Upload
others
View
7
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
510
Section: Literature
STYLISTIC AND THEMATIC ASPECTS IN DUMITRU RADU POPESCU'S POETRY
Ana-Maria Nicolescu PhD Student, University of Pitești
Abstract: Known especially as a writer of drama and prose, Dumitru Radu Popescu created in the
Romanian literature also a unique poetry volume, titled as "Câinele de fosfor", published in 1982-
Cartea Romanească Publishing. The title gets to intrigue the common reader, because of its metamorphosis and the semantic distance between the two words that form it. Thus, we have the
duty to identify and analyse the expressivity of his work. It should be discovered and highlighted.
This process means to valorise the stylistic, expressive and aesthetic potential of his verses. This is the main aim of our paper, of our scientific work, together with the specialized bibliography and
support texts. We try to categorise Dumitru Radu Popescu's writings in point of style and theme,
designing an innovative approach, similar to the content of the writings that is much more than
the common writings, becoming the poetry of unusual, which seems to reflect the reality of a lyrical universe that designs the daily events in verse form.
Keywords: innovation, style, expressiveness, figure of speech, lyricism.
Câinele de fosfor- un stil aparent inexpresiv, în centrul căruia se găsește
simbolul omului
În demersul nostru, ne propunem să analizăm volumul de versuri scris de Dumitru
Radu Popescu, Câinele de fosfor, integrând, în aceeași structură, conceptele de stil, simbol
și, implicit, temă. Premisa de la care am plecat a fost aceea că, prin studierea bibliografiei
de specialitate, am observat legătura indestructibilă ce există între cele trei elemente
artistice enumerate anterior. Iar Câinele de fosfor poate fi considerat ca fiind lipsit de
expresivitate, datorită durității limbajului, a prezentării mesajului într-o manieră directă,
de multe ori fără încercare de înfrumusețare, dar el ajunge să construiască un univers liric
centrat pe simbolul omului, un centrum mundi al sentimentelor, al perceperii diferitelor
aspecte ale vieții, cu ajutorul imaginilor, al metaforelor. D. R. Popescu este
astfel scriitorul care a știut să-și construiască un stil propriu, prin care transmite
sentimente dintre cele mai diverse, descriind omul, în toate ipostazele sale. De altfel, și
analiza noastră se centrează mai ales pe imaginea omului.
Lorenz Dittmann, în lucrarea Stil, simbol, structură, vorbește despre noțiunea de
stil, privită din perspectivă goetheeană. Din punctul de vedere al scriitorului german, stilul
este maniera proprie în care se manifestă un anumit scriitor: Un artist își formează un stil
în măsura în care nu mai imită cu devoțiune un model, ci își dezvoltă propriul limbaj.
Oricât ar fi de rar acordul între "imitarea fidelă" și maniera individuală (concepția),
tocmai în acest acord stă stilul.1Stilul unui individ nu poate fi separat de ideea de simbol,
căci orice creație versificată se axează și pe un astfel de concept. Stilul trebuie corelat cu
limbajul specific unui poet, marcat, cel mai adesea, prin imagini, metafore, simboluri:
Când, după ce am clasificat poemele în funcție de subiectul sau de tematica lor, ne
întrebăm ce fel de exprimare este poezia și când, în loc de a vedea în poezie o
parafrazare a prozei, identificăm "sensul" unui poem cu întregul lui complex de straturi,
1 Lorenz Dittmann, Stil, simbol, structură, BucureȘti, Editura Meridiane, 1988, p. 22.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
511
Section: Literature
găsim, ca strat poetic central, seris reprezentată de cei patru termeni din titlul capitolului
de față: [Imaginea, metafora, simbolul, mitul].2
Tot Dittmann stabilește raporturile dintre stil și simbol, despre care afirmă: Dacă
termenul "stil" înseamnă în primul rând unitate în diversitatea înfățișărilor și continuă să
rămână legat de acestea chiar și atunci când, pentru "tălmăcirea" lor trebuie recurs la
ceea ce se află dincolo de ele, în "spatele" lor, în "simbol" legătura dintre fenomen și
ceea ce se află dincolo de el devine tematică și vor trebui surprinse tocmai elementele
care se sustrag fenomenalizării.3
Așadar, între simbol și stil există o legătură indestructibilă, care ajută la transmiterea
sentimentelor vizate de către poet. Semnificația termenului de sentiment este bine redată
de către Mikel Dufrenne care, în cartea Fenomenologia experienței estetice, vorbește
despre maniera în care ele își fac simțită prezența pentru cititor: Dar sentimentul nu se
realizează plenar decât sub două condiții: imaginația, mai întâi Ŕ în măsura în care ne
instalează și ne menține în planul orizontal al reprezentării- să fie reprimată, ceea ce nu
înseamnă că ea trebuie să ne facă să renunțăm la a percepe aparența, ci numai că
imaginația, și chiar intelectul, nu trebuie să se antreneze în câmpul semnificațiilor pur
obiective care consacră puterea sau indiferența noastră.4 Pentru a rezuma aceste idei,
putem spune că sentimentul este strâns legat de o percepție subiectivă asupra mesajului
purtat de versuri, fără a neglija nici stilul autorului care conduce la potențarea expresivă a
anumitor sentimente, spre care suntem purtați cu ajutorul simbolurilor. Sentimentul
aparține ființei, de aceea Dufrenne opinează că sentimentul revelează ființa nu numai ca
realitate, ci și ca profunzime: ființa apare ca altceva decât ceea ce este, și inepuizabilă,
nu numai pentru că pot oricând substitui o reprezentare alteia, ci pentru că ceva în ea îmi
este dat, ceva ce respinge orice reprezentare și orice acțiune.5
Și, nu puține sunt dățile în care sentimentele transmise sunt caracterizate prin note
tragice. Fie că exprimă sentimente de tristețe, fie că poeziile conturează sentimente de
neputință în fața nedreptăților vieții și în fața morții, tragicul nu poate fi ignorat. Conform
lui Theodor Lipps, tragicul estestrict legat de ideea de suferință, care îl face însă pe om
mai valoros: Noi vedem devenind omenește valoros ceea ce este lovit de suferință, ci
există un raport cauzal. Iar acesta intensifică trimiterea de la suferință a cuiva care are
valoare omenească, ci este o suferință provenită dintr-un element omenește valoros, prin
acesta, datorită acestuia.6
Câinele de fosfor, singurul volum de poezii scris de Dumitru Radu Popescu intrigă
cititorul chiar prin titlul său, o combinație de două substantive comune, în aparență total
antitetice, dar care, dincolo de bornele uzualului, dă naștere la semnificații profunde.
Animatul este astfel combinat cu inanimatul, viața este amestecată cu unul dintre
simbolurile morții. Oximoronul din titlu este cu atât mai evident cu cât însuși numele
elementului chimic este purtător de lumină, deși caracterul său letal este binecunoscut.
Așadar, fosforul marchează lumina și întunericul, viața și moartea, sugerând conceptele
de tenebre, întuneric, taină. Fără să greșim, putem considera taina, misterul ca fiind
centrul versurilor acestui volum, dacă ne raportăm la mesajul transmis și la maniera în
care sunt îmbrăcate sensurile globale ale poeziilor sale. Stilul devine astfel inconfundabil.
Dumitru Radu Popescu nu face altceva decât să surprindă teme generale, precum
timpul, iubirea, societatea, credința, vitejia, dar nu așa cum fac poeții clasici,
2René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, București, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 245.
3Dittmann, op.cit., p. 121. 4Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienței estetice, București, Editura Meridiane, 1976, p. 56. 5Ibidem, p. 55. 6Theodor Lipps, Estetica. Bazele esteticii, București, Editura Meridiane, 1987, p. 291.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
512
Section: Literature
tradiționaliști, ci ca descendent al poeților moderniști, inovatori, vizionari, care nu percep
poezia doar ca pe un joc al armoniei și al versificației clasice cu o încadrare în normă, ci
care consideră versurile ca fiind singura sursă de exprimare a realităților cotidiene, chiar
și într-un mod care pare a fi crud.
Poeziile sale dau impresia că ar fi niște instantanee, niște secvențe de viață
compuse pentru a evidenția o societate în care poetul ajunge să pună la îndoială fiecare
lucru care îl înconjoară, ca și cum ar fi ateu sau doar un om contra normelor uzuale. Așa
este cazul poeziei Calendar, în care versificatorul, cu mare sinceritatem recunoaște că
pentru el importante nu sunt toate zilele creației divine, ci doar ziua în care a fost creat
omul, ca imagine a desăvârșirii actului divin, metaforele și imaginile vizuale fiind
edificatoare în acest sens: Tot acest calendar n-ar fi avut nicio noimă/ Tot acest inventar
n-ar fi avut nicio noimă/ Dacă în ziua a șasea nu i-ar fi trecut prin cap să-l facă pe om./
Ei, după această ispravă/ Mai stăm de vorbă/ În glorioasa dumbravă. (Calendar:7)7În
fond, D.R.Popescu ironizează primele cinci zile de creație, cu scopul de a da importanța
cuvenită celei de-a șasea și nu întâmplător alege să plaseze aceste versuri în deschiderea
volumului: omul este principalul actor al vieții, al naturii, al oricăror întâmplări, fericite
sau nu, al evoluției și al schimbărilor, al progresului și al regresului. Însă, uneori, omul se
transformă, el nu mai este neapărat om, ci devine o simplă formă, căpătând din
caracteristicile altor elemente vii din natură, intrând într-o comuniune perfectă cu acestea,
ca într-un proces de osmoză, idee întărită de utilizarea comparației și a personificării:
Forme dormind în iarba de forme/ Forme visând cavaleri emblematici/ Forme dându-se
peste cap ca peștii în marea ca o formă a apei/ Forme iubindu-se, îmbrățișate/ Forme
citind, forme ejectându-se din somnolența materiei. (Forme: 8)Omul se dovedește a fi
oadevărată forță a naturii, un caracter exemplar, care nu încetează niciodată să-și arate
puterea, determinarea, atitudinea față de problemele vieții și față de soarta care i-a fost
dată. Un exemplu în acest sens îl constituie poezia Atila, unde poetul ilustrează sfârșitul
tragic al marelui luptător hun, dur și necruțător: În tot acest timp, pisicul se sui în gutui/
Mormintele fură șterse/ De pe fața pământului/ De copitele cailor săi mărunți. (Atila: 9).
Omul-poet nu este nici el neglijat. Într-una dintre cele mai sugestive poezii ale
sale, o adevărată artă poetică modernistă, D.R.Popescu subliniază ideea de act creator,
fără a omite nici omnipotența, omniprezența și omnisciența sa. Versurile conturează parcă
o divinitate la scară mai mică, ce acționează pe toate planurile, dar care nu poate realiza
nicio acțiune, dacă nu este ajutat și de divinitatea reală, versurile cuprinzând un joc de
metafore extrem de plastice: Îi plăcea cum vopsesc cu o pensulă, în albastru/ Cerul, ca pe
un maculator./ Eu nu l-am zărit./ Dar poate că privirea lui/ Mi-a aurit stelele/ Din cerul
albastru, de pe maculator./ Oricum/ O schimbare chimică în structura culorilor/ S-a
petrecut. (Maculator: 12) Omul-creator în genere suscită interesul poetului. Însă, uneori,
ipostaza versificatorului se diluează, nu mai are aceeași însemnătate, se pierde în desișul
cotidianului: Numele meu umblă prin ziare/ Ca o greșeală de tipar/ Poezia nu se mai
scrie din cuvinte/ Sunt necesare blocuri de marmoră/ Se scrie cu idei/ Altfel, totul e bine./
Trec pe lângă zile/ Ca o greșeală de dicționar. (Confesiune: 52) De altfel, meseria de poet
se dovedește a fi una total ingrată, dominată de sărăcie, mizerie, boală: Și altul și altul/
Ființe de carne/ Din lut/ Urzesc/ Eternitatea/ Noastră. (Poeții: 56)
Dacă nu este imaginea creatorului de versuri, atunci este imaginea creatorului de
sunete. În aceste poezii, ne este prezentată figura cântărețului, de la momentele sale de
glorie, până la decăderea sa sub semnele bătrâneții, ale nepăsării semenilor, ale sărăciei și
lipsei de implicare. Imaginile vizuale care alcătuiesc versurile sunt de o duritate extremă
7Citatele sunt extrase din volumul suport, Câinele de fosfor, București, Editura Cartea Românească, 1982. Citatele vor fi marcate în interiorul textului, prin notarea numelui poeziei și pagina de unde este preluat.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
513
Section: Literature
și pun cititorul față în față cu un om răpus de vremurile pe care le trăiește, printr-o
veritabilă estetică a urâtului: Cântărețul de operă Leopold Nestorescu/ Mai are un dinte
șubred într-o gingie/ Anii l-au stors ca pe-o lămâie. (Leopold: 13)
Omul ca imagine a istoriei, a trecutului plin de glorie, chiar dacă doar personaj
literar, se găsește în centrul atenției, în poezia Fum: Probabil Homer, Ahile, Elena,
Ulise,/ Shakespeare, Cezar, Cleopatra/ Beau tutun/ Și nu ajung la același numitor comun.
(Fum: 17) Tot din sfera literaturii este extrasă și imaginea lui Don Quijote, devenită
simbol pentru căutarea Perfecțiunii, a dorințelor ascunse, deși prinsă în mreaja de
nepătruns a iluziilor: Cuprins de un aprig delir/ Cavalerul porni în lume/ Către
Perfecțiune,/ Ieșind prin poarta din dos a grădinii,/ Pe furiș, prin tufiș, ca un hoț/ Ca un
derbedeu, ca un zeu, ca un bohoț,/ Păsările să nu-l ia în seamă, nime./ Capul său era o
moară de vântce funcționa foarte bine. (Don Quijote: 25) De obicei, în aceste creații,
întâlnim mai ales portretele morale ale persoanelor/personajelor evocate. Există însă și
creații unde portretul fizic este cel care atrage atenția: Un cap mic, osos, așezat/ Pe un
foarte lung gât./ Dincolo de brumă, soarele/ ne mănâncă pielea. (Portretul lui Iulius
Cezar pe un ban de argint: 101)
Unele creații șochează prin grotescul imaginilor și al mesajului. Poezia Joia divină
descrie un cuplu care arde în Joia divină, pentru ca mai apoi să reînvie, asemenea unei
păsări Phoenix, ca o reiterare a mitului hristic, Iisus murind și înviind, pentru a obține
astfel mântuirea întregii omeniri, imaginea vizuală alcătuind un cadru terifiant:
Benzinăreasa bea benzină la benzinărie/ Benzinarul îi aprinde, în dreptul gurii, un
chibrit,/ Și ard amândoi, râzând, flacăra vie,/ Se mistuie sub cerul umbrit, până se fac
scrum [...] Unde benzinarul și benzinăreasa,/ Ținându-se de mână,/ Râzând, din cenușă
învie. (Joia divină:pp. 26-27) Tot o imagine biblică apare și în versurile din Tava de
argint, în care ne este descris momentul premergător uciderii Sfântului Ioan Botezătorul
prin decapitare, dar și resemnarea acestuia în fața morții ireversibile și implacabile:
Resemnat, Ioan Botezătorul/ Știindu-și sfârșitul/ Se-apropie în mână cu/ Satârul ce-l va
descăpățâna/ Și cu tava de argint pe care/ Femeii nebune/ Capul său îi va fi adus/ În gură
cu un măr.(Tava de argint: 35) Imaginii pozitive a Sfântului Ioan i se opune Iuda, purtător
de semnificații negative, dar pe care D.R.Popescu reușește să-l disculpe, dând dovadă de
mare originalitate: Vinde-mă tu/ Cel care crezi cel mai mult în mine/ Vinde-mă tu/ Cel mai
bun/ Spune-le că eu voi fi căutat de ei/ Cel pe care-l vei săruta(Iuda: 43).
Interesante sunt și poeziile în care omul descris nu este altceva decât un luptător
căzut la datorie, pe câmpul de luptă, când își apăra patria: Foarte ciudat!/ Foarte ciudat!/
Vasile Procletul, zis Ciușcă-/ Scrie pe cruce c-a trăit/ Între anul cutare și anul cutare/
Ceea ce în realitate nu-i adevărat!/ El a căzut sub foc de pușcă/ Luat în cătare,/ În alt
văleat. (Vasile: 23) Moartea lui Vasile este însoțită de Moartea mitralierului Ioachim,
poezie în care D.R.Popescu oferă o extraordinară definiție a noțiunii de istorie, pe care o
metaforizează, reducându-i astfel din efectele ei negative și distrugătoare: Istoria este
suma eroilor ei/ Împărțită la suma eroilor ei/ Și dată cu puțin praf alb/ Din care se face
turta dulce/ De ziua morților și de/ Ziua târgului, când circarii/ Se dau în bărci/ După ce
și-au închis taraba. (Moartea mitralierului Ioachim: 103). O altă poezie care omagiază
omul luptător este Baladă, ce ilustrează viața crudă pe care o trăiește bărbatul întors din
război, care ajunge să se lupte cu boala și cu neputința de a-și schimba cât de puțin soarta:
Toate organele în el sunt stricate/ De ploi și de război./ Doamne, îl arată puștii cu degetul
și râd,/ Ce vietate! (Baladă: 138)
Dacă lupta nu este una reală, vorbim despre un alt fel de bătălie, bătălia purtată
pentru iubire: Se rupe lanțul între noi, iubito,/ Lumina se sleiește, vinovată/ În faptele
întunericului ne îmbrăcăm. (Petru: 28) Rare sunt poeziile în care imaginea femeii iubite
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
514
Section: Literature
este singulară: De n-ai avea ochii albaștri/ Cine te-ar iubi? În afară/ De luminile iadului/
Pentru care totul este indiferență. (Genoveva: 40) Bărbatul își invită iubita la o plimbare,
departe de a fi una romantică, ci mai degrabă stranie, ieșită din comun, într-un decor
bacovian: Iubit-o, vino să ne plimbăm pe lângă abator/ În cimitir e prea romantic/ Vino
pe lângă fabrica de ciment/ Să privim/ Cerul plin de praf alburiu/ Ca un ocean aerian,/
Atlantic. (Filimona: 115)
Femeia luptătoare este și ea surprinsă în versurile volumului Câinele de fosfor.
Femeia preia câte ceva din trăsăturile bărbatului, devine puternică, determinată, o
adevărată luptătoare pentru drepturi, o activistă, în sensul total al cuvântului: Activista
voluntară de cartier/ În organizația pensionarilor/ Calcă drapelele/ Adună borcane și
sticle/ Ziare vechi, cârpe. (Luiza: 92) Femeia model este reprezentată de Medeea, simbol
al virtuții și al tăriei de caracter: Pentru iubire, ea își trădă părinții/ Frații și țara./ Pentru
iubire, ea pierdu cerul/ Sub care se născuse, pământul/ Pe care crescuse, totul. (Medeea:
127) Femeia nu este doar purtătoare de iubire, ci și purtătoare de săbii, războinică și
neînfricată, departe de a fi numai un ideal de frunusețe: Femei cu săbii, unde sunteți?/ Cu
arcuri și săgeți în mâini/ Și fiecare fără un sân, distrus de când erați copile/ Ca să nu vă
împiedice mișcările în bătălii,/ Unde sunteți, femei războinice?(Femei cu săbii: 131)
Omul este astfel strâns legat de timp, există cu și prin el, nu i se poate sustrage și nici nu îl
poate învinge. Timpul este clar cel mai mare dușman al său, de aceea versurile dedicate
lui sunt dintre cele mai expresive și mai încărcate de sensibilitate: Între paradis și iad/
Bate limba unei pendule de jad/ Măsurând jocurile sorții/ Pe cei ce fluieră, pe cei ce și-au
dat orții/Orele vieții, orele morții. (Ornic: 32)
Dacă întâlnim poezii unde omul nu apare explicit, ca prezență fizică, atunci el
apare ca prezență spirituală, care subliniază transformările naturii, frumusețea ei chiar și
atunci când se stinge: O. tei, fratele meu!/ Ce bucurie de a muri/ Căderea florilor tale pe
pământ.(Octombrie: 19) Sau doar neputința de a schimba ceva, orice: Neputincios în fața
porții/ Rămân afară nedescris/ De sângele întemeierii/ De cartea fiilor din vis. [...] Și
umilința mă îmbracă/ În haina ei de clovn pudrat/ Altarul luminos se stinge/ În ochiul
meu întârziat. (O istorie: 88). Omul este supus unei rutine crunte, distrugătoare de
personalitate: Ulise, aventurierul, avea câte/ O ibovnică în fiecare insulă./ Viața ta,
Pantelimon Lepa,/ E altfel./ Nicio aventură nu te pândește,/ Decât țârâitul ceasului/
Dimineața la șase.(Ulise: 108) Moartea nu pare să-l sperie pe omul poeziilor lui
D.R.Popescu: Tapițerul Frederic Năsălean/ A murit într-un taxi în Cluj-Napoca/ În 2
Novembrie 1980/ De un atac de inimă,/ Repede, în trei secunde,/ Așa cum și-a dorit.
(Frederic: 126) Ba din contră: omul poet are forța de a o înfrumuseța, stiliza, pentru a o
face mai puțin înfricoșătoare-Care-i bogăția noastră,/ Singură, ca o peruzea/ Și care ne-
acoperă ca o testemea/ Pe care nici un ticălos nu vrea/ Să ne-o ia?/ Moartea, moartea,/
Se cheamă ea. (Motto: 140)
Pentru a conclude, lirica lui Dumitru Radu Popescu se dovedește a fi o
îmbinareinovativă a stilului său apropiat de o estetică a urâtului sau de o scriere
jurnalistică, ce face mai degrabă o prezentare neutră a unui eveniment, cu metafora și
imaginea vizuală, cu scopul de a reda sentimentele diferitelor ipostaze ale omului,
simbolul întregii sale creații versificate.
BIBLIOGRAPHY
Croce, Benedetto, Estetica, București, Editura Univers, 1971.
Dittmann, Lorenz, Stil. Simbol. Structură, București, Editura Meridiane, 1988.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
515
Section: Literature
Dufrenne, Mikel, Fenomenologia experienței estetice, București, Editura Meridiane,
1976.
Eco, Umberto, Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane,
Ediţia a IV-a, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.
Fontanier, Pierre, Figurilelimbajului, București, Editura Univers, 1977.
Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
Lipps, Theodor, Estetica. Bazele esteticii, București, Editura Meridiane, 1987
Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, Editura de
Vest, 1995
Panzaru, Ioan, Practici ale interpretării de text, Iasi, Polirom, 1999.
POPESCU, Radu Dumitru, Câinele de fosfor, București, EdituraCarteaRomânească,
1982.
Școala Formală Rusă, Ce este literatura?, București, Editura Univers, 1983.
Pistolea, Vasile, Generaţia ř60 şi redescoperirea modernităţii, Reşiţa, Editura
Timpul, 2001.
Wellek, René, Warren, Austin, Teoria literaturii, București, Editura pentru
Literatură Universală, 1967.
Zafiu, Rodica, Narațiune și poezie, București, Editura All.