CURS GEOGRAFIE POLITICA

ANUL II – IDD

STATUL

ELEMENT ESENTIAL IN

GEOGRAFIA POLITICA

SEMESTRUL I

2

Introducere în cadrul lucrării

De-a lungul timpului, geografia politică a ridicat multe întrebări în ceea ce priveşte definirea sa şi obiectul de studiu, în lumea ştiinţifică şi în ansamblul preocupărilor academice. Astfel, potrivit celor mai importante definiţii, care cuprind aspecte ale relaţiilor complexe dintre mediu geografic şi mediul politic, geografia politică reprezintă1

- geografia statelor, a comerţului şi a războiului ; :

- parte a geografiei (umane) care acordă o atenţie specială factorilor de natură politică ce modifică peisajul şi anumite relaţii de interes pentru geografi;

- disciplină care redă instantanee cartografice de pe planeta politică; - ramură a geografiei care se ocupă cu studiul relatiei dintre procesele politice şi mediul

geografic; - se ocupă cu aspectul şi împărţirea politică a statelor la un moment dat.

Fig.1 Statul şi geografia politică

Sursa: Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.11

Dintre toate aceste definiţii, reiese importanţa pe care geografia politică o acordă statului, acesta fiind o componentă de bază a acesteia. Astfel, după cum se poate observa în figura de mai sus, geografia statului este aceea parte componentă a geografiei politice care se ocupă cu studiul statului privit din punct de vedere politic, prin componentele sale, respectiv teritoriul, populaţia şi forma de guvernământ alături de caracteristicile sale geografice, atributele şi specificul său, incluzând clasificări, tipologii şi ierarhizări. Pornind de la aceste considerente lucrarea de faţă a fost structurată astfel încât să atingă urmatoarele puncte principale:

- identificarea şi prezentarea principalelor componente ale statului; - prezentarea principalelor teorii formulate asupra apariţiei şi evoluţiei statului; - prezentarea evoluţiei hărţii politice a lumii.

1 Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004

3

Capitolul 1 – Noţiuni teoretice

În funcţie de abordările diferite formulate de-a lungul timpului, au existat mai multe tipuri de definiţii referitoare la stat, însă în marea majoritate a cazurilor, aceste definiţii folosesc elementele definitorii pentru un stat, în vedera caracterizării sale şi a relaţiilor ce se stabilesc între aceste componente.

Astfel, statul este definit ca “ o portiune de uscat,sau uscat şi zonă marină, constituită ca o unitate administrativ-politică, limitată de graniţe bine definite şi recunoscute internaţional, care are un statut independent, este guvernată de o instituţie politică şi îşi exercită suveranitatea asupra propriului teritoriu” .2

Statul reprezintă, de asemenea, şi o entitate politico-teritorială, existentă încă din Antichitate (state-cetate), ce este studiată din cele mai vechi timpuri. Statul este forma politică cea mai semnificativă de existenţă a unei comunităţi umane, organizată administrativ- politic, independentă şi suverană, care deţine un teritoriu definit şi recunoscut.

Potrivit Constituţiei României, art.1, alin(3) “...stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului...şi sunt garantate.”

O altă perspectivă face ca statul să reprezinte taxonomul (legea de clasificare) de nivel maxim în ierarhizarea organizării politice a unui teritoriu şi a unei comunităţi umane. Ca forme inferioare subordonate, de organizare administrativ-politică, se pot enumera diverse tipuri, specifice fiecărei ţări, precum3

1. judeţe: Romania (42), Albania (12), Croaţia (21) :

2. districte: (Germania), Botswana(9), Cipru (6), Luxemburg (3) 3. provinciile: Algeria (48), Argentina (23), Canada (10 şi 3 teritorii), Cuba (15) 4. cantoanele: Elveţia (26) 5. regiuni: Bulgaria (28), Camerun (10), Chile (15), Côte d'Ivoire(19), Namibia (13) 6. state: Australia (6 state), Nigeria (36), SUA(50) 7. parohii: Andora (7), Jamaica (14) 8. prefecturi: Japan (47) 9. state federale: Brazilia (26), Germania (16), India(28) 10. guvernorat : Egipt (29), Tunisia 11. departamentele (Niger), Franţa, Guatemala (22) etc.

Intre acestea şi stat se stabilesc relaţii ierarhice bine definite, atât în domeniul administrativ, cât şi economic, politic, social, informaţional, etc. In cazul statelor federale (de exemplu, Mexic, Brazilia, India, SUA, Rusia, Germania etc.), noţiunea de stat se extinde atât la nivelul întregului teritoriu (formând statul federal), cât şi al unităţii subordonate ierarhic, ce constituie statul component al statului federal.

Pentru a pune în evidenţă rolul determinant pe care îl are statul în cadrul geografiei politice, trebuiesc definite elementele sale componente, respectiv: teritoriul, populaţia şi forma de guvernământ.

2 George Erdeli, “Dicţionarul de geografie umană”, Editura Corint, 1999 3 http://en.wikipedia.org/wiki/ISO_3166-2 , http://www.statoids.com/la.html ,accesat în data de 27.03.2011

4

1.1. Teritoriul Teritoriul unui stat reprezintă “elementul definitoriu al statului, obiectul puterii sale şi totodată spaţiul său de competenţă”.4

Teritoriul include, de asemenea, suprafeţele de uscat, apele curgătoare interne şi arealele maritime ce sunt localizate în interiorul graniţelor, până la limita apelor teritoriale, precum şi acea parte din platforma marină care aparţine statului în cauză, acestă porţiune de teritoriu fiind extrem de importantă datorită resurselor naturale ce se găsesc în aceste zone (de exemplu, platforma Mării Negre pentru ţara noastră). Teritoriul cuprinde, în esenţă întreaga suprafaţă de care dispune statul respectiv la care se adaugă teritoriile proprii din interiorul graniţelor altui stat (ambasade, baze militare, etc)

Acesta este definit de o serie de caracteristici, printre care se numără: mărimea, forma, localizarea la nivel continental sau planetar, modul de achiziţionare al terenului, componentele sale proprii (capitala, anomalii teritoriale, etc.).

a. Mărimea. Astăzi dimensiunea spaţială este înlocuită de dimensiunea economică, potenţialul

unui stat rezultând din nivelul de dezvoltare economică, decât din cel al mărimii fizice a teritoriului său.5

De-a lungul timpului au existat multe încercări de clasificare a statelor după mărimea lor, astfel în tabelul de mai jos se poate observa primele ţări ca suprafaţă mare, respectiv suprafeţe reduse.

De asemenea, raportul dintre numărul populaţiei şi suprafată statului poate constitui un element important în ceea ce priveşte poziţia statului respectiv pe plan internaţional. O suprafaţă extinsă poate prezenta o multitudine de forme de relief, poate dispune de diverse resurse naturale (de exemplu Canada, SUA). La polul opus, zonele în care nivelul de dezvoltare nu este ridicat, desfăşurarea pe o suprafaţă mare poate constituie un element de instabilitate regională (de exemplu, Sudanul, care se extinde din zona arabă a Africii până în zona ecuatorială definită de o mare diversitate etnică şi religioasă, greu de stăpânit).

Tabelul 1 – Mărimea maximă şi minimă a suprafeţelor statelor

State extinse pe suprafeţe mari State extinse pe suprafeţe reduse Statul Suprafată (km2) Statul Suprafată(km2)

Rusia 17.075.200,00 Liechtenstein 160 Canada 9.976.140,00 San Marino 61.2 SUA 9.629.091,00 Tuvalu 26 China 9.596.960,00 Nauru 21 Brazilia 8.511.965,00 Monaco 1,95 Australia 7.686.850,00 Vatican 0,44

Sursa: https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2147rank.html

b. Forma teritoriului prezintă o multitudine de situaţii, legată fiind de localizarea statului, formele de relief din interiorul său, desfăşurarea în spaţiul continental, ieşirea la mare. Un aspect important în ceea ce priveşte forma teritoriului este acela al centralităţii teritoriului, ce pune accent pe conducerea teritoriului de către guvernul naţional. Astfel că, o formă alungită, proruptă sau fragmentată a teritoriului poate duce la dezvoltarea unei anumite regiuni a ţării, poate creea probleme în ceea ce priveşte reţeaua de transport şi comunicaţii sau chiar poate avea urmări în capacitatea de apărare a teritoriului (de exemplu, cazul Greciei). Printre cele mai întâlnite forme ale teritoriului statelor amintim6

4 Ilieş Al., " Elemente de geografie politică”, Edit. Universităţii din Oradea, 1999.

:

5 Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.87 6 Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg..90

5

Forma compactă – raportul dintre lungimea graniţelor şi suprafaţa statului respectiv tinde spre cel mai favorabil, lungimea minimă a graniţelor fiind corespunzătoare suprafeţei celei mai mari posibil de inclus in teritoriu. Un avantaj este acela că facilitează apărarea graniţelor pe o lungime mai redusă, fără a pierde din teritoriu. Acesta este cazul României, Poloniei, Sierra Leone, Lituania, Ghana, Nigeria, etc.

Fig.2 – Harta politică a Poloniei, respectiv a României

Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

Forma alungită – suprafaţa statului se desfăşoară preponderent de-a lungul unei axe. Dispunerea acestora se face pe direcţia nord-sud mai puţin de-a lungul paralelelor. Avantajele acestei forme sunt date de diversitatea climatelor favorabil agriculturii. Insă lungimea deosebit de mare raportată la lăţime duce la o slabă capacitate de control a capitalei faţă de regiunile cele mai îndepărtate. De asemenea, atunci când capitala este situată într-o extremitate a ţării, cealaltă extremitate va prezenta tendinţe centrifuge, destabilizatoare. Acesta este cazul ţărilor precum Chile, Suedia, Norvegia, Finlanda.

Fig.3– Harta politică Norvegiei, respectiv a Suediei

Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

Forma proruptă (sau cu protuberanţe) – poate fi considerată o subdiviziune a formei compacte, dar care are o protuberanţă. Dezavantajul major îl constituie situaţia în care partea dezvoltată din punct de vedere economic şi social se situează în cadrul acestei protuberanţe, creându-se astfel probleme legate de gravitarea acestui area sprea ale teritorii. De exemplu, Republica Democratică Congo (fostul Zair) cu cele două protuberanţe ale sale, care conţin chiar capitala statului, în cadrul protuberanţei vestice, în timp ce protuberanţa Shaba (Katanga) orientată spre sud-est se alfă cea mai importantă parte a producţiei zaireze.

6

Fig.4 – Harta politică a Republicii democrate Congo

Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

Forma perforată – teritoriul unui stat “înfăşoară” teritoriul altui stat, tâindu-i astfel accesul spre alte zone. Astfel, accesul spre statul perforator se poate face numai prin străbaterea teritoriului statului perforat, lucru ce afectează relaţiile dintre cele două state, cel perforant devenind faţă de celălalt o enclavă. (de exemplu, San Marino şi Italia, Letotho şi Africa de Sud).

Fig.5 – Harta politică a Africii de Sud şi a enclavei Letotho Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

Forma fragmentată – face referire la statele compuse din două sau mai multe părţi, de regulă

insule, separate de cele mai multe ori de ape, a căror suveranitate asupra apelor dintre insule aparţine statului în cauză. Principalul dezavanataj este dat de dificultate circulaţiei dintre două areale (de exemplu, Grecia, Malaysia, Regatul Unit).

Fig.6 – Harta politică a Greciei şi a Marii Britanie

Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

7

c. Poziţia statului Poziţia statului este, de asemenea, un element definitoriu in cadrul raporturilor ce se stabilesc

între entităţi politico-teritoriale, precum şi asupra influenţelor geopolitice pe care o poate avea un stat in regiune, la nivel continental sau global. De asemenea, influenţa climei şi a factorilor adiacenţi asupra tipului de comportament uman, implicit asupra deciziei politice, pot modifica, indirect, interpretarea geopoliticii a poziţiei unui stat.

Astfel, se pot delimita trei tipuri majore de state cu localizări diferite:7 state continentale a căror teritorii se suprapun în mare parte spaţiilor continentale. Aceste state nu au ieşire la mare, fiind limitate în toate directiile de alte state, fapt ce face ca decizia lor geopolitică să ţină seama de acest lucru. In unele cazuri aceste state fie pot avea a anumită diversitate a reliefului, fie, atunci când nu dispun de suprafeţe foarte mari, nu dispun de o diversitate a formelor de relief care să le întărească poziţia faţă de vecini (de exemplu, Ungaria, închisă pe toate laturile, fără ieşire la mare şi care nu dispune de o mare diversitate geomorfologică). Alte state compensează acest dezavantaj cu diferite măsuri de ordin politic şi economic, aşa cum este cazul stării de neutralitate a Elveţiei. O altă categorie de state o reprezentă statele continental-maritime, situate in interiorul continentelor ce includ şi o porţiune de frontiere maritime, aşa cum este cazul ţării noastre, care, deşi se întinde prin întregul său teritoriu pe continentul european, ieşirea la Mare Neagră îi conferă un anumit statut în ceea ce priveşte poziţia sa în cadrul continentului şi chiar la nivel global. Cea de-a treia categorie a poziţiei teritoriului unui stat este aceea de state maritime, categorie reprezentată de acele state la care peste 50% din totalul frontierelor sunt de tip maritime (de exemplu,-Marea Britania, Australia)8

. Principalul avantaj al acetor tipuri de state îl constituie în domeniul apărării şi al circulaţiei navale, fiind cea mai ieftină modalitate de transport ce nu necesită investiţii majore pentru amenajarea căilor de rulare.

d. Modul de achiziţie al teritoriului Acest element este strâns legat de procesul de formare al statelor. Una dintre cele mai utilizate

metode de intrare în posesie a unui teritoriu este cel al ocupării prin forţă (ocupării militare), metodă specifică mijlocului Evului Mediu şi a doua jumătate a sa (cele mai cunoscute sunt legate de teritoriilor americane, dar şi cele africane şi asiatice). Ulterior, acestă metodă a evoluat într-un nou tip, respectiv, cucerirea şi anexare. Prin această metodă se schimbau atât limitele teritoriale ale unui stat dar şi sistemul de guvernare şi conducere. Un alt tip de intrare în posesie o reprezsintă şi transferul de suveranitate, caracterizată prin cedarea de teritorii către alte state, fie prin acorduri mutuale, fie prin acorduri şi tratate care au recunoaştere internaţională. Aici putem menţiona transferul teritoriilor britanice din Oceanul Indian (i-lele Christmas) spre Australia, după cel de-al doilea război mondial. De asemenea, mai putem aminti ca şi moduri de achiziţie teritorială: creşterea prin procese naturale a teritoriului unui stat sau concesiunea, pe o periadă bine determinată de timp, prin acordul părţilor, aşa cum este cazul concesiunii Hong-Kong-ului de către China, pe 99 de ani, Marii Britanii, transfer realizat în 1997.

Alături de caracteristicile menţionate mai sus, mai există o serie de componente ale teritoriului unui stat care au o importanţă deosebită în naşterea, evoluţia şi dezvoltarea acestuia, printre care amintim: capitalele, ariile centrale, teritoriul efectiv al statului şi anomaliile politico-teritoriale. Dintre toate aceste elemente, un rol important am considerat că îl au capitalele statelor şi anomaliile politico-teritoriale.

Localizarea capitalelor9

7 Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.93

prezintă o importanţă deosebită pentru un stat, în primul rând din punct de vedere geografic, unele capitale sunt localizate în regiunile centrale ale acestuia, lucru

8 https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/as.html 9 Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.106

8

determinat fie de necesităţile de apărare a capitalei faţă de pericolele ce ameninţau statul respectiv în trecut, fie de existenţa unor intersecţii importante de drumuri comerciale care au favorizat apariţia şi dezvoltarea unor oraşe importante, aşa cum este cazul capitalelor Madrid, Varşovia, Moscova, etc. De asemenea, întâlnim capitale localizate şi în porturi, unele dintre ele având o vechime extrem de mare, specific statelor ce deţin o activitate comercială însemnată, unde importurile şi exporturile se realizează cu precădere prin porturi (Grecia – capitala la Athena, Indonezia – capitala la Jakarta, Cuba – capitala la Havana, Peru – capitala la Lima, Argentina – capitala la Buenos Aires, Venezuela – capitala la Caracas,etc.). Mai mult, au existat capitale care şi-au modificat poziţia, funcţia politico-administrativă mutându-se de la un oraş la altul funcţie de o serie de factori politici, economici, etc. Printre acestea amintim, Rusia, în care capitala s-a mutat de la Moscova, la St. Petersburg (Petrograd, denumirea primită în 1914), iar ulterior la Moscova (din 1918)10, în Japonia capitala s-a schimbat de la Kyoto la Edo în timpul restauraţiei Meiji( 1868), pentru ca apoi Edo să fie redenumit Tokio.11

De-a lungul timpului au existat o serie de clasificări ale capitalelor ţinându-se cont de o multitudine de factori

12

, însă relevant este cea ce împarte capitalele în : capitale istorice cu o tradiţie de sute sau chiar mii de ani, cum este cezul Romei, Athenei, Londrei, Parisului; capitale impuse fie prin decizii politice, fie prin înţelegeri de către organele politice din cadrul statelor federale, cum este cazul SUA – capitala la Washington DC, Canada – Ottawa şi Australia – Cambera; capitale supraimpuse, sau oraşe mondiale, care cuprins o serie de oraşe care prin poziţia lor la nivel naţional şi continental pot fi considerate capitale, au o putere economică deosebită şi sunt considerate a fi centre ale unor organizaţii economice, militare, cum este cazul oraşelor Geneva, Amsterdam (capitala Olandei), Haga, Strassbourg, Bruxelles.

Anomaliile politico-teritoriale13

a. State divizate – rezultate în urma unor războaie, a descompunerii imperiilor coloniale, a împărţirii zonelor de influenţă. Aici se pot aminti de Romania- Republica Moldova, separate în mod arbitrar prin pactul Ribbentrop-Molotov, pact care şi-a pierdut statutul oficial, dar ale carei efecte se mai resimt şi astăzi; Coreea, care a fost divizată în urma războiului; Irlanda, partea nordică este ocupată de Marea Britanie;

reprezintă acele entităţi politico-teritoriale care, prin particularităţile lor, nu se înscriu în mod normal în ceea ce înţelegem prin stat, ci au diferite trăsături care le conferă o suveranitate limitată neconcludentă, având un statut incert. Astfel printre principalele anomalii se pot aminti:

b. Cvasi –state – acele state care se înscriu ca excepţii de la regulă, având caracteristici ce le scot de sub influenţa normală a statului (Taiwan, Malta, Andora);

c. Zonele neutre – porţiuni de teritoriu situate între două sau mai multe state, aflate sub administrarea unor organizaţii internaţionale, situate fie datorată neinţelegerilor dintre statele implicate asupra traseelor frontierelor şi graniţelor, sau chiar datorită unor conflictelor armate. Cea mai mare grupare de zone neutre se află în Orientul Mijlociu, între Kuweit şi Arabia Saudită, între Dubai şi Abu Dhabi şi între lrak şi Arabia Saudită;

d. Teritorii cu statut incert (în curs de clarificare) - acele teritorii aflate la graniţa comună a mai multor state sau teritorii care au suferit diverse acţiuni prin care şi-au schimbat fie graniţele, fie statutul politic, fie structura etnică. Aceste teritorii nu au recunoaştere internaţională deplină, existând păreri diferite pe plan internaţonal referitor la apartenenţa acestora. De exemplu, republica Republica Transnistreană din cadrul Republicii Moldova, Macedonia -la contactul dintre Grecia, Yugoslavia şi Bulgaria. Un caz aparte îl reprezintă Taiwanul, a cărei independenţă nu a fost recunoscută de China

10 http://www.cityvision2000.com/history/petrograd.htm#Capital 11 http://www.japaneselifestyle.com.au/travel/kyoto_history.htm 12 J.Gottmann (1961), P.Hitti (1973), M.Glassner (1996). 13 Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.108

9

fapt ce a condus la menţinerea unei stări de ambiguitate. De asemenea, o altă problemă o constituie statutul Antarcticii care a fost împărţit între diverse state 14. În 1961, prin Tratatul Antarctic15

e. Teritorii neautonome – area care depind de unel state foste marii imperii coloniale, cum este cazul Gibraltarului, Macao, care au un statut de protectorat semiindependent;

, s-a stabilit statutul Antarcticii ca zonă destinată exclusiv cercetărilor ştiinţifice;

f. Teritorii ocupate - reprezentate de areale în care armata unui anumit stat este prezentă şi ocupă poziţii strategice, fără ca acel teritoriu să devind spţiu propriu-zis al statului în cauză. Exemplul ce mai concludent este reprezentat de faşia Gaza şi înălţinile Golan ocupate de lsrael în vremea războiului. Aceste teritorii ocupate au o semnificaţie geopolitică şi geostrategică;

g. Enclave şi exclave – denumire dată în funcţie de punctul de privire, al statului i perforat sau perforant şi reprezintă acele teritorii situate în afara graniţelor statului respectiv, ce au dimensiuni teritoriale reduse, număr mic de populaţie. Principala problemă a acestor zone o constituie accesul, care de regulă se realizează pe cale aeriană sau pe baza unor acorduri cu statul perforat pentru stabilirea unei porţiuni din teritoriul să pentru traversare. Numeroase sunt statele care suferă de pe urma enclavării. în Asia, exemplele cele mai izbitoare sunt Bhutanul şi Nepalul, ambele blocate între China şi India, Mongolia — un fel de stat-tampon — între China şi Rusia, Laosul — care este enclavat între China şi Vietnam —, Cambodgia şi Thailanda. Marea problemă a Uzbekistanului este dubla sa enclavare pentru că este singura ţară din lume care trebuie să traverseze două ţări suverane pentru a ajunge la mare. Un alt exemplu de enclavă îl constituie Cipru. Acesta are 4 enclave, toate situate pe teritoriul ce aparţine bazei britanice de la Dhekelia. Primele două enclave sunt satele Ormidhia şi Xylotymvou. A treia o constituie staţia Dhekelia Power Station care este împărţită de un drum britanic în două. Partea nordică este o enclavă, în timp ce partea de sud este situată pe malul mării şi, prin urmare, nu este o enclavă, deşi aceasta nu are nici apele teritoriale proprii.

h. Oraşe, porturi şi zone libere - construclii politico-teritoriale având la bază unele facilităţi economico-financiare (lipsa de impozite, taxe extrem de reduse, facilităţi la import-export, acces liber etc.), care le fac foarte atractive pentru investitori. Tara noastră dispune de astfel de zone, respectiv portul liber Sulina, zona liberă Giurgiu.

1.2. Populaţia Populaţia reprezintă grupul de oameni ce trăiesc în cadrul teritoriului respectiv şi care dispun de

anumite calităţi specifice ce duc la formarea popoarelor şi ulterior a naţiunilor. Aceasta este definită de o serie de caracteristici cum ar fi: numărul, componenţa etnică, mobilitatea,etc. Populaţia unui stat formează acea categorie de resurse (resurse demografice sau populaţioniste), care stau la baza tuturor proceselor determinate de politic. Prin aspectele sale existenţiale în domeniul economicului, populaţia reprezintă forţa de muncă a statului în cauză, şi prin extensie asupra tuturor activităţilor şi formelor existenţiale umane, aceasta concentrează potenţialul viu al unui stat, putând fi considerată resursa cea mai valoroasă.

Cele două elemente care dau această poziţie privilegiată populaţiei, în cadrul componentelor unui stat sunt mărimea demografică şi structura etnică.

Mărimea demografică a unei populaţii reprezintă numărul de locuitori care sunt rezidenţi în interiorul graniţelor statului în cauză. Acest număr a oscilat de-a lungul istoriei, cunoscând, de regulă, o creştere continuă, dar oscilantă, având pe ansamblu o tendinţă pozitivă.

Mărimea demografică, prin natura ei, poate împărţi statele în următoarele categorii 16

14

:

http://en.wikipedia.org/wiki/Territorial_claims_in_Antarctic (Marea Britanie, Norvegia, Australia, Franţa, Noua Zeelandă, Chile, Argentina). 15 https://www.comnap.aq/publications/treaty/madrid_protocol_with_annexes1-6 16 http://www.un.org/esa/population/publications/wpp2008/wpp2008_text_tables.pdf

10

state gigant, care deţin ponderi însemnate de populaţie, uneori zeci de procente din populaţia globului. Din această categorie fac parte două state, respectiv China, cu o populaţie de 1346 mil. de persoane, şi India, cu o populaţie de 1198mil. de persoane, date înregistrate în anul 2009. Cele două state concentrează aproape 40% din populaţia totală a globului. state foarte mari, a căror populaţie numără între 100 şi 500 de milioane de locuitori. Cuprind 8

state ce însumează aproximativ 1,3 miliarde locuitori: SUA, Indonezia, Brazilia, Rusia, Pakistan, Bangladesh, Japonia şi Nigeria (după cum se poate observa şi în Anexa 1). state mari, cu o populaţie cuprinsă între 50 şi 100 de milioane de persoane. Fac parte 13 state:

Mexic, Germania,, Vietnam, Filipine, Turcia, Egipt, Iran, Thailanda, Marea Britanie, Franţa, Etiopia, Italia, Republica democrată Congo şi Africa de Sud state mijlocii, cu o populaţie cuprinsă între 10 şi 50 de milioane de locuitori. Sunt cuprinse

aproximativ 50 de state: Coreea de Sud, Africa de sud, Spania, Polonia, România,etc. state mici, cu populaţie între 1 şi 10 milioane locuitori, cu aproximativ 75 de state: Portugalia,

Malawi,Senegal,etc state foarte mici sau liliputan, cu populaţia sub un milion de locuitori: Vatican, Palau,

Monaco,etc.

Structura etnică a populaţiei a pornit de la faptul că ponderea fiecărui grup etnic în cadrul populaţiei uni stat diferă în timp şi spaţiu. De-a lungul istorie, structura etnică, adică compnenţa etnică a unei populaţii, a diferit în funcţie de o serie de factori istorici, politici, militari, economici, sociali,etc. Situaţia din prezent este rezultatul stabilirii dieferitelor grupe etnice pe diferite teritorii.

O structură etnică relativ unitară, cu procente de peste 80% din totalul populaţiei statului respectiv aparţinând unei singure etnii, asigură un mod de trai unitar, specific acelui teritoriu, o limbă vorbităpe întreg cuprinsul să şi anumite caracteristici ce se păstrează în timp. Acest lucru dă unitate atât populaţiei cât şi teritoriului respectiv. În acelaşi timp, diversitatea etnică, până la un anumit nivel, asigură populaţiei majoritare o deschidere mai amplă spre noi moduri de viaţă, diversificând existenţa populaţiei respective. Totuşi, pe lângă acest rol benefic, atunci când se depăşeşte un anumit nivel al diversităţii etnice, în special atunci când apar grupuri etnice aparţinând statelor vecine, ce vin în contact direct cu statul în cauză, pot apărea tendinţe centrifuge, menite a menţine şi păstra identitatea grupuriloeretnice ce se simt ameninţate.

Structura etnică poate fi influenţată şi prin deplasările masive de populaţie de la o ţara la alta. Acest fenomen este întâlnit ca urmare a diferenţelor economice şi ca nivel de trai, dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Sunt cazuri în care structura etnică s-a schimbat în decursul câtorva decenii, prin migrare masivă şi prin faptul că noii veniţi prezintă caracteristici demografice net suprioare faţă de cele ale populaţiei majoritare. Este cazul Germaniei, în care imigrarea masivă de turci a dus la modificarea componenţei etnice. Astfel, la o populaţie de peste 80 miloane de locuitori, există aproximativ 10% populaţie negermană de origine turco-arabă.

Atunci când diferenţierea etnică este dublată de cea religioasă, situaţia se complică, prezenţa etnicilor musulmani constituindu-se într-un vector de penetrare a influenţei religioase respective în interiorul statului creştin.

Există o serie de state care cunosc deja o diversitate etnică mare. Este cazul unor state precum: Andorra (andorrani 27%, spanioli 55%), Belgia(flamanzi 56%, valoni44%), Estonia (estonieni 61%, ruşi 30%), Letonia (letoni 53%, ruşi 34%), Republica Moldova(români 65%, ucraineni 14%, rusi 13%). Astfel de situaţii se regăsesc şi pe continetul asiatic (Afganistan, Bhutan, Kazahstan,etc), american (Canada, Mexic, Belize,Haiti,etc), în Africa, Australia sau Oceania.

Acolo unde există o singură naţiune majoritară, care deţine procente ridicate şi mai ales un statut primordial pe acele teritorii, continuatoare directă a populaţiei iniţiale, care constituie esenţa statului respectiv, atât din punct de vedere etnic, cât şi lingvistic, cultural, istoric,etc., se poate vorbi de existenţa unui stat naţional.

11

În cazul în care, pe teritoriul statului respectiv coexistă două sau mai multe naţiuni, cu o istorie comună, cu vechime comparativă, care şi-au desăvârşit procesul de etnogeneză pe acelaşi teritoriu, se poate vorbi de un stat multinaţional (Belgia).

1.3. Forma de guvernământ Forma de guvernământ desemneaza modul de exercitare si manifestare a puterii de stat,

constituirea si functionarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprima modul in care se exercita puterea de stat. Forma de guvernare e independenta fata de structura de stat. La fel ca şi populaţia, forma de guvernământ este un element dinamic, înfătişând o concepţie politică, determinată de o serie de factori proprii.

Formele principale de guvernare, cu tradiţii istorice şi existenţă marcată de-a lungul istoriei omenirii, sunt monarhia şi republica.17

Monarhia, cu o vechime de peste 5000 de ani, apărută iniţial în Asia, este o formă primordială de organizare a puterii politice. Această formă de guvernare, este, de obicei, regăsită şi sub forma altor denumiri precum: regat ( în Europa), principat, imperiu (în trecu în Europa, Asia şi Africa), califat, şeicat şi emirat (întâlnit în lumea arabă şi religia islamică).

Principalele două tipuri de monarhie întâlnite de-a lungul timpului sunt reprezentate sub formă de: monarhie absolută, în care şeful statului este autoritatea suverană şi unicul deţinător al puterii

în stat. Acest tip se mai păstrează doar în lumea arabă, unde tradiţiile au deţinut un rol de lege nescrisă, religia având un cuvât greu de spus în organizarea conducerii politice a statului. Este vorba de monarhia islamică absolută, aşa cum este regăsită în Arabia Saudită, Bahrain. Brunei, Quatar,etc. monarhie constituţională, în care monarhul conduce symbolic statul, pe baza constituţiei

existente, iar puterea de stat este exercitată de către organelle prevăzute în constituţie. De regulă, acest tip reprezintă o formă evoluată a monarhiei şi poate fi întâlnit în : Belgia, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia, etc. Un subtip al acestei categorii de monarhie este dat de monarhia constituţională în Commonwealth, reprezentat prin foste colonii britanice, ce recunosc suveranitatea reginei ca factor reprezentativ. Este cazul unor state precum Antigua şi Barbados, Bahamas, Insulele Solomon, Tuvalu sau Noua Zeelandă. O serie de excepţii ce nu se încadrează în clasificarea prezentată anterior este ilustrată prin existenţa unor state ca: Andorra(principat parlamentar), Vatican (stat parlamentar), Brunei(sultanat), Malaysia (monarhie federală electivă), Luxemburg (mare ducat), Liechtenstein(principat) şi Bahrain (emirat).

Cea de-a doua formă principală de guvernământ, este republica, o formă de organizare şi

exercitare a puterii, care diferă, în esenţă, de monarhie prin modul de transmitere al puterii, aceasta făcându-se nu pe principiul ereditar, ci prin decizie electivă. Conducerea politică efectivă este exercitată de un organ suprem al puterii ori de un preşedinte, ambele alese sau numite, printr-o formă participativă a populaţiei statului respectiv, în cadrul unui proces electoral. În acest caz, şeful statului este ales pe o perioadă determinată de timp, între 4-7 ani, perioadă desemnată ca mandat, neputând deţine mai mult de două mandate consecutiv, alegerea putând fi făcută prin vot nominal, universal sau direct sau prin desemnarea acestuia de către corpul legislativ naţional (parlamentar). Astfel, în funcţie de modul de alegere al şefului statului, se pot diferenţia două mari categorii de republici:

republica prezidenţială, în care şeful statului are un rol determinant în viaţa politică, în special în domeniul apărării, politicii externe şi al orientării economice, sociale şi politice. În funcţie de nivelul puterii şi de prerogativele de care dispune şeful statului pot apărea o serie de subtipuri ale acestei categorii şi anume: republica prezidenţială propriu-zisă ( cazul SUA sau Rusia),unde şeful

17 Silviu Costache –“Geografie politică- o nuoă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004

12

statului şi al guvernului şi republica semi-prezidenţială, 18

republica parlamentară, în care puterea şefului statului este mai redusă, limitându-se doar la aspectele protocolare, reprezentative, la nivel extern, parlamentul fiind forul care decide în marea majoritate a problemelor importante, puterea executivă reală fiind a guvernului. Republici parlamentare sunt, de exemplu, Germania, Italia şi alte ţări.

cum este cazul României, Ucrainei, Franţei şi al altor ţări, în care şeful statului are puteri mai restrânse, limitându-se doar la prerogativele constituţionale din domeniul politicii externe şi alte sectoare ale puterii reprezentative;

În afara celor două tipuri mai sus menţionate, mai există o serie de subtipuri specifice, diferenţiate fie de religia existentă în stat, fie de forma ideologică sau de organizare statală. Printre acestea se pot menţiona: republica islamică(Iran), republica islamică federală(Comore), republica populară (China), republica socialistă (Libia, Cuba, Coreea de Nord) şi republica federală, o formă asociativă între state ce formează federaţii(Brazilia, Mexic, SUA, Austria, Venezuela, India).

Capitolul 2 – Apariţia şi evoluţia statelor

2.1. Teorii cu privire la apariţia şi evoluţia statelor

De-a lungul timpului s-au formulat multe teorii cu privire la apariţia şi evoluţia statului. În geopolitică, primul exponent în teorii cu privire la stat, a fost Friederich Ratzel, prin Teoria statului organic. William Morris Davis, care fundamentează Teoria ciclurilor de evoluţie a peisajelor, teorie preluată şi aplicată de către Samuel van Valkenburg la organismul statal. În 1939, acesta a enunţat Teoria ciclurilor de evoluţie a statului, în care statul, ca şi valea unui râu, are o evoluţie marcată de patru cicluri de dezvoltare: copilărie, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, fiecare stadiu impunând statului anumite caracteristici.

În perioada postbelică, principalul exponent al determinismului geografic aplicat la teoria statului a fost istoricul Norman J. G. Pounds, care a emis teoria ariilor centrale. Aceasta a fost inspirată din gândirea geopolitică a lui Ratzel potrivit căreia statele au apărut şi s-au dezvoltat în jurul unor nuclee, numite de Pounds „celule teritoriale”, care s-au extins treptat datorită creşterii populaţiei şi expansiunii teritoriale, ajungând la stadiul de entităţi politico-teritoriale superioare. Determinismul acestei teorii derivă din faptul că dezvoltarea ariilor centrale este în strânsă legătură cu resursele şi cu o poziţie geografică favorabilă.

Teoria ariilor centrale a fost preluată de şcoala geopolitică franceză şi adaptată sub forma Teoriei spaţiului matriceal prin care, la nivelul Europei, au fost identificate o serie de areale care au generat, de-a lungul timpului, spaţii naţionale şi care se caracterizează simultan printr-un potenţialnatural de excepţie şi o poziţie geografică favorabilă capabilesă genereze dezvoltarea unor importante noduri de căi de comunicaţie. Aceşti doi factori determină, în timp, o creştere demografică excepţională concomitent cu o dezvoltare a nivelului economic şi cultural al populaţiei imprimând un ascendent comercial asupra spaţiului înconjurător.

La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în SUA, se dezvoltă Teoriile funcţionaliste care explică apariţia şi evoluţia statelor prin prisma funcţionalităţii acestora. Richard Hartshorne, părintele Teoriei integrării teritoriale interpretează evoluţia statului pornind de la structura sa internă şi de la funcţiile lui. Potrivit acestui punct de vedere, statul funcţionează prin conlucrarea a două categorii de forţe opuse (centrifuge şi centripete) care acţionează simultan asupra integrităţii sale teritoriale. Forţelor centrifuge, cu acţiune dezintegratoare, secesionistă, li se opun forţele centripete, cu acţiune coezivă asupra statului. Pentru menţinerea unităţii şi a unei bune funcţionări a statului este absolut 18 http://cubreacov.wordpress.com/2010/07/22/despre-republica-prezidentiala-si-cea-parlamentara-vlad-cubreacov-in-discutie-cu-dr-norbert-neuhaus-din-germania/

13

necesar ca acestea din urmă să prevaleze prin găsirea unor soluţii la nivel central de atenuare a forţelor centrifuge. Raportul dintre aceste două tipuri de forţe determină, practic, geopolitica internă a statului. Atunci când forţele centripete sunt depăşite ca intensitate de cele centrifuge, ca urmare a unor mişcări separatiste puternice, în majoritatea cazurilor cu substrat etnic, echilibrul necesar funcţionării statului dispare şi acesta poate intra într-un proces de dezintegrare. Este cazul fostei Iugoslavii şi, ulterior, al Serbiei care, după separarea de Muntenegru, a pierdut şi provincia Kosovo. În această categorie de exemple se regăsesc Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, puternicele tensiuni separatiste care se manifestă în Federaţia Rusă, dar şi în statele locuite de kurzi care luptă pentru redefinirea statutul lor internaţional. În situaţii asemănătoare se găsesc şi unele state de pe continentul african (Sudan, Rwanda, R.D. Congo) sau de pe cel asiatic (Irak, Filipine, Sri Lanka etc).

În 1954, Stephen B. Jones lansează Teoria integrării în lanţ (Teoria unificării teritoriale). El explică formarea statelor pe baza unei înlănţuiri unidirecţionale, pornind de la ideea politică şi ajungând la teritoriul politic organizat. Pentru Jones, teritoriul politic este rezultatul unei serii de etape de dezvoltate aflate în strânsă interconectare. Astfel, ideea politică fondatoare produce decizia politică, ce determină la rândul său o mişcare a populaţiei şi care, la rândul său generează o acţiune politică ce are ca rezultat apariţia unui nou spaţiu politic.

Simbolic pentru această teorie este cazul statului Israel, unde ideea politică este reprezentată de ampla mişcare ideologică a evreilor de pretutindeni – sionismul, iar decizia politică este Hotărârea Adunării Generale a ONU privind împărţirea Palestinei, aflată sub mandat britanic, în două state: arab şi israelian. Acţiunea politică este reprezentată de luarea în posesie a teritoriului repartizat în urma hotărârii ONU, urmată de puternice fluxuri de migraţie, de stabilire a populaţiei evreieşti din toată lumea pe acest teritoriu, iar spaţiul politic – este reprezentat de formarea statului Israel la 14 mai 1948.19

2.2. Evoluţia hărţii politice a lumii

Fără îndoiala cea mai familiară reprezentare cartografică a globului terestru este aceea ce ne arată teritoriile statelor şi dispunerea lor geografică. Evoluţia în sine a hărţii este rezultatul acţiunii mai multor factori care influenţează sau, în anumite instanţe chiar determină, această evoluţie.

a. Harta politică în perioada antică. În Antichitate primele formaţiuni politice apar la sfârşitul mileniului IV.iHr în sudul Mesopotamiei, pe fluviile Tigru şi Eufrat. De asemenea, tot pe lungul unor fluvii se dezvoltă şi unele dintre cele mai spectaculoase civilizaţii, respectiv chineză şi indiană, care pun bazele unor mari structuri imperiale. Pe continentul american se pun bazele unor civilizaţii cu un nivel cultural ridicat, respectiv amintim despre civilizaţia astecă, incaşă şi mayaşă. Pe continentul nostru amintim de civilizaţia greacă, care prin contribuţiile aduse la dezvoltarea ştiinţei, culturii, comerţului, politicii, a reprezentat în bazinul mediteranean matricea pe care au apărut şi s-au dezvoltat atât civilizaţia romană cât şi numeroase alte civilizaţii europene. După destrămarea Greciei în urma războiului peloponesiac, Alexandru cel Mare pune bazele, pentru o scurtă perioadă de timp imperiului macedonian, ce se întindea pe trei continente. Cel de-al treilea mare imperiu l-a constituit cel roman, al căruit teritoriu se întindea din Asia de Sud până în nordul Africii, din vestul Europei până la Marea Neagră.

b. Harta politică în perioada medievală. In cadrul acestei perioade sunt menţionate din diverse surse istorice primele formaţiuni româneşti. De asemenea, au loc şi primele explorări geografice, de către Spania, Portugalia, Franţa,Olanda şi Anglia. La sfârşitul perioadei medievale (1648 – Pacea de la 19 Alexandru IOAN, “Securitatea statelor/societăţilor/naţională sub impactul accelerării proceselor de globalizare şi de fragmentare politică”, Colocviu Strategic nr.4,2010, Universitatea Naţională de apărare “Carol I”

14

Westfalia), harta politică a lumii se prezenta astfel: în Europa erau deja constituite şi organizate ca unităţi politico-teritoriale circa 30 entităţi statale, dintre care se remarcă o serie de state şi imperii mai întinse (Imperiul Romano-German, Regatul Franţei, Regatul Angliei, Regatul Spaniei, Imperiul Otoman – partea europeană), restul continentului fiind fragmentat în numeroase mici regate, principate şi republici; spaţiul Asiei era dominat de Imperiul Otoman, Imperiul Chinez, Imperiul Marilor Moguli, o serie de mici state indiene şi Japonia; în Africa se remarcă o serie de formaţiuni statale (Ghana, Mali, Congo,etc.); în America nu se cunoaste, pentru această perioadă, nici o formaţiune statală independentă, fostele state precolumbiene (aztec, mayas, incas) fiind integrate în imperiul colonial spaniol.20

c. Harta politică în perioada modernă. Perioada modernă (1648-1918) a fost caracterizată prin numeroase modificări de ordin politic, economic, social şi cultural ce au determinat numeroase modificări structurale si de fond ale hărţii politice a lumii. Marile conflicte pe care le va dezvălui rivalitatea dintre marile puteri vor căpăta si ele un caracter mondial. Astfel, la sfârşitul secolului al XV-lea, numeroasele divergenţe apărute între Spania şi Portugalia, vor conduce la prima împărţire politico-economică a lumii. Papa Alexandru al VI-lea (Rodrigo Borgia) solicitat să medieze această dispută, elaborează în 1493 o bulă papală (Inter caetera) prin care o linie de demarcaţie meridiană trasată prin mijlocul Oceanului Atlantic, la 480 km (320 mile maritime) vest de insulele Capul Verde, împarte lumea între Spania (respectiv, posesiune asupra teritoriilor încă nerevendicate la vest de această linie) şi Portugalia (teritoriile jumătăţii estice). Nemulţumirile portughezilor vor conduce în anul 1494, prin tratatul încheiat la Tordesillas (Spania) la retrasarea liniei de demarcaţie, de această dată la 1770 km (1184 mile maritime) vest de insulele Capul Verde,).

d. Harta politică în perioada contemporană. Transformările petrecute în Europa după primul război mondial, se vor constitui ca bază a schimbării ulterioare, a întregului sistem mondial şi a „ordinii” ce a guvernat relaţiile internaţionale până la acel moment. Astfel că, între cele două războaie mondiale pe harta politică a lumii existau 71 de state independente, repartizate astfel: în Europa 31, în America 22, în Asia 12, în Africa 4, în Oceania 2. După cel de-al doilea război mondial, s-au produs o serie de modificări ce au dus la apariţia a încă 96 de state, urmând ca în 1989, să existe 167 de state. Printre cele mai importante modificări amintim21

destrămarea vechilor imperii coloniale aparţinând statelor europene ce a dus la obţinerea :

independenţei politice a majorităţii statelor din Africa, Asia de Est, Sud-Vest, din Caraibe şi Oceania;

împărţirea Germaniei între puterile câştigătoare ale celui de-al doilea război mondial; cresterea influenţei SUA în Europa de Vest (“planul Marshall”) şi în America Centrală şi

de Sud, Asia de Est; ciocniri de interese ce determină războaie locale (ex.Vietnam, Coreea, Afganistan etc.); dezvoltarea economică fără precedent a unor state învinse în cel de-al doilea război

mondial, cum este cazul Germaniei şi al Japoniei; etc. Harta politică a continentului Europa înregistra la nivelul anului 1945 un număr de 31 state independente, pentru ca până în 1989 numărul lor să crească, prin declararea independenţei Maltei în 1964, la 32 de state. In prezent, numărul statelor Europei a ajuns la 43. După 1989 au apărut 11 noi state: Lituania, Letonia, Estonia, Slovenia, Croaţia, Ucraina, Belarus, Moldova, Macedonia, Bosnia, Slovacia. In Asia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial existau 12 state independente, urmând ca în prezent numărul statelor independente pe harta politică să fie de 48.

20 Giurcăneanu C.,1983 21 Conf. univ. dr. Dragos Frăsineanu, curs de Geopolitică

15

Pentru harta politică a continentul Africa care în 1945 număra doar patru state (Africa de Sud, Egipt, Etiopia, Liberia), perioada ulterioară a reprezentat o creştere explozivă a numărului de state, în prezent numărul acestora fiind de 53. Harta politică a celor două continente americane a înregistrat deasemenea modificări după 1945. La sfârşitul războiului în afara celor trei ţări mari ale Americii de Nord, mai existau 19 state independente în America Centrală şi de Sud. Pe continentul american sunt în prezent 35 de state (3 în America de Nord, 20 în America Centrală, 12 în America de Sud). Oceania, a înregistrat o creştere de la doar două state (Australia si Noua Zeelandă), în 1945 la 14.

e. Harta politică după 1989. După anul 1989, au avut loc o serie de modificări asupra hărţii politice a lumii şi în special asupra Europei, cauza majoră a constituit-o dezintegrarea sistemului comunist. Sfârşitul anului 2004 consemnează o situaţie sinoptică complexă a entităţilor politico-teritoriale. Astfel, harta politică a lumii cuprinde 259 de state şi teritorii neautonome (192 de state suverane şi 67 de teritorii dependente şi cu statut special). In Februarie 2011, în urma rezultatelor oficiale ale unui referendum realizat în Sudul Sudanului, indică faptul că Sudanul de Sud va deveni cea mai nouă ţară, respectiv a 196-lea.22 Cu toate acestea, declaraţia de independenţă se va pronunţa abia pe 9 iulie anul acesta. In prezent, după cum se poate observa în tabelul de mai jos sunt 195 de ţări.23

Tabelul nr.2 Evoluţia numărului statelor independente în secolul XX Continent

An Europa America Asia Africa Oceania Total

1900 21 20 5 2 0 78 1914 23 22 5 4 1 55 1945 31 22 12 4 2 71 1989 32 35 38 51 44 167 2004 43 35 47 53 14 192 2009 46 35 47 53 14 195

Sursa: http://geography.about.com/cs/countries/a/newcountries.htm 22 http://geography.about.com/cs/countries/a/numbercountries.htm 23 Conf. univ. dr. Dragos Frăsineanu, curs de Geopolitica

16

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru IOAN, “Securitatea statelor/societăţilor/naţională sub impactul accelerării proceselor de globalizare şi de fragmentare politică”, Colocviu Strategic nr.4,2010, Universitatea Naţională de apărare “Carol I”;

2. Conf. univ. dr. Dragos Frăsineanu, curs de Geopolitică; 3. Constituţia României; 4. George Erdeli, “Dicţionarul de geografie umană”, Editura Corint, 1999 5. ISO 3166-2:2007; 6. Ilieş Al., " Elemente de geografie politică”, Edit. Universităţii din Oradea, 1999; 7. J.Gottmann (1961), P.Hitti (1973), M.Glassner (1996); 8. Silviu Costache –“Geografie politică- o nuoă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004; 9. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2147rank.html; 10. http://worldstatesmen.org/Romania.htm accesat în data de 15.03.2011; 11. http://en.wikipedia.org/wiki/ISO_3166-2 , accesat în data de 23.03.2011; 12. http://www.statoids.com/la.html, accesat în data de 23.03.2011; 13. http://www.cityvision2000.com/history/petrograd.htm#Capital accesat în data de 29.03.2011; 14. http://www.japaneselifestyle.com.au/travel/kyoto_history.htm accesat în data de 28.03.2011; 15. http://cubreacov.wordpress.com/2010/07/22/despre-republica-prezidentiala-si-cea-

parlamentara-vlad-cubreacov-in-discutie-cu-dr-norbert-neuhaus-din-germania/ accesat în data de 28.03.2011;

16. http://www.un.org/esa/population/publications/wpp2008/wpp2008_text_tables.pdf accesat în data de 28.03.2011;

17. https://www.comnap.aq/publications/treaty/madrid_protocol_with_annexes1-6 accesat în data de 28.03.2011;

18. http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm accesat în data de 31.03.2011; 19. http://www.cityvision2000.com/history/petrograd.htm#Capital accesat în data de 31.03.2011; 20. http://www.japaneselifestyle.com.au/travel/kyoto_history.htm accesat în data de 30.03.2011; 21. http://en.wikipedia.org/wiki/Territorial_claims_in_Antarctic (Marea Britanie, Norvegia,

Australia, Franţa, Noua Zeelandă, Chile, Argentina) accesat în data de 29.03.2011; 22. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/as.html 23. http://geography.about.com/cs/countries/a/newcountries.htm, accesat în data de 27.03.2011.

17

ANEXE Anexa 1. Mărimea demografică între anii 1950-2010

Anexa 2. Harta politică în perioada antică

Sursa: http://www.euratlas.net/cartogra/lesage/histoire_07/index.html

18

Anexa 3. Harta politică a Europei în perioada medievală

Sursa: http://www.euratlas.net/history/europe/1500/index.html

Anexa 4. Harta politicăa Europei în perioada modernă

Sursa: http://www.euratlas.net/history/europe/1900/index.html

19

Anexa 5. Harta politică a Europei după 1989

Sursa: http://www.euratlas.net/cartogra/lesage/histoire_07/index.html