MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI TINERETULUIUNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE CONSTRUCŢIIINGINERIA ŞI MANAGEMENTUL RESURSELOR DE APĂ

Ȋndrumător:Prof. Dr. Ing. Carmen Matei

Masterand: Nica Daniel

CONSTANŢA 2014

SECETA ȊN DOBROGEA

INTRODUCERE

Secetele constituie fenomene climatice extreme care, prin efectele lor, reprezintă

calamităţi naturale cu manifestare periodică, constând în reducerea drastică a precipitaţiilor şi

resurselor de apă, pe perioade lungi de timp (de obicei un sezon sau câteva sezoane sau ani la

rând). Deficitul de precipitaţii conduce la reducerea rezervelor de apă disponibile pentru toate

folosinţele, ca şi pentru protecţia mediului. Seceta este considerată cel mai complex, dar şi cel

mai puţin înteles hazard natural, cu efecte mai mari decat celelalte hazarde. (Corneliu Cismaru

et al)

Fenomenul este specific multor zone de pe glob, situate atât la latitudini tropicale, cât

şi temperate. Cea mai mare frecvenţă şi impact se remarcă în regiunie aride şi semiaride ale

globului (Pakistan, Afganistan, India). Şi în zonele temperate seceta are o incidenţă ridicată,

ea accentuându-se în ultimele 2-3 decenii, ceea ce poate fi pus în legătură cu schimbările

climatic globale.

Ȋn funcţie de vulnerabilitatea zonei afectate, secetele pot avea impacturi serioase socio-

economice şi asupra mediului înconjurător.

Pe teritoriul României, în secolul trecut, secetele foarte severe s-au manifestat în trei

perioade:

1894-1905 (cu anul extreme de secetos 1897);

1942-1953 (cu anii extreme de secetoşi 1946-1947);

1982-1996. (Corneliu Cismaru et al)

Problema managementului secetelor este privită în prezent ca management al

resurselor de apă, pentru că manifestările directe sunt în acest sector. Ȋnsă, efectele secetelor

se manifestă şi pe plan social, afectând condiţiile de viaţă şi starea factorilor de mediu.

Acestea depind de mărimea secetei dar şi de cererea de apă. Lipsa de planificare şi de acţiune

poate să exacerbeze impactul fenomenelor de secetă, să amplifice pierderile economice, să

aibă consecinţe majore asupra sănătăţii populaţiei şi mediului înconjurător.

I. SECETA ȊN ROMÂNIA

Seceta, percepută ca o incapacitate temporară a resurselor de apă de a face faţă

consumurilor, constituie, alături de alte fenomene distructive, cum ar fi poluarea sau

inundaţiile, principalele „urgenţe planetare” ale zilei.

Specialiştii apreciază că secetele şi fenomenele generate de acestea (aridizare şi

deşertificare) au la bază, pe lângă modificările în circulaţia generală a atmosferei, determinate

de manifestarea efectului de seră, şi cauze antropice, datorate utilizării neraţionale, defrişărilor

sau modificărilor de peisaj, cu efecte negative asupra bilanţului apei.

Impactul distructiv al secetelor şi aria tot mai mare de producere a acestora, care cuprinde 1/4

din totalul suprafeţei de uscat a Terrei, fac ca fenomenul respectiv să fie considerat, după

poluare, riscul ecologic cu cea mai mare amploare şi stabilitate. Aceasta, întrucât secetele, în

special cele prelungite sau care se produc în ani succesivi, determină multiple efecte negative,

de ordin ecologic, economic şi social, ce afectează calitatea vieţii comunităţilor umane.

Astfel, sub raport ecologic, seceta poate produce degradarea terenurilor agricole şi reducerea

potenţialului biologic al solului, o înrăutăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale oamenilor.

În plan economic, acest fenomen natural extrem afectează, în primul rând, producţia agricolă

şi pune în pericol securitatea alimentară a populaţiei. Simultan, seceta determină reducerea

efectivelor de animale, scăderea producţiei de energie electrică în hidrocentrale, greutăţi în

alimentarea cu apă a localităţilor etc. Din punct de vedere social, seceta generează sărăcie, în

special în rândul populaţiei rurale, pune în pericol activităţile umane, afectează starea de

sănătate a populaţiei, deteriorează relaţiile interumane.

Studiile şi rapoartele elaborate de instituţiile de profil din România şi de către ONU-

FAO demonstrează că şi ţara noastră este afectată de secetă, care în situaţii prelungite, duce la

apariţia aridizării (adâncirea nivelului freatic), iar în unele areale, chiar la deşertificare (lipsa

covorului vegetal), însă nu de tip saharian.

Analizele climatice asupra României, privind ultimii 40 de ani ai secolului al XX-lea,

pun în evidenţă scăderea cantităţilor anuale de precipitaţii, mai ales în zonele sudice şi sud-

estice ale ţării, arii cu risc mare pentru fenomenul de secetă datorită şi temperaturilor mai

ridicate. Această tendinţă este mai puţin evidentă în vestul ţării, dar manifestă o creştere în

vestul şi nordul Moldovei. Un alt aspect demn de a fi remarcat este faptul că zona montană,

care prezintă în mod normal un bilanţ puternic pozitiv al apei, a înregistrat, în ultimii ani ai

secolului al XX-lea, valori neobişnuit de coborâte ale cantităţilor de precipitaţii (A. Geicu,

2004). Acest lucru are un impact negativ nu numai pe plan local, ci şi la nivel de ţară, unde

influenţele economice şi sociale sunt legate, îndeosebi, de producţia de energie electrică, de

irigaţii.

Deşi fenomenul de secetă, ca şi cel de inundaţie, s-a manifestat în România pe

parcursul mai multor ani din ultimele patru decenii, totuşi rareori uscăciunea s-a extins la

nivelul întregii ţări, aşa cum s-a întâmplat în anul 2000, care a fost o excepţie din acest punct

de vedere.

Ȋn raport cu poziţia sa pe glob, România este situată în zona temperată iar poziţia pe

continent adaugă caracterul continental al climei.

Studiile asupra secetelor din România sunt o preocupare încă din prima parte a

secolului trecut. Ele s-au dezvoltat şi aprofundat treptat, odată cu acumularea unui volum mai

mare de date meteorologice şi hidrologice.

Ȋn România elementele climatice (temperatura, umiditatea, viteza vântului,

precipitaţiile) au o distribuţie neuniformă atât în timpul anului, datorită, în special, existenţei

anotimpurilor, cât şi în teritoriu, datorită diversităţii condiţiilor fizico-geogafice. Astfel,

temperaturile medii anuale înregistrează cele mai mai valori, de peste 11oC, în sudul Câmpiei

Române, de-a lungul Dunării, în zona litoralului Mării Negre şi în partea de vest a Banatului.

Ȋn restul regiunilor de câmpie temperatura medie anuală se menţine între 10-11oC. Ȋn regiunile

deluroase şi de podiş temperatura medie scade până la 6oC. Cele mai mici valori ale

temperaturilor medii anuale sunt în regiunile montane, unde variază, funcţie de altitudine,

între 6oC şi -2oC.

Variabilitatea precipitaţiilor în timp este însemnată şi explicată de cauze extraterestre

şi dinamice (Grecu, 2000). Cauzele extraterestre sunt datorate activităţii solare (cu un ciclu de

11 ani), care determină fluctuaţii corespunzătoare ale fluxului radiativ recepţionat la suprafaţa

Pământului, ceea ce influenţează direct regimul pluviometric. Variaţiile determinate de

activitatea solară sunt atenuate şi perturbate de circulaţia atmosferică.

Ȋn ţara noastră, fără a avea un caracter ciclic real, se constată o succesiune între

perioadele secetoase şi perioadele ploioase, la un interval de aproximativ 12-15 ani. Ȋn ultimul

secol, perioadele extrem de secetoase au fost:

1894-1905 (cu intensitate maximă în anul 1897);

1942-1953 (cu intensităţi maxime în anii 1946 şi 1947);

1982-1996 (cu intensităţi maxime în anii 1990 şi 1992);

1998-2004.

Secetele hidrologice au avut o frecvenţă mai mare decât secetele meteorologice, dar s-

au manifestat pe perioade mai scurte (Geicu A., 2000), perioadele extreme

înregistrându-se în anii 1894-1900 şi 1961-1965 în Transilvania şi 1943-1952, 1958-

1964 şi 1982-1993 în Oltenia, Muntenia şi Moldova.

Deficitul hidric anual are o distribuţie determinată de variabilitatea

precipitaţiilor şi a evapotranspiraţiei pe teritoriul ţării, valorile cele mai ridicate fiind în

Dobrogea, Câmpia Română şi sudul Moldovei.

Aceste zone sunt caracterizate şi printr-un raport dintre precipitaţii şi

evapotranspiraţia potenţială (valori multianuale) sub 0,65, ceea ce, conform normelor

Convenţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării, indică predispunerea lor

la acest fenomen, care poate fi agravat de incidenţa unor secete. Procesul de

desertificare afectează circa 3 milioane de hectare, din care 2,8 milioane hectare sunt

terenuri agricole. (Corneliu Cismaru et al, 2004)

1. Impactul secetei asupra agriculturii şi silviculturii în România

În România, agricultura este o ramură economică de primă importanţă, cu o veche

tradiţie, ce constituie ocupaţia de bază pentru o mare parte a populaţiei, respectiv 27,7%, în

anul 2002. De altfel, în mediul nostru rural trăieşte aproape jumătate (peste 47%, în 2002) din

populaţia totală a ţării.

Importanţa agriculturii ca ramură de activitate este dată de potenţialul agricol al ţării

noastre, reprezentat, în primul rând, de cele 14,8 milioane de hectare de teren agricol, din

care, 8,7 milioane de hectare (62%) sunt deţinute de arabil. În al doilea rând, de calitatea

bună-mijlocie a solului, care, împreună cu o climă mediocră, asigură producţii agricole în

măsură să facă faţă consumului alimentar al populaţiei (A. Canarache, 2001).

Producţia agricolă, spre deosebire de cea industrială, are un grad foarte ridicat de

nesiguranţă, depinzând, în cea mai mare măsură, de condiţiile climatice. Sub acest aspect,

România prezintă, aşa cum s-a arătat mai sus, un mare risc climatic, mai ales în ceea ce

priveşte regimul precipitaţiilor, fapt pentru care atât secetele, cât şi inundaţiile sunt fenomene

frecvente care afectează în mare măsură producţia agricolă. Specialiştii apreciază că, la

nivelul întregii ţări, circa 2% din totalul suprafeţei agricole este afectat de secetă extrem de

severă (practic, în toţi anii), 28% de secetă foarte severă (în peste 40 din 100 de ani) şi 60%

de secetă redusă (în mai puţin de 10 din 100 de ani) (C. Hera, A. Canarache, 2000).

După cum se cunoaşte, seceta afectează, în primul rând, producţia vegetală, iar în funcţie de

durată şi intensitatea acestui fenomen, efectele sale negative se transferă şi în zootehnie. Cele

mai importante pierderi sunt legate de calamitarea culturilor de cereale, de care depinde, în

cea mai mare măsură, securitatea alimentară a populaţiei. Acest lucru se întâmplă, în caz de

secetă, şi în România, cunoscută prin ponderea mare a producţiei agricole vegetale (62,8%),

în ansamblul producţiei obţinute în sectorul agricol. În ceea ce priveşte profilul producţiei

vegetale, acesta este dat de cultura cerealelor, dominată de grâu şi porumb, care au o veche

tradiţie în ţara noastră.

Studiile de economie agrară arată că modificările structurale produse în agricultura

românească, după 1989, prin aplicarea Legii fondului funciar, au determinat importante

modificări şi în structura culturilor din ţara noastră. Ca urmare, mica gospodărie ţărănească a

devenit preponderentă, sub aspectul proprietăţii private asupra pământului şi este bazată mai

mult pe autoconsum şi mai puţin pe comercializarea produselor. Din această cauză,

agricultura s-a orientat, în special, în direcţia culturilor de grâu şi de porumb (El. Sima, 2002).

În momentul de faţă, deoarece culturile de cereale, practicate preponderent de sectorul

agricol privat, sunt realizate pe suprafeţe mici, cu minimum de cheltuieli de înfiinţare şi

întreţinere, recoltele obţinute sunt scăzute şi influenţate de condiţiile climatice, în special de

secetă. În consecinţă, veniturile producătorilor agricoli sunt în concordanţă cu productivitatea

scăzută, iar seceta care se prelungeşte de la un an la altul pune pe mulţi ţărani în

imposibilitatea reluării ciclului agricol.

În perioada 1995–2001, producţia de cereale a României a oscilat între 22,1 milioane

de tone în 1997 şi 10,4 milioane de tone, în anul 2000, când, din cauza secetei, s-au înregistrat

producţii foarte scăzute, atât la grâu (4,4 milioane de tone, faţă de 7,1 milioane de tone în

1997), cât şi la porumb (4,8 milioane de tone, faţă de 12,6 milioane de tone în 1997).

Impactul secetelor din agricultură este resimţit însă şi de populaţia urbană, prin

intermediul preţurilor la produsele agroalimentare, care înregistrează creşteri imediate şi

constituie un barometru al intensităţii acestor fenomene meteorologice distructive.

Seceta tinde să devină, alături de poluare şi de exploatarea iraţională, unul dintre

factorii de presiune asupra pădurii atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. Specialiştii în

silvicultură apreciază că România se încadrează în rândul ţărilor europene cu păduri moderat

afectate, fenomenul cel mai răspândit fiind cel de defoliere. Cel mai avansat grad de vătămare

al pădurilor se înregistrează în sudul şi vestul ţării, datorită deficitului hidric şi excesului

termic, unde se constată extinderea procesului de aridizare (Strategia Naţională şi Programul

de acţiune privind combaterea deşertificării, degradării terenurilor şi secetei, 2000).

În anii secetoşi, pe lângă uscarea arborilor, se înregistrează şi cele mai numeroase

incendii forestiere. Acestea sunt determinate atât de factori naturali (descărcări electrice,

autoaprindere pe fondul temperaturilor înalte), cât şi antropici (neglijenţe, acţiuni intenţionate)

şi sunt favorizate de efectele secetelor prelungite din vară şi din toamnă.

Statistica de mediu consemnează, pentru perioada 1996–2000, un număr mediu anual

de 199 de incendii forestiere. Accentuarea fenomenului de secetă în acest interval de timp de

cinci ani a atras după sine şi o creştere explozivă a numărului de incendii de pădure, de la un

minim de 37 în 1997, la un maxim de 688 în anul 2000. Creşterea numărului de incendii a

condus şi la mărirea suprafeţei de păduri distruse prin foc, care, de la 67,7 ha în 1997, a ajuns

la 3 606,7 în 2000 (Mediul înconjurător în România, 2001).

Deşi statistica de mediu nu menţionează valoarea pagubelor produse de incendii, este de

presupus că aceasta se ridică la ordinul miliardelor de lei, la care se vor adăuga eforturile

financiare pentru refacerea fondului forestier, ale căror rezultate se vor putea vedea peste un

număr mare de ani.

2. Impactul secetei asupra industriei şi transporturilor fluviale

Fenomenul de secetă are un efect imediat, nu numai în agricultură, ci şi în alte ramuri

economice. Între acestea, trebuie menţionată industria energetică, în cadrul căreia producţia

de energie electrică obţinută în hidrocentrale, care este şi cea mai ieftină, este puternic

influenţată de condiţiile climatice, ce condiţionează nivelul acumulărilor de apă. Scăderea

producţiei de energie electrică în hidrocentrale determină compensarea acesteia prin

intermediul termocentralelor, fapt care conduce la creşteri de preţ şi la efecte în lanţ. Sub acest

aspect, anul 2003, cu o secetă prelungită, constituie exemplul cel mai elocvent, deoarece a

generat o adevărată criză atât la nivelul producţiei hidrocentralelor cât şi la nivelul centralei

nuclearo-electrice de la Cernavodă, oprită ca urmare a lipsei de apă pentru sistemul de răcire.

Astfel, din cauza secetei, producţia în hidrocentrale s-a redus cu 38% faţă de nivelul

anterior. În acelaşi timp, din cauza scăderii nemaiîntâlnite a nivelului Dunării în ultimii 160

de ani, s-a procedat la oprirea Centralei Nucleare de la Cernavodă, care furnizează sistemului

energetic 10% din producţia de energie electrică a României. De asemenea s-a procedat la

stoparea tuturor contractelor de export ale societăţii Hidroelectrica. Potrivit declaraţiilor

oficiale, pierderile sistemului energetic, cauzate de întreruperea furnizării de electricitate de la

Cernavodă şi de scăderea potenţialului de producţie al hidrocentralelor, au fost estimate la 3

000 de miliarde de lei (V. Bârzoi, 2000).

Rezolvarea crizei în sistemul hidroenergetic s-a făcut, fie prin creşterea producţiei de

energie electrică în termocentrale, care funcţionează pe cărbune, fie prin repunerea în

funcţiune a unor termocentrale proiectate, în cea mai mare parte, să funcţioneze pe gaze

naturale şi păcură şi care sunt eficiente doar pe timp de iarnă, când produc energie electrică şi

termică. Toate aceste măsuri de compensare a pierderilor cauzate de secetă au dus la o

scumpire a energiei electrice cu 15%, începând cu data de 1 septembrie 2003, cu efect în lanţ

la nivelul întregii economii naţionale, dar şi în mod direct asupra populaţiei, care a trebuit să

suporte o nouă majorare a tarifelor la electricitate.

O situaţie specială creată de seceta din vara anului 2003 au înregistrat şi transporturile

fluviale, din cauza efectelor induse de cel mai scăzut nivel al Dunării din ultimii 160 de ani.

Se estimează că reducerea drastică a traficului pe Dunăre a cauzat transportatorilor fluviali

pierderi de 2,5–3 milioane de dolari (M. Preoteasa, R. Amariei, 2003).

3. Impactul secetei şi caniculei asupra stării de sănătate a populaţiei

După cum se cunoaşte, seceta este un fenomen meteorologic determinat de cantitatea

redusă sau de lipsa precipitaţiilor, un timp îndelungat. Seceta se poate produce în orice

anotimp al anului, însă, în anotimpul cald, ea este însoţită, în mod frecvent, de temperaturi

ridicate ale aerului, care accentuează acest fenomen şi agravează multiplele sale efecte

negative.

Ȋn perioadele secetoase, valurile de căldură produc un puternic stres termic şi asupra

organismului uman, constituind un factor de risc pentru sănătatea acestuia. În general, un risc

crescut prezintă cardiacii, bolnavii cu afecţiuni renale sau pulmonare. Ca urmare, în

perioadele caniculare se înregistrează o creştere a mortalităţii generale, mai ales prin boli

cardiovasculare (S. Vlaicu, 1998).

În unele zone ale ţării, unde procesul de aridizare şi deşertificare a fost accelerat de

acţiunile iresponsabile ale omului, prin distrugerea unor ecosisteme, efectele secetei au mărit,

în mod considerabil, riscul la îmbolnăvire al populaţiei.

Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă sudul Olteniei, considerat cel mai arid

perimetru din România. Aici, prin secarea bălţilor şi defrişarea pădurilor din lunca Dunării, a

dispărut vântul local „Băltăreţul”, care, în timpul verii, bătea de la sud la nord şi antrena

vaporii ce se formau deasupra celor aproape 1 000 km2 de bălţi din lunca fluviului. Este vorba

de un fel de briză care contribuia atât la umezirea aerului şi la micşorarea coeficientului de

ofilire a plantelor cât şi la diminuarea temperaturilor diurne din timpul verii. Ea a fost

înlocuită de vântul uscat şi fierbinte, numit „Austrul”. Această modificare în plan climatic,

care contribuie la accentuarea deşertificării şi determină adevărate furturi de nisip, a dus la

creşterea numărului de persoane astmatice, în special din rândul copiilor (Gh. Ţigănele,

2003).

Efectele negative ale temperaturilor ridicate se amplifică, mai ales în condiţiile în care

canicula este asociată cu o umiditate atmosferică crescută. Organismul uman suportă foarte

greu umiditatea atmosferică, deoarece corpul nu mai transpiră şi înmagazinează căldură. Ca

urmare, cei mai mulţi oameni au o stare de leşin şi de sufocare, fără să sufere o afecţiune

cronică.

Potrivit OUG nr. 99/2000, sunt considerate temperaturi extreme ale aerului cele care,

în condiţiile de microclimat cald, depăşesc, două zile consecutiv, 37°Celsius, iar în condiţii de

microclimat rece scad sub –20°Celsius. Măsurile minimale care trebuie asigurate de

angajatori pentru protecţia salariaţilor sunt: reducerea intensităţii şi ritmului activităţii fizice,

asigurarea ventilaţiei la locurile de muncă, alternarea efortului dinamic cu cel static,

asigurarea apei minerale pentru angajaţi (2–4 litri/ persoană) etc.

În vara anului 2003, când temperatura aerului s-a menţinut săptămâni în şir la valori de

peste 35°C, Ministerul Sănătăţii şi Familiei a făcut publică o serie de recomandări pentru

prevenirea efectelor temperaturilor mari asupra sănătăţii populaţiei.

Pe lângă acest impact imediat al temperaturilor ridicate din perioadele de uscăciune

asupra sănătăţii oamenilor, se înregistrează şi un impact datorat secetelor prelungite sau

succesive, care se traduce prin incidenţa mai mare a bolilor legate de malnutriţie, în special în

zonele cu risc ridicat la acest fenomen. Este vorba, în primul rând, de tuberculoză, boală

cauzată de scăderea rezistenţei sistemului imunitar, ca urmare a proastei alimentaţii a

oamenilor, prin consumul ridicat de cereale (în special de porumb), în detrimentul cărnii,

laptelui şi a brânzeturilor.

II. SECETA ȊN DOBROGEA

STUDIU DE CAZ – COMUNA CRUCEA JUDEŢUL

CONSTANŢA

Localizare geografică

Întreg teritoriul comunei este plasat în nordul podişului Dorobanţu, în partea centrală a

Dobrogei. Comuna Crucea se învecinează:

la Nord – cu localităţile: Horia, Cloşca şi Tichileşti

la Sud – cu localităţile: Dorobanţu şi Ţepes-Vodă

la Est – cu localităţile: Pantelimon, Runcu şi Vulturu

la Vest – cu localităţile Capidava şi Dunărea.

Suprafaţa comunei este de 24.374 ha din care 929,111 ha sunt ocupate de intravilanul

celor 6 localităţi componente ale comunei. Comuna Crucea este comună de gradul II,

conform Legii 351/2001 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional

Secţiunea IV şi se compune din şase localităţi:

Crucea satul de reşedinţă al comunei, amplasat aproximativ în centrul teritoriului

comunei;

Gălbiori, amplasat la 6 km în partea de Sud a satului Crucea;

Băltăgeşti, amplasat la 8 km în partea de Vest a satului de reşedinţă;

Stupina, amplasat la o distanta de 6 km în partea de Nord a satului Crucea;

Crişan amplasat la o distanta de 9 km în partea de Nord – Est a satului Crucea

Şiriu amplasat la 13 km în partea de Nord - Est de satul de centru al comunei.

Evaluarea capitalului natural

Comuna Crucea este o zona liniştită, curată din punct de vedere ecologic, dar mai ales

spectaculoasă pentru peisajul dobrogean prin varietatea reliefului şi a elementelor

naturale. Din punct de vedere geomorfologic, suprafaţa teritoriului comunei Crucea

aparţine Podişului Prebalcanic, individualizându-se ca Podişul Dobrogean.

Podişul Dobrogean este un podiş tabular, cu interfluvii larg vălurite şi plane, cu

înălţimi medii cuprinse între 100m şi 200m, care se termină printr-un abrupt către Dunăre

şi mare. Relieful major are un pregnant caracter de abrazioplană (terasa de abraziune)

acoperit de un strat destul de jos de loess. Această terasă de abraziune coboară în trepte

spre SV, trepte constituite dintr-o serie de interfluvii separate de o reţea hidrografică

intermitentă, cu versanţi asimetrici, prelungi. Pantele sunt în general domoale, dar în

zonele unde eroziunea de adâncime este accentuata, pantele pot depăşi 20-25%.

In zonele satelor Băltăgeşti şi Gălbiori, datorită acţiunii de dezagregare mecanică,

materialele aluviale rezultate au fost îndepărtate prin procesul de denudaţie, apărând

şisturile verzi paleozoice şi calcarele jurasice, dând naştere la ceea ce, local, se numesc

colţane. Tot sub formă de colţane apar şisturile verzi la suprafaţă, pe linia de obârşie a

văilor sau în versanţii abrupţi a unor vai.

COMUNA CRUCEA

Vegetaţia şi fauna

Flora spontană a acestei regiuni de stepă aridă este reprezentată prin plante ierboase, în

care domină familia gramineelor. Vegetaţia lemnoasă este slab reprezentată prin câteva specii

de arbuşti care, se întâlnesc în pâlcuri mici în locurile mai umede şi mai adăpostite. Astfel

cele mai reprezentative specii ale florei spontane sunt:

Antropogen ischemuni

Poa bolboasa

Festuca sulcata

Festuca pseudovina

Setaria viridis

Papaver somniferum

Rubus cesius

Clima

Din acest punct de vedere teritoriul comunei Crucea se caracterizează printr-un climat

temperat-continental. Temperatura medie anuala variază intre 10,8 grade C. pentru zonele

satelor Băltăgeşti şi Gălbiori şi 11,4 grade C. pentru zona satului Crucea. Temperatura

maxima absolută a fost de 41 grade C, iar minima absoluta de minus 24 grade C.

Cantitatea medie lunară cea mai ridicată de precipitaţii atmosferice se înregistrează la

majoritatea posturilor pluviometrice în luna iunie şi variază intre 30-45 mm în zona litorala şi

60-65 mm în extremitatea sud-vestica a Dobrogei. În timpul anului nu se constată o variaţie

sezonieră a precipitaţiilor, mediile lunare oscilând între 20 şi 43 mm, în schimb, valorile

maxime lunare şi maxime zilnice pe luni variază sezonier, cu valori mai mici iarna şi mai mari

vara. Precipitaţiile solide, sub forma de zăpadă, au o frecventa medie de cca. 12 zile pe an.

Cele mai reduse cantităţi lunare se constată în perioada februarie – aprilie, la sfârşitul verii şi

începutul toamnei, iar cantităţile cele mai mari în lunile mai, iunie, iulie (cu predominare în

iunie) şi în noiembrie – decembrie (cu predominare în decembrie). Zăpada şi lapoviţa se

produc în semestrul rece, octombrie – martie.

Solul cel mai reprezentativ este cernoziomul cu o textura luto–nisipoasă.

Populaţia

Comuna are un număr de 3.482 de locuitori, din care:

Crucea: 1204

Gălbiori: 336

Stupina: 773

Băltăgeşti: 513

Crişan: 395

Şiriu: 261

Pe raza comunei Crucea locuiesc un număr de 1086 familii din care 5 familii sunt de etnie

romă. Din totalul de 3.482 locuitori 1454 sunt femei, 1293 bărbaţi şi 735 copii.

Sistemul demografic este stabil, majoritatea populaţiei este creştin ortodoxă.

Pe baza monitorizării precipitaţiilor şi temperaturii în comuna Crucea pe perioada 1965-

2005 am calculat o serie de indici ce caracterizeaza secetele. (anexa 1 şi anexa 2)

III. INDICI DE CARACTERIZARE A SECETELOR

Existenţa mai multor medii (solurile, apele, atmosfera) şi sectoare afectate de secete

(agricultura, industria, piscicultura, hidroenergetica, agrement-turism, salubritate, sănatate),

condiţiile particulare de ordin geografic şi variabilitatea în timp a secetelor conduc către

definirea dificilă a unor indici unitari care să caracterizeze fenomenul de secetă.

Din punct de vedere meteorologic secetele se caracterizează prin intensitate şi durată.

Aceste elemente prezintă importanţă pentru că de ele depind efectele asupra producţiilor

agricole pe plan local, cele mai grave secete fiind cele de intensitate şi durată mare.

Dacă analiza este la scară regională, se va lua în calcul şi aria de extindere a secetei, cu

observaţia că analiza extinderii teritoriale a secetei va fi precedată de analize punctuale la

staţiile meteorologice din regiune.

Analiza din punct de vedere istoric a secetelor impune şi studiul frecvenţei de

producere a acestora.

Legătura dintre elementele ce caracterizează secetele depind în mare măsură de

condiţiile fizico-geografice locale, care prezintă o neuniformitate pronunţată, determinată de

influenţele climatice, neuniformitatea reliefului, a solurilor, a condiţiilor geologice etc.

Clasificarea indicilor de caracterizare a secetelor:

1) Indici climatici:

Indici şi criterii pluviometrice

Indici de bilanţ hidric;

Indici pe bază de bilanţ hidric, care consideră şi acumularea în sol a

precipitaţiilor din perioada de iarnă.

2) Indici de caracterizare a secetelor hidrologice

3) Indici pentru secete agricole

4) Indici pe baza datelor satelitare.

Indici şi criterii pluviometrice

Pentru caracterizarea secetelor se iau în consideraţie mărimea precipitaţiilor căzute

într-o perioadă şi abaterea faţă de valorile normale (medii multianuale). Pot fi incluşi

în această categorie: criteriul Hellman, indicele propus de N. Topor, BMDI (Bhalme-

Mooley Drought Index), indicele precipitaţiei standardizate (Standard Precipitacion

Index – SPI), indicele de secetă efectivă (Effective Drought Index – EDI) s.a.

1. Indicele propus de N. Topor

Caracterizarea pluvimetrică pe durata unui an dintr-un interval considerat

se poate face cu indicele pluviometricn (Ia) care are expresia:

unde:

N – numărul lunilor normale (LN+LPP+LPS)

P – numărul lunilor ploioase (LP+LFP+LEP)

S – numărul lunilor secetoase (LES+LFS+LS)

Calificativul pluviometric al anului se acordă astfel:

Ptr. Ia < 0,33 an excepţional de secetos

Ptr. 0,33< Ia<0,41 an excesiv de secetos

Ptr. 0,41<Ia<0,70 an foarte secetos

Ptr. 0,71<Ia<0,84 an secetos

Ptr. 0,85<Ia<1,0 an puţin mai secetos

Ptr. 1,01<Ia<1,17 an normal

Ptr. Ia > 1,18 an puţin mai ploios

Fig. 1 Variaţia indicelui Topor

Se observă că în perioada studiată, 1965-2005, lunile ianuarie, februarie, august,

septembrie, octombrie sunt lunile foarte secetoase. Lunile mai, iunie, iulie, noiembrie,

decembrie sunt luni secetoase iar martie-aprilie sunt lunile puţin secetoase. (fig.1)

Fig. 2 Repartitia indicelui Topor in Dobrogea

Conform indicelui Topor din fig. 2 se observă că localitatea studiată, Crucea, se

gaseşte intr-o zonă secetoasă, cu un indic Ia = 0,73.

2. Climograma Peguy

Climograma Peguy se întocmeste pe baza valorilor lunare, anuale sau multianuale de

temperatură si precipitaţii care se notează pe axa verticală, respectiv pe axa orizontală.

Graficul va avea forma unei linii închise pe punctul de plecare (lunile decembrie-ianuarie)

(fig.3). Pe acest grafic, în punctele de intersecţie ale valorilor de temperatură cu cele de

precipitaţii, se notează lunile anului. În funcţie de mărimea variaţiilor celor doi parametri

utilizaţi în reprezentarea grafică, climatograma se poate prezenta în patru forme care

caracterizează anumite climate, fără a avea însă valoarea absolută.

Climogramele Peguy evidenţiază caracteristicile pluvio – termice ale lunilor din an.

Sunt hietograme, preluate de la Taylor, care stabilesc corelaţii grafice între precipitaţii şi

temperatură într-un sistem de axe rectangulare.

Péguy introduce praguri critice de temperatură şi precipitaţii (-5 oC; 0 oC, 0 mm; 23 oC,

43 mm; 16 oC, 200 mm ) care permit evidenţierea caracterului climatic determinant al unei

luni :

Foarte rece (G),

Rece (R),

Optim (O),

Tropical (T),

Arid (A). 

Fig.3 Diagrama Peguy

Ȋn localitatea Crucea am obţinut pentru datele înregistrate în perioada 1965-2005 (precipitaţii

şi temperatură) pe baza climogramelor Peguy, caracterului climatic determinant:

Medie optim 34,76%

Medie temperat 5,28%

Medie arid 15,24%.

Anul 1965:

1965 N(NR DE LUNI) FRECVENTA % FRECV. CUMULATA%G 0 0 0R 3 25 25O 5 41.67 66.67T 0 0.00 66.67A 4 33.33 100.00

Anul 1975:

1975 N(NR DE LUNI) FRECVENTA % FRECV. CUMULATA%G 0 0.00 0R 3 25.00 25.00O 7 58.33 83.33T 1 8.33 91.67A 1 8.33 100.00

Anul 1985:

1985 N(NR DE LUNI) FRECVENTA % FRECV. CUMULATA%G 2 16.67 16.67R 0 0.00 16.67O 3 25.00 41.67T 1 8.33 50.00A 6 50.00 100.00

Anul 1995:

1995 N(NR DE LUNI) FRECVENTA % FRECV. CUMULATA%G 0 0.00 0R 3 25.00 25.00O 4 33.33 58.33T 2 16.67 75.00A 3 25.00 100.00

3. Indicele de secetă De Martonne

• se calculează pe diferite perioade (anual, lunar sau perioadă de vegetaţie), luând în

considerare suma precipitaţiilor din perioada analizată (mm) şi temperatura media a

aerului pe perioada analizată (grade Celsius).

I – indicele de Martonne anual;

P – precipitaţia anuala;

T – temperatura medie anuală.

• Aprecierea secetei se face astfel:

– I < 10: perioadă foarte aridă;

– I = 10-20: perioadă aridă;

– I= 20-30: perioadă semiaridă;

– I > 30: perioadă umedă.

anpp

anualatemp medie

INDC MARTONE  

1965 462.20 10.35 22.71 SEMIARIDA

1966 733.20 12.03 33.28 UMEDA

1967 404.20 10.92 19.32 ARIDA

1968 424.10 11.33 19.89 ARIDA

1969 451.20 10.32 22.21 SEMIARIDA1970 561.20 11.46 26.15 SEMIARIDA1971 505.70 11.03 24.04 SEMIARIDA1972 519.30 11.20 24.50 SEMIARIDA1973 541.00 10.48 26.41 SEMIARIDA1974 449.70 11.03 21.38 SEMIARIDA1975 547.90 11.70 25.25 SEMIARIDA1976 360.10 10.03 17.98 ARIDA1977 420.10 11.03 19.97 ARIDA1978 487.40 10.31 24.00 SEMIARIDA1979 376.80 11.35 17.65 ARIDA1980 436.70 9.88 21.96 SEMIARIDA1981 536.70 10.89 25.69 SEMIARIDA1982 346.60 10.69 16.75 ARIDA1983 302.80 10.88 14.50 ARIDA1984 334.00 10.71 16.13 ARIDA1985 356.30 9.47 18.30 ARIDA1986 358.10 10.68 17.31 ARIDA1987 443.60 9.86 22.34 SEMIARIDA1988 445.50 10.68 21.54 SEMIARIDA1989 365.90 11.64 16.91 ARIDA1990 277.50 11.88 12.69 ARIDA1991 421.70 10.41 20.66 SEMIARIDA1992 299.70 11.30 14.07 ARIDA1993 438.90 10.47 21.44 SEMIARIDA1994 294.30 12.36 13.16 ARIDA1995 485.50 11.03 23.08 SEMIARIDA1996 395.00 10.43 19.34 ARIDA1997 622.70 10.16 30.89 UMEDA1998 473.10 11.20 22.32 SEMIARIDA1999 411.80 11.97 18.75 ARIDA2000 239.00 12.15 10.79 ARIDA2001 363.61 11.93 16.58 ARIDA2002 379.19 12.08 17.17 ARIDA2003 402.27 11.09 19.07 ARIDA2004 608.52 11.28 28.59 SEMIARIDA

2005 277.50 11.06 13.18 ARIDA20.44 SEMIARIDA

Fig. 4 Variatia indicelui De Martonne – loc. Crucea

Din figura 4 se observă că anii 1965, 1969-1975, 1978, 1980-1981, 1987-1988, 1991, 1993,

1995, 1998, 2004 se încadrează în perioada semiaridă, cu un indice De Martonne I= 20-30.

Cu excepţia anilor 1966 şi 1997 în care precipitaţia medie anuală a fost de 733,20 respectiv

622,70, având un indice De Martonne I>30, perioada umedă ceilalţi ani s-au incadrat in zona

aridă. Un maxim al aridităţii se observă în anul 2000 în care indicele De Martonne este egal

cu 10,79.

Din harta de repartiţie a indicelui de secetă De Martonne în Dobrogea se observă că în

partea de sud a Dobrogei este mai multă uscăciune, fiind o zonă mai aridă, comparativ cu

nordul Dobrogei unde este mai multă umiditate.

4. Procent din normal

Este unul din cei mai uzuali termeni folosiţi de către meteorologi:

• Pa- precipitaţia actuala;

• Pn- precipitaţia normala – precipitatia medie pe min 30 ani

Se poate calcula anual, lunar sau pentru perioade de vegetaţie. Se poate observa că acest

indice poate oferi o caracterizare pluviometrică a unei singure regiuni sau sezon. De

asemenea, acest indice, determinat pe un număr limitat de înregistrări pluviometrice, nu

este capabil de a reflecta informaţii importante privind variabilitatea precipitaţiilor, trendul

sau eventualele caracteristici dominante ale şirului de date climatice.

Valori peste limită se înregistrează în anii: 1965-1966, 1969-1975, 1978, 1980-1981, 1987-

1988, 1993, 1995, 1997-1998, 2004, cu maxime în 1966, 1997, 2004.

Se observă ca cele mai multe valori sub limita de 100% sunt in partea de sud şi sud-vest a

Dobrogei.

AN PA PN1965 462.2 107.911966 733.2 171.191967 404.2 94.371968 424.1 99.021969 451.2 105.341970 561.2 131.031971 505.7 118.071972 519.3 121.241973 541 126.311974 449.7 104.991975 547.9 127.921976 360.1 84.081977 420.1 98.081978 487.4 113.801979 376.8 87.971980 436.7 101.961981 536.7 125.311982 346.6 80.921983 302.8 70.701984 334 77.981985 356.3 83.191986 358.1 83.611987 443.6 103.571988 445.5 104.011989 365.9 85.431990 277.5 64.791991 421.7 98.461992 299.7 69.971993 438.9 102.471994 294.3 68.711995 485.5 113.351996 395 92.221997 622.7 145.391998 473.1 110.461999 411.8 96.152000 239 55.802001 363.6145581 84.902002 379.1927076 88.532003 402.2687164 93.922004 608.517437 142.082005 277.5 64.79

Pa medie 428.31  Pn medie   100.00

5. Poligoanele Thiessen

Metoda poligoanelor Thiessen permite calculul unei precipitaţii medii ponderate pe bazin.

Această metodă atribuie fiecărui pluviometru o zonă de influenţă din aria totală, exprimată în

procente, reprezentând factorul de pondere al valorii înregistrate.

Poligoanele Thiessen (sau Dorichlet) reprezintă o metodă geometrică de aproximare a ariilor

de influenţă urbană. Metoda constă în încadrarea punctelor care sînt cel mai apropiate de un

loc central, în sensul dat de Cristaller, şi cel mai depărtate de toate celelalte locuri centrale.

Ipoteza implicită este aceea conform căreia punctele din interiorul unui poligon Thiessen,

maximizînd distanţele faţă de toate locurile centrale cu excepţia unuia singur, vor fi controlate

(situate în aria de atracţie) de acesta din urmă.

BIBLIOGRAFIE

Gestiunea secetelor, Corneliu Cismaru, Victor Gabor, Iosif

Bartha, Daniel Scripcariu, editura Performantica, 2004;

http://www.iccv.ro/node/85 ;

http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/revista/rcalvit/pdf/

cv20041-2.a07.pdf;

http://caritasbucuresti.org/emergency/files/

Documente_utile8/Literatura/Romana/

Reducerea_riscului.pdf;

http://dsd.utcb.ro/teze/Ionita%20Florentina%20-

%20Rezumat.pdf;