Știință si politică:cercetarea spațiului în secolul XX

Banica FlorentaDragan Ligia Draghici AndreeaIonescu Sandra Nitu Simona Soucaliuc Andreea

Spațiul cosmicSpațiul cosmic numit și spațiu extraatmosferic este întregul spațiu situat dincolo de limita atmosferei unei planete. Spațiul cosmic este, într-o primă aproximație, vid. Totuși, el nu este complet lipsit de conținut, ci este umplut cu gaze la presiune extrem de scăzută și pulberi. Spațiul cosmic conține câmpuri gravitaționale, radiații electromagnetice, neutrini. Teoretic el mai conține și energie neagră și materie întunecată. Deoarece atmosfera nu se termină brusc, ci se subțiază progresiv, nu există nici o limită definită clar între atmosferă și spațiul cosmic.

DescopeririÎn 350 î.Hr., filosof grec Aristotel a sugerat că natura are oroare de vid, un principiu care a devenit cunoscută sub numele de horror vacui[1]. Pe baza acestei idei cum că vidul nu ar putea exista, mai multe secole s-a crezut că spațiul nu ar putea fi gol.[2] Abia în secolul al XVII-lea, filozoful francez René Descartes a susținut că întregul spațiu trebuie să fie plin.[3] Cercetări viitoare privind fizica vidului au fost efectuat de către Otto von Guericke. El a menționat corect că atmosfera Pamantului cuprinde planeta noastră ca un înveliș, cu o densitate graduală, în scădere odată cu altitudinea. El a ajuns la concluzia că trebuie să existe un vid, un spațiu gol între Pământ și Lună.

Diferențe orbită - spațiul cosmic

Pentru a efectua un zbor spațial orbital, o navă spațială trebuie să depășească viteza de zbor suborbitală. O navă spațială nu intră pe orbită până când acesta nu se deplasează cu o viteză suficient de mare, astfel încât accelerația sa să fie mai mică sau egală cu accelerația centripetă cauzată de viteza sa în mișcare circulară. Deci, pentru a intra pe orbită, o navă spațială nu trebuie să ajungă doar în spațiul respectiv, dar, de asemenea, trebuie să atingă o viteză suficientă orbitală. Pentru a trece pe orbita joasă a Pământului o navă trebuie să atingă viteza de 7,900 m/s (28,400 km/h sau 17,700 mph), pentru comparație cel mai rapid avion realizat vreodată a atins viteza de 2,200 m/s (7,900 km/h sau 4,900 mph) (în 1967, aeronava nord-americană X-15).

Planetele Sistemului Solar

MERCURMercur este planeta cea mai apropiata de Soare, aflandu-se la numai 0,387 ua. Pe bolta cereasca pare sa se deplaseze mai repede decat alte planete si de aceea oamenii au hotarat sa-i dea numele zeului comertului la romani, Mercur. Suprafata sa este foarte asemanatoare cu cea a Lunii, presata cu numeroase cratere meteoritice. Soarele vazut de pe Mercur, pe cerul mercurian vesnic negru (din cauza lipsei atmosferei), are un diametru aparent de 2,5 ori mai mare decat atunci cand este vazut de pe Pamant.

      Acesta se afla deasupra orizontului timp de 175,9 zile terestre, perioada in care temperatura poate atinge 427o C. Noaptea, temperatura ajunge pana la -173o C. Mercur efectuiaza o rotatie completa in jurul axei sale in 58,64 zile, iar anul mercurian dureaza 87,96 zile.      Deoarece masa lui Mercur reprezinta numai 5,53 % din masa Pamantului, acceleratia gravitationala este 0,378 g, iar oamenii ajunsi acolo se vor simti foarte usori, mai usori chiar decat pe Luna. Cand vor dori sa plece, va fi suficient sa-si accelereze racheta pana la 4,25 km/sec.      O singura misiune spatiala, Mariner 10, in 1974, ne-a transmis informatii asupra planetei Mercur. Cea mai importanta descoperire facuta cu aceasta ocazie a fost detectarea campului magnetic mercurian, ignorat pana

atunci de pamanteni.

VenusVenus se afla la 0,723 ua de Soare, este acoperita in totalitate si in permanenta cu nori

densi, alcatuiti din acid sulfuric, care i-au impiedicat pe pamanteni, pana de curand, sa-i vada cu adevarat chipul. La suprafata sa , efectul de sera, provocat de continutul mare de

bioxid de carbon (97%), duce la cresterea temperaturii medii pana la 480o C ( este mai cald decat pe Mercur, acolo temperatura medie este de numai 179o C ), iar presiunea atinge 92

atmosfere.       Ziua venusiana, care dureaza cat 243 zile terestre, este mai lunga decat anul, 225 de

zile. O alta ciudatenie este sensul de rotatie al planetei, de la est la vest, astfel incat un venusian va vedea Soarele rasarind de la asfintit si apunand la rasarit ( asta in cazul in

care va reusi sa vada ceva prin stratul gros de nori).      Suprafata venusiana para a fi tanara. Datele receptionate de la sondele spatiale indica

faptul ca aceasta a fost complet remodelata acum 300-500 milioane de ani. Topografia venusiana este compusa din campii intinse acoperite de rauri de lava solidificata. Dupa

unele estimari 85 % din suprafata venusiana este acoperita cu roci de origine vulcanica. Cel mai inalt punct de pe Venus este MAXWEL MONTES, care se ridica la 10,7 km

deasupra suprafetei medii a planetei. Desi impanata cu cratere de impact meteoritic, acestea nu au un diametru mai mic de 2 km, probabil datorita marii densitatii a atmosferei,

in care meteoritii mici ard complet. Atmosfera sa este alcatuita in proportie de 96 % din bioxid de carbon, 3 % din azot si din urme de bioxid de sulf, vapori de apa, argon, heliu,

neon, clorura de hidrogen si fluorura de hidrogen.       Un pamantean ajuns pe suprafata venusiana ar putea masura o acceleratie

gravitationala de 0,9 g, foarte apropiata de cea terestra, deoarece masa planetei Venus reprezinta 81,5 % din masa Pamantului. Pentru a scapa de sub atractia venusiana oamenii

ar trebui sa-si accelereze nava pana la 10,36 km/sec.

PamantPamantul este cea de-a treia planeta de la Soare. Este si cea mai importanta deoarece adaposteste viata. Are un diametru ecuatorial mediu de 2756 km, o masa de 5,9761024 kg, o densitate de 5515 gr/cmc. Face o rotatie completa, in jurul axei in 23,9345 ore. Pamantul se invarte in jurul Soarelui cu o viteza medie de 29,79 km/sec si il ocoleste intr-un an, adica in 365,256 zile.Distanta medie dintre Pamant si Soare este de 149600000 km (o unitate astronomica, 1UA). Temperatura medie este de aproximativ 15o C. Pentru a-i proteja pe oameni de radiatiile periculoase emise de Soare, poseda o atmosfera (compusa din 77% azot, 21% oxigen si bioxid de carbon, neon, argon, heliu) si un camp magnetic, cu ajutorul caruia este deviat vantul solar. Acceleratia gravitationala la suprafata pamantului, la ecuator, este 9,78 m/s2, iar pentru a se desprinde definitiv de pamant navele trebuie sa atinga 11,18 km/sec.       Are un satelit natural, LUNA.

MARTE

Totusi ramane posibilitatea ca omul, viitorul stapan al cosmosului, profitand de uriasele rezerve de apa ce se afla in subsolul planetei, sa o transforme intr-un loc propice vietii. Ultimele informatii furnizate de NASA sunt foarte optimiste. Exista indicii clare ca in prezent, in anumite momente ale anului martian, putem distinge apa lichida pe suprafata martiana.      Marte este de 2 ori mai mica decat Terra. Densitatea sa medie este de 0,73 din densitatea Pamantului, masa doar 10 %, iar acceleratia gravitationala 0,377 g. Pentru a putea scapa de sub influenta gravitationala martiana, o nava spatiala va trebui sa accelereze pana la 5,02 km/sec      Durata zilei martiene este de 1,02 zile terestre, iar anul martian dureaza 686,98 zile. Atmosfera sa este compusa in special din bioxid de carbon (95%), la care se adauga azot (2,7 %), argon (1,6 %), oxigen (0,13%) si CO , vapori de apa, neon, etc. Temperatura medie -63o C, variind intre o valoare maxima de 20o C si una minima de -140 grade C.   

  Marte are doi sateliti, PHOBOS si DEIMOS, invaluiti multa vreme de mister. Existau voci care afirmau sus si tare ca acestia nu pot fi decat niste obiecte artificiale construite de o mana extraterestra. In prezent aceasta ipoteza si-a pierdut foarte mult din credibilitate, asemenea faimoasei ipoteze a canalelor martiene.      Oricum Marte va fi cu siguranta, prima planeta pe care omul va pune piciorul.

Jupiter , cea de a cincea planeta, aflata la 5,2 ua de Soare este cea mai mare planeta a Sistemului Solar, avand un diametru echivalent cu 11,21 diametre terestre si o masa de 317,8 ori mai mare decat masa Pamantului. Totusi, densitatea sa este numai un sfert din cea terestra, ceea ce sugereaza ideea ca Jupiter este o planeta mai degraba lichida, desi nucleul ei, datorita presiunilor uriase, ar putea fi alcatuit din hidrogen metalic, explicandu-se astfel existenta magnetosferei, care inconjoara planeta. Datorita marimii sale atrage spre sine o buna parte din obiectele cosmice care ar putea lovi Pamantul.      Suprafata jupiteriana este bantuita de furtuni, cea mai spectaculoasa dintre ele, Marea Pata Rosie, putand fi observata si de pe Pamant. Viteza vantului atinge frecvent 150 km/sec, iar presiunea atmosferica depaseste 100 atmosfere. Aceasta este alcatuita din hidrogen (90%), si heliu (10%). Temperatura medie este de - 121o C.     Jupiter poseda un inel, vizibil doar pentru sondele interplanetare si i se cunosc, deocamdata, 16 sateliti, dintre care cel mai interesant pentru oameni este Europa, sub a carei suprafata inghetata se gaseste apa lichida, fiind astfel posibila existenta unor forme de viata.     Ziua jupiteriana dureaza 0,4 zile terestre iar anul 11,9 ani terestri. De pe Jupiter este mai greu de plecat, deoarece viteza de evadare este de 59,6 km/sec.

Jupiter

Saturn

 Saturn, cea de-a 6-a planeta de la Soare (aflata la o distanta de 9,5 ua) si singura care poseda un inel vizibil cu instrumente terestre, Saturn este alaturi de Jupiter, al doilea gigant al Sistemului Solar. Are un diametru de 9,45 ori mai mare decat al Pamantului, 12% din densitatea Pamantului si o masa echivalenta cu 95 de mese terestre. Seamana mai degraba cu Jupiter. Aici, eventualii vizitatori se vor trezi in plina furtuna, cu vanturi ce ating 500 m/s. Atmosfera este alcatuita in proportie de 97% din hidrogen si 3% heliu. Temperatura medie este de -

125 grade C.

 Evident, cand este vorba de Saturn trebuie amintita cea mai frumoasa caracteristica a sa, inelul care il inconjoara, observat pentru prima oara de Galileo Galilei. Acesta este divizat in mai multe "subinele", A si B, foarte luminoase, si C, mai pal. Sistemul inelelor lui Saturn prezinta mai multe "goluri", dintre care cel mai important este diviziunea Cassini, care separa inelele A si B, descoperita in 1675 de Giovani Cassini. Imaginile transmise de sondele spatiale au demonstrat ca toate inelele principale sunt alcatuite dintr-un numar mare de subinele. Compozitia acestora nu este bine cunoscuta, dar exista date care indica faptul ca ele contin o cantitate semnificativa de apa. Se pare ca inelul lui Saturn provine din distrugerea unora dintre satelitii sai in urma impactului cu meteoritii, cu mult timp in urma. La suprafata planetei, la ecuator, acceleratia gravitationala este de 9.02 m/s2, foarte apropiata de cea terestra.     In jurul lui Saturn se rotesc cel putin 18 sateliti inghetati, dintre care numai Titan, cel mai mare dintre toti, cu un diametru de 5,150 km are o atmosfera semnificativa.     Ziua saturniana dureaza 0,44 zile terestre, iar anul 29,4 ani terestrii. De pe Saturn, la fel ca si in cazullui Jupiter este greu de plecat deoarece viteza de evadare este de 35,49 km/s, de 3,17 ori mai mare decat cea necesara pentru a scapa de atractia Pamantului.

UranusUranus , cea de-a 7-a planeta de la Soare (aflata la o distanta de19,2 ua), este cel de-al treilea gigant al Sistemului Solar. Are un diametru echivalent cu 4,01 diametre terestre, este foarte putin dens (doar 23 % din densitatea Terrei). Atractia gravitationala la suprafata planetei, la ecuator, este de 7,77 m/s2 (oamenii se simt mai usori pe Uranus). Uranus nu poate fi vazut cu ochiul liber si de aceea a fost descoperit abia in 1781 de catre William Hersel.Atmosfera uraniana este alcatuita in special din hidrogen, 83%, heliu 15%, si metan 1%. Acest din urma gaz, metanul, are o importanta foarte mare pentru aspectul exterior al planetei, deoarece absoarbe lumina rosie, daruindu-i lui Uranus o frumoasa culoare albastra.      In atmosfera uraniana se formeaza nori, care se deplaseaza la latidunine constanta formand benzi paralele pe imaginile transmise de sondele spatiale (acest fenomen se produce si in cazul lui Jupiter si Saturn). Si pe Uranus furtunile sunt un fenomen obisnuit, viteza vanturilor atingand adesea 160 m/s. Temperatura medie este de -193o C.     Una dintre cele mai interesante caracteristici ale lui Uranus este faptul ca axa sa de rotatie este puternic inclinata (97,6 grade). Practic, planeta pare ca se rostogoleste pe planul sau orbital. Probabil ca acest lucru a fost provocat de o ciocnire de un obiect cosmic imens.     Ca si Jupiter si Saturn, Uranus poseda un sistem de inele, descoperit in 1977 de catre sondele spatiale. El are si cel putin 15 sateliti mici, cu diametre cuprinse intre 26 km (Cordelia) si 1577 km (Titania).     Ziua uraniana dureaza cat 0,7 zile terestre iar anul cat 83,7 ani terestri. De pe Uraus, la fel ca si in cazul lui Jupiter si Saturn, este greu de plecat deoarece viteza de evadare este de 31,30 km/sec, de 1,9 ori mai mare decat cea necesara pentru a scapa de atractia Pamantului.

Neptun

Din punct de vedere meteorologic, Neptun este o planeta foarte agitata, aici intalnindu-se cele mai intense furtuni din Sistemul Solar. Viteza vantului atinge adesea 2000 km/h. In atmosfera lui Neptun s-a observat de catre sondele americane din seria Voyager o mare pata intunecata, similara cu Marea Pata Rosie de pe Jupiter, care da un ocol complet planetei in numai 16 ore. Temperatura medie este de -193o C.     Neptun are 4 inele inguste si foarte putin luminoase. De asemenea, au fost catalogati si 8 sateliti, dintre care cel mai mare este Triton (cu diametru de 2704 km).     Ziua neptuniana dureaza cat 0,67 zile terestre iar anul 163,7 ani trestrii. De pe Neptun la fel ca in cazul celorlalte planete gigant, este greu de plecat, deoarece viteza de evadare este de 23,5 km/s, adica de 2,1 mai mare decat de pe Pamant.

PLUTO Pluton , ultima planeta a Sistemului Solar, aflata la 39,24 ua de Soare este o planeta mititica, avand un diametru cat numai 0,18 diametre terestre. A fost descoperita in 1930 de catre Clyde Tombaugh. Orbita lui Pluton este foarte inclinata, 17o fata de planul orbital al celorlalte planete. Din pacate nu se stiu multe lucruri despre aceasta planeta, se pare ca are o atmosfera alcatuita din metan azot, care dispare atunci cand departarea de Soare este maxima. Durata zilei plutoniene este de 6,4 zile terestre. Temperatura medie este de -170o C. Atractia gravitationala la suprafata este de 0,4 m/s2, viteza de evadare este 0,098 din viteza cu care navele spatiale pot scapa de sub atractia Pamantului.      Pluton nu are inel, in schimb are un satelit, Charon, descoperit in 1978 de catre J.Christy, care este de doua ori mai mic decat planeta in jurul caruia se invarteste.

Luna   Luna este obiectul cel mai apropiat de Pamant. Ea se afla la o distanta de 384.400 km. Pana acum cateva decenii oamenii nu i-au putut vedea decat o singura fata, deoarece ea parcurge complet o orbita exact in timpul in care efectueaza o rotatie completa in jurul axei sale, 27,32166 zile terestre.     Masa Lunii este echivalenta cu 0,0123 mase terestre, iar diametrul ei nu este decat 0,27 diametre terestre. Este atat de mica incat acceleratia gravitationala la suprafata ei nu este decat 0,166 g, ceea ce este foarte relaxant pentru viitorii colonisti ai Lunii (imaginati-va ca un cetatean de 72 kg cantareste acolo numai 12 kg).     Din pacate, neavand atmosfera, temperaturile variaza foarte mult, intre + 130 o C ziua si - 160 o C noaptea. Pentru a scapa de sub atractia Lunii este suficienta atingerea vitezei de 2,4 km/sec.     Acest obiect ceresc, singurul pe care omul a pus piciorul, a fost vizitat pentru prima oara de catre doi din cosmonautii echipajului misiunii APOLLO12. Este vorba despre Neil Armstrong si Edwin Aldrin, care au debarcat in Marea Linistii pe 11 iulie 1969 (sa nu il uitam pe Michael Collins care, desi nu a coborat pe Luna, a avut un rol important in succesul primei misiuni lunare).

Galaxia    Galaxia este un sistem de stele, praf si gaz, tinute impreuna de catre gravitatie. Galaxiile sunt imprastiate prin univers. Diametrul unei galaxii variaza intre cateva mii si jumatate de milion de ani-lumina. Galaxiile mari pot avea mai mult de un trilion de stale, iar cele mici cateva bilioane.     Astronomii au fotografiat milioane de galaxii, prin telescop. Se estimeaza ca in universul vizibil exista in jur de 100 bilioane de galaxii.     Este un obiect foarte dens si greu.     Tipuri de galaxii. Exista doua tipuri principale de galaxii: galaxii spirale si galaxii eliptice. Calea Lactee este o galaxie spirala. Toate galaxiile spirale se rotesc; si unele dintre galaxiile eliptice pot sa se roteasca, dar mult mai incet.

Momente ale cursei spatiale

1957-1974

Lansarea primului satelit artificialPrimul satelit artificial al Pământului, Sputnik, a fost amplasat pe orbită, la 4 octombrie 1957, de fosta URSS. "Cu această lansare, a început era spaţială”, afirmă constructorul Boris Certok, unul dintre creatorii primelor rachete R7, care au permis amplasarea pe orbită a satelitului.

Sputnik, un glob metalic de 83 de kilograme, a decolat la ora 2.28, cu o rachetă R7, de la un poligon secret aflat în stepele din Kazahstan. Din acelaşi loc, cunoscut drept Baikonour, a decolat, la 12 aprilie 1961, şi Iuri Gagarin, primul om care a ajuns în spaţiu.

Lansarea a fost precedată de trei accidente în care au fost implicate rachete R7. La 15 mai 1957, o primă rachetă a luat foc la lansare. După numai o lună, lansarea celei de-a doua a eşuat, iar în iulie 1957, racheta lansată a căzut la sol după scurt timp de la decolare. La 21 august 1957, cea de-a patra şi-a atins ţinta din Kamciatka, însă focosul a ars.

Cronologia SputnikSputnik 1, primul satelit artificial din lume a fost lansat pe 4 octombrie 1957. Sputnik 2 a fost lansat pe 3 noiembrie 1957 şi a avut la bord prima fiinţă vie, căţeluşa Laika. Din păcate, Laika a fost şi prima victimă a cursei pentru cucerirea spaţiului cosmic.

Prima încercare de lansare a satelitului Sputnik 3 din 3 februarie 1958 a eşuat, dar a doua încercare din 15 mai a fost făcută cu succes şi a dus în spaţiu aparate pentru cercetări. Sputnik 4 a fost lansat pe 15 mai 1960.

Sputnik 5 a fost lansat pe orbită pe 19 august 1960 având la bord câinii Belka şi Strelka, 40 şoareci, 2 şobolani şi numeroase plante. Capsula spaţială s-a întors pe Pământ a doua zi, toate animalele fiind recuperate vii şi sănătoase.

Sputnik 2. Primul animal plasat pe orbită: câinele Laika Laika, o catelusa maidaneza gasita pe strazile Moscovei, a ajuns in Cosmos in luna noiembrie a anului 1957, fiind prima fiinta pamanteana care a parasit Pamantul. Ea a fost primul pasager din cadrul planurilor ambitioase ale Uniunii Sovietice.Initial, patrupedul gasit pe strazile

din Moscova a primit numele de "Kudrijavka". Insa unui calator in spatiu i s-a potrivit mai bine numele de Laika, care este, de asemenea, si denumirea unei rase din randul cainilor siberieni, din care facea parte pasagerul navei.Temperamentul ei calm si prietenos le-a permis astronautilor sa exerseze cu ea

statul si culcatul in spatii inguste; totodata, au invatat-o sa nu desfaca firele aparatelor care inregistreaza functiile vitale.Lumea a aflat povestea reala a calatoriei catelusei Laika in 2002, in cadrul unei conferinte de presa. Conform declaratiei unui biolog care lucra la proiect, Dimitrij Malasenkov, animalul, ingrozit de zgomotul si vibratiile cauzate de lansarea navei, a incercat disperat sa evadeze din spatiul ingust.In acel moment, bataile inimii au fost de trei ori cat valoarea normala. La detasarea rachetei, s-a pierdut o parte din sistemul care asigura temperatura constanta.Datorita unor erori, temperatura din cabina a crescut pana la 41 de garde Celsius, in loc de 15. Socul cauzat de caldura si epuizarea au pus repede capat vietii patrupedului; la cinci ore de la lansare, catelusa Laika a murit.

Explorer 1. Descoperirea centurii Van Allen

Centura de radiații Van Allen este un tor dublu format din

de particule de energie (plasmă) aflate în jurul

Pământului, reținute de către câmpul magnetic al acestuia.

Sub acțiunea forțelor electromagnetice de tip Lorentz, aceste particule descriu traiectorii spirale între cei doi poli magnetici ai Pămintului. Rolul de capcană magnetică jucat de cîmpul geomagnetic a fost intuit încă din anul 1907 de Carl Størmer, care a prevăzut în același timp și mișcarea spirală a particulelor electrizate.

Descoperirea efectivă a centurilor de radiații i se datorește insă lui James Van Allen. Acesta, prelucrînd datele transmise de unii dintre primii sateliți artificiali ai Pâmîntului, Explorer 2 și 4, a stabilit existența a două zone de radiații, situate la altitudini diferite (1958). Dintre acestea, centura internă de radiații se întinde între 1 000 și 6 000 km altitudine și este compusă în special din protoni de mare energie (10—200 megaelectronvolți), iar centura externă de radiații se întinde între 15 000 și 25 000 km și este compusă în special din electroni de mare energie (1—200 kiloelectronvolți)

În afară de aceste două centuri, a fost descoperită, în 1963, o a treia centură de radiații, compusă în special din electroni și situată la altitudini de peste 7000 Km.

Studiul centurilor de radiații și explorarea ulterioară a magnetosferei — regiune a spațiului periterestru în care se manifestă cu preponderență acțiunea cîmpului geomagnetic — a permis interpretarea teoretică a originii lor și investigarea fenomenelor din atmosfera înaltă (cum sînt, de pildă, aurorele polare). Totodată, a putut fi evitat pericolul de iradiere a echipajelor spațiale prin confecționarea corespunzătoare a învelișului navelor cosmice.

Project SCORE. Primul satelit de telecomunicații. Satelitii de telecomunicatii, dupa cum spune si numele, au fost creati pentru a face posibila realizarea unor canale de telecomunicatii.In limbajul de specialitate se foloseste abrevierea ComSat (de la Communications Satellite).Satelitii de telecomunicatii activi sunt echipati cu aparatura electronica de receptie si emisie, efectuand anumite modificari semnalului primit. Satelitii de telecomunicatii pasivi retransmit semnalele primite in urma reflexiei acestora de suprafata lor.Pentru serviciile fixe, satelitii de telecomunicatii contribuie cu o tehnologie complementara la comunicatiile prin cablu submarin cu fibra optica. Satelitii sunt foarte importanti pentru aplicatii mobile, cum ar fi comunicatiile catre vase sau avioane. Unul din avantajele majore este acoperirea globala pe care o au majoritatea satelitilor. Satelitii de telecomunicatii sunt intrebuintati in aproape toate domeniile comunicatiilor: televiziune, radio, telefonie, transmisii de date, videoconferinte, invatamant la distanta, internet.

Avantajele majore sunt date de:Lipsa obstacolelor in calea undelor primite sau transmise.Acoperirea mare, chiar globala, a serviciilor.Pentru a asigura o acoperire si o promptitudine cat mai mare a serviciilor, companiile lanseaza pe orbita nu un satelit, ci "constelatii de sateliti". Astfel, in orice moment exista un satelit care sa raspunda unui pachet de date trimis de pe Pamant.1958 - Project SCORE a fost primul satelit care putea stoca si transmite mesaje vocale stocate pe banda magnetica.

PRIMUL OM IN COSMOS Iuri Alekseievici Gagarin a fost primul cosmonaut rus si primul om care a zburat in spatiul extraterestru, facand un inconjur complet al Pamantului. S-a nascut la Moscova, pe 9 martie 1934, iar in 1955 - la 21 de ani - se inrola in aviatia sovietica, pentru ca patru ani mai tarziu sa inceapa deja antrenamentele pentru a deveni cosmonaut. Pe 12 aprilie 1961, visul sau de a vedea Pamantul din spatiu se implinea: urcat la bordul rachetei Vostok 1, Iuri a tinut un scurt discurs in al carui final a spus: “Ma bucur ca voi putea vedea lumea fata in fata!”. Dupa numai 14 minute de la lansare, racheta - incarcata doar cu provizii de apa si oxigen - parasea atmosfera Terrei, intrand in spatiul cosmic. Scapat de forta de gravitatie a Pamantului care, combinata cu viteza foarte mare a rachetei, il “lipise” practic de scaun, Gagarin a intrat in stare de imponderabilitate (lipsa fortei de gravitatie). Atunci a vazut pentru prima data planeta albastra in toata

splendoarea ei. “Cerul este foarte intunecat, iar Pamantul este albastrui”, au fost cuvintele lui Gagarin referitoare la acel moment unic, notand si faptul ca toate corpurile ceresti se vad mult mai bine de acolo, din spatiu. Zborul in jurul Terrei a fost lipsit de peripetii si a durat o ora si 48 de minute, timp in care Gagarin a experimentat imponderabilitatea si influenta conditiilor de zbor in spatiu asupra organismului sau. La intoarcere, dupa intrarea in atmosfera, cosmonautul s-a parasutat din capsula care se decuplase de racheta. Ajuns inapoi pe pamant, pe un camp din Siberia, a fost intampinat de o doamna in varsta, care l-a intrebat daca e picat din cer. Gagarin i-a raspuns, razand: “Sa stiti ca vin chiar din spatiu!”, dupa care, pentru a o mai calma pe babuta, i-a spus: “Nu te speria, sunt rus”.

Din pacate pentru el si pentru familia sa (sotia Valia si fiul lui) , Iuri Gagarin a murit sapte ani mai tarziu, in 1968, intr-un tragic accident de avion, in timpul pregatirilor pentru o a doua misiune in spatiu. Rusul, care la numai 27 de ani devenea primul om care a zburat in spatiu, a intrat in istorie, lasand in urma sa o imensa poarta deschisa catre cosmos.

VOSTOK 6. PRIMA FEMEIE ÎN SPAŢIUL COSMIC:VALENTINA TEREĄKOVA La 16 iunie 1963, cosmonautul sovietic Valentina Tereshkova devine prima femeie care a calatorit in spatiu, la bordul navetei Vostok 6. Dupa 71 de ore, s-a intors pe Pamant, petrecand mai mult timp in spatiu decat toti astronautii americani de pana atunci, luati la un loc. Valentina Vladimirovna Tereshkova s-a nascut intr-o familie de tarani la Maslennikovo, Rusia, in 1937. La varsta de 18 ani, a inceput sa lucreze la o fabrica de textile, iar la 22 de ani, a facut primul salt cu parasuta, la un club local de aviatie. Entuziasmul ei pentru sariturile cu parasuta a adus-o in atentia programului spatial sovietic, care la inceputul anilor ’60 incerca sa duca o femeie in spatiu si sa depaseasca inca o data Statele Unite. In februarie 1962, a fost aleasa impreuna cu alte trei parasutiste si o femeie pilot, sa incepa antrenamentele intensive pentru a deveni cosmonaut. In 1963, Tereshkova a fost aleasa sa faca parte din programul Vostok. La 14 iunie 1963, Vostok 5 a fost lansat in spatiu, avandu-l la bord pe cosmonautul Valeri Bykovsky. In timp ce Bykovsky se afla inca pe orbita, Tereshkova a fost lansata in spatiu la data de 16 iunie, la bordul navetei Vostok 6. Cele doua navete spatiale aveau trasee diferite, insa la un moment dat, s-au apropiat la doar trei mile una de alta, permitandu-le celor doi cosmonauti sa comunice. Naveta Tereshkovei era condusa de un sistem de control automat, iar ea nu a preluat niciodata controlul manual. La 19 iunie, dupa aproape trei zile in spatiu, Vostok 6 a reintrat in atmosfera si Tereshkova s-a parasutat cu succes. Bykovsky si Vostok 5 au aterizat in siguranta cateva ore mai tarziu. Dupa zborul ei istoric, Valentina Tereshkova a primit distinctiile „Ordinul Lenin” si cea de erou al Uniunii Sovietice. In noiembrie 1963, s-a casatorit cu cosmonautul Andrian Nikolayev, din cauza presiunilor liderului Uniunii Sovietice Nikita Khrushchev, care a vazut un avantaj propagandistic in casatoria a doi cosmonauti. Cuplul a facut cateva calatorii in strainatate, au avut o fiica, dupa care au divortat. In 1962, Tereshkova a devenit membru al Sovietului Suprem, Parlamentul U.R.S.S.-ului, devenind reprezentant al Uniunii Sovietice in numeroase organizatii ale femeilor si la numeroase evenimente. Nu a mai plecat niciodata in spatiu, iar urmatorul zbor in spatiu al unei femei a avut loc abia in anii ‘80. Prima americanca in spatiu a fost, in 1983, dr. Sally Ride, medicul de pe naveta spatiala Challenger.

PRIMUL OM PE LUNA In 1966, la bordul navetei Gemini 8, americanii au incercat pentru prima data stabilirea unei legaturi (prin cuplare) intre o racheta si un satelit, precum si prima aselenizare (aterizare pe luna). Prima parte a misiunii a fost o reusita, americanii reusind sa cupleze racheta de satelitul Anger, aflat pe orbita Pamantului. Insa, din cauza unor defectiuni, tentativa de a pasi pe Luna a fost abandonata, Neil Armstrong si Dave Scott - pilotii navetei - intorcandu-se doar pe jumatate incununati de succes.

Trei ani mai tarziu, la 16 iulie 1969, naveta Apollo 11 era lansata in spatiu, avandu-i la bord pe acelasi Neil Armstrong, insotit de cosmonautii Edwin Aldrin si Mike Collins. Dupa trei zile de zbor, Apollo 11 a ajuns pe orbita Lunii, unde modulul, care urma sa coboare pe suprafata astrului, a fost decuplat de naveta-mama. A doua zi, pe 20 iulie, Armstrong si Aldrin au inceput ultima parte a misiunii: coborarea modulului “Vulturul” pe suprafata Lunii. La ora 10,56 (ora Europei), Armstrong facea primul pas pe Luna, fiind vazut prin intermediul camerelor de filmat de milioane de oameni din toata lumea. “Un pas mic pentru om, un salt imens pentru omenire” au fost primele cuvinte rostite de astronautul american. Colegul sau, Aldrin, a coborat si el, 20 de minute mai tarziu, iar cei doi au infipt impreuna steagul Americii in solul lunar, alaturi de o placa pe care erau inscrise numele lor si data de 20 iulie 1969. Greutatea lor fiind de sase ori mai mica, datorita gravitatiei mai mici, mersul pe Luna era de fapt un fel de “topait”. Cei doi s-au intors pe naveta - unde ii astepta Mike Collins, cel de-al treilea astronaut - dupa ce petrecusesera 21 de ore si jumatate pe Luna. Decuplat de naveta Apollo 11, modulul Columbia - in care se aflau cosmonautii - a cazut in Oceanul Pacific, de unde cei trei au fost recuperati si dusi la baza. Echipajul, containerele cu mostre si filmele atat de pretioase au ajuns in stare perfecta pe Pamant, misiunea fiind un succes total.

PROGRAMUL APOLLO (1961-1975)

Programul Apollo a fost o serie de zboruri spațiale pilotate efectuate de Statele Unite ale Americii (NASA), folosind astronava Apollo și racheta purtătoare Saturn, între anii 1961 și 1975. Proiectul, coordonat de North American Aviation, a avut ca principal obiectiv "aselenizarea unui om și întoarcerea lui în siguranță pe

Pământ până la sfârșitul anilor 1960". Acest obiectiv a fost atins cu Apollo 11 în iulie 1969.

Urmând succesului programelor Mercury și Gemini, programul Apollo a fost lansat pentru a încerca munca în spațiu și zborul omului în jurul Lunii, dar nu și pe ea. Obiectivele programului Apollo au fost radical modificate ca urmare a anunțului

președintelui John F. Kennedy din 25 martie 1961, conform căruia Statele Unite ar trebui să trimită oameni pe Lună și înapoi pe Pământ în siguranță până în 1970. Astfel Apollo a devenit un program de aselenizare a omului pe Lună. Programul Gemini a fost pornit la scurt timp pentru a furniza un vehicul spațial interimar care să demonstreze

tehnicile necesare pentru acum mult mai complicatele misiuni Apollo.După opt ani de misiuni preliminare, inclusiv prima pierdere de astronauți ai NASA la

lansarea lui Apollo 1 când acesta a luat foc, programul Apollo și-a atins scopurile odata cu Apollo 11 care a dus primii oameni pe Lună, Neil Armstrong și Buzz Aldrin, la

20 iulie 1969 și i-a întors în siguranță pe Pământ la 24 iulie. Primele cuvinte ale lui Armstrong la coborârea din modulul lunar Eagle au fost: Este un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire ("That's one small step for [a] man, one giant leap for

mankind."). doisprezece oameni au pus piciorul pe Lună până la sfârștul programului Apollo în decembrie 1972.

NASA a câștigat cursa spațiului, și într-un anumit sens aceasta a lăsat-o fără o direcție precisă și într-un final fără atenția publică și interesul necesar garantării unui buget mai mare din partea Congresului American. După ce Lyndon Johnson a părăsit biroul,

NASA și-a pierdut principalul său susținător politic, iar Wernher von Braun a fost mutat pe o poziție de lobby în Washington. Planurile pentru proiectele ambițioase de a

construi o stație spațială, stabilirea unei baze lunare și lansarea unei misiuni cu echipaj uman spre Marte până în 1990 au fost propuse, dar nu a existat posibilitatea

susținerii lor. Misiunea aproape dezastruoasă a lui Apollo 13, unde explozia unui rezervor de oxigen aproape a condamnat cei trei astronauți, a ajutat la recaptarea

atenției și cu toate că au fost planificate 20 de misiuni Apollo, Apollo 17 a fost ultima misiune de zbor sub emblema Apollo. Programul s-a sfârșit din cauza bugetelor reduse (în parte datorită războiului din Vietnam) și din dorința de a realiza un vehicul spațial

reutilizabil.

Aldrin (stanga) si Armstrong (dreapta) se antreneaza intr-un centru de pregatire, repetand procedura de colectare a mostrelor de sol selenar: fotografierea pietrei inainte de a o misca, transferul acesteia cu ajutorul unei lopeti intr-un saculet individual, iar apoi fotografierea locului in care a fost piatra. Pe Luna, cei doi nu au mai avut timp sa execute procedura ca la carte, din lipsa de timp – le-ar fi trebuit mai mult oxigen , dar au reusit sa se intoarca pe Terra cu 21,7 kg de mostre selenare.

In 1964, proaspat admisii astronauti NASA Ted Freeman, Buzz Aldrin si Charlie Bassett se bucura pentru prima oara de un antrenament la 0 – gravitatie in naveta NASA de testare la sol KC135. Freeman si Basset au murit intr-un tragic accident aviatic inainte de a avea sansa sa zboare in spatiu.

Armstrong si Aldrin, membrii unui echipaj pe care Mike Collins l-a descris ca fiind format din “straini amiabili” – au format pana la urma o echipa foarte stransa care a depasit un moment extrem de dificil: aselenizarea s-a desfasurat problematic. Armstrong a fost nevoit sa dezactiveze pilotul automat si sa piloteze modulul lunar precum un elicopter, cand a observat ca inginerii NASA calculasera traiectoria gresit si i-ar fi aruncat intr-un crater.

Edwin Aldrin pe Lună (1969)

Discursul lui W. Churchill

Pe 5 martie 1946 Winston Churchill, cel care condusese guvernul britanic în timpul celui de-al doilea război mondial, vorbea într-un discurs despre aşa numita "Cortină de Fier".

Era pentru prima oară când divizarea Europei - provocată de controlul sovietic asupra estului continentului - era descrisă astfel. Iniţial, discursul domnului Churchill nu s-a bucurat de prea mult succes, însă - în anul următor - apelul lui la unitatea statelor democratice împotriva expansionismului sovietic devenise politică de stat in Marea Britanie şi în Statele Unite. În plus, la scurtă vreme după acest discurs istoric, Cortina de Fier devenea o prezenţă fizică: sateliţii din estul Europei ai URSS ridicau garduri de fier ghimpat între ei şi vecinii din Europa de Vest.

Winston Churchill avertiza asupra pericolului divizării Europei de o "Cortină de Fier"

Cortina de FierAflat la Fulton, Missouri, în Statele Unite, pentru

a primi un premiu onorific, Winston Chruchill rostea acum 60 de ani cuvintele istorice:

"De la Stettin la Marea Baltică, de la Trieste la Marea Adriatică, s-a pogorât o Cortină de Fier

asura continentului. În spatele ei au rămas toate capitalele din vechile state ale Europei Centrale

şi de Est: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia."

Winston Churchill folosise pentru prima dată termenul de "cortină de fier" într-o telegramă confidenţială adresată preşedintelui Statelor Unite, Harry Truman, în mai 1945 - la numai

patru zile de la sfârşitul celui de-al doilea răboi mondial în Europa.

Winston Churchill era îngrijorat de intenţia URSS de a instala regimuri politice "prietene" în

sud-estul Europei, în particular în Polonia. Termenul "Cortină de Fier" fusese împrumutat

de Winston Churchill, probabil fără să-şi dea seama, de la şeful propagandei naziste, Josef

Goebbels, care făcuse predicţia că înfrângerea Germaniei ar fi condus la divizarea Europei.

În orice caz, conceptul de "Cortină de Fier" nu a intrat în vocabularul uzual până la discursul ţinut de domnul Churchill la Fulton, în SUA.

Preşedintele Truman s-a aflat în sală - la Fulton - în 1946.

Pericolul stalinist

Acolo, el şi-a exprimat punctul de vedere asupra pericolelor pe care ar fi urmat să le înfrunte principalele democraţii ale lumii la sfârşitul războiului.La ora respectivă Winston Churchill putea să vorbească mult mai pe şleau, întrucât nu mai era prim ministru. Partidul său - Partidul Conservator - pierduse alegerile în favoarea Partidului Laburist care promitea renaşterea socială, naţionalizarea pe scară largă şi un program generos de asistenţă socială.Dar, chiar şi ca lider al opoziţiei britanice, autoritatea domnului Churchill pe plan internaţional era de netăgăduit. În orice caz, între cei veniţi să-i asculte discursul de la Fulton se afla însuşi preşedintele Truman. Winston Churchill era - totuşi - unul dintre cei trei mari conducători aliaţi care câştigaseră cel de-al doilea război mondial. Ceilalţi doi erau preşedintele SUA, Franklin Roosevelt şi liderul URSS, Iosif Stalin. Mai mult: războiul declanşat de nazişti confirmase predicţiile domnului Churchill de la mijlocul anilor '30 când avertiza asupra pericolului unor dictatori ca Hitler. Dar, la vremea la care îşi ţinea discursul de la Fulton, Winston Churchill era îngrijorat de un alt tip de dictatură. El credea că pericolul venea dinspre singurul dictator rămas în viaţă la sfârşitul războiului: Stalin.

Winston Churchill, Harry Truman şi Iosif Stalin la conferinţa de la Postdam, din iulie 1945

Relaţie specială anglo-saxonăAşa că a îndemnat la prudenţă:

"În această perioada dificilă, nu este treaba noastră să intervenim cu forţa în treburile interne ale unor ţări pe care nu le-am cucerit în război. Dar nu trebuie să ne oprim din a

susţine fără teamă minunatele principii ale libertăţii şi drepturilor omului, care reprezintă moştenirea comună a

lumii anglo-saxone."Prudenţa lui Churchill era determinată de două considerente

principale.În primul rând, Vestul nu putea face mare lucru pentru a opri

instalarea controlului sovietic asupra ţărilor din Europa Centrală şi de Est, în care se afla deja Armata Roşie.

În al doilea rând, alianţa din timpul războiului cu URSS nu fusese suspendată încă.

În discursul său de la Fulton, domnul Churchill şi-a exprimat "adânca admiraţie şi respectul faţă de poporul rus" şi faţă de

persoana pe care a descris-o drept "camaradul meu din timpul războiului, Mareşalul Stalin".

Cu toate acestea, sfatul dat de Winston Churchill democraţiilor de la acea oră mergea dincolo de nevoia de a

disemina valorile democratice în jurul lumii. El a cerut să se creeze "o relaţie specială" între cele două

democraţii principale, Statele Unite şi Marea Britanie, prin alianţă politică şi cooperare militară.

În ciuda divergenţelor ocazionale, această relaţie a supravieţuit căderii Cortinei de Fier, produsă la sfârşitul

Războiului Rece.

Stalin încă era privit de mulţi ca unul dintre aliaţii care au câştigat războiul

SUA: pilonul puterii mondialeZidul Berlinului a fost 'încarnarea' Cortinei de FierDeşi domnul Churchill spera să păstreze Marea Britanie pe poziţia a treia între marile puteri mondiale, el era pe deplin conştient că rolul cheie în contracararea influenţei sovietice îl puteau avea doar Statele Unite.De altfel, scopul principal al discursului său de la Fulton era să angajeze Washingtonul în această luptă, să-l alerteze pe preşedintele Truman faţă de pericolul sovietic şi să evite revenirea SUA la politica izolaţionistă din perioada interbelică."Statele Unite sunt pilonul puterii mondiale," spunea Winston Churchill în 1946. "E un moment solemn pentru democraţia americană. Statele Unite sunt principala putere a lumii, iar acestui lucru i se adaugă o responsabilitate enormă pentru viitorul omenirii".Referirile la "Cortina de Fier" şi la expansiunea Uniunii Sovietice l-au revoltat pe Stalin. El l-a comparat pe Winston Churchill cu Hitler şi a spus că este un "războinic" ce visează la dominaţia rasei anglo-saxone. Discursul lui Churchill a fost publicat în presa sovietică abia în anul 1990.Dar şi în Marea Britanie, şi chiar în Statele Unite, discursul a fost primit iniţial cu reţinere. Alianţa cu URSS din timpul războiului continua să aibă rădăcini puternice atât în rândul politicienilor, cât şi al publicului.Noul guvern laburist britanic s-a disociat de acest discurs şi de politicile propuse în el de fostul premier. Iar ziarul The Times comenta că "democraţiile occidentale şi comunismul au multe de învăţat reciproc". Cu toate aceste, politicienii din SUA şi Marea Britanie, începeau deja să formuleze strategii politice bazate pe principii similare celor enunţate de Winston Churchill.

Zidul Berlinului a fost 'încarnarea' Cortinei de Fier

Războiul ReceDar aceste noi politici au fost adoptate de abia în 1947 - un an mai târziu. Atunci suflul îngheţat al Războiului

Rece începuse deja să se facă simţit pe măsură ce Stalin îşi întărea controlul asupra noilor regimuri

"prietene" din Europa Centrală şi de Est. La mijlocul lui 1948 cele mai multe dintre prezicerile

făcute de Churchill se adeveriseră: Ultimele iluzii privind intenţiile lui Stalin se risipiseră

odată cu formarea Cominformului, în 1947 - organizaţia de coordonare a regimurilor comuniste

din Europa. A urmat lovitura de stat comunistă de la Praga, din

februarie 1948. Şi apoi, câteva luni mai târziu, a început blocada Berlinului - de către sovietici - care a

condus la doi ani de aprovizionare pe calea aerului - de către puterile occidentale - a locuitorilor din

Berlinul de Vest. Cortina de Fier a rămas ferm în poziţie până în 1989

când - unul după altul - s-au prăbuşit toate regimurile comuniste din Europa.

Winston Churchill însuşi a spus despre discursul din martie 1946 că a fost cel mai mai important pe care l-

a rostit vreodată. Există şi voci care afirmă că poate mai important a

fost discursul cel de la Zurich, ţinut câteva luni mai târziu, când Winston Churchill şi-a expus viziunea privind crearea unui Uniuni Europene pe care el a

explicat-o drept "înfiinţarea unui fel de Statele Unite ale Europei".

Winston Churchill a avut viziunea viitoarei Uniuni Europene.