Share / SaveEmailBookmark

TwitterYahoo MessengerDeliciousGoogle Bookmarks MySpace

Facebook Digg Google Buzz Reddit Windows Live Favorites

Powered by AddToAny

OptionsDisable

Get Free Shots  

Dumitru Alexandru… dincolo de aparente …

Acasă Poeme Intrebari Contact Webdesign Exchange Vand… Cartea   mea

Acasă > Scrieri > Studiu de caz – Etnogeneza

Studiu de caz – Etnogeneza

decembrie 23, 2009 Dumitru Alexandru Lasă un comentariu Mergi la comentarii.  5 Voturi

Introducere

Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos înseamnă “popor”, genesis – “naştere”), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea timpului, a spaţiului şi a componentelor şi condiţiilor în care s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc, un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.

Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români, ci şi străini. De multe ori, însă, concluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini, erau dictate de anumite interese geopolitice. În acest caz, credem că este oportun să ne referim succint la cele mai importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.

Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei denumiri, care iniţial

desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit – volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la „oslasz”-denumire dată de ei italienilor. Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.

Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în „Geografia” savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea), în care se semnalează „ţara necunoscută cărei îi zic Balak” (sinonim cu valach, blach, denumire germanică a românilor), aflată la nord de ţara bulgarilor. În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constată că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau „pastorii românilor”, că ei locuiau în Panonia până la venirea hunilor (sec. V). Printre nenumarate mărturii ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi limbii române se afla şi cea a unui  împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (pe la mijlocul veacului al X-lea). Îi numeşte români pe locuitorii nord-dunareni, totodată afirmând că ei ar fi urmaşi ai unor colonisti adusi de către împaraţii romani în noua provincie: „ei se numesc români şi acest nume l-au păstrat până astăzi”. Cronica veche rusă „Povesti vremennâh let” (“Povestea anilor de demult”) îi menţionează pe „volohi” prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. Persanul Gardizi, în „Podoaba istoriilor” ( secolul al Xl-lea), plasează între bulgari, ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman”, care locuia între Dunăre şi „muntele mare” (Carpatii). În cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită “Gesta Hungarorum”, întocmită în secolul al XII-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al II-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii „sunt de neam italic”. Exista, de asemenea, mărturii scrise ale unor erudiţi străini din secolul al XVIII- lea, precum împaratul Austriei, Iosif al II – lea (1780-1790), care îi consideră pe romani ca fiind „incontestabil, cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei”. De asemenea, contele Teleki, preşendintele Cancelariei Aulice a Transilvanei, recunoştea în 1791 că romanii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, iar istoricul Husszti Andras afimă în acelasi an: „nici o naţiune nu are limbă atat de apropiată de aceea veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”.

Pe teritoriul românesc, primele teorii care reflectă concepţia românilor privind originea lor se nasc sub condeiul lui Nicolaus Olahus, continuate de o multitudine de învăţati români care dezvolta teza lui Olahus şi o argumentează, pastrând mai mult sau mai putin elemente comune similare celor afirmate de primul umanist român: Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, etc. În a doua jumătate a secolului al XVII – lea se naste şi se dezvoltă fenomenul Şcoala Ardeleană, care susţine prin reprezentanţii săi, teza greşită a latinităţii exclusive a poporului român, de care s-a ocupat în mod pricipal Petru Maior. Filologii ardeleni urmaresc a dovedi, ca majoritatea cuvintelor romane sunt de origine latină, încercând să elimine balastul slavon din limbă; împotrivindu-se autoritşăţilor maghiare, cei trei lupta pentru a-şi putea publica lucrarile şi pentru a le răspândi cât mai mult, încercând să

conştientizeze poporul de originile sale şi să obţină anumite drepturi politice de la autorităţi şi recunoaşterea origini, mai ales.

Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ideea persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o nouă dimensiune. Ideea este introdusă de paşoptişti şi este reluată un secol mai târziu de mai multi cărturari români, care o dezvoltă în funcţie de propriile consideraţii.

De-a lungul timpului au fost conturate teze care susţin originea românilor ca fiind romana, italică sau romana şi geto-daca. În privinţa locului de nastere a poporului român, distingem doua clase mari de teorii:

Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană, a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de autori străini. Între ei diferenţele sunt majore, deşi acceptarea unei întinse zone sud-dunărene drept „patrie primitivă” a românilor constituie, fără îndoială, un punct comun deloc neglijabil. Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. J. Sulzer, care îşi propunea să demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. Mai mult, el clădeşte un întreg sistem de ipoteze explicative – istorice şi lingvistice.

Teoria originii nord-dunărene

Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii ştiinţifice convingătoare; astăzi această teză are numai valoare istorică.

Date istorice: romanizarea Daciei

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul Europei, romanizarea poporului şi a populaţiei gteo-dacice din antichitate prezită o importanţă deosebită pentru că acest proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiano-pontice stă la baza constituirii şi apariţiei poporului pe arena istoriei.

În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar şi anume:

a) colonizarea teritoriului geto-dac cu populaţie romanizată, latinofonă, venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea prin colonizare;

b) asimilarea băştinaşilor geto-daci, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.

Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică, structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.

Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: “Suntem singurii dintre popoarele romanice – abstracţie facând fragmentul etnic neînsemnat al românşilor – care pastram numele stapânitorilor”.

Este bine cunoscut faptul că, cea mai mare parte a Daciei lui Decebal, cucerită cu mari eforturi militare şi transformată începând din timpul domniei lui Traian în provincie romană (anul 106), a fost desprinsă din lumea popoarelor aşa-zise „barbare” de la nordul Dunării şi încadrată în comunitatea Imperiului Roman. De aici înainte până la Aurelian, când aparatul de stat roman a fost retras la sud de Dunăre, istoria Daciei ocupată de romani este istoria unei provincii a Imperiului.

Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

Imediat după cucerire, la fel ca în alte provincii de frontieră, pe teritoriul nord-dunărean au staţionat numeroase trupe romane: două legiuni (Legiunea XII Gemina la Apulum,  Legiunea V Macedonica la Potaissa) şi trupe auxiliare. Pe lângă aceştia, în provincie au fost aduşi funcţionari ai aparatului administrativ, comercianţi, meşteşugari, preoti, sclavi.

Apărarea provinciei Dacia era asigurată prin fortificaţii de tipul: valuri, castre şi castele. Nenumarate descoperiri arheologice atestă prezenţa acestui tip de fortificaţii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au întărit şi oraşele, în jurul cărora s-au construit ziduri de apărare. În Dacia romană au existat ca şi în restul Imperiului Roman aşezări de trei tipuri: colonii, municipii şi sate.

Sinteza daco-romană a dus la apariţia antroponimelor romane în Dacia. Fără îndoială că antroponimele de factură romană nu aparţineau exclusiv romanilor sau italicilor, ele fiind purtate şi de provincialii romanizaţi sau în curs de romanizare, care preferau să-şi schimbe numele vechi cu nume romane.

Dacia a rămas sub stapânirea romană mai putin de 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explica prin durată, destul de scurtă de altfel, ci mai ales prin împletirea eficienta a doua popoare.

După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acesta s-a continuat o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie proprie.

În concluzie, Dacia  a fost romanizată efectiv, creându-se o populaţie daco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic în estul Europei.

Latinitatea românilor

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statul dacic şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare,  ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european.

În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării social-economice.

Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romană, ei s-au romanizat treptat.

Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial, organizat şi sistematic: romanizarea lingvistică şi romanizarea nonlingvistică.

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi comercianţi. În astfel de condiţii, limba latină era elementul de unitate şi de coeziune.

Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 (cucerirea Daciei)–271 (retragerea aureliana). Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza de maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei, cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea: limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au putut fi retrase o dată cu armata sau cu funcţionarii publici. Între anii 271-274 armatele romane părăsesc spaţiul provinciei Dacia pe care nu o mai puteau apăra în faţa atacurilor populaţiilor migratoare.

Deosebită este poziţia Dobrogei, care va rămâne parte integrantă a Imperiului până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil, iar consecinţele acesteia au fost de natură etnica si lingvistică. Majoritatea eruditilor care au abordat problema originii neamului romanesc au sustinut ideea sorgintii latine. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iniţial ca argument în disputa istorico-politică privind drepturile românilor în Transilvania, cărturarii ardeleni de formaţie clasică vor avansa ipoteza, neîntemeiată însă, a originii pur latine a limbii române.

Romanizarea nonlingvistică a constat în preluarea de către populaţia autohtonă a unor elemente de civilizaţie spirituală şi materială romană – rituri, credinţe, forme de organizare administrativă, tipuri de edificii sau aşezări umane, obiecte de uz curent.

Caracteristici ale dacilor

Cine sunt geto-dacii?

Cele mai vechi ştiri despre geto-dacii din bazinul Dunării provin de la istoricul grec Hecateu (cca 550-470 î.Hr) care îi menţionează pe crobyzi şi trizi aşezaţi în cetatea Argamum (Orgame) situată la sudul Deltei Dunării şi până în regiunea Varnei de astăzi. Expediţia regelui perşilor Darius I (521-484 î.Hr) împotriva sciţilor conduşi de regele Idanthyrsos (expediţie care a avut loc în intervalul 519-510 î.Hr), este relatată de Herodot (Istorii, IV,83-143). După relatarea lui Herodot, geţii care „sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” şi „se socot nemuritori”, au luat decizia să lupte împotriva regelui persan (Istorii, IV,94). „Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit şi obiceiurile se deosebesc în multe privinţe.

Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă la evenimente de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă din secolul al IV-lea prezenţi în ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu Milesianul .La rândul lor,  arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea , a unei culturi materiale de tip hallastattian care se prezintă unitar pe tot cuprinsul ţării noastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile epocii bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau numai în Dobrogea, unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.

Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sunt unul şi acelaşi popor. Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era noastă, ne spune răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îi întăreşte în mod indirect spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii materiale create de dânşii.

Limba geto-dacilor

Lingvşti sunt nevoiţi să opereze cu un material extrem de redus şi unilateral, caci lipsesc aproape cu desăvârşire textele, ori cat de scurte şi de modeste, în limba traco-dacică. Din străvechea limbă s-au păstrat doar neînsemnate fragmente. La lexicografi şi alţi autori antici s-

au păstrat câteva glose traco-dacice, cuvinte izolate cărora li se dă echivalentul grecesc. Ele constituie un material important, deşi  valoarea le este mult redusă de faptul că  pentru multe dintre ele nu se pot da etimologii sigure, nu se poate şti exact din ce rădăcini sau cuvinte mai vechi indo-europene derivă.

Partea cea mai bogată a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele propri de persoane, triburi, divinitaţi, aşezări omeneşti, ape şi munţi, păstrate la autorii antici, în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. S-a putut stabili că numele tribului dacic al costobocilor înseamnă străluciţii, că elementul bostes din cuvântul tarabostes înseamană strălucit, luminos, că elementul final dava are înţelesul de aşezare, târg, sat.

Cercetările moderne, în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat că limba geto-dacilor nu a dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În română există cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici prin moştenirea latină şi care reprezintă vestigii ale graiului traco-dacic: baci, balaur, barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc, strugure, strungă, urdă, vatră, zgardă.

Puţinele elemente de limbă tracico-dacică au îngăduit, totuşi,   specialiştilor să-i determine caracterul şi să-i precizeze locul în marea familie a limbilor indo-europene. Aceste limbi se împart în două grupuri numite convenţional kentum şi satem. Din grupul kentum făceu parte limbile ca: latina, greaca, celta, germana veche etc., iar din grupul satem, sanscrita, scita, persana, idiomurile balto-slave şi altele. S-a putut stabili că limba traco-dacică face parte din grupul de limbi satem, fiind înrudită cu sanscrita, limbile iranice şi mai ales cu illira vorbită în partea de apus a  Peninsulei Balcanice şi în ţinuturile Calabriei şi Apuliei din Italia sud-estică.

Teorii asupra originii românilor

1. Nicolaus Olahus

Cel dintâi umanist român, pătruns de conştiinţa rădăcinilor romane ale neamului său, încheie în anul 1536 redactarea celei mai importante lucrări din întreaga sa operă, scriere intitulată „Hungaria, sive de originibus gentis” („Ungaria sau despre originile neamurilor”), care conţine informaţii semnificative privind provinciile româneşti Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Bazându-se pe izvoare incontestabile, cronicarul susţine că ţara sa se numea odinioară Dacia. El susţine cu tărie originea latină a limbii şi pe cea romană a locuitorilor din vechiul spaţiu dacic, pe care, în virtutea convingerilor sale de român îi numeşte „copii din Roma”, şi, de asemenea, unitatea tuturor românilor:   „ Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma” . Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea “.

2. Grigore Ureche

Primul letopiseţ în limba română care a ajuns până la noi în copii, realizate de Simion dascălul, Misail călugărul şi Axinte uricariul, este cea dintâi scriere de pe teritoriul românesc

care susţine cu tărie o serie de afirmaţii, adevărate inovaţii pentru perioada în care au fost rostite. Astfel, sub condeiul cronicarului Ureche iau fiinţă:

- ideea descendenţei romane: „ de la Râm (Roma) ne tragem ”;

- ideea latinităţii limbii române: „ de la Râm (Roma) ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate ”, susţinută de baza unei argumentări construită dintr-o serie de cuvinte româneşti care sunt explicate prin echivalentul latin: „ de la râmleni, cele ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, noster şi altile multe din limba latinească că de ne-am socoti pre amănuntul toate cuvintile le-am înţelege”. Ureche nu exclude, însă, şi influenţele exercitate asupra limbii de popoarele cu care românii au intrat în contact   ( „aşişderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur ”), remarcă de asemenea argumentată printr-un al doilea exerciţiu de etimologie din care reiese influenţa limbii franceze, a celei eline, turceşti şi sârbeşti:

„ de la frânci, noi zicem cal, ei zic caval, de la greci straste, ei zic stafas, de la leşi prag, ei zic prog, de la turci, m-am căsătorit, de la sârbi cracatiţă şi altile multe, carile nu le putem să le însemnăm toate ”;

- ideea originii comune a tuturor românilor, poate cea mai importantă afirmaţie din întreaga sa operă: „ românii câţi se află locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoreşul, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”.

Simion dascălul admite şi încorporează o legendă ungurească, falsă, despre descendenţa românilor din tâlharii scoşi din temniţele Romei pentru a împiedica invazia tătarilor, aduşi pe teritoriul românesc la cererea regelui ungur Vladislav.

3. Miron Costin

Continuator al lui Ureche, marele logofăt Miron Costin redactează ultima sa lucrare, intitulată „ De neamul modovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, cu un scop clar conturat în „ Predoslovia” adresată cititorului, în care susţine teza obârşiei comune a tuturor românilor: „ biruit-au gânduri să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sunt locuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Româneşti, şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai susu, ca toţi un neam şi o dată descălecaţi sunt ”.

Cronicarul a fost preocupat de problema originii românilor încă de la începutul activităţii sale, întărit în convingerea lui că romanii sunt de aceeaşi origine cu italienii de către rezidentul catolic de la Iaşi, episcopul Vito Piluzza. După o îndelungă cântărire în cumpănă a situaţiei în care se afla poporul român, ia decizia de a da viaţă gândurilor sale, redactând o lucrare al cărei original nu ni s-a păstrat, o scriere care conţine unele inexactităţi, dar care, pentru vremea când a fost scrisă, este o operă remarcabilă prin dragostea şi grija cu care este apărată ideea romanităţii poporului român: „ începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români până astăzi,

de unde sunt şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceaste parţi pe pământ, a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta veaci de la discălecatul ţarilor cel dintâi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o samă de scriitori ieste inimii durere.”

Opera „ De neamul moldovenilor” este structurată în şapte capitole şi nu a fost terminatş. Pentru redactarea ei, Miron Costin culege informaţii despre cucerirea Daciei de către romani din „ Originile şi căderea transilvanilor” a lui Laurentius Toppeltin de Mediaş, precum şi informaţia că pe vremea lui Domiţian romanii plăteau tribut dacilor. Primul capitol al lucrării, „ De Italiia ”, are rostul să ne lămurească din ce parte a pământului a adus Traian colonişti în Dacia pentru a-i romaniza pe strămoşii noştri băştinaşi, despre care aflăm în capitolul al III – lea, „ De Dachia ”, că ar fi originari din India.

După Toppeltin, Miron Costin crede că în timpul împăratului Gallienus ( 260 – 268) armata romană de ocupaţie a trecut în Dobrogea, iar coloniştii în Ardeal, din cauza migraţiei popoarelor. Acest fapt a constituit cauza „ stricării graiului” acestora, căci în urma contactului cu vecinii limba a avut de suferit.

Cronicarul include în lucrarea sa mărturia lui Marcus Bandinus (1646), trimis de Vatican să cerceteze parohiile catolice din Moldova, mărturie ce are, pare-se, la bază aceeaşi sursă ca şi Simion dascălul şi pe care autorul o consideră o „ basna ”: „ alţii opinează că … italienii au fost aduşi din patria lor în părţile de răsărit, parte din Roma, parte din cei caer erau pescari pe malurile mării şi şase popoare italice, oameni foarte nelegiuţi, tâlhari de drumul mare, exilaţi din locurile lor, au ajuns pe aceste meleaguri ”. Continuându-şi lucrarea, în capitolul al  şaselea cronicarul dă câteva date despre limbă, insistând asupra numelui de român: „ şi aşa ieste acestor ţări şi ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numele cel drept de moşie, ieste rumân, cum să răspund şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi munteanii ţara lor şi scriu şi răspund eu graiul Ţara Românească ”.

4. Nicolae   Milescu

Contemporan cu Miron Costin , este una din personalităţile de seamă ale secolului al XVII – lea. Cărturar, diplomat şi istoric, Milescu termină de tradus în 1661 catehismul ortodox al patriarhului Atanasie al Alexandriei din limba greacă, prilej cu care vorbeşte de originea latină creştinismului pe teritoriile româneşti şi de latinitatea limbii române:         „ Dumnezeu se zice pre limba grecească theos, iar pre limba latinească deus, iar rumâneşte se chiamă Dumnezeu, care nume este luat de la letinie, în ce chip şi mai jumătate de limba românească (este) luat (că) de la letini”.

5. Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei (1710 – 1711) , a încercat în două opere fundamentale, intitulate „ Descrierea Moldovei” şi „ Hronicul vechimii  româno-moldo-vlahilor”, o expunere a geografiei, etnografiei şi a originii poporului român. Concepţia sa are la bază ideea latinităţii, a unităţii etnice şi a continuităţii poporului român în Dacia, afirmând în „ Hronic” că poporul „ româno-moldo-vlahilor … nu din naşteri de strânsură … a ieşit …, ci din cetăţeni romani, din ostaşi veterani şi din mari familii”. În privinţa originii limbii

române, se rezumă la a ne prezenta două teorii conform cărora româna ar proveni fie din latină, fie din italiană şi la expunerea argumntelor care susţin cele două teze, fără a le susţine sau combate. Preferă să rămână neutru, lăsând la latitudinea cititorului pronunţarea unei decizii privind modul de naştere a limbii române şi, asemenea lui Miron Costin, el numeşte legenda ungurească a lui Simion dascălul o „ basna ” pe care o combate puternic în paginile cărţii sale.

6. Stolnicul Constantin Cantacuzino pune, la rândul său, problema originii neamului românesc în lucrarea „ Istoria Ţării Româneşti ” în care ne introduce în atmosfera ce pecedează cele două războaie daco-romane: dacii, sau geţii, stăpânitori ai teritoriilor româneşti, erau un popor războinic şi nesupus; erau temuţi de vecinii lor datorită spiritului viteaz care îi stăpânea, ce le aducea victorie după victorie în bătăliile pe care le purtau. Imperiul roman, care era în plină expansiune, a dorit supunerea barbarilor a căror faimă ajunsese până la Cetatea Sfântă, trimiţând oaste asupra acelor „ nedomoliţi oameni” în repetate rânduri. În urma victoriei romanilor, Dacia este transformată în provincie, în care sunt introduşi coloniştii din care se trage poporul român, convingere pe care o rosteşte cu glas tare alături de susţinerea unităţii neamului, atât a unităţii lingvistice, cât şi a unităţii în fiinţă: „ Iară noi, într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-se den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, din care Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut şi apoi şi celălalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora sămânţă să trag până astăzi rumânii aceştia. Însă rumânii să înţeleg nu numai ceştia  de aici, cât şi cei din Ardeal şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă …Că toţi aceştia dintr-o fântână ai izvorât şi cură”.

7. Şcoala Ardeleană

Prin Şcoala Ardeleană înţelegem mişcarea culturală desfăşurată în Ardeal în a doua jumătate a secolului al XVII – lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII – lea, mişcare patriotică de eliberare naţională şi socială. În urma  reacţiei românilor împotriva oprimării feudale, prin unirea parţială cu biserica Romei la 1700, tinerii ardeleni trimişi să studieze la Roma şi la Viena au avut prilejul să facă serioase studii umaniste şi latine, studii care le-au pus în faţă problema originii latine a limbii române şi , de aici, chiar a originii poporului. Folosirea ideii greşite a latinităţii exclusive a poporului şi a limbii a fost făcută cu scopul eliberării de sub jugul la care îi supuseseră maghiarii, care declaraseră poporul român ca fiind o naţiune „tolerată” în Transilvania, în ciuda faptului că aceştia erau majoritari. Reprezentanţii Şcolii Ardelene aderă la cauza şi lupta poporului asuprit, luptând pentru afirmarea ideii continuităţii istorice a poporului, străduindu-se să demonstreze că românii sunt străvechi locuitori ai meleagurilor carpato-danubiano-pontice.

A. Samuil Micu

„Începător al erudiţiei româneşti din Ardeal” (N. Iorga), Samuil Micu a fost primul istoric român din Transilvania care a dorit în primul rând iluminarea conaţionalilor săi în vederea descătuşării acestora de la jugul la care fuseseră înhămaţi de maghiari. Pentru a da viaţă

gândului său, el foloseşte ca instrument istoria, care în concepţia sa este o „magistra vitae” („…că istoria iaste dascălul tuturor lucrurilor, şi bisericeşti şi politiceşti, că ea nu numai cu cuvinte, ci şi cu pilde adeverează cele ce învaţă” ). Prin proclamarea nobleţei originii („ …că mult iaste a fi născut roman”, unde „roman” înseamnă „desăvârşit”), el urmăreşte a redobândi gloria pierdută a neamului său şi deşteptarea conştiinţei poporului de urmaş al romanilor. Într-una dintre scrierile sale, „Scurtă cunoştinţă a istoriii rumânilor”, abordează problema originii romane a neamului românesc, teză argumentată solid pe baza câtorva afirmaţii importante, nu înainte de a fixa circumstanţele războaielor daco-romane şi graniţele teritoriilor româneşti pe care le identifică cu provincia romană Dachia, „ ca nu cumva cineva să aibă îndoială, oare cei ce astăzi lăcuesc în Dachia şi să zic pre sine romani, adevărat sunt romani din romanii cei de demult, pre carii Traian împăratul i-au adus de la Roma şi i-au aşezat în Dachia”.

Argumentele aduse în sprijinul teoriei sale sunt:

- mărturiile scriitorilor, care capătă statutul de incontestabile şi susţin în unanimitate originea romana a poporului valah: „toţi cu o gură şi cu un cuget scriu şi strigă cum că românii cei din Dachia, pre care alte neamuri îi zic valahi, sunt din romanii cei vechi pre carii i-au aşezat în Dachia împăratul Traian”.

-  similitudinile dintre tradiţiile româneşti şi cele romane, ce reies din studierea amănunţită a acestora, asemănări exemplificate pe baza câtorva sărbători pomenite de autor, dintre care menţionăm:

1. pe 1 ianuarie, romanii ţineau sărbătoarea Iunonei, zeiţa ce ocrotea tinerii căsătoriţi („dumnezoaia nuntelor”), moştenită de românii care, „ ţiind părintescul obiceiu multe vrăji fac ca să ştie carea fată se va mărita şi carele fecior să va însura întru acel an şi cu cine să va căsători. Adecă în sărbătoarea nuntelor, de nunte cearcă ” ;

2. „ Romanii cei vechi de la Roma, săptămâna cea mare de pre urmă a Bahiferiilor, adecă cum zicem noi a Cîşlegiilor sau a Dulcelui Crăciunului, o chiema zilele nebunilor. Românii astăzi încă săptămâna cea mai de pre urmă a Dulcelui  Crăciunului o chiamă săptămâna nebunilor”;

3. de la romani am moştenit şi obiceiul de „a face împărţeală” în luna februarie, sărbătoare pe care aceştia o ţineau în amintirea „ridicării la cer” a lui Romulus;

4. 1 martie era ziua dedicată de romani matroanelor, în amintirea intervenţiei salvatoare a femeilor în războiul iscat în urma răpirii sabinelor. Sărbătoarea s-a perpetuat prin români până în zilele autorului (chiar până în zilele noastre) sub numele de ziua femeii ( în text „ zioa babelor”);

5.  pe 28 februarie, romanii ţineau o sărbătoare închinată zeiţei focului, care s-a păstrat  la români, cele două având ca element comun arderea paielor;

6. de la romani am moştenit şi Duminica Floriilor, cunoscută la aceştia sub numele de Sărbătoarea Florilor, ţinută pe 28 aprilie;

7. pe data de 1 mai, romanii aveau sărbătoarea umbrelor, ocazie cu care îşi construiau umbrare în faţa caselor; urmând exemplul strămoşilor, românii le construiesc la rândul lor din „ frunzari ” şi ţin petreceri.

De asemenea, de la romani am moştenit colindele şi jocul (dansul), din carminele şi dansurile pe care aceştia le executau la petreceri. Căluşarii romăni s-au născut din dansatorii care jucau la sărbătorile închinate în cinstea lui Romulus, iar angajarea bocitoarelor care să jelească un mort era un obicei practicat şi de romani în ceremoniile funerare.

-  asemănarea de netăgăduit dintre limba română şi cea latină, ceea ce demonstrează continuitatea celei de-a doua prin cea dintâi; la aceasta se adaugă recunoaşterea influenţelor de cele mai felurite origini exercitate asupra limbii române:  „ Iar bine să poată zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la unguri, pentru că aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat…”

- semnificaţia numelor atribuite locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic:

1. român înseamnă roman, cuvântul fiind format printr-o transformare la nivel fonetic: „ a  înainte de „ n ” devine „ â ” în multe din cuvintele româneşti de origine latină – latinescul „ lana ” a devenit astfel lână, „ romanus ”, român, „ canpo ”, camp, etc.

2. valah sau vlah înseamnă roman, fiind un cuvânt de origine slavă prin care sunt denumite neamurile de origine latină.

B. Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român şi unitatea tuturor celor care aparţin de el, independent de spatiul pe care îl populează : „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche…s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”. Asemenea prietenului şi colaboratorului său, Samuil Micu, recunoaşte unele influenţe străine în limbă: „Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar romană sau latină, diferită totuşi de italiană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de italiană, nu numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele general daco-romană, de aceea că, vorbindu-se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele regiuni sau de la părţile lor…”

C. Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în opera „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

Bazându-se pe mărturiile scrise ale lui Eutropius, dar pe imaginile sculptate pe columna lui Traian, mai ales, Maior susţine cu tărie şi mare convingere că românii se trag doar din romanii care au colonizat Dacia: „ românii nu numai cei dincoace de Dunare, ci şi cei dincolo sunt romani adevăraţi din romani adevăraţi ”. Conform spuselor sale, dacii ar fi fost complet extreminaţi în timpul ultimului război de armata romană: „ romanii trimiseră în toate părţile turme de ostaşi asupra rămăşiţelor dachilor, ca cu totul să concenească şi să şteargă de pre faţa pământului sămânţa dăcească.  [ ... ] Traian văzând Dachia deşartă acum de lăcuitori şi privind la bunătatea pământului ei … făcu Dachia provincie”. Abordează, de asemenea, şi problema latinităţii limbii române, pe care o declară a fi născută din vechea limbă latină vorbită pe teritoriul românesc: „ …Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise lesne se poate afla începutul limbei româneşti. Aceaia se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşadară limba românească e acea limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor italianilor…”.

8. Robert Rosler

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea “Studii asupra românilor”. Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi.

R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci, când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.

Argumentele lui Rosler erau următoarele:

- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;

- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia);

- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275;

- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor;

- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză, dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre;

- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;

- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre;

- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor;

- românii erau păstori nomazi.

Falsitatea “teoriei rosliene” a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români, chiar în perioada când ea a apărut. Argumentele lor sunt următoarele:

- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană;

- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană;

- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice, date lingvistice, mărturii epigrafice, etc.;

- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români;

- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană);

- numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea (vezi Introducerea);

- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic;

- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici;

- păstoritul transhumant (sezonier), şi nu nomad, era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.

Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.

9. Mihail Kogălniceanu, în scrierile sale istorice critică Şcoala Ardeleană, despre care spune că a iniţiat o „ romanomanie ”, o adevărată patimă născută dintr-un profund impuls patriotic care a „ deşteptat duhul naţional, mort de mai mult de un veac. [...] Pe de altă parte, însă, a avut şi

nevinovata nenorocire să producă o şcoală, destul de numeroasă, de români noi, care, făr’ a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-le-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi, prin urmare, cel întâi popor din lume” . Alături de această critică adusă ideologiei ardelene, Kogălniceanu face şi o succintă prezentare a istoriei românilor, de la începuturile neamului până în timpul redactării lucrărilor autorului. Din parcursul a doar două fraze importante desluşim opinia eruditului român cu referire la originea poporului din ale cărui izvoare se adapă el însuşi: opinia sa se conturează în jurul unei enumeraţii din care reiese ideea de dublă origine a poporului român, cea romană şi cea dacică, fapt care nu reprezintă doar un nou concept, ci o realitate concretă şi intrinsec firească: „ vedem risipa dacilor, împoporarea ţării lor cu colonii romane, înflorirea acestora până sub împăratul Aurelian şi rispirea lor cu năvălirea barbarilor”.

10. Vasile Alecsandri redactează în 1849 studiul „ Românii şi poeziile lor ” sub forma unei scrisori adresate lui A. Hurmuzachi, studiu publicat mai târziu în revista        „ Bucovina”, în care aderă la conceptul nou format care cere recunoaşterea contribuţiei elementului autohton la plămădirea neamului românesc, fără a diminua astfel aportul şi importanţa celui roman. Prin intermediul unei călătorii imaginare pe care ne invită a o face alături de el, autorul studiului caută a expune auditoriului câteva din caracteristicile poporului român, în umbra cărora descoperim identitatea acestuia. Textul este traversat de un puternic fior patriotic plecat în aflarea originilor unei naţiuni defavorizate, respinse de popoarele din jurul ei. Astfel, printre argumentele expuse de Alecsandri se înscriu:

- o serie  onomastică, alături de una toponimică, strâns corelate între ele şi aflate în directă legatură cu limba şi poporul latin ce a „ campat ” vreme  de aproximativ 170 de ani pe teritoriile româneşti, cele două enumerări constituind urmele vizibile pe care aceştia le-au imprimat în cultura românescă: „ auzim … numele lui Traian, Aurelian, Ovidie, Caracala, Septim Severus etc., ieşind din gura unui ţăran simplu şi neştiutor! Ochii noştri întâlnesc pretutindene urmele Poporului Suveran! Iată: valea lui Traian, pe Dunărea, Romanu, Caracal, Cetatea-Albă, Gherghina, Iaşii (Municipium Jassiorum), Turnul Severin, Băile lui Ercul (Mehadia din Banat), Lacul lui Ovidie ” ;

- amintirea războaielor daco-romane, a consecinţelor acestora, care se reflectă la nivel etnic şi lingvistic în cultura românească, şi a vestigiilor rămase pe teritoriile vechii provincii în urma staţionării latinilor în Dacia traiană;

- creionarea unui portret al omului român, care, pe cât de simplu, pe atât încărcat de semnificaţie este, şi care ilustrează împletirea elementelor latine cu cele dacice: „Iată-l dinaintea noastră, în costiumul său giumătate dac şi giumătate roman: cuşma de oaie a dacilor pe cap, şi opincile romane în picioare”;

- notarea unui posibil răspuns al unui român, din care reiese caracterul latin al cuvintelor din limba română, numită de autor „ limba romană veche ”: „ Eu sunt român. Împăratul Traian a venit în vechime cu multă putere de a învins pe daci, locuitorii ţării aceştia. Toată averea mea este o casă, un câmp, o fântână, un car, o vacă, doi boi de jug şi un cal. Am o femeie bună, frumoasă şi lucrătoare. Ea nu lasă furca din mâni cât e ziua de lungă, nici nu perde din ochi fiiul ce ne-a dat Dumnezeu … etc. etc.”.

11. Simion Mehedinţi, în lucrarea „ Vechimea poporului român şi legătura cu elementele alogene ”, pune în evidenţă vechimea istorică a neamului din ale cărui rădăcini se trage, argumentând acest fapt prin descendenţa românilor din dacii pe care îi elogiază, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai meleagurilor carpato-danubiano-pontice care se trag din traci şi care au cunoscut o perioadă de înflorire atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Ei excelau prin organizare şi de civilizaţie, prin spiritul de vitejie şi de dreptate, prin forţa de muncă, având o religie bine conturată, bazată pe trăirea spirituală.

12. Adrian Marino, în lucrarea „ Pentru Europa. Integrarea României ”acceptă „tracismul” ca un parte constitutivă a poporului român, însă atacă dur tendinţa cercetătorilor de a elogia un popor dezinvolt pe baza unor argumente desluşite prin interpretarea textelor lui Herodot, care în concepţia autorului nu sunt veridice. El critică, în baza aceloraşi texte ale istoricului grec, neputinţa tracilor  de a se unifica datorită spiritului lor slab ( tracii sunt caracterizaţi în viziunea lui Marino de „ o anume lipsă de vocaţie a românilor pentru organizare şi cooperare, pentru coordonare şi unitate”), atitudinea lor faţă de muncă, dar obiceiul de a face comerţ cu copiii, mai ales, atribuindu-le pe un ton ironic inventarea unui astfel de sector comecial.

Bibliografie

1. 1. Constantin Cantacuzino, „Istoria Ţării Româneşti”, editura Litera International, Bucureşti – Chişinău

2. 2. Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei”, editura Litera International, Bucureşti – Chişinău

3. 3. George Călinescu, „Istoria literaturii române”, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941

4. 4. George Călinescu, Ion Vitner, Ovidiu S. Crohmălniceanu, „Istoria literaturii române”, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1954

5. 5. George Ivănescu, „Istoria limbii române”, editura Junimea, Iaşi, 19806. 6. Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, editura Litera International, Bucureşti

– Chişinău7. 7. Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, „Despre vechimea şi continuitatea

românilor”, Editura Militară, Bucureşti, 19898. 8. Titus Moraru, Călin Manilici, „Literatura română. Crestomaţie de critică şi istorie

literară”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 19839. 9. Mihail Kogălniceanu, „Scrieri literare, sociale şi istorice”, editura Litera

International, Bucureşti – Chişinău10. 10. I. I. Russo, „ Etnogeneza românilor ”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

198111. 11. Al. Piru, „ Istoria literaturii române de la început şi până astăzi ”, Editura Univers,

Bucureşti, 1981

Material realizat in 2008 privind etnogeneza romanilor, necesar pentru Limba si literatura romana.

Categories: Scrieri Etichete:caz, de, etnogeneza, istoria, literatura, romana, studiu Comentarii (13) Trackbacks (0) Lasă un comentariu Trackback

1.

adrian

decembrie 28, 2009 la 7:30 pm | #1

Răspunde | Citat

1

0

 

Rate This

Interesant studiul!Ati muncit la el, nu gluma!

Ar trebui tratata mai amplu problema disparitiei (“dizolvarii”) limbii dacice.Ce parere aveti despre ipoteza ca limba dacilor avea afinitati cu latina (de aici, asa-zisa “disparitie”)?

2.

Dumitru Alexandru

decembrie 28, 2009 la 8:04 pm | #2

Răspunde | Citat

0

0

 

Rate This

Aceasta este o problema de istorie mult tratata chiar de istorici straini. In cadrul celor 2 razboaie de asimilare a provinciei Dacia din 101-102 , 105-106 , imperiul roman a acaparat toate laturile economico-politice ale vremii. Aceasta inseamna ca, sub asimilare, dacii au fost obligati sa primeasca in toate sferele etnice ceea ce aveau romanii.Apogeul este atins de latinizarea getilor prin invatarea,ca limba oficiala a vremii, a limbii latine.Problema fundamentala este aici: in timpul retragerii aureliene, limba romana s-a format la sud de Dunare sau la nord? Motivul retragerii aureliene s-a datorat invaziei migratorilor. Se spune, de catre unii istorici, ca in urma acestei retrageri nu a ramas get la nord de Dunare, toti fiind exterminati(conform teoriei roesleriene). Alte surse arheologice fac descoperiri ale unor obiecte dacice de dupa perioada aureliana. Atunci pe cine sa crezi? Sursele sau vorbele?Mai este un punct de atins, esentialmente pentru problematica noastra. Sa ne uitam spre exemplu la Bulgaria. Tara la sud de Dunare, aceasta poarta pecetea romanilor vechi in limba, deci retragerea aureliana a existat. Dar, la retragere au ramas femeile si copii si doar barbatii au fost omorati. Nici urma in Bulgaria de obiecte arheologico-istorice apartinand getilor din perioada retragetii.

3.

adrian

decembrie 28, 2009 la 8:16 pm | #3

Răspunde | Citat

2

1

 

Rate This

Raman la obsesia mea, legata de limba dacilor… Rezolvarea ei s-ar putea sa arunce in plan secundar problema locatiei geografice unde a luat nastere limba romana.

Poporul dac este singurul popor care si-a pierdut total limba in 150 de ani!Ardelenii au stat 1000 de ani sub ocupatie straina si nu au uitat sa vorbeasca romaneste. Cazuri asemanatoare de popoare oprimate care isi conserva limba se pot da cu duiumul.Nu cred in asimilarea lingvistica totala. Chiar asa de lipsiti de “etnicitate” sa fi fost dacii?!Tot felul de grupari etnice, supuse la presiuni incredibile, si-au pastrat ceva din limba

priginala, nu si dacii.Tiganii inca mai vorbesc tiganeste intre ei, ca sa dau un exemplu banal.

Eu cred ca trebuie sa dam atentie acestei ipoteze, chiar daca nu avem (inca) dovezi: dacii vorbeau un dialect tracic asemanator cu latina. Limba lor nu a disparut, ci s-a contopit foarte natural cu sora ei mai evoluata. Ce parere aveti?

4.

Dumitru Alexandru

decembrie 29, 2009 la 10:02 am | #4

Răspunde | Citat

0

0

 

Rate This

In primul rand ma bucur ca acest subiect devine amplu dezbatut.Sa analizam putin cuvantul “trac”. Tracii erau un popor migrator care deja luase contact cu romanii.Dacii mai sunt numiti traci,vlahi,valahi,blahi etc. deci sunt unul si acelasi popor. Nu putem vorbi aici de o contopire naturala completa, ci de o asimilare lingvistica completa. Desi limba tracilor era una cu unele ramuri si in latine, tracii ca popor migrator au luat legatura si cu alte popoare,ceea ce trebuie luat realmente in considerare.Ne-au ramas de la daci unele cuvinte precum “branza”.Acestea sunt in numar mic, continuitatea dacilor dupa retragerea aureliana fiind un alt factor care continua procesul de romanizare. Trebuie sa mai punctam un factor decisiv. Procesul de romanizare a constat si in colonizari. Colonistii erau familii de romani puse sa locuiasca in mijlocul dacilor. Indiferent cat de izolati ar fi fost de daci(ii despartea limba,cultul etc.) acestia perseverau si formau prietenii din care rezulta incet invatarea limbii, a obiceiurilor,a ritualurilor de catre daci. Ba mai mult(privind ritualurile), dacii incep sa se inchine la zei daci sub nume romane.

Complex procesul de romanizare, subiect dezbatut decenii de-a randul.Sa vedem ce ne mai rezerva viitorul!

5.

Dumitru Alexandru

decembrie 29, 2009 la 11:17 am | #5

Răspunde | Citat

0

0

 

Rate This

V-as mai recomanda un material.

http://dumitrualexandru.wordpress.com/2009/12/28/descriptio-moldavie-o-reviziune-istorica/

O reviziune istorica a ceea ce se numeste Moldavia. Raspunde la multe intrebari.

6.

adrian

decembrie 30, 2009 la 4:51 pm | #6

Răspunde | Citat

2

0

 

Rate This

Sa nu uitam un lucru: cea mai mare parte a Daciei, asa-zisa Dacie libera NU a fost ocupata de romani. Inteleg ca dacii aflati sub ocupatie si-au uitat limba in 170 de ani, dar nu inteleg cum dacii liberi (majoritari!) si-au uitat-o. Cred ca asta e inca o dovada ca limba daca si limba latina erau limbi surori.

Chestia cu “branza, brazda, viezure…” mi se pare mai mult anecdotica. Nu am gasit inca niciun studiu serios care sa demonstreze ca aceste cuvinte provin din limba dacica.Cred ca multe cuvinte, pe care le consideram ca provenind din sursa latina, vin de fapt din fondul lingvistic dacic.

7.

Dumitru Alexandru

ianuarie 2, 2010 la 11:37 am | #7

Răspunde | Citat

0

0

 

Rate This

V-ati gandit si la invazia popoarelor migratoare peste dacii liberi? Eu ma gandesc asa:1.dacii liberi au scazut dramatic in urma cotropirii lor de catre migratori;2.dacii liberi au preluat limba popoarelor migratoare sau a limbii latine.

Bun, aceasta ipoteza este dupa judecata mea. Dar pentru primul punct ma gandesc la cauza retragerii aureliene:invazia popoarelor migratoare. Ce parere aveti?

o

adrian

ianuarie 2, 2010 la 5:45 pm | #8

Răspunde | Citat

0

0

 

Rate This

scuze, am pus comentariul de mai sus pe datele (deja completate) ale unui prieten care a scris ceva la computer mai devreme. Nu m-am uitat la datele formularului.

Cosiderati-l comentariul meu.

8.

andrei

ianuarie 2, 2010 la 5:43 pm | #9

Răspunde | Citat

1

0

 

Rate This

Popoarele migratoare au lasat cuvinte dar nu au impus limbi. De cele mai multe ori, chiar daca au ocupat teritorii, au fost asimilate cultural. Exemple sunt foarte multe, exceptii destul de putine.

Nu invazia a fost cauza retragerii, cat degenerarea organizationala si instabilitatea politica a Imperiului. Sa nu uitam ca in rasarit Imperiul a reusit sa tina piept migratorilor inca multe sute de ani (cu retrageri strategice, cu reveniri).Poate ca si actiunile de guerilla ale dacilor liberi au contat (de ce nu?). Romanii au ocupat doar o treime din Dacia. Nu cred ca restul dacilor au stat pasnici cu mainile in san.

9.

Dumitru Alexandru

ianuarie 2, 2010 la 5:51 pm | #10

Răspunde | Citat

1

0

 

Rate This

Nu-i nimic Adrian. Dar trebuie sa mai tinem cont si de numarul romanilor la retragere,dar si la situatia existentiala de aici. Nu se retrageau daca nu erau inferiori numeric si nu ar fi avut suficiente resurse(ex.hrana suficienta) cu care sa isi intretina familiie deja intemeiate cu femei dace.Situatia era prospera inca la Roma,deci punctul de sosire a fost Italia. Ca s-au retras la S de Dunare este adevarat, dar era singurul loc pe unde puteau scapa de invazie si de a ajunge pe mare la Roma.Nu-mi pot da seama ce s-a intamplat cu restul dacilor: au fost exterminati de romani(nu mi se pare plauzibil), au plecat cu romanii(parca nici asta) SAU au fost in final exterminati de popoare migratoare(nici asta nu e dovedit inca).

10.

bala

ianuarie 7, 2010 la 3:12 pm | #11

Răspunde | Citat

1

0

 

Rate This

170 de ani de colonizare romana(8-10 generatii)sunt insuficienti pentru ca limba colonistilor(inferiori numeric)sa se impuna in fata limbii dace.Acest lucru este posibil numai 1)daca romanii exterminau populatia dacica(obligatoriu si femeile pt ca ele ar fi transmis limba dacica mai departe chiar si in cupluri mixte).sau2)daca limba dacica ar fi fost cum se zice”mamica” limbii latine.Conform unor teorii despre faptul ca etruscii ar fi fost neam tracic(vezi expansiunea etrusca in peninsula italica),sau ca troienii erau traci si s-ar fi tras chiar din geti(de adus aminte faptul ca Enea este considerat parintele cetatii

eterne).Deci cum o dai cu istoria Romei ajungi la origini tracice,iar teoria careia dacii se intelegeau cu romanii fara translator mai are si suportul unei foarte lungi vecinatati intre cele doua popoare, cu mult inainte de Traian.Eu cred ca adevarul va fi aflat atunci cand ministerul culturii isi va da interesul sa faca o superechipa din vreo 40 de istorici,80 de profesori,50 de lingvisti,50 de arheologi, dar si vreo 200 de studenti si cu toti acestia sa verifice arhivele din bibliotecile de la Vatican,timp de 10-12 luni(mult dar biblioteca plus catacombele detin documente kilometrice aduse de cruciati de la Constantinopol).Actiunea este una care cere mult efort uman deci, ajutor guvernamental dar si sponsori.Eu sunt dispus sa renunt la ceva bani daca as auzi ca exista o asemenea initiativa.Nu sunt intelectual dar oarecum pasionat,dar cind vine vorba de constiinta nationala devin chiar infocat.Am auzit deasemenea ca Vaticanul nu se opune decat deschiderii zonei cu documente despre al II lea razboi mondial.In trecut nu se putea intra in catacombe pentru ca aflarea unor secrete antice ar fi distrus mitul de “buricul pamantului”detinut de Vatican.In zilele noastre daca vom afla cumva ca Pelasgia a fost leaganul Europei nu putem decat sa fim mandri dar nu cred ca s-ar teme vreo natiune de revendicari teritoriale din partea noastra.

11.

Ioan Albu

iulie 9, 2010 la 11:55 am | #12

Răspunde | Citat

0

0

 

Rate This

Frumos articolul dar pare mai mult o compilație scoasă de o bibliotecară.Nu văd unde este originalitatea,punctul autorului.

o

Dumitru Alexandru

iulie 9, 2010 la 2:43 pm | #13

Răspunde | Citat

0

0

 

Rate This

Ai dreptate, este o lucrare profesionala daca pot sa afirm. Istoria reprezinta mentalitati. Ceea ce am facut eu a fost sa respect tiparele impuse mentalitatile altora. Punctul meu de vedere nu avea ce cauta aici din moment ce articolul era necesar intr-o unitate de invatamant. Pe langa acest lucru, nu mi se ceruse parerea, ci fapte concrete.

1. No trackbacks yet.

Nume (necesar)

Email (necesar)

Pagina web

Subscribe to comments feed

Anunţă-mă despre viitoarele comentarii apărute prin email.

Notify me of new posts via email.

101 0

Trimite comentariu

101

1285828483

Franceza…limba a   destinelor La   mare RSS feed

Google Youdao Xian Guo Zhua Xia My Yahoo! newsgator Bloglines iNezha

Urmareste-ma!

Twitter.com

Cauta pe blog

Caută după:

Navigare

Cartea   mea Contact Exchange Intrebari Poeme Vand… Webdesign

Top Rated

Posts | Pages | Comments

All | Today | This Week | This Month

Despre un vechi prieten... Laurentiu 5/5 (8 votes)

Studiu de caz - Etnogeneza 5/5 (5 votes)

Cautare

Descriptio Moldavie - o reviziune istorica a tarii Moldovei 5/5 (2 votes)

Oare ce sa mai scriu?! 5/5 (2 votes)

Pregatire pentru bac-limba romana 5/5 (2 votes)

Comment`s

naomi on Începerea anului   universi…

Dumitru Alexandru on Începerea anului   universi…

naomi on Începerea anului   universi…

Dumitru Alexandru on Intrebari

Dumitru Alexandru on Începerea anului   universi…

Legaturi

2009 BAC bac 2010 baladelor balta nana biserica bucuresti carti Ciclism citit

craciun cuvinte dacia dacia 1310 de ducu berti Dumnezeu facultate fericit folk ganduri iarna istorie iubire lecturi liniste memorii montura Muzica noapte nu pescuit pescuit

sportiv poem poezie prieten profesor reamintire scoala sentimente sfantul tara toamna vara viata

Twittereala

Începerea anului universitar: http://wp.me/pKnYj-7g postat acum3   days   ago Apel catre societatea civila: http://wp.me/pKnYj-7c postat acum4   weeks   ago Luna si o stea: http://wp.me/pKnYj-78 postat acum1   month   ago

Un nou site a renascut: http://wp.me/pKnYj-74 postat acum2   months   ago Pescuit pe balta Nana:reactualizat: http://wp.me/pKnYj-71 postat acum2   months   ago Istorie pentru fraternitate- Marile civilizatii 1: http://wp.me/pKnYj-6W postat

acum2   months   ago

Page Rank

Banner exchange

Link exchange

• http://mariuscruceru.ro• http://adi-grup.com• Desene animate online• Director web lucian0308• Blog Directory• Bloghints.com Directory• Blog Directory• Bloglist.ro - lista blogurilor de calitate• Catalog Bloguri• Dumitru Alexandru Website• Fier Forjat

Top Posts

Studiu de caz - Etnogeneza Pescuit la Sheffield - cea mai simpla montura BAC Geografie - 2iulie2010 Pescuit pe rau - Cea mai simpla modalitate Biserica Draganescu Fumatul: viciu fara rezultat Începerea anului universitar Webdesign Pescuit pe balta Nana Exchange

Top Rated

Top Clicks

ro.wordpress.com/tag/lini…

dumitrualexandru.files.wo… dumitrualexandru.files.wo… ro.wordpress.com/tag/mont… dumitrualexandru.files.wo… dumitrualexandru.files.wo… dumitrualexandru.files.wo… -

Subscrie pe Email

Introdu adresa ta de mail pentru a primi mailuri cu noile mele postari pe blog!

Unique visitors

Site Meter

Votati!

Cum vi se pare continutul blogului?

Slabut, se putea si mai bine.

Destul de bine, interesant.

Foarte bun! Se vede efortul depus!

Vote View Results Share This Polldaddy.com

View This Poll

subscribe 11055239 http://dumitrualex w idget 581420295f /2009/12/23/studi

Subscriu acum!

online survey

Delicious

Dumitru Alexandru Blog

Sus WordPress Copyright © 2009-2010 Dumitru Alexandru Bloguieşte pe WordPress.com. Theme: INove by NeoEase.

Most Popular Content Despre un vechi prieten... LaurentiuStudiu de caz - Etnogeneza

Descriptio Moldavie - o reviziune istorica a tarii Moldovei