TEORIA GENERALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI

1. Apariţia istorică a statului şi a dreptului

2. Esenţa şi formele statului

a) Conceptul de stat

b) Elementele (atributele) statului

c) Teoriile politico-filosofice şi juridice privind originea şi esenţa statului şi dreptului d) Forma de stat e) Conceptul statului de drept

3. Noţiunea, originea şi esenţa dreptului

4. Principiile şi funcţiile dreptului

5. Norma juridică

6. Izvoarele dreptului

7. Raportul juridic

8. Răspunderea juridică

9. Sistemul de drept

1. Apariţia istorică a statului şi a dreptului

Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale ale căror existenţă se limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii.

În evoluţia sa societatea umană a cunoscut mai multe forme de conveţuire, precum :

1) Hoarda – care reprezintă un grup de indivizi, reuniţi fără nici o regulă fixă, stabilă. Viaţa hoardei este nomadă. Principalele mijloace de existenţă le obţine din vânătoare, pescuit, cules. 2) Ginta – este o uniune de oameni, bazată pe rudenie de sânge, oameni legaţi prin munca colectivă, comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor.

3) Tribul – este o uniune a câtorva ginţi şi constituie o comunitate etnică de organizare socială a mai multor ginţi sau familii înrudite.

2 Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au creat treptat în perioada descompunerii comunei primitive. Odată cu dezvoltarea social-economică, în cadrul societăţii primitive apar forţe publice care se desprind din rândurile celorlalţi membri ai societăţii şi formează o categorie de oameni aparte, care se ocupă cu guvernarea, cu conducerea societăţii.

La baza apariţiei statului şi a dreptului au stat mai multe premize :

1) evoluţia formelor de producţie şi a relaţiilor de producţie 2) diviziunea socială a muncii – triburile de păstori se separă de cele de agricultori şi de cele de vânători 3) apar meşteşugarii şi negustorii 4) apariţia proprietăţii private 5) modificarea structurii sociale 6) apariţia inegalităţii de avere şi apariţia claselor

Totodată, menţionăm faptul că nici o societate nu poate exista fără o ordine în cadrul relaţiilor dintre membrii ei. Datorită experienţei de viaţă a unei comunităţi, se formează treptat un sistem de norme obişnuielnice ce reglementează producţia şi repartizarea, relaţiile de rudenie, proprietatea, sclavia, etc. Astfel apar obiceiurile care se transmit din generaţie în generaţie, respectându-se în majoritatea cazurilor binevol. În caz de încălcare a lor fiind sancţionate de societate, chiar prin măsuri de constrângere. În rezultat s-a constituit dreptul, care la prima etapă reprezenta o serie de obiceiuri

Astfel dreptul şi statul apar în evoluţia istorică ca inseparabile, sunt două fenomene indisolubil legate între ele, a căror apariţie se explică prin aceleaşi cauze sociale.

2. Esenţa şi formele statului

a) Conceptul de stat.

Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut aproape 6 mii de ani în urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continuă să fie şi astăzi un instrument esenţial de dirijare socială.

Cuvântul (termenul) „stat” provine din latinescul „status”, semnificând ideea de ceva stabil, constant, permanent. Iniţial, în antichitate, acest cuvânt se folosea pentru a desemna cetăţile (civitas polis), republicile de tipul celei romane, imperiile, despotiile orientale şi alte forme de organizare politică a societăţii.

În sensul său modern noţiunea de stat se foloseşte începând cu sec. al XVI-lea şi este legată de numele lui *Niccolo Machiavelli.

*Niccolo Machiavelli (1464-1527) = născut la Florenţa. A fost secretar şi ambasador al Republicii Florentine. Mai târziu va lucra pentru familia Medici

ca istoriograf. Publică numeroase opere, piese de teatru. Principala lucrare fiind „Principele” (1513).

3 Există mai multe definiţii ale statului. Analizându-le pe cele mai importante, constatăm că statul, de regulă, e caracterizat ca :

1) o instituţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea societăţii;

2) o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;3) o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat a unei comunităţi

umane; 4) o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care poate obliga executarea

voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere;5) ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.

b) Elementele (atributele) statului.

Statul se caracterizează prin câteva elemente, atribute sau dimensiuni istorice şi politice. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul este de neconceput. Atributele statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atât apariţia, cât şi dispariţia sau reînvierea statului.

1. Teritoriul – este atributul (elementul) material a statului. Pe lângă faptul că teritoriul este o noţiune geografică, el reprezintă, de asemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care acesta le are :

a) teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în aşa mod statul şi delimitândul de alte state. b) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu locuitorii, definindu-le calitatea specială de apartenenţă la statul respectiv, calitatea de supuşenie sau de cetăţenie. c) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului. Astfel se crează organele centrale şi organele teritoriale ale autorităţii puterii publice. d) teritoriul este simbolul şi factotul de protecţie a ideii naţionale.

Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor. La teritoriul statului se mai atribuie navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliţii artificiali, reprezentanţele diplomatice.

2. Populaţia – constituie elementul (atributul) demografic, psihologic şi spiritual a statului. Un stat fără populaţie nu poate să existe, e de neconceput. Populaţia poate avea faţă de autoritatea de stat ori calitatea de cetăţean (membru al statului), ori calitatea de străin (cei care au cetăţenia altui stat), ori pe cea de apatrid (fără cetăţenie).

Dintre aceste trei categorii numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat.

4 Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul unui stat strict determinat este o categorie complexă. În majoritatea cazurilor comunitatea formează o naţuine. Însă nu trebuie confundată naţiunea nici cu statul nici cu populaţia.

Categoria „populaţie” reprezintă totalitatea locuitorilor de pe teritoriul statului, pe când categoria „naţiune” reprezintă nu întreaga populaţie, ci doar o parte, parte ce constituie majoritatea populaţiei.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Naţiunea – este o comunitate stabilă de oameni istoriceşte constituită ca stat pe un teritoriu distinct, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de cultură, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi soartei comune. ----------------------------------------------------------------------------------------------------

Aşadar, naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea este o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct. Anume pe acest teritoriu, printr-o lungă conveţuire împreună, ea îşi formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică. De acest teritoriu comunitatea dată îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.

Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune” – „stat” putem menţiona că majoritatea statelor lumii sunt state naţionale, adică state care au la bază o naţiune, denumirea căreia ele o poartă. De exemplu: Franţa, Italia, Germania, Spania, Portugalia, Finlanda, Suedia, Polonia, Bulgaria, România, Grecia, Turcia, China, India, Japonia, etc., etc.

Există, însă, cazuri când una şi aceiaşi naţiune stă la baza a mai multor state, precum naţiunile : coreiană, arabă, română.

Există, de asemenea, cazuri când la baza unui stat stau mai multe naţiuni (Federaţia Rusă: ruşi (81%), tătari (4%), ciuvaşi (1,2%), başkiri (0,9%), udmurţi, mordvini, kareli, komi, ceceni, daghestani, iacuţi, etc.). Ei formează naţiuni în virtutea faptului că istoriceşte s-au format pe un teritoriu propriu distinct. Din aceste considerente nu trebuie confundată naţiunea cu un grup etnic, fie char şi numeric. De exemplu, în Germania locuiesc circa 2 mln. de turci. Aceasta, însă, nicidecum nu înseamnă că turcii din Germania constituie o naţiune. Istoriceşte, comunitatea dată nu s-a format pe teritoriul Germaniei (în Franţa – 1,2 mln. de algerieni şi marocani).

Minoritate naţională – un grup etnic, numeric inferior faţă de populaţia de bază, ai cărei membri au caracteristici etnice, lingvistice, religiose şi culturale comune.

Este important ca aceste calităţi să se formeze un timp îndelungat şi grupului dat să-i aparţină un teritoriu distinct, unde aceste calităţi au apărut.

5 Caracteristic e şi faptul că grupului dat să-i revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii. Deosebirea dintre ei constă doar în aceea că grupul dat, în virtutea unor împrejurări, cum ar fi: colonizarea teritoriului, prigonirea, strămutarea forţată, etc., s-au pomenit a fi în minoritate pe propriul lor teritoriu.

Din aceste considerente reesă că turcii din Germania, algerienii şi marocanii din Franţa, ruşii, ucrainenii şi găgăuzii din R. Moldova nu sunt minorităţi naţionale. Aceştea sunt grupuri etnice. Ca minoritate naţională pot fi priviţi românii din Ucraina şi maghiarii din România.--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- In rezultat, am distins următoarea accep ţ ie , pentru termenul minoritate na ţ ional ă , reprezentat de un grup social, care datorită caracteristicilor sale fizice şi culturale, se deosebe ş te de alte grupuri de oameni, se determină ca o parte component ă a statului şi este numeric inferior faţă de na ţ iunea titulară, posed ă şi folose ş te intr-o m ă sur ă sau alta limba majorităţii, iar reprezentan ţ ii lui sunt cet ăţ eni ai statului. Termenul „minoritate” trebuie, receptat in primul rind cu conota ţ ie depreciativă cantitativ, nu valoric. „Diaspora”, in traducere din limba greac ă inseamnă dispersie, adică aflarea unei p ă r ţ i a poporului in afar ă , după hotarele ţării de origine. Ea este o comunitate constantă de oameni cu trăsături etnice comune, care locuiesc in afara hotarelor patriei istorice şi tind spre p ă strarea acestor tr ă s ă turi , asigurind dezvoltarea şi func ţ ionarea comunităţii intr-un mediu str ă in . Minorit ăţ ile etnice sunt cet ăţ enii statului in care tr ă iesc şi au leg ă turi istorice cu teritoriul pe care il populeaz ă , acest termen este utilizat in domeniul politicului şi al legislativului. Grupul etnic este perceput de cele mai dese ori drept sinonim al termenului minoritate na ţ ional ă , domeniul lui de utilizare cel mai r ă spindit , este sfera ş tiin ţ elor etnografice, sociologice şi etnosociologice. In unele state, de cele mai dese ori dezvoltate, cum ar fi SUA, se consider ă , că grupurile etnice sunt reprezentate de imigran ţ ii care au interesul de a dobindi cet ăţ enia statului in care au emigrat, după care urmează interesul faţă de identitatea proprie şi ata ş amentul etnocultural. (internet)

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pe lângă state multinaţionale pot fi întâlnite şi state, care la momentul apariţiei lor, nu au avut la bază vre-o naţiune (S.U.A., Canada, Australia).

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor (locuitorii) unui stat indiferent de naţionalitatea lor.

3. Puterea publică – constituie cea mai esenţială caracteristică a statului, cel mai principal element specific al statului.

Denumită şi putere de stat sau putere politică ori putere de constrângere. Statul, în ultima instanţă înseamnă forţă.

Puterea se înfăţişează sub mai multe forme. Ea poate fi politică sau nepolitică, statală sau nestatală.

Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea familială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor partide, puterea altor organizaţii social-politice. Puterea statală, însă, este cea mai autoritară putere.

6 Ea se caracterizează prin următoarele trăsături :

a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa (judecătoria, procuratura, armata, poliţia, securitatea, etc.); b) puterea de stat are un caracter politic; c) are o sferă generală de aplicare; d) deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloacele necesare, de aparatul de constrângere; e) puterea de stat este suverană.

Trăsătura din urmă – suveranitatea – este cea mai importantă. În conţinutul noţiunii de suveranitate, distingem supremaţia şi independenţa puterii publice.

Termenul „suveranitate” este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei Constituţiei franceze din 1791, de către juristul francez Clermant Tennerre, care a definit-o ca fiind „libertatea colectivă a societăţii”. La etapa contemporană suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state”.

Suveranitatea puterii de stat are două laturi : una internă şi alta externă.

Latura internă – subliniază faptul că în interior nici o altă putere socială nu este superioară puterii statului. Deaceea această latură este denumită şi supremaţia puterii de stat.

Latura externă – nu este altceva decât atributul suveranităţii de-a nu fi comandată în relaţiile sale externe de către nici o altă putere. Statul îşi stabileşte singur şi independent, fără nici un amestec al vreunui alt stat, politica internă şi cea externă.

Însă suveranitatea nu poate fi absolută. Ea presupune, totodată, obligaţia de a respecta drepturile suverane ale altor state şi normele dreptului internaţional unanim acceptate, precum şi toate tratatele la care statul face parte.

Luând ca bază aceste trăsături esenţiale, putem da următoarea definiţie a statului :

Statul este organizaţia politică care deţine monopolul forţei de constrângere, elaborând şi aplicând dreptul, şi exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu puterea suverană a deţinătorilor puterii din societatea dată.

c) Teoriile privind originea şi esenţa statului şi dreptului.

Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat apariţia lor, a preocupat gândirea umană încă din antichitate. În încercarea de a da răspuns la întrebarea: când şi de ce au apărut statul şi dreptul, care e sursa şi fundamentul lor – în diferite ţări şi în diferite perioade – au fost elaborate mai multe teorii. Principalele teorii politico-filosofice şi juridice sunt : 7

1. Teoria teologică (teocratică) – Îşi are rădăcinile în statele Orientului Antic şi capătă o mare răspândire în epoca Evului Mediu. Ea susţine originea divină a statului.

Conform acestei teorii, monarhul, şeful statului este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, deci statul este o creaţie a divinităţii, iar supuşii trebuie să respecte această putere de stat. ( Sfântul Augustin, Toma d’Aquino ş.a. ).

2. Teoria patriarhală – susţine că statul îşi trage originea de la familie. Rădăcinile acestei teorii le găsim în lucrările lui Aristotel. În opera „Politica” Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma prelungită a acesteia.

În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul Robert Filmer. În lucrarea sa „Patriarhul” (1653) el susţine că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam care a fost investit de Dumnezeu atât cu putere părintească, precum şi cu cea legală.

3. Teoria patrimonială. A apărut în perioada medievală şi susţine că statul a luat naştere din dreptul de proprietate asupra pământului.

Guvernanţii stăpânesc pământul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este decât o adunare de arendaşi pe moşia monarhului. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este Ludwic Von Haller (1767-1854).

4. Teoria violenţei. Capătă o răspândire largă în epoca modernă. Statul este rezultatul violenţei politice, al luptei dintre triburi în societatea primitivă. Tribul învingător instituie puterea de stat, iar învinşii constituie masa supuşilor. Cei mai de seamă reprezentanţi sunt E. Duhring (1833-1921), L. Gumplowiez, K. Kautsky. Concepţia a generat şi unele versiuni rasiste. Aşa, de exemplu, L. Gumplowiez în lucrarea „Teoria generală a statului” susţine că triburile ce aparţineau unor rase superioare ar fi format statul în urma supunerii triburilor de rasă inferioară.

5. Teoria psihologică. Unele elemente ale acestei teorii le găsim la Platon şi Aristotel, care susţineau ideea cum că omul simte necesitatea vieţii în societate. Hugo Groţius vorbea de „apetitus sosialis”, iar Thomas Hobbes spunea că „frica la făcut pe om să găsească statul”.

Toate variantele acestei teorii se pot rezuma la 2 teze :

a) în societate există 2 categorii de oameni – unii din punct de vedere psihic sunt predestinaţi pentru conducere, iar ceilalţi – pentru a fi conduşi;

b) în formarea şi dezvoltarea statului rolul decisiv îl joacă diferite stări şi emoţii psihice ale oamenilor.

8 6. Teoria contractuală. Se afirmă în perioada revoluţiilor burgheze din Europa Potrivit acestei teorii, apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri dintre oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor, a unui „pact de supunere”. Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertate.

Această teorie cunoaşte mai multe variante.

Thomas Hobbes (1588-1689), de exemplu, adept al monarhiei absolute, în lucrarea Leviathan (1651) afirmă că până la apariţia statului oamenii se găseau într-o stare de libertate, într-o armonie cu natura, unde fiecare avea drepturi egale. Fiind o fiinţă egoistă, omul caută să acapareze cât mai mult, de aceea el este întotdeauna înconjurat de duşmani. Se ducea un „război al tuturor împotriva tuturor”. Pentru a pune capăt acestui „război”, oamenii, printr-un contract social, crează statul. Prin urmare, statul este un bun social. Acest contract este încheiat între monarh şi supuţii săi. Supuşii au renunţat la toate drepturile lor în folosul monarhului, căruia i se atribuie o putere nelimitată. Purtătorul suveranităţii nu este poporul, ci monarhul. Un alt reprezentant al acestei teorii, John Locke (1632-1704) în lucrarea „Două tratate despre conducerea unui stat” susţinea că oamenii, prin contractul social, jertfesc numai o parte din drepturile lor în interesul asigurării celeilalte părţi – dreptul la viaţă, libertate, proprietate, etc. La rândul său, J.J.Rousseau (1718-1788) în lucrarea „Contractul social” (1762) afirma că puterea monarhului este dependentă de poporul care i-a acordat-o, fără a renunţa la libertatea sa. Poporul are dreptul să se răscoale dacă monarhul uzurpă puterea.

7 Teoria materialistă. Această teorie şi-a găsit absolutizare în teoria marxistă, conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste. (K. Marx, F. Engels, V. Lenin)

d) Forma de stat.

Acum să dăm răspuns la o altă întrebare şi anume : în ce fel şi în ce mod deţinătorul puterii de stat conduce statul, cum se manifestă aceasta ?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să examinăm forma de stat.

Forma de stat exprimă modul de organizare a puterii de stat, structura internă şi externă a acestei puteri.

Astfel, organizarea puterii de stat – forma de stat – se manifestă sub trei aspecte, sau constă din trei elemente :

forma de guvernământ structura de stat regimul politic

9 1. Forma de guvernământ – se înţelege modul de formare şi organizare a organelor statului (a puterii supreme de stat), competenţa lor. Această formă ne arată cine se află în fruntea statului, cum este organizată instituţia şefului statului, dacă este ea eligibilă sau nu, dacă are o putere limitată sau nu.

Cele mai răspândite forme de guvernământ sunt : monarhia şi republica.

Monarhia – formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure persoane. (Monarhul numindu-se diferit: rege, împărat, ţar, domnitor, voievod, faraon, şah, sultan, emir, etc.). Şeful statului este stabilit pe cale ereditară, adică puterea este preluată prin succesiune, prin moştenire. De regulă, el deţine puterea pe viaţă. Cuvântul „monarh” (de la grecescul „monos” = unul) desemnează puterea unei singure persoane.

Sunt cunoscute două tipuri de monarhii :

a) Monarhie absolută – cea mai veche formă de monarhie. Monarhul este „suveran” şi concentrează în mâinile sale toată puterea. În mod independent formează legislaţiea, conduce guvernul, controlează justiţia şi autoadministrarea locală. Regele Franţei Ludovic al XIV-lea (1643-1715) spunea: „Statul sunt eu”. De regulă, o asemenea formă de guvernare de cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel considera că „puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utilă”. În prezent monarhii absolute există în : Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Katar, Oman, Brunei..

b) Monarhie constituţională (limitată) – limitarea puterii monarhului prin Constituţie. El conduce dar nu guvernează (împăratul Japoniei, regina Angliei). Prezenţa Parlamentului care stabileşte legislaţia. Sub controlul şefului statului şi al parlamentului se formează guvernul şi justiţia. Totodată, puterea monarhului nu trebuie neglijată. Lui îi revine un rol important în viaţa politică a societăţii.

Printre monarhii constituţionale se cunosc :

Monarhie parlamentară dualistă – monarhul şi Parlamentul din punct de vedere legal sunt egali (Iordania, Kuveit, Maroc)

Monarhie parlamentară contemporană – este cea mai frecvent întâlnită formă de monarhie în timpul de faţă. Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter simbolic (Marea Britanie,

Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, etc.). Actualmente ele sunt prezente în 30 de state ale lumii.

Republica – este formă de guvernare, în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat (determinat, 4-5 ani). Controlul asupra guvernului se exercită de către parlament şi preşedintele republicii. Republicile, la rândul lor, pot fi : 10

a) parlamentară – se caracterizează prin faptul că şeful statului lipseşte sau este ales de Parlament şi răspunde în faţa acestuia. De exemplu : Italia, Austria, Germania, Finlanda, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia, Israel, Liban, Turcia, India, etc.

b) prezidenţială – şeful statului este ales de către cetăţeni (S.U.A., Federaţia Rusă). Preşedintele republicii se găseşte pe poziţie egală cu Parlamentul. Deseori preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.

În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte), precum ar fi în România, Bulgaria, Franţa, Polonia, Croaţia, Slovenia, Portugalia, R. Moldova.

2. Structura de stat (orânduirea de stat) – caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul dacă statul este format dintr-o singură unitate sau din mai multe unităţi statale.

După structura de stat diferenţiem : State simple sau unitare State compuse ( federaţia şi confederaţia )

a) state unitare – este forma cea mai răspândită a structurii de stat. Se caracterizează prin existenţa unei singure unităţi statale pe tot teritoriul ţării. În asemenea state există un singur parlament, un singur guvern, o singură constituţie şi o singură cetăţenie (Franţa, Italia, Spania, România, Bulgaria, Grecia, Polonia, Ucraina, R. Moldova, etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele unitare.

b) federaţia – reprezintă o uniune binevolă a două sau mai multe state (*entităţi statale), unde există două rânduri de organe supreme ale puterii – legislative, executive şi judecătoreşti – federale şi ale statelor federale, o dublă legislaţie, două cetăţenii, mai multe constituţii, etc. (S.U.A., Federaţia Rusă, Austria, Germania, Canada, Mexic, Brazilia, India ş.a.).

(*entitate = din lat. „entitas” – aspect al existenţei)

Federaţia se poate forma după două criterii :

teritorial (S.U.A., Germania, Austria) naţional (Federaţia Rusă)

c) confederaţia – o uniune temporară de state fără o legătură atât de strânsă. Ele formează organe centrale comune, fiecare stat păstrându-şi suveranitatea. Uniunea

este creată pentru realizarea anumitor scopuri comune ale statelor-membre: economice, militare, diplomatice, financiare, etc.

Drept exemplu de confederaţii pot servi :

Confederaţia statelor americane (1776-1787) Uniunea Europeană ? Confederaţia Germană (1815-1871) CSI ? Confederaţia Elveţiană (1815-1848)

11 În prezent nu mai există confederaţii, cu toate că Elveţia şi astăzi păstrează denumirea de Confederaţie, în realitate, începând cu anul 1848, devine o federaţie.

3. regimul politic – este un sistem de metode şi mijloace de conducere a societăţii (de înfăptuirea a puterii de stat). Există două categorii de regimuri politice : autocratice şi democratice.

Regimul autocratic – se caracterizează prin exercitarea puterii de stat de o persoană sau de un grup de persoane, prin metode dictatoriale, poliţieneşti, prin negarea drepturilor şi libertăţilor individuale. Astfel de regimuri au fost cunoscute în Orientul Antic, Grecia şi Roma antică. În perioada modernă au fost regimurile fascist (în Italia şi Germania), militar (hunta, Grecia, Chili, după 1973), comunist (URSS stalinistă, Coreea de Nord). Aceste regimuri mai pot fi numite: antidemocratice, dictatoriale, totalitare, rasiale.

Regimul democratic – este formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. De altfel, uneori democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor. Presupune existenţa unor condiţii care să facă posibilă participarea maselor de cetăţeni la viaţa politică, ele influenţând politica internă şi externă a statului.

Whinston Cherchel obişnuia să spună că nimeni nu pretinde că democraţia este „perfectă sau autoînţeleaptă”, ea fiind „cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte, dovedite a fi mult mai rele”.

Regimurile democratice se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale :

pluralism politic scrutin (alegeri) universal şi liber principiul majorităţii libertatea şi recunoaşterea opoziţiei existenţa în societate a drepturilor omului justiţie corectă, etc.

Unica cale de dezvoltare a societăţii pe baze democratice este Statul de drept.

12e) Conceptul statului de drept.

Statul de drept este rezultatului dezvoltării istorice a coexistenţei celor două fenomene sociale – statul şi dreptul – indisolubil şi organic legate unul de altul, ambele având de îndeplinit funcţii esenţiale în organizarea şi guvernarea societăţii.

Statul de drept este :

1) o replică socială faţă de abuzul de putere;

2) pluralismul politic, libertatea conştiinţei politice, a dreptului la opoziţie;

3) democratismul puterii manifestate prin suveranitatea poporului care îşi exercită suveranitatea prin sistemul electoral, bazat pe vot universal, egal, direct şi secret, alegeri libere prin care se instituie Parlamentul;

4) ordinea de drept, în care locul suprem îl ocupă Constituţia;

5) separarea puterilor în stat;

6) guvernarea în numele majorităţii prin respectarea drepturilor minorităţii, a egalităţii în faţa legii pentru toţi cetăţenii;

7) libertatea presei;

8) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum acestea sunt prevăzute în documentele internaţionale, etc.

Conform art. 1 alin. 3 al Constituţiei Republicii Moldova, Republica Moldova este un stat de drept...

3. Noţiunea, originea şi esenţa dreptului 13

Cuvântul „drept” are mai multe sensuri. El provine din latinescul „directus”, ceea ce în traducere înseamnă drept – orizontal sau vertical –, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. Cuvântul „drept” mai este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.) În limba latină, însă, cuvântul care corespunde substantivului „drept” înseamnă „just”, echitabil, drept, dreptate, lege.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Ce este dreptul ? Romanii considerau că „dreptul este arta binelui şi a dreptăţii”.

În concepţia lui Immanuel Kant, dreptul reprezintă „ansamblul condiţiilor care limitează libertăţile pentru a face posibil acordul lor”.

După Herbert Spenser „fiecare om este liber să facă ceea ce vrea, numai să nu ofenseze libertatea egală a nici unui alt om”. -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

În ceea ce priveşte noţiunea de drept, se cunoaşte mai multe definiţii. Luate în ansamblu acestea, în formularea lor, au în vedere anumite coordonate :

1) toate reprezintă dreptul ca fiind „totalitatea regulilor de conduită” ori „totalitatea normelor juridice”; 2) aceste norme sunt strict determinate şi obligatorii; 3) aceste reguli, norme sunt „stabilite sau sancţionate de stat”; 4) aceste norme exprimă voinţa clasei dominante, iar la etapa contemporană – voinţa majorităţii populaţiei; 5) aplicarea lor este asigurată prin forţa de constrângere a statului; 6) reglementează anumite raporturi sociale.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Dreptul constituie un ansamblu de reguli de conduită instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa guvernanţilor ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată binevol, iar în caz de necesitate, prin forţa de constrângere a statului.

Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare

obligatorie este asigurată, în caz de necesitate, de forţa de constrângere a puterii de stat. (I.P.,B.S.D.,p.23)-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Originea dreptului. Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex, căruia nu i se poate stabili data exactă de naştere. Apariţia dreptului a fost pregătită de o perioadă îndelungată de dezvoltare lentă a a forţelor de producţie în cadrul primei orânduiri sociale.

14 În societatea comunei primitive reglementarea relaţiilor sociale o face obiceiul, care consolidează cele mai bune variante de comportament. Aceste obiceiuri au format dreptul obişnuielnic sau cutumiar.

Constituirea dreptului are loc odată cu constituirea puterii publice de stat în ţările Orientului Antic şi în antichitatea greco-romană. Atunci apare, alături de normele obişnuielnice, cutumiare şi dreptul scris, ilustrat prin anumite acte normative.

Astfel, dreptul s-a constituit mai întâi în ţările Orientului Antic. Dintre primele norme de drept, care sunt adevărate monumente juridice, putem menţiona :

1. Codul lui Hammurabi (Babilon) – sec. 18 î.e.n. 2. Codul lui Mu (China) – sec. V-IV î.e.n. 3. Codul lui Manu (India) – sec. III î.e.n. 4. Legile lui Moise la evrei

În Europa primele legi consemnate documentar sunt :

1. Legile lui Dracont şi Solon în Atena – sec. VI – V î.e.n. 2. Legile celor XII table la romani – sec. V î.e.n. 3. Legea salică la franci – sec. V – IV î.e.n. 4. Legile lui Lycurg în Sparta – sec. IV – III î.e.n.

În Ţările Române, primele legi au apărut în perioada medievală, începând cu sec. al XV-lea : Legea ţării a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Pravila lui Vasile Lupu (1646), legile lui Matei Basarab (1633-1654) ş.a.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Codul lui Hammurabi = expediţie arheologică franceză – în 1901 în or. Suza (la est de Babilon) – în centrul oraşului, în piaţă – un stâlp de bazalt (piatră de diorit) acoperit cu semne cuneiforme (litere în formă de cuie) – Legile regelui Hammurabi (1792-1750). Codul are 282 de articole (s-au păstrat 247). Se referă : apărarea proprietăţii; cultura agricolă şi animală; căsătoria; adopţiunea; dreptul penal; dreptul maritim, sclavia, etc.

Legile lui Manu (personaj mitologic) = conţine 2685 de articole. Codul este scris în limba sanscrită – limba induşilor antici. Autorii legilor se pare că au fost sacerdoţii (preoţi păgâni) a unei şcoli brahmane vechi indiene.-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Esenţa dreptului. Pentru înţelegerea mai profundă a rolului dreptului în sistemul reglementării normative a relaţiilor sociale, e necesar să se cunoască esenţa dreptului.

Esenţa dreptului este voinţa generală, oficializată, adică voinţa juridică exprimată în legi şi apărată de stat Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale conştiinţei juridice. În drept rolul voinţei are o dublă semnificaţie : 1) rolul voinţei generale, a grupărilor sociale sau a întregii societăţi, determinate de anumite interese; 2) voinţa individuală, care se manifestă în procesul aplicării dreptului.

15

În mediul social şi natural determinat în care trăieşte şi activează omul, dreptul programează libertatea lui de acţiune. Presiunea legilor determină o rigiditate (încorsetare) a libertăţii absolute de manifestare a omului, statornicindu-i anumite praguri, o anumită limită de comportament.

Aceste caracteristici alcătuiesc substanţa dreptului, calitatea sa esenţială, fiind întâlnite în orice sistem de drept.

4. Principiile şi funcţiile dreptului

a) Principiile dreptului.

Cuvântul „principiu” provine din latinescul „principium” şi înseamnă început, obârşie, având mai multe sensuri.

În sens juridic, termenul principiu înseamnă un element fundamental, ideea de bază sau ideea generală, ideea conducătoare, teza fundamentală, care stă la baza întregului sistem de drept.

Principiile dreptului au o importanţă atât teoretică cât şi practică.

Importanţa teoretică constă în acţiunea şi aportul lor la opera de creare şi de aplicare a dreptului. Importanţa practică constă în activitatea de elaborare a actelor normative.

Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului :

1) principii generale sau fundamentale, care mai sunt numite şi constituţionale (deoarece, de regulă se găsesc în Constituţie), care reglementează întregul sistem de drept;

2) principii ramurale (de ramură), care sunt proprii unei singure ramuri de drept, fiind înscrise în coduri şi în alte legi;

3) principii interramurale, care se referă şi caracterizează două sau mai multe ramuri de drept (AM CITIT)

Principiile generale ale dreptului sunt :

Principiul legalităţii – asigură bazele legale de funcţionare a statului Principiul libertăţii şi egalităţii Principiul responsabilităţii Principiul echităţii şi justiţiei Principiul umanismului

b) Funcţiile dreptului. 16

Cuvântul „funcţie” provine din limba latină şi înseamnă – muncă, deprindere, îndeplinire. Funcţiile dreptului sunt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului.

Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane şi acest scop este servit de o serie de funcţii.

Principalele funcţii ale dreptului sunt :

1. Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice – se manifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale (în special Constituţia), reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lui, coraportul şi divizarea autorităţilor publice în legislativă, executivă şi judecătorească. 2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare – asigură regimul constituţional a valorilor fundamentale ale societăţii şi ordinea legală; dreptul apără colectivitatea umană, precum şi securitatea fiecărei persoane, asigură proprietatea, etc. Stabileşte principiile de bază ale conveţuirii sociale.

3. Funcţia de conducere a societăţii – dreptul este cel mai important istrument de realizare a conducerii sociale; în drept îşi găsesc expresie scopurile social-politice pe care societatea şi le propune la o etapă sau alta de dezvoltare.

4. Funcţia normativă – această funcţie derivă din scopul superior al dreptului. Funcţia normativă exprimă rolul dreptului în viaţa socială, calitatea lui de a fi un mijloc efectiv de organizare şi conducere socială. Prin norma juridică dreptul stabileşte modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti şi a cetăţenilor. Această funcţie implică toate celelalte funcţii ale dreptului.

5. Funcţia informativă. Reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate. Prin normele juridice putem aprecia principiile orânduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de

democratizare a societăţii, etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege informaţii ample despre societatea respectivă la o etapă sau alta de dezvoltare.

6. Funcţia educativă – prin norme juridice statul asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi culturale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace prin intermediul cărora se realizează educaţia.

175. Norma juridică

Norma juridică este celula de bază a dreptului, şi reprezintă o regulă de conduită, instituită (stabilită) sau sancţionată (autorizată) de stat, exprimată în legi sau alte acte normative, menită să reglementeze domeniile de activitate umană, a căror aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a statului.------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Deci, norma juridică vizează conduita umană şi este elementul primar al oricărui sistem de drept. Pe baza ei se alcătuieşte întregul sistem juridic. La rândul lor, normele se grupează în instituţii de drept, instituţiile în ramuri, ramurile – în părţi ale sistemului, iar părţile în sisteme.

Aşadar, norma juridică este una din categoriile centrale ale dreptului.

Norma juridică are mai multe trăsături carateristice : 1) are un caracter general. Ea se aplică în mod repetat într-un număr nelimitat de cazuri, adică ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute de ea. Normele juridice prescriu conduita tipică, pe care trebuie s-o urmeze oamenii, ea devine un factor şi criteriu unic de îndrumare a conduitei oamenilor, un etalon, cu ajutorul căruia statul apreciază conduita cetăţenilor în diferite situaţii concrete.

2) este impersonală – adică nu se referă numai la anumite persoane, ci se adresează unui cerc nelimitat de persoane.

3) obligativitatea normei juridice. Normele juridice nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Dacă nu se execută, atunci se aplică forţa de constrângere a statului.

4) are un caracter volitiv. Spre deosebire de legile care acţionează în domeniul naturii, normele juridice depind de voinţa oamenilor. Totodată legislatorul nu elaborează normele juridice după bunul său plac. În reglementarea relaţiilor sociale se ţine cont de anumite relaţii obiective.

5) pot să prevadă naşterea unor efecte juridice, care, în anumite împrejurări, sunt consecinţa unor evenimente ce se produc independent de voinţa oamenilor

(naşterea, atingerea unui termen (vârsta), moartea, incendiul, inundaţia, distrugerea unui bun, etc.)

6) normele juridice se pot realiza în viaţa practică numai trecând prin conştiinţa oamenilor, – întrucât conduita este subordonată voinţei lor. De aceea, persoanele minore (sub 14 ani) sau ce-i afectaţi de o boală mintală, nu poartă răspundere juridică pentru faptele săvârşite. Clasificarea normelor juridice 18

A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii.

A clasifica normele juridice, înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne orienta în multitudinea de norme, a le recunoaşte, a le deosebi mai uşor, în cazul realizării sau aplicării lor.

Principalele criterii de clasificare a normelor juridice sunt :

ramura de drept forţa juridică a normei modul de reglementare a conduitei sfera de aplicăre

1. Ramura de drept – este un ansamblu de norme juridice care sunt organic legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune, precum şi prin unitatea şi metoda folosită la reglementarea relaţiilor sociale.

Principalele ramuri de drept sunt :

Constituţional, administrativ, penal, civil, muncii, familiei, financiar, funciar, comercial, etc.

În cadrul fiecărei ramuri de drept deosebim instituţii juridice care cuprind norme juridice ce reglementează o grupă unitară de relaţii sociale. De exemplu, normele juridice care reglementează relaţiile de proprietate, formează instituţia dreptului de proprietate a dreptului civil, sau există instituţia succesiunii tot în dreptul civil, ori instituţia înfierii în dreptul familiei, etc.

2. Forţa juridică a normei – După forţa juridică pe care o au normele juridice distingem două categorii de norme juridice :

a) norme juridice cuprinse în legi (Constituţia, legi organice, legi ordinare) b) norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii (decrete, hotărâri, ordonanţe, dispoziţii, regulamente, etc.)

3. După modul de reglementare a conduitei – deosebim :

norme imperative norme dispozitive

Normele imperative sunt normele care prescriu comportamentul subiecţilor de drept şi nu admit nici o abatere de la acesta (constituţional, administrativ, penal, fiscal) – din domeniul dreptului public. 19

La rândul lor, normele imperative pot fi :

a) norme onerative (sau de prescripţie) – care prescriu în mod expres obligaţia săvârşirii unei acţiuni, ordonă.

( De exemplu: conform art. 48 al Constituţiei „Copiii sunt obligaţi să aibă grijă de părinţii lor şi să le acorde ajutor” sau satisfacerea serviciului militar; plata impozitului, etc., ori din Codul familiei care prevede că „soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele pe care l-au declarat cu ocazia căsătoriei” ).

b) norme de interdicţie (sau prohibitive) – care interzic săvârşirea unor acţiuni, a unor fapte. De aceea majoritatea lor se referă la dreptul penal şi administrativ. ( De exemplu: se interzice de a fura, a viola, a distruge averea proprietarului, etc., sau din Codul familiei: „Este interzis să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită” ).

Norme dispozitive – sunt normele care acordă posibilitatea unui larg comportament subiecţilor de drept, care pot acţiona după propria apreciere, adică norme care nici nu obligă, nici nu interzic în mod categoric o acţiune (civil, comercial, muncii, familiei).

La rândul lor, normele dispozitive pot fi :

a) permisive – care permit o anumită conduită. (De exemplu: Codul muncii specifică că la încheierea contr. indiv. de muncă se poate stipula, cu acordul părţilor, perioada de probă).

b) supletive – care acordă subiectului posibilitatea să aleagă singur una din variantele de conduită prevăzute de normă. ( De exemplu: Codul familiei prevede că „la învheierea căsătoriei, soţii, la dorinţă, îşi aleg numele de familie al unuia dintre ei drept nume de familie comun, ori fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a purtat până la căsătorie” ). (art.17)

4. după sfera de aplicăre – mai largă sau mai redusă, sau după abaterea de la regulă, normele juridice se împart în :

generale ( se aplică tuturor relaţiilor sociale );

speciale cuprind un domeniu mai restrâns de relaţii sociale. ( De exemplu : reguli şi norme ce se aplică numai bărbaţilor, sau numai femeilor, sau numai militarilor, ori pensionarilor, copiilor, etc. );

de excepţie ( norme ce se abat de la norma generală ).

Normele juridice pot fi clasificate şi după alte criterii :

Structura logică sau tehnico-redacţional Gradul şi intensificarea incidenţei Criteriul socio-juridic, etc.

20Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice sunt adoptate în vederea realizării lor practice. Coordonatele principale ale acţiunii normelor juridice sunt: timpul, spaşiul şi cercul de persoane.

Acţiunea normelor juridice în timp. Un act normativ nu poate fi veşnic, deoarece nu sunt constante, veşnice nici relaţiile sociale reflectate în el. Durata actului normativ este cuprinsă între două momente esenţiale: momentul iniţial al actului normativ, adică intrarea în vigoare şi momentul final, adică abrogarea (sau încetarea acţiunii).

Norma juridică nu poate fi nici retroactivă nici ultraactivă : nu se aplică faptelor care preced intrarea ei în vigoare şi celor survenite după ieşirea ei din vigoare.

Momentul iniţial. Adoptarea actelor normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea lor în vigoare, deoarece aceste acte trebuie să fie mai întâi aduse la cunoştinţa cetăţenilor, organelor de stat şi organizaţiilor obşteşti, pentru a se asigura principiul : nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii.

Astfel actul normativ poate intra în vigoare :

a) din momentul adoptării;

b) din momentul indicat nemijlocit în textul actului normativ

(astfel, actul normativ poate să stabilească el însuşi data intrării în vigoare printr-o prevedere specială, de obicei într-un articol final, sau printr-un alt act special);

c) din momentul publicării lui oficiale în Monitorul Oficial (atunci când în actul normativ nu se prevede o dată concretă);

Notă : data indicată în textul legii nu poate precede publicării legii, deoarece s-ar încălca o prevedere constituţională extrem de importantă : „nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”.

Norma juridică acţionează numai în prezent şi viitor – principiul neretroactivităţii. Legea nu se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Există şi excepţii de la acest principiu :

a) dacă este adoptată o lege mai blândă (în dreptul penal);b) dacă în lege este prevăzut expres, că ea se aplică şi unor fapte petrecute anterior.

Momentul final. Ieşirea din vigoare a normelor juridice sau încetarea acţiunii lor are loc, de asemenea, în diferite forme :

a) expirarea termenului. Atunci când durata în timp a fost limitată, când în text este indicată data încetării acţiunii; (acestea sunt cazuri rare)

21 b) abrogarea sau anularea normei – renunţarea la ea, suspendarea pe un termen, înlocuirea cu o altă lege. c) învechirea normei juridice (căderea în desuetudine) – atunci când a fost total depăşită de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările din societate. Deşi formal ea este în vigoare, aplicarea acestei norme nu mai are nici o justificare. Fiind depăşită de timp legea îşi încetează activitatea.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu. Normele juridice au aplicaţie juridică pe un anumit teritoriu.

Din acest punct de vedere normele juridice se divizează în două grupe :

internaţionale interne

Normele juridice internaţionale reglementează relaţiile dintre state în conformitate cu principiul teritorialităţii.

Normele juridice interne au aplicaţie teritorială, în limitele teritoriului indicat prin frontierile de stat (partea terestră, subsolul, apele interne şi teritoriale, spaţiul aerian).

De asemenea, norma juridică are forţă juridică pe teritoriul ambasadelor, consulatelor, navelor şi aeronavelor cu drapelul de stat.

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor. Norma juridică acţionează asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul statului

Legea este destinată omului privită ca persoană fizică sau ca persoană juridică. Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din acest punct de vedere distingem :

a) legi cu vocaţie generală de aplicare asupra tuturor persoanelor (atât fizice, cât şi juridice); b) legi care se aplică numai persoanelor fizice; c) legi care se aplică numai persoanelor juridice; d) legi care se aplică numai anumitor categorii de persoane ( de exemplu : numai militarilor, numai funcţionarilor, numai judecătorilor, numai salariaţilor, numai pensionarilor, numai studenţilor, numai mamelir cu copii, numai cetăţenilor R.Moldova, etc. );

e) legi cu caracter individual, care se aplică unei singure persoane în calitate de deţinător al unei anumite funcţii ( de exemplu : dispoziţiile constituţionale referitor la Preşedintele republicii, de numire în funcţie a unui ministru sau un director general, etc. ).

Norma juridică acţionează asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul statului.

Există însă şi unele particularităţi : 1) Şefii statelor, corpul diplomatic, unele categorii de străini dispun de imunitate diplomatică.

22 Asfel, potrivit Convenţiei de la Viena din 1961 „Cu privire la relaţiile diplomatice”, persoanele care se bucură de imunitate diplomatică, în caz de încălcare a legii ţării de reşedinţă, nu pot fi supuse jurisdicţiei, dar se declară persona non grata (nedorită) şi expulzată.

2) Cetăţenii străini şi apatrizii sunt limitaţi în unele drepturi. De exemplu, nu sunt aleşi şi nu aleg, nu sunt recrutaţi în Armata naţională, nu lucrează în organele de stat (mai ales în funcţie de preşedinte, judacător, procuror, etc.).

3) Unele legi, de exemplu, după Codul penal au acţiune asupra persoanelor fizice şi când ele săvârşesc infracţiuni în străinătate indiferent de faptul dacă au fost deja pedepsite penal după legile acestui stat sau nu.

4) Legea penală a unui stat urmăreşte pe cetăţenii săi chiar şi atunci când ei îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat.

6. Izvoarele dreptului

Prin izvor d e drept se înţelege formele de exprimare a normelor juridice.

O regulă juridică poate fi stabilită în diferite moduri. Modurile de stabilire sau exprimare a regulilor juridice se numesc izvoarele dreptului.

Deci, prin izvor de drept se înţelege acea regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie.

În evoluţia sa istorică dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare sau izvoare formale ale dreptului :

1. Obiceiul juridic sau cutuma – cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptul. El se formează spontan, în urma aplicării repetate a unor datini, tradiţii şi practici de caracter moral şi religios. Elementul central îl constituie repetarea constantă, căreia i se impune o obligativitate.

Normele obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat şi dotate de această putere cu forţă juridică, devin obiceiuri juridice, izvoare de drept.

Dreptul obişnuielnic (cutumiar) a jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept, mai ales în dreptul sclavagist şi dreptul feudal.

Primele acte normative scrise sunt de fapt mai mult nişte culegeri de obiceiură, cutume juridice ( Legile lui Hammurabi, Legile lui Manu, a lui Mu, Legile lui Lycurg, Legile celor 12 table la romani, Legea salică la franci, etc. ).

23

În epoca medievală numărul cutumelor a sporit. Sunt cunoscute asemenea culegeri de cutume (obiceiuri), cum ar fi :

Oglinda saxonă din 1230 Oglinda svabă din 1273-1282 Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt din 1270

Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul, ca izvor al dreptului geto-dac. În perioada de descompunere a feudalismului multe norme obişnuielnice sunt incluse în actele normative. Ca, de exemplu, una din sursele de inspiraţie pentru mai multe coduri de drept la români a fost obiceiul pământului.

Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre (statele anglo-saxone). În R. Moldova au forţă juridică numai obiceiurile sancţionate de stat şi transformate în norme juridice. Prin urmare, obiceiurile nescrise nu pot fi izvoare de drept, ca în unele ţări. De exemplu, în România, art. 600 al Codului civil stipilează că „înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc...”.

2. Practica judecătorească – a jucat de-a lungul istoriei un rol important ca izvor de drept, mai ales în epocile medievală şi modernă.

Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti, pronunţate de către instanţele de toate gradele.

Judecătorii, pe lângă activitatea de aplicare a legilor, făceau şi opera de creare a dreptului. Activitatea practică le sugera idei noi. Deseori unele hotărâri judecătoreşti ofereau soluţii într-un litigiu ce devin obligatorii pentru alte instanţe judecătoreşti în cazuri asemănătoare. Astfel aceste soluţii (hotărâri) devin izvoare de drept.

3. precedentul judiciar. Unele sisteme de drept, cum ar fi cele anglo-saxone (Anglia, S.U.A., Canada, ş.a.), ca izvor de drept, recunoaşte până în prezent şi precedentul judiciar.

În aceste ţări hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti pe un caz concret constituie un precedent obligatoriu în viitor pentru toate instanţele inferioare. Aceasta deseori duce la unele confuzii, la hotărâri contradictorii, ce îngreunează cu mult efectuarea justiţiei (uneori o cauză este soluţionată în baza unui precedent pronunţat cu sute de ani în urmă).

De aceea, majoritatea ţărilor nu acceptă precedentul judiciar în calitate de izvor de drept, deoarece uneori el poate fi în esenţă incorect.

24 4. Doctrina juridică – ca sursă de drept cuprinde analizele, investigaţiile şi interpretările făcute de specialişti (teoreticiani şi practici) fenomenului juridic. Aceasta este ştiinţa juridică care a avut o mare importanţă în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului. Ea a fost recunoscută în epoca antică şi cea medievală. Aşa, de exemplu, în antichitate, împăratul roman Adrian (sec. II e.n.) a decis că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce creau dreptul.

În Evul Mediu, în situaţiile dificile ale dreptului cutumiar, judecătorii deseori apelau la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele precăutate.

Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă. În Epoca Modernă, doctrina juridică a încetat practic să mai fie un izvor de drept.

5. Contractul normativ – este acel contract care conţine, stabileşte anumite reguli de conduită cu caracter general.

Spre deosebire de celelalte contracte, contractul normativ este izvor al dreptului..

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Contractul normativ poate fi definit ca un act individual, un acord de voinţă realizat pe baza unor norme juridice, care produc efecte juridice stabilind drepturi şi obligaţii unor subiecţi exact determinaţi. (I.P.,BSD,p.48)-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi :

a) în dreptul constituţional – (contracte de formare a federaţiilor)b) în dreptul muncii – (contractul colectiv de muncă şi contr. indiv. de muncă)c) în dreptul internaţional public – (tratate, acorduri şi convenţii internaţionale )

Conform prevederilor Constituţiei R.M., pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care R.Moldova este parte, constituie un izvor de drept.

6. Actul normativ – la momentul actual este principalul izvor de drept şi

ocupă o poziţie dominantă în toate sistemele naţionale de drept din lume. Actele normative sunt emise numai de către organele puterii de stat.

Sistemul actelor normative juridice este compus din :

legi , decrete, hotărâri, decizii şi dispoziţii ale Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului;

ordine , regulamente şi hotărâri ale ministerilor, departamentelor şi comitetelor;

decizii , hotărâri şi dispoziţii ale organelor autoadministrării locale.

25 Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile elaborate de Parlament, organul suprem al puterii legislative.

Celelalte acte normative sunt subordonate legii.

Legile, la rândul lor, sunt de trei categorii : (toate emise de Parlament)

a) legi constituţionale – ( Constituţia şi legile de revizuire a ei )

b) legi organice – ocupă locul secund în ierarhia legilor.

Prin ele se reglementează :

sistemul electoral, organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului, organizarea şi funcţionarea altor organe ale puterii de stat

De exemplu : legile : despre procuratură, despre arbitrajul de stat, despre poliţie, despre partidele politice, legea învăţământului, Codurile : civil, penal, administrativ, muncii, familiei, etc.

c) legi ordinare – sunt acelea care intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.

7. Raportul juridic

Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică.

Atât timp cât o relaţie socială nu este reglementată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie juridică, ci rămâne socială.

Din momentul în care apare o normă juridică care o reglementează, ea devine juridică. Deci, raporturile juridice se nasc pe baza normei de drept.

Prin urmare, acele raporturi sociale, care sunt reglementate de norme juridice, devin raporturi juridice.

Trăsăturile fundamentale ale raportului juridic constau în următoarele :

1) raportul juridic este un raport social – deoarece se poate forma numai între oameni, luaţi la individual, ca persoană fizică sau constituiţi în colectivităţi, ca persoană juridică. Raporturile juridice sunt legate indisolubil de viaţa şi activitatea oamenilor în societate

26

Dreptul nu guvernează decât raporturile dintre oameni direct sau indirect. El nu poate fi aplicat raporturilor omului cu animalele, cu natura, cu Dumnezeu, etc. (Totodată, sunt relaţii sociale care nu constituie obiect de reglementare juridică De exemplu : relaţii de prietenie, de tovărăşie, de dragoste, etc., care ţin de domeniul moralei).

2) raportul juridic este un raport voliţional – deoarece apare datorită voinţei oamenilor exprimată prin norme de drept în baza căreia simpla relaţie socială s-a transformat în raport juridic.

3) raportul juridic este un raport valoric – deoarece în el îşi găsesc concretizare valorile esenţiale ale societăţii. Prin intermediul normelor juridice statul încurajează, promovează şi estimează aceste valori.

4) raportul juridic este o categorie istorică – deoarece apare la o anumită etapă de dezvoltare istorică, odată cu apariţi statului şi dreptului. Raportul juridic, ca atare, poartă pecetea epocii istorice respective. Aşa, de exemplu, în dreptul privat roman sclavul era considerat un bun. Stăpânul avea dreptul deplin asupra sclavului, el putea fi vândut sau ucis, dăruit, schimbat, etc. Epoca contemporană preved e egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii.

Premisele raportului juridic

Pentru apariţia (sau naşterea) unui raport juridic sunt necesare anumite premise.

Aceste premise sunt :

1) Norma juridică – reprezintă premisa fundamentală. Fără normă juridică nu

putem vorbi de raport juridic. Anume norma juridică este acea premisă care stabileşte problemele esenţiale. Norma juridică stabileşte cine poate fi subiect al raportului juridic dat şi determină statutul juridic al subiecţilor, cât şi consecinţele abaterii de la prevederile normelor juridice.

2) Faptul juridic – este o premisă minoră. Reprezintă împrejurare ce atrage după sine apariţia, modificarea sau stingerea unui raport juridic

(De exemplu, raportul juridic de căsătorie presupune, în prealabil, ca fapt juridic încheierea căsătoriei ).

Nu orice acţiune sau împrejurare din natură sau din viaţa socială are valoare de fapt juridic, ci numai acele împrejurări, de existenţa cărora normele de drept leagă consecinţe juridice. Faptele juridice se împart în două categorii : 27

a) evenimentele juridice – sunt acele fenomene, împrejurări sau fapte naturale care se produc independent de voinţa omului şi cărora norma de drept le dă o semnificaţie juridică

Cele mai frecvente evenimente, care au semnificaţie juridică sunt :

naşterea – ( dobândirea calităţii de subiect de drept ) moartea – ( de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice – de muncă,

de căsătorie – şi apariţia unor raporturi juridice noi – deschiderea moştenirii ş.a. ). împlinirea unui termen sau trecerea timpului – ( dobândirea capacităţii de

exerciţiu, de pensionare, etc. ). calamităţi sau alte fenomene naturale – ( cutremur, inundaţii, incendii, etc.

sau trăsnetul, fulgerul, ploaia ).

b) acţiunile juridice – sunt faptele voluntare ale omului de care legea leagă producerea de efecte juridice, adică apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.

Ele pot fi licite (când se respectă normele juridice) sau ilicite (când se încalcă).

Structura (elementele) raportului juridic

Privit din punct de vedere al structurii sale, raportul juridic este alcătuit din trei elemente constituitive.

Subiecţii raportului juridic Conţinutul raportului juridic Obiectul raportului juridic

1. Subiecţii raportului juridic – adică participanţi la el pot fi numai oamenii,

ca persoane fizice sau persoane juridice, cât şi statul, reprezentat prin organele sale (Preşedenţie, Parlament, Guvern, ministere, departamente, judecătoria, procuratura, organele administraţiei publice locale ş.a.).

În sec. al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, jurisprudenţa internaţională prin diferite acte a recunoscut calitatea de subiect de drept, organizaţiilor internaţionale.

Din această categorie fac parte :

Organizaţia Naţiunilor Unite Organizaţia Internaţională a Muncii Organizaţia Mondială a Sănătăţii Fondul Monetar Internaţional (rezerve de aur – circa 3 mln. 300 mii t., locul 3, d.SUA,Ger.)

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ş.a.28

2. Conţinutul raportului juridic – este format din ansamblul de drepturi şi obligaţii a subiecţilor ce participă la raportul juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute în norma juridică.

3. Obiectul raportului juridic – îl formează anumite acţiuni ale părţilor, lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor şi alte valori nepatrimoniale

Astfel, obiect al raportului juridic pot fi :

a) lucrurile şi alte bunuri materiale (cumpărarea-vânzarea unui costum, construcţia unei case)

b) conduita umană – pe care o urmăresc participanţii la raportul juridic, care constă într-o acţiune (a da, a face) sau într-o inacţiune (a nu face); ( încheierea unui contract, participarea la alegeri, etc.); c) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, sănătatea, etc.);

d) rezultatul creaţiei intelectuale (opera literară, artistică, ştiinţifică, etc.).

8. Răspunderea juridică

Răspunderea juridică este mijlocul juridic care legalizează, blochează conduita ilegală şi stimulează acţiunile sociale utile ale oamenilor.

Viaţa socială nu poate fi concepută fără răspundere. Când se naşte dreptul omului de a trăi, se naşte şi obligaţia acestuia de a lăsa şi pe alţii să trăiască.

Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale, este una din instituţiile de bază ale dreptului. După conţinutul său, răspunderea juridică presupune aplicarea măsurilor de constrângere statală faţă de persoanele care săvârşesc fapte ilegale.

Răspunderea juridică survine numai atunci când există următoarele condiţii :

1) fapta ilicită – este exprimată printr-o acţiune sau inacţiune care contravine prevederilor normei juridice.

Caracterul ilicit al faptei este aspectul cel mai constant, ca trăsătură a faptei juridice, ce constituie fundamentul răspunderii.

Acţiunea – presupune întotdeauna încălcarea legii, care interzice ceva; Inacţiunea – constă dintr-o abatere de la acţiune impusă personal, prin norma juridică.

29 2) legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător. Răspunderea juridică poate interveni numai atunci când între acţiunea ilicită şi prejudiciu există un raport de cauzalitate.

Deci, o persoană poate fi trasă la răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte antisociale numai atunci când rezultatul ilicit va fi o consecinţă nemijlocită a faptei sale ilicite.

Raportul cauzal exclude faptele întâmplătoare care pot uneori interveni.

( De exemplu : moartea unei victime trebuie să survină în urma unor lovituri, cauzatoare de moarte, dar nu din cauza medicului care nu a îngrijit victima ).

3) vinovăţia (culpa) – desemnează latura subiectivă a persoanei. Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită săvârşită de ea, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte.

Vinovăţia se poate manifesta prin următoarele forme :

intenţia (care poate fi directă sau indirectă) culpa (care îmbracă două forme : sineîncrederea (imprudenţa, greşala) şi neglijenţa)

Există şi câteva principii de bază care guvernează răspunderea juridică :

1. Orice răspundere juridică are un fundament. 2. Legalitatea răspunderii juridice. 3. Orice persoană răspundere numai pentru fapta sa. 4. Proporţionalitatea răspunderii juridice.

Împrejurările care exclud răspunderea juridică

Există unele împrejurări care exclud răspunderea juridică. Acestea sunt :

a) extrema necesitate – înţelegem dreptul de a-şi apăra propria viaţă pusă în pericol, cu preţul sacrificării altei persoane; ori împrejurările când o persoană pentru a înlătura un pericol pricinuieşte o daună altei persoane.

(de exemplu : pentru a stinge un incendiu o persoană sparge uşa din apartamentul cuprins de flăcări).

b) legitima apărare

c) iresponsabilitatea – este starea psihică a unei persoane care din anumite motive (boală mintală, vârsta fragedă ş.a.) nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte.

d) forţa majoră – când fapta are loc datorită unor împrejurări străine neprevăzute şi neaşteptate. e) constrângerea fizică şi psihică

30f) beţia involuntară – influenţa alcoolului independent de voinţa persoanei.

g) eroarea de fapt – când autorul nu cunoaşte anumite împrejurări sau situaţii de care depinde caracterul ilicit al faptei, în momentul săvârşirii ei.

Formele răspunderii juridice

În funcţie de natura şi gravitatea lor socială, de categoria normelor juridice (ramura de drept) încălcările dreptului se împart în încălcări penale, administrative, civile, de dreptul muncii.

Fiecărei încălcări de drept îi corespunde una din formele răspunderii juridice. ------------------------------------------------------------------------------------------------------------ Răspunderea penală – este o condamnare publică de stat a faptelor ilicite şi a persoanelor care le săvârşesc.

Încălcările dreptului penal sunt denumite infracţiuni, care prezintă cel mai înalt grad de pericol social. Sancţiunile penale sunt : privaţiunea de libertate, amenda, interzicerea de a ocupa anumite posturi, confiscarea averii.------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Răspunderea administrativă – încălcările normelor dreptului administrativ se numesc contravenţii.

Contravenţia are următoarele trăsături :

fapta săvârşită cu vinovăţie; fapta de un pericol social mai redus decât infracţiunea; fapta prevăzută şi sancţionată prin legi şi alte acte normative.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Răspunderea civilă îmbracă două forme :

contractuală , ce constau în neîndeplinirea unor obligaţii ce derivă din contract;

delictuală constă în obligaţia de a repara prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită sau obligaţia de repunere în drepturi.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Încălcările normelor dreptului muncii, sunt acele fapte ilicite care pot fi săvârşite numai de către persoanele încadrate în câmpul muncii : prejudiciul material şi abaterile disciplinare.

Răspunderea materială constă în obligaţia lucrătorului de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Răspunderea disciplinară poate avea forma de mustrare, avertisment, retrogadare din funcţie, eliberarea din serviciu.

319. Sistemul de drept

Sistemul de drept este constituit din totalitatea normelor juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile.

Sistemul de drept (atât intern cât şi extern) se divizează în două subsisteme : dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public – cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a statului şi a instituţiilor acestuia, precum şi relaţiile dintre stat şi persoană, statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor, relaţiile financiar-bancare, relaţiile de muncă şi de protecţie socială, etc. Din dreptul public fac parte : dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal , dreptul muncii , dreptul financiar , dreptul fiscal , dreptul procesual

Dreptul privat – include ansamblul normelor juridice, care reglementează drepturile şi obligaţiile particularilor, cuprinzând ramurile : dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial ş. a.

Relaţiile dintr diferite organizaţii politice, state sau asociaţii de state (de exemplu, O.N.U., Uniunea Europeană, O.S.C.E.) formează obiectul dreptului public internaţional.

Relaţiile dintre persoanele fizice şi juridice ale unor state alcătuiesc obiectul dreptului internaţional privat.

B I B L I O G R A F I E

1) Bazele statului şi dreptului R. Moldova. – Chişinău, 20072) Alexandru Borodac. Bazele statului şi dreptului R. Moldova. – Chişinău, 19973) Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului. – Craiova, 19944) Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului. – Chişinău, 19965) Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 20056) Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. – Chişinău, 20037) Craiovan Ion. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 19978) Popa V. Drept public. – Chişinău, 1998 9) Boris Negru. Teoria generală a dreptului şi statului. – Chişinău, 200310) Теория права и государства. Учебник под ред. проф. Лазарева В. – Москва, 199611) Федоров Г. Теория государства и права. – Кишинев, 1998