Upload
tezus-andrei
View
104
Download
12
Embed Size (px)
DESCRIPTION
lebede si tot ce tine de asta
Citation preview
Ministerul Educaţiei Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova
Universitatea de Stat din Republica Moldova
Facultatea Biologie şi Pedologie
Teză de an
Tema: Ordinul Anseriformes .
Lebedele, gâştele şi raţele
Efectuat de: Studenta anului II
Gr.B21. Efrem Natalia
A verificat: Doctor în ştiinţe biologice, lector
superior: Purcic Veceaslav
Chişinău 2006
Cuprins
Introducere.................................................................................................................2
Capitolul I Caracterizarea Clasei Păsărilor (Aves)....................................................3
1.1 Particularităţile clasei Aves..............................................................................3
1.1.1 Sistemul osos.............................................................................................4
1.1.2 Centura pelviană........................................................................................5
1.1.3 Membre modificate...................................................................................6
1.1.4 Zborul şi penele.........................................................................................7
1.1.6 Hrana şi digestia........................................................................................9
1.1.7 Reproducerea...........................................................................................10
Capitolul II Ordinul Lebedelor, Gîştilor, Raţelor ( Anseriformelor)......................11
2.1 Ordinul Anseriformes....................................................................................11
2.2 Raţele-Reprezentantele grupul cel mai mare.................................................14
2.2.1 Reproducerea în familia de raţe...............................................................16
2.2.2 Modul de hrănire la raţe.........................................................................17
2.3 Gîstele............................................................................................................17
2.3.1 Repoducerea şi dezvoltarea în familia de gîşte.......................................18
2.4 Lebedele.........................................................................................................19
2.4.1 Repoducerea şi dezvoltarea la lebede......................................................20
2.5 Migraţia păsărilor...........................................................................................21
2.6 Specii comune in bazinul Mării Negre..........................................................24
2.7 Reprezentante incluse în Cartea Roşie din Republica Moldova...................26
Bibliografie..............................................................................................................29
Anexe.......................................................................................................................30
2
Introducere Din cele mai vechi timpuri păsările, poate mai mult decât orice alte
vieţuitoare, i-au atras pe oameni. Ele sunt nişte creaturi remarcabile, şi se găsesc
în toate colţurile lumii — din ţinuturile îngeţate ale polilor până în centrele marilor
capitale.
În prezent miliarde de exemplare de peste 19.000 de specii de păsări impart cu
noi Pămîntul. Acestea sunt împărţite în 27 de grupuri mari, cunoscute sub numele
de ordine. Ordinele sunt subdivizate in aproximativ 175 de familii. Unele ordine
constau dintr-o singură familie, însă multe ordine conţin mai multe familii înrudite.
In mod similar, unele familii conţin doar cîteva specii, sau chiar una singură, insă
majoritatea conţin mai multe specii înrudite.
Lipsa cifrelor exacte se datorează faptului că ornitologii — cei care se ocupă
de studiul păsări1or — nu au intotdeauna aceleaşi păreri despre felul în care ar
trebui clasificate păsările.
Recent a apărut o nouă tehnică ce compară ADN-ul din genele diferitelor
specii, şi care a adus schimbri surprinzătoare în clasificarea ştiinţifică tradiţională,
în special în cadrul grupului mare al păsărilor arboricole. Familii mai demult
considerate strîns înrudite s-au dovedit a fi rude indepărtate şi viceversa.
Ocupînd un rol însemnat în ecosistema ţării studierea şi protejarea păsărilor din
Ordinul Anseriformes, a fost şi a rămas un domeniu care necesită o deosebită
atenţie.
Scopul acestei lucrari este de a face o prezentare generala a clasei Aves şi o
întroducere in ordinul Anseriformes cu caracterizarea membrilor lui (lebedele,
raţele şi gîştele).
Deci, obiectivele pentru lucrarea dată sunt:
- prezentarea generală a clasei Aves;
- întroducerea şi analiza ordinului Anseriformes;
- atenţionarea la speciile incluse în Cartea Roşie.
Pentru a ne atinge scopul şi obiectivele puse lucrarea data este divizată în
introducere şi două capitole.
3
Capitolul I Caracterizarea Clasei Păsărilor (Aves)
1.1 Particularităţile clasei Aves
Păsările (Aves) sînt vertebrate amniote, acoperite cu pene, cu temperaturа
constantа (homeoterma), cu respiraţie pulmonară, avînd plămîni cu saci aerieni, cu
o singură crosă aortică, cea dreaptă, şi oase pneumatice. Reproducerea prin ouă cu
coajă calcaroasă. Craniul are partea anterioară terminată printr-un cioc acoperit de
o ramfotecă cornoasă, iar partea posterioară, globulară, este sprijinită pe un singur
condil occipital. Mandibula inferioară este articulată cu craniul printr-un os pătrat,
uşor mobil. Au patru membre: cele anterioare (uneori rudimentare) transformate in
aripi; terminaţia aripii (mîna) cu trei degete. Bazinul, cu osul ilion alungit, cu o
parte dinainte şi una dinapoi acetabulară, cu sacrum alungit.1
Membrele posterioare cu tibio-tarse şi tarso-metatarse.
Dintre vertebrate, păsările prezintă afinităţi îndeosebi cu reptilele, prin prezenţa
unui singur condil occipital; sfenoidul se prelungeşte anterior cu un rostru
sfenoidal, pe care la unele pasări (galinacee etc.) se găsesc o pereche de procese
baziptorigoidiene. Au os pătrat. Melcul urechii nu este decât un sac uşor curbat, iar
in urechea medie există în locul unui lanţ de oscioare, o simplă columelă. In ochi
au un pieptene bine dezăoltat; in sclerotică se găseşte un cerc de lamele osoase
cartilaginoase; membrana nictitantă este completă ca la crocodilieni. Au cloacă. In
centura scapulară ischionul şi pubisul sînt asemănătoare şi îndreptate înapoi ca la
reptilele dinosauriene fosile etc.
In schimb, păsаrile diferă de reptile prin prezenţa pene1or, au sudură şi
fuzionarea completă a oaselor craniului, schelet pneumatic, o cavitate cerebrală
mai mare, circulaţia sîngelui completă şi temperatura constantă (cu sînge cald) etc.
Cu mamiferele, păsările au puţine puncte comune: circulaţia dublă şi completă,
despаrţirea inimii in două jumătăţi distincte, temperatura constantă. Se deosebeşte
de acestea prin prezenţa penelor, absenţa glandelor mamare, un singur condil
occipital, osul pătrat şi o singură crosă aortică întoarsă la dreapta.
1 Fauna Republicii Socialiste România. Bucureşi. 1971. p.21
4
1.1.1 Sistemul osos
Deşi scheletul păsărilor este construit după acelaşi plan de bază ca şi cel al
altor vertebrate, el este modificat în mod considerabil pentru a rezista la solicitările
şi la eforturile zborului.
Rezistenţa “cutie” central de oase este alcătuit similar cu grinzile folosite la
susţinerea clădirilor mari. Suprafaţa sa superioară constă dintr-o coloană vertebrală
scurtă, avînd o mare parte din vertebre sudate între ele pentru a forma o structură
solidă.
Baza “cutiei” este formată dintr-un stem, sau os al pieptului, foarte mare.
Acesta are o creastă adîncă numit carenă, care asigură loc de inserţie pentru
muşchii puternici ai zborului — carena lipseşte la păsările care nu zboară.
Pe partea ventrală centura scapulară este foarte putenică, aăînd o pereche de
omoplaţi subţiri. Acetşia sunt legaţi de coloana vertebrală şi de coaste prin
ligamente scurte şi puternice, unde se unesc cu o pereche de oase numite coracoizi.
Aripile sunt articulate în scobiturile formate între omoplaţi şi coracoizi. Omoplaţii
sunt uniti în faţă prin două clavicule ale căror capete inferioare sunt sudate între
ele, formînd furca pieptului, sau iadeşul, în formă de V. Această structură previne
zdrobirea corpului de către muşchii puternici care pun în mişcare aripile.
1.1.2 Centura pelviană
In capătul posterior, coloana vertebrală este unit cu o centură pelviană mare,
de care sunt ataşate picioarele. Aceasta este destul de puternică pentru a rezista la
şocul aterizării şi asigură o suprafată mare de inserţie pentru muşchii picioarelor.
Oasele cozii sunt scurtate si sudate, astfel încît penele cozii cresc aproximativ din
acelaşi loc. Acest fapt permite cozii, care este folosită la cîrmuire în timpul
zborului, să fie controlată cat mai eficient posibil.
Laturile “cutiei” sunt făcute din coaste, sudate deasupra de coloana vertebral şi
dedesubt de stern. Ele au ramuri orientate posterior, numite apofize uncinee, care
5
sunt unice pentru păsări. Acestea se suprapun şi sunt legate de coaste pe sub
ligamente, formănd o structută rezistentă, asemnătoare cu un coş.
Impreună cu sternul mare, ea protejează organele interne ale păsării.
La păsările precum alcele, care se scufundă adînc în apă, apofizele uncinee
sunt foarte lungi şi se suprapun peste două coaste în urma lor, protejînd corpul
păsării de presiunile mari din adăncurile apei.
Deşi este extrem de rezistent, scheletul păsărilor este remarcabil de uşor — la
majoritatea speciilor el cîntăreşte jumătate sau o treime din greutatea penelor;
sudarea oaselor face să dispară nevoia de ligamente şi muşchi care să le ţină in loc.
O parte foarte nexibilă a scheletului păsărilor este gîtul. El conţine multe vertebre,
de la 13 la unele păsări cîntătoare pînă la 25 la lebede — în comparaţie cu doar
şapte la majoritatea mamiferelor, incluzînd girafa. Craniul se articulează de prima
vertebra cervicala printr-un singur condil occipital, conferind pasării un cap mult
mai mobil decît al mamiferelor. Aceste caracteristici permit capului şi gîtului să se
roteasca şi să se îndoaie cît de mult posibil atunci cînd pasărea se hrăneşte sau se
curăţă, şi ajută la vederea de jur împrejur.
1.1.3 Membre modificate
Membrele anterioare ale păsărilor au suferit modificari foarte mari pentru a
forma aripile. Deşi oasele braţului (humerus) şi ale antebratului (radius si cubitus)
pot fi comparate cu ale noastre, oasele mâinii sunt transformate pentru a forma
partea exterioara a aripii.
Cele cinci degete originale au fost reduse la trei, şi două dintre ele sunt mici.
Deoarece muschii mari ai zborului sunt dispuşi aproape de centrul de greutate al
păsării, chiar sub aripi, echiibrul nu reprezintă o problemă atunci cînd pasărea se
află in aer. Insa picioarele sunt ceva mai în spate de centrul de greutate, astfel ca se
pune întrebarea: de ce nu se răstoarnă pasărea atunci cînd se află la sol?
Osul coapsei (femurul), spre deosebire de cel al omului sau al altor mamifere,
se află ascuns de pene pe laturile corpului păsării şi este legat de el prin muşchi.
Articulaţia rotuliană din capatul inferior al femurului este mult mai aproape de
6
centrul de greutate, permiţând păsării să-şi menţină echilibrul. Această articulaţie
rouliană serăete drept echiăalent al articulatiei noastre coxo-femunale (a şoldului).
Cele doua parţi vizibile ale piciorului păsării nu sunt echivalente cu ale
noastre. Partea superioară, care seamană cu coapsa noastra, este de fapt formata
din tibia şi peroneul fuzionate, iar partea inferioară constă din oase fuzionate ale
piciorului şi label. Articulaţia dintre cele doua parţi, care seamănă cu articulaţia
noastră rotuliana, dar se îndoaie în sens opus, nu are un corespondent precis, insa
în mare parte este echivalent cu glezna noastră.
Păsările umblă pe vîrfurile degetelor, din care nu au niciodată mai mult de
patru (cel de-al cincilea deget prezent la celelalte vertebrate s-a pierdut la începutul
evoluţiei păsărilor). Forma labelor variază foarte mult de la un grup la altul, în
funcţie de stilul de viaţă. 2
1.1.4 Zborul şi penele
Pentru a asigura forţa necesară bătăii din aripi, păsările au nişte muşchi ai
zborului foarte mari — ei reprezintă 15% sau chiar 20% din greutatea totală.
Muşchii zborului sunt dispuşi in cîte o pereche pe ambele părţi ale carenei
sternului.
Muşchii exteriori mari se contractă pentru a coborî aripa, după care muşchii
interiori mult mai mici, acţionând impreună cu tendoanele lor ca un scripete, ridică
aripa. Bătaia nu este o simplă ridicare şi coborîre a aripilor, acestea urmînd un
traseu aproape în formă de opt intr-o acţiune de vâslire. Penele secundare ataşate
de antebraţ” ţin pasărea în aer, producănd ridicarea. Penele primare ataşate de
“mână” produc împingerea spre inainte, pentru că se întorc la coborîrea aripilor şi
taie aerul ca o elicee, propulsînd pasărea înainte.
In acelaşi timp secţiunea transversală portantă (curbată) a aripii produce
ridicarea, menţinînd astfel pasărea in aer, deoarece aerul trece mai repede peste
suprafaţa superioară decăt pe sub aripă crescînd aspirarea în sus.
La zborul încet acest efect este redus şi pasărea îl restabileşte prin
deschiderea micii “aripi false”, sau alulă, care constă din cîteva pene ataşate de
2 Naumov Sergei. Zoologia vertebratelor. Chişinău. 1989. p. 35
7
unul din degetele mici de la îndoitura aripii. Aceasta uniformizează curentul de aer,
asemenea tăieturii de pe aripa unui avion. O altă modalitate de a reuşi acest lucru
este prin deschiderea penelor din vîrfurile aripilor. Pasărea efectuează automat
toate aceste acţiuni complexe, cu o viteză şi o precizie neegală. Penele — unice
pentru păsări, sunt făcute din cheratină, asemenea părului şi unghiilor omeneşti;
sub fiecare pană veche creşte alta nouă împingînd-o in afară aproximatiă o dată pe
an. Penele sunt formate dintr-un ax longitudinal central din care cresc mai multe
barbe sau rami, pe ambele părţi. Văzut la microscop, fiecare ram are barbule, sau
radii, pe toată lungimea sa. Barbulele de pe harbele adiacente se unesc între ele
prin cîrlige mici şi radiale. Cînd pasărea işi curăţă penele, ea uneşte barbulele între
ele, dând penei o suprafaţă netedă pentru ca ea să funcţiioneze eficient in timpul
zborului. Majoritatea păsărilor au şi o glandă uropigiană la baza cozii.
Cu ajutorui ciocului ele îşi ung aripile cu secreţia unsuroasă a acestor
glande, pastrînd structura si rezistenţa la apă a penelor.
Numărul total al penelor unei păsări este de obicei legat de marimea corpuiui său:
un mic colibri poate aăea doar o mie, pe cînd lebedele pot avea peste 25.000.
Culorile penelor, folosite pentru camuflaj sau în manifestările nupţiale
uluitoare, sunt produse pe două căi. Unele rezultă din pigmenţi precum melanina,
care produce penajul negru şi brun, şi carotenoide, care produc penajui roşu şi
portocaliu. Majoritatea culorilor lucioase, irizate, sunt produse de structura fizică a
penelor, care refiectă doar o parte din lungimile de unda vizibile ale luminii.
Majoritatea păsărilor îşi schimbă treptat penele aripilor, astfel încit ele
pot să zboare destul de bine în timpul năpîrlirii, insă unele dintre ele, cum
ar fi raţele, gîstele şi lebedeie, le schimbă pe toate odată şi nu pot să zboare timp
de o lunt sau chiar mai mult.
1.1.5 Sistemul respirator şi circulator
Păsările şi-au dezvoltat un sistem respirator şi circulator foarte eficiente care
le permit să facă faţă consumului mare de energie necesar zborului. Cînd un
mamifer respiră, aerul trece in plămîni şi iese din nou pe acelaşi traseu. In locul
acestui sistem de flux şi reflux oarecurn risipitor, care schimbă în cel mai bun caz
8
doar 75% din aer în plămîni, pasărea are un sistem de ăentilare care permite practic
să fie schimbat tot aerul din plămînii săi.
Aerul trece intîi printr-o pereche de saci aerieni mari, dispusi în spatele
plămînilor, apoi prin plămîni şi părăseşte corpul prin sacii aerieni frontali.
Acest sistem permite de asemenea ca sângele din vasele mici din plămîni să se
incarce cu oxigen şi să elimine dioxidul de carbon într-un mod mult mai eficient.
Păsările pot sa facă faţă atmosferei rarefiate de la altitudini mari — pînă la 11 .274
metri in cazul unui vultur care s-a lovit de un avion deasupra vestulul Africii, o
inălţime la care oamenii fară o sursă artificială de oxigen ar muri.
Ca şi la mamifere, inima păsărior este împărţită în patru camere, care permit
ca circulaţia sîngelui cu oxigen şi a celui cu dioxid de carbon să fie complet
separate. Acest fapt le permite sî triască într-un ritm mult mai rapid decăt peştii,
amfibienii şi reptilele, care au doar trei camere.
O pasăre are inima mai mare şi mult mai puternică decit un mamifer de
aceeaşi mărime. In general la păsările mai mici inima este mai mare decît la
speciile mai marin, comparativ cu mărimea corpului. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru puls, care poate fi între 150- 350 de bătăi pe minut la păsări1e de mărime
medie, şi pînă la 1.200 de bătăi pe minut la pasarile colibri (faţă de o medie de 70
de bătăi pe minut la oameni).
1.1.6 Hrana şi digestia
Păsările folsesc ciocul şi picioareie la manipularea hranei, hrănirea puilor,
adunarea materialelor pentru cuib şi construirea cuibului.
Ciocul, sau pliscul, este format din mandibula superioară şi cea inferioară. Acestea
sunt proiecţii osoase ale craniului imbrăcat în teci cornoase. Ca şi penele, acestea
sunt formate din cheratină, însă în acest caz ele cresc încontinuu deoarece se
uzează în mod constant prin frecarea dintre mandibule. Ciocurile sunt de multe
forme şi mărimi diferite, adaptate fiecare la un stil de viaţă şi la o hrană anumită.
Din gură, măncarea trece printr-un tub îngust numit gîtiej, sau esofag. Multe păsări
au o proeminenţă a gîtlejuiui, numită guşă in care pot să stocheze cantităţi mari de
9
hrană pentru a o putea digera mai tărziu intr-un mediu ferit, sau pentru a o duce la
pui, care sunt prea mici pentru a părăsi cuibul.
Renunţînd la fălcile grele şi dinţi pentru a pierde greutare şi pentru a o
concentra în centrul corpului, ceea ce permite zborul controlat, păsările mărunţesc
hrana în stomacul musculos numit pipot sau rânză. Păsările care se hrănesc cu
insecte, peşti sau carne au sucul gastric concentrat pentru a digera hrana relatiă
uşoară. Însă păsările vegetariene, precum cintezoii granivori şi gîstele, care se
hrănesc cu iarbă, inghit pietricele şi le ţin în pipot pentru a ajuta la măcinarea
hranei. O adaptare pentru reducerea greutăţii este producerea urinei foarte
concentrate, care conţine foarte putină apă. Aceasta este amestecat cu materiile
fecale înainte de excreţia prin cloacă, sau orificiul anal.
1.1.7 Reproducerea
Evoluate din reptile, care produc ouă, toate păsările depun ouă in loc să
poarte fătul (puiul) înnuntru. Surplusul de greutate pe care trebuie să-l poarte, îl
reduc la minimum prin producerea pe rand a oulor, şi nu deodată.(O altă cale
remarcabilă prin care se pastrează greutatea redusă este faptul că organele genitale,
în special ale femelelor sunt cu mult mai reduse ca mărime în afara perioadei de
imperechere).3
Fiecare ou fertilizat, prevăzut cu un săculeţ de gălbenuş nutritiă, trece prin
oviductul femelei, unde primeşte un înveliş de albuş (albumen) urmat de o coaja
calcaroasă. Către sfîrşitul traseului oului, pot fi adăugaţi pigmenţi coloraţi,
majoritatea proveniţi din substanţe eliminate de organism, precum celule roşii ale
sîngelui uzate sau moarte. Aceştia camufleaza oule în mediul lor pentru a reduce
riscul de a fi găsite de prădători. De asemenea ei formează modele individuale de
picăţele şi pete. Aceasta poate fi pentru că păsările care cuibresc în colonii să îşi
poată distinge ouale de cele ale vecinilor.
Pasări1e care îşi depun oule în găuri şi ascunziuri au de obicei ouăle albe,
deoarece se pot vedea mai uşor în întuneric şi nu este nevoie de camuflare.
Cuiburile asigură o anumită protecţie faţă de prădători şi un adăpost pentru ouă, 3 Naumov Sergei. Zoologia vertebratelor. Chişinău. 1989. p. 45
10
pui şi părinţi. Unele păsări nu îşi construiesc cuiburi.
Perioada de incubaţie — variază de la numai 12 zile la păsările căntătoare
mici, pana la 79 de zile la unii albatroşi. Majoritatea păsărilor mici nu încep
clocirea ouălor până nu şi-au depus toate ouăle, însă multe păsări mai mari încep
clocirea ouălor dupa ce au depus primul ou — puii lor ies din ou în zile diferite.4
4 http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România
11
Capitolul II Ordinul Lebedelor, Gîştilor, Raţelor ( Anseriformelor)
2.1 Ordinul Anseriformes Ordinul Anseriformes este reprezentat prin circa 200 de specii de păsări
acvatice şi semiacvatice, de talie mijlocie şi mare, aparţinând la două familii.
Picioarele sunt relativ mici, cu tarsul golaş, cu trei degete anterioare incluse în
palmatură. Capul este comprimat lateral iar gâtul este lung. Ciocul este drept, turtit
dorso-ventral, este acoperit cu o membrană cornoasă, moale, cu excepţia
extremităţii maxilarului, care se îngroaşă ca o unghie curbată peste capătul
terminal al mandibulei. Marginile ciocului sunt preăăzute cu lame cornoase
transăersale şi paralele între ele, care formează un filtru prin care hrana este
reţinută iar apa eliminată. Au limba cărnoasă. penajul compact, aspru iar puful
abundent.
Sunt bune înotătoare şi zburătoare, unele sunt şi bune scufundătoare.
Sunt monogame. Construiesc cuiburi primitve căptuşite cu puf. Puii sunt
nidifugi.
Hrana reprezentată de vegetaţie acvatică, seminţe şi nevertebrate.
Clasificarea:
Phylum Vertebrata
Clasa Aves
Ordinul Anseriformes
Familia Anatidae
Familia Anhimidae
Familia Anatidae are în componenţă lebedele, gâştele şi raţele:5
Cygnus olor (lebăda cucuiată)
Cygnus columbianus (lebăda mică)
Cygnus cygnus (lebăda de iarnă)
Cygnus melanocoriphus (lebăda cu gât negru)
Cygnus atratus (lebăda neagră)
5 http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România
12
Anser fabalis (gâsca de semănătură)
Anser brachyrhynchus (gâsca cu cioc scurt)
Anser albifrons (gârliţa mare)
Anser erythropus (gârliţa mică)
Anser anser (gâsca de ăară)
Anser caerulescens hyperboreus (gâsca de zăpadă)
Anser indicus
Branta canadensis (gâscă canadiană)
Branta ruficollis (gâsca cu gât roşu)
Branta bernicla (gâsca neagră)
Branta leucopsis (gâsca călugăriţă)
Tadorna tadorna (călifar alb)
Tadorna ferruginea (călifar roşu)
Anas penelope (raţa nuierătoare)
Anas america
Anas strepera (raţa pestriţă)
Anas crecca (raţa mică)
Anas platyrhynchos (raţa mare)
Anas acuta (raţa suliţar)
Anas clypeata (raţa lingurar)
Anas querquedula (raţa cârâitoare)
Aix sponsa
Aix galericulata (raţa mandarin)
Anas falcata
Anas formosa
Anas discors
Anas cyanoptera
Anas crecca carolinensis
Anas rubripes
Oxyura leucocephala (raţa cu cap alb)
13
Oxyua jamaicensis (raţa jamaicană)
Marmaronetta angustirostris
Netta rufina (raţa cu ciuf)
Aythya ferina (raţa cu cap castaniu)
Aythya nyroca (raţa roşie)
Aythya fuligula (raţa moţată)
Aythya marila (raţa cu cap negru)
Aythya affinis
Aythya collaris
Somateria spectabilis
Somateria fischeri
Somateria mollissima (eider)
Polysticta stelleri
Histrionicus histrionicus (raţa arlechin)
Clangula hyemalis
Melanitta nigra (raţa neagră)
Melanitta fusca (raţa catifelată)
Melanitta perspicillata
Bucephala albeola
Bucephala islandica
Bucephala clangula (raţa sunătoare)
Mergus albellus (ferestraş mic)
Mergus serrator (ferestraş moţat)
Mergus merganser (ferestraş mare)6
6 http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România
14
2.2 Raţele-Reprezentantele grupul cel mai mare Raţele apartin familiei Anatidae, subfamilia Anatinae.
Există 124 de specii in zece grupuri:
Anatini (Rate de apă dulce)
Tadornini (Cufundari)
Aythyini (Raţe cu ciuf)
Cairinini (Raţe arboricole)
Mergini (Raţe de mare)
Oxyurini (Raţe cu coadă ţeapană)
Tachyerini (Raţe de Flakland)
Stictonettini (Raţe pestriţe)
Anseranantini (Raţe cotofană)
Dendrocygnini (Raţe fluierătoare).
După cum am observat în grupul păsărilor, raţele au cele mai multe specii.
Raţele sunt uneori împărţite in raţe bălăcitoare şi raţe scufundătoare. In funcţie de
metoda lor de hrănire. Raţele balăcitoare se hrănesc de pe suprafata apei sau din
apropierea acesteia, adesea intorcîndu-se cu fundul in sus rămînîd vizibile doar
picioarele şi coada. Raţele scufundtoare, după cum sugerează şi numele lor,
coboară sub apa pentru a-şi găsi hrana — unele se scufundă ţinîndu-şi aripile
strînse, iar altele, de exemplu eiderii si ferestraşii, îşi mişca aripile şi zboară sub
apă. Uncle raţe se hrănesc prin ambele metode — bălăcire şi scufundare — şi
căteăa specii se hrănesc in principal pe uscat, măncînd iarbă şi seminţe.
La majoritatea speciilor de raţes, masculii au penajul considerabil mai
strălucitor şi mai elaborat colorat decît femelele. Dar chiar dacă penajul femelelor
este monoton, el are totuşi un rol important în camufiare in timpui cuibăritului. De
obicei femelele se ocupă de ciocire şi de îngrijirea bobocilor, fără ajutorul
partenerilor lor. Cel mai mare gen de rate este Anas, iar aceste specii sunt raţe
bălăcitoare tipice. Sunt răspîndite peste tot in lume şi, deşi o generalizare este
dificilă în cazul unui asemenea grup mare, majoritatea sunt păsări de apă dulce sau
de estuare şi sunt extrem de gregare. Zburătoare rapide şi agile, ele se simt în
15
general bine pe uscat şi unele dintre ele se hrănesc atît prin pescut cît şi prin
bălăcire.
Raţele fluierătoare sunt un grup de păsări înnotătoare tropicale avînd opt specii,
întîlnite în Americi, Indiile de Est, Noua Guinee, Australia, Asia de sud-est şi
Africa. Numele provine de la fluieratul ascuţit scos de majoritatea speciilor în
timpul zborului. Au picioare şi gît lung, iar corpul lor scurt şi îndesat le
conferă un aspect cocoşat în timpul zborului.
Grupul mare al călifarilor şi cufundarilor cuprinde specii în majoritatea lor
întîlnite atît pe uscat ca şi pe apă. Spre deosebire de majoritatea raţelor, ale căror
picioare sunt dispuse mult în spate in partea posterioară a corpubui, astfel încît
înoată bine dar umblă greu, aceste păsări stau in picloare şi umblă cu uşurintă şi se
hrănesc mult pe uscat sau în mâluri.
Ratele torent sunt membri de excepţie acestui grup, care trăiesc in pîraie repezi
şi abrupte în Munţii Anzi, pe jumătate înotînd şi pe jumătate trîndu-se in curenţii
turbulenţi.
Grupul căruia îi aparţin ratele moţate include patru genuri, dintre care unul
este considerat a fi intermediarul dintre adevratele raţe moţate şi raţele bălăcitoare.
Una dintre specii este raţa cu capul roz, mai de mult natiăă a Indiei de nord-est.
Nepalului şi Birmaniei de nord, dar acum considerat dispărută.
Multe raţe cunoscute sub numele de raţe de mare — printre care raţele cu
coada lungă, scoterii, raţele sunătoare şi ferestraşii — pot fi intîlnite şi pe lacuri şi
rîuri cu apă dulce, in special în perioada de imperechere. Cele patru specii de eider
sunt raţe scufundătoare întîlnite în dreptul coastelor nordice şi arctice.
Raţele cu coada teapănă sunt rate scufundătoare de apă dulce. Sunt cunoscute
in special pentru comportamentul lor de etalare, în timpul caruia penele caudale
scurte şi tepene sunt ţinute în sus. Masculul raţei roşii, în dansul său nupţial, îşi
ridică şi işi desface coada şi îşi împinge capul înainte pe suprafaţa apei, producînd
un şir de bule dînd drumul la aerul prins sub penele de pe piept.
16
De exemplu, mai jos sunt prezentate unele reprezentante cu trăsăturile lor
specifice:
Rata roşie (Aythya nyroca), nativă a Americii de Nord şi de Sud, care
a fost introdusă în Europa este una dintre speciile cele mai acvăatice părăsind doar
rar apa, numai pentru cuibărit.
Ferestraul mare (Mergus merganser) se înmulţşete pe lîngă lacuri şi
golfuri. El are inserţii ca nişte dinţi pe marginile ciocului, pentru a prinde peşti.
Gîsca pitică africană (Nettapus auritas) de la tropice este de fapt o
rată bălăcitoare foarte mica, care işi face casa in scorburile copacilor şi se
hrăneşete printre nuferi.
Raţa sunătoare comună (Bucephala clan gulo) este o raţă
scufundătoare din emisfera nordică. Ea trăieşte cu peşti şi scoici şi cuibаreşte in
găuri şi sorburi de copaci.
Intîlnită in India şi sudul Asiei, rata fluierătoare mica (Dendrocygna
javanico) este cea mai mica dintre raţele fluierătoare. Ea se hrăneşte cu melci,
insecte şi broaşte.
Eiderul regal (Somateria spectabilis) trăieşte probabil cel mai in nord
dintre toate raţele. Ea este adaptată la extreme climatice aspre.
Rata cu ciuf (Netto rufina) este o raţa scufundătoare şi una dintre cele
mai mari raţe cu ciuf. In afara perioadei de imperechere masculul îşi pierde
frumoasa creastă portocalie.
Raţa lingurar (Anus clypeata) işi leagănă ciocul dintr-o parte in alta şi
apoi filtrează apa prin strecurătoare pentru a prinde organismele minuscule.
Rata de (Tochyeres brochypterus) se găseşte in America de Sud şi in
Insulele Falkiand (Maldive).
2.2.1 Reproducerea în familia de raţe
Perioada de imperechere este între primăvară şi vară la majoritatea speciilor.
Cuibăritu1 poate avea loc intr-o varietate mare de locuri, de obicei intr-o groapă
din vegetaţia deasă de lîngă apă, dar şi în scorburile copacilor, pe sub pietre sau în
17
crăpături din stînci, în vizumi şi clădiri abandonate — chiar şi in căpiţe de fîn. 7
Unele specii îşi fac cuibul pe apă, pe pături plutitoare de vegetaţie. Majoritatea
raţelor depun destul de multe ouă — de exemplu, raţa sălbatică depune 10-12 ouă
care sunt clocite în 22-28 de zile. Puii sunt acoperiţi cu puf cînd ies din ou şi merg
repede la apă alturi de mama lor. Curînd le creşte penajul.
In timp ce unele specii au penaj de adult pînă în vara următoare, altele nu işi
vor avea decît în a doua lor vară sau iarnă.
2.2.2 Modul de hrănire la raţe
Raţele mînîncă o varietate largă de alimente, în funcţie de specie. Multe sunt
vegetariene, hrănindu-se cu plante şi ierburi acăatice sau păscînd pe uscat iarbă,
cereale, seminţe, ghinde şi aşa mai departe. Altele sunt omnivore, hrănindu-se cu
insecte, precum şi cu materie vegetală. Unele specii se hrănesc în principal cu
moluşte şi crustacee — midiile, de exemplu, sunt preferatele eiderilor — în timp ce
altele sunt carnivore şi trăiesc cu peste.
Raţele scufundătoare işi aduc în mod normal prada la suprafaţă înainte de a o
înghiţi.
2.3 Gîstele Gîştele aparţin familei Anatidae şi grupului Anserini.
Există 15 specii: 10 in genul Anser şi 5 in genul Branta.
Gîştele propriu-zise sunt in principal păsări ale emisferei nordice, inmulţindu-se de
obicei la latitudini arctice sau subarctice.8
Excepţii notabile stint gîsca de Hawaii care, după cum sugerează şi numele
său, se intîlneşte in Hawaii — singura gască endemică pentru aceste insule şi odată
aproape dispărută — şi gîsca din Cape Barren — o gîscă primitiva întîlnită în
Australia, care mai demult a fost considerat a fi clifar.
Alte două pasări care poartă numele de “gîscă” dar nu sunt considerate gâşte
7 Simionescu Ion. Fauna României. Bucureşti. 1983. p.728 Tesio Călin. Elemente de zoologie. Bucureşti. 1997. p..15
18
adevărate se găsesc tot in emisfera sudică. Neînrudite deşi aparent similare ca
aspect, stint gîsca coţofană şi gîsca cu pinten.
Raţa cu pinten, din Africa, este înrudită cu călifarii şi este situata intr-o
subfamilie proprie, in timp ce ciudata rata coţofană din Australasia, cu penajul
negru şi alb şi o faţă inaltă şi golaşă, este situată intr-o familie
separată de toate celelalte păsari sălbatice înotătoare.
Adevăratele gâşte sunt păsări mari cu gâtul lung şi strigătul puternic. Spre
deosebire de raţe, masculii şi femelele gîscă au de obicei penajul similar.
Foarte sociabile şi gregare, majoritatea speciilor se găsesc în cîrduri imense,
uneori de mai multe sute de păsări, care pot fi de specii amestecate. De asemenea,
ele sunt migratoare; locurile de împerechere de primăăară şi ăară sunt de obicei
podişuri deschise, iar locurile de iernat sunt mai adesea terenuri agricole şi mlaştini
situate la altitudini mai mici. Când întreprind călătoria intre cele două regiuni,
cîrdurile zboară în înaltul cerului în formaţiuni caracteristice, oprindu-se frecvent
la locurile de hrănire preferate, familiare.
La unele specii aceste migraţiuni pot fi de mii de kilometri, călătorind în
lunile de vară pînă în cercul polar de nord unde vor cuibări.
Formaţiunea în V în care zboară le ajută să utilizeze eficient curenţii de aer,
deoarece fiecare gîscă cîstigă “portanţă” de la cea din faţa ei.
Deşi sunt bune inotătoare şi se simt bine in apă, majoritatea gîştelor sunt mai
adesea văzute pe uscat, unde se hrănesc prin pescuit.
Unele gîşte, în special gîrliţele din genull Anser, se hrănesc cu plante
leguminoase, in special cartofi. Cîrdurile de gîste pot distruge terenurile agricole
în timpul migraţiunulor lor spre nord şi sud. Găsca neagră preferă iarba de soaldină
pe care o găseste în zona dintre maree în mlaştinile sărate şi întinderile de mî1.
2.3.1 Repoducerea şi dezvoltarea în familia de gîşte
Formînd adesea perechi care durează peste iarnă precum şi în perioada de
imperechere, majoritatea gîştelor cuibăresc la sol, în general căptuşind o groapă
sau o adăncitură cu materie vegetală. Puii acoperiţi cu puf sunt îngrijiţi de ambii
19
prinţi, care îi conduc la pajişti de păscut şi poate la lacuri şi eleşteie. Familia
rămîne sub forma unui grup în cadrul cîrdului mai mare şi puii învaţă traseele de
migraţiune, locurile preferate de hrănire şi căminele sezoniere de la părinţii lor în
timpul primei migraţiuni spre locurile de iernat.
Caracteristica unor exemplare:
Gîsca de Canada (Branta canadensis) este răspîndită in întreaga America de
Nord şi vestul Europei şi a fost introdusă in Noua Zeelandă.
Gîsca de Hawaii (Branta sandăicensis) a evoluat izolată de celelalte gîşte.
Cele trei subspecii de gîscă neagră (Branta bernicla) se găsesc peste tot in
jurul Regiunii arctice. Ele cuibаresc la sol in colonii mari, adesea cu
eideri. Pe coastele atlantice ale Europei şi Americii de Nord, ele se hrănesc
cu iarbа de şoaldină. În 1930, aceasta a fost afectată de o boalа şi gîtele
negre au sufenit pierderi drastice.9
Gîsca cu capul cenuşiu, din America de Sud, înoată rareori şi uneori işi
construieşte cuibul în copac.
2.4 Lebedele Există opt specii de lebede — de asemenea păsări mari cu gîtul lung. Cele 8
specii de Lebаdă aparţin familiei Anatidae şi impart cu găştele grupul Anserini.
Ele işi petrec o mare parte din timp pe apă, unde se hrănesc băgîndu-şi capul şi
gîtul sub suprafaţă, sau uneori întorcîndu-se cu coada in sus.
Unele specii mai şi pasc — de exemplu, lebăda coscoroba paşte pe păşunile
de lîngă apa pe care trăieşte iar lebăda lui Bewick adesea paşte in lanuri cultivate,
în special unde înmuguresc cerealele de iarnă.
Lebedele sunt păsări de apă dulce. In emisfera sudică trăiesc lebedele
coscoroba şi cu gîtul negru din sudul Americii de Sud şi Faikiand, şi lebăda neagră
din Australia şi Noua Zeelandă. Cele din emisfera nordică sunt lebăda cu trompetă
şi lebăda cu fluier din America de Nord şi lebăda ţipătoare şi a lui Bewick, care
sunt relativ răspîndite in Europa şi Asia10.
9 Enciclopedia Arborele Lumii. Animale şi Plante. p.18310 Opriş Tudor. Zoologia. Bucureşti. 1997. p. 76
20
Lebăda cucuiată se găseşte in ambele emisfere; probabil cea mai cunoscut
dintre lebedele de pe lacurile Europei, ea a fost introdusă in punctul cel mai de sud
ai Africii, precum şi in vestul şi sudul Australiei, precum şi în Tasmania şi Noua
Zeelandă.
Penajul lebedelor mature este spectaculos. Majoritatea speciior sunt albe,
excepţiile fiind lebăda neagră, şi lebăda cu gîtul negru, care are corpul alb, iar gîtul
şi capul negre. Toate speciile sunt migratoare intr-o oarecare misură; lebăda
ţipătoare migrează in cîrduri mici sau grupuri familiale, zburînd destul de înalt in
şiruri sau formatiuni în V ca şi gîştele.
2.4.1 Repoducerea şi dezvoltarea la lebede
Lebedele formează perechi pe viaţă şi adulţii îşi apără puii cu sălbăticie.
Cuiburile, care sunt făcute din materie ăegetală şi căptuşite cu puf, se găsesc de
obicei la sol, in apropierea apei. Lebăda cucuiat işi construieşte uneori cuibul în
apă mică. Multe specii işi transportă puii pe spate.
In condiţii bune, patru pui de lebădă ies din ou in cele mai multe cuiburi de
lebădă neagrа (Cygnus atrotus). Dintre acetia vor ajunge probabil la maturitate trei.
Lebăda cu gîtul negru (Cygnus melanocoryphus) din America de Sud este cea
mai mica dintre toate lebedele.
Lebăda ţipătoare şi lebăda cu trompetă sunt păsări extrem de vocale şi şi-au
primit numele dupа sunetele puternice de “goarnă” pe care le scot.
Lebăda cu fluier, pe de altă parte, nu fluieră ci are o varietate de strigăte ca de
claxon şi de clopot. Lebаda cucuiată este cea mai puţin vocală dintre toate
lebedele, dar nu este mută; in locul sunetelor de claxon, scoate grohăituri,
sîsîituri şi fornăieli.11
11 ?Enciclopedia Arborele Lumii. Animale şi Plante. p.183
21
2.5 Migraţia păsărilorMigraţia pasarilor, ca fenomen biologic, a fost observată cu mult timp in urma
şi a fost indelung studiată de oameni de ştiinţa din diverse domenii. Determinate in
primul rand de absenţa hranei specifice, multe specii de păsari efectuează deplasări
regulate pe intreaga durată a vietii lor; migraţia păsărilor nu este în mod necesar
rezultatul temperaturilor scăzute, penajul fiind un foarte bun izolator termic.
Aceste deplasari prezintă particularităţi in funcţie de specie, iar unul dintre cele
mai interesante detalii cu privire la migraţie este distanţa pe care unele pasări le
efectueaza intr-un timp relativ scurt.12
La noi in tara, o serie de specii sunt prezente de primavară pînă toamna, aşa
numiţii “oaspeţi de vară”, care cuibaresc la noi; odată cu toamna, aceste specii
incep migraţia, deplasandu-se inspre sud, spre zona ecuatoriala, unde oferta trofica
este relativ constanta tot timpul anului, sau in emisfera sudică. Alte specii sunt
prezente la noi numai pe parcursul iernii. De regulă, aceste specii cuibaresc în nord
şi venirea iernii le determina sa se deplaseze inspre sud in cautarea hranei, oprindu-
se si la latitudinea la care se afla ţara noastra. Există de asemenea specii al caror
areal de cuibarire se suprapune cu cartierul de iernare, aceste specii fiind prezente
in aceleaşi zone pe tot parcursul anului. Unele specii sunt migratoare in adevăratul
sens al cuvantului, adica intreaga populaţie a acestora se deplaseaza sezonier in
altă zona sau regiune geografică (sau in alta emisfera), altele fiind parţial
migratoare (unele exemplare raman in arealul de cuibarire, altele se deplaseaza in
diverse zone geografice).
Determinată genetic, nevoia de a migra este un exemplu de fenomen care s-a
modelat in stransă legatură cu factorii de mediu şi cu modificarile istorice ale
climei. De regulă, durata migraţiei este mai scurtă primavara decât toamna pentru
majoritatea speciilor de pasări, determinată mai ales de instinctul de reproducere.
Unele specii migreaza izolat, insa altele (cele mai cunoscute nouă, cum ar fi
12 Durrell Gerald. Păsări, lighioane şi rubedenii. Bucureşti. 1991. p. 10
22
gastele, ratele, berzele, rîndunelele) se aduna in grupuri mari in perioada
premergatoare plecării şi migrează in formaţii specifice.13
Aceste formatii (stoluri) sunt concepute pentru a reduce rezistenţa aerului in
timpul zborului şi pentru a reduce efectele pradătorilor în timpul migraţiei, oferind
o oarecare siguranta indivizilor din stoluri, insa chiar si asa exista relativ multi
factori care afecteaza pasarile (clima nefavorabila, vanatoarea, lipsa hranei,
obstacole fizice). Viteza zborului şi durata migraţiei diferă din nou in funcţie de
specie. Pasările din grupul Anseriformelor (gâste, raţe) se deplasează cu viteza
mare, zburând şi ziua şi noaptea, cu pauze puţine şi de regula la altitudini mari. De
asemenea, traiectoria urmata in decursul migraţiei este relativ liniara, păsările din
acest grup fiind capabile sa strabată “obstacolele” naturale (cum ar fi marile,
lanturile muntoase), efectuand un zbor activ.
Păsările reprezintă bioindicatori extrem de valoroşi pentru analiza detaliată a
ecosistemelor. Migraţia acestora este un fenomen complex, neelucidat încă pe
deplin, care însă oferă răspunsuri esenţiale pentru aprecierea evoluţiei stării
ecosistemelor si a mediului in general. Prin faptul ca sunt prezente in mai multe
ţari pe parcursul vietii lor ca indivizi, pasarile migratoare reprezintă un fond natural
comun ce intra in componenta mai multor ecosisteme, ieşind astfel in evidenţa
necesitatea protectiei lor. In acest sens, de-a lungul timpului s-au conturat la nivel
international o serie de acte legislative care prevad masurile necesare protectiei
pasarilor migratoare, de exemplu: Conventia de la Berna, AEWA, Directiva
Pasari.14
Ca metode utilizate in studiul migraţiei, de-a lungul timpului s-au
perfecţionat cateva procedee care au dat rezultate semnificative. Inelarea
pasarilor,15 corelata cu recapturarea ulterioara a lor, marcajele la nivelul aripilor şi
in ultimii ani utilizarea radioemiţătoarelor sunt cateva dintre acestea. Inelarea
pasarilor dateaza de mai bine de 100 de ani, fiind metoda care a furnizat cele mai
multe informatii asupra migratiei de-a lungul timpului. La ora actuala, o
13 Ciochia Victor. Dinamica şi migraţia păsărilor. Bucureşti. 1984. p.3514http://www.europa.eu.int./comm/environment/nature_conservation/eu_nature_legislation/birds.html15 http://www.sor.ro/gripa_aviară.html
23
organizaţie internatională (EURING) coordonează schemele de inelare a păsărilor
la nivel european, incurajând studiile ştiintifice asupra păsărilor şi utilizarea
rezultatelor în scopul managementului şi a conservării speciilor. Aceste metode
ajuta la obţinerea de date legate de biologia speciilor şi la realizarea unor harţi
complexe ce oferă o imagine fidelă a traseelor parcurse de păsări, facilitând
eforturile depuse în sprijinul conservării acestora şi, implicit, a biodiversitaţii.
Specii migratoare cu exemplare inelate la est de România şi recapturate pe
teritoriul ţarii noastre.
Raţele, gâştele, lebedele şi speciile înrudite (Ordinul Anseriformes, Familia
Anatidae)
Lebadă de vară (Cygnus olor)
Gârlita mare (Anser albifrons)
Gâsca de vară (Anser anser)
Gâsca cu gat roşu (Branta ruficollis)
Califar alb (Tadorna tadorna)
Raţa pestriţă (Anas strepera)
Raţa mica (Anas crecca)
Raţa mare (Anas platyrhynchos)
Raţa sulitar (Anas acuta)
Raţa carăitoare (Anas querquedula)
Raţa lingurar (Anas clypeata)
Raţa moţată (Aythya fuligula)
În perioada pasajului de toamnă pe oglinda ecosistemului acvatic “La Moara”
se opresc la hrană şi odihnă populaţiile de raţe care cuibăresc în nordul şi în zona
temperată a Europei de Est, cum ar fi raţa mare , raţa suliţar, raţa fluierătoare, raţa
cu cap castaniu, raţa roşie, raţa cârâitoare, raţa mică, raţa lingurar.16
16 Mediul Ambiant. Nr. 2 (20) aprilie 2005. p.29
24
2.6 Specii comune in bazinul Mării NegreIn această mare familie intră nenumăratele soiuri de raţe şi gîşte-sălbatice, atît
de minunat pictate şi atit de multe încît împînzesc faţa lacurilor din apropierea
ţărmului Mării.
În avifauna acestei regiuni, fam. Anatidae este reprezentată şi prin :
L e b ă d a de vară (Cygnus olor)17, cea mai nobilă ca înfăţişare dintre toate
pasările din această regiune. In Deltă rămîne uneori şi iarna. Se trage de obicei pe
ghiolurile mai izolate, mai depărtate din calea oamenilor, deşi nu e o pasăre prea
sperioasă. Albul penelor sale, linia elegantă, arcuită, a spatelui, gîtul lung şi
mlădios, pe care-l ţine obişnuit îndoit, mişcările line pe apă o fac să fie admirată şi
respectată.
In al doilea rînd ca mărime vin gîştele sălbatice.
Cea mai comună este gîsca-cenuşie (Anser ancer) din care a ieşit gîsca
noastră domestică. E destul de mare, putînd ajunge şi un 1m în lungime. Penele
sînt cenuşii peste tot, ceăa mai închis pe spate cu cîteva dungi albicioase ca nişte
cercuri, in curmeziş. Spre deosebire de raţe, îşi caută hrana mai mult in afară de
apă: grăunţe, seminţe diferite.18
De regulă, spre toamnă, gâştele, grămadă, zbor in şiraguri de forma unui
unghi, cea mai bătrînă fiind in frunte. Sosesc prin luna martie.
Numeroase sînt soiurile de raţe sălbatice, mărunte la trup dar frumoase la
pene.
Cea mai răspîndită este raţa-sălbatică (Anas platyrhynchos), din care se trag
raţele de curte. Este tipul pasării inotătoare, cu pene dese, cu trup scund, cu găt
scurt.E drept că pe uscat merge greu. Nu are picioarele date prea îndărăt ca la
cufundac, dar nici nu sînt aţît de înalte ca la gâscă. Inoată de minune, iute; rar işi
scufundă numai gîtul şi jumătatea de dininte a trupului. În schimb poate zbura bine
fîlfîind des din aripi, fără zgomot. Are trupul frumos impodobit, mai ales in ăremea
de nuntă. Coloarea predominantă pe spate este brună-cenuşie, dar cu capul şi gîtul
17 I se mai spune lebădă-cuciuiată, lebădă-de-vară, lebădă-cîntătoare. Este o specie a cărei vînătoare este interzisă prin Legea vînătorii şi este inclusă în Cartea Roşie.18 Radu Dumitrie. Păsările din Delta Dunării. Bucureşti. 1979. p. 21
25
verzui, pieptul mai mult castaniu, aăînd ca o panglică albicioasă la git. Răţuşca e
mai intunecată la pene, căci nu trebuie să prea bată la ochi, cînd cloceşte.19
Vorbind despre alimentaţie putem menţiona că ea ciupeşte mugurii fragezi ai
plantelor de baltă, dar înghite şi viermi ori cîte un chitic mărunt.
Cînd vine vremea clocitului, se despart perechi-perechi căutînd loc pentru cuib.
“Cuibul şi-l clădeşte fie în sfîrşitul malului, fie în scorburi bătrîne ori chiar în
copaci mai depărtaţi de apă, pe resturile vreunui cuib părăsit al unei alte păsări.
Interesant e faptul că raţa-sălbatică nu-şi construieşte cuibul de la început, ci abia
după ce a făcut 5-6 ouă; pe primele le depune de-a dreptul pe locul ales într-o
adîncitură a acestuia, aşa ca să nu cadă afară. Cam la al şaselea ou începe să-şi facă
cuibul, aşezînd jurîmprejurul ouălelor tot felul de bucăţi de stuf, papură, frunze
uscate şi pene. Cînd socoate că temelia casei e gata, raţa îşi smulge cu ciocul puf
de pe corp, căptuşind cu el cuibul; ouăle (8-14) stau de acum pe o saltea moale şi
caldă”.20
Cea mai mică este raţă- pitică (Anas crecca) venind în cîrduri nenumărate
spre toamnă, lăsîndu-se pe lîngă ghiolurile dunărene, pentru ca primăvara să apuce
drumul către nord.
Raţa-cu- frigare (Anas acuta)21 are coada lungă şi ascuţită, iar aripele mici că
le întrec în pestriţătură pe ale sticletului.
Raţa-lopătar (Anas clypeata)22 rămîne să ierneze.
Raţa-roşie (Aythya nyroca) e foarte obişnuită în această zonă.
Raţa-moţată (Aythya fuligula) se ţine mai mult in lagunele Mării etc.
Neam cu raţa, dar diferită la înfăţişare e bodîrlăul-cu-ferestrău (Merges
merganser). După nume seamănă cu bodîrlăul, adică, are pliscul mai îngust, cam
îndoit la vîrf ca la cormoran, dar zimţii laterali sînt mai proeminenţi, ca dinţii de
ferestrău. Se mai deosebeşte prin aceea că are obiceiul cufundacului, de a se face
nevăzut pe cînd raţa numai corpul şi-l bagă în apă.
19 Simonescu Ion. Fauna României. Bucureşti. 1983. p.5220 Simionescu I. Fauna Romaniei. p.7321 I se mai spune raţa- suliţar;22 I se mai spune raţa-lingurar;
26
2.7 Reprezentante incluse în Cartea Roşie din Republica Moldova Lebădă cucuiată
Ordinul Anseriformes
Familia Anatidae
Statutul. Specie vulnerabilă [Vulnerable (VU)], efectivul căreia este mic.
Răspîndirea. Cuibăreşte, mai ales, pe lacurile de pădure şi in balţile din
cursurile inferioare ale Nistrului şi Prutului. (1—4) Este răspăndită in Estonia,
Lituania, pe cursul inferior al Dunării, delta Volgăi, Siberia de Sud-Ăest,
Kazahstan, Transbaikalia şi în sudul Mării Caspice, Europa Atlantică, Asia etc.
Habitatul. Sectoarele de baltă rar vizitate de om, de adîncime mica.
Aspectul cantitativ. Cuibăreşte în număr de cîteva zeci de perechi. Efectivul
este relativ mic. In timpul migraţiei pe lacurile mari, uneori se formează cîrduri
numeroase. Iernează regulat in unele sectoare ale lacului Cuciurgan şi ale lacurilor
cu izvoare, care nu ingheaţa. In iarna friguroasă şi cu multă zăpadă din anii 84-85
in balţile de la Manta s-au adunat cca 500 de lebede cucuiate. In ultimii ani apar
frecvent in bălţile din cursul inferior al Prutului şi cel al Nistrului.
Factori limitativi. Desecarea bazinelor de apă: deranjarea păsărilor in perioada
de cuibarire; braconajul şi distrugerea cuiburilor.
Particularităţile biologice. Cuibul mare din stuf uscat este construit doar de
femelă. Ponta este constituită din 5—9 ouă, depuse pe la mijiocul lui aprilie;
incubaţia durează 35-40 de zile. Lebedele cucuiate se hrănesc cu plante acvatice şi
radacinile lor.
Starea de protecţie. Este ocrotită conform legislaţiei in rezervaţiile
ştiintifice ,,Prutul de Jos”, ,,Pădurea Domnească”.
Măsurile de protecţie. Combaterea braconajului. 23
Lebăda Cîntătoare
Ordinul Anseriformes
Familia Anatidae
23 Mediul Ambiant. Nr.2 (7) Aprilie 2003. p. 48
27
Statutul. Specie vulnerabilă [Vulnerable (VU)].
Răspîndirea. In Republica Moldova se intîlneşte numai la pasaj; iernînd
foarte rar. (1—3) Este răspăndită de la Peninsula Kola până la Kamceatka şi nordul
Sahalinului; la nord poate fi întîlnită pe-alocuri pîna la latitudinea de 68-70°, la sud
pîna la lacul Ladoga, în apropierea Ekaterinburgului, regiunea din cursul inferior al
rîului Angara şi gura rîului Ussuri, fund răspăndită insular pana la cursul inferior al
Dunării, nordul Mării Caspice, lacul Balhaş şi locurile din Tuva. A fost înregistrată
în Europa Atlantică, Asia Centrală, pe insula Hokkaido.
Habitatul. In timpul migraţiei face popas pe lacurile de acumulare, lacurile
mari şi rîurile mari.
Aspectul cantitativ. Uneori primăvara numărul păsărilor în pasaj este mare:
unele cîrduri numără peste 100 de indivizi. Toamna efectivul de pasaj este mai
mic. Iernează foarte rar şi numai in partea inferioară a lacului Cuciurgan, unde se
adunau pîna la 10 indivizi ; In prezent— un număr cu mult mai mare.
Factorii limitativi. Inrăutăţirea condiţiilor de hrană ingheţarea bazinelor
acvatice iarna, braconajul.
Particularităţile biologice. Iarna se hrăneşte, mai ales, cu dreisenă, care se
află în cantitati mari în lacul Cuciurgan.
Reproducerea în captivitate. Lipseşte informaţia.
Starea de protecţie. Este ocrotită conform legislaţiei in rezervaţiile
ştiintifice ,,Prutul de Jos” şi ,,Pădurea Domnească”.
Măsurile de protecţie. Combaterea braconajului, crearea ariei naturale
protejate ,,Cuciurgan”. 24
Raţa-cu-ochi-albi
Ordinul Anseriformes
Familia Anatidae
24 Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 53
28
Statutul. Specie critic periclitată [Critically Endangered (CR)].
Răspîndirea. Populează Europa, cu excepţia părţii ei atlantice şi nordice;
spre est — Caucazul, Asia Centrală, Kazahstanul, sudul Siberiei de Vest.
In Republica Moldova cuibăreşte in bălţile cursului inferior ale Prutuiui şi
Nistrului.
Habitatul. Balţile şi lacurle relativ mari bogate in vegetaţie acvatică.
Aspectul cantitativ. Cîndva era o specie de raţe frecvent întîlnită în bălţile
Prutului şi Nistrului, în ultimele două decenii efectivul ei s-a redus considerabil.
Recent, a fost inclusă in nomenclatorul international al speciilor de pasari
ameninţate cu dispariţia.
Factori limitativi. Desecarea bălţilor, poluarea apelor şi deranjarea
provocată de factorii antropici.
Particularităţile biologice. Este o rată putin sociabilă şi zboară in grupuri
mici. Cuibărete pe plauri, în stuf, mai rar pe sol in coloniile de pescăruşi. Ponta
conţine 8—12 oua. Incubaţia durează 25—26 de zile. După ecloziune, puii
parasesc cuibul, urmîndu-şi mama in căutarea hranei.
Starea de protecţie. Este ocrotită conform legislaiei in rezervaţia
ştiintifică ,,Prutul de Jos”.
Măsurile de protecţie. Interzicerea vînatului speciei pîna la restabilirea
efectivului ei iniţial. 25
25 Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 54
29
Bibliografie
1. Ciochia Victor. Dinamica şi migraţia păsărilor. Bucureşti. 1984. p.35
2. Durrell Gerald. Păsări, lighioane şi rubedenii. Bucureşti. 1991. p. 10
3. Fauna Republicii Socialiste România. Bucureşi. 1971. p.21
4. Naumov Sergei. Zoologia vertebratelor. Chişinău. 1989. p. 35
5. Opriş Tudor. Zoologia. Bucureşti. 1997. p. 76
6. Radu Dumitrie. Păsările din Delta Dunării. Bucureşti. 1979. p. 21
7. Rogoz Ion. Ecologia faunei acvatice. Bucureşti. 1985.
8. Simionescu Ion. Fauna României. Bucureşti. 1983. p.72
9. Tesio Călin. Elemente de zoologie. Bucureşti. 1997. p..15
10. *** Cartea Roşie a Republicii Moldova, Ştiinţa, 2001.
11. ***Diversitatea, valorificarea raţională şi protecţia lumii animale. Chişinău.
2001
12. *** Enciclopedia Arborele Lumii. Animale şi Plante. p.183
13. ***Mediul Ambiant. Nr. 2 (20) aprilie 2005. p.29
14. ***Mediul Ambiant. Nr.2 (7) Aprilie 2003. p. 48
15. ***Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 53
16. ***Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 54
17.***http://www.europa.eu.int./comm/environment/nature_conservation/
eu_nature_legislation/birds.html
18. *** http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România
19. ***http://www.sor.ro/gripa_aviară.html
30
AnexeGâşte
Gâsca de Canada (Bronta canadensis)
Gâsca de Hawaii (Branta sandvicensis)
Gâsca neagră (Branta bernicla)
31
Lebede
Lebădă neagră (Cygnus atratus).
Lebăda cu gîtul negru (Cygnus melanocoryphus)
Lebedă cucuiată (Cygnus olor)
Cygnus cygnus.
32
Raţe
Raţa fluierătoare mică (Dendrocygna javanica)
Raţă sunătoare comună (Bucephola gula)
Gâsca pitică africană (Nettapus auritos)
33
Raţa lingurar (Anas clypeata)
Raţa de Falkland (Tachyeres brachypterus)
Eiderul regal (Somateria spectobilis)
Raţa cu ciuf roşu (Netta rufina)
34
Aix sponsa
Aythya valisineria.
Anas rubripes
Anas clypeata
35
Anas discors
Anas crecca
Melanitta perspicillata
Microsoft ® Encarta ® 2006. © 1993-2005 Microsoft Corporation. All rights reserved.
36