arva color

...în lume

Sumaya AbdelQader • Livia Alegi • Meriam Al-Ghajariah • Andrea Angiolino • Rosanna Bragagna • Luigi Brasili • Ramona Corrado • Pelagio D’Afro • Livio Dalpiaz • Davide Daniele • Igor De Amicis • Giuseppe D’Emilio • Martina Dei Cas • Danuta Dobkowska • Marco Donna • Gabriele Falcioni • Lidia Filippi • Davide Galati • Francesca Garello • Norberto Julini • Barbara Lottini • Rita Mazzon • Andrea Nicolussi Golo • Fabio Novel • Rahma Nur • Luisa Pachera • Carlo Alberto Parmeggiani • Marinette Pendola • Snezana Petrovic • Biagio Proietti • Giuliana Raffaelli • Renzo Saffi • Danilo Tramonti •

Bruno Zaffoni • Zia Camilla •

CU

VIN

TE

PE

ST

RA

DĂ

...

în l

um

e

arva color

...în lume

Titlu original: Parole per strada ...nel mondo©2015 Il Furore dei Libri

Traducere din limba italiană de Ecaterina DeleuProiect grafic şi machetare: Renzo Galli (Il Furore dei Libri)

Coperta: Renzo Galli (Il Furore dei Libri)Logo: Bruno Zaffoni (Il Furore dei Libri)

Cuvinte pe stradă …în lume / trad. din lb. it.: Ecaterina Deleu; cop.: Renzo Galli. – Chişinău : Arva Color, 2015. – 112 p.

Tit. orig.: Parole per strada ...nel mondo.ISBN 978-9975-127-39-4.

821.131.1-82=135.1C 97

Această carte a fost tradusă graţie contribuţiei financiare acordate de

Ministerul italian al Afacerilor Externe şi Cooperării Internaţionale

Questo libro è stato tradotto grazie ad un contributo alla traduzione assegnato

dal Ministero italiano degli Affari Esteri e della Cooperazione Internazionale

© 2015\ARVA COLORChișinău, bd Vieru Grigore 8/3 - www.arvacolor.com

3

Indice

Indice III

Prezentare V

Introducere VII

Prefaţă IX

1. Sumaya Abdel Qader — Dumnezeul nostru, al tuturor 14

2. Igor de Amicis — În numele lui Dumnezeu 16

3. Gabriele Falcioni — Ceaiul în deşert 18

4. Francesca Garello — Frig 20

5. Andrea Nicolussi Golo — Memoria, memorii 22

6. Biagio Proietti — Tremurul uşor al frunzelor 24

7. Bruno Zaffoni — Mulţumesc, unchiule 26

8. Zia Camilla — Nu am timp 28

9. Luigi Brasili — Procesul 30

10. Ramona Corrado — Reţete 32

11. Igor de Amicis — Jurnalul Annei 34

12. Francesca Garello — Dispariţia Annei Karenina 36

13. Norberto Julini — Călătorie la Bethleem 38

14. Fabio Novel — Pinocchio pierdut 40

15. Carlo Alberto Parmeggiani — Ultima ficţiune 42

16. Biagio Proietti — În întunericul nopţii 44

17. Danilo Tramonti — Copertele roşii 46

18. Bruno Zaffoni — Pagina 899 48

19. Rosanna Bragagna — Samanta şi fluturele 50

20. Livio Dalpiaz — Terasa din Deal 52

21. Giuseppe D’Emilio — Omul şi câinele 54

IV

22. Lidia Filippi — O pietricică în buzunar 56

23. Barbara Lottini — Hoţul de apusuri 58

24. Rita Mazzon — Amica 60

25. Fabio Novel — Arun 62

26. Luisa Pachera — Pe propriile picioare 64

27. Marinette Pendola — Până la răscruce 66

28. Snežana Petrovic — Numai în pământul nostru 68

29. Meriam Al-Ghajariah — Pluralul 70

30. Andrea Angiolino — Voi reveni cu siguranţă 72

31. Pelagio D’Afro — Culori 74

32. Igor de Amicis — Spre casă 76

33. Danuta Dobkowska — Acasă 78

34. Davide Galati — Aniversarea 80

35. Francesca Garello — Trei kilograme 82

36. Norberto Julini — Nucile din Al Mansura 84

37. Rahma Nur — Rădăcinile ascunse în mine 86

38. Snezana Petrovic — Ţara care nu mai este 88

39. Livia Alegi — Data viitoare 90

40. Ramona Corrado — Iată-mă 92

41. Davide Daniele — Zboară-zboară 94

42. Igor De Amicis — Totul e dragoste 96

43. Martina Dei Cas — Naima 98

44. Marco Donna — Întuneric/Lumină 100

45. Davide Galati — Lucifer 102

46. Marinette Pendola — O doamnă cumsecade 104

47. Giuliana Raffaelli — Magdalena 106

48. Renzo Saffi — Bip 108

Autorii 110

V

Prez

enta

re Î n 2014, cu prilejul desfăşurării Săptămânii culturii i-taliene în Republica Moldova, E.S. Enrico Nunziata, Ambasador al Italiei la Chişinău, prezentând culege-

rea de povestiri a acelei ediţii a concursului Parole per strada, şi-a exprimat dorinţa ca un număr cât mai mare de citito-ri să se poată bucura de lectura acelor povestiri, propunând să fie traduse în limba română şi distribuite în instituţiile şcolare şi culturale. Acum acea urare se adevereşte, fapt da-torat unui viu interes din partea Ministerului Culturii din Republica Moldova şi ministerului omonim din Italia.

Pentru noi, cei de la Il Furore dei Libri, asociaţia care a conceput Parole per strada şi Antologia Cuvinte pe stradă... în lume este o mare realizare, un important pas înainte. În acelaşi timp, e un punct de plecare pentru a transmite şi în Republica Moldova, deci dincolo de străzile şi piaţetele din Italia, pasiunea pentru carte şi lectură.

Această antologie, tradusă cu pasiune de Ecaterina Deleu, reuneşte cele mai bune povestiri care au fost selectate în ca-drul primelor cinci ediţii (cu teme diferite) ale Concursului nostru internaţional de povestiri foarte scurte Parole per strada: Respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace; Cartea pierdută; Mergând cu...; Pământul meu; Lasă-mă să plec. Varietatea temelor abordate, dar în spe-cial originalitatea soluţiilor intuite de autori pentru a in-clude în doar 1500 de semne atâtea istorii - dramatice şi u-

VI

MariaLuisa Mora Coordonator şi coautor, Cuvinte pe stradă... în lume

Renzo Galli

Coautor, Cuvinte pe stradă... în lume

moristice, personale şi colective – vă va oferi cu fiece pagină o nouă surpriză, diferită şi va confirma certitudinea noastră: a citi înseamnă cu adevărat a ne simţi liberi şi vii.

Antologia cuprinde 48 de povestiri, dintre care 10 – se-lectate în cadrul ediţiei din 2014 a concursului Parole per strada. Dintre cei 36 autori prezenţi în volumul Cuvinte pe stradă, 30 sunt italieni, alţi 6 (20%) – migranţi. Faptul că un autor sau altul a fost selectat la mai multe ediţii denotă calitatea povestirilor sale.

Apreciem faptul că se discută despre dimensiunea internaţională a concursului nostru, care este deschis pen-tru toate limbile şi culturile, inclusiv cele mai vechi (ladino, cimeriană etc.), pentru că scopul este acela de a citi, în toate limbile şi cu orice ocazie.

Autorii migranţi sunt invitaţi să scrie în italiană, dar să trimită şi o versiune în limba lor maternă, care să fie publicată ca fiind principală (inclusiv pe panouri, pen-tru expoziţii) - aceasta pentru a-i stimula pe autori să nu piardă rădăcinile culturii lor naţionale.

Toate povestirile au fost publicate în antologiile Parole per strada în ordine alfabetică, fără a indica cele 10 selecţionate pentru expoziţiile itinerante. Convingerea noastră este că ul-timul judecător al valorii unei povestiri este chiar cititorul.

VII

A ntologia Cuvinte pe stradă... în lume este o invitaţie inteligentă şi captivantă la lectură, prin interme-diul unor povestiri scurte, scrise de autori de limbi şi

culturi diferite. Această carte ne face să reflectăm asupra prin-cipiilor cardinale ale democraţiilor occidentale - respectul re-ciproc între popoare şi culturi, dialogul interetnic, integrarea - care reprezintă de fapt condiţii esenţiale pentru a trăi civili-zat şi în pace.

Teme de stringentă actualitate în lumea întreagă, în mod cert în Europa de Est şi Republica Moldova, o ţară multietnică unde culturi/limbi neolatine şi slave pot coexista, devenind factori identitari şi caracteristici ai patrimoniului cultural al întregii ţări. Multietnicitatea a caracterizat din-totdeauna civilizaţia noastră, rezultată în urma stratificării unor limbi, tradiţii, obiceiuri şi culturi a diferitor popoare, care s-au perindat de-a lungul a mii de ani. Nu trebuie să ne temem de diferenţe, ci să le concepem/abordăm ca pe o opor-tunitate de îmbogăţire, de creştere culturală şi socială. Acesta este mesajul pe care Antologia Cuvinte pe stradă... în lume îl aduce cititorului.

Aduc mulţumiri editurii din Italia, Il Furore dei Libri, ed-iturii care a publicat versiunea în limba română, Arva Color, precum şi Asociaţiei de Promovare Socio-Culturală Italia- Moldavia Onlus pentru că ne-au reamintit acest lucru, pen-tru dorinţa lor de a lărgi spaţiul de răspândire a mesajului şi în această regiune a Europei prin intermediul traduce-

Intr

oduc

ere

VIII

rii în limba română, care a fost posibilă datorită contribuţiei Ministerului Afacerilor Externe şi Cooperării Internaţionale al Republicii Italiene, la propunerea Ambasadei Italiei la Chişinău.

Î n toamna anului 2010 Asociaţia Il Furore dei Libri a lansat un concurs, la invitaţie, pentru prezentarea unei povestiri foarte scurte, de maxim 1500 de semne (cu tot

cu spaţii). Au fost contactaţi circa o sută de autori: atât ita-lieni, cât şi străini, profesionişti şi amatori. Toate povestirile admise au fost publicate într-o antologie. Acesta era singu-rul premiu prevăzut.

Totodată, opt povestiri s-au putut bucura de o ulterioară apreciere fiind tipărite pe panouri mari şi expuse public în-tr-o piaţetă din oraşul Rovereto (Italia), justificând astfel titlul cărţii: Parole per strada.

Nimeni din puţinii organizatori ai acelui splendid eve-niment nu a putut prevedea că vor trece doar 5 ani până când iniţiativa lor va ajunge până la frontierele antice ale Imperiului Roman.

Într-adevăr, diferitele expoziţii care în aceşti ani au fost găzduite în atâtea biblioteci italiene au avut, odată cu cea de-a patra ediţie a concursului, cu tema: Terra mia, privi-

E.S. Enrico Nunziata Ambasador al Italiei în Republica Moldova

IX

Gian Luca del Marco Preşedinte al Asociaţiei Italia-Moldavia Onlus

legiul de a ajunge până la Chişinău, capitala Republicii Moldova. După ce expoziţia Parole per strada a fost prezentată publicului timp de mai multe zile, a avut un succes atât de mare încât s-a reuşit publicarea unei ediţii speciale a antologiei în limba română.

Iată că marele vis se realizează. Acel vis iniţial al câtor-va oameni care au crezut dintotdeauna în puterea de neo-prit a cuvântului scris.

C uvinte pe stradă... în lume apare în urma unei întâl-niri dintre pasiuni şi experienţe comune. Întâlnirea, aproape ocazională, dintre Asociaţia de Promovare

Socială Italia-Moldavia Onlus şi Asociaţia Il Furore dei Libri a provocat o fuziune de interese, transformându-se imediat în acţiuni menite să dea curs unor pasiuni reciproce pentru scri-ere, implicând părţile să proiecteze evenimente pentru a „ex-porta” şi în Republica Moldova bucuria de a scrie.

Povestirea reprezintă subiectul acestei antologii, o cule-gere a celor mai bune lucrări prezentate la diferite ediţii ale concursului narativ Parole per strada, care sunt oferite astăzi şi cititorului basarabean.

Giuseppe Maria Gottardi Preşedintele Asociaţiei Il Furore dei Libri

E.S. Enrico Nunziata Ambasador al Italiei în Republica Moldova

X

O lume într-o lacrimă

A ş fi putut să zic: într-o picătură de ploa-ie. Sau: într-un bob de rouă. Dar am optat pentru: lacrimă. De ce? Pentru că lacrima

simbolizează cel mai perfect trăirea, profunda trăire umană. Da, lacrima e un semn al unei mari, sfâşietoa-re dureri. Adevărat. Dar, uneori, şi a unei nestăpâni-te bucurii!

Cartea Cuvinte pe stradă... în lume ne vine din Italia. E o carte insolită, originală, singulară în felul ei. E plină de frumuseţi, de înţelepciune, dar, în acelaşi timp, impregnată de tragism. Nu mă pot reţine să nu atribui aceste calificative şi ţării înseşi ...

Parcurgând-o, de la un capăt la altul, cu atâtea emo-ţii, asociaţii şi amintiri m-a dus gândul la istoria lui De Sanctis, care zicea: e destul să citeşti pe Dante şi ai cu-noscut întreg spiritul Italiei. O lume, un popor cu toa-tă istoria lui exprimat prin opera unui singur autor. Unul de geniu!

Cum am putea denumi, ca gen literar, aceste texte de o maximă concentraţie, de nici două pagini uneori, care ne oferă o aleasă plăcere la lectură? Eu le-aş zice: mininuvele. Sau: nuvelete. Dar parcă denumirea con-

Pref

aţă

XI

tează? Esenţa, în primul rând. Mesajul ce-l comportă. Şi, totuşi, într-o operă de artă forma face parte din... conţinut.

Astăzi, în lumea noastră supraindustrializată şi teh-nicizată, cuvintele au ajuns a fi banalizate şi chiar de-valorizate în mare măsură. Or, acolo unde e suficient de doar câteva ca să exprime o idee, sunt turnate cu ghiotura, de nu mai pricepi ce a vrut să spună cutare.

Această carte vine să reabiliteze valoarea şi ponde-rea cuvântului, adică sensul şi semnificaţia lui prima-ră, primordială.

Lucru pe care-l poate realiza numai poezia. Or,mai aproape de adevăr, mai exact ar fi să numim textele din carte: poeme în proză. Pentru că proprietatea fun-damentală a poeziei este maxima concentraţie a ex-presiei: lapidaritatea, scurtimea... Apropo, germanii au termenul lor pentru poezie: Dichtung. Ceea ce în-seamnă, literalmente: îndesat, închis bine, etanş...

Cartea Cuvinte pe stradă... în lume ne spune atâtea adevăruri despre existenţa umană, cea închisă între Dumnezeul nostru, al tuturor, şi Lucifer, încât atunci când ajungi la capătul lecturii ai impresia că ai călăto-

XII

rit şi cunoscut întreaga omenire, cu toată istoria ei zbu-ciumată... Sau, cel puţin, a mereu însângeratei noas-tre Europe...

Un cimerian, locuitor în munţi, el, ultimul repre-zentant al străvechiului său popor, ajută un cuplu de alt neam, rătăcit pe viforniţă, le oferă adăpost, asistă naşterea femeii gravide... Dânsul, care mâine va dispă-rea şi el!.. Nu e asta o cutremurătoare dovadă de so-lidaritate umană, dincolo de rase, seminţii, culoare a pielii?.. Sau: un nepot, anunţat că i-a decedat bunica, merge la casa ei, veche, dărăpănată, ca să facă ce-o face, s-o vândă, să scape de ea... Dar bunica i-a lăsat testa-ment o cutiuţă cu porunca s-o deschidă doar în pragul casei... Când ajunge la faţa locului găseşte în acea cu-tiuţă pietricica ce-a primit-o la confirmarea majoratu-lui... I se umple inima de nemărginită dragoste pentru cea plecată, renunţă la ideea de a înstrăina vechea casă, decis s-o repare şi s-o aibă în grija lui... Ce e asta dacă nu sacra legătură şi continuitate a generaţiilor? Sau: o persoană găseşte pe o bancă o carte, şi între filele ei un mesaj: să o ia, dar în schimb să lase şi ea una într-un loc potrivit... Când am citit acest fascinant text şi am dat

XIII

Vladimir Beşleagă

peste cuvintele „Să elibereze o carte”, mi-am zis: cum adică, să eliberezi? Dar, aflând finalul, m-am dumerit: oare cărţile pe care le adunăm în bibliotecile noastre nu seamănă cu păsările măiestre, care stau închise în rafturi, în loc să zboare spre alţi şi alţi cititori? Şi noi le ţinem închise, ca în nişte colivii... Ce idee fantastic de frumoasă conţine această nuveletă - poem!

Am întâlnit printre autori persoane venite din alte ţări şi stabilite în Italia, părăsindu-şi patria din cauza conflictelor interetnice, a războaielor, genocidului... O autoare a unei sfâşietoare mărturisiri zice despre ţara ce a adoptat-o: Mi-e ca o mamă, o mamă vitregă, dar ce bună mamă îmi este!

Vrăjit de lectură, am pus drept titlu al acestor no-te o sintagmă oarecum poetică. Ţin să închei cu una geamănă: Cuvinte pe stradă... oferă cititorului basara-bean o adevărată salbă de bijuterii literare. Iar transpu-nerea lor în română, realizată cu inspiraţie de doamna Ecaterina Deleu, merită toată lauda...

13 martie 2015

14

Sumaya Abdel Qader

Dumnezeul nostru, al tuturor

D acă frunza cade în terenul meu, comand eu!— Iar de cade în terenul meu, atunci co-mand eu!

Martin aruncă în sus zeci de frunze. Doar cea roşie contează.

Iat-o, deosebindu-se acolo sus, între atâtea, privită de toţi, dorită de toţi.

Două tabere împărţite la dreapta şi la stânga, strigă şi urlă incitând frunza să cadă în spaţiul lor, de-senat pe pământ cu o crenguţă. — Dumnezeu e cu noi şi vom învinge!— Nu, Dumnezeul nostru e mai puternic şi îl vom învinge pe al vostru!

Frunza se roteşte, indiferentă. Acum e aici, acum e dincolo. Se întâmplă însă ceva neprevăzut. O adiere de vânt pare să arunce frunza spre dreapta.

Un strigăt de victorie explodează.Dar iată că o altă adiere de vânt o readuce la stânga. Alţii sunt în delir. Apoi, încă neterminându-şi jocul, boarea de vânt

15

care făcuse inimile să tresară, când la dreapta, când la stânga, înşeală din nou şi... frunza coboară.

În centru.Nimeni nu a câştigat. Nimeni nu a pierdut. Copiii se privesc unii pe alţii. Priviri profunde şi

fără sfârşit. Nu ştiu ce să facă. Regulile stabilite de ei nu au prevăzut acest lucru.

Unul din ei se ridică. Rosteşte cuvinte care ating sufletul.

El, convingător:— Asta înseamnă că avem acelaşi Dumnezeu şi că cele două terenuri sunt ale tuturor. — Mai bine aşa – răspunde altul – vom avea mai mult spaţiu să ne jucăm.

Jocul reîncepe. Cearta apărută dintr-o neînţelegere inutilă este deja uitată. Se gândesc do-ar să alerge după minge, să o paseze tovarăşului de joacă, să se distreze.

La sfârşit, vine limonada proaspătă, cu mentă, care potoleşte sufletele însetate.

16

Igor de Amicis

În numele lui Dumnezeu

D oamna Elvira ieşi încet de la poştă.Cu pasul încet şi nesigur, pieptănătura simplă şi ieşită din modă, cu vechea gean-

tă de piele ţinută strâns.Se îndreptă hotărâtă spre trotuar, cu paşii mici,

urmând unul după altul, pentru a duce acasă mica sa pensie.

Privea înainte şi nu-l văzu pe tânărul de pe cealal-tă parte a străzii.

Ibrahim o zări într-o clipită pe doamna Elvira: înţelese deodată totul şi se mişcă rapid şi hotărât. Un salt feroce şi o cursă nestăpânită spre bătrâna doamnă.

Doamna Elvira abia de şi-a dat seama de figura care se aruncase asupra ei, instinctiv îşi strânse şi mai mult geanta. Văzu un chip scăldat de soarele Africii şi doi ochi albind care o fixau hotărâţi.

Băiatul căzu asupra ei. Bătrâna fu dărâmată la pământ.

Ibrahim o strânse cu putere, ridicând-o, o sprijini

17

respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace

de un perete şi îi făcu scut cu trupul său în timp ce balconul vechiului bloc se prăbuşea. O grămadă de cărămizi, fier şi resturi de construcţii căzu exact în lo-cul unde se aflase doamna Elvira, un nor de praf um-plu aerul, bubuitura răsună în stradă.

Şi apoi a urmat o clipă, lungă, de linişte.Ibrahim se dădu înapoi tuşind, era acoperit de

praf. Doamna Elvira, nevătămată şi stupefiată, îl fixa cu privirea pe salvatorul ei.

Bătrâna, tremurândă şi şocată, întinse o mână pentru a atinge scurta veche a băiatului.— Dumnezeu să te binecuvânteze!

Ibrahim surâse.— Inshallah.

18

Gabriele Falcioni

Ceaiul în deşert

E ra frig în seara aceea. Nando îşi ţinea tara-ba de-a lungul străzii care ducea spre piaţă. Trecătorii, puţini, dar se ţinea tare: în colţ

se afla concurenţa. Nouraşii aruncaţi de respiraţia sa păreau nişte spiriduşi sarcastici. Putea să-i audă: „Mergi acasă. La cald”.

Dar marocanul o ducea şi mai rău. Dacă simţea frigul el, care era născut în munţi, vă puteţi imagina acela, care venea din deşert. Cum tremura...

Nando scoase termosul cu cafea caldă. O înghiţi-tură şi frigul se îndepărtă în colţ, spre concurenţă. Nu arăta deloc bine. Dar ce, Doamne! Era Crăciunul. Se apropie de marocanul care tremura de frig. O clipă de mirare, ochii bulbucaţi...- Vrei? – zise Nando şi îi făcu semn cu termosul.

Marocanul surâse. Cafeaua face minuni, mai ales când e caldă.

— Kamal – zise acela, atingându-şi pieptul. — Nando, plăcere să te cunosc.

Marocanul scoase o crăticioară şi o umpu cu apă

19

respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace

de la fântână. Apoi scoase un plonjor, îl conectă la priza de la tarabă şi îl cufundă în apă. Nando abia de se abţinu să nu-l oprească. Era fascinat de modul în care Kamal îşi mişca mâinile. Când împrăştie un pic de frunze în apa clocotindă, în aer se simţi un parfum de mentă, aroma unei case aflate departe, şi de o sa-cră ospitalitate. Pentru puţin timp fură împreună, în Sahara, la umbra unui ksar ars de soare; miraj de pa-ce la orizont. — Crăciun Fericit – zise Nando, după ce a demon-tat taraba.

Kamal îi răspunse în limba sa. Niciunul din ei nu avu nevoie de traducere.

20

Francesca Garello

Frig

N dogou îşi înfăşură fularul în jurul gâtu-lui şi ieşi pe poartă. Era foarte frig, în acea dimineaţă. Pentru el, în realitate era în-

totdeauna rece. Totul. Pământul, acoperit de asfal-tul umed. Casele, lipite una de alta căutând şi ele un pic de căldură. Oamenii. Îl scrutau cu privirea pre-cum vântul care îi pătrundea prin haine, îngheţân-du-i inima.

Înaintă pe stradă înfofolit în scurtă, îndreptându-se spre şcoală. Un gând îl încălzi. Acolo era Piero. El nu era rece, poate pentru că avea părul roşu ca focul şi surâdea mereu. Chiar i-a dat gustarea sa, odată, un sandwich moale, plin de cremă de ciocolată şi alune. Era singura mâncare italiană care-i plăcea cu adevărat lui Nando, şi-o aducea şi el la şcoală.

Căldura se evaporă repede când apăru Luca. — Hai, negrule, scoate gustarea. Repede, că atunci când mi-i foame devin nervos, o ştii bine.

Un râset aspru, promisiunea unor noi lovituri. Se uită împrejur, căutând o cale de scăpare şi îl văzu pe

21

respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace

Piero. Surâse, plin de speranţă. — Ei? Gustarea, negrule?

Luca se apropie, ameninţător. Ndogou se întoar-se spre Piero, dar acela rămase locului. — Dă-i-o – zise, impasibil.

Lacrimi amare umplură ochii lui Ndogou. Fără a respira îi întinse gustarea lui Luca, care o luă şi i-o mâncă în faţă, aruncând jumătate într-o baltă, ca o insultă.

Piero rămase în tăcere, privindu-l pe Luca cum dispare după un colţ.

Apoi se întoarse spre Ndogou şi surâse:— E alergic la alune.

22

Andrea Nicolussi Golo

Memoria, memorii

Î n acel moment îi zări, două pete suspendate în-tre ninsoare şi cer: italieni sau marocani, poate tunisieni, sau algerieni, sau, cine ştie, eritreeni

sau români, nu ştia să-i deosebească, îi numea pe toţi cu acelaşi nume din vechea limbă uitată: „fremmege”, care ar însemna, simplu, străini. Ea mergea cu greu prin zăpada înaltă, el încerca să o sprijine. Martìn, ci-merianul, observă indiferent prima cădere, apoi a do-ua, la a treia dădu glas: — Şi voi cine sunteţi?— Mă numesc Youssef, ea este soţia mea.— Unde mergeţi la ora asta?— Trebuie să ne grăbim. — Nu veţi reuşi, e prea multă ninsoare, intraţi.

Avertismentul aspru al ultimului descendent al poporului antic nu-ţi lăsa o altă alegere, el cunoştea muntele. Intrară cu grijă, Martìn nici măcar nu se în-toarse, preocupat cum era în jurul focului. — Îţi fi flămânzi – mormăi. - În dulap sunt pesmeţi şi brânză, nu am altceva.

23

respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace

— Shukran.Atunci bătrânul îşi ridică ochii, el masiv, ea scun-

dă şi însărcinată. Şi, dincolo de vreme, examină cu aceeaşi precizie cu care privea animalele sale. Ei se aflau între dulapul pentru lemne şi şemineu, omul munţilor se întinse pe paie.

Atunci auzi plânsetul, se ridică, tăie unde trebuia, luă pruncul şi îl redă femeii. — Soţia mea Fatima l-a numit Martìn.

Bătrânul ieşi, strălucea o stea mai mare acolo sus. Atunci îşi ascunse lacrimile azurii în batista mur-

dară de tutun. Aşa l-a surprins adhan-ul muezinului de-asupra

oraşului masacrat: era la Sarajevo, era chiar noaptea Crăciunului, 1992.

24

Biagio Proietti

Tremurul uşor al frunzelor

U şor tremur de frunze, ca şi mişcările un-ghiilor unui câine care sapă. Aceasta era Alì pentru mine, un tremur de frunze.

Acele pe care, lucrând, le culegea de la 8.00 diminea-ţa şi până la 14.00, când îşi schimba haina şi îmbră-cat în alb mergea spre moschee. Un om slab şi taci-turn, nu doar din cauza dificultăţilor pe care i le im-punea limba, şi cu colegii lui nu vorbea mult. Un om respectat şi gentil, uşor ca şi tremurul frunzelor pe care le culegea.

În tăcere a plecat dintre noi, într-o zi a dispărut de acasă: după căutări îngreuiate, l-au găsit pe o masă la morgă, lovit de un microbuz în timp ce mergea cu bicicleta la muncă. Punctual şi tăcut ca întotdeauna.

Rudele sale au venit să-l ia într-un sărman sicriu de lemn, montat pe un camion, obişnuit să care tot felul de mărfuri. Camionul, plin de culori şi de fe-mei, soţii şi fiice, s-a îndepărtat, însoţit de gesturile noastre inutile. Salutări care se pierdeau în aer fără a putea semnifica nimic.

25

respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace

Îl duceau în ţara unde se născuse cine ştie cu câţi ani în urmă. Un sat din munţii Africii. O călătorie de-a lungul unei străzi distruse şi albe care traversa o pădure de o frumuseţe tragică. Acum, m-a lăsat fără respiraţie strania durere pe care o simţeam pentru un om cu care schimbasem doar priviri.

O mişcare uşoară a frunzelor, dar acum era vân-tul cel care le agita. Un sunet diferit, plin de regrete. Vântul, uşor şi cald.

O adiere, ca şi moartea lui Alì.

26

Bruno Zaffoni

Mulţumesc, unchiule

C unosc ce înseamnă abstinenţa de la fu-mat... Îmi amintesc cât de greu mi-a fost să renunţ. De aceea îl înţeleg un pic pe acest

tânăr negru. Chiar dacă mă deranjează că insistă astfel, îm-

pingându-mă spre uşa de la tabacherie. Mai lasă-mă, parcă pot sa-i cumpăr un pachet întreg?

Pot să-i dau cel mult un euro, lui amigo. Nu-l vrea? Ce doreşte atunci? Ce? Trebuie să cer o ţiga-ră de la doamna aceea bătrână care fumează pe trotu-ar... Eu? Ei bine, nu vorbeşte italiana... Ok, îi voi ce-re eu pentru el.

Poftim, doamnă? Aţi cules un muc de ţigară de pe jos? Dar...

În acea agitaţie nici măcar nu mi-am dat seama că e bătrâna aceea care doarme la staţie, înfofolită în ha-ine de la Caritas.

Iată-l, negrul. Îşi reia sarcina... mă ia de mână, mă duce cu el.

Există doar un singur mod de a scăpa de el, ami-

27

respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace

go. Intru în tabacherie. Vor fi fiind încă ţigările alfa? Nici măcar nu ştiu cât costă acum ţigările.

Poftim, iată ţigările tale... Dar ce faci, nici măcar nu deschizi pachetul? Şi acum unde pleci?

Îl văd prin uşa de sticlă, în timp ce scot 4 euro şi ceva pentru vânzător. S-a apropiat de bătrână. Îi întinde pachetul cu o plecăciune. Ea pare confuză, apoi înţelege. Îi surâde.

Şi eu sunt confuz, nu sunt sigur dacă am înţeles. Să vezi că el a zărit-o pe bătrână ridicând mucul de ţigară...

Ies. Acum el îmi zâmbeşte mie. Îmi spune: — Mulţumesc, unchiule.

Eu îţi mulţumesc, nepoate amigo. Azi m-ai în-văţat ceva.

28

Zia Camilla

Nu am timp

O rele 12.40: sigur e târziu în cazul meu, şi trebuie să trec pe la redacţie. Văd un loc liber în piaţetă, parchez imedi-

at. Ies din maşină cu portmoneul în mână pentru a plăti tichetul, dar:— Nu e nevoie, priveşte, am eu unul, ia-l pe acesta.

Se apropie de mine, e tânăr, frumos, surâde şi-mi întinde tichetul pentru parcare. Nu vreau să pierd timpul, îl ignor.

Am deja moneda în mână când îmi dau seama că nu e necesar: parcarea e liberă până la 14.30.

El insistă. — Ia, ia-l pe acesta: este valabil până la 14.40, costă 2 euro şi jumătate, dă-mi doar unul. Uite, ia, costă mai puţin, doar un euro.

Am capul plin de gânduri, întâlniri şi lucruri de făcut şi e tot mai târziu: „un euro, 2 euro şi jumătate”, un soţ pe care să-l iau de la staţie, un copil care iese de la şcoală. Dar ce tot vrea ăsta? Ce-mi tot spune?! Ce bătaie de cap...

29

respectul reciproc între popoare şi culturi este condiţia indispensabilă pentru orice relaţie de prietenie şi pace

Îl privesc: pielea sa străluceşte de un negru natu-ral, zâmbeşte, vrea să mă ajute, dar vrea un euro! Mă uit la bilet, îi arăt orarul parcării, îi spun că nu e nevo-ie... Surâde şi atunci zâmbesc şi eu. Râdem. — Ciao, pe data viitoare. — Ciao.

Tânărul m-a înveselit, dar văd zâmbetul său dis-părând în faţa unei ocazii pierdute. Înţeleg! Îi pun moneda în mână. — Ai meritat-o.

Cred că a reuşit să atenueze neliniştea mea şi fug, reluând frenezia orarului meu. Mâine îl voi căuta. Vreau să aflu cum decurge ziua lui, de unde vine şi la ce se aşteaptă.

Da, dar mâine.Acum nu am timp.

30

Luigi Brasili

Procesul

„R idicaţi-vă! Intră Curtea!”Avocatul mă trage de cot pentru a mă face să mă ridic, dar renunţă imediat.

Oricum, totul e scris... Uşierul şi poliţiştii par nişte ro-boţi; mă fixează de parcă aş fi fost un maniac gata să sar asupra lor. Dar şi juraţii, toţi ridicaţi în picioare, traşi de firele invizibile pe care le au la gât. Toţi muţi, gata să soarbă vocea stridentă a acuzării. Ce penibil! Dar de ce nu ridicaţi capul? Priviţi afară, vedeţi cât e de frumos Pământul de aici, de sus! Mai rău de voi, mai bine să mă bucur singur de spectacol. — Cuvânt are apărarea.

Apărătorul meu îşi drege glasul. Să vedem dacă va vorbi mai mult de 10 secunde. — Onorată instanţă, solicit circumstanţe atenuante pentru infirmitate mentală parţială... invoc clemenţă pentru o reducere...— Obiectez! Infracţiunea e foarte gravă şi Codul...— Obiecţie admisă. Deci, avocat?— Nu am nimic de adăugat.

31

Bravo, aşează-te... Infirmitate parţială, dar vor-beşte pentru tine, idiotule! Eu, între timp, mă bucur de panoramă. Iat-o... Italia...ce frumoasă erai...— Juriul e gata? – Întrebare retorică, desigur...— Vinovat, onorată instanţă.

Loveşte ciocanul atât de tare încât s-ar auzi până la Marea Liniştii de pe Lună...— Curtea îl condamnă pe acuzatul Lino Montag, pentru posesia unui text interzis, la o pedeapsă de 20 ani, pe care să o ispăşească la muncă forţată, la mine-le de pe Marte...

Nici măcar nu au răsfoit cartea...— Dar ce faci? Opriţi-l!— Vreau doar să citesc o frază din carte...— Duceţi-l de-aici!— Italia e o Republică...— Ultraj!— ...fondată...— Puneţi-i căluş!— ...muncă...

cartea pierdută

32

Ramona Corrado

Reţete

L ui Giosuè îi e foame. De un an nu-şi permite să ia şi prânzul, şi cina. La cei 40 de ani ai săi e pe stradă, cu stomacul gol, ca şi ceea ce ră-

mâne din viaţa sa, fără alte şanse. Şi când te gândeşti că a fost un pasionat de mânca-

re, ca şi toţi cei din familie: între strămoşii Grassetti erau mari bucătari şi bucătărese suprafine. O predis-poziţie genetică pentru bucătărie; sau un secret, du-pă cum spune legenda.

Cine purta acel nume de familie era şi un supra-ponderal; el avea din Grasso doar numele.

Vocaţia s-a pierdut oricum de câteva generaţii: ni-ciun Grassetti nu mai ştie să gătească.

Giosuè se apropie de o tarabă cu cărţi uzate, flă-mând cum era şi de lecturi bune.

Foamea îl împinge spre un manuscris cusut, cu un aspect foarte vechi, cu o tortă pe coperta de pie-le. Cartea conţine reţete, scrise cu peniţa şi cerneală, că doar să le citeşti şi-ţi vine apă în gură de poftă. Pe frontispiciu e o listă lungă de nume, prenume şi date

33

cartea pierdută

care se opresc cu 150 de ani în urmă. Giosuè rămâne ţintuit locului, numele e peste tot

acelaşi: Grassetti. Atunci chiar era adevărat, era un secret de fami-

lie, pierdut împreună cu cartea. Giosuè plânge mân-gâind comoara: ar putea să recreeze reţetele, să re-vină la viaţă, şi la tradiţie, să aibă un scop, un loc de muncă.

Dar nu e un hoţ şi nu are bani pentru a cumpă-ra cartea.

Omul de la tarabă crede că de Crăciun nimeni nu ar trebui să plângă. Fără a spune un cuvânt, ia cartea, ascunde acolo o bancnotă şi o întinde lui Giosuè.

34

Igor de Amicis

Jurnalul Annei

Î mpuşcăturile începură în zori. Uniformele gri au ajuns în fiecare casă. Intrară. Distruseră. Uciseră. Bărbaţi şi femei fură tâ-

râţi în stradă. Camioane mari acoperite cu prelate fură parcate la capătul străzii. Se formară lungi rân-duri de indivizi cu mâinile la ceafă şi cu pasul repe-zit. Puştile îndreptate spre ei şi cuvintele dure îi fă-ceau să se mişte rapid. Priveau în pământ şi protes-tele erau oprite din faşă, de spaimă. Copila cu părul negru era împinsă de un soldat tânăr şi zelos. O târa cu putere pentru a le demonstra superiorilor ce băr-bat era. Adolescenta nu vorbea, avea ochii mari şi ne-gri şi-şi ţinea strâns lucrurile. Ajunsă la camion fu ri-dicată, dar lucrurile sale erau o povară în plus, solda-tul încercă să i le smulgă, fata rezistă.

O lovitură în faţă. Un plâns înnăbuşit. Râsetele altor soldaţi.

Bordul fu închis cu putere şi camionul se îndrep-tă de-a lungul străzii.

Soldatul aruncă la pământ lucrurile copilei.

35

cartea pierdută

Oficialul se aplecă, curios. — Sunt doar caiete,- zise soldatul. — Nu. Acestea nu sunt nimicuri. Ei nu sunt nimic- răspunse ofiţerul arătând spre camion. – Îi vom ar-de şi pe unii, şi pe alţii, şi nu va rămâne nicio urmă. Nicio amintire. Cărţile sunt doar hârtie, oamenii sunt doar carne, şi unii, şi alţii destinaţi să dispară. Să se piardă.

Ofiţerul azvârli cartea în pământ, între ruinele u-nei cetăţi rănite.

Anna Frank se gândea la jurnalul ei pierdut în timp ce camionul se îndepărta.

36

Francesca Garello

Dispariţia Annei Karenina

L a înmormântarea Annei Karenina ploua.Puţinii participanţi la ceremonial stăteau strâns lipiţi între ei de parcă ar fi vrut să se

apere de frig şi durere. Madame Bovary era cea mai abătută, erau ca două surori, dar şi alţii arătau răvă-şiţi. Leopardul pronunţă emoţionat discursul fune-rar, apoi grupul se împrăştie în grabă.

Corsarul Negru merse o bucată de drum cu Moby Dick. — O altă pierdere,- zise primul.- Iar aceasta este cu adevărat irecuperabilă. Nu a avut timp ca să lase moş-tenirea sa unui succesor care ar fi putut să continue. — Da, e teribil, - încuviinţă al doilea.- Suntem tot mai puţini, uneori pare un efort inutil. E dificil să menţii entuaziasmul de la începuturi. — O altă carte e pierdută,- suspină Moby Dick.- Suntem cu toţii mai săraci. — Îţi aminteşti Fahrenheit 451? – zise Corsarul Negru, fără surâsul acela sigur al său.- La început toţi erau gata să râdă, să spună că nu e decât o chestie de

37

cartea pierdută

science-fiction. — Apoi a venit războiul viruşilor. Cărţile de hârtie au fost deja reciclate, iar cele electronice au demon-strat întreaga lor nesiguranţă, – încuviinţă Moby Dick. — Să înveţi pe de rost un roman, să-i iei până şi nu-mele... Părea o obsesie a unor retrograzi ostili progre-sului. În realitate însă...— Mai puţin de o generaţie: s-a întâmplat totul a-tât de repede! — Iar acum o altă capodoperă e pierdută pentru tot-deauna, dispărută, ca şi femeia care îl păstrase în me-morie pentru a-l transmite altora. — Adio, Anna Karenina.

38

Norberto Julini

Călătorie la Bethleem

A ceasta e o istorie despre o familie care aş-teaptă un copil. Iosif, capul familiei; dacă e evreu nu intră

în Bethleem pentru că îi este interzis să meargă din-colo de zidul care desparte cetatea lui David de ceta-tea lui Sion; dacă e palestinian ca şi regele David, nu poate călători: organele de securitate din Israel nu-i permit.

Maria, soţia sa, e mai bine să stea acasă, altminteri va naşte sprijinită de cuşca de la punctul de control. Nici ea nu are permis.

Lumina puternică nu este o stea, e un far pe tur-nul de veghe. O voce strigă, dar nu e un înger, es-te santinela care îi ordonă nou-născutului să se îndepărteze.

Împrejur nu păstori, ci lucrători din Palestina ca-re aşteaptă deschiderea punctelor de control dor-mind pe cartoane, aşteptând să treacă dincolo de zid, unde îi aşteaptă munca la negru în casa ocupan-tului. Vocea stridentă, prin amplificator, îi trezeşte,

39

cartea pierdută

uimiţi, dar naşterea unui prunc înseamnă speranţă pentru pământul lor.

Magii, pentru paza de la frontieră, sunt o delega-ţie irakiană cu daruri care înspăimântă: aur pentru arme, tămâie pentru un cult fanatic, mir pentru cei morţi. Suspectaţi de terorism, nu vor reuşi să traver-seze Iordanul.

Cineva caută pruncul, Prinţul Păcii, un periculos subversiv: cine o doreşte, pacea?

Dar nu există căi de salvare, eventual s-ar putea coborî de la Gaza spre Egipt.

S-a pierdut orice urmă a acelui Copil: la Crăciunul din 2008 în acele locuri începea masacrul copiilor inocenţi.

Există o carte pierdută în această istorie? Da, Evanghelia de Crăciun, după Sf. Luca.

40

Fabio Novel

Pinocchio pierdut

I nstitutul pentru Asistenţa Bătrânilor Alfio Ricci. Ultima etapă. De vieţi frumoase ori urâte, sau numai ordinare. De amintiri vii sau

pierdute. Camera Iris. Trei paturi. Unul liber de câteva ore.

Unul pentru Dino, 82 de ani, înfrânt de Alzheimer. Unul pentru Andrei, 75 de ani, răpus de cancer.

Luca însă are 7 ani. Îndeajuns ca să aibă conştiinţa suferinţei, vizibile

şi invizibile, care inundă camera. Andrei e bunicul său. Bunelul lui iubit. Care stă-

tea cu el în fiecare după-amiază. Care, atunci când era mic, îi citea poveşti. Şi Pinocchio.

Bunicul nu se simte bine, i-au spus. Se vede acest lucru: întunecat, pielea uscată, obrajii supţi şi palizi. Dar îşi păstrează oricum surâsul. Şi ochii săi lumi-noşi. Celălalt bătrân nu e aşa: are privirea pierdută, murmură printre gingii.— Bunicule, am adus cu mine Pinocchio şi...

Un sunet gutural îl întrerupe: Dino nu mai mur-

41

cartea pierdută

mură. Luca îl priveşte, înspăimântat. Vede pupile în-tunecate, îngrozite. — Nu atrage atenţia, - îl linişteşte Andrei. - Mă bu-cur că ai adus cu tine Pinocchio, cartea noastră.

Dino mormăie, se agită. — Acum ştiu să citesc, bunicule. Vreau s-o fac pen-tru tine!

O tânguire care-ţi frânge inima, în timp ce Luca deschide cartea. Dino se zbate. Vrea să se ridice, pare сă-şi rupe perfuzia. — E cartea mea, dă-mi-o.

Luca îl privi pe bunicul său. Văzu pe chipul lui o încuviinţare mută. Îi duce bătrânului volumul, care şi-l pune pe piept şi se înseninează. — Cartea mea. Nu era pierdută. Ai văzut, mamă? Am găsit-o. Îmi citeşti?

Închide ochii, Dino. Cu vocea mamei sale, adoarme.

42

Carlo Alberto Parmeggiani

Ultima ficţiune

U neori, în lumea bibliotecilor, se povesteş-te despre un oarecare Isidro Otrogirondo, ultimul servitor al lui J.L.Borges, numit

confidenţial Homer argentinianul. Şi acel Borges, conform celor spuse de servitor, se pare că înainte de moarte, cu ani în urmă, ar fi adăugat un Appendice la ultima sa ediţie a Ficciones, mai bine zis un Index librorum perditorum sau Indicele Cărţilor Pierdute.

Acesta ar fi fost încredinţat prin procură, ar fi spus acel servitor, Mariei Kodama, a doua soţie a po-etului, şi se pare că Appendicele ajunse să aibă un nu-măr de pagini mai mare decât Ficciones şi alte câteva capodopere ale lui luate împreună. Şi chiar dacă pâ-nă acum nu se ştie la care cărţi pierdute se referise au-torul cărţilor Carme presunto şi Discussioni, potrivit lui Otrogirondo, este clar faptul că un indice ca ace-la care s-a pierdut, de la început şi până la capăt, e el însuşi o operă infinită sau cel puţin o rubrică de fap-te şi gânduri, nelimitate.

Mai mult nu ne este dat să ştim, decât doar că pu-

43

cartea pierdută

ţin înainte de a pleca pentru totdeauna în scumpa sa bibliotecă din Babel, Borges apucă pipăind braţul acelui Otrogirondo pentru a şi-l apropia şi a-i con-semna cu jumătate de voce moştenirea ultimelor sa-le cuvinte. — Isidro – se pare că a zis, pe punctul de a-şi da su-fletul. – Isidro al meu, nu există cărţi pierdute. Există doar aporia infinitului... E pierdută orice carte care nu este scrisă sau nu se citeşte în ochii cuiva.- Şi se lăsă pe pernă, preocupat de ultimul, labirinticul său gând.

44

Biaggio Proietti

În întunericul nopţii

O mul, aşezat pe un fotoliu, ia cartea pusă pe masă, surâde fericit la ideea că peste câteva momente se va cufunda în lectura sa prefe-

rată, deschide volumul la pagina indicată de semnul de carte. Îşi pune mâinile – uşoare, diafane, sigure – pe pagină, se opreşte incert, încearcă din nou, par-curge toată pagina, răsfoieşte cu frenezie alte pagini ale cărţii: în niciuna nu găseşte ceea ce căuta.

Speriat, se ridică brusc, făcând să cadă scrumiera de pe masă, se apropie de bibliotecă, ia o altă carte, o deschide, atinge cu grijă multe pagini, încearcă să o pună în acelaşi loc, dar îi cade din mâini, face acelaşi lucru cu alte cărţi, una după alta. Doar după ce a re-petat căutarea în mai multe volume, se opreşte: în ni-ciunul nu este ceea ce el are nevoie să găsească.

Omul e terorizat, nu reuşeşte să dea explicaţii ra-ţionale, ar vrea să urle dar e inutil s-o facă, nu e ni-meni să-l asculte. Este disperat: din care motiv din paginile cărţilor sale au dispărut toate semnele scri-sului braille care i-au permis până acum să citească?

45

cartea pierdută

Pentru el lectura este conştiinţa. Mai bine zis, via-ţa. Acum omul se simte orb, este orb, ca nicicând în viaţa lui.

Se reaşează în fotoliu, cu mare greutate. Rămâne ferm, imobil, lacrimi coboară cu exasperată lenteţe din ochii lui.

Plânge în tăcere, fără reţinere. Pierdut în întuneri-cul nopţii. Din care s-ar putea să nu se mai întoarcă.

46

Danilo Tramonti

Copertele roşii

A m terminat practic de scris biografia mea, un lucru la care ţineam mult pentru că via-ţa mea merita într-adevăr să fie ţinută min-

te. Plecat de la nimic, am fost capabil să creez o ave-re enormă. Am avut tot ceea ce mi-am dorit şi acum viaţa mea e toată acolo, descrisă în acele caiete cu co-perte roşii, într-o frumoasă ordine, în bibliotecă, lip-seşte doar un final demn de mine.

De câteva luni mă surprind uneori că uit cele mai banale lucruri, îmi pare că am în cap un ghem întor-tocheat de gânduri şi mă aşez în fotoliu pentru a le lăsa să se depene, îmi rămâne un pic de nelinişte pen-tru că ştiu că am uitat ceva şi nu ştiu ce anume. Nu mă simt încă atât de bătrân, nici în mintea copiilor, iar fiii mei nu ar trebui să mi se adreseze ca unui puş-tan şi cu voce atât de ridicată, nu sunt încă surd.

Ninge, văd cum coboară fulgii în valuri largi prin lumina felinarului, sunt fermecat. Încerc să reproduc efectul făcând să cadă pe lemnele încinse din şemi-neu mici bucăţele de hârtie, aparent fără nici o ordi-

47

cartea pierdută

ne, una înainte, una după, una aici, una acolo. E ca un joc, mă relaxează, noaptea lipsită de somn e atât de lungă şi ninge mereu. Mă las cu plăcere scufundat într-o uitare moale a minţii.

Dar dacă există ceva care mă readuce la realitate aceasta e lipsa de ordine, una din virtuţile care a ca-racterizat mereu felul meu de a fi. Spre exemplu, să văd împrăştiate pe jos aceste coperte roşii! Dacă nu aş fi fost întotdeauna atât de ordonat nu aş fi putut face tot ceea ce am făcut în viaţă.

48

Bruno Zaffoni

Pagina 899

C u ceva timp în urmă l-am întâlnit pe un co-leg de şcoală pe care nu-l văzusem demult. Nu l-am recunoscut imediat, îmi părea un

bătrân. Nici el nu mă recunoscu, îi păream bătrân şi eu.

Poţi să mă feliciţi, i-am spus, azi e ziua mea de naştere. Împlinesc 90 de ani.

Acum pot să adaug: 90 de ani de viaţă fericită şi plină de noroc. Pentru că am cunoscut femei, oraşe îndepărtate şi oameni care îmi surâdeau. Pentru că am citit mult şi de toate, şi în cărţi am aflat ceea ce adesea regăseam în femei, în oraşe şi la oameni.

Iată aşa, viaţa mea a fost ca o carte, una din acele multe: dacă facem câte 10 pagini pe an, o carte de 900 de pagini.

Şi acum ştiu că am ajuns la pagina 899. Pentru că acum nu mai pot să citesc. Pentru că fe-

meile nu mă interesează, oraşele sunt deja de neatins, oamenii care îmi zâmbeau nu mai există. A rămas doar vreo infirmieră amabilă, care îmi îndreaptă al-

49

cartea pierdută

biturile şi mă hrăneşte ca pe un copil. Vi s-a întâmplat, la sfârşitul unei cărţi frumoase,

să vreţi să se încheie repede chiar ştiind că în suflet veţi rămâne cu o senzaţie de pierdere, chiar dacă fi-nalul e „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”? Astfel mă simt eu.

În plus, finalul cărţii mele nu e acela: e durere, urină, respiraţii întrerupte. Un frumos roman ruin-at de un sfârşit urât.

Pentru aceasta vă cer să deconectaţi acele tuburi. Chiar dacă nu cred că în cartea mea ar fi un

Appendice cu femei, oraşe îndepărtate şi oame-ni surâzând, deconectaţi acele tuburi şi lăsaţi-mă să visez.

Vă rog.

50

Rosanna Bragagna

Samanta şi fluturele

S amanta a aterizat pe neprins de veste în rutina mea cotidiană, sunt fericită şi, în acelaşi timp, derutată.

Maria îmi telefonase cu ceva timp în urmă între-bându-mă dacă în august îmi va face plăcere să o găz-duiesc. Fiica sa era nerăbdătoare să vină pentru câte-va zile în Trentino, iar mie mi-a plăcut întotdeauna să am copii în preajmă.

Nepoata mea acum e aici. A venit cu al său slang roman şi cu rolele în dungi pe care nu le-ar scoate niciodată.

Casa răsună de muzică pop, un chin pentru mine, care am urechile obişnuite cu RAI-3. Dimineaţa, în-cerc să-i propun un pic de muzică bună. — Dar mereu aceeaşi tânguială, mătuşă? – şi îşi pune în urechi mp3-ul său.

Ne plimbăm de-a lungul părţii ciclabile a străzii, dar e mereu prea târziu după gusturile mele şi deja e cald. Eu merg, ea zboară pe role. Când găseşte o ban-că se opreşte, mă aşteaptă sau se întoarce înapoi.

51

mergând cu...

— Eşti înceată, mătuşă! – mă grăbeşte, apoi pleacă din nou, uşoară şi iute: un fluturaş.

Aş vrea să-i arăt farmecul din jur, să observe ce o înconjoară, dar ea nu vede.

Dincolo de zid creşte un smochin sălbatic plin de fructe. Puţin mai încolo, tufişul de mure apetisante unde m-am împuns şi pata de sânge nu s-a mai şters de pe cămaşă. Aveam vârsta ei.

La această oră vulturul coboară rapid de pe mun-te şi zboară în jos. — Priveşte acolo, Samanta! – abia şoptesc pentru a nu a afecta momentul magic. Dar ea nu mă poate au-zi. E cu o jumătate de chilometru mai înainte. O văd mergând în ritmul pe care îl simte doar ea, clătinân-du-se pe protezele sale rulante. Eterică.

Cum să fac să vadă şi ea fluturaşul trentin?

52

Livio Dalpiaz

Terasa din Deal

U rc pe Deal uneori, cu greu, piciorul beteag nu rezistă eforturilor îndelungi. Îmi prind sufletul lângă stâlpii din Drumul Crucii,

cât chin, Doamne iartă-mă. De acolo de sus se deschide întreaga vale, viile de-

senate cu grijă, râul Noce – o fâşie de argint, uneori negru, după cum e timpul. Acolo sus se află o mare parte din prietenii mei, cei mai buni, pierduţi unul câte unul, ca şi dinţii, şi e sărbătoare când ajung.

O fotografie îmi aminteşte de ei zâmbitori, fru-moşi la vedere.

Am ales deja fotografia mea, nu vreau să fiu mai prejos, cumva prea bătrân, pentru a încurca ideile...

La început îl întâlnesc pe Piero beretă roşie. Au trecut deja 5 ani, pare că a fost ieri. Zice că i-i bine, gata cu bolile, ochii săi zâmbesc, îl cred. Cu aparatul său de sudură făcea lucruri exemplare, mici lucrări executate cu măiestrie. Alături de el se află Bepi, sobarul: — Să trăim noi şi viile noastre! – şi îşi atinge nasul, caraghios şi simpatic.

53

mergând cu...

Gianni borsa mă scrutează pe sub sprâncene, doi ochi albaştri ca genţianele. Nando, angajatorul său, îl numise pădurar şi-l trimise în Fausior pentru a avea grijă ca locuitorii din Fai să nu împuşte căprioarele. S-a întâmplat că a amendat un funcţionar care cău-ta ciuperci. — Bravo, borsa, bine ai făcut!

Elogiul lui Nando răsună din nou. El se află la eta-jul superior al cimitirului.

Se adună în jurul meu, o grămadă. Peter, Vale, Victor, Bepi, Nardin, urcat cel din urmă... Câţi oa-meni de treabă!

Nu aduc flori, nu cred că vor rugăciuni, îi simt mulţumiţi, îmi sunt alături, fiecare cu istorisirea lui cea mai frumoasă. Cobor cu inima uşoară.

54

Giuseppe D’Emilio

Omul şi câinele

Î şi aşeză puţinele lucruri în rucsac: nu avusese nevoie de multe, acolo. A şi dăruit două pulo-vere celor care au rămas. Era iarnă când, cu trei

ani în urmă, a intrat în închisoare; acum era vară şi nu vroia lucruri care miroseau a stătut, i-ar fi fost de-ajuns soarele de-asupra sa.

Câinele negru şedea dincolo de poarta închisorii, ca în fiecare zi în decursul celor trei ani. Îşi însoţise stăpânul, atunci i-l luaseră de lângă el, şi nu înţelegea de ce nu mai stătea cu dânsul. Dar mai devreme sau mai târziu ar fi ieşit pe poarta aceea, o simţea. De când omul îl luase, un căţeluş pierdut prin gunoa-ie, pentru a-l învăţa sa sară prin cerc, au făcut atâta drum împreună, consumând încălţări şi unghii.

Iată-l! Câinele îi săltă în braţe, lătrând. Ambii nebuni de fericire, reunind două singurătăţi pe ca-re o greşeală le separase. Porniră să meargă spre soa-re, spre mare. Cu puţin înainte de eroarea lui, omul îşi promise să-l ducă pe câine la mare: vroia să-l vadă hârjonindu-se printre valuri; de la acea dorinţă tre-

55

mergând cu...

buia să înceapă, acum când el însuşi era avid de spaţii deschise. Pentru câine conta doar să-i fie alături, ca înainte.

Drumul spre mare era lung şi drept; în sfârşit mergeau din nou împreună, şi aceasta era de ajuns. Soarele era cald, în cerul de vară, lumina era clară.

Cum de ieşi acel camion de pe drumul drept şi liber şi veni să-i lovească în plin, nu se va afla niciodată.

56

Lidia Filippi

O pietricică în buzunar

I vo se întorcea în localitatea natală, gândindu-se la norocul care i-a adus pe neaşteptate un cum-părător pentru vechea casă, dar ideea de a se

descotorosi de ea îl întrista. Dorea să aducă la înde-plinire înţelegerea făcută cu bunica, care în prag de moarte îi dăruise un pacheţel.— Inima îţi va spune când să-l deschizi.

Bunica Pia, întreaga lui familie! Părinţii lui au murit tragic: un camion dădu peste ei. În automo-bil călătoreau micuţul, mama şi tata; fu salvat ca prin minune, protejat de căruciorul aruncat afară.

Văzu clopotniţa, apoi casele. Diligenţa ajunse în piaţă şi se opri, Ivo coborî. Mai era încă lumină, ar fi reuşit să treacă pe la cimitir înainte să se întunece.

Fu rugăciunea, dialog mut cu fotografia care îl privea de pe lespede. Apoi, parcă ascultând un sem-nal, Ivo scoase din buzunar pachetul, îl deschise, era o cutioară albă şi îşi aminti că de mic acolo păstra ro-zariul, dar primit la prima Împărtăşanie. Ridică uşor capacul, recunoscu pietricica în formă de pătrat, gri,

57

mergând cu...

cu dungi verzi. Acea pietricică păstra intactă magia sa: acoperea gaura din peretele de la intrarea în casă unde Ivo copilul depozitase dinţii de lapte şi de fieca-re dată găsise în schimb 5 lire. Câte amintiri!

Plânse, înţelese valoarea rădăcinilor sale şi a isto-riei sale; simţi un puternic simţ al apartenenţei la acel loc.

Casa nu fu vândută, ci restructurată, începând cu acea mică pietricică gri.

58

Barbara Lottini

Hoţul de apusuri

E liza îl privi curioasă pe bătrân: pletele ar-gintii de pe spate, barba neîngrijită, jeanşi zdrenţuiţi şi în mâini cu pânze şi culori.

La orizont, marea se pierdea în cerul înfocat al apusului de septembrie.

Se întoarse, o auzise. Ochii săi umezi şi mari o priveau cu bunătate. — Aveţi nevoie de ajutor? – întrebă Eliza. — Da – răspunse bătrânul.- Ajută-mă să mă ridic: să mergem câţiva paşi.

Astfel se îndreptară spre ţărm, urmele paşilor lor erau spălate imediat de apa spumoasă a mării. — Pictaţi marea? – îl întrebă. — Pictam apusul: eu sunt un hoţ de apusuri.

Fata îl privi surprinsă. — Apusul e ora cea mai frumoasă, – continuă cu du-ioşie – în culorile cele mai emoţionante, ca şi cum zi-ua, ajunsă la sfârşit, ar da tot ce are mai bun din sine. Ca şi în viaţă: trăieşti, alergi, pierzi timpul dar, la sfâr-şit, ultimele clipe reprezintă ceea ce reuşim să dăruim

59

mergând cu...

mai frumos nouă înşine şi altora. Eliza era tânără, nu înţelese cuvintele lui, dar

bătrânul îi plăcea şi îi plăceau pânzele sale. Merseră încă puţin, în tăcere. Apoi, luându-şi rămas bun, se despărţiră, fiind

însoţiţi de duioşia întâlnirii neaşteptate. Iar la orizont, apusul lăsă loc nopţii.

60

Rita Mazzon

Amica

I mobilitatea nu fericeşte. Să rămâi ferm e, într-un fel, ca şi cum ai muri. Se golesc zilele. Astfel merg cu singura mea prietenă pe drumuri de

câmpie, unde privirea nu întâlneşte obstacole cu ori-zonturi mişcătoare. Sau urc împreună cu ea pe înăl-ţimile timpului.

Adesea mă clatin într-o realitate care mă înspăi-mântă, dar ea îmi dă mâna. Mă sprijină.

Îmi arată culorile lumii. Acelea care nu te înşală, dar se întind moi de-a lungul drumului, ca nişte acuarele.

Sunt un chibrit care adesea arde în flacăra pati-milor sale, dar ea inventează noi căi de a nu mă lăsa prinsă în alei întunecate, fără ieşire.

Este lumânarea aprinsă care îmi luminează paşii. Îi face concreţi. Aşează pe drum un covor, unde pi-ciorul se lasă uşor.

O chem. Ea este. O uit. Ea mă aşteaptă. Este gata mereu de o aventură. Îmi dă curaj. Proiectează pe pânza vieţii mele chipul meu fă-

ră nici o umbră.

61

mergând cu...

Îmi trezeşte curiozitatea de a traversa noi pământuri.

Astăzi, chiar dacă mapa călătoriei mele este con-turată cu riduri, ea nu mă abandonează.

Fură pentru mine amprentele altora care m-au precedat.

Înscrie pe harta geografică sentimente. A plâns cu mine, când durerea a zgâriat perna cu

drumurile înnorate ale rătăcirilor mele. A râs cu mine, când am alergat până la sufocare

către visele mele. E amica sinceră care m-a însoţit mereu în dorin-

ţa mea de infinit. Stă acolo într-un colţ. Mă bate pe umăr. Surâde. Şi împreună cu amica mea fantezia plec cu plăce-

re, întotdeauna.

62

Fabio Novel

Arun

A stăzi Arun m-a întrebat dacă poate să mă însoţească la clinică. Nu am reuşit să mă reţin, să ascund perple-

xitatea din privirea mea. El a zâmbit larg, fără a aştepta răspunsul a pornit

în direcţia corectă. Îl ajung. Încerc să merg încet, pentru a-l ajuta.

Dar el accelerează, de parcă ar vrea să-mi demonstre-ze ceva. Îl întâlnesc adesea. Uneori îi dau riel, alteori îl duc să mâncăm ceva. De când stăpânesc puţin lim-ba locului, reuşim chiar să bârfim. — Madame, - aşa îmi spune, chiar dacă ştie cum mă cheamă: – e adevărat că ai vrea să pleci din ţara mea?

Cum naiba ştie? Doar la clinică am vorbit că mă gândeam să renunţ.

Suspină adânc. Ochii mei îi întâlnesc pe ai lui. — Deocamdată rămân. — Atunci vom vorbi şi vom mai merge împreună!— Da, Arun. Aşa vom face.

Arun e un cerşetor de circa 40 de ani. Din mem-

63

mergând cu...

brele sale inferioare nu a rămas practic nimic, din ca-uza unei mine. Se mişcă într-un cărucior din lemn şi metal, împingându-se cu mâinile aspre pe pământul fierbinte.

Arun înseamnă răsărit, în khmer. Nu ştiu dacă există speranţă într-un adevărat ră-

sărit, în această ţară. Dar dacă văd încă forţă în ochii acestui khmer care a supravieţuit în pofida tuturor încercărilor, nu pot face altfel.

Trăiesc în Cambodgia de 15 luni, ca voluntară. Din luna octombrie 1992. Uneori îmi pare că tim-pul a zburat, cu toate luptele, la clinică. Dar tot mai des îmi pare că am trăit o viaţă, aici.

Şi fiecare zi e o nouă lecţie. Astăzi mi-a dat-o Arun.

64

Luisa Pachera

Pe propriile picioare

P rivesc de la fereastră drumul care se pierde între câmpuri şi mă gândesc la viaţa mea, la lunga cale pe care o parcurg încă, şi surâd. De

mică mergeam alături de tatăl meu, el îmi arăta dru-mul şi eu îl urmam.

Apoi am întâlnit dragostea şi o nouă lumină a însemnat paşii mei. Puneam piciorul pe urme de-ja marcate şi mă bucuram de încuviinţarea pe care o obţineam, o căldură care amintea de aprobare şi îm-părtăşire. Când dragostea s-a sfârşit, şi eu am fost ter-minată, pentru mult timp am trăit într-o baltă nea-gră agăţată fiind de fiii mei pentru a rămâne la supra-faţă. Ei alergau, eu şchiopătam, îi lăsam să plece, slă-bind coarda care încă îi lega de mine, un ghem gros de care nu vroiam să mă desprind.

Apoi durerea a pus stăpânire pe corpul meu. S-a strecurat meschin în capul meu îmbrăţişând

fiece muşchi, fiece nerv, fiece os. M-a ţinut imobilă pentru mult timp. Eram culcată şi priveam chipuri-le care se perindau in jurul meu, pe fundal vedeam

65

mergând cu...

cărţi care acopereau pereţii şi visam. Le deschideam şi zburam. Într-o zi am fost în Jamaica, în altă zi în Eritreea, pe muntele Everest, pe insula Ţestoasei şi pe Insula care nu există. Călătoream mereu, nu stăteam o clipă locului. Mă plimbam singură sau cu o întrea-gă companie. Am cunoscut un gentilom cu mono-clu, o prostituată copilă, un orfan desfrânat, un bă-trân care iubea marea... fiecare mergea cu el însuşi şi eu cu ei.

Acum, aşezată în scaunul meu cu rotile, mă uit împrejur şi sunt senină. În sfârşit merg pe propriile picioare.

66

Marinette Pendola

Până la răscruce

M i-i frică! Mi-i frică! – ai mormăit în timp ce-mi strângeai mâna. — Nu te teme,- ţi-am spus – Sunt aici,

cu tine, te însoţesc. M-am ridicat. Am sprijinit cealaltă mână de frun-

tea ta, abia-abia, doar pentru a te face să simţi căldu-ra. Te-ai înseninat, poate ai aţipit o jumătate de oră. Mergeam împreună în acel moment, - aşa credeam – luptam împreună împotriva monstrului care te cap-tura. Poate nu era aşa. Poate deja renunţaseşi. Ştiai că ea se apropie cu mici paşi încăpăţânaţi.

Un suspin adânc a cutremurat membrele tale, apoi un altul, şi un altul. — Gata! Gata! – ai murmurat dintr-o răsuflare.

Atunci a venit morfina. Ai închis ochii şi ai aş-teptat. Eu te ţineam de mână, te mângâiam. Te înso-ţeam, credeam. Începuseşi să mergi pe un drum obo-sitor, cu ochii închişi şi simţurile treze.

Nu aş putea să spun cât timp am rămas lângă tine cu o mână în a ta şi cealaltă sprijinită pe umărul tău.

67

mergând cu...

Muşchii mei erau amorţiţi. Nu am vrut să mă mişc prea mult pentru a nu te deranja. Doar am aşezat o mână în poală, cealaltă mereu strânsă în a ta. M-am lăsat dusă un pic de gânduri şi am adormit cu ca-pul plecat.

Când m-am trezit nu mai erai.

68

Snežana Petrovic

Numai în pământul nostru

N u credeam să mă pot îndrăgosti la o vârstă înaintată, după toate adversităţile, dezi-luziile şi dizgraţiile pe care le-am avut în

viaţă. Odată ce ne-am întâlnit, eu şi Milos vroiam să rămânem uniţi pentru totdeauna, până ce moartea ne va despărţi. Doar că nu-mi imaginam că moartea ar fi venit atât de curând.

Când muri, după o scurtă şi gravă boală, sosiră ru-dele sale şi încercară să mă convingă să fie înmormân-tat în ţara sa de origine, în micul cimitir din satul său, aproape de casa unde se născuse. M-am opus cu ho-tărâre. Dar în ziua următoare, mergând lângă sicriu, îmi răsunau în minte cuvintele spuse cu o seară îna-inte de sora lui, frazele rostite suspinând, pe care o doamnă chemată special pentru a fi interpretul nos-tru le traduse cu multă dificultate:— Anna, ştiu că pentru tine e dificil ... îmi dau sea-ma că-ţi cer un mare sacrificiu. Dar te rog să înţelegi: Milos îşi iubea ţara, o iubea şi a apărat-o în război. Toţi confraţii săi care au participat cu el în război

69

mergând cu...

sunt morţi, unii ucişi de bombe imediat, alţii din ca-uza tumorilor cauzate de uraniul sărăcit aflat în pro-iectile. Bombardamentele au distrus economia ţării şi mulţi au emigrat.

Milos a emigrat în Italia pentru a ne ajuta, iar ge-nerozitatea lui a fost răsplătită prin dragostea pe ca-re a găsit-o. Tu ai umplut de bucurie şi fericire ulti-mii ani din viaţa lui.

Dar acum permite să fie înmormântat în Serbia... doar în pământul nostru se va odihni în pace.

70

Meriam Al-Ghajariah

Plural

P ământul meu: unde bunicul bunicului bu-nicului meu plantă aceşti măslini. Pământul meu: cucerit cu sângele eroilor şi

apărat de înalte cetăţi. Pământul meu: parfum de acasă şi sunete clare

ale limbii mele. Pământul meu: trasee de-a lungul unor drumuri

pe care doar eu le cunosc, şi doar steaua şi somnul îmi sunt limite.

Pământul meu: cumpărat la preţ avantajos de o mână de ambiţioşi incapabili.

Pământul meu: o înaltă stâncă ce cuprinde por-tul de unde pleci pentru a cuceri mările.

Pământul meu: unde se scurge sudoarea mea şi unde-mi câştig pâinea.

Pământul meu: grădina mea, plante îngrijite cu dragoste pe terasă atunci când picioarele nu mă pot duce mai departe.

Pământul meu: umbra munţilor care înconjoa-

71

pământul meu

ră valea mea. Pământul meu: 900 de hectare şi o cifră de afaceri

de 2 miliarde. Pământul meu: acela care se sprjină pe oasele me-

le, sub lespedea care aminteşte numele meu. Pământul nostru: furat, sfârtecat, exploatat.

Unic şi indivizibil. Iubit.

72

Andrea Angiolino

Voi reveni cu siguranţă

T erra mea, eşti mereu în gândurile mele. Chiar şi acum când suntem în pauză la ca-pătul câmpului. Cu doar 10 minute pentru

a-ţi trage sufletul înainte de a reveni la strânsul legu-melor, cu spatele încovoiat care te doare de mori şi cu caporalul care urlă să ne grăbim, dar cu atenţie, pentru a nu strica nimic.

Cine e născut aici mă priveşte de sus în jos, şi nu e doar o metaforă: sunt mai înalţi decât noi. Şi ne dis-preţuiesc, chiar dacă întorcându-ne în timp strămo-şii noştri sunt aceiaşi. Născuţi unde sunt născut si eu: străbunicii lor erau „tericoli” ca şi mine, pentru a fo-losi porecla cu care ne numesc astăzi marţienii. Care sunt toţi, evident, descendenţi din colonişti tereştri.

Au făcut tot posibilul pentru ca această planetă să semene cu Terra, începând cu secole în urmă, cu mări şi atmosferă. A trebuit să treacă ceva timp. Era un deşert, acum e o grădină pentru bogaţi: dar se ve-de că totul e construit, are chiar un aer de falsitate. Eu am venit să-i slujesc pe aceşti stăpâni fugind de

73

pământul meu

pe Adevărata Terra, devastată şi hiperexploatată. În schimb, obţin câţiva bani pentru a trimite familiei rămase acasă şi priviri piezişe în care citesc doar com-pătimire şi dispreţ.

Ridic ochii. În această perioadă Planeta Pământ e aproape, se vede bine cu ochiul liber: seamănă cu o stea dublă văzută de aici, ea azurie şi luna mai mi-că alături. Încă vreo câţiva ani de economii pentru a scăpa de mizerie şi mă voi întoarce pe planeta mea; a-ceasta e puţin, dar sigur. Oricât de maltratată şi săra-că nu ar fi. Draga mea Terra, iubită şi frumoasă.

74

Pelagio D’Afro

Culori

P ământul meu are o culoare diferită de toate celelalte, şi eu nu ştiam de ce. Prima oară când am auzit „Ce culoare stranie

are pământul acesta” aveam nouă ani. „Dar are culoarea pământului”, zisei; şi musungu

cu pielea roşie răspunse: „Pământul meu e brun, dar acesta e roşu”.

E roşie, ţarina mea. Cine nu a mai călcat-o nu poate şti cum e. E prăfuită sub soarele care o usucă, noroioasă sub ploaia care o scaldă, iar culoarea ei ră-mâne pe haine şi pe încălţăminte. Şi e nevoie de mult chin pentru a face din nou albă încălţămintea, ca şi aceea pe care eu o purtai în ziua când am obţinut li-cenţa în medicină. Pentru ca mai apoi să revin la baş-tină, unde văzusem înflorind pavilioanele spitalului pe care îl conduc: barăci de nuanţe violet, indigo şi albastru precum petalele însetate ale ţarinei mele.

Dar frământate în ţarina mea sunt minerale şi pe-trolul negru, mai importante decât atâtea culori ale spitalului meu.

75

pământul meu

Şi războiul aduce mai mult venit decât pământul. Iar acum, legat împreună cu toţi ceilalţi în faţa pe-

retelui violet al blocului de operaţii, în aşteptarea ur-letului incolor al automatului kalashnikov, în sfârşit ştiu de ce pământul meu are această culoare.

Pentru că ţarina mea e pământul Africii, roşu ca şi sângele nostru care se amestecă în el, îmbibat cu stri-gătele victimelor şi călăilor.

So long, musungu. Iar pe acest pământ roşu şi pe acest sânge roşu voi cu toţii prosperaţi pe pământu-rile voastre brune.

76

Igor de Amicis

Spre casă

R usia, 24 decembrie 1941Benedetto Rinolfi se trezi tresărind. Bubuitul exploziilor răsuna în vechiul de-

pozit. Pereţii goi tremurau şi pământul parcă vroia să se prăbuşească.

Un alt bombardament. Împrejur, confraţii săi se ridicau rapid şi-şi adunau

lucrurile: conserve, rucsacuri, pături. Aerul era îngheţat, iar vântul îţi pişca faţa.

Înaintea lor o imensă întindere albă de gheaţă şi ză-padă. În spatele lor, Armata Roşie care ataca fără în-cetare. Unii cădeau în tăcere şi alţii în tăcere mergeau mai departe. Nimeni nu avea puterea de a se opri, de a cere, de a ajuta. Trebuiau doar să meargă mai depar-te. Spre vest. Spre casă.

Benedetto privea albul fără margini al zăpezii şi se gândea la verdele colinelor sale, la lungile rânduri de copaci care acopereau orizontul, la pământul gras şi parfumat al câmpurilor sale. Vroia să se întoarcă acasă. Trebuia să se întoarcă acasă. La familia sa. Se

77

pământul meu

strânse şi mai mult în lungul său mantou militar. Un pas după altul, fixând albul.

Vântul crescu în intensitate.Veni furtuna.

Italia, 25 aprilie 1991Benedetto Rinolfi fixa verdele colinelor sale.

Lungi rânduri de arbori înconjurau orizontul. Se aplecă punând mica casetă de lemn în pământul gras şi parfumat al câmpurilor sale. Se ridică cu hotărâre, puternic la cei 25 de ani ai săi. Un zâmbet uşor apăru pe chipul său. Privi micuţa cutie în îmbrăţişarea ace-lui pământ moale şi primitor.

„Bine ai venit acasă, bunicule!”

78

Danuta Dobrowska

Acasă

E nevoie de o schimbare; viaţa mea a devenit o dramă. Eram neascultătoare. Tatăl meu tu-na: „Trebuie să termini studiile şi să-ţi faci o

familie!”Ştiam că dacă aş fi dat greş aş fi fost alungată, dar

ceva îmi spunea să nu le dau ascultare. Am făcut valiza şi am plecat să descopăr lumea.

Nevoia de a iubi mă făcea să mă învârtesc ca o sfâr-lează, adulmecam vieţile şi pământurile altora, do-bândeam lucruri şi un cerc de prieteni, pentru ca apoi să o iau de la capăt. Mă simţeam veşnic o străi-nă, o orfană, agăţată de o bucată de cer care se poate prăbuşi dintr-un moment în altul.

Acum parcurg calea poemelor rătăcite purtând în jur o umbră obosită, de-a-ndărătelea, între viitor, tre-cutul imediat şi cel sedimentat. Corpul şi chipul s-au consumat. Memoria se clatină. Discursurile vechilor prieteni îmi par străine.

Limba mea maternă este plină de greşeli gramati-cale. Se înalţă remuşcări din oraşul morţilor. Strâng

79

pământul meu

cu ambele mâini viaţa care rămâne întrebându-mă: unde e acasă? Spun adio când avionul decolează. Lacrimile mele se pierd ca un patchwork de vieţi sus-pendate; pe cât de pulverizate, îşi regăsesc unitatea revelând că în cazul meu acasă este o mică grădină din Trentino, care se întinde până la un zid neten-cuit unde plantele şi animalele îşi împart bunăvoin-ţa soarelui şi a ploii.

Viaţa se transformă într-un dans: Râmele sapă pământul. Broaştele cântă în cor, pi-

sica mea vânează şopârle, împreună cu întunericul îndrăznesc să iasă melcii.

Aici mă simt fericită, cufundată în lectura unei cărţi.

80

Davide Galati

Aniversarea

B ărbatul avea părul cărunt, şedea la masa de lângă bar şi privea ninsoarea. Interiorul era mic şi primitor, pe pereţii din lemn – bale-

rinele lui Degas. Închise ochii, apoi simţi parfumul ei.

— Bună, - zise ea, punând mănuşile pe masă şi sco-ţându-şi paltonul – aştepţi demult? — Nu, - minţi el, observând fulgii de nea care îi că-deau din părul cârlionţat, oprindu-se pe ochii ei adânci. — Mincinosule, - surâse ea. — Îmi place să stau aici să te aştept.

Se aşeză cu un zâmbet cald. El privea cu duioşie micile crestături pe care

pielea, în timp, le făcuse pe faţa ei. O făceau şi mai fascinantă.

Chelneriţa îi privi de departe. Veneau în fiece an, la 8 decembrie, doar în acea zi. Ea era într-adevăr o doamnă frumoasă, foarte elegantă. El, un pic supra-ponderal, dar cu un anumit farmec. Stăteau acolo

81

pământul meu

câteva ore, comandau mereu aceleaşi lucruri şi vor-beau, vorbeau... vorbeau.

Privindu-i înţelegeai că se iubeau cu adevărat. El începu să râdă. Chipul ei se lumină. Ochii lui

deveniră trişti, dar numai până când ea îi strânse mâ-na. Râseră din nou şi continuară să vorbească, iar timpul pierduse orice semnificaţie. Apoi ea se ridică şi îşi puse paltonul. O sărută cu pasiune, apoi ea ieşi şi el o privi îndepărtându-se în ninsoare.

Chelneriţa se apropie pentru a şterge masa şi atunci îi scăpă: — Cu adevărat e o doamnă frumoasă...— Da, e casa mea... punctul meu de referinţă... pă-mântul meu... e soţia mea! – îi răspunse surâzând.

82

Francesca Garello

Trei kilograme

S unt vreo trei kilograme, mai mult sau mai pu-ţin. Încap într-un vas cu un diametru de doar 16 centimetri şi cu o înălţime de 15. Nu e ce-

va foarte masiv de transportat, poate că nu foarte co-modă dacă pleci departe şi, mai ales, dacă te grăbeşti.

Eu am plecat în grabă. Nu am luat nimic mai mult cu mine, pe de altă parte, deci nu e că mi-a dat tot acest deranj. Aveam mâinile destul de libere. Era în ’38.

A fost nevoie de mai mult efort, dacă veni vorba, ca să-i găsesc în fiecare zi un pahar cu apă şi să-l pă-zesc de frig şi de hurducăturile călătoriei, care nu a fost nici scurtă, şi nici comodă.

Uneori am crezut că nu va rezista. Nu pare, dar busuiocul e o plantă delicată. E a-

tât de răspândit încât nimeni nu face caz dacă plan-ta moare, se eliberează vasul şi se plantează alta nouă.

Dar eu ţin la planta asta, la acest vas. În spatele casei aveam o mică grădină. Pământul îl

luasem de acolo şi îl pusei în vas pentru că vroiam să

83

pământul meu

ţin busuiocul pe pervazul ferestrei, aşa încât sa-l am la îndemână, în timp ce găteam.

Un vas micuţ. Circa trei kilograme de pământ. Şi acum busuiocul stă pe pervaz, un altul. E des-

tul de bine, în pofida a toate. Aş putea să-l pun în grădină, poate. În America toţi au o grădină, şi sunt sigură că busuiocului i-ar plăcea.

Dar mi-ar părea rău să arunc pământul din vas. E tot ceea ce rămâne din casa mea.

84

Norberto Julini

Nucile din Al Mansura

M icuţului Geries îi plăceau nucile, dar fa-milia sa era săracă, nucile costau prea mult.

Într-o zi, aproape de un sat abandonat din mun-ţii Galileii dădu, împreună cu câţiva băieţi mai mari, de un nuc care lăsase să cadă foarte multe.

Geries se întoarse acasă mândru că aduce un dar minunat şi neaşteptat.

Tatăl Sa’ed în schimb îl certă:— Unde le-ai găsit? Ţi-am spus să nu furi, niciodată!— Le-am găsit în pădure şi toţi le-au luat de sub co-pac, - răspunse Geries înspăimântat. — Care copac? - insistă tatăl.- Du-mă să văd.

Când a văzut copacul, Sa’ed s-a întors repede îna-poi acasă, deschise fereastra, aruncă nucile. — De ce-ai făcut asta? - a întrebat soţia. — Erau nucile din Al Mansura, – răspunse Sa’ed şi se închise într-o tăcere mută. — Ce am făcut greşit? - o întrebă Geries pe mama sa. — Nimic, dar trebie să ştii că acele nuci într-o vreme

85

pământul meu

erau ale noastre. Acolo era baştina mea şi casa mea. Soldaţii veniră într-o zi să ne spună că trebuie să ple-căm de-acolo şi să nu luăm nimic, doar să închidem uşa cu cheia. Ne-am fi întors curând, ziseră.

Însă a doua zi au venit buldozerele şi au distrus totul.

Acum în Al Mansura e un parc natural şi resturile caselor sunt trecute ca „ruine romane”.

Geries însoţeşte pelerinii. Refuză să plătească bi-letul de intrare, explică de departe istoria familiei sa-le şi a poporului său care aşteaptă să se întoarcă acasă.

Încă are cheia, o ţine agăţată pe perete ca o cruce.

.

86

Rahma Nur

Rădăcinile ascunse în mine

V edeam doar nouri albi, uşori, un soare or-bitor; zgomotul continuu al avionului ca-re mă transporta. Aveam doar 5 ani, nu-mi

amintesc dacă îmi era frică să zbor; poate în acel mo-ment curiozitatea şi noutatea erau singurele senza-ţii care ocupau mintea mea, nu ştiam unde mergem, nici de unde venim. Nu era nicio rudă, o mamă, care să mă însoţească în acest zbor.

Singura mea „prietenă” era o stewardesă amabilă, blondă, foarte frumoasă în ochii mei de copilă afri-cană, care din când în când venea să controleze dacă mă simt bine, dacă aveam nevoie de ceva: dar în ce limbă comunicam? În limba universală a gesturilor, în limba unei femei şi a unei copile, esenţialul.

Rădăcinile mele au fost rupte brusc din pămân-tul care m-a văzut apărând pe lume, acum le purtam cu mine, ascunse înlăuntrul meu şi, în acelaşi timp, foarte vizibile pentru oricine: în negrul ca abanosul delicat şi neted al pielii mele, în cârlionţii moi care îmi înconjurau chipul, în cuvintele pe care cu greu

87

pământul meu

ieşeau din gura mea de teamă şi din timiditate, într-o limbă pe care foarte curând o voi uita, în mâncarea care umpluse micul meu stomac în pri-mii ani de viaţă.

Tot acele rădăcini, de aici încolo, au fost ac-ceptate de o ţarină nouă, bogată şi dură, în acelaşi timp; s-au chinuit să se agaţe de pământ, dar nu ca să găsească nutriment: în schimb istoria, limba, sa-voarea, ideile au început imediat parcursul lor ver-tiginos în inima mea.

88

Snežana Petrovic

Ţara care nu mai este

Ţ ara mea nu mai există. A murit din cauza rănilor din ultimul război. A supravieţuit multor invazii străine, dar nu şi războiului civil.

Cetăţenii săi erau oameni buni, cu naţionalitate şi mentalitate diferite, dar uniţi prin dragostea pentru ţara în care s-au născut şi au crescut. Războiul care a distrus ţara nu a fost dorit de ei, ci planificat şi provo-cat de mai-marii lumii.

Această ţară nu mai este. Pentru un timp, în faţa numelui său se scria „ex”, după cum înaintea nume-lor persoanelor moarte se folosea „fu”. La scurt timp numele său a dispărut cu totul, fiind înlocuit de cele ale Republicilor sale.

Mă vedeam nevoită să înlocuiesc ţara mea cu una din Republici, proclamate state independente, dar era vorba de o încercare dificilă, pentru că părinţii mei erau de naţionalităţi diferite, eu însămi m-am născut într-o Republică, am crescut în alta şi m-am căsătorit în a treia; şi le iubesc pe toate.

89

pământul meu

Într-un sfârşit am plecat, ca mulţi alţii, orfani ca şi mine, din ţara de origine: am fost adoptată de Italia. E o mamă vitregă bună, dar nu va putea nicicând să înlocuiască o mamă, o mamă care nu mai este.

90

Livia Alegi

Data viitoare

A m fost cuprinsă de euforia unei descope-riri, cu câteva zile în urmă. Găsisem o carte pe o bancă, cu un mesaj înăuntru, care mă

îndemna să eliberez la rândul meu o carte într-un loc improbabil.

Mă întorsesem acasă având deja o idee unde să las una, la rândul meu: un mic bar din apropiere avea un colţ perfect, plin cu cărţi.

Principala dilemă era cartea pe care urma să o eli-berez. Sigur nu puteam abandona cartea mea prefe-rată, citită şi recitită de mii de ori. Îmi părea mai mult o renunţare decât o eliberare. Poate ar fi trebuit să aleg unul din acele volume care chiar nu-mi plăceau, pe care am încercat să le citesc de nenumărate ori fă-ră a reuşi însă să trec de pagina 10. Poate altcineva ar fi ştiut să aprecieze cărţi care mie îmi păreau foarte plictisitoare.

Acasă am petrecut ore întregi în căutarea unei cărţi potrivite, una la care să nu ţin foarte mult dar care să-mi placă îndeajuns încât să vreau să o dau alt-

91

cuiva. După multe căutări am găsit cartea perfectă: frumoasă, dar nu mi-ar fi lipsit.

Iată momentul despărţirii. Abia terminasem de servit ciocolata caldă la bar şi acum urma să “uit” cartea şi să plec. Am scos-o din geantă şi am pus-o pe masă. Lasă-mă să plec, îmi spunea. Lasă-mă să călătoresc.

Aproape că trecusem de colţ pentru a mă întoar-ce acasă când m-a cuprins o mustrare de cuget: lăsa-sem o carte singură, la îndemâna tuturor. Alergai înă-untru, reintrai în bar şi îmi luai cartea.

Te las să pleci altă dată, micuţa mea.

lasă-mă să plec

92

Ramona Corrado

Iată-mă

A uzi acest sunet ritmic, ca un tambur? Este inima mea care bate la unison cu a ta şi îşi accelerează cursa. A sosit momentul şi nici

eu, nici tu nu-l putem opri. Sigur, ne-ar fi plăcut să rămânem cum eram. Un

singur întreg, eu şi tu, o singură zvâcnire, adică două, dar indistincte. O singură respiraţie, a ta: două vieţi în una singură. Ne era bine, deşi ştiam că nu putea dura la nesfârşit, destinul nostru era pe de-a-ntregul în cele câteva ore care ar fi venit prea curând.

Nu poţi fi niciodată îndeajuns de pregătit pentru ceea ce îţi oferă destinul.

Totuşi separarea noastră nu va fi definitivă, adevărat? Nu-i aşa? Spune-mi că, după cum cred eu, te voi vedea imediat după. Adică te voi vedea pent-ru prima oară, pentru că va fi într-un alt mod decât înainte şi mă voi emoţiona într-atât încât să plâng, chiar şi tu vei plânge, uitând durerea şi oboseala. Vei plânge de bucurie.

Eu, cel puţin, îmi imaginez că aşa va fi.

93

lasă-mă să plec

Evenimentele încep să se precipite, cred că se ap-ropie momentul. Tu nu pari a fi binedispusă, întreg corpul tău pare că vrea să mă reţină cu nişte spasme îngrozitoare. Nu ştii cât aş vrea să rămân aici cu tine, dar trebuie să acceptăm că această apartenenţă a noastră atât de intimă s-a sfârşit.

Nu face aşa, lasă-mă să plec, te rog, e o tortură pentru ambii.

Lasă-mă să ies, mamă, să alunec dincolo de cuibul meu, să traversez peretele subţire de sânge care mă separă de tine. Vei vedea că mai apoi, când inimă lângă inimă vom plânge împreună, vom fi fericiţi.

94

Davide Daniele

Zboară-zboară

A m venit să te salut. Nu, nu vreau o cafea, aş vrea un salut, o strângere de mână, o îmbrăţişare. În fine,

ceva ce ţine de căldură.Nu, nici măcar apă, un pahar de vin sau o felie

de tortă. Mi-aş dori privirea ta mândră asupra mea, asupra paşilor mei, îndepărtându-se. În fine, ceva adevărat.

Nu, nu am nevoie de bani, nu-i vreau. Mi-aş do-ri bucuria ta, încrederea ta, admiraţia ta. În fine, ce-va de valoare.

Am venit să te salut, chiar dacă eu, în realitate, nu te cunosc şi nu-mi amintesc nici ce-mi spuneai. Şi regulile, şi încrederea, şi respectul, şi onestitatea şi bla-bla.

Ei, la revedere deci, mâine plec, mai vorbim, da, ştiu, trebie să studiez.

Banalităţi, banalităţi. Aş fi preferat până şi o palmă, un Să nu te mai

văd, un Dacă ieşi pe uşa aceea... în schimb sunt aici şi

95

lasă-mă să plec

vorbesc cu o fotografie. Erai la mare, pe plajă şi mă făcusei să plâng.

Mama mi-a povestit-o de mii de ori. Aveam 3 ani şi nu vroiam să mă arunci în sus jucându-te de-a “Zboară-zboară”.

Tu îmi ziceai: Lasă-mă să te arunc, că e distrac-tiv, zboară că te prind! Eu însă mă agăţam de tine ca o midie şi plângeam de fiecare dată când te apropiai de mine, mă temeam că vroiai să joci din nou acel joc. Apoi, în cer ai zburat tu.

Spune-mi-o încă o dată, te rog, am venit pentru a o auzi.

Ţi-o cer eu, acum, Lasă-mă să zbor, papà, fă-mă să zbor încă o dată, acum sunt pregătit, nu mai contea-ză dacă nu mă prinzi.

96

Igor De Amicis

Totul e dragoste

A erul s-a făcut rece. Un vânt pătrunzător şi răutăcios sufla dinspre nord. Venise toam-na şi munţii erau acoperiţi de prima zăpa-

dă. Ea era încă acolo. Obosită şi bolnavă, subţire şi fragilă. Tremura în faţa vântului, strângându-se lân-gă el. Dar ştia că se apropia momentul său. — E în firea lucrurilor. Nu putem face nimic.

El rămase în tăcere bucurându-se de vecinătatea ei. — Mă vei uita. Alta îmi va lua locul şi vei fi din nou fericit.

El era nemişcat, neschimbat. Ferm în resemnarea sa. Suferea să o vadă astfel, suferea ştiind că în curând s-ar fi sfârşit. Nu vroia să se resemneze, nu vroia să o piardă pentru totdeauna, dar ştia că ea avea dreptate. Ştia că era inevitabil. O suferinţă tăcută îl cutremu-ră, traversând scoarţa sa dură şi încovoindu-l în du-rerea sa. — Voi fi mereu o parte din tine. În fond, am fost un anotimp din viaţa ta. În fond… totul e dragoste!

97

lasă-mă să plec

Vântul crescu în intensitate. Ea se simţi atrasă de-parte. El, nemişcat, aşteptă inevitabilul.

Fu o clipă. Fu sfârşitul. Frunza se desprinse de pe ram.Subţire şi fragilă dansă purtată de vânt. Frenetică

şi uşoară se aşeză pe pământ între alte sute de frunze. Ramul, tăcut şi nemişcat, suferi pierderea dragos-

tei sale.Totul e dragoste.

98

Martina Dei Cas

Naima

„L asă-mă să plec!” – implora Naima.Tatăl îşi scarpină barba şi întreaga fa-milie, strânsă în casa fără ferestre, îşi

reţine respiraţia. Afară un elicopter survolează va-lea făcând să se cutremure păstorii, copiii şi pereţii de noroi ai moscheii. Omul aşteaptă ca zgomotul să în-ceteze, apoi dă de înţeles că răspunsul e nu.

Naima se strânge aproape de foc, care îi usucă la-crimile încă înainte să cadă. Ca întotdeauna când e nervoasă îşi strânge puternic dinţii de lapte, încât frăţiorul ei crede că vor cădea toţi dintr-odată.

Mama strânge hainele curate, parcă pentru a as-cunde acolo necazul, şi tatăl anunţă că merge la pia-ţă, dar bunicul îl reţine cu o mână aspră. Privirea lui e imperioasă, în pofida cataractei. Viaţa a fost nedreap-tă cu el, dar poate cu nepoţii va fi bună. Aceasta a fost speranţa care i-a permis să îmbătrânească fără a-şi pier-de minţile între bombe, munţi înzăpeziţi şi sărăcie. — Dă-mi foaia că o semnez eu! – porunceşte, şi Naima nu aşteaptă să-i spună de două ori. Pe formu-

99

lasă-mă să plec

larul îngălbenit se conturează un semn neregulat, ca amprentele după ploaie ale găinii din poiată. În fond, nu e nevoie de ochi pentru a vedea cu inima.

Tatăl stă să obiecteze, dar dezacordul se răsuceş-te în aerul gol de sub genunchiul drept, unde azi ar fi o gambă şi un picior dacă în câmpuri s-ar cultiva se-minţe şi nu bombe. Astfel încât se limită să-şi îmbră-ţişeze fiica spunând:— Pleacă, micuţo, nu poţi să întârzii în prima zi de şcoală!

100

Marco Donna

Întuneric/Lumină

Î ntuneric. Înot în apă cu ochii larg deschişi, dar nu văd ni-mic. Arome. Mă rotesc în jurul meu de parcă

aş fi în spaţiu. Absenţa gravităţii e doar o senzaţie a minţii care apare în acel lichid dens şi calm, în acea tainiţă obscură unde nimic nu mi se poate întâmpla. Sunt sătul de toată această linişte. În afara acestei ca-verne mă aşteaptă lumea. Lumea! Am ochii minu-naţi care vor să vadă ceea ce până acum doar am per-ceput. Aventura, peisajele, dragostea, suferinţa, pasi-unea. Toate acestea nu le voi vedea niciodată dacă voi continua să stau în întuneric. A învăţa, a săruta, a au-zi inima bătând de emoţie şi nu pentru simplul fapt de a fi în viaţă. O lume de acţiuni mă aşteaptă afa-ră; dar cum să ai curajul de a ieşi? Nu te mai gândi. Trebuie doar să urmezi instinctul. El ne spune când a venit ora. El este acela care mă lasă să merg către mis-terul care mă aşteaptă. Şi, după 9 luni, a decis că aces-ta e momentul. Kilometrul “zero” al drumului meu începe acum.

101

lasă-mă să plec

Lumină. Nu cunoşteam nimic din toate astea. Mă ating.

Îmi vorbesc. Văd, dar totul e alb. Ochii mei, foarte frumoşi, dar încă neexperimentaţi, fac faţă cu greu încercării. Iată fiinţele umane. Iată o femeie. E foarte frumoasă. O cheamă mama. Încep a striga disperat. Dar nu sunt trist. Îmi e frică un pic, dar nu vreau să mă întorc înapoi. Mă las în voia sorţii: strigătul meu nu e nimic altceva decât un urlet singular şi nemoti-vat. Un strigăt către viaţă.

102

Davide Galati

Lucifer

L asă-mă să plec. — Pleacă, Lucifer, nu te-am reţinut niciodată.

— Chiar ai nevoie de oameni? Ai deja îngeri.— Eu nu am nevoie de nimic. V-am creat dintr-un sin-gur motiv: din dragoste.— Oamenii nu mai cred asta demult, o ştii. — Ei sunt excepţionali, atât de frumoşi şi plini de dra-goste, splendizi…— …mai lasă-mă! Te reneagă şi mă aleg pe mine.— Fiecare om e liber, pentru că e iubit, iar dragostea e libertate.— Dar îşi doresc această libertate? Pentru că în reali-tate suferă. — Ai vrea ca eu să le iau orice greutate?— Gândeşte-te… toţi te vor iubi şi nimeni nu ar mai avea dubii privind existenţa ta. — Nu, astfel le-aş lua libertatea şi deci dragostea. — Atunci îi voi face să cadă. — Îi voi înălţa. — Vor şti ce înseamnă durerea.

103

lasă-mă să plec

— Îngerii mei îi vor consola.— Voi face să apară Neliniştea. — Voi trimite Încrederea. — Voi trezi Depresia. — Voi aprinde Speranţa.— Îi voi lovi în fizicul lor, în inimă şi la cap…— Le voi da Puterea.— Îi voi desfigura şi cine va rezista va fi atacat cu şi mai multă furie, nu le voi permite să crească. — Le voi fi alături, cu Cuvântul meu. — Îi voi îngenunchea, vor cădea, se vor simţi faliţi, voi face să-şi piardă bucuria de a trăi. În cazul multora nici nu va trebui să depun eforturi, va fi de ajuns un pic de bogăţie sau de prestigiu sau formele unei femei. Pentru alţii îmi voi rechema toate puterile mele: Ciuma, Foametea şi Moartea. Vor ajunge fiii disperării. — Voi muri eu pentru ei. — Nu vor înţelege! Lasă-mă să plec şi mă vor vedea doar pe mine. — Du-te, eu am încredere în ei.

104

Marinette Pendola

O doamnă cumsecade

L ăsa-ţi-mă să plec. Când vă voi povesti totul, sunt sigură că o veţi face. Iată, acela îmi stătea chiar lipit de mine.

Eram pe autostradă, pe banda de depăşire, de ceva vreme.

Ştiţi, eu şi pe banda de depăşire respect limitele de viteză. Nu văd de ce nu ar trebui. Şi acela în spate. Unde aş fi putut să stau? Spune-ţi-mi dvs. Cei de pe banda din dreapta mergeau cu pas de melc. Şi apoi, dacă respect limita de viteză, pe cine deranjez?

Şi acesta în spate, aproape să mă atingă…Nu, nu a claxonat. Eram preocupată, iată-aşa. Îmi spuneam, dacă frânez, acesta se ciocneşte de

mine. Am încercat să accelerez. Dar el - nimic, recupera.Atunci am început să privesc spre banda din

dreapta.E mai bine să reintru imediat ce e posibil, mi-am

spus, că acesta va provoca un necaz.Am reuşit puţin după asta. El s-a grăbit să mă

105

lasă-mă să plec

depăşească, dar a trebuit să încetinească, era o altă maşină.

Eu însă am reuşit să mă întorc pe banda de depăşire.

Şi el, când m-a văzut, ştiţi ce a făcut? A pus do-uă degete la tâmplă ca pentru a-şi trage un glonte…

Ce vroia să arate? Că a respecta regulile e ca şi cum te-ai împuşca? Sau decât să ai printre picioare una ca mine mai bine să-ţi tragi un glonte în tâmplă?

Atunci nu l-am mai lăsat. El înaintea mea, eu cu ochii pe el. El reintră pe banda din dreapta, şi eu la fel. Apoi se pregăteşte să iasă.

În acel moment mi-am zis: acum sau niciodată. Accelerez pentru a ajunge chiar la înălţimea lui, co-bor fereastra şi trag. În plin, în tâmplă, aşa cum vro-ia el.

Cu un cretin mai puţin, nu e aşa, domnule comisar?

106

Giuliana Raffaelli

Magdalena

T ăceri de abise deasupra Ierusalimului, în ju-rul mormântului. O ceaţă subţire, aburi care făceau lucrurile imateriale, îl înconju-

rau la acea oră din noapte. Ca şi atunci când o dra-goste pe care îţi joci viaţa se dovedeşte a fi o amăgire.

Cum reuşea Magdalena să ţină împreună bucăţi-le inimii ei, în acea noapte? Ar fi răsărit cu adevărat soarele în acea dimineaţă?

Şi poate nici nu-i mai păsa dacă el murise. Venise la mormânt ca o somnambulă. Soldaţii ro-

mani o lăsaseră să treacă aruncându-i din urmă pri-viri grele: o femeie nu atât de tânără, dar încă fru-moasă; şi cu ceva pe chipul ei, în linia cărnoasă a bu-zelor, care însă trăda confuz o senzualitate vibran-tă, dezordonată, căreia în tinereţe nu a ştiut să i se opună.

Dar în ochii negri Magdalena avea acum o lume întreagă, zvâcnindă ca o inimă.

Încovoiată din cauză unei dureri secrete, năpras-nice, năucită în faţa pietrii date la o parte, se ghemui

107

lasă-mă să plec

pe pământul umed, în aşteptare. Era un om care înainta în penumbra liliachie. Ea,

confuză, nu l-a recunoscut la început. El a fost cel ca-re a strigat-o pe nume. — Rabbuni!

Vocea dulce şi acută a unei femei este primul su-net al Învierii. — Rabbuni! (Nu eşti mort, nu m-ai minţit. O şti-am). Şi pornirea feminină de a îmbrăţişa acel om ca-re acum o privea şi îi surâdea cu tandreţe.

(Dar nu mă strânge acum, eu trebuie să plec; ter-mină cu aceste dulce mângâieri ale tale pe faţa mea, la-să-mă, Magdalena, lasă-mă să plec).

Iar ea, nebună de bucurie, aleargă acum, să anunţe.

108

Renzo Saffi

Bip

„V a fi sfârşitul şi pentru tine odată ce ieşi din această cameră”, zise ea cu un şuie-rat, abia mişcând capul pe pernă.

Omul încuviinţă. — Voi fi bine.

El ascultă bătaia inimii sale suprapunându-se bip-ului ritmic al aparatelor care o ţineau în viaţă pe fe-meie. Uneori avea impresia că inima sa şi aceea a so-ţiei băteau la unison, aşa cum au trăit mereu.

Cel puţin până când boala o ţintuise în acel pat de spital.

Femeia îşi încruntă faţa într-o grimasă. — Au venit, – zise referindu-se la durerile care reve-neau periodic pentru a-i chinui corpul.

Bărbatul îi strânse mâna.— Fă-o, – îi spuse ea.

Omul încuviinţă, scoase un briceag din buzuna-rul pantalonilor, îl deschise şi apropie lama de tubul care ducea oxigenul în plămânii femeii. Apoi avu o clipă de ezitare.

109

lasă-mă să plec

— Fă-o, – repetă ea – lasă-mă să plec.Ar fi vrut să-i spună la revedere sau poate adio ar

fi fost mai bine, dar nu găsi cuvintele. Omul tăie tubul, cu o mişcare pe care o făcu

aproape involuntar. În acel moment nu mai vedea chipul chinuit de

boală, nici părul rar şi albit care ieşea din pielea zbâr-cită a craniului. O vedea doar pe ea, chipul soţiei sale pe care a avut-o dintotdeauna. Imaginea ei cristaliza-tă în memoria inimii lui.

Rămase aşezat, ascultând acel bip încetinind, ru-pându-se de ritmul inimii sale, până când în cameră coborî liniştea.

110

Sumaya Abdel Qader, Perugia. Colaborează cu universităţi şi şco-li italiene. În 2008 a publicat Porto il velo, adoro i Queen şi Nuove itali-ane crescono. Livia Alegi, Roma. Are 14 ani. A participat la trei ediţii ale concursu-lui Parole per strada. Andrea Angiolino, Roma. Jurnalist, autor/profesionist de jo-curi. Lucrările lui au fost traduse în 15 limbi. Meriam Al-Ghajariah, Rovereto. În peste jumătate de se-col de viaţă a trebuit să-şi schimbe de 21 ori locul de trai, în 5 ţări de pe 3 continente. Îi plac: munca, lectu-ra, călătoriile. Rosanna Bragagna, Nogaredo. Face parte din grupul de scriere/lectură In-pagina, care a publicat romanul Pochi silenzi. Luigi Brasili, Tivoli (Roma). A pu-blicat povestiri în zeci de cărţi şi re-viste, incluse în transmisiuni radio-fonice şi lecturate în universităţi. A publicat 8 romane. Ramona Corrado, Belluno. Infirmieră, a obţinut pentru câte-va dintre povestirile sale premii lite-rare, altele au fost incluse în diver-se antologii.

Pelagio d’Afro, este un nu-me/scriitor colectiv format din Giuseppe d’Emilio, Arturo Fabra, Roberto Fogliardi şi Alessandro Papini. A publicat numeroase po-vestiri şi 4 romane. Giuseppe d’Emilio, Pescara. Profesor de discipline literare, es-te membru al laboratorului creativ „Carboneria Letteraria” al scriitorului colectiv Pelagio d’Afro. Livio Dalpiaz, Mezzolombardo. Începe să publice participând la un curs de scriere, în rezultatul căru-ia apare romanul colectiv Pochi si-lenzi. Până în prezent a publicat 8 romane. Davide Daniele, Como. Educator profesionist şi consul-tant. Debutează cu o povestire în 2004. Ulterior a publicat Sette sto-rie semplici.Igor de Amicis, Teramo. Comisar al Poliţiei Penitenciare. A publi-cat diverse povestiri în antologii. În 2012 a fost câştigătorul Festivalului literaturilor din Adriatic. Luigi de Pascalis, Roma. A mar-cat în 2014 o jumătate de secol de scriere. A publicat articole, eseuri, povestiri fantastice, romane istori-ce şi poliţiste.

Autorii

111

Marina dei Cas, Ala. În 2009 a a-părut primul său roman, Una stra-vagante mattinata a Operà. În 2010 a urmat cel de-al doilea, Cacao Amaro. Danuta Dobkowska, Elk (Polonia)/Trentino (Italia). Se de-dică pe deplin hobby-urilor prefe-rate: poezie, lectură, muzică, tea-tru, călătorii, grădinărit, medicină naturistă. Marco Donna, Milano. Primele sale cărţi sunt: 10 piccoli racconti şi Dall’ Italia con amore. Guida alle location di James Bond in Italia. În 2014 a publicat Zapping. Gabriele Falcioni, Ancona. Fascinat de tot ce este misterios, fantastic, ştiinţific; ţese intrigi/cre-ează cu peniţa, creioane şi jocuri; între jocuri inteligente şi naraţiunea fantastică. Lidia Filippi, Bolzano. Poeziile şi povestirile sale au obţinut im-portante premii literare (Premiul Internaţional Histonium, Premiul Mediteranean etc.)Davide Galati, Verona. Licenţă în istoria religiilor. Câştigător al dife-ritor premii literare, a publicat două romane, precum şi ghiduri istorice/religioase/turistice.

Francesca Garello, Roma. Scrisul, lectura şi jocul sunt ocu-paţiile sale preferate. Este autoa-rea cărţii L’uomo che volle farsi strega. A mai scris cărţi de jocuri didactice. Norberto Julini, Varallo. Jurnalist/publicist, este fonda-tor şi secretar al asociaţiei „Nova Jerusalem”, care se pronunţă pen-tru o cultură a păcii şi a dialogului interreligios. Barbara Lottini, Cremona. Este medic-obstetrician. Îi place să scrie, a început să publice odată cu par-ticiparea la concursul Parole per strada. Rita Mazzon, Padova: pentru ea a scrie e ca şi cum ar respira. Din 2004 participă la concursuri litera-re, cu poezii şi povestiri în italiană şi în dialect. Andrea Nicolussi Golo, Nomi (TN). A publicat cartea de poves-tiri Guardiano di Stelle şi roma-nul Diritto di Memoria. A obţinut Premiul „Ostana -Lingua Madre”. Fabio Novel, Trieste. Debutează cu romanul Scatole siamesi. A pu-blicat povestiri în diferite antolo-gii, pentru „Giallo Mondadori” şi „Segretissimo Mondadori”.

112

Rahma Nur, Mogadishu (Somalia). Predă limba italiană la Roma. A obţinut premii importan-te pentru povestirile Volevo essere Miss Italia şi Mamma Somalia. Luisa Pachera, Avio. Scriitoare şi jurnalistă, a publicat eseuri, roma-ne şi povestiri care au obţinut pre-mii naţionale. Carlo Alberto Parmeggiani, Carpi. Călătoreşte, predând diferi-te cursuri, în Italia şi în ţările lumii. A publicat A tempo debito, La mala-piega, La vera storia di Leon etc.Marinette Pendola, Tunisia. Cercetătoare a istoriei comunită-ţii italiene din Tunisia. A publicat Gli italiani di Tunisia. Este autoarea ro-manelor La riva lontana şi La tra-versata del deserto. Snežana Petrovic, de naţio-nalitate sârbă, trăieşte în oraşul Rovereto. A publicat poezii, poves-tiri şi articole. Actualmente pre-dă limba şi cultura sârbă pentru fiii imigraţilor sârbi. Biaggio Proietti, Roma. Autor şi regizor al unor importante roma-ne poliţiste scrise pentru RAI (pos-

tul public de televiziune din Italia): Coralba şi Dov’Anna? (publicat ca roman de Rizzoli), care a înregistrat un record de audiţie în 1976. Giuliana Raffaelli, Rovereto. Jurnalistă/publicistă, prezentatoare a numeroase manifestaţii culturale, inclusiv festivaluri literare, lector de poezie şi proză. Renzo Saffi, Riva del Garda. A scris romanul Bambole perdu-te pentru care a obţinut premiul „Nuove lettere”. A publicat nume-roase povestiri în antologii. Danilo Tramonti, Grumo (TN). Când a atins vârsta de pensionare a vrut să-şi ocupe timpul liber scriind scurte povestiri, de regulă autobi-ografice, pentru bucuria sa şi a pri-etenilor săi. Bruno Zaffoni, Rovereto. Grafician de specialitate, narator (şi altele) din pasiune. Povestirile sale sunt prezente în diferite antologii. Zia Camilla, Rovereto. Scriitoare de poveşti pentru copii. Este pasi-onată de cercetări lingvistico-gas-tronomice, pentru seria „I sapori del dialetto”.

•

SI RINGRAZIANO

Il Ministero italiano degli Affari Esteri e della Cooperazione Internazionale per il contributo assegnato

alla traduzione,

L’Ambasciata d’Italia a Chisinau, l’Ambasciatore italiano, S. E. Enrico Nunziata

per il sostegno a questo progetto,

Il Furore dei Libri Editore e gli autori stessi dei racconti che hanno concesso i diritti d’uso e di riproduzione di

“Parole per Strada... nel mondo” con la formula “Creative Commons – non commerciale (CC BY-NC-SA)”

Gli ideatori e promotori di questo progetto: l’Associazione culturale di Promozione Sociale

Il Furore dei Libri di Rovereto, Italiacon Maria Luisa Mora e Renzo Galli

e l’Associazione di Promozione Sociale Italia-Moldavia o.n.l.u.s di Besozzo, Italia

con Gian Luca Del Marco

ADUCEM MULŢUMIRI

Ministerului italian al Afacerilor Externe şi Cooperării Internaţionale pentru contribuţia acordată

la traducerea cărţii,

Ambasadei Italiei în Republica Moldova, Ambasadorului italian, E.S. Enrico Nunziata,

pentru susţinerea acestui proiect

Editurii Il Furore dei Libri şi autorilor povestirilor care au acordat drepturile de uz şi reproducere

a volumului „Parole per strada ...nel mondo” cu formula „Creative Commons – non comercial (CC BY-NC-SA)”,

Autorilor şi promotorilor acestui proiect: Asociaţiei culturale pentru Promovare Socială

Il Furore de Libri din Rovereto, Italia,cu Maria Luisa Mora şi Renzo Galli

şi Asociaţiei pentru Promovare Socială Italia-Moldavia o.n.l.u.s din Besozzo, Italia,

cu Gian Luca del Marco.