Sistemul osos

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman și a articulațiilor dintre

ele. Sistemul osos are cinci mari funcții principale: de susținere, de locomoție, de protecție, de

hematopoeză și de depozit de săruri minerale. El reprezintă componenta principală a aparatului de

susținere a țesuturilor moi existente în organismul nostru. Împreună cu sistemul muscular, sistemul

osos imprimă corpului omenesc forma lui specifică. Deși rolul oaselor în locomoție este pasiv,

servind ca pârghii pe care acționează mușchii, ele sunt totuși indispensabile mișcărilor pe care le

efectuează corpul. Totodată sistemul osos asigură protecția tuturor organelor vitale ale organismului

(creier, inima, plamâni etc.) Una dintre funcțiile fundamentale ale sistemului osos este

hematopoeza, respectiv formarea elementelor figurate din sângele circulant, care are loc în măduva

osoasă roșie. In sfârsit, oasele reprezintă pentru organism o rezervă de săruri minerale.

Oasele sînt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos

(scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.

Forma. În această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după raportul

existent între cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea sau grosimea.

Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungimea. Corpul

unui os lung se numeşte diafizâ şi este aproape cilindric. Cele două extremităţi, care sînt mai

voluminoase, se numesc epifize.

Reprezentarea schematică a structurii diafizei unui os lung.

Oasele lungi, ca dealtfel şi celelalte oase, prezintă suprafeţe de

articulare cu oasele vecine, acoperite de cartilaj hialin şi

suprafeţe cu neregularităţi, creste şi apofize, pe care se face

inserţia muşchilor.

Oasele late au două dimensiuni - lăţimea şi înălţimea -

mai mari decît grosimea; ele se găsesc la craniu, bazin etc.

Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale; se

găsesc în regiunile cu mişcări variate, de mică

amplitudine, dar care necesită o mai mare soliditate (verte-

brele, oasele carpiene, tarsiene etc).

În afara celor trei categorii principale mai există şi alte

grupe de oase, cum sînt oasele pneumatice, care au în interiorul

lor cavităţi pline cu aer (maxilar, frontal etc). Se găsesc şi oase

care sînt aşezate în jurul articulaţiilor sau în grosimea unui tendon

(rotula).

Structura

În general oasele sînt alcătuite pe principiul: cu material puţin maximum de rezistenţă. Pe o

secţiune longitudinală făcută într-un os lung se observă la periferia diafizei periostul, o

membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime şi refacerea ţesutului

osos la nivelul unei fracturi. Dedesubt se găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei,

se găseşte un canal central. În interiorul epifizelor, în locul canalului central apar lame osoase

care se încrucişează formînd osul spongios. Aceste lame formează structuri adaptate pentru

rezistenţa la tracţiune şi presiune, fiind orientate pe direcţia solicitărilor mecanice.

Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce acoperă osul

spongios. Nu au canal central. În spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva

roşie. în canalul central se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă

galbenă.

Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi vertebrele, sternul,

coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrîni măduva devine cenuşie

prin transformarea ei în ţesut conjunctiv fibros.

Dezvoltarea oaselor

Are loc prin procesul de osificare (osteogeneză). După originea lor oasele se pot împărţi în

oase de membrană şi oase de cartilaj. Oasele de membrană trec în dezvoltarea lor prin două

faze: faza de membrană conjunctivă şi faza de os. Osificarea de membrană se produce astfel:

într-o membrană conjunctivă tînără fibrele colagene dintr-un anumit centru de osificare se

înmulţesc şi se adună formînd fascicule. Celulele osoase tinere (osteoblastele) îmbracă aceste

fascicule şi secretă oseina care le înglobează, iar prin mineralizarea ei se formează o lamelă

osoasă. Osificarea înaintează (iradiază) de la centru către periferie. Procesul se repetă şi în

alte centre de osificare, ce, prin fuzionarea lor, vor forma osul definitiv. Prin osificarea de

membrană iau naştere oasele bolţii cutiei craniene, mandibula, clavicula etc.

Dezvoltarea unui os lung:

1-7 — diferite etape ale dezvoltării: a — os compact periferic; b — centru de osificare

dia-fizar; c — schiţa canalului medular; d —centru de osificare epifizar; e —cartilaj

articular; f —cartilaj de creştere.

După încetarea procesului de creştere epifizele rămîn acoperite cu un strat subţire de

cartilaj hialin numit cartilaj articular.

Atît în diafiză cît şi în epifize osificarea începe în anumite centre de osificare de la care

se întinde pînă cuprinde tot osul. Rămîn cartilaginoase nişte discuri aşezate între epifiză şi

diafiză prin care osul creşte în lungime. Acestea se numesc cartilaje de conjugare sau de creştere

în lungime şi celulele lor proliferează numai în partea dinspre diafiză. Cînd creşterea în

lungime s-a terminat, în jurul vîrstei de 20—25 de ani cartilajele de creştere sînt înlocuite

de os şi epifizele se sudează cu diafiză.

Procesele de osificare încetinesc progresiv dar nu se opresc niciodată. Sub acţiunea unor

factori mecanici şi inflamatori se pot intensifica, aşa cum se în tâmplă în cazul reparării

oaselor de la nivelul unei fracturi.

Dezvoltarea şi creşterea oaselor este strîns legată de secreţia hormonului hipofizar de

creştere, de hormonii tiroidieni, de unele enzime cu rol în calcifierea oaselor, de vitaminele A,

C, D etc.

Alcătuirea scheletului

Oasele, în număr de 223, legate între ele prin articulaţii, alcătuiesc scheletul . Ele se

grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. Cea mai mare parte

sânt perechi, cele neperechi fiind aşezate în planul de simetrie bilaterală a corpului.

1. Scheletul capului

Este alcătuit din 22 oase dintre care 8 formeaza craniul cerebral (neurocraniul) ce

conţine encefalul, iar 14 formează craniul visceral sau al feței.

Craniul cerebral, cu capacitate-medie de 1400-1500 cm3, are forma unui ovoid cu partea

posterioară mai voluminoasă şi prezintă o bază şi o boltă. Dintre oasele care-1 alcătuiesc, 4 sunt

mediane și neperechi: frontal, etmoid, sfenoid, şi occipital, iar 4 sunt perechi si așezate lateral:

oasele tem-porale şi parietale.

Vedere de ansamblu a scheletului uman.

Osul occipital are o porţiune verticală şi una orizontală care înconjură orificiul occipital;

prin acesta canalul vertebral se continuă cu cutia craniană. Pe porţiunea orizontală se găsesc doi

condili occipitali, prin care se face articulaţia cu prima vertebră cervicală — atlas.

2. Scheletul trunchiului

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală (şira spinării), sternul, coastele,

pelvisul (bazinul) şi articulaţiile dintre ele. Din cauza legăturilor funcţionale pe care le are cu

membrele inferioare, pelvisul va fi studiat împreună cu acestea.

Coloana vertebrală

Este scheletul axial situat în planul median posterior al corpului. În alcătuirea ei intră 33—34

vertebre.

Vertebra tip are două componente:

-una anterioară, corpul, având forma aproape cilindrică

-şi una posterioară — arcul vertebral, delimitându-se între acestea orificiul vertebral.

Arcul este legat de corpul vertebrei prin doi pediculi vertebrali, iar între corpurile vertebrale să găsesc

discurile inter vertebrale, formaţiuni fibro-cartilaginoase, care articulează corpurile vertebrale şi permit

îndoirea coloanei vertebrale. Prin suprapunerea orificiilor vertebrale se formează canalul vertebral ce

adăposteşte măduva spinării.

Arcul vertebral şi pediculii prezintă proeminenţe numite apofize. Există două feluri de apofize:

- unele servesc pentru inserţia muşchilor; astfel sînt: o apofiză spinoasă, situată dorsal şi două

apofize transverse, situate lateral ;

- altele servesc articulaţia corpurilor vertebrelor între ele — apofize articulare — şi sunt situate pe

părţile laterale ale arcului, două superioare şi două inferioare.

Diferite tipuri de vertebre: a — atlas; b — axis; c — vertebră

cervicală

Coloana vertebrală.

Marginea superioară şi cea inferioară a fiecărui pedicul prezintă cîte o adâncitură. Prin

suprapunerea celor două adâncituri de la arcurile a două vertebre succesive se formează de

fiecare parte câte un orificiu inter vertebral, prin care ies nervii spinali.

Între vertebrele ce alcătuiesc regiunile coloanei vertebrale există unele deosebiri.

Astfel, primele două vertebre ale regiunii cervicale (7) prezintă modificări determinate de

articulaţia craniului la coloana vertebrală.

Prima vertebră numită atlas nu are corp; este de formă inelară. Pe ea se fixează, în

două cavităţi articulare, cei doi condili occipitali.

Atlasul

Regiunea cervicală

Regiunea toracală

Regiunea lombară

Promontoriul

Regiunea sacrală

Regiunea coccigiană

A doua vertebră numită axis prezintă pe faţa superioară a corpului său o proeminenţă

numită dinte, care pătrunde în partea anterioară a inelului atlasului. In mişcarea de rotire a

capului, craniul împreună cu atlasul se roteşte în jurul dintelui axisului.

Diferite tipuri de vertebre:d — vertebră toracală; e — vertebră lombară; f — sacrum; g —

coccis.

Vertebrele toracale (12) prezintă pe părţile laterale ale corpului faţete de articulare

pentru coaste, două superioare şi două inferioare.

Vertebrele lombare (5) sînt cele mai voluminoase, iar apofizele transverse lipsesc. Se

găsesc în schimb nişte apofize care reprezintă resturi de coaste.

Regiunea sacrală are cele 5 vertebre sudate, formînd osul sacrum. Faţa pos-terioară,

convexă, a osului sacrum este prevăzută cu creste rezultate din fuzionarea apofizelor

vertebrelor sacrale. Pe faţa anterioară şi posterioară se văd 4 perechi de orificii prin care ies

ramurile nervilor sacrali. Pe laturi, osul sacrum se articulează cu oasele coxale.

Coccisul este un os mic rezultat din fuzionarea a 4—5 vertebre coccigiene; el

reprezintă un vestigiu al cozii.

Coloana vertebrală prezintă, în plan sagital, 4 curburi: — curburile fiziologice: cervicală,

toracală, lombară, sacrală, iar în plan frontal o uşoară curbură laterală la nivelul membrului

superior care, pentru dreptaci este orientată cu convexitatea spre dreapta, iar pentru stîngaci

cu convexitatea spre stînga.

Aceste curburi corespund unor necesităţi mecanice, de susţinere a capului, toracelui şi

abdomenului, precum şi necesităţii de a amortiza loviturile primite în talpă în timpul

mersului, care astfel se reduc şi nu se pot propaga pînă la masa nervoasă din craniu. De

asemenea, curburile uşurează menţinerea poziţiei de echilibru şi determină rezistenţa la

presiune mai mult decît dacă coloana vertebrală s-ar prezenta ca o tijă dreaptă.

Sternul - este un os lat, median şi impar, situat în partea anterioară a toracelui. De

partea superioară mai lăţită se articulează claviculele, iar pe marginile laterale prezintă 7

feţe articulare în care se prind primele 7 perechi de coaste; segmentul său inferior, numit

apendice xifoidian, rămâne multă vreme cartilaginos.

Primele 7 perechi sînt coaste adevărate, următoarele 3 perechi sînt coaste false. Ultimele 2

perechi nu ajung la stern, neavînd cartilaje costale; ele se numesc flotante (libere). Fiecare

coastă se articulează dorsal cu 2 corpuri vertebrale alăturate şi cu apofiza transversă a

vertebrei corespunzătoare ca număr.

Porţiunea toracală a coloanei vertebrale împreună cu sternul şi coastele alcătuiesc cutia

toracică ce este separată de abdomen prin diafragmă. Ea prezintă 3 diametre; longitudinal,

transversal şi antero-poste-rior, care se modifică în timpul mişcării respiratorii.

3. Scheletul membrelor

3.1 Scheletul membrelor superioare este format din 2 părţi:

a) Centura scapulară. este partea care leagă membrul superior de tor ace şi este formată

din cîte două oase de fiecare parte: clavicula, situată anterior şi scapula , (omoplatul),

situată posterior.

Spre deosebire de alte vertebrate, la om osul coracoid este sudat cu corpul scapulei.

b) Partea liberă sau membrul superior propriu-zis are 3 segmente: braţul, antebraţul şi

mâna.

Scheletul braţului este alcătuit din humerus;

Scheletul antebraţului este format din 2 oase: radius şi ulna (cubitus). Aceste două oase

sînt solidarizate între ele printr-o membrană conjunctivă puternică — membrana interosoasă.

Scheletul mâinii este constituit din oasele carpiene, metacarpiene şi falange. Oasele

carpiene în număr de 8 sînt oase .scurte, aşezate pe două rânduri. Ele formează un jgheab

deschis spre palmă, prin care trec tendoanele, vasele de sînge şi nervii, dinspre antebraţ

spre mînă.

Fig. 33 — Oasele toracelui, centurii scapulare şi membrului

superior: a—m — coaste.

3.2 Scheletul membrelor inferioare este format, de asemenea din 2 părţi:

a) Centura pelviană formată dintr-un singur os — osul coxal — , de fiecare parte care

provine din sudarea a trei oase primitive ilion, ischion şi pubis. Cele două oase coxale

se articulează posterior cu sacrum şi anterior, între ele, la nivelul simfizei pubiene.

Împreună formează pelvisul (bazinul), care la femeie este mai larg şi mai scund.

b) Scheletul membrului inferior liber format din scheletul coapsei, al gambei şi al

piciorului.

-Scheletul coapsei este alcătuit din femur, cel mai lung os din corp.

In partea anterioară a genunchiului se găseşte rotula. Este de forma unei lentile plan-

convexe şi cuprinsă în grosimea tendonului unui muşchi numit cvadriceps.

-Scheletul gambei este format din 2 oase fibula (peroneul) şi tibia, legate între ele, ca şi

la antebraţ, printr-o membrana interosoasă.

-Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene , în număr de 7 (dintre acestea

cităm două: as-tragalul ce formează glezna şi cal-caneul — osul călcâiului), oasele me-

tatarsiene şi falangele.

Piciorul, adaptat pentru staţiunea bipedă, are o construcţie în boltă atît în sens

longitudinal cît şi în sens transversal. In acest mod greutatea corpului este distribuită prin

aceste bolţi către punctele de sprijin ale piciorului pe sol. Aceasta, împreună cu existenţa

pieselor osoase mici articulate, asigură elasticitatea necesară pentru diferitele faze ale

mişcării.

Oasele centurii pelviene şi ale membrului inferior.