvernamentale, voinţa (şi, implicit,

capacitatea) de plată se regăseşte într-o formă specifică de manifestare a riscului de ţară,

numită risc suveran.

Prin definiţie, acest risc nu este legat de performanţele concrete ale tranzacţiei sau

contractului în cauză, ci de situaţiile şi intenţiile guvernului respectiv: acesta trebuie să

dispună de sumele necesare şi să intenţioneze să le plătească conform obligaţiilor asumate

anterior. Materializarea acestui risc este legată de solvabilitatea şi lichiditatea guvernului,

elementele-cheie care semnalează apariţia acestuia regăsindu-se în analiza bugetului de stat şi

a datoriei publice.

Riscul de transfer

Capacitatea de plată este de cele mai multe ori asociată cu riscul de transfer. Această

formă de manifestare a riscului de ţară se referă la situaţia în care deşi debitorul din ţara

respectivă dispune (în moneda locală) de sumele datorate şi intenţionează să efectueze plata

lor (în valută), conform obligaţiilor asumate, nu poate efectua transferul respectiv datorită

obligaţiilor impuse de guvernul ţării gazdă.

În esenţă, atitudinea unui asemenea guvern este determinată de diminuarea abruptă a

încasărilor şi rezervelor sale valutare şi de intenţia de a descuraja operaţiunile care ar accentua

această diminuare. Restricţiile pe care le impune guvernul se referă la limitări sau interdicţii

explicite, la taxe şi impozite aplicate transferurilor respective ş.a.

6 Dedu Vasile, (2003), Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, pp. 170-171

5

Acest risc se poate materializa indiferent de tipul debitorului – public sau privat. Dacă

pentru ţările dezvoltate este practic nul, riscul de transfer apare frecvent în statele mai puţin

dezvoltate.

Riscul de ţară generalizat

Riscul de ţară generalizat caracterizează toate elementele de natură socio-politică şi

macro-economică care, la scara unei ţări, influenţează situaţia unui debitor în raport cu un

creanţier extern, performanţele filialelor unor companii străine, derularea unor contracte

comerciale etc.

Analiza riscului de ţară generalizat presupune o vedere de ansamblu asupra situaţiei

ţării respective, privită nu ca o entitate separată, izolată, ci integrată în sistemul economic şi

politic mondial.

Riscul sistematic

Fluctuaţiile globale ale economiei mondiale care influenţează „sistematic” toate statele

- de exemplu criza petrolului sau variaţia cursului dolarului- sunt reunite în noţiunea de risc

sistematic. Eventualele pierderi datorate materializării riscului sistematic pot fi alăturate şi

sunt similare cu pierderile provocate de factorii externi – de natură regională, bilaterală etc. -

ai riscului de ţară.7

Riscul de ţară este caracterizat de o tipologie complexă, în funcţie de criteriile adoptate

putându-se realiza diferite clasificări.

În funcţie de tipul agenţilor economici:

- pentru o firmă care deţine filiale şi, de exemplu, realizează o investiţie în alt stat,

riscul de ţară se va traduce prin orice act suveran sau evoluţie politico-economică care au ca

efect: pierderea completă sau parţială a controlului asupra filialelor sau aasupra proiectului

respectiv, funcţionarea anormală a acestuia etc.

- pentru un exportator, riscul de ţară poate fi asimilat prin nerecuperarea unor creanţe

sau prin pierderea unor oportunităţi.

- pentru o bancă, riscul de ţară se regăseşte în înregistrarea unor dificultăţi de plată (de

exemplu, întârzierea efectuării plăţilor, reeşalonarea acestora), de o gravitate variabilă,

datorate situaţiei sau acţiunilor statului partener.

7 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, p. 5-6

6

Luând drept criteriu durata contractului, riscul de ţară diferă în funcţie de orizontul de

timp avut în vedere, indiferent că este vorba de o operaţie comercială, de acordarea unui credit

sau de realizarea unei investiţii. Se vorbeşte astfel de un risc de ţară pe termen scurt, pe termen

mediu sau pe termen lung. În funcţie de acest criteriu, diferă metodologic şi setul de indicatori

luaţi în considerare în diferitele modele de evaluare a riscului de ţară.

Un alt criteriu utilizat este localizarea geografică. Plecând de la acest criteriu, riscul de

ţară se poate aprecia pentru un stat sau pentru o anumită regiune, ce prezintă diferite

particularităţi. În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia riscul de ţară este un

macro-risc, un risc de mediu, spre deosebire de micro-riscuri, care pot fi, de exemplu, de

proiect sau de întreprindere.

Existenţa unei asemenea diferenţieri ţine de particularităţile situaţiei politice interne

(mişcări sociale, tendinţe separatiste) şi externe (lupte de frontieră, vecinătatea cu o regiune de

război), dar şi de unitatea şi omogenitatea teritoriului naţional sub aspect economic şi

geografic (existenţa unor regiuni izolate, subdezvoltate etc.).8

1.6. Evaluarea riscului de ţară

Riscul ţărilor şi implicit al României, este evaluat de instituţii specializate a căror

clasificare se prezintă sintetic în continuare:

1. Agenţii de evaluare financiară („risk rating agencies”). Acestea evaluează riscul

asociat obligaţiunilor emise pe piaţa internaţională. Fac parte din această categorie cele mai

importante instituţii specializate din acest domeniu, Moody’s Investors Group şi

Standard&Poor’s Ratings Group.

2. Firme de evaluare a riscului de ţară abordează problematica riscului sub toate

aspectele, prin metode variate de analiză, de la clasamente la studii de ţară. Se pot aminti din

această categorie firme ca Dun & Bradstreet, The Economist Intelligence Unit sau BERI, S.A.

3. Reviste de specialitate care, prin propriile lor evaluări ale riscului de ţară au devenit

o autoritate în domeniu: Euromoney şi Institutional Investors.

4. Agenţiile de sprijinire a exportului (export credit agencies), care realizează

clasamente de risc în sprijinul mai bunei fundamentări şi implementări a politicii comerciale a

guvernului.


7

Diferenţele între instituţiile bancare apar din perspectiva surselor de informaţii, a

modalităţilor de prelucrare şi corelare a informaţiilor, a profunzimii analizei şi formei de

prezentare a rezultatului final.

Citibank utilizează ca principale surse de informaţii datele transmise în mod continuu

de funcţionarii bancari din interiorul ţării analizate. Spre deosebire de aceasta, Bank of

America şi Credit Lyonnais colectează informaţiile prin consultarea publicaţiilor statistice

naţionale şi internaţionale şi prin înmânarea de chestionare funcţionarilor bancari.

Ratingul riscului de ţară se bazează pe analiza aspectelor economice, financiare şi

politice. Datele statistice referitoare la variabilele economice şi financiare considerate sunt

adesea preluate din publicaţiile Fondului Monetar Internaţional (World Economic Outlook) şi

din publicaţiile Băncii Mondiale (World Development Indicators). Valorile variabilelor

politice pot fi preluate de la instituţii afiliate Băncii Mondiale: Development Research Group

and Governance şi Regulation and Finance Institutes.9

1.7. Factorii care influenţează riscul de ţară

Multitudinea de factori care influenţează nivelul riscului de ţară se pot grupa în

următoarele clase: factori de natură macroeconomică, factori de natură politică (interni şi

externi).

Riscul de ţară de află sub incidenţa mai multor elemente: economice, sociale şi

politice, factorii care influenţează nivelul riscului de ţară putând fi grupaţi în mai multe clase

astfel:

• după natura lor: factori economici şi factori noneconomici

• după posibilităţile de previzionare: factori previzibili şi factori imprevizibili

• după intensitatea acţiunii exercitate: factori dominanţi şi factori secundari

• după modul de acţiune: factori sistematici şi factori aleatori

• după durata de exercitare a influenţei: factori de durată şi factori conjuncturali.

Pe scurt, o trecere în revistă a principalilor factori ce condiţionează riscul de ţară.

Factorii de natură economică se pot grupa la rândul lor în: factori ai performanţei

economice naţionale, factori sectoriali, dimensiunea pieţei interne, situaţia financiară internă.

9 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, pp. 7-8

8

Factorii noneconomici includ forţa de muncă, ocuparea, şomajul, veniturile populaţiei

şi structura consumului, cultura în general şi cultura organizaţională, mediul politic, cadrul

legal, administraţia. Aceştia sunt factori interni, la care se pot adăuga şi cei externi, precum:

alinierea la tratatele şi convenţiile internaţionale, conflicte regionale sau zonale, atitudinea faţă

de investitorii străini. Grupa factorilor noneconomici este cel mai dificil de evaluat ca o

componentă a riscului de ţară.10

1.8. Gestionarea riscului de ţară de către bănci

Măsurarea riscului asumat de către bancă, presupune luarea în considerare a mai

multor elemente, cum ar fi:

- volumul riscurilor asumate, în condiţiile în care măsurarea lor se face prin cumularea

riscurilor directe şi indirecte;

- includerea în riscuri a angajamentelor extrabilanţiere şi a riscului pe care îl implică;

- divizarea riscurilor pe destinatar (sector public sau privat), pe scadente sau după

natură (împrumut, linie de credit).

- limitarea riscului. Comitetul de risc al băncii stabileşte plafonul maxim al

angajamentelor, plafon ce nu poate fi depăşit pe zone geografice şi state suverane. Limitele

sunt determinate în funcţie de structura bilanţului băncii, de nivelul fondurilor proprii şi

politica în materie de risc (agresivă sau conservatoare).11

Cap. 2 Indicatori statistici utilizati în analiza factorilor economici ai riscului

de ţară

Componenta economică a riscului de ţară se evaluează printr-un set deosebit de vast şi

de variat de indicatori din cadrul căruia se utilizează în diferitele modele care au drept scop

10 Isaic - Maniu Irina, Măsurarea şi analiza statistică a riscului în România, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 5, pp. 9-1011 Lăzărescu Sorin, Rating financiar, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, cap. 6, p. 11

9

determinarea scorului de risc numai anumiţi indicatori, în funcţie de scopul analizei sau de

orizontul de timp luat în considerare.12

În cele ce urmează sunt prezentaţi principalii indicatori folosiţi în evaluarea riscului de

ţară, grupaţi în funcţie de aspectele esenţiale pe care le vizează analiza.

2.1. Situaţia macroeconomică

Situaţia generală macroeconomică trebuie urmărită cu atenţie, în special pentru

semnalarea din timp a dificultăţilor. Ea este apreciată printr-un set deosebit de complex de

indicatori statistici, cum sunt:

− creşterea anuală a produsului intern brut se determină pe un orizont de timp de doi

sau mai mulţi ani şi are la bază exprimarea produsului intern brut în dolari.

− ponderea deficitului bugetar în produsul intern brut, indicator ce ar putea fi

completat cu determinarea deficitului real al sectorului public, dar aceste date sunt mai greu de

obţinut. Ca regulă empirică, pot fi luate în considerare următoarele aprecieri: între 0-3% -

situaţie bună; între 4-8% - nivel ridicat; peste 8% - prea ridicat;

− ritmul de creştere a masei monetare;

− creşterea volumului creditelor interne;

− inflaţia se apreciază prin variaţia anuală a preţurilor de consum al populaţiei în

ultimii ani.

− economiile interne brute, determinate ca procent din PIB, reprezintă partea din

venitul brut care nu a fost folosită pentru consum final, fiind destinată acumulării de active

fizice sau financiare. În practică este dificil de găsit date demne de încredere cu privire la

economii, unul din

procedeele posibile de determinare a economiile fiind ecuaţia veniturilor naţionale:

economii = investiţii+ creşterea stocurilor + exporturi - importuri + impozite -

cheltuieli guvernamentale.

O pondere cu un trend crescător corespunde unui punctaj favorabil.

− economii interne brute / investiţii interne brute;

− ratele reale ale dobânzilor caracterizează structura finaciară a ţării.

12 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, p. 82

10

Problema care se pune este dacă ratele reale ale dobânzilor sunt uşor negative sau

pozitive sau sunt puternic negative.

Ratele reale negative ale dobânzii precum şi ecartul mare între dobânzile active şi cele

pasive, reprezintă un factor nefavorabil în aprecierea riscului de ţară.

2.2. Rolul statului în economie

În toate ţările statul joacă un rol mai mare sau mai mic în desfăşurarea activităţii

economice, amploarea implicării statului în economie diferind substanţial de la ţară la ţară.

Din perspectiva riscului de ţară, pot fi identificate 5 tipuri mari de implicare a statului,

enunţate în continuare în ordine descendentă a gradului de intervenţie:

1. sistemul de legi, impozite, reglementări financiare şi stabilitatea unităţii monetare;

2. dezvoltarea totală sau parţială a infrastructurii de bază, cum ar fi: educaţia, ocrotirea

sănătăţii, sistemul de transporturi.

3. vaste proiecte de anvergură pentru dezvoltare: mine, irigaţii, mari proiecte

industriale ş.a.

4. existenţa planificării;

5. importanţa sectorului public în domeniul financiar (bănci cu capital de stat, deseori

cu scopul de a direcţiona creditele spre anumite sectoare), în industrie şi agricultură.

În general, toate guvernele statelor se implică în economie, total sau parţial, prin

intermediul primelor trei modalităţi enumerate anterior. Ultimele două modalităţi suscită

numeroase dispute, întrucât se consideră că întreprinderile de stat pot fi deseori, dar nu

întotdeauna ineficiente: pe de o parte, ele tind să aibă o poziţie de monopol, fiind protejate

împotriva concurenţei, iar pe de altă parte, pot fi frecvent politizate. Aceste situaţii trebuie

luate în consideraţie şi analizate pentru a nu determina materializarea riscului.

2.3. Politica de preţuri

Elementele principale care sunt luate în considerare în acest caz sunt indici de preţuri,

şi anume indicii preţurilor produselor industriale, indicele preţurilor bunurilor de consum şi

deflatorul PIB. Sunt analizate nivelul şi evoluţia acestor indicatori.

11

2.4. Priorităţi în domeniul investiţiilor

Alegerea investitorilor şi iniţierea unor proiecte de investiţii prezintă o importanţă

majoră. În acest sens, una din tendinţele cele mai criticate ale ţărilor în curs de dezvoltare este

aceea de a realiza proiecte de anvergură, care oferă puţine locuri de muncă şi pot depinde de

importuri. Una din consecinţele pe termen lung a acestor proiecte este creşterea datoriei.

Acesta este unul din numeroasele exemple pentru care problema eficienţei investiţiilor stă la

baza tuturor analizelor de risc de ţară şi este vitală pentru deciziile privind creditarea pe

termen lung.

Indicatorii utilizaţi în analiza riscului de ţară care reflectă priorităţile în domeniul

investiţiilor sunt:

- ponderea investiţiilor interne brute în produsul intern brut;

- raportul existent între importul net de capital şi investiţiile interne brute;

- la nivel microeconomic, aprecierea performanţelor fiecărui proiect trebuie să aibă în

vedere următoarele semnale de alarmă: dacă sunt prea multe proiecte, ponderea proiectelor

mari, cu perioade de realizare lungi, proiecte dependente de importuri sau de capitalul străin.13

2.5. Strategia comercială

O strategie comercială reuşită este importantă pentru o ţară debitoare pentru că, în

ultimă instanţă, datoria externă trebuie plătită din încasările în valută. O ţară îşi administrează

cu succes situaţia comercială atunci când nivelurile exporturilor şi importurilor sale permit o

rată satisfăcătoare de creştere economică dar şi acoperirea golului de mijloace financiare.

În atenţia economiştilor au stat două moduri de abordare a politicilor comerciale:

substituirea importurilor şi promovarea exporturilor. Substituirea importurilor presupune

încurajarea, prin intermediul tarifelor vamale sau a restricţiilor cantitative asupra importurilor

a acelor produse despre care se consideră că pot fi realizate pe piaţa internă. Argumentul este

că, atunci când un produs este importat pe scară largă, este avantajos să se încerce înlocuirea

importurilor cu producţie internă. Spre deosebire de această concepţie, politicile de promovare

a exporturilor accentuează şi stimularea exporturilor, folosind în acest scop măsuri variate,

mergând de la tratate şi acorduri economice internaţionale până la menţinerea unui curs

valutar competitiv sau subvenţionarera exporturilor .


12

În evaluarea riscului de ţară se folosesc anumiţi indicatori care să permită aprecierea

situaţiei comerciale a unui stat:

− ritmul de creştere a valorii exportului: este un indicator relativ sigur, întrucât poate fi

verificat cu ajutorul importurilor altor ţări;

− ritmul de creştere al volumului exportului;

− gradul de protecţionism;

− competitivitatea produselor este mai dificil de cuantificat statistic, întrucât implică o

apreciere reală a ratei inflaţiei; indicele preţurilor include un număr limitat de bunuri,

îndeosebi produse alimentare şi bunuri de consum.

2.6. Balanţa de plăţi externe

Balanţa de plăţi externe reprezintă unul din instrumentele de mare importanţă în

analiza riscului de ţară, întrucât oferă o serie de informaţii privind următoarele tipuri de

activităţi financiar- valutare ale unei ţări:

- activitatea economică (exporturile şi importurile de bunuri şi servicii);

- activitatea financiară (mişcări de capitaluri pe termen lung);

- activitatea de creditare (mişcări de capitaluri pe termen scurt sau restituibile);

- activitatea monetară (mişcări de sume în monedă naţională sau diferite valute).

Balanţa de plăţi externe reprezintă o declaraţie statistică întocmită pentru o perioadă de

timp ce rezumă în mod sistematizat tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii.

Pe baza informaţiilor oferite de balanţa de plăţi externe se pot determina un mare

număr de indicatori cu aplicabilitate în analiza riscului de ţară, dintre care amintim:

1. Ritmul modificării importurilor;

2. Ritmul modificării raportului “Importuri/ PIB”;

3. Ritmul modificării exporturilor;

4. Ritmul modificării raportului “ exporturi/ PIB”;

5. Balanţa comercială/exporturi;

6.Ritmul modificării raportulu “exportului de mărfuri către principalii

parteneri/media ratei ce creştere a PIB al principalilor parteneri ponderată cu ponderea

fiecăruia în totalul exporturilor”;

7. Importul de bunuri şi servicii/PIB;

13

8. Ponderea principalelor exportate în valoarera totală a exporturilor;

9. Balanţa contului curent/PIB.

2.7. Volatilitatea veniturilor valutare

Capacitatea de obţinere a valutei străine reprezintă un factor cheie al analizei riscului

de ţară. Veniturile în valută, realizate în primul rând pe baza exporturilor, pot fluctua din mai

multe cauze: variaţiile preţurilor mondiale, grevele, protecţionismul, pierderile temporare de

competitivitate etc.

Analiza şi prognozarea fiecăruia dintre aceşti factori nu este de obicei posibilă, astfel

încât analiza riscului de ţară trebuie să se concentreze asupra celor mai importanţi. O ţară care

îşi bazează exportul pe o singură marfă este expusă într-o mai mare măsură riscului decât o

ţară care produce mai multe mărfuri, întrucât, în ultimul caz, scăderea preţului unui bun poate

fi compensată de creşterea preţului altuia.

Indicatorii care reflectă volatilitatea (fluctuaţia) încasărilor valutare utilizaţi în analiza

riscului de ţară sunt:

1. Veniturile generate de principale produse de export/total venituri din export. Acest

indicator indică gradul de dependenţă de o singură marfă.

2. Importuri petroliere/total importuri. Acest raport este important întrucât oferă o

imagine asupra dependenţei de fluctuaţia preţurilor petrolului.

3. Importuri de produse alimentare/total importuri;

4. Importuri petroliere şi de produse alimentare/total importuri.

2.8. Datoria externă

Una din problemele fundamentale ale analizei riscului de ţară este de a determina dacă

nivelul datoriei externe este sau nu este suportabil (sustenabil) de către o ţară. În acest scop se

utilizează un număr mare de indicatori care trebuie să ofere analistului o imagine de ansamblu

cât se poate de bună asupra nivelului datoriei, imagine care trebuie apoi pusă în relaţie cu

situaţia generală economică şi politică.

Povara datoriei externe trebuie analizată în corelaţie cu bogăţia ţării debitoare, dar mai

ales cu utilizarea dată creditelor. Destinaţia unui împrumut este în primul rând aceea de a

permite realizarea unui nivel al importurilor mai mare, ceea ce presupune ca analistul să

14

stabilească dacă importurile suplimentare obţinute pe această cale sunt sau nu folosite în scop

productiv. A înţelege cum este utilizat împrumutul extern al unei ţări înseamnă a înţelege atât

procesele economice cât şi politice din ţara respectivă.14

2.9. Lichiditatea

Situaţia lichidităţii unei ţări este o măsură a vulnerabilităţii economice a acesteia. Ea

arată cât de mult poate continua o ţară să-şi urmeze strategia comercială actuală în condiţiile

apariţiei unor şocuri neaşteptate, cum sunt: reducerea veniturilor din export, o creştere a

importului sau reducerea creditelor disponibile.

Analiza lichidităţii unei ţări trebuie corelată cu analiza datoriei externe: ţări cu o

povară ridicată a datoriei dar cu o situaţie foarte bună a lichidităţii sunt deseori capabile să

evite dificultăţile. Ţările cu o situaţie slabă a lichidităţii se pot confrunta cu dificultăţi pe

neaşteptate.15

Cap. 3 Indicatori utilizati pentru caracterizarea factorilor politici ai riscului

de ţară

Riscul politic reprezintă a doua componentă majoră a riscului de ţară, alături de

componenta economică.

Riscul politic este acea formă de manifestare a riscului de ţară asociată evoluţiilor

politice dintr-un stat care pot influenţa valoarea sau profitul unei investiţii străine şi

rambursarea unui credit internaţional.

14 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, pp. 85-8815 Roman Monica, Statistica financiar-bancară, Biblioteca digitală A.S.E., Bucureşti, cap. 3, pp. 16-17

15

Trebuie subliniat următorul aspect: chiar dacă riscul politic priveşte evoluţiile politice

şi sociale, acest aspect nu îl face independent de componenta economică a riscului de ţară.

Indicatorii specifici riscului politic se pot grupa în trei mari categorii, în funcţie de

aspectele principale urmărite: situaţia politică internă, situaţia socială şi relaţiile externe.

3.1. Situaţia politică internă

Înţelegerea situaţiei politice interne are o importanţă vitală pentru un analist al riscului

de ţară. Elementele esenţiale care trebuie luate în considerare analizează următoarele structuri

politice, considerate cele mai importante: instituţiile oficiale ale statului, personalităţile

existente şi mecanisele politice de control. La acestea se adaugă (de către unii autori) şi

structura pe clase sociale, dar, întrucât această structură are, prin ea însăşi, conţinut,

importanţă şi implicaţii specifice, se preferă abordarea ei separată de structurile politice.

Instituţiile oficiale ale statului care prezintă interes deosebit în analiza riscului de ţară

sunt: instituţiile constituţionale, serviciile guvernamentale, armata, biserica, sindicatele şi

Banca Centrală.

În anumite ţări personalităţile publice conducătoare au jucat un rol important în ritmul

şi modelul dezvoltării economice, aşa cum este el perceput de către bănci.

Implementarea unor politici economice eficiente depinde de sistemul şi mecanismele

de control. Deşi acestea diferă în funcţie de natura regimurilor şi a politicilor urmate se pot

identifica anumite aspecte comune, prezente mai mult sau mai puţin în toate ţările: sprijinul

popular, represiunea, influenţa opoziţiei.16

3.2. Situaţia socială

Analiza mediului social presupune în primul rând observarea structurii pe clase sociale

din ţara respectivă. În general, în fiecare ţară pot fi întâlnite combinaţii ale următoarelor

grupuri sociale: mari proprietari rurali, mici proprietari rurali (ţărani) şi muncitori rurali,

oameni de afaceri, clasa mijlocie urbană, muncitorii urbani cu angajare temporară (angajaţii

ocazionali şi cei care practică “munca la negru”), salariaţii din serviciile publice, studenţii.

Analiza claselor sociale oferă informaţii valoroase ce pot fi utizate în determinarea

riscului de ţară. Astfel, interesează apariţia unei elite a clasei muncitoare urbane.


16

Lucrând în sectoarele moderne ale industriei, acest grup se bucură de o securitate mai

mare a locurilor de muncă, de salarii mai bune şi de o poziţie socială mai înaltă decât în cazul

muncitorilor ocazionali sau a celor din sectoarele tradiţionale. Importanţa acestui segment

social creşte pe măsura creşterii sectorului modern, iar în ţările cu mişcări sindicale puternice,

poate deveni o forţă politică majoră.

Prezintă interes şi dezvoltarea şi dimensiunea clasei mijlocii, adică a unui grup (din ce

în ce mai mare ) cu venituri relativ ridicate. Analiştii politici sunt de părere că existenţa unei

clase mijlocii mai cuprinzătoare măreşte şansele unei democraţii reale şi stabile.

Pe lângă aceste elemente, la stabilirea riscului de ţară se utilizează indicatorii statistici:

- indicatori care să reflecte nivelul de trai.

Din sistemul deosebit de complex de indicatori care reflectă nivelul de trai, se

utilizează îndeosebi: indicele costului vieţii, salariul mediu real, indicatorii consumului

populaţiei (valoric şi în unităţi fizice), indicatori ai condiţiilor la locul de muncă, politica de

ajutor social, şi, nu în ultimul rând, indicatorii nivelului cultural al populaţiei (gradul de

alfabetizare).

- gradul de urbanizare;

- caracteristicile culturale şi demografice care pot pune în evidenţă existenţa unor

tensiuni rasiale, etnice, religioase, culturale etc.

3.3. Relaţiile externe

Există patru tipuri de factori externi care pot prezenta importanţă pentru o ţară:

3.1 Instabilitatea politică în zonă

Acest factor poate afecta o ţară datorită posibilităţii declanşării unui război, modificării

graniţelor sau a unor lovituri de stat sprijinite din exterior.

3.2 Apartenenţa la categoria ţărilor cu o importanţă strategică;

3.3 Apartenenţa la grupări şi organizaţii politice;

3.4 Efectul instabilităţii economice externe.17


17

Cap. 4 Metode de analiză a riscului de ţară

Metodele de analiză a riscului de ţară, metode având drept scop măsurarea, evaluarea

riscului de ţară, au cunoscut o dezvoltare semnificativă în ultimele două decenii. Aceste

metode se bazează pe două abordări fundamental diferite:

- abordarea ordinală, care presupune stabilirea unei ierarhii a statelor monitorizate în

funcţie de nivelul riscului de ţară;

- abordarea cardinală, care urmăreşte calcularea cât mai exactă a probabilităţilor de

apariţie a pierderilor pentru fiecare situaţie ce ar duce la materializarea riscului de ţară.

18

Metodele de analiză din prima categorie ( de exemplu, clasamentul de risc) prezintă

avantajul simplităţii şi rigurozităţii la care se adaugă şi posibilităţile unei analize comparative.

Metodele cardinale sunt mai dificile şi mai subiective, având avantajul de a furniza

evaluări clare ale pierderilor asociate unui contract.18

Cuantificarea şi evaluarea riscului de ţară urmăreşte întocmirea unui clasament al

riscului de ţară, care să constituie un cadru optim pentru efectuarea de comparaţii

internaţionale, necesare unei politici coerente de orientare a exportului. În acest sens se pot

folosi cinci grupe de indicatori relevanţi pentru riscul de ţară, fiecărui indicator acordându-i un

punctaj, după o scară valorică prestabilită. Suma tuturor punctajelor asociate indicatorilor,

constituie punctajul total al ţării respective, care se poate situa între 0, valoare corespunzătoare

unui risc maxim, şi valoarea de 100, corespunzătoare unui risc minim.

Principalele grupe de indicatori au în vedere:

A. Performanţa economico-socială, cu o pondere de 25 %;

B. Politica economică, cu o pondere de 10 %;

C. Situaţia balanţei de plăţi externe, cu o pondere de 20 %;

D. Situaţia datoriei externe, cu o pondere de 25 %;

E. Conjunctura social-politică, cu pondere de 20 %.

Urmare a punctajului obţinut, fiecare ţară se încadrează într-o clasă de risc:

Clasa A (81 – 100 puncte) corespunde unui nivel minim al potenţialului de risc de ţară.

Protecţia nu este necesară.

Clasa B (66 – 80 puncte) corespunde unui nivel bun al potenţialului de risc de ţară.

Protecţia este opţională , sunt posibile pierderi reduse.

Clasa C (45 - 65 puncte) corespunde unui nivel critic al potenţialului de risc de ţară.

Sunt posibile pierderi mari. În cazul operaţiunilor comerciale pe termen scurt se recomandă

folosirea acreditivului irevocabil confirmat, iar pentru cele pe termen lung este necesară o

garanţie guvernamentală.

Clasa D (35 - 44 puncte) corespunde un nivel mare al potenţialului de risc de ţară

Pierderile pot fi totale. Pentru proiectele pe termen lung este indicată o perioadă de aşteptare.

18 Roman M, Petreanu N, Danciu A, (2002), Statistică financiar-bancară şi bursieră, Aplicaţii şi teste grilă, Editura ASE, Bucureşti, p. 99

19

Clasa E (0 - 34 puncte ) corespunde unui nivel maxim al potenţialului de risc de ţară.

Datorită insolvabilităţii pieţei, se recomandă, cel puţin pe termen scurt, evitarea oricăror

tranzacţii economice.19

Clasamentul de risc reprezintă o ierarhizare a ţărilor analizate în funcţie de nivelul

riscului de ţară şi constituie un instrument eficient pentru urmărirea comparativă a evoluţiei

ţărilor monitorizate în scopul fundamentării deciziilor cu caracter strategic. Toate instituţiile

care se preocupă de analiza riscului de ţară elaborează clasamente de risc. Evident, fiecare din

aceste clasamente are un anumit grad de relativitate, datorită subiectivităţii inerente a tehnicii

de lucru utilizate, care implică multe raţionamente de ordin calitativ. Mai mult, fiecare

clasament reflectă, în mod indirect, interesele instituţiei care l-a realizat, cât şi poziţia ţării

acesteia pe arena internaţională.

Unul dintre cele mai notorii clasamente de risc îl constituie cel elaborat de revista

britanică “Institutional Investor”, obţinut ca o medie a estimărilor realizate de 80- 100 de

instituţii financiar- bancare şi care reprezintă o referinţă pentru toate mediile internaţionale de

afaceri.20

Cap. 5 Concluzii

Intensificarea tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale au făcut din analiza

riscului de ţară un element important în luarea deciziei de alocare a capitalului în spaţiu

internaţional.

În general, riscurile asociate finanţării internaţionale au în vedere bonitatea sau

solvabilitatea unui potenţial debitor. Riscul de ţară măsoară abilitatea unei ţări de furniza

companiilor private rezidente sau nerezidente precum şi entităţilor guvernamentale valuta

necesară derulării activităţii acestora. Această abilitate se referă pe de o parte la

convertibilitatea monedei naţionale într-o altă monedă şi pe de altă parte are în vedere riscul

19 Nisipeanu Nicoleta, Gestiune bancară, Biblioteca digitală, A.S.E., Bucureşti, pp. 38-3920 Dedu Vasile, (2003), Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, pp. 183-184

20

de transfer de profituri şi plăţi în afară (aferente unor credite externe sau contracte

comerciale).

Un risc de ţară ridicat se traduce prin reducerea semnificativă a capacităţii filialelor

companiilor străine sau chiar a companiilor rezidente de a cumpăra de la băncile comerciale

sau de la autoritatea monetară valuta necesară îndeplinirii obligaţiilor faţă de partenerii

comerciali, creditorii sau investitorii străini.

O componentă aparte a riscului de ţară (riscul suveran) măsoară capacitatea unei ţări de

a-şi plăti serviciul datoriei externe. Riscul de ţară, adesea şi în mod eronat, este confundat cu

riscul politic sau cu riscul suveran.

Riscul de ţară poate fi generat de o multitudine de fenomene economice, politice sau

sociale. Analiza riscului de ţară vizează analiza acestor fenomene prin prisma efectelor

generate de acestea asupra capacităţii de onorare a obligaţiilor asumate faţă de entităţi străine.

Există o mare varietate de interpretări teoretice şi modele de analiză a riscului de ţară,

dar nu există încă un consens în ceea ce priveşte cea mai bună metodă de analiză. Rezultatele

analizelor empirice sau cantitative ale riscului de ţară depind în mare măsură de modele

utilizate, de calitatea informaţiilor utilizate, de modul de interpretare al rezultatelor. Cea mai

mare parte a modelelor de analiză au în vedere dezechilibrele potenţiale ale balanţei de plăţi

externe şi a modului cum sunt finanţate acestea.

21

Documents

Riscul de tara