Deleanu CristinaAnul I, SLRA
SEMNUL LINGVISTIC
Inca din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar
cel caruia lingvistica ii datoreaza o noua abordare a limbajului
este lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. In celebrul sau
Curs de lingvistica generala acesta dezvolta teoria semnului
lingvistic. Acceptiile semnului lingvistica) Semnul este numai
complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de circulatie).
Cuvintele sub forma lor sonora sau grafica sunt semne pentru
intelesurile pe care le vechiculeaza. In acest caz semnul este
unilateral. Aceasta acceptie este sustinuta in primul rand de acei
specialisti care vad in limbaj un proces de semnalizare de gradul
II (primul sistem de semnalizare este comun omului si animalelor si
este alcatuit din senzatii, perceptii si reprezentari - cf.
doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare la cele doua sisteme de
semnalizare).b) In ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvantul ca
semn are doua laturi denumite cu termeni speciali, stabiliti de
Ferdinand de Saussure si deveniti apoi celebri. Latura acustica
este numita "signifiant" semnificant, iar latura de inteles,
conceptul e numit "signifi" semnificat.De fapt, la Saussure semnul
este reprezentat de reunirea acestor doua laturi ale cuvantului
(unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt semne din doua laturi;
sunetele luate izolat nu sunt semne).Semnul propriu structurii
limbii este deci alcatuit din doua laturi. Se spune ca el este
bilateral.Caracterul bilateral al semnului este luat in considerare
si cercetat mai ales de lingvistii structuralisti europeni, care
sunt nevoiti sa ia in considerare, din insesi necesitatile metodei,
ambele laturi ale semnului.c) La un nivel abstract de cercetare,
semnul poate fi conceput ca o simpla relatie stabilita intre
semnificant si semnificat. Formula prin care este redata aceasta
acceptie este urmatoarea: xRy (x este in relatie cu y) - unde
x=semnificantul, y=semnificatul, R=relatia dintre cele doua laturi.
Aici nu intereseaza ce exprima x sau y, trebuie stabilit doar ca
raportul dintre cele doua elemente este o relatie semiotica.Aceasta
acceptie, numita relationala, este proprie disciplinelor formale ca
matematica si logica simbolica si este promovata de cei care isi
consacra eforturile procesului de formalizare a limbii, folosind in
acest scop procedeele logice sau matematice.Cele trei acceptii ale
semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum complementare.
Trasaturile fundamentale ale semnului lingvistica) Semnul
lingvistic este linear. Semnele limbii se desfasoara succesiv in
vorbire, unitatile din cadrul ceieli de-a doua articulari nu se
manifesta decat succesiv.Daca semnificantul cunoaste o manifestare
strict lineara, nu acelasi lucru se poate spune despre semnificat;
acesta este nelinear. Exista deci o asimetrie care caracterizeaza
in genere raportul dintre cele doua laturi ale limbajului: expresia
si continutul (corespunzatoare celor doua laturi ale semnului,
semnificant si semnificat).b) Trasatura informationala. Limbajul
este alcatuit din doua laturi: expresie si continut, din care prima
seveste la exprimarea celei de-a doua. Cuvintele sunt semne, deci
au o latura de semnificant si o latura de semnificat numai pentru
ca ele au ca scop transmiterea unui mesaj. Aceasta comunicare se
face prin manifestarea semnelor sub forma de semnale lineare,
acustice sau grafice.c) Legatura dintre cele doua laturi ale
limbajului, expresia si continutul, poate fi pusa in lumina si de o
alta trasatura semiotica, de asa numitul arbitrar al semnului
lingvistic. Forma vocala a cuvintelor este intamplatoare in raport
cu intelesul acestora. Dar legatura dintre cele doua laturi ale
limbajului are un caracter necesar si obiectiv. Aceasta necesitate
insa se manifeasta fie prin semne arbitrare (nemotivate) -
majoritare in orice limba - fie prin semne complexe,
motivate.Motivarea semnului lingvisticIntre semnul lingvistic si
continutul denumit de el exista o legatura necesara, unul nu poate
exista fara altul.a) Motivarea absoluta cuprinde acea categorie de
cuvinte a caror forma sonora reproduce unele trasaturi ale
continutului denumit. Aici intra:1. interjectiile: Ah! Oh! Vai!
sunt legate in mod spontan de anumite stari afective;1.
onomatopeele reproduc sunete si zgomote din mediul inconjurator:
cucurigu, cucu, trosc, zdronc; ele au insusirea de a trezi imaginea
concreta a unui lucru sau fenomen;1. cuvintele cu simbolism fonetic
contin numai unele sunete care amintesc de caracteristicile
obiectului: a inghiti, a sughita, a miorlai evoca partial
fenomenele denumite; ele sunt mai frecvente decat interjectiile si
onomatopeele si cuprind si cuvinte ce au primit, din cauza unor
imbinari de sunete - (a)rl, (a)rt - considerate "inestetice" pentru
vorbitorii de limba romana, sensuri peiorative: scafarlie,
toparlan, martoaga etc.b) Motivarea relativa nu cuprinde semne care
sa evoce prin structura lor fonetica anumite obiecte sau fenomene.
Este vorba de cuvinte a caror forma poate fi explicata prin alte
semne. Despre astfel de cuvinte care amintesc prin structura lor de
alte cuvinte (ca aspect sonor sau inteles) se spune ca au forma
interna. In aceasta categorie intra:1. cuvinte derivate de la alte
cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: ghiocel < ghioc
(vezi si fr. perce-neige "strapunge zapada", engl. snowdrop
"picatura de zapada");1. cuvinte compuse ce se bazeaza, de obicei,
pe o comparatie sau o metafora: ciubotica-cucului, mierea-ursului,
engl. do-nothing, rom. pierde-vara etc.; aceste cuvinte sunt extrem
de numeroase in limbi care folosesc curent compunerea, ca germana,
maghiara sau rusa.
BIBLIOGRAFIE :Graur Al., Stati S., Wald L, Tratat de lingvistica
generala, Bucuresti, Ed. Academiei, 1971Munteanu, E.- Introducere
in lingvistica, Iasi, Ed. Polirom, 2005
