1

În limbajul dascălilor sunt şi nu sunt frecvente cuvintele tradiţie, modern, reformă, pentru că „meşterul” şcolii

„tace şi face”, dar în limbajul celor care au o întâmplătoare tangenţă cu şcoala (au „trecut” pe aici, au nepoţi sau vecini care sunt elevi, au auzit într-o cafenea sau la televizor) acestea revin cu o frecvenţă ostenitoare şi enervantă.

Dacă dintr-o neatenţie tu, care esti cadru didactic, rosteşti tradiţie poţi fi pus la zid şi ţi se reproşează că eşti depăşit .

Celelalte două cuvinte sunt cu multă generozitate acceptate şi eşti considerat „pedagog de şcoală nouă”, chiar dacă în ten-tativa de a găsi de la auditoriul întâmplător noima acestor noţiuni, vei primi răspunsuri bizare, plus sloganul „am intrat în Europa”, de parcă asta ar rezolva totul .

De reţinut este că în „Dicţionarul expli-cativ”, în dreptul cuvântului „modernism” scrie, negru pe alb, „atitudine modernă: preferinţă (exagerată) faţă de tot ceea ce este nou” şi ceva mai departe, cu referire la arta şi literatura „care neagă tradiţia“.

Atrăgând atenţia asupra precizării că uneori se exagerează s-ar putea să ţi se reproşeze că eşti împotriva guvernului, împotriva reformei şi împotriva şcolii. Oare? Aşa să fie? E chiar atât de simplu? A avut cineva curiozitatea să numere de câte ori se foloseste, în mass–media sau oriunde aiurea, cuvântul „reformă”? Se petrec în mass–media dezbateri pe probleme esen-ţiale, de substanţă ale învăţământului sau, vorba ceea, „se bate apa-n piuă”, ajungân-du-se uneori la vulgarizări, jigniri, limbaj suburban, răfuieli personale care nu fac bine elevului, părintelui şi şcolii în general .

Scrie, tot în „Dicţionarul explicativ”, pentru cuvântul reformă, următoarele:

„Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a

obtine o ameliorare sau un progres: schim-bare în sânul unei societăţi (care nu modi-fică structura generală a acelei societăţi.)”

Şi în acelaşi dicţionar cuvântul „tra-diţionalism” este definit ca „ataşament (exagerat) faţă de tradiţie: atitudine dictată de acest ataşament.”

Până aici am subliniat, cu bună ştiintă şi intenţie, trei cuvinte: de două ori exagerat şi o dată limitat .

Îmi permit, cu doza de sfială specifică educatorului, să aşez lângă noţiunile în discuţie şi altele, ca de exemplu: echilibru, bună–credinţă, flexibilitate, ştiut fiind că pentru învaţământ „soluţiile nu pot fi niciodată ultimele” şi că pentru a face, cum spunea Gheorghe Lazăr, „o şcoală mai de treabă” nu trebuie eludate valori ale edu-caţiei de primă însemnătate, cum sunt :

■ preluarea tradiţiei şi experienţei naţionale cu discernământ şi obiectivitate;

■ menţinerea propriei identităţi în această bătălie pentru europenizare;

■ cunoaşterea în profunzime a realităţii din şcoli şi conferirea libertăţii ca ele, şcoli-le, să–şi aleagă, fie şi limitat, propria cale;

■ susţinerea reformei printr–o finan-ţare adecvată intenţiilor de modernizare (resurse umane şi materiale);

■ determinarea cu rigoare ştiinţifică şi pedagogică maximă a conţinuturilor instruirii;

■ promovarea şi protejarea calitătii în educaţie printr–o evaluare bazată pe principii ale obiectivităţii.

Ţinând seama de cele enunţate mai sus, credem că Alianţa Colegiilor Centenare nu se vrea un club cu aspiraţii veleitare, ci este o asociaţie a şcolilor cu o cotă înaltă de calitate în învăţământul românesc în care valoarea, calitatea, experienţa se bucură de confirmarea timpului şi care au ştiut să preia şi să conserve tradiţia iar vocea lor poate fi auzită cu mai mult interes, inclusiv

Tradiţie şi modernizare în sincronizare cu reforma

2în dezbaterile ce au privit şi privesc Legea Educaţiei Naţionale.

Este bine de precizat că printre sume-denia de factori perturbatori ai învăţămân-tului se poate retine şi tentaţia desprinderii de tradiţie printr-o motivaţie, neargumen-tată suficient, devenită de-acum laitmotiv: ne-am integrat în Uniunea Europeană, ca şi cum asta ar însemna să luăm totul de la început.

Integrarea în Uniunea Europeană nu cred că înseamnă subestimarea tradiţiei, trecerea în subsidiar a caracterului naţional al învaţământului, alinierea, făra discernă-mânt la tot ce vine din altă parte.

În demersul educaţional conjuncturalul nu-şi are locul pentru că şcoala pregăteşte generaţii după generaţii, pentru că, vrând nevrând, se impune o sincronizare benefică a tradiţiei cu modernul, o reformare prin preluare selectivă, inteligentă a valorilor sedimentate şi nu prin salturi care produc zdruncinări puternice cu repercusiuni dureroase.

Făcând o comparaţie între Legea Educaţiei Naţionale şi Statutul Alianţei, am constatat că există numereoase similitudini între obiective, lucru îmbucurător pentru noi şi benefic pentru învăţământ, dovadă că se pot prelua ideile bune.

Tocmai de aceea, cunoscute fiind re-zultatele obţinute de colegiile din alianţă şi celelalte licee teoretice ar fi recomandat să li se atribuie o mai mare putere de de-cizie, ca efect al descentralizării, în câteva probleme, cum sunt:

■ cuprinderea în planul de şcolarizare a clasei a IX-a, pe baza unor teste de cu-noştinţe administrate elevilor la sfârşitul clasei a VIII-a, creându-se în acest fel posibilitatea pregătirii temeinice în profil teoretic. Testarea să se realizeze opţional pentru elevii care doresc să se pregătească în domenii aferente liceului teoretic.

Credem că trei ani de studiu în filieră teoretică nu asigură pregătirea necesară pentru învăţământul superior. O astfel de selecţie constituie baza pentru învăţămân-tul de excelenţă;

■ susţinerea examenului de bacalaureat

pe două nivele – pentru învăţământul teo-retic şi respectiv tehnologic, cu o programă diferenţiată;

■ concursurile şi olimpiadele pentru liceu să se organizeze, de asemenea, pe două nivele, în funcţie de conţinuturile programelor şi manualelor adecvate celor două filiere.

Aceste câteva sugestii, şi altele care ar putea veni din partea Alianţei Colegiilor Naţionale, credem că ar deschide drumul spre o mai realistă selecţie a talentelor şi va-lorilor autentice atât de necesare cercetării ştiinţifice, domeniilor de vârf ale economiei în plin proces de modernizare pentru care se impune o pregătire superioară.

Pentru Colegiul Naţional „Silvania”, „povara tradiţiei” înseamnă sedimentarea valorilor şi modelelor, înseamnă un factor dinamizator esenţial. Avem o moştenire care ne onorează şi ne obligă, iar cuvin-tele omului politic Iuliu Maniu, fost elev al Colegiului, au valoare testamentară: „Printre zidurile instituţiei, de timp foarte îndelungat, necontenit se sădeşte în sufle-tele noastre simţul onoarei, libertatea gân-dului şi cuvântului, şi idealurile frumoase de iubire faţă de neamul fiecăruia, care au fost sădite definitiv în sufletul meu, şi care mă călăuzesc ca nişte torţe de neatins”.

Pornim de la adevărul confirmat deja, că în simbolistica gândirii moderne rolul şcolii, al profesorilor trebuie să se defineas-că în primul rând prin elevi şi prin felul în care aceştia sunt învăţati să înveţe pentru integrarea perfectă în dinamica socială. Şcoala de azi şi de mâine îşi motivează cu adevărat existenţa printr-un echilibru bine gândit între tradiţie, modern şi reformă.

Aşadar, pentru noi Europa globalizată înseamnă unitate în diversitate, conser-varea identităţii culturale exprimată şi printr-o istorie bogată, de câteva secole a învăţământului în care se regăsesc şi colegiile centenare ca adevărate modele în educaţie.

Prof. Vasile Bulgărean,Directorul

Colegiului Naţional „Silvania” Zalău

3

Camelia Burghele este cercetător ştiinţific la Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău - Sălaj. Dublu licen-

ţiată (Facultatea de Litere şi Facultatea de Jurnalistică, ambele din cadrul Universităţii clujene Babeş – Bolyai), şi-a finalizat masteratul şi doctoratul - Terapie şi psihoterapie populară – în aceeaşi univer-sitate, obţinând, în 2003, un doctorat mag-na cum laude. Preocupările sale în domeniul magiei terapeutice s-au materializat în studii de specialitate şi şase volume:

Descântece. Descântece populare terape-utice din Sălaj, Zalău, 1999

În numele magiei terapeutice, Zalău, 2000

Cămaşa ciumei. Note pentru o antropo-logie a sănătăţii, Bucureşti, 2003

Studii de antropologie a sănătăţii, Cluj Napoca, 2004

Repere de cultură tradiţională sălăjeană, Zalău, 2006

Chilioara. Satul timpului, timpul satului, Cluj Napoca, 2010

toate centrate pe subiectul prolific şi atractiv al magiei tradiţionale, abordat cu metode antropologice moderne.

Apelul la metodele complexe ale an-tropologiei culturale şi sociale au permis Cameliei Burghele o perspectivare mai largă a câmpului de referinţe, astfel încât (psiho)terapia populară este abordată ca parte integrantă a unei antropologii a sănătăţii, propusă ca finalitate epistemică pentru studiul atitudinilor culturale faţă de cuplul sănătate / boală. Convergenţa acestor volume de studii etnologice şi antropologice sugerează nu doar o cir-cumscriere a subiectului şi o exploatare a sa până în cele mai sensibile detalii, dar şi o conectare a cercetării româneşti în domeniu la antropologia europeană.

În prezent, Camelia Burghele este bursieră a Academiei Române, în proiectul european postdoctoral „Valorificarea iden-tităţilor culturale în contextul globalizării”.

Un fragment din teza de doctorat:

Modernitatea corpului şi piaţa terapeutică - cereri şi oferte de sănătate -

Un posibil cadru al discuţiei despre corpul uman şi starea lui de sănătate / boală activează două ipostaze ale corpului, cli-şee culturale iniţiate de două mentalităţi diferite, deoarece, mai mult decât o abor-dare biologică, fiziologică sau medicală, un demers antropologic circumscris corpului uman scoate la iveală şi informaţii detaşate din mentalul colectiv şi individual, dictând comportamente şi răspunsuri, desenând o paletă mereu dinamică a imaginarului social şi cultural. În contextul devenirii umane, concepţiile asupra corpului au fost, în fapt, tot atâtea concepţii asupra sinelui, asupra persoanei, asupra modului de a privi viaţa şi lumea înconjurătoare, asupra sistemului de relaţii interceptat la nivelul umanului. Pornind de aici, re-

Absolvenţi ai Colegiului Naţional „Silvania”, astăzi doctori şi doctoranzi

4ferenţialul este dublu configurat: pentru exponentul societăţii folclorice, „le corps est une construction symbolique, non une réalité en soi”1, iar pentru protagonistul epocii moderne, corpul devine o maşină de vieţuit, reductibilă la o sumă de părţi componente, care, bine angrenate, trebuie să confere insului longevitate şi confort. Între aceste două sisteme de referinţă, cel al corpului - simbol şi cel al corpului - maşină, asistăm la o personificare succedată de o depersonificare a corpului, la o întemeiere plenară a acestuia în om, sau la o severă disociere a celor două prezenţe, în funcţie de epocă. Această dihotomie culturală şi socială condiţionează două paradigme cul-turale şi mentalitare diferite ale sistemului terapeutic şi psihoterapeutic, concretizate în pieţe de desfacere - şi ele polarizate şi reprezentate cantitativ şi calitativ diferit - pentru gama de remedii prezentată bene-ficiarului individual sau colectiv.

Tradiţia populară a vindecării nu per-cepe corpul ca distinct de om (şi de aici pornesc receptările şi utilizările terapiei ca psihoterapie) şi nu izolează corpul de cosmos, ci accentuează corespondenţele. Permeabilitatea corpului uman către lumea care-i e consubstanţială generează o anume atitudine colectivă în faţa bolii, probând conturarea unui corp social2, pentru descrierea căruia medicina, ritu-alul magico-religios şi societatea par a fi consubstanţiale şi interdependente, antre-nând ipostaze ale concepţiei omului despre lume, reprezentări ale corpului, imaginarul bolii sau originile diverse ale maladiei, ca puncte de jalonare într-o atitudine comu-nitară asupra deteriorării stării corporale.

***Vindecătorii societăţii tradiţionale sunt

legitimaţi social şi cultural. Înrădăcinaţi în tradiţie, ei se bucură de mult respect şi preţuire în lumea satului, reputaţia lor favorabilă, darul lor, replicarea actelor de vindecare la fiecare solicitare conferindu-le unanim o emblemă în faţa comunităţii. Deci individualizarea descântătoarei şi mai ales legitimarea ei comunitară nu ţine atât de caracterul ştiinţific al demersurilor sale, ci

de un anume consens stabilit cutumiar, care fac din ea liderul incontestabil al unei pieţe tera-peutice tradiţionale, circumscrisă remediului magico-terapeutic impus de o susţinută ritualizare a bolii, mai ales că, de cele mai multe ori, ea este şi deţinătoarea leacurilor de esenţă vegetală sau animală, adică acoperă şi teritoriul medicinei empirice.

Beneficiarul pieţei terapeutice moderne nu pare a fi deloc intimidat de un de con-flict de legitimitate, ce priveşte strict rela-ţia mediilor bio-medicale cu vindecătorii cu puteri supraumane. Pentru că traiectoria urmată de acest beneficiar al pieţei tera-peutice gândeşte şi îşi descrie corpul în alţi termeni decât până acum. Ecuaţia pe care omul modern o propune furnizorilor de servicii de sănătate este una care pune în valoare corpul îngrijit, elastic, igienic, sănătos, o ecuaţie în care necunoscuta pare a fi tot mai aproape de soluţionarea imediată, cu reflexe în imaginarul colectiv restructurat al actanţilor din societatea urbanizată şi cu rădăcini într-o mentali-tate nouă, mult mai elastică. Acest lucru este susţinut de observaţia că o analiză sociologică şi psihologică atestă faptul că valorile primordiale ale vieţii cotidiene în societatea modernă nu mai sunt morali-tatea sau fidelitatea, ci cele legate uneori până la paroxism de îngrijirea corporală şi de menţinerea sănătăţii, de amânarea la maximum a momentelor îmbătrânirii şi de prelungirea necondiţionată a vieţii.

Spaţiul urban impune un nou discurs despre terapie, în tandem cu noul imaginar al corpului: corpul este acum divizat de omul în sine, de persoana sa interioară, astfel încât „ambalajul”, corpul fizic, poate fi privit acum de către subiect ca un alter ego (aşa pot fi explicate, probabil, avalanşa impresionantă de tatuaje excesive pe cen-trimetrul pătrat de piele sau piercing-ul de-a dreptul inuman: o australiancă a fost puternic mediatizată recent pentru că îşi implantase în diferite zone ale corpului nu mai puţin de 700 de cercei şi inele). Sunt exacerbate de cele mai multe ori fie stările extrem pozitive ale corpului, cum ar fi prospeţimea sau elasticitatea (deodoran-

5tul Fa asigură, de exemplu „prospeţimea întregii zile” iar după folosirea protege-slipurilor te simţi „mai curat, mai uscat: o protecţie de mai lungă durată”), fie cele extrem negative - îmbătrânirea, oboseala, obezitatea, calviţia - ce suscită remedii te-rapeutice drastice, fie teribil de sofisticate ( cum sunt, de exemplu, operaţiile estetice sau reparatorii, lipoabsorbţia sau implan-turile), fie simple, la îndemână (ceaiuri, ali-fii, masaje), dar prezentate bombastic, im-presionant, fulminant, cât mai penetrant în mediile de audienţă. Un rol de excepţie joacă deci mass media: aproape fiecare ziar are o rubrică de sfaturi cu leacuri ce se pot prepara sau aplica în casă, fără a mai apela la medic sau farmacist, sau există chiar re-viste specializate doar în asemenea terapii domestice (Medicina naturistă, Enciclopedia medicinei naturiste, Leacuri şi terapii etc). Lecturarea şi aprecierea lor de către o masă largă de oameni nu face decât sâ întărească concluzia antropologilor că grija pentru sănătate şi pentru forma corpului reprezintă cheia de boltă a modernităţii şi că preţul plătit petru aceasta este unul dintre cele mai mari. De altfel, observăm că aceste principii cardinale consecutive sănătăţii corpului acaparează tot mai mult şi piaţa publicitară: igiena (enorm de multe reclame la detergenţi, cosmeticale), tine-reţea (o largă gamă de produse antirid), sănătatea (produse dietetice, mai ales ia-urturi, cereale). Remarcabilă este, de altfel, şi modalitatea de prezentare a produsului sau serviciului de sănătate: asistăm la o anume agresivitate a pieţei publicitare orientată spre prevenire, menţinere şi re-vigorare, oarecum calchiată după modelul contemporan al paradigmei terapeutice, căci corpul pare a fi o interfaţă a simbiozei pieţei terapeutice cu mass media.

Este firesc ca alterarea discursului despre corp să se repercuteze într-o altă retorică a cuplului sănătate - boală şi, implicit, să ricoşeze într-o altă structură a terapeuticului contemporan: insul, devenit acum un actor social, disociat de vechiul său corp, îşi reprezintă boala mai eufemic, mai îngăduitor; maladia şi moartea nu mai

sunt atât de înspăimântătoare: corpul este menţinut într-o formă cât mai sănătoasă în mod voit, intenţionat, programatic (o mulţime de persoane fac terapie de grup, prin intermediul sporturilor de gen aerobic sau aleargă în parc, după un orar precis sau cu o desfăşurare regulată), prin diete alimentare, exerciţii musculare sau terapii naturiste ori cosmetice; bolile, indiferent de gravitatea lor, sunt tratate prin mijloace tehnice şi electronice ultraperformante - iar maladiile mortale sunt mediatizate altfel decât încurabile, sau categoric tra-tabile într-un viitor foarte apropiat (me-diatizări ale tratamentelor de ultimă oră anti - SIDA, cancer, leucemie) astfel încât practic nimic nu mai e letal, sau, oricum speranţa de viaţă este foarte mult crescută.

Rezultatul unor astfel de mutaţii este o depersonalizare a bolii, care este văzută ca ceva total exterior, un intrus apărut în organismul uman ca urmare a unei cauza-lităţi bine determinate. O boală precum deochiul, resimiţită ca o stare generală proastă, datorată, conform schemei men-tale a omului din societatea tradiţională, unui rău ascuns, nedefinit, sau unei acţiuni malefice direcţionate de vreun duşman mai mult sau mai puţin cunoscut, nu mai există, pentru că unitatea corpului uman a fost secţionată în bucăţi, iar hiperspeci-alizarea tehnicilor medicale moderne de-tectează fără echivoc cauzele oricărei boli. Diagnosticele sunt acum precise, pentru că ele sunt decelate prin mijloace sofisticate de laborator, covârşitor computerizate. Omul este văzut ca o entitate abstractă, ajuns în faza de bolnav printr-o acţiune bine stabilită a unui agent patogen şi este tratat strict ca un pacient, al cărui corp trebuie „reparat”, spre deosebire de soci-etatea folclorică, unde trebuia descântat pentru a fi tămăduit şi redat apoi armoniei cu întregul.

1 David Le Breton - Anthropologie du corps et modernité, Paris, 2000, p. 13

2 Jean Benoist - Les médecines traditio-nelles, în La science sauvage. Des savoirs po-pulaires aux ethnosciences, Paris, 1993, p. 9

6

Parcursul ei este interesant. După ce încheie studiile la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială,

specialitatea Sociologie, va face mas-teratul în Studii Iudaice (Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj – Napoca), după care, timp de doi ani este cercetător la Yale University (SUA), („The Yale Initiative for the Interdisciplinary Study of Antisemitism”), iar apoi îşi va finaliza masteratul şi activitatea de cercetare cu teza de doctorat „Antisemitismul în imaginarul colectiv în România în seco-lul XX”, un doctorat „magna cum laude” la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj - Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie .

Cosmina Paul a derulat şi derulează o bogată activitate de cercetare în plan naţional şi internaţional, participă la conferinţe şi programe de formare, este colaborator cu Centrul de Politici Publice Bucuresti şi Cluj.

În prezent este asistent universitar la Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca.

FRAGMENTDin rezumatul tezei de doctorat cu titlul „Antisemitismul în imaginarul colectiv în România în secolul XX”

Cuvinte cheie: antisemitism, ima-ginar colectiv, istorie orală, evrei, identitate naţională, modernitate, groapă comună, străinul absolut.

“- Ich bin ein Jude. (Sunt evreu.)- Ein Jude? Grausamer Zufall! (Evreu?

Teribil accident.)”1

Străini, necreştini, diferiţi, evreii au fost un „teribil accident” ca vecini,

ca prieteni, ca evrei. Şi nu invers. Străinătatea evreului nu a purtat nici-când duşmănia graniţelor. Puterea lui a fost temută de cel care se dorea autentic, pur şi spiritual. Evreul a rămas străinul absolut în cea mai adâncă intimitate a creştinului sau a liberalului, a naţiunii sau a comunismului. A întâlni un evreu înseamnă pentru gentil (ne-evreu) a în-tâlni o lume şi o cale de a înţelege lumea (Weltanschauung). De două mii de ani. Pentru gentil, botezul, încetăţenirea şi prietenia, au fost trei încercări de con-vertire a evreului. Dar orice convertire înseamnă ruptura cu trecutul. Evreul nu cunoaşte convertirea: memoria lui e me-moria Ierusalimului şi a ieşirii din Egipt.

Dar povestea evreilor din România este una aparte, a neconvertirii evreilor. Evrei ai Celeilalte Europe, seculari sau ortodocşi, evreii din România au trăit lumea statului naţional din secolul al XIX-lea, stat care construia ţărani ro-mâni şi care dorea ca ţăranii să devină

Cosmina Paul, absolventă a Colegiului Naţional „Silvania”, promoţia 1998

7asemenea evreilor, moderni (apolonie-nii să devină mercurieni, Yuri Slezkine): statul nu a căutat cetăţenia lor, după formarea statului naţional, biserica ortodoxă nu a căutat botezul lor, iar intelectualii nu au căutat prietenia lor. Iar evreii, evreii au căutat să rămână aceiaşi: cei ai târgurilor, nici ţărani nici urbani; ortodocşi, sionişti sau europeni; ei au căutat „acasă” sau exilul, în impe-riile care decădeau, în statele naţionale, emigrând în America sau în Palestina sau exilaţi înspre un „acasă”.

Dar s-a mai născut atunci o poveste: a evreului român. În ciuda presiunii in-ternaţionale, România a fost ultima ţară din Europa care şi-a încetăţenit evreii. I-a izgonit din sate, i-a amendat pen-tru vagabondaj, i-a expulzat din ţară, i-a acuzat de omor ritual, i-a vândut Israelului. În 1885, fără a fi cetăţean român, lui Moses Gaster i s-a dat un pa-şaport românesc de expatriere. Norman Manea a fost deportat în Transnistria şi, când s-a întors în 1945, i s-a dat un certificat de repatriere. Expatriere fără patrie şi repatriere fără patrie este, ad literam, povestea evreului român.

Imaginea evreului se conturează în intimitatea imaginii românului. Aceasta este una dintre principalele teze ale lucrării de faţă. Am formulat-o în pri-mele două părţi unde am contextualizat discuţia în secolul al XIX-lea. Înţelegeri esenţiale a ceea ce înseamnă a fi român, identitate naţională şi stat unitar s-au construit atunci şi există continuităţi ale acestui proiect identitar în secolul al XX-lea. Tot atunci a început şi poves-tea antisemitismului în România, prin trădarea visului paşoptist de a fi euro-pean şi construcţia identităţii colective naţionale ca proiect total. A fi român înseamnă trup şi spirit, sânge şi creşti-nism, iar metafora unităţii trupului re-prezintă ţara, aşa cum naţiunea devine o metaforă pentru a reprezenta unitatea

identităţii individuale. Căutarea unită-ţii, a autenticităţii şi a purităţii trupului naţional a deschis drama identităţii de legătură („hyphened identity”), drama evreului român. Construcţia statului naţional a însemnat excluderea străinu-lui (Z. Baumann). Evreul nu aparţinea trupului ţării şi îşi avea propriul avatar în imaginea străinului absolut: cel radi-cal diferit asemenea ţiganului, oaspete asemenea germanului, de neemancipat asemenea femeii, străin de neam aseme-nea vecinilor. Dar absolutizarea străină-tăţii sale însemna că evreul rămâne în intimitatea românului de neconvertit: nebotezat şi neîncetăţenit – ambele forme ale „nespălării” care se regăsesc în imaginarul naţional odată ce trupul naţiunii, curăţenia sau autenticul, devin metafore ale acesteia.

Prezenta lucrare completează înţe-legerea antisemitismului în România ca consecinţă a construirii reprezentării de a fi român, concomitent sau concurent, succesiv sau disonant. (...)

Discuţia asupra modului în care înţe-legem particularitatea cazului românesc şi diferenţa sa fundamentală faţă de mo-dernitatea occidentală, a fost în special bazată pe o analiza critică a studiilor de specialitate, în general studii de istorie socială a României şi de teorie a istoriei şi a antisemitismului. Descoperirea gropii comune, unde evreii au fost împuşcaţi în aprilie 1945, este în sine un studiu de istorie orală tocmai prin coroborarea surselor de arhivă (Arhivele Naţionale ale României, Direcţiile Judeţene Cluj, Bihor şi Maramureş), cu mărturiile culese ce s-au înscris în marea istorie a Holocaustului Celeilalte Europe. Interviurile din campaniile individuale pe care le-am desfăşurat în nordul Maramureşului au fost în general interviuri deschise ce au suportat mai multe sesiuni, prin proiectele indivi-duale de cercetare susţinute de Muzeul

8Holocaustului din Washington D.C. şi Fundaţia Rotschild din Londra. Alte interviuri se regăsesc pe tot parcursul lucrării, interviuri culese în cadrul Institutului de Istorie Orală din Cluj sau în colaborare cu Fundaţia Centropa din Viena, precum şi din consultarea interviurilor de la The Yale Fortunaff Archive din New Haven sau, simplu, din discuţii intervievate. Ideea de martor apare, astfel, în ipostaze multiple şi este esenţială studiului prezent. În general, prin formularea temei, lucrarea de faţă vorbeşte mai puţin despre faptul istoric şi mai mult despre autenticitate - înlo-cuindu-se „cum s-a întâmplat” cu „aşa cum cred oamenii că s-a întâmplat”; mai puţin despre structuri şi politici şi mai mult despre înţelesuri, mai puţin despre adevăr şi mai mult despre metaforele acestuia.

Lucrarea se deschide cu o discuţie asupra modernităţii României înţe-leasă ca istorie a unui decalaj şi care introduce o distincţie fundamentală în conceptualizarea antisemitismului ca ruptură faţă de anti-iudaism. Dacă ultimul era expresia unei ghetoizări voite, atât de către evrei, cât şi de către creştini – a păstrării comunităţii spiritu-ale şi a purităţii corpului – modernitatea imaginează tocmai anularea propriei ghetoizări şi a ghetoizării celuilalt (H. Arendt). Modernitatea imaginează o singură comunitate, în care liberalismul şi iluminismul aduc evreii şi gentilii împreună. Cazul României este însă di-ferit. Argumentez că modernizarea este şi rămâne o ideologie şi că iliberalismul şi anti-modernitatea rămân esenţiale în definirea statului naţional român. Până la turnura secolelor, sau chiar până la primul război mondial, nu putem vorbi nici de neo-tradiţionalism în România şi nici de modernizare. Schimbările se-colului al XIX-lea sunt dramatice. Preiau teza lui Daniel Chirot privind politicile

economice ale secolului al XIX-lea, care arată cum România, intrând sub sfera de influenţă a Occidentului prin Tratatul de la Adrianopol din 1829, nu se modernizează, ci se transformă într-o colonie agricolă a Vestului; supravieţui-rea sa este concepută ca ţară agricolă, iar imobilitatea şi iliberalismul construiesc naţiunea şi imaginea ţăranului român. Astfel se infirmă şi teza difuziei sau a re-laţiei dintre centru şi periferie, arătând că negocierea cu Occidentul nu conduce neapărat la modernizare, dezvoltare şi occidentalizare şi că România rămâne să aparţină Balcanilor, înşelând proiectul paşoptist. Spre deosebire de Occident şi spre deosebire de Imperiul Rus, unde integrarea în cultura occidentală şi rusă, ca formă de auto-emancipare, are un puternic impact de transformare a comunităţilor evreieşti, România păs-trează până târziu o post-memorie (M. Hirsch) a ghetoizării, fără însă a avea o istorie a ghetoizării. (...)

Recurg la poveşti pentru a le spune încă o dată, într-o altă cheie de inter-pretare. Povestea „Pernei de puf” (Vasile Voiculescu), piesa de teatru „Take Ianke şi Cadîr” (Victor Ioan Popa), “O făclie de Paşte” (Ion Luca Caragiale) sau nuvela „Iţic Ştrul, dezertor” (Liviu Rebreanu) sunt imagini vechi, ale convertirii, tră-dării şi sublimării iudaităţii prin iubirea creştină. Sunt vechile obsesii creştine ale neconvertirii evreilor şi ale imposi-bilităţii acestei convertiri când, secolul al XIX-lea, vorbeşte de imposibilitatea convertirii sângelui, iar al XX-lea de imposibilitatea convertirii cărnii. În imaginea agoniei evreului vom regăsi agonia creştinului.

În partea a treia, pornind de la poveştile bătrânilor din Poienile de Sub Munte din nordul Maramureşului, la graniţa României cu Ucraina, am condus o cercetare de istorie orală în urma căreia am documentat masacrul

9evreilor din primăvara lui 1945, când s-au întors din lagărele de muncă de pe frontul ucrainian. Într-o zi de aprilie, la amiază, tinerii evrei au fost adunaţi în centrul târgului, legaţi de mâini, escortaţi în pădure, lângă graniţă, şi împuşcaţi. Spun povestea lor aşa cum o spun bătrânii: unii, martori la adunarea evreilor în centrul satului, alţii, aşa cum au auzit-o de la părinţi. E o poveste a locului. Documentele de arhivă atestă povestea, vorbind de aceleaşi locuri, aceleaşi date fără însă a numi victimele ca evrei; rămâne deflectarea limbajului sovietic în care „14 persoane au fost uci-se”. Coroborând documentele arhivate cu interviurile orale, redau povestea ca dramă a evreilor după reîntoarcere. Contextul crimei este cel al răzbunării evreilor, al disputelor economice asupra retrocedărilor şi a comerţului ilegal din 1945 (care după război era văzut ca sa-botaj economic al ţării şi aspru pedepsit) şi al afinităţilor comuniste ale evreilor. Nu am căutat o cauză sau un adevăr, ci o autenticitate a mărturiilor şi o înţele-gere a contextului. Cum fiecare parte a lucrării are o altă relevanţă în discuţia antisemitismului în România, descope-rirea gropii comune a evreilor împuşcaţi după întoarcerea din deportare, în primăvara lui 1945, contribuie la înţe-legerea violenţei colective antisemite şi a crimei "celeilalte Europe" - o crimă a vecinilor împotriva evreilor şi o istorie a gropilor comune de lângă sate. Povestea evreilor poienari este un pretext pentru o discuţie a „celuilalt Holocaust”, dar şi unul pentru a vorbi despre politicile memoriei în România după 1945, care au făcut ca povestea să treacă mereu în non-istorie. Imaginea ce are în cen-trul său Auschwitz ca reprezentare a Holocaustului european a fost recent reconsiderată (T. Snyder). Cercetarea contribuie la înţelegerea Holocaustului în Est, din perspectiva gropilor comune

noi descoperite, efort în care cercetările lui Jan T. Gross, Timothy Snyder sau ale preotului Dubois sunt inovatoare.

Ultima parte am construit-o pe baza întrebării: „Există evreul român?”, aşa cum există evreul german, evreul polonez sau evreul maghiar. Ea este inspirată din interviul pe care l-am realizat cu scriitorul Norman Manea, în vara anului 2009, şi din romanul său „Întoarcerea huliganului” (2003) în care trei teme majore sunt cuprinse: Transnistria, comunismul şi exilul. Sau altfel problematizat, Holocaustul din România, suferinţa românilor, naţional-comunismul şi ce înseamnă să aparţii şi loialitatea. În primul rând privesc comparativ memoria generaţiei anilor 1960 din Europa Occidentală cu cea din România: strigătul studenţilor din Paris în martie 1968 „Toţi suntem evrei!” înseamnă şi o confiscare a dramei evreieşti printr-o apropriere a suferin-ţei evreieşti. În România anilor 1960, Holocaustul este cunoscut prin drama evreilor transilvăneni şi crima Ungariei astfel, Transnistria intră în non-isto-rie. Dar nu e numai asta. Confiscarea suferinţei evreieşti se datorează lui „Toţi suferim” şi a ideii salvării evreilor români care, după 1989, se regăseşte în „Toţi am suferit”. Privind înspre „Evreul imaginar”, aşa cum îl defineşte Alain Fienkelkraut, şi înspre generaţia occidentală a postmemoriei (Marianne Hirsch), România rămâne încă în efor-tul de normalizare a trecutului, de a accepta suferinţa evreiască şi istoria sa ca o istorie a coabitării ce devine istorie naţională. Definind naţiunea ca etnicitate română şi credinţă ortodoxă, evreul nu a aparţinut „trupului ţării”. Dar, spune Norman Manea, inevitabil vorbim despre evreul român.

1 Gotthold Lessing, Nathan der Weise, 1779

10

A activat în ONG-uri, în Consorţiul Organizaţiei Studenţeşti Cluj Napoca.

Preocupările în cercetare s-au ma-terializat în teza de licenţă cu titlul „Wumonte-based Aid Tool for On – line Visual Presentations”, în comunicare la nivel de conferinţă internaţională - „14 th WSEAS International Conference on Computers”, Corfu, July 2010 şi nu în-tâmplător în viitoarea teză de doctorat cu titlul „Contribuţie adusă la conceptul de realitate extinsă utilizând «Head Worn Diplays»” .

La nivelul Universităţii Tehnice este parte a grupurilor S.I.D.O.C şi I.P.P.R.G., grupuri de cercetare dintre cele mai dinamice având parteneriate cu alte universităţi din ţară şi străinatate.

Este un început bun pentru Marius Lupou, fost elev al Colegiului Naţional „Silvania” din Zalău, promoţia 2004, un „tânăr neliniştit” în ale cercetării.

Contribuţie adusă la conceptul de realitate extinsă utilizând „Head Worn Diplays”

Fragment ( - - )Termenul de Realitate Extinsă Realitatea Extinsă este un termen care

înglobează vizualizarea live, directă sau indirectă, a unui mediu fizic din lumea reală, ale cărui elemente sunt potenţate (extinse) de un input senzorial generat de calculator, sunet sau grafic. Este strâns legată de un concept mai general numit re-alitate mediată, în care o vedere a realităţii este modificată (eventual chiar diminuată)

de către un calculator. Ca urmare, funcţiile tehnologice consolidează percepţia actuală a realităţii. În contrast, realitatea virtuală înlocuieşte lumea reală, cu una simulată.

Conceptul de realitate extinsă este fuziunea informaţiei oferite de senzori, cu percepţia utilizatorului despre lumea reală. Până în cercetările recente, a fost prezentată ca o interfaţă pasivă, astfel că utilizatorii erau cei care primeau doar in-formaţii vizuale despre o scenă. Realitatea extinsă este menită să fie percepută de utilizator drept interactivă.

Încă de la concepere, grafica pe cal-culator a fost interactivă în natură. Una dintre noutăţile impuse de sistemul lui Ivan Sutherland era capacitatea utilizatorului de a interacţiona cu sistemul.

Crearea mediilor virtuale interactive a avut ca şi origine domeniul graficii. Cel mai fidel mediu de interacţiune este mediul înconjurător, lumea reală. Scopul realităţii extinse este de a combina lumea reală (interactivă) cu o lume virtuală (tot interactivă) generată de calculator, într-un singur mediu unitar.

Definiţia acceptată astăzi, pentru conceptul de realitate extinsă (augmented reality), este cea sintetizată de R. Azuma, conform căruia un astfel de sistem trebuie să urmarească:

• combină elemente ale mediului real cu elemente virtuale, generate de calculator;

• este interactiv în timp real;• urmăreşte în timp real poziţia

utilizatorului şi a obiectelor în mediul real, în sistem tridimensional.

Din studiul unor tehnici de survey, este evident că pentru a oferi o experienţă efi-cace a realităţii extinse, sunt câţiva factori esenţiali care trebuie luaţi în considerare:

Marius Lupou este absolvent al Universităţii Tehnice Cluj Napoca, promoţia 2009 şi tot atunci este admis ca doctorand al acestei universităţi.

11(a) Hardware-ul grafic care să poată

creea conţinut virtual pentru suprapunerea pe lumea reală;

(b) Tehnici de urmărire, astfel încât modificările în poziţia spectatorului să poata fi corect reflectate în grafica afişată;

(c) Calibrarea şi înregistrarea unui tracker pentru alinierea exactă a mediului real cu cel virtual, în momentul în care utilizatorul priveşte o scenă;

(d) Metode (hardware) de afişare pen-tru îmbinarea imaginilor virtuale cu vederi ale lumii reale;

(e) Putere de procesare, pentru rularea simulărilor de realitate extinsă, suportul pentru input şi output;

(f) Tehnici de interacţiune care să specifice modul în care utilizatorul poate manipula conţinutul realităţii extinse.

În analiza principalelor subiecte de cercetare au fost luate în considerare peste 350 de articole publicate la diferite con-ferinţe: ISMAR (International Symposium on Mixed and Augmented Reality), ISAR (International Symposium on Augmented Reality), ISMR (International Symposium on Mixed Reality), IWAR (International Workshop on Augmented R eality). Articolele din aceste conferinte au fost stu-diate pe o perioadă de 9 ani (1998-2007).

După efectuarea acestui studiu au pu-tut fi identificate următoarele categorii de cercetare principale: Tracking, interacţiu-nea cu mediul, calibrarea, aplicaţii ale reali-tăţii extinse, modulul de afişare, evaluarea, sisteme de realitate extinsă mobile etc.

Din numarul total de publicaţii, princi-palele domenii de cercetare sunt:

(1) Tehnici de Tracking (20.1%, i.e. 63/313)

(2) Tehnici de Interacţiune (14.7%)(3) Calibrare şi Înregistrare (14.1%)(4) Aplicaţii ale realităţii extinse

(14.4%)(5) Tehnici de afişare (11.8%)

Realitatea Extinsă în sisteme de Reparaţii şi Mentenanţă

Pentru a soluţiona problemele legate de întreţinere şi reparaţii există câteva soluţii, însă acestea nu sunt cele mai eficiente. De curând este introdus termenul de Realitate

Extinsă în domeniul reparaţiilor şi întreţi-nerii. Realizarea unor operaţii complexe de mentenanţă asupra utilajelor, în mod spe-cial asupra autovehiculelor, reprezintă un excelent domeniu de aplicabilitate pentru un sistem de Realitate Extinsă.

Principalele condiţii care motivează utilizarea unui sistem de realitate extinsă sunt:

■ Necesitatea unor sesiuni de pregătire bune;

■ Accesarea documentaţiilor de mari dimensiuni;

■ Descrie un concept bazat pe scenarii, ce parcurg pas cu pas utilizatorul prin ope-raţia de întreţinere sau instruire.

Un sistem de realitate extinsă, cu aplicabilitate în domeniul reparaţiilor şi întreţinerii, are ca principale obiective următoarele elemente:

■ transformarea documentaţiilor teh-nice groaie, a manualelor, într-un suport electronic multimedia care să ofere un acces mult mai bun la informaţie;

■ realizarea unei structuri ierarhi-ce a procedurii de reparaţie / întreţinere;

■ oferă asistenţă utilizatorului care doreşte executarea unor operaţii asupra unui ansamblu mecanic; îmbunătăţeşte fluxul de informaţii transmis utilizatorului prin poze, sunete, filmuleţe, modele 3D;

■ măreşte abilităţile de executare a unor astfel de procese prin oferirea unor scenarii variate; posibilitatea utilizării acestui sistem ca mediu de simulare pentru întreţinere; îmbunătăţirea producti-vităţii;

■ prin virtualizarea mediului de lucru şi a utilizatorului permite colaborarea in-formaţiilor cu suport on-line, asistenţă remote în reparaţii;

■ antrenarea se poate face direct asu-pra echipamentelor reale fără a supune uti-lizatorul riscurilor; procedurile de reparaţii şi întreţinere se pot efectua fără utilizarea instrumentelor de simulare: mănuşi sau elemente cu feedback tactil; avertizările de siguranţă şi diagnosticarea în timp real măresc siguranţa utilizatorului.

(N.N. Lucrarea continuă cu propunerea de soluţii.)

12

În dezbaterea titlului propus, pu-tem porni de la definiţia din DEX a termenului: POLITICIANISM

- Activitate politică orientată spre reali-zarea unor anumite interese personale, de grup sau de partid; atitudine, condu-ită, comportare specifică politicianului. Credem că definiţia strict lexicală, poate fi nuanţată şi mai bine sau dacă vreţi aplicată pentru deceniile noastre, prin ce a scris Constantin Rădulescu-Motru în studiul său: Cultura română şi politicianismul (1904). Acolo defineste conceptul de „politicianism” drept „un gen de activitate politica – sau, mai bine zis, o practicare mesteşugita a drepturilor politice – prin care câţiva dintre cetăţenii unui Stat, tind şi uneori reuşesc să trans-forme instituţiunile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale”. (Sublinieri de L. L.)

Evident că diagnoza lui CR-M este adecvată: O parte dintre cetăţeni (adică majoritatea politicienilor, care totuşi în comparaţie cu întreaga populaţie, sunt o minoritate nesemnificativă cantitativ) au transformat instituţiile statului şi serviciile publice în folosul propriu. Exemplele sunt fără număr, iar aceasta este şi motivul pentru care unele insti-tuţii de stat (de la justiţie - la poliţie, vamă, funcţiile parlamentare, etc.) au o atracţie specială pentru oameni în gene-ral şi pentru politicieni în special. (Şi tot nu este întâmplător că aceste instituţii sunt subordonate politic şi mai mult de-cât celelalte, mai puţin importante), iar aceste instituţii aduc beneficii celor care îndeplinesc respectivele funcţii publice şi mai puţin pentru cetăţeni-contribua-bili, care întreţin aceste instituţii.

Fără să intrăm prea mult în amănun-

te şi fără să exagerăm mult prea tare, putem să fim atenţi la explicaţia lui C. Rădulescu-Motru despre originile poli-ticianismului. Politicianismul izvoreşte din degenerarea „adevăratei politici”(1), ori „dintr-o nepotrivire între mecanismul vieţii politice şi fondul sufletesc al poporu-lui respectiv”(2). Care este cauza acestei „degenerări a adevăratei politici”? Tot el ne dă şi răspunsul: preexisten-ţa unei practici politice functionale, (moştenite din etapa precedentă). În ceea ce priveşte respectiva nepotrivire între mecanismulul vieţii politice şi fondul sufletesc (şi nu doar sufletesc) al românilor, putem constata cu uşurinţă, că aceste afirmaţii de acum un secol mai sunt valabile. Dacă la începutul secolului trecut, România îşi căuta locul în Europa vremii, la începutul secolului XXI, România actuală (postdecembristă şi relativ nouă membră UE) iarăşi îşi caută afirmarea. Atunci petrolul, alte bogăţii ale subsolului ţării, produsele agricole erau „puse la bătaie” de politicienii vre-mii. Recent, pentru acceptarea noastră în Uniune am plătit cu ce a mai rămas din petrol („perla coroanei”, Petromul), cu zăcămintele de gaze naturale şi bănci (un sector mereu profitabil, chiar şi pe timp de criză). Iar dacă agricultura e ruinată, cu atât mai bine, atunci putem fi şi piaţa de desfacere pentru produsele alimentare, ca monedă de schimb. Deci nu putem să-l contrazicem cu argumen-te, dimpotrivă: acum la originile politici-anismului stau ambele cauze enumerate de către CR-M, deci suferim dublu, parcă nu ar fi suficientă o singură pacoste de acest gen.

Dar evident ne priveşte mai mult domeniul nostru, cel al învăţământului. Faptul că seria reformelor vizând siste-mul de învăţământ din România, (din

Politicianism şi reformă

13ultimul secol şi jumătate începând cu reformele înfăptuite de Cuza) au avut un anumit succes, atunci se datorează în primul rând faptului, că elita politică din fiecare etapă a avut un anumit consens asupra problemelor principale ale şcolii. (Sau eventual că a fost dezinteresat de soarta şcolii.) Sunt şi păreri contrare din partea unor personalităţi marcante, că acest consens de fapt a lipsit aproape mereu şi mai ales că instabilitatea poli-tică destul de frecventă în România, nu a servit interesului şcolii. Onisifor Ghibu, personalitate remarcabilă a Marii Uniri, în anul 1925 a realizat o critică a sis-temului de învăţământ românesc. „Nu cred să existe ţară în care să se fi adus, de 60 de ani încoace, atât de multe şi de grave critici organizaţiei şi administraţiei tutu-ror ramurilor de învăţământ şi în care, din cauza politicianismului, să fi fost mai puţine directive statornice şi mai puţină continuitate în dezvoltarea învăţământu-lui, ca Vechiul Regat român. Schimbarea vertiginos de deasă a miniştrilor instrucţiei publice, a inspectorilor, a revizorilor, a directorilor de şcoli, ca şi a legilor, regulamentelor şi pro-gramelor a făcut aci cu neputinţă ca initiaţivele sănătoase (…) să prindă rădăcini adânci şi să rodească după trebuinţă...“ (Ştim bine că părerile de regulă sunt subiective şi fiecare caută ar-gumente compatibile cu propria teorie.)

Măcar unii dintre cei care au inde-plinit funcţia de ministru de resort, au avut viziune de perspectivă şi/sau învăţământul nu a fost permanent aservit politicului. (În paranteză să fie spus, să ne ierte nostalgicii perioadei precedente, dar învăţământul româ-nesc de după reforma comunistă din 1948, a însemnat în primul rând un salt cantitativ şi doar în unele locuri unul calitativ. Ca de exemplu: în anumite sectoare ale învăţământului superior şi mediu. Nu vrem să neglijăm impor-tanţa învăţământului în dinamizarea

mobilităţii sociale, dar să nu uităm nici faptul că după decapitarea elitelor vechi, comunismul avea nevoie de noile elite, pe criteriul loialităţii faţă de regim şi nu neapărat pe baza competenţelor. Dacă s-a întâmplat ca în unele cazuri mai fe-ricite competenţa, talentul şi loialitatea faţă de comunism să coincidă, atunci a avut de câştigat întreaga societate. Dacă nu, atunci avea de câştigat regimul şi individul respectiv, pus în slujba regi-mului. Subordonarea faţă de politică în perioada comunistă a fost vizibilă şi apăsătoare, deoarece la începutul perioadei, şcoala a fost locul preferat al luptei de clasă, iar după consolida-rea regimului a devenit „laboratorul” unde se realiza „proiectul” „omului de tip nou”. Tot din motive politice, cei cu „origine socială nesănătoasă” aveau dificultăţi în promovare în sistem sau pur şi simplu au fost discriminaţi. Ca şi cei care încercau o minimă rezistenţă faţă de regim. (De cultul personalităţii să nici nu pomenim...)

Mai ales în primii ani şi primele decenii de comunism, din lipsă acută de cadre calificate, puternicii vremii mai întâi ajungeau în funcţii (de partid şi de stat), iar apoi îşi desărvârşau studiile. Dacă luăm definiţia politicianismului, atunci cei care se ocupau cu politică în comunism, şi ei s-au încadrat în parametrii respectivi. Atunci de ce să ne mirăm, că şi la acest capitol este o anumită continuitate dintre ce a fost înainte şi ce a urmat după decembrie 1989. Sau revenind din nou la teoria lui Constantin Rădulescu-Motru, o cauză a politicianismului la români, a fost pre-existenţa unei practici politice functio-nale, (moştenite din etapa precedentă). Nu trebuie să explicăm prea mult faptul că, cei care au provenit din linia a doua sau a treia a aparatului de partid sau de stat, cât se poate de rapid şi-au fructifi-cat experienţa, legăturile deja existente, ocupând poziţii importante în regimul

14postdecembrist...

Încă ceva despre învăţământul din perioada anterioară: În termeni populari „calul de bătaie” al regimului comunist a fost tot şcoala - cu elevi, cu dascăli cu toţi - mai ales în primul şi în ultimul deceniu. Dacă era vorbă de colectivizare (care nu are nici o legătură cu activitatea didactică, ci una strict politică, economică şi propagandistică), de mobilizarea şi ideologizarea maselor, de diferite conscripţii şi recensămin-te, atunci oamenii şcolii trebuiau să participe masiv, uneori chiar în dauna activităţii lor profesionale propriu-zise. Cu muncile patriotice şi mai târziu cu practica agricolă la care erau obligaţi atât dascălii, cât şi elevi, tot aşa. Au fost şi alte acţiuni de la alfabetizare şi la culturalizarea maselor (brigăzi ştiinţi-fice şi universităţi populare), care aveau legătură cu menirea cadrelor didactice: este evident că ei trebuie să aibă un rol important în afara lecţiilor clasice din faţa elevilor mai mici sau mai mari. (Vezi şi tema educaţiei permanente la modă din nou!) Deoarece aceste activităţi ce se făceau ori în stil „heirupist” în prima parte a etapei comuniste, apoi în mod formal (superficial) în ultima parte, practic nu puteau aduce rezultatul scon-tat, planificat.

E drept că au fost şi investiţii sem-nificative în dezvoltarea intensivă a învăţământului: s-au construit şcoli, in-ternate, cantine, laboratoare şi ateliere şcolare, universităţi şi campusuri uni-versitare etc. cu care regimul se putea mândri pe bună dreptate. Au fost şi re-forme dintre care unele au avut succes, analfabetismul a scăzut mult, dar alte încercări au eşuat în mod lamentabil: cu preluarea modelului sovietic de notare, ca liceul să fie terminat cu clasa a X-a, predarea limbii ruse, sau mai aproape de noi cu politehnizarea învăţămân-tului sau îmbinarea şcolii cu producţia etc. S-a forţat atingerea obligatorie a

promovabilităţii de 100 %, fapt ce nu a servit tocmai creşterii calităţii actului educaţional.

Revenind la boala mai veche a po-liticianismului, tot păşind pe urmele analizei pertinente făcute de către Rădulescu-Motru: preluarea necritică a unor modele străine de dragul moderni-zării, ea are tradiţie încă din prima jumă-tate a secolului al XIX-lea: „A împrumuta tiparul extern al vieţii Statelor constituţi-onale, fără a împrumuta şi sufletul acestor state; a avea pe hârtie alegeri libere pentru parlament şi în fapt a fura urnele chiar prin mijlocirea jandarmilor care trebuiau să le păzească; a înfiinţa mii de slujbaşi şi apoi a constata că exactitatea acestora la serviciu este dependentă de culesul viilor şi de lăsarea secului; a vota legile cele mai liberale din lume în care sunt înscrise toate drepturile pentru cetăţeni, şi în fapt să se tolereze absoluta iresponsabilitate a pute-rii executive, acestea toate nu constituie un progres, ci o falsificare a progresului.” (Mai multe dintre aceste constatări punctate sunt atât de cunoscute –actuale-, parcă am citi o analiză critică contemporană despre sistemul politic din anii 2000.)

Tot Rădulescu-Motru constată că este o contradicţie între modelul imi-tat şi tradiţiile autohtone: „oare aceste schimbări de decor, începute la 1848 şi continuate în tot cursul jumătăţii a doua a secolului trecut, pătruns-au ele în firea poporului român, pentru a constitui cu aceasta o unitate sufletească, din care să izvorască motivele unei activităţi vii-toare? Asimilat-a oare poporul nostru în firea sa obiceiurile, instituţiunile, cultura Apusului, pe care în aparenta le imităm atât de docil? Deşteptat-au formele civili-zaţiunii apusene, în mijlocul cărora noi ne învârtim, şi fondul sufletesc care le susţine aiurea? Sau, sub aceste forme de împru-mut, trăieşte mai departe fondul nostru propriu moştenit din veacuri?” Acest „mi-metism” sau cum spune Titu Maiorescu „forma fără fond” este vizibilă atât în

15domeniul politicii, al culturii, evident şi în domeniul educaţiei. Sau foarte simplu cum spune o vorbă din popor: „Zicem ca ei şi facem ca noi”. Cu destule încercări de preluări mecanice, nefiltrate ale unor soluţii în cadrul reformismului postdecembrist „am cam dat în bară”...

Un politician şi totodată un om al şcolii, din înalta funcţie de ministru al învăţământului, în anul 1918 a schiţat un plan ambiţios: „Mărirea ţării noas-tre şi unirea tuturor românilor impun României viitoare îndatoriri noi şi pe teren cultural. Poziţiunea câstigată prin succe-sele armelor nu poate fi menţinută decât dacă poporul este pregătit ca să susţină cu succes lupta şi pe acest teren. (…) Avem deci datoria imperioasă a chema la lumină straturi cât mai întinse ale populaţiunii, a le da cunoştinţele care înarmeaza cât mai bine pe om pentru nevoile vieţii moderne; a întinde binefacerile culturii mai înalte şi la fraţii noştri liberaţi de sub jugul străin şi a construi în orientul Europei un focar de cultură, care să ne asigure aci, în pragul Peninsulei Balcanice, rolul de frunte, pe care suntem datori să ni-l păstrăm...“ Deci, planuri de reforme au fost formulate cu scopuri măreţe, chiar dacă multe din aceste planuri nu s-au realizat, din motive politice, pecuniare sau din comoditate şi inconsecvenţă. Pe de altă parte, planurile de reforme sau de acţiune au fost concepute (măcar în formulare) ca şi nişte planuri de bătălii cu lozinci uneori atrăgătoare, dar lipsite de temei sau de conţinut real.

Revenind puţin la deceniile de după 1989 cu reforma învăţământului şi nu numai: Dacă imediat după revo-luţia s-au luat unele măsuri privind dezideologizarea şi unele modificări privind reglementarea funcţionării învăţământului, elitei politice postde-cembriste i-au trebuit destul de mulţi ani, până ce a reuşit să elaboreze o lege a învăţământului prin care, ca-n vorba lui Farfuridi: „Să se revizuiască, primesc,

dar să nu se schimbe nimic”. Care nu a schimbat foarte mare lucru mai ales în învăţământul preuniversitar, mai puţin atractiv pentru politicieni şi po-liticianism. Nu au uitat să introducă în respectiva lege formularea demagogică: Învăţământul este a prioritate naţiona-lă, dar au continuat cu subfinanţarea cronică a sistemului de învăţământ. Au fost şi unele noutăţi de la introducerea manualelor alternative – la schimbarea sistemului de examinare etc. dar repet că foarte mare lucru nu s-a schimbat în sistemul de învăţământ centralizat şi birocratizat în bună măsură.

A venit apoi un ministru – Andrei Marga – el a încercat o nouă reformă, dar pasajul citat din Onisifor Ghibu se potriveşte de minune pentru anii care au urmat după ministeriatului recto-rului clujean: „Schimbarea vertiginos de deasă a miniştrilor instrucţiei publice, a inspectorilor, a revizorilor, a directorilor de şcoli, ca şi a legilor, regulamentelor şi programelor a făcut aci cu neputinţă ca initiaţivele sănătoase (…) să prindă rădă-cini adânci şi să rodească după trebuinţă...“ Şi sub acest semn al incertitudinilor (al tranziţiei eterne) şi-a continuat viaţa sistemul românesc de învăţământ, cu soluţii „originale”. În special în învă-ţământului superior, ca de exemplu proliferarea fără limite şi fără un su-port sau conţinut adecvat a „fabricilor de diplome”, create sub patronajul şi participarea efectivă a politicienilor, în văzul indulgent al autorităţilor statului, care trebuia să vegheze la menţinerea standardelor de calitate.

Cadrele didactice, manipulate de sindicate (corupte şi afiliate politic) au recurs la greve, proteste în masă sau individuale, unele chiar disperate, gen greva foamei, care uneori au adus rezultate, alte ori nu prea. Unele cadre didactice s-au resemnat, altele au găsit soluţii individuale profitabile în sistem (industria meditaţiilor) sau în afara

16sistemului. Şcoala şi oamenii şcolii au devenit jucării (instrumente) în bătăliile politice dintre partide şi în campanii electorale. Doar câteva exemple în acest sens: „pariul” cu sălile de sport, ori ac-ţiunea cu termopane sau calculatoare pentru şcoli, cornul şi laptele, banii de liceu etc. (care serveau atât în campanii electorale pentru cumpărarea de voturi, cât şi ca formă de satisfacere a cliente-lei politice sau sporirea numărului de asistaţi sociali, toate cu irosirea resur-selor publici.) Ori majorarea cu 50 % a salariilor, cu care dascălii au păţit ce a păţit individul din întâmplarea relatată de Radio Erevan. (Acolo se spunea că re-spectivul a primit un palton. În realitate paltonul lui a fost furat. Iar dascălilor nu li s-a majorat salariul, ci s-a tăiat din salariul lor, graţie curbei de sacrificiu....)

În ultimii doi ani, bătălia politică în jurul noii legi a învăţământului, nu a fost neapărat pentru reformarea sis-temului, ci mai degrabă o bătălie surdă dintre opoziţie şi putere, nu pentru binele învăţământului. Mai degrabă cu scopuri proprii - de la păstrarea unor privilegii universitare, până la demite-rea guvernului, ori cu scopul vădit de a destrăma coaliţia de guvernământ. Toate tertipurile, moţiunile simple şi de cenzură, acţiunile de partizanat din Comisia de învăţământ din Senat, până la trimiterea repetată la Curtea Constituţională a legii trecute prin asumare etc. dovedesc faptul, că învă-ţământul doar la nivelul declaraţiilor politice şi a demagogiei este „o priorita-te naţională”. În realitate face parte din repertoriul politicianismului meschin, demagogic şi ipocrit. Fapt ilustrat şi prin faptul că pe când de la tribuna Parlamentului sau din faţa camerelor de televiziune toţi politicieni mor de grija şcolii româneşti, ordaslele acestor poli-ticieni sunt şcoliţi în străinătate, pentru că elitele actuale consideră că astfel pot perpetua obiceiul ca generaţiile viitoare

să fie conduse de urmaşii lor. Dacă acest lucru nu a fost până acum

foarte documentat, recent un cotidian naţional a efectuat o anchetă în rândul demnitarilor, întrebând 474 de sena-tori, deputaţi şi miniştri despre educaţia propriilor copii. Din răspunsurile celor chestionaţi reiese că fiii şi fiicele a 23% din membrii Parlamentului şi a 41% din membrii guvernului au studiat şi studiază în şcoli private, dar mai ales în străinătate. Deci, e pur şi simplu ipocrizie din partea politicienilor să „se îngrijoreze” de soarta şcolii româneşti.

Este general valabil la mai toate do-meniile vizate de „reforme” politicianis-te: dacă e vorbă de sistemul de sănătate autohton muribund, tot politicianul se tratează la Viena; dacă e vorba de concediile petrecute peste mări şi ţări, când vor să reformeze şi să popularize-ze turismul din România pitorească şi exemplele pot fi continuate...

Chiar şi în anii comunismului unii îşi făceau studiile în străinătate şi nu doar în Uniunea Sovietică, ci chiar şi în Apus. E adevărat că şi elita de dinainte de comunism tot aşa proceda. (Cum spunea cineva, cei din urmă mai întâi îşi făceau avere sau aveau stare materi-ală-socială adecvată şi abia după aceea intrau în politică.)

În momentul de faţă, se pare că lupta politicianistă pe moment a fost câşti-gată de către aripa guvernamentală, deorece noua lege a învăţământului a intrat în vigoare şi pe baza legii se poate implementa o reformă de perspectivă şi calitativă a şcolii româneşti. Legea prin enunţurile declarative (articolul 2.) vorbeşte de valori, ideal educaţional, misiuni şi evident de nelipsitul pasaj despre învăţământ ca „prioritate naţi-onală”. Dacă citim şi articolul următor cu principiile mărinimoase, care stau la baza învăţământului românesc, mai că ne cuprinde emoţia euforică. Însă cunoscând tradiţia locală, cât de buni

17suntem la teorie, dar de regulă aplica-rea acestori teorii răsunătoare lasă de dorit sau nu se aplică niciodată sau cu întârziere. (Ori este sabotat chiar de cei care trebuie se implementeze, ba că se ivesc lucruri neprevăzute, nescontate sau pur şi simplu pleacă un ministru sau un guvern şi planul va fi abandonat.) În România secolului XX şi XXI. atât legea fundamentală, cât şi orice lege sau nor-mă juridică exact atât valorează, cât se aplica din ea în realitate.

Evident că sună frumos pe lângă altele şi pasajul despre descentralizarea, dar cu toate acestea, Ministerul îşi men-ţine destul de multă autoritate, suficient dacă ne gândim câte atribuţii are, câte documente, metodologii şi hotărâri sunt necesare ca legea să poate fi aplica-tă. Tot despre punerea în practică a legii şi funcţionarea efectivă a sistemului de învăţământ preuniversitar: nu se poate observa că se va reduce birocraţia din sistem. Iar menţinerea în continuare a inspectoratelor şcolare sau a unor noi şi vechi organisme/ agenţii etc. unde în loc de tehnocraţi, în marea ma-joritate sunt promovaţi birocraţi sau incompetenţi, (neamuri, fii şi fiice, neveste şi nurori de politicieni), nu este sigur că va aduce la ameliorarea stării sistemului naţional de învăţământ.

Cât priveşte dezechilibrul creat pe viitor în sistem prin aplicarea legii, în favoarea unui subsistem, poate că nu se justifică: Aici mă refer la faptul că ciclurile (nivelurile în noua lege) din învăţământul preuniversitar aveau la bază intervale de 4+4+4+4 ani, în con-formitate cu dezvoltarea psihologică şi biologică a fiecărei categorii de vârstă (preşcolar, primar, gimnazial şi liceal.) Acum însă se preconizează ca ultimul an de la preşcolari să treacă la primar sub forma clasei pregătitoare şi clasa a IX-a se va adăuga la nivelul gimnazial. (Asta înseamnă practic că „elevii” de 6 ani din clasa pregătitoare vor fi şcolarizaţi

împreună cu cei de 16 ani. Poate că nu este evident pentru unii, că adolescenţii de azi la 14 ani ca dezvoltare fizică şi ca maturizare, sunt mult mai apropiaţi celor din clasele liceale, decât celor din ciclul primar.) Se produce un dezechi-libru între niveluri, datorită acestui fapt, în locul ciclurilor echilibrate (şi tradiţionale) de 4 ani, prin reforma propusă de lege, se introduc niveluri altfel structurate: de (3+3)+(1+4)+5+3 ani. Iar însuşi denumirea nivelului de antepreşcolar îmi sună puţin ciudat. „Şcolarizarea” celor dintre 0 şi 3 ani mi se pare un fapt mai mult decât curios, deoarece şi din experienţa de părinte cu-nosc faptul că cel puţin până la vârsta de 2 ani sau uneori chiar până la 2,5-3 ani, practic copilaşii au nevoie de îngrijire şi mai puţin de educaţie. Tot nu înţeleg din ce motiv, viitoarele unităţi de învă-ţământ „antepreşcolare”, trebuie puse în subordinea Ministerului (educaţiei şi învăţământului), când mai degrabă este vorbă de o chestiune care se leagă de familie, de protecţia copilului şi de asistenţă sanitară. Apoi despre califi-carea cadrelor didactice şi de curricula aplicabilă acolo, nici vorbă...

Conform reformei concepute în lege, învăţământul primar şi gimnazial se axează pe cele 8 domenii de compe-tenţe-cheie, care determină profilul de formare al elevului. (Rămâne de văzut planul cadru pe nivele şi apoi programele pe discipline sau la nivel transdisciplinar.) Cât priveşte nivelul liceal, la profilul teoretic cu durata doar de 3 ani, pare să fie prea scur-tă pentru realizarea obiectivelor propuse „centrat pe dezvoltarea şi di-versificarea competenţelor – cheie şi pe formarea competenţelor specifice” (Art. 68.) Liceul de până acum (de patru ani), din punctul de vedere al elevilor (al familiilor) se împarte pe trei etape: Etapa I. (clasa a IX-a), etapa de acomo-dare cu noile cerinţe şi noul mediu (de

18la colegi de clasă - la profesori, clădire, eventual şi schimbarea mediului, mai ales dacă elevul provine din gimnaziu din mediul rural la un liceu din mediul urban!) Etapa a II-a. (clasele X-XI.) etapa de vârf, de acumulare (de consolidare a deprinderilor). Etapa a III-a (clasa a XII-a) etapa finală a liceului, de pregătire pentru bacalaureat şi admitere, cu fina-lizarea opţiunilor. Dacă liceul teoretic se scurtează cu un an, tocmai etapa de mijloc are de pierdut. (Şi evident elevul, societatea, iar nu în ultimul rând şi liceul respectiv.)

Argumentul cum că clasa a IX-a este mai bine să rămână la ciclul gimnazial, mi se pare mai degrabă politicianist şi demagogic, deorece se spune că prin aceasta elevii din mediul rural, care provin din familii nevoiaşe şi care din acest motiv nu vor putea să-şi conti-nue studiile la liceele din oraşe, vor mai fi menţinuţi încă un an pe băncile şcolilor. Nu cunosc dacă s-a făcut vre-un studiu naţional în acest sens, însă tocmai această categorie vulnerabilă, care contribuie la sporirea numărului de abandon şcolar în ultimii ani ai gimnaziului. (Respectiva categorie era cea care nu se prezenta la examenele de capacitate sau de încheiere de ci-clu gimnazial sau dacă se prezentau, erau cei care ratau sigur respectivul examen.) Respectivii elevi „problemă” nu cu forţă sau şiretlicuri trebuie men-ţinuţi în şcoală, ci mai degrabă prin măsuri stimulative.

O reforma veritabilă nu poate fi aplicată fără recompensarea perfor-manţelor, deoarece egalizarea salarială duce la încurajarea lenei, că se poate şi aşa! Nicio reformă nu poate fi înfăptuită doar de sus în jos şi fără o bună comu-nicare dintre părţi.

Nu sunt pesimist, că dacă aş fi fost, atunci aş fi apelat la metafora lui Mircea Eliade, cu luntrea dirijată de piloţii orbi. Sper că piloţii noştri NU SUNT

ORBI ŞI NICI SURZI. Dar reamintesc pentru cei interesaţi şi vizaţi că refor-ma (în orice domeniu) are un scop şi nu este doar un scop în sine sau un instrument politicianist. Tocmai de aceea e bine de reamintit o altă idee a lui Eliade din tinereţe: „Elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.“

Toţi actorii politici, care s-au perin-dat pe rând la guvernare şi în opoziţie, poartă responsabilitate pentru deciziile luate. Cum se pare, reforma iniţiată prin noua lege are destule părţi bune (poate chiar peste 50 %), dar este nevoie de consecvenţă şi de eforturi ca ea să fie realizată. Şi nu ştiu dacă timpul propus pentru împlementare este suficient. Doar un singur exemplu: legea prevede ca din septembrie 2011 clasele a V-a să înceapă anul şcolar cu noi progra-me şi manuale. Ce şanse sunt pentru realizarea acestui obiectiv? Sub 1%. Şi atunci cade în altă boală tradiţională: amânarea aplicării legii, măsurilor, adică a tărăgănării, tergiversării...

Cât priveşte ideea finală în legătură cu „lecuirea” de politicianism, este o soluţie legală şi democratică: Dacă cei mai mulţi politicieni din motive strict politice, din cauze electorale, materiale, din nepricepere sau alte motive obscure, apelează mereu la politicianism (indi-ferent dacă este vorbă de reforma în-văţământului, de reforma sănătăţii sau chiar de reforma statului), atunci riscă ca acesta să devină prima lor natură. Iar atunci şi ei trebuie să fie reformaţi. Eventual rechemaţi în numele Binelui Public şi în apărarea banilor publici. Să sperăm că societatea românescă nu şi-a pierdut încă reflexele sale de autoapăra-re şi autocorecţie.

László László, profesor de istorie, Colegiul Naţional „Silvania” Zalău.

E-mail: Laszlo_2l@yahoo.com

19

Oxford, Cambridge, Sorbona sunt nume care trezesc un sentiment de admirație față de ceea ce în-

seamnă „tradiție”.Pe de altă parte, expresia „metode

de predare tradiționale”, implică parcă o atitudine de detaşare şi chiar de dispreț, față de ceva „învechit, perimat, ieşit din uz”. La fel se întâmplă şi în cazul cuvântului „profesor”. Dacă în trecut, acesta impunea de cele mai multe ori un sentiment de respect, azi, sintagma „un amărât de profesor” este vehiculată atât de des, încât parcă mă simt ofensată să fac parte din această categorie socio-profesională.

Din punctul meu de vedere, cuvintele „tradiție” şi „profesor”ar merita să fie reaşezate pe soclul care li se cuvine.

Ce înseamnă practic, „tradiție”?Tradiție înseamnă un set de valori

culturale şi morale, care s-au transmis de-a lungul istoriei, de la o generație la alta, fie prin intermediul scrierilor (tex-te religioase, filosofice sau literare), fie prin viu grai, de la bunici la nepoți, de la părinți la copii, de la profesori la elevi.

Prin prisma acestei definiții, cuvântul „tradiție” implică ideea de „selecție” şi cea de „esență”.

Numai ceea ce este esențial şi de va-loare poate trece cu bine proba timpului.

În acest sens, prin „tradiție” se pot face trimiteri şi la acele reguli de aur cu privire la comportamentul in societate, reguli nescrise, care s-au fixat în memo-ria colectivă şi care au un impact social la fel de mare ca şi limbajul nonverbal, în relația interumană, de fiecare zi.

Aşadar, dacă mă întreb: „Care este

rolul tradiției în şcoala de azi?”, nu găsesc decât un răspuns simplu şi anume : „În şcoala de azi, tradiția are un rol foarte important.”

În acest context, nu mă voi referi la „metode de transmitere a cunoştințelor de la profesor la elev”, care pot să fie moderne şi/sau tradiționale, fiecare cu avantajele pe care le implică, şi nici nu voi contesta rolul descoperirilor recente în materie de metodică. De asemenea, admit că tehnologia informației şi a co-municării – domeniu care s-a dezvoltat spectaculos în ultimii ani – are, şi poate avea, un impact pozitiv cu privire la sursele de informare aflate la îndemâna elevilor. Totodată, utilizarea mijloacelor materiale, de factură tehnică, în cadrul orelor de curs, nu face altceva decât să ofere posibilitatea folosirii unei game variate de procedee şi tehnici de predare a conținuturilor fiecărei materii, orele devenind astfel captivante şi atractive.

Prin urmare, voi folosi termenul de „tradiție”, în legătură cu ceea ce se înțelege prin caracterul „informativ” al şcolii şi mai ales prin cel „formativ”.

În acest punct se deschid două direcții:„ Ce tip de informație transmi-tem mai departe ca profesori?” şi „ Care este rolul profesorului în societate, ca factor educativ, din punct de vedere comportamental?”

Punând în legătură termenii „tradiție” şi „informație”, implicit se poate deduce ideea că rolul profesorului şi, extrapo-lând, al sistemului educațional, este acela de a „selecta” şi de a promova acele cunoştințe despre lume şi viață, care s-au constituit în valori perene de-a lungul

Rolul Tradiției în Școala de Azi

20timpului.

Deoarece tezaurul cultural al ome-nirii este foarte bogat, iar cercetarea ştiințifică şi tehnica se dezvoltă într-un ritm uimitor, activitatea de selecție a conținuturilor programelor şcolare de-vine nu numai dificilă, dar implică şi o înaltă responsabilitate. Aceasta, deoarece trebuie să se țină cont, atât de pregăti-rea elevilor ca viitori specialişti, cât şi de formarea lor ca participanți la viața socială. De aici rezultă că managementul timpului este un aspect care trebuie bine conştientizat de toți factorii implicați în procesul instructiv-educativ.

Multe axiome culturale evidențiază problema timpului: „Există un timp pentru toate”; „Timpul socotit suficient, nu este niciodată suficient”; „Timpul este scurt, oferta este mare”; „Oricine poate să învețe ceea ce doreşte, cu condiția ca să investească timp, bani şi efort” etc.

Atât timpul liber, destinat relaxării, cât şi timpul necesar alocat studiului poate fi petrecut într-un mod foarte va-riat: internetul este la îndemâna oricui, la fel ca şi zecile şi sutele de ziare şi re-viste, emisiuni de televiziune, programe radio, filme, autori de literatură, care îşi dispută rafturile în librării…Datorită acestei situații, elevii (şi nu numai ei) se află mereu în fața unei alegeri. Trebuie însă remarcat că această alegere condiționează devenirea lor ulterioară, atât din punct de vedere profesional, cât şi ca personalitate.

Dacă nu este conştientizat criteriul selecției, atunci oricine se poate simți la un moment dat pierdut într-un labirint al informației, din care nu este ieşire şi care nu duce nicăieri.

Deci, dacă am extrapola conceptul: „eşti ceea ce consumi” şi dacă l-am pune în legătură cu ce înțelegem prin infor-mare, atunci devine evident faptul că profesorul are un rol major în calitatea de deschizător de drumuri.

Prin urmare, în ceea ce priveşte

managementul timpului şi programa şcolară, s-ar impune trei direcții, a căror criteriu comun ar fi principiul selecției, dublat de cel al echilibrului.

Faptul că şcoala are ca rol pregătirea elevilor pentru viață, implică: formarea pentru integrarea şi competitivitatea pe piața muncii (parte ce ține de aspectul material al vieții); formarea pentru conviețuirea în societate (parte ce ține de aspectul relațiilor interumane şi im-plicit de aspectul moral comportamental al existenței), iar nu în ultimul rând, formarea pentru timpul liber (aspect fundamental, deoarece efectele sale po-zitive sau negative se răsfrâng direct sau indirect asupra primelor două categorii.)

Dacă pentru formarea profesională a elevului se depun eforturi susținute în învățământul modern, celelalte două aspecte ar trebui privite cu aceeaşi considerație.

Din păcate, învățarea felului de a conviețui în societate, la fel ca şi educația pentru petrecerea timpului liber, par mai mult nişte apanaje ale stilului de viață din trecutul istoric mai mult sau mai puțin îndepărtat.

În această privință, ar fi bine de reflectat asupra felului de viață al al-tor societăți din istoria omenirii, spre exemplu: „Cum îşi petreceau timpul liber tinerii din Grecia Antică sau din perioada Renaşterii?” De aici s-ar putea naşte următoarele întrebări: „De ce ar fi important ca după o zi de şcoală, o plimbare în aer liber sau practicarea unui sport să fie preferabile unui joc la calculator? De ce învățarea picturii sau a muzicii ar fi mai relaxantă decât fumatul într-un bar întunecos?”

De ce este mai plăcut să citeşti câ-teva pagini dintr-o antologie de texte literare, decât să citeşti de pe internet care sunt ultimele scandaluri din „lumea mondenă”?

În ceea ce priveşte viața şi relațiile interumane, şcolii îi revine de asemenea

21un rol cheie.

Într-o societate secularizată, ca a noastră, în care din ce în ce mai puțini tineri îşi trăiesc viața conform unor prin-cipii moral religioase şi de bunăcuviință în relațiile interpersonale, şcoala are nu doar datoria, ci şi obligația să suplinească această carență. „Cum să se realizeze acest lucru?” este o întrebare pentru al cărei răspuns ar fi necesare probabil o serie de dezbateri într-un cadru mai mult sau mai puțin formal.

E limpede că educația pentru o viață morală nu se poate realiza prin constrân-gere sau prin metode punitive. Această parte a educației este dificilă, deoarece trăirea morală nu poate fi inoculată nici prin pedeapsă şi nici prin recompensă şcolară. Este mai mult decât atât. Este vorba de mişcarea inimii şi a conştiinței, astfel încât, prin voință liberă, cel în cau-ză să aleagă calea binelui. Pentru aceasta este nevoie însă de multă răbdare, iar re-zultatele nu pot fi observate decât odată cu trecerea timpului.

Şcoala are responsabilitatea de a pre-lua rolul educativ al părinților, în cazurile din ce în ce mai numeroase, când tot mai mulți elevi provin din familii destrămate. Nu este de mirare fenomenul de escala-dare a violenței în rândul tinerilor, nici

problemele de deficiență comportamen-tală, dacă ne gândim că mulți dintre ei nu au repere.

Confruntați acasă cu un mediu ostil (fie probleme materiale, fie lipsa comuni-cării sau a înțelegerii), de multe ori tinerii îşi pot găsi refugiul în anturaje al căror impact negativ poate că nici măcar nu îl conştientizează.

Pe de altă parte, în rândul elevilor, există tentația mai mult sau mai puțin conştientă, de a adopta „modele de suc-ces” preluate din mass-media. Întrebarea este: „Ştiu aceşti tineri să facă distincția între valoare şi non-valoare?”

În definitiv, ce înseamnă „ valoare”?Poate societatea contemporană să

dea răspuns la această întrebare? Dacă da, este răspunsul acelaşi cu cel pe care l-ar da o societate de tip tradițional?

În cazul în care există diferențe, ce aspecte ale vieții contemporane (şi im-plicit ale şcolii) ar trebui revizuite? Ce elemente din trecutul istoric şi cultural al umanității ar trebui readuse în prim plan, pentru a oferi o speranță în ceea ce priveşte soluționarea problemelor com-plexe cu care se confruntă lumea de azi?

Profesor, Ozana-Maria Lucaciu, Colegiul Național „Silvania”, Zalău

22

În această mică intervenţie am pornit de la gândul admirat de mai toată filosofia mare de după vârful de lance

grec: că lumea este organizată matematic după un sistem şi că, în ciuda eforturilor mari trebuincioase pentru a înţelege re-sorturile care-l asamblează, noi, oamenii, avem misia de a descoperi adevărul, de a-l smulge din mâna zeilor (dacă aceştia exis-tă şi cu siguranţă există ceva, mai degrabă decât nimic) sau din mâna naturii care îl ţine deocamdată ascuns în catacombe. Iată idealul oricărui sistem inventat de gândirea omenească sau simţit adânc în suflet ca pe o putere dătătoare de credinţă nestrămutată, iată credinţa mărturisită sau nu a oricărei experienţe sau întreprin-deri omeneşti, prea omeneşti, cunoaş-terea integrală, curajoasă izvorâtă dintr-un suflet robust în credinţa că există ordine şi că ordinea are un rost. Sufletul căutător, neliniştit este premisa de la care pornim în orice act de cultură, de ştiinţă sau de filosofie, iar rezultatele: teoriile, sistemele de gândire, teoremele, axiomele, formulele sunt roadele la care se ajunge. ,,Ştiinţa, mai sceptică şi mai înţeleaptă, dă dovadă de mai multa răbdare. Acumulează experimentare multă şi crede necesar mi-găloase şi nenumărate cercetări de detaliu pentru a ajunge apoi să stabilească cândva – mergând pe drumuri perfect şi universal controlabile – o vastă sinteză a experienţei şi o totalizare a ei sub porunca de fier a legii unice. Filosofia, mai temerară şi mai grăbită, trece, sau cel puţin a trecut, repe-de la sinteză; „cel mai adesea ori prin prea cuprinzătoare şi instantanee intuiţii…” (D.D. Roşca, ,,Existenţa tragică”, p.55). Dar răbdarea ştiinţei nu linişteşte sufletul, sufletul poate fi liniştit, împăciuit doar

de o poveste care aduce şi cu taina şi cu secretul şi cu respectul faţă de Dumnezeul Creator. Orice om de ştiinţă ar trebui să-şi liniştească sufletul ştiind că există un Dumnezeu care este garantul ordinii în care el crede, aşa cum spunea şi Stephen Hawking. Filosofia este cea care după ce a trecut de beţia raţiunii integratoare s-a trezit în mijlocul chinurilor sufleteşti şi a revalorificat Mitul, a început să înţeleagă ce înseamnă să ai minte, să fii cu minte în toate cele pe care le voieşti. Şi pentru că ea poate să ajute în opera, în misiunea de a da viaţă domeniilor sterpe ale preocu-părilor omeneşti, şi totuşi să lase multe aspecte încărcate de o graţie tainică, am ales de multe ori să spun o poveste cu tâlc despre lume şi viaţă decât să fac conside-raţii sterile pe marginea lucrurilor. Este absolut indicat în condiţiile în care tinerii sunt din ce în ce mai agresivi, mai violenţi. Discursul trebuie pus în registrul în care omul trebuie trezit la conştiinţa de sine, nu numai la conştiinţa ştiinţifică.

În sprijinul afirmaţiilor mele stă ac-tivitatea de profesor de ştiinţe sociale, şi mai ales munca cu elevii cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, elevi care sunt la etapa căutărilor năvalnice de sine şi de sens, dar mai cu seamă vor răspunsuri rapide. Agresivitatea cu care un licean cere explicaţii ar trebui să ne ajute să înţelegem, daca avem o minte şi nu doar o inteligenţă, că putem omorî monştrii doar conştientizându-le prezenţa şi lo-caţia, prin efort îndelungat de primenire prin suferinţă, travaliu susţinut şi energie sufletească, adică motivaţie intrinsecă - filosofie pe înţelesul copiilor, abia la liceu o filosofie sistematică. Eu cred în Mitologiile predate la elevul de 9 şi 10

Filosofia – ca promovare a omului moral

23ani, în poveştile despre bine şi rău care-l sensibilizează mult şi-l îmbracă în auriul unei armuri care va alunga răul şi urâtul de mai târziu şi chiar din prezent. Educaţia civică, predată în prezent, nu dispune de amploarea care ar valorifica sufletul unui copil, mai ales că văd cum tânărul de liceu nu poate să-şi spună povestea nici în scris, nici oral, aşa cum s-ar cuveni, ţinând cont de şansa pe care o au mulţi tineri de azi. Unde oare sunt criteriile pe care le-a pri-mit la Româna, la istorie, dacă nu poate construi o poveste frumoasă despre el şi lumea pentru care el se pregăteşte?

Aş dori să invoc pentru rândurile de faţă drept argument interogaţiile pe care şi le pune un tânăr (mai ales la adoles-cenţă, care este şi etapa filosofică) în faţa complexitaţii fenomenelor naturale şi sociale, a universului nemărginit al lumii exterioare şi a celuilalt univers – el însuşi. Aceasta pentru că propria sa fiinţă este o mare enigmă în faţa altor mari enigme, iar interogaţia devine gravă şi importantă deopotrivă pentru că răspunsul se con-struieşte pe parcursul întregii vieţi.

Scopul intervenţiei mele este acela de a trage un semnal de alarmă cu referire la marginalizarea filosofiei în cadrul pregăti-rii unui tânăr, în perioada preuniversitară, orele grozav de puţine în care tânărul are şansa de a medita la el însuşi şi la rostul lui pe această lume. Vreau doar să subliniez anumite neînţelegeri privind filosofia ca Weltanscauung (viziune unificatoare asupra existenţei ca totalitate, ca sinteză dătătoare de viaţă spirituală profunda), - în strânsă legătură cu educaţia şi feno-menul culturii -, neînţelegeri cu atât mai supărătoare pentru cei care se ocupă la modul profesional şi profesionist de acest domeniu (profesori şi cercetători) cu cât sunt mai răspândite. Trebuie să recunosc că m-am întâlnit cu astfel de supărătoare neînţelegeri şi eu, atât la locul de muncă, pe stradă, în relaţiile cu alţi profesionişti şi că în momentul confruntării (pe care am dorit-o lămuritoare) am întâmpinat

greutăţi luptându-mă cu prejudecăţi privind locul şi importanţa filosofiei în cultura omenirii şi, legat direct de aceas-ta, locul şi importanţa filosofiei ca obiect de reflecţie, studiu şi cercetare. Pentru mica intervenţie de faţă este important ca aceste neînţelegeri, de care vreau să vă amintesc, să fie lămurite, în felul acesta se va înţelege importanţa sintezei pen-tru toate sistemele, inclusiv pentru cel educaţional, care reprezintă poate cel mai nobil din sistemele pe care omul (adult) le-a construit în intenţie şi-n fapt pentru omul (copil).

Aş aminti amănuntul esenţial pentru justa înţelegere a pledoariei (pro domo) pe care am început să o fac pentru filosofie, anume acela că, în toate epocile istorice, în jurul filosofiei şi gânditorilor reprezen-tativi au apărut mari neînţelegeri. Platon şi-a riscat libertatea personală expunând tiranului din Siracuza teoria statului ide-al. Filosoful a fost reţinut şi, după unele surse se intenţiona vânzarea lui ca sclav. În timpurile moderne Kant, autorul mo-numentalei lucrări ,,Critica raţiunii pure”, rămâne dezolat în faţa recenziei la prima ediţie, venită din partea unui influent cri-tic al vremii, recenzie care îi desfigura pur si simplu opera, fiindcă nu o înţelesese.

Hegel – poate cel mai mare geniu speculativ din întreaga istorie a filoso-fiei - ,,prinţul filosofilor” - după Leon Brunschvicg - era etichetat ca ,,idiot” în timpul studiilor, nefiind scutit de serioase prejudecăţi nici ulterior, pe parcursul edi-ficării sistemului său filosofic, exact cum D.D. Roşca n-a fost lăsat nici el în pace de gherila comunistă descătuşată în a stârpi potenţialul creator al acestei naţii extrem de înzestrate de către Dumnezeu, în cazul lui obligându-l la o muncă strivitoare de traducător într-ale filosofiei (la o atitudi-ne de ,,furnică”) şi astfel diminuându-i timpul destinat marii creaţii (furându-i destinul de erou, de ,,leu”). Obtuzitatea societăţii la creaţia filosofică este, mu-tatis mutandis, recognoscibilă oriunde

24şi oricând. Aş mai adăuga că, pentru a fi o supremă ironie a soartei, aproape întotdeauna dupa ce (mai ales la noi la români - vezi Blaga si Roşca, Eminescu, şi s-ar putea include aici si numeroasele ,,talente” mai mari sau mai mici ) şi-au dat obstescul sfârşit părăsind muritoarea lume fizică, societatea îi poleieşte cu tot felul de epitete pompoase, luate din empi-reul zeilor, vrând parcă să-şi răscumpere eroarea. Faţă de oamenii merituoşi care au fost, este un pic tardiv. Ei au suferit nedreptăţi care le-au înaripat gândul şi sufletul, să le ascultăm aşadar povestea, cât se poate de mult, chiar prin consolidări nenumărate, şi sigur vom construi o lume mai sensibilă la valorile umane.

Din perspectiva pedagogică şi didac-tică, trebuie spus cu toată obiectivitatea că filosofia nu se poate identifica cu un oarecare manual de filosofie, care cuprin-de doar anumite idei, teorii, principii, selecţionate conform punctelor de vedere sau ,,grilelor” metodologice ale autorilor. Aceştia au misiunea destul de dificilă, indiferent de disciplină, de a selecta din întreaga evoluţie istorică a domeniului respectiv ceea ce este valoros, reprezenta-tiv. Dacă în ştiinţele naturii situaţia este uşurată în sensul că manualele sau tra-tatele cuprind realizările exemplare (pa-radigmele) din diferite perioade istorice, realizări recunoscute de savanţi la ora ac-tuală ca fiind însăşi ,,substanţa” proprie a raţionalitaţii ştiinţifice, în filosofie acelaşi demers este mult mai dificil. Aici autorul e pus în faţa unei situaţii insolite : până la un punct (greu de delimitat, ce-i drept) filosofia este însăşi istoria ei într-o măsură mai mare decât ştiinţa. Apoi, spre deose-bire de ştiinţă, în filosofie întrebările sunt mai importante decât răspunsurile şi, mai mult decât atât, nu pot primi răspunsuri definitive; oricine poate veni oricând cu altele, în funcţie de experienţa individuală şi socială, de evoluţia umanitaţii şi culturii la noi cooordonate istorice .

Deopotrivă filosofia nu se confundă

cu ideologia, ca să lămurim niţel şi zona aceasta de interes pentru unii. Filosofia îşi are specificul său ireductibil, fiind ro-dul reflecţiilor sistematice despre lume, existenţa ca totalitate, cultura, creaţie, sens, semnificaţie şi valoare, despre viaţa omului ca individ şi a colectivităţilor din care face parte. Nici nu poate fi redusă la o simplă concepţie despre lume şi viaţă în ansamblu (un weltanschauung), pentru că este mai mult decât atât, pentru că vrea adevărul Absolut. Asimilarea filoso-fiei unei anumite ideologii (indiferent de orientarea sau particularităţile acesteia) reprezintă o denaturare a spiritului fi-losofic, o siluire a filosofării în canoane şi pentru interese străine de ea. Se ştie foarte bine de câte ori s-a încercat încanto-narea filosofiei în ideologie: vezi ideologia marxistă de pildă. Ori acolo nu aveam cu adevărat o filosofie, pentru că filosofia presupune o cunoaştere excelentă a con-secinţelor care pot deriva din paradigma aflată la putere şi o practică obiectivă şi imperturbabilă în folosul omenirii, un dialog între culturi, iată marea filosofie. Cu alte cuvinte, marea filosofie este pură în intenţie şi poate constitui o premisă pentru comunicarea interumană, fiindcă am văzut cât de mult ne place să-i cităm pe filosofi. Urmează aşadar să le ascultăm şi povestea cu atenţie, să renunţăm la superficialitate şi violenţă.

În multe privinţe, rămâne în puterea conştiinţei filosofice autentice menţinerea stării de veghe pentru păstrarea autono-miei spirituale şi interzicerea aservirii filosofiei de către un partid politic sau o anumită ideologie.

Modelul de viaţă se leagă de capaci-tatea de proiecţie, visul de perspectivă şi de bună voinţă. Dicţionarele generale, enciclopedice sau filosofice îl prezintă fie ca un fel particular de a gândi, de a simţi, fie ca model interior pe care fiecare om se străduieşte să-l realizeze, fie ca o năzuinţă de perfecţionare a modului de gândire, simţire şi acţiune, fie ca scop suprem al

25activităţii şi năzuinţelor. C. Rădulescu-Motru vede idealul de viaţă ca pe o ,,buso-lă de orientare” care conduce la conştiinţa de sine şi pe care se sprijină personalitatea (Rostul filosofiei - în „Caiete de filozofie”, nr.1, 1942, p.7), iar Dimitrie Gusti consi-dera că ,,În nemărginitul ocean al reali-tăţii, unde toate navigaţiile sunt posibile fără orientare, omul are nevoie de un far diriguitor” (Opere, vol.III, ed. Academiei, 1970, p. 28).

Autorii contemporani, străini şi ro-mâni, raportează modelul vital nu numai la gândire, afectivitate şi acţiune, ci la structura întregii personalităţi, momen-tul de referinţă fiind acela al apariţiei conştiinţei de sine, adică perioada adoles-cenţei înaintate (17- 19 ani). În literatura psihopedagogică europeană, îndeosebi în cea franceză şi cea germană, apar ca noţiuni distincte ,,modelul” şi ,,idealul de viaţă” propriu-zis. Conţinutul noţiunii de ,,model” vizează elementul concret, ceea ce oferă părinţii, educatorii, realitatea înconjurătoare, în timp ce ,,idealul”, cu un caracter ceva mai abstract, este dominat de aspiraţia tânărului spre a realiza ceva mai mult faţă de modelele oferite şi, tot-odată, ceva care să poarte amprenta eului său, a conştiinţei de sine.

Structura idealului pedagogic cores-punde fără îndoială funcţiilor sale filoso-fice şi politice, care reflectă dimensiunea teleologică şi axiologică a unei finalităţi de maximă generalitate, angajată pe termen lung, la linia de intersecţie dintre cerinţele de formare-dezvoltare optimă ale societăţii şi ale personalităţii. Iată că ideea mea despre cum am putea vedea mai bine formarea omului de azi şi de mâine împleteşte discipline umaniste de mare anvergură: filosofia, istoria, sociologia cu neuroştiinţele: psihologia, pedagogia, toate fiind considerate ştiinte sociale (va-lidate de practica şi de propria lor filosofie a acţiunii).

Din perspectivă istorică pot fi delimi-tate patru momente semnificative :

1) modelul şi idealul pedagogic al antichităţii  : - idealul personalităţii răz-boinicului (corespunzător tipului de so-cietate existent în Sparta antică); - idealul personalităţii cetăţeanului liber, dezvoltat în mod armonios (corespunzător tipului de societate existent în Atena antică);

2) modelul şi idealul pedagogic în epoca feudală: - idealul personalităţii reli-gioase ; - idealul personalităţii cavalerului, a ,,gentlemenului de onoare”;

3) modelul şi idealul pedagogic în epoca Renaşterii : - idealul omului univer-sal, - idealul personalităţii enciclopedice;

4) modelul şi idealul personalităţii în epoca modernă: idealul personalităţii eficiente într-o anumită activitate de producţie (corespunzător etapei societaţii industriale timpurii); - idealul personali-taţii creatoare (corespunzătoare etapei societaţii postindustriale, informatizate).

Din perspectiva modelelor culturale, afirmate la scară socială, pot fi delimitate trei momente semnificative :

1) idealul pedagogic al umanismului clasic: personalitate armonioasă (caracte-rizată prin asamblarea unor valori clasice: bine, adevăr, frumos, sacru);

2) idealul pedagogic al modernităţii: personalitatea civică (angajată social prin activarea unor valori politice, de-mocratice: legalitate, libertate, egalitate, solidaritate);

3) idealul pedagogic al postmodernită-ţii: personalitatea deschisă, adaptabilă la schimbări de tip inovator prin dobândirea unor noi valori: creativitate generală şi specială, autonomie în activitate - respon-sabilitate socială şi individualitate.

Legea învăţământului spune că idealul ,,pedagogic al şcolii româneşti” este ,,dez-voltarea liberă, integrală şi armonioasă a individului uman”, în vederea formării ,,personalitaţii autonome şi creative” (spune Legea învăţământului publicată în Monitorul Oficial al României ).

Caracterul istoric al idealului pe-dagogic poate fi probat prin valorile

26dezvoltării ciclice de-a lungul diferitelor epoci şi formaţiuni sociale. Semnificativ este exemplul evocat în ,,Democraţie şi educaţie”(PUF, Paris, 1990), de John Dewey în cazul valorilor democratice analizând că :

- idealul pedagogic al democraţiei an-tice era formal, abstract, proiectat şi dez-voltat după modelul filosofic al lui Platon;

- idealul pedagogic al democraţiei secolului XVI - XVIII era individualist, proiectat şi dezvoltat după modelul filo-sofiei iluministe;

- idealul pedagogic al democraţiei secolului XIX era unul naţional şi social, proiectat şi dezvoltat după modelul filo-sofiei sociale, care valorifică tehnologiile de analiză sociologică.

Caracterul abstract al idealului pe-dagogic poate fi probat prin faptul că dimensiunea sa sintetică, perfecţionată la maximum (generalizare –esenţializare) nu este tangibilă în forma concretă, dar este realizabilă prin susţinerea motivaţi-onală a activitaţii, nu este divizibilă, ca activitate, dar este declanşatoarea unor obiective taxonomice care multiplică posi-bilităţile de realizare optimă a activităţii.

Modelul social care trebuie activat în aceste condiţii epistemologice şi etice, poate viza, în principiu, două tipuri de proiecte de societate, cum susţine Karl Popper în ,,Societatea deschisă şi duş-manii săi”.

Prima ar fi o ,,societate închisă” carac-terizată de : reproducere a stării existente, fixare a obiceiurilor la nivel de ,,tabu”, schimbare relativă a lucrurilor (fără ame-liorarea lor), neglijare a responsabilităţii personale, politizarea deciziilor într-o ,,formă magică, tribală şi colectivistă”, care exclude competiţia valorică.

A doua societate, cea ,,deschisă”, este caracterizată de depăşirea stării actuale, valorificarea obiceiurilor în mod crea-tor, schimbarea profundă a lucrurilor, stimularea responsabilităţii personale, determinarea deciziilor politice în ter-

meni de competiţie organizată pe criterii relevante social.

Modelul psihologic înregistează două tendinţe polare de organizare a persona-lităţii în mai toate tratatele pe care le-am văzut. O tendinţă analizează existenţa unei personalitaţi de tip reproductiv, bazată pe:

- un tip de raţionalitate impusă , imo-bilă , neselectivă ;

- un tip de receptare pasivă a influen-ţelor mediului extern;

- un tip de legături funcţionale predo-minant primare (înnăscute) şi secundare (dobândite prin acţiuni de învăţare mo-tivate extrinsec);

- un tip de dinamicitate cu orientare involutiv - entropică (menţinută în limi-tele unui sistem închis);

- un tip de deschidere negativă, cu efecte de schimbare în ,,cutia neagră’’ ;

- un tip de activare minimă, redusă la complexitatea iniţială a modelului.

O alta tendinţă pe care o putem decela la nivelul modelului psihologic de organi-zare a personalităţii ar fi o personalitate creativă, bazată pe:

- un tip de relaţionalitate deliberată, mobilă, selectivă;

- un tip de receptatere activă a influ-enţelor mediului extern;

- un tip de legături funcţionale predo-minant terţiare (dobândite prin acţiuni de învăţare motivate intrinsec);

- un tip de dinamicitate evolutivă, ,,antientropică” (stimulată la nivelul unui sistem deschis);

- un tip de deschidere pozitivă, cu efecte de schimbare (auto)reglatorii ;

- un tip de activare maximă, care vizează hipercomplexitatea potenţiala a modelului adoptat iniţial.

Aceste tendinţe analizate în cadrul modelului psihologic, delimitează tran-şant (în manieră de tip da - nu) două variante polare de elaborare a idealului pedagogic ,,în realitate însă, omul nu este nicio entitate total pasivă (una re-

27productivă) căreia mediul să-i imprime necondiţionat şi univoc influenţele sale nicio fiinţă cu un activism supranatu-ral” - exprimat la nivel de personalitate accentuat creatoare (afirma Mihai Golu în ,,Dinamica personalităţii”, Ed. Paideia, Bucureşti, 2005).

Această observaţie este valabilă şi pen-tru dimensiunile evocate în cazul modelu-lui social, proiectat polar între ,,societatea închisă” şi ,,societatea deschisă” (vezi Karl Popper, ,,Societatea deschisă şi duşmanii săi”). Ambele variante au un sens preme-ditat metodologic, necesar pentru:

- stabilirea unei corelaţii pedagogice, între modelul social şi modelul psiholo-gic, activă la cel mai înalt nivel teleologic pentru definirea personalităţii ideale în societatea ideală;

- stabilirea unei deschideri pedagogice spre scopurile pedagogice, activă la cel mai înalt nivel axiologic pentru definirea liniilor generale de proiectare şi realizare a personalităţii ideale în cadrul unei politici educaţionale coerente şi consecvente.

Forţa idealului pedagogic străbate astfel nivelul de interacţiune teleologică şi axiologică dintre societate (închisă - des-chisă) şi personalitate (închisă –deschisă).

Sinteza sa psihoscială anticipează saltul de la personalitatea, proiectată în sistem închis, la personalitatea proiectată în sistem deschis, care poate fi analizată în termenii teoriei deosebit de originale despre personalitate care îi aparţine lui Gordon W. Allport.

Personalitatea proiectată în sistem închis este limitată în ceea ce priveşte:

- schimburile materiale, energetice şi informatice cu mediul înconjurător;

- posibilităţile de ,,homeostazie” ne-cesare pentru reducerea incertitudinii şi pentru creşterea creativităţii;

- tendinţele de schimbare şi stimulare a ,,complexităţii întregului”.

Personalitatea proiectată în sistem deschis este avansată în ceea ce priveşte:

- relaţiile de schimb extensive, mate-

riale, energetice, informatice, cu mediul înconjurător;

- stările de ,,homeostazie”, bazate pe energie externă constantă şi pe ordine internă adaptabilă;

- tendinţele  de creştere progresivă a ,,complexităţii întregului şi a diferenţierii părţilor”.

Toate aceste proiecţii au stat la baza construcţiei educaţiei şi au contribuit la îmbunatăţirea treptată a acesteia prin intermediul cercetării de care au fost capabili profesioniştii educaţiei, fie ei filosofi, teologi, artişti, oameni de ştiinţă etc. Important este ca preocupările pentru binele educaţiei sunt astăzi din ce în ce mai numeroase.

Idealul pedagogic asigură, astfel, proiectarea teleologică a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii dar şi de deschidere axiologică spre scopurile pedagogice angajate ca acţiuni de anver-gură socială asumate macrostructural, la nivel de politică educaţionala. Idealul furnizeză posibilitatea de unificare între formare şi informare şi ţine seama, s-a de-monstrat mai sus, de realitaţile existente, care-l confruntă continuu cu o diversitate spectaculoasă.

Pentru noi ar fi ideal să înţelegem că în actuala criză materială şi morală am intrat pentru că n-am făcut ce trebuia în-totdeauna şi că într-un veritabil moment de reflecţie personală şi colectivă dacă se poate, am conchide pentru binele nostru că trebuie să recucerim reduta morală îndeosebi.

Bibliografie: D.D.Roşca, „Existenţa tragică” D. Gusti, ,,Opere”, vol III Dicţionarul de psihologieDicţionarul de pedagogie

prof. ştiinte sociale, Mirela ChişColegiul Naţional „Silvania” Zalău

28

MOTO: „A critica este uşor; e greu a face mai bine”

Demersul cultural al paşoptiştilor, atât de necesar în epocă, a fost su-pus unui sever examen critic de un

grup de tineri intelectuali care vor constitui elita culturii române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orientând evoluţia acesteia în toate articulaţiile sale. Juni-miştii, căci despre ei este vorba, au recu-noscut meritele predecesorilor: afirmarea identităţii naţionale, întemeierea literaturii naţionale, afirmarea romantismului, des-coperirea folclorului. Au considerat însă, că nevoia fundamentală a culturii române este aceea de modernizare şi sincronizare cu valorile Europei occidentale a vremii.

„Spiritus rector” al grupării junimiste, Titu Maiorescu s-a impus ca un adevărat Mecena al culturii române: a deschis dru-mul afirmării scriitorilor care vor deveni marii clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, a formulat primele principii ale esteticii literare, a impus critica literară şi culturală, a tranşat disputele filologice din epocă, formulând normele lingvistice atât de necesare limbii române.

Când junimiştii s-au aflat în imposibi-litatea de-a alcătui o antologie de poezie românească pentru uzul şcolarilor, deoa-rece lipseau criteriile de evaluare a textului poetic, Titu Maiorescu a compus studiul de estetică „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” în care a definit criteriile estetice fundamentale pentru evaluarea textului poetic. Forma poeziei denumită prin sintagma „condiţiunea materială a poeziei” se referă la limbajul poetic. O for-mă poetică valoroasă rezultă din bogăţia şi varietatea tropilor, precum şi din selectarea cuvintelor cu cel mai redus grad de abstrac-tizare. Pentru a evidenţia criteriul de fond denumit prin sintagma „condiţiunea ideală a poeziei”, a făcut distincţia hegeliană între adevăr şi frumos. Adevărul este propriu ştiinţei şi se exprimă prin idei, iar frumosul

este propriu artei şi se exprimă prin „idei manifestate în formă sensibilă”, adică sen-timente şi pasiuni etero-omeneşti.

Cele două criterii estetice le-a aplicat în studiul din 1872 „Direcţia nouă în poezia şi proza română” în aprecierea poeţilor Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Va-sile Alecsandri, „cap al generaţiei” trecute (paşoptiste) publicase în 1867-1868 în re-vista „Convorbiri literare” ciclul „Pasteluri”. Judecăţile de valoare ale lui Titu Maiorescu despre ciclul „Pasteluri” – „o podoabă a literaturii romane” şi „o podoabă a litera-turii lui Vasile Alecsandri” – îşi păstrează încă viabilitatea, Vasile Alecsandri fiind recunoscut de exegeţii săi drept creator al pastelului românesc şi cel mai de seamă poet român de până la Mihai Eminescu. Pe cel de-al doilea poet Mihai Eminescu, junimiştii şi, în speţă, Titu Maiorescu, l-au cunoscut datorită celor trei poezii publicate de poet în revista „Convorbiri literare” (1870). A fost suficient pentru Maiorescu să intuiască noutatea şi valoarea poeziilor eminesciene care, în opinia sa, întrunesc cele două criterii estetice fundamentale: al formei – „farmecul limbajului/semnul celor aleşi”şi al fondului – „o concepţie înaltă”. Mai mult, a intuit în Mihai Eminescu un adevărat poet – „un poet în toată puterea cuvântului”, fapt adeverit de posterita-tea critică, de poeţii care l-au urmat, de publicul cititor, chiar de detractori şi de imitatori.

Interesul omului de cultură Titu Mai-orescu pentru omul de cultură Mihai Emi-nescu a luat în anii următori forme ample şi diverse. Noi ne vom referi însă la interesul criticului literar pentru poezia eminesci-ană. Chiar în anul morţii poetului, 1889, Titu Maiorescu a publicat studiul „Eminescu şi poeziile lui”, primul studiu critic din litera-tura română despre acesta. Titu Maiorescu a definit personalitatea poetului, cultura acestuia, specificul poeziei sale, impactul pe care îl va avea asupra dezvoltării poeziei române din secolul al XX-lea. În debutul studiului, Titu Maiorescu îşi motivează

Studiu dedicat dragilor discipoli din clasa a XI-a I de „diriga” lor dragă

Perenitatea lui Titu Maiorescu

29aprecierile despre Mihai Eminescu în conformitate cu dezideratele proprii gru-pării „Junimea”: nevoia de modernizare a culturii române şi sincronizarea acesteia cu spaţiul cultural european (occidental). În opinia sa, Mihai Eminescu a reuşit să facă saltul de la naţional la universal, să se ancoreze în mişcarea de idei a timpului datorită inteligenţei, memoriei extraor-dinare, abstractizării ideilor, culturii de nivel european, asimilării culturii naţionale (limba, istoria, literatura, folclorul)

Validitatea judecăţilor de valoare ale lui Titu Maiorescu este incontestabilă. Mihai Eminescu este recunoscut drept geniu şi astăzi, a fost tradus în nenumărate limbi, cultura germană şi-l revendică, este recunoscut drept poet romantic naţional şi universal, creator al limbajului poeziei româneşti, a fost urmat în ceea ce priveşte atitudinea poetică şi limbajul poetic de marii poeţi ai secolului al XX-lea: Tudor Arghezi, Nichita Stănescu etc.

Exegeţii l-au numit pe Mihai Eminescu „poetul naţional al românilor”. Fără îndo-ială, punctul de plecare se află în aprecierea lui Titu Maiorescu, din studiul citat: „Şi ei [românii, n.n.] au simţit în felul lor ceea ce a simţit Mihai Eminescu, în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; numai că el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit.

Studiile de critică şi estetică litera-ră, nu doar cele menţionate ci şi altele: „Comediile d-lui Cargiale”, „Poeţi şi critici” au fost integrate de autor într-un cadru mai larg: al limbii şi al filozofiei culturii. Începând cu 1866, Titu Maiorescu a pu-blicat studii despre limbă: „Despre scrierea limbii române”, „Limba română în jurnalele din Austria”, „Neologismele”, şi filozofia culturii: „În contra direcţiei de astăzi în cul-tura română” (1868). Demersurile în aceste domenii materializează obiective generale ale grupării „Junimea”: unificarea limbii române literare, răspândirea spiritului critic, formarea unui public apt să recepteze cultura. Principiile lingvistice elaborate de Titu Maiorescu: ortografia fonetică şi scri-

erea cu alfabet latin au biruit în faţa celor dominante în epocă, străine limbii române sau exagerate, artificiale: ortografia etimo-logică, scrierea cu alfabet chirilic, tendinţa latinizantă. Mai întâi, au fost adoptate de Societatea Academică, într-o vreme în care se puneau bazele limbii române literare şi ulterior de Academia Română. Mai sunt valabile şi astăzi.

În ceea ce priveşte filozofia culturii, a lansat celebra formulă a „formelor fără fond” care se citează şi azi cu dezinvoltura şi pertinenţa cu care se citează Caragiale sau Eminescu. Formele fără fond vizau în epocă pseudocultura prin falsele instituţii culturale. În argumentarea sa, Titu Maio-rescu a relevat rolul culturii în dezvoltarea spirituală a unei naţiuni şi nevoia existenţei unui fond cultural propriu, ce exclude imi-taţia şi împrumutul. Peste câteva decenii, discipolul său, profesorul şi criticul literar Eugen Lovinescu a preluat teoria cu mo-deraţie şi a reuşit să realizeze mult-doritul sincronism în literatura interbelică.

Este greu să decidem astăzi ce-ar fi fost Titu Maiorescu fără „Junimea”, ce-ar fi realizat junimiştii fără Titu Maiorescu, care ar fi fost soarta literară şi individuală a lui Mihai Eminescu fără Titu Maiorescu. Epoca marilor clasici se conturează în istoria literaturii române ca o împletire tulburătoare de idei şi aspiraţii comune, de inteligenţă, spirit critic, academism şi consecvenţă. Deasupra tuturor, ca şi zeii tutelari din poemele cosmogonice şi mito-logice eminesciene se află Titu Maiorescu, apolinic, epicureic uneori prea rece, alteori prea implicat, dar, fără îndoială, un spirit modern şi vizionar.

Prof. Clara Goia-DanColegiul Naţional „Silvania”, Zalău

BIBLIOGRAFIE1. IVAŞCU, GEORGE. Titu Maiorescu. Bucureşti,

Editura Albatros, 19722. LOVINESCU, EUGEN. Istoria literaturii române

contemporane. Bucureşti, Editura Minerva, 19893. MAIORESCU, TITU. Din „Critice”. Bucureşti,

Editura Tineretului, 19674. MANOLESCU, NICOLAE. Istoria critică a lite-

raturii române. 5 secole de literatură. Piteşti, Editura Paralela 45, 2008

30

În orice etapă a evoluţiei omenirii, cartea a fost sursa inepuizabilă de îmbogăţire a spiritului, dar şi răgazul

de destindere şi plăcere. A citi de dragul de-a citi nu este un act gratuit. Lectura este, direct sau indirect, calea cea mai sigură de cultivare a gustului pentru fru-mos şi de cizelare a comportamentului uman, atât de necesare mai ales la vârsta adolescenţei.

Venind în întâmpinarea unor aspi-raţii ale elevilor de la profilul umanist, CLUBUL DE LECTURĂ se vrea o alter-nativă în activitatea extracurriculară . Intenţia sa este de a provoca spiritele elevate, de a încânta fiinţele sensibile, de a satisface orizontul de aşteptare al tinerilor cititori, de a instiga la cultură.

* * * Inaugurarea Clubului de lectură

a avut loc în luna octombrie, 2010, la Centrul de documentare şi informare a CNS ,,Silvania“, prilej cu care ne-am cunoscut mai bine, la un pahar de ceai şi ne-am împrietenit noi între noi şi noi cu cărţile. Le-am împărtăşit elevilor câteva ceva din conţinutul proiectului, gândurile şi aşteptările mele legate de acest club. Am iniţiat şi scrierea unui jurnal al cerchişti-lor, pe care l-am numit Confesiunile unui şoarece de bibliotecă.

Spicuiesc din primele lui pagini :10. 10. 2010, ora 10, minute 10,

secunde 10.,,Club, cerc, atelier …de carte, de lectură,

de literatură…nu mă pot hotărî. Dar aş dori ceva inedit, ceva care să le placă lor, elevilor, dar şi mie, evident !!! Neconvenţional, însă instructiv ( ce formal sună ! aşa se ratează o idee genială !!) – Da capo , deci : Ce doresc eu ?

Să purtăm un dialog deschis, sincer, des-pre tot ce ne interesează ca cititori şi ne ajută

să înţelegem lumea, să ne înţelegem pe noi !Să ne deschidem sufletul şi mintea către

artă, frumuseţe, seninătate, înţelepciune !“(prof. Voichiţa Lung )

11. 10. 2010,,Am reuşit să dăm startul cercului de

lectură mult dorit ! Prima zi m-a impresio-nat în mod plăcut. Nu ştiu de ce mi-am dorit să fiu prima care îşi aşterne confesiunea în jurnal, dar ştiu sigur un lucru: această întâlnire mi-a deschis noi orizonturi spre lumea fantastică a cărţilor.“

(Iulia - cl. a X-a I),,Frig, ore scurte, agitaţie… În sfârşit,

la bibliotecă! În timp ce am băut un ceai şi am ronţăit biscuiţi, ca nişte veritabili şoa-reci de bibliotecă, am vorbit despre cartea preferată, ilustrând opţiunea şi cu citatele favorite. Muzica a adus un plus de farmec atmosferei, o plutire în lumea cărţilor. Atunci am realizat faptul că, dacă vom persevera, vom transforma acest club în cel mai interesant, cel mai popular, cel mai căutat Club de lectură, din oraş.“

(Carmen-X I) ,,O zi frumoasă, frumuseţe accentuată

de lumea cărţilor. Nu ne-am avântat într-un tărâm necunoscut, ci într-unul prea iubit! Unul aventuros, ce ne aşteaptă cu multe surprize.“

(Ştefi – IX I),,Cu toate că nu am fost mereu atrasă

de cărţi, acest cerc m-a atras şi mi-a lăsat o impresie foarte plăcută. Abia aştept urmă-toarea întâlnire!“

(Medina – IX I)* * *

Tehnicile de lucru aplicate în activi-tatea clubului sunt activ – participative şi încurajează abnegaţia, creativitatea , comunicarea deschisă, originalitatea abordării textelor de orice tip. De aceea,

CLUBUL DE LECTURĂ - Frânturi de gânduri -

31elevii au fost într-una dintre activităţi, Descoperitori de comori şi au scoto-cit în biblioteca personală, în librării şi în biblioteca şcolii sau cea municipală. Participanţii la acest joc şi-au exprimat aşteptările faţă de cartea ,,vânată“, pe baza titlului, sau a unui pasaj de unde s-a deschis cartea, au dus-o acasă pentru a o citi, sau au dat-o mai departe altor cititori mai interesaţi.

La o altă întâlnire am construit Arca lui Noe şi am salvat de la potop 7 cărţi pentru 7 cititori de vârste di-ferite (de la 7 la 70 de ani).

Am organizat Ospăţul cu fructe, zi în care am citit cele mai frumoase Poezii ale toamnei si am ascultat muzică, de la Anotimpurile lui Vivaldi, până la Nicu Alifantis, Tudor Gheorghe, Harry Belafonte şi Nana Mouskouri. Am gustat, bineînţeles, fructele aromate. Ce sinestezii!

Am intrat în Lumi fantastice şi ne-am înfiorat de straniul prozei lui Mircea Eliade, de magia şi fabulosul unor scene din basme sau de ingenioasa literatură S.F.

* * *Confesiunile unui şoarece de bi-

bliotecă : ,,De când mă ştiu am fost atrasă de

lumea cărţilor, deci , atunci când am auzit de acest cerc, nu am zăbovit să mă înscriu. Îmi place foarte mult, deoarece studiem subiecte interesante.“

(Adelina- IX I) ,,O zi minunată, / Clipe de vis, /Petrecute

cu prietena noastră / Într-un colţ din Paradis.“ (Denisa şi Oana – IX I)

,,Unul dintre şoriceii de bibliotecă a adus în discuţie personalitatea lui Mircea Eliade, aşa că am discutat despre cartea Domnişoara Cristina , am căutat pe Youtube secvenţe importante din film, toţi am fost captivaţi de această poveste de dragoste fantastică.Secvenţele vizionate au avut un asemenea impact asupra mea, încât m-au determinat să împrumut cartea şi acum pot spune cu sinceritate, că Domnişoara Cristina este una

dintre cărţile mele preferate.“ (Claudia – X I)

* * * Convingerea noastră este că : lecturile

stimulează reflecţia, discuţiile nerestric-ţionate oferă senzaţia de libertate totală, jurnalele de lectură permit evidenţierea sinelui.

Lectura deschide orizonturi noi, deci: VĂ AŞTEPTĂM LA CLUBUL DE LECTURĂ !

DACĂ DORIŢI SĂ CITIŢI - CÂTEVA LECTURI PENTRU ADOLESCENŢI:

- Mircea Eliade: Jurnalul adolescen-tului miop

- Simona Popescu: Exuvii - Ionel Teodoreanu: La Medeleni,

Lorelei- Mihail Drumeş, Invitaţie la vals,

Elevul Dima dintr-a şaptea - Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

Anotimpuri, Maria si marea- Mircea Cărtărescu, Rem , Mendebilul- Molnar Ferencz, Băieţii din strada

Pal - Charles Dickens, Marile speranţe- J. D.Sallinger, De veghe în lanul de

secară- Paulo Coelho, Alchimistul- N. H. Kleinbaum, Cercul Poeţilor

dispăruţiȘTIAŢI CĂ… 2 3 A P R I L I E - e s t e Z I U A

MONDIALĂ A CĂRŢII ?- Sărbătoarea aceasta se leagă de

o tradiţie catalană, ziua onomastică a SF. JORDI, când bărbaţilor pre-ţuiţi li se oferă un trandafir roşu şi CĂRŢI.

- Din 1995, se sărbătoreşte sub patronaj UNESCO.

- Este ziua în care se celebrează CULTURA CUVÂNTULUI SCRIS şi IMPORTANŢA CITITULUI!

Prof. Voichiţa Lung,COLEGIUL NAŢIONAL

„SILVANIA“ ZALĂU

32

„Scopul oricărei povestiri, al orică-rei rememorări, mai ales dacă aceasta e făcută în sensul prozei mitice, este acela de a trăda uitarea, de a scăpa omul de sub imperiul unei morţi mai grele decât cea fizică, deoarece „uitarea e mai grea şi mai deasă chiar decât moartea”.

„A nu uita” este sinonim în proza lui T.D. Savu, cu „a retrăi”, „a repovesti” întâmplări din lumea originară, purifi-cată, dar şi blestemată, în acelaşi timp, a Deltei. Povestirile şi povestitorii din Marginea Imperiului revin în a doua creaţie a lui T.D. Savu, reliefată prin romanul Treizeci şi trei (1985).

Într-un spaţiu relativ închis, pre-cum cel al deltei, cele trei faze ale vie-ţii: apariţie, evoluţie, distrugere, sunt trăite la cote duble, după cum cifra magică 3 este dublată atât în numele localităţii, fiind preluată apoi şi-n titlul cărţii, adăugând naşterii, creşterii şi morţii o importantă latură de mister, de fabulos. Cu toată ostilitatea naturii: „dacă brădişul continuă să crească şi să înghită apele, partea asta a Deltei se va astupa complet, prin esenţa şi numele său, Mila 33 este sortită salvării prin apelul la memoria prezentă şi trecută a personajelor.

„Martori şi spectatori”, toţi sunt atraşi de istorie, şi vraja lor stăpâneşte, generând nu doar ascultarea, nu doar statuarea unor coduri ale receptării, ci şi apariţia „naratarului” – o categorie imanentă discursului, în doar simplu interlocutor, ci şi factor inseparabil legat de actul comunicării sau rostirii (Ion Vlad).

Mitul ia locul poveştii prin reme-morarea acelor timpuri în care bizarul, misteriosul îşi aveau locul bine precizat în acest cuib de oameni, unde vraja se confundă cu realitatea, când eveni-mentele ieşite din comun (ex.: naşterea gemenilor lui Sosipatru, naşterea lui Foti, furtuna cu broaşte şi peşti, pro-feţiile lui Serafim) erau confundate cu fapte de viaţă proprii comunităţii, care, dacă au fost înfăptuite, cel puţin au fost imaginate. Această lume mitică este perpetuată, este salvată, prin apelul făcut la memorie. Apariţia „narataru-lui” are consecinţe şi în plan formal. Tot Ion Vlad împarte personajele din Treizecişitrei în personaje care pro-duc miraculosul, terifiantul şi persona-je care le adeveresc prin povestire. Nota lor comună o constituie modul specific de prezentare a misterului, de recreare a unei lumi originare. Povestitori şi martori, personajele cărţii trăiesc în şi prin poveştile lor, remarcându-se o „alternativă şi o alteritate a povestito-rilor”, societatea dăinuind prin gustul secret pentru naraţiune, consacrată datorită „vânzătorilor de poveşti”.

Fără salvarea prin poveste, fără reintroducerea şi reintegrarea în mit, impresia pe care ne-ar putea-o crea un astfel de topos ar fi cea a unui „haos în devenire”.

Apa murdară, contaminată, care înconjoară localitatea, poate deveni expresia stării de spirit dominante: ea poate produce moartea, boala, pe de o parte, iar pe de altă parte, devine apa vieţii, apa în care în care există poten-

Arta ca soteriologie - pledoarie pentru literatura contemporană- mit şi simbol în romanul "Treizeci şi trei" al lui Tudor Dumitru Savu

33ţialul, necreatul, prin puterea povesti-torilor. Apa capătă astfel o semnificaţie soteriologică, Dunărea izolează acest spaţiu al poveştilor, îi potenţează virtuţile, după cum imersiunea este regeneratoare, este o a doua naştere, în sensul că plasează fiinţa într-o nouă lume. Profesorul dispare după cum dispare şi copilul lui Antim, în timpul furtunii din noaptea naşterii lui Foti.

Cauza dezastrelor, dar şi autorii lor, sunt vechi cât poveştile. Autorul moral este considerat Foti, fiul Radei, cel care nu preţuieşte misterul, chinuindu-şi mama pe moarte pentru a salva o avere, pe care, de fapt, trebuia să o caute în adâncul propriei sale fiinţe: „Iarba asta e legată de Foti şi Rada… Căci brădişul s-a înmulţit mai ales pe acolo pe unde Foti a căutat banii mamă-sii. [….] Poate că a iscat cine ştie ce putere ascunsă a pământului”. Privit ca o „putere ascun-să”, brădişul este asemănător algelor, care, cufundate în elementul marin, simbolizează o viaţă fără limite, care nu poate fi distrusă, viaţa elementară, hrana primordială. Brădişul este, pe de o parte, elementul din cauza căruia orice contact cu lumea din afara Milei 33 este suspendat „canalele vor dispă-rea, vor seca încet, încet, căci legătura lor cu firul fluviului a fost ruptă”, iar, pe de altă parte, este mobilul sosirii la Milă a profesorului şi începutul iniţierii sale în tainele cunoaşterii secretelor acestei populaţii care „se simţi ieşit din propria-i piele, fără vlagă, nu-şi mai putea controla mişcările trupului paralizat”.

Proliferarea brădişului întins în apele Dunării reprezintă, asemenea „metodelor” din Cartea Milionarului a lui Ştefan Bănulescu, latura inconştien-tă „id”-ul, după Freud, prin care natura răspunde în mod specific la ignoranţa unor locuitori asemănători lui Foti.

Misterul domină evenimentele de

mare importanţă pentru viaţa comuni-tăţii şi a locuitorilor, în particular (ex. Serafim prevesteşte pierderea averii lui Antim, moartea nevestei lui Filimon, înecarea lui Vucol, în timpul naşterii lui Foti au loc adevărate dezastre na-turale, copiii lui Sosipatru sunt gemeni în acelaşi corp etc.). Fiecare încearcă să salveze de la uitare o parte din sine, o parte din experienţa şi informaţiile structurate în poveşti. Fiecare, la rân-dul său este un salvator, după cum Iisus Hristos (mort şi înviat la 33 de ani) se identifică cu fiecare dintre noi, cu fiecare istorie individuală, încercând să salveze un trup, o conştiinţă sau ceea ce rămâne în urma noastră, o memorie.

Fiecare povestitor de la Mila 33 este şi un cuceritor al unor spaţii mi-tice legendare, după cum Alexandru Macedon, la vârsta de 33 de ani, visa să cucerească lumea reală. Protagoniştii lui T.D. Savu îşi realizează visul atin-gând, cu fiecare poveste stocată în memoria proprie şi, implicit, a colecti-vităţii, apoi retrăită, reviificată, cu un punct pe cerul Nemuririi.

Odată ajuns la Mila 33, Profesorul îşi începe itinerariul său într-un uni-vers în care domină misterul, „i se păru că plecase de ani de zile şi că amintirea acestor lucruri e periclitată, aşa că ar trebui s-o refacă, s-o reîmprospăteze pentru „a nu dispărea”. Într-o asfel de lume, trecutul se confundă cu prezen-tul, singurul indiciu pentru trecutul istoric fiind succesiunea povestirilor: „Întâmplările sunt vechi şi eu le ştiu de la Policarp şi de la Spiridon, paznicul farului de la 33 […] Şi el le ştie de la Agatanghel, bunicul care l-a cunoscut pe Emilian”. Cu toată multitudinea generaţiilor, Serafim, cel moşit de Emilian, trăieşte, face previziuni, or-ganizează viaţa satului şi a pasagerilor. El este un punct de convergenţă pentru contrarii: este urât de cei din sat pentru

34că tot ce este prevăzut de acest perso-naj bizar, dar, pe de altă parte el este ceasornic care indică starea comunităţii de pescari, cărora le asigură un trai or-ganizat după propriile sale convingeri Asemănător gemenilor, el exprimă dualitatea oricărei fiinţe sau dualismul tendinţelor acesteia, fie cele spirituale sau materiale, diurne sau nocturne.

Gemenii lui Sosipatru sunt cei care se poartă în spate unul pe celălalt, după cuzm treiul îl duce pe trei pentru a sugera două forme pentru aceeaşi esenţă, simbolizând opoziţiile interne din om, veşnic răzvrătite una asupra celeilalte. Efrim şi Teona nu sunt priviţi ca un blestem, mai degrabă ei capătă o semnificaţie sacrificială: necesitatea unui refuz, a distrugerii sau supunerii, a abandonului unei părţi de sine spre triumful celeilalte.

După cum aprecia Ion Vlad, laitmo-tivul tuturor acestor „povestiri-serie” este teama de a nu se salva de uitare”, aceasta determinând, pe parcursul povestirii ample a lui Agachi Gherasim inserţia poveştilor diferiţilor naratori fiecare cu stilul propriu, povestitorul principal fiind atât un regizor al acto-rilor care vin pe rând în scenă spunân-du-şi rolul propriu cât şi un Creator. În ipostaza de Creator, el organizează atât vieţile, cât şi textul ca întreg. El este în acest text un Creator de vieţi şi de po-veşti. Tot ce se întâmplă şi este povestit aparţine ficţiunii, aparţine imaginaţiei lui Gherasim. Opera începe cu sosirea la Mila 33 a Profesorului, e o sosire care ar putea aparţine realului şi se încheie cu sosirea definitivă a „negustorului de poveşti” în acelaşi loc. Acesta deter-mină ciclicitatea operei, transpunerea unor fapte de viaţă care pot fi reale în magie, la alte cote de trăire. Povestirile, în număr de 33, determină o largă posi-bilitate de surprindere a amănuntelor: „să nu uiţi, fii atent Spiridoane, să ţii minte fiecare amănunt, atâta e tot ce

pot să-ţi las.”, „eu o ascultam înfrigu-rată repetând după la cuvânt de cuvânt cele întâmplate”.

Totodată, acest număr mare al poveştilor oferă sugestii pentru o po-sibilă interpretare a textului ca operă ce se scrie pe sine, o „operă deschisă” pentru fiecare, lui Agachi Gherasim revenindu-i rolul de supraveghetor al scrierii, de persoana care creează un univers sferic, care este coordonat din-tr-un punct din afara lui, fără început şi fără sfârşit, găsindu-se într-o ipostază demiurgică, stabilind ordinea lumii şi a oamenilor care o populează. El îi iniţiază pe cei care trec prin această lume, Profesorul şi Procurorul, pentru că, odată ajunşi aici, nici unul nu mai reuşeşte să se desprindă de poveste, îi transpune într-o lume dincolo de fapte, le lărgeşte spectrul privirii şi implicit al cunoaşterii. Iniţierea în poveste, posibilă doar cu ajutorul naratorilor este o condiţie a supravieţuirii într-un mediu ostil dar care determină trecerea în fabulos, în mit.

Textul este reluat după 33 de capi-tole, după cum în concepţia lui Albert Thibaudet (art. Ideea de generaţie), generaţiile de creatori se succedă la un interval de 33 de ani, perioada vieţii productive a unui individ.

După parcurgerea unui astfel de in-terval, imaginea Thot se materializează şi este percepută ca atare, fiind capabilă să afirme „Şi eu sunt Soter”.

BIBLIOGRAFIEChevalier,Jean, Gheerbrant, Alain-

Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1993Petraş, Irina-Literatura română con-

temporană, Bucureşti, 2008Vlad, Ion- Lectura prozei, Cluj-

Napoca, 1991

Prof. Ioana Tuduce,Colegiul Naţional Silvania-Zalău

35

În Scriitori români de azi, volumul I, Eu-gen Simion prezintă tipurile de roman ale epocii, de la cel realist – psihologic,

reprezentat de Moromeţii, şi până la pro-za fantastică. Se pot identifica, aşadar, romanul de analiză, romanul eseistic sau eseul romanesc, romanul mitic, şi aşa-zi-sul roman politic. Cu privire la personaj, întâlnim „personaje memorabile, viabile, verosimile prin contextualizarea lor în «documente» sociale rezistente estetic”.1

Romanul Cel mai iubit dintre pămân-teni este perceput de critica literară ca un roman total, roman de dragoste, psiho-logic, roman politic, din care nu lipseşte relaţia poporului român cu Rusia şi „nu strică să înveţi limba lui Dostoievski, a lui Tolstoi şi a lui Lenin”.2

Printre scriitorii ruşi care au exercitat asupra lui Marin Preda o fascinaţie deo-sebită se numără: Gogol, Dostoievski şi Lev Tolstoi. Aceasta se manifestă fie prin confesiunile sale, fie prin intermediul personajelor apropiate lui din creaţia artistică.

„Literatura rusă e o literatură po-lemică şi zadarnic a ignorat-o un timp Occidentul: a cucerit lumea şi acum francezii se uită uluiţi la sufletul rus, ale cărui adâncimi sondate de un Gogol, Dostoievski şi Tolstoi îi ameţesc fiindcă se simt ruşi, aşa cum bunicii şi străbunicii ruşi ai lui Tolstoi se simţeau francezi, a căror limbă o vorbeau şi în intimitate... Şi atacul rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică să precizeze, este preme-ditat, antagonic, deci „nenatural”, deşi e perfect natural prin dezvăluirea altor adevăruri despre om”.3

Creaţia clasicilor ruşi constituie tema unor discuţii pasionante, polemice, între Victor Petrini şi Petrică Nicolau: „am cea mai mare admiraţie pentru Rusia lui Dos-

toievski şi Tolstoi şi o adevărată prietenie între noi şi ruşi n-ar fi de neconceput, dar nu există prietenie între un colos şi un pitic”.4

În romanul Cel mai iubit dintre pă-mânteni continuă dezbaterea în cadrul aceloraşi coordonate existenţiale. Victor Petrini, eroul lui Marin Preda, aspiră să elimine din filosofie etica bazată pe Dum-nezeu şi să aducă în locul ei cunoaşterea pe baza descoperirilor ştiinţifice. Este evidentă replica polemică dată creato-rului Fraţilor Karamazov, când Petrini se referă la el spunându-şi: „conştiinţa nu e dublă şi nu se scindează cum crede Dostoievski, din pricina că putem în acelaşi timp să facem şi bine şi rău sau să urâm, fiindcă ni se face binele şi alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirit”.5

În opinia lui Marin Preda, densitatea şi profunzimea problematicii general-umane explică circulaţia universală a lui

Marin Preda: Cel mai iubit dintre pământeni - roman total

36Dostoievski. În faţa creaţiei lui Dosto-ievski, Marin Preda a avut o puternică tentaţie intelectuală şi cutezanţă artis-tică de a se confrunta cu unul dintre cei mai mari artişti ai omenirii. La sfârşitul volumului al doilea al romanului Cel mai iubit dintre pământeni există un episod în care ni se înfăţişează o discuţie între Victor Petrini şi Matilda, pe tema iubirii şi înţelegerii dintre un bărbat şi o femeie.

«Paralela  cu femeia dostoievskiană, mult mai implicită, transpare, totuşi, din primele momente în care se iveşte în roman eroina. Foarte frumoasă, Ma-tilda subjugă prin frumuseţe – aşa cum se întâmplă cu Gruşenka şi Nastastasia Filipovna, Aglaia şi Katerina Ivanovna etc. Ca şi la Dostoievski, frumuseţea fizică este dată de jocul extraordinar al expresiei (...) Ca şi la eroinele dostoiev-skiene, farmecul ei provine, de fapt, din puritatea aparte a firii, care „există cu adevărat pe chipul şi în privirea ei, reflex misterios al sufletului”».6

Personaj feminin complex din proza lui Marin Preda, una dintre cele mai in-teresante figuri feminine din literatura română, Matilda rămâne eroina angelică şi infernală a romanului Cel mai iubit dintre pământeni.

Femeie autoritară şi posesivă, Matil-da se caracterizează printr-o psihologie abisală şi demonică, amintind de eroi-nele contradictorii ale lui Dostoievski. Sunt demne de reţinut din căsnicia ei cu Petrică mai multe detalii. Ea îşi stri-veşte soţul cu personalitatea puternică şi independentă, dar, în acelaşi timp, îl dispreţuieşte pentru că se lasă dominat. Nu poate admite infantilismul ridicol în atitudinea unui bărbat matur, dependent încă de ocrotirea părinţilor săi. Matilda, de profesie arhitect, soţia poetului neieşit de sub tutela paternă, Petrică Nicolau, apoi a influentului Mircea şi a lui Victor Petrini, este o personalitate contradictorie şi im-previzibilă, greu de înţeles şi de stăpânit. Originea ei rusă, ca şi filosofia ei de viaţă,

permit raportarea Matildei Dimitrievna la eroinele literaturii ruse. La Matilda, momentele de tandreţe alternează cu ieşirile de o violenţă inexplicabilă pentru echilibrul omului comun. Îl iubea foarte tare, de doi ani, pe Victor Petrini şi îl va mai iubi, la Tasia arată ca şi cum ar fi fost văduvă, nu prin decesul soţului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Iubeşte şi nu iubeşte în acelaşi timp. Începe să-şi iubească frenetic partenerii când încă nu îi aparţin sau după ce i-a pierdut. Ea aminteşte de conştiinţa duală, de tip dos-toievskian, opusă integrităţii conştiinţei moromeţiene a lui Petrini.

Întreaga creaţie a lui Dostoievski este saturată de iubire ardentă. Antropologia dostoievskiană este exclusiv masculină. Spiritul uman este, înainte de toate, spirit masculin. Principiul feminin reprezintă doar un motiv din tragedia spiritului masculin, o tentaţie interioară a acestuia. Dragostea lui Mitea pentru Gruşenka, dragostea lui Mâşkin şi Rogojin pentru Nastasia Filipovna sunt întruchipări ale iubirii în romanul dostoievskian. Nu a plăs-muit nicăieri o icoană nepreţuită a iubirii, nu există nicăieri un chip feminin care să aibă valoare de sine stătătoare. Femeia este doar tragedie masculină lăuntrică.

Nicolae Manolescu consideră Cel mai iubit dintre pământeni „romanul momen-telor excepţionale, roman al conştiinţei morale”. Afirmaţia lui Nicolae Mano-lescu îşi dovedeşte valabilitatea, dacă raportăm romanul tradiţional la tehnicile narative moderne, care caută o revelare a intrinsecului, sondarea eului interior.

Prof. dr. Maria Ţicală1 Ion Simuţ, Tendinţe în proza română con-

temporană, în volumul Romanul românesc în colocvii, 2002.

2 Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, volumul II, Oradea, Editura Cartex Serv, 2002, p.171.

3 Ibidem, volumul I, p.105.4 Ibidem, p. 82.5 Ibidem, p. 41.6 Elena Loghinovski, Dostoievski şi romanul

românesc, Bucureşti, Editura Est-Vest, 2003, p. 110.

37

Dacă despre începuturile scrierii există documente şi legende, despre felul cum au început oamenii să vor-

bească nu există decât supoziții…Se subînțelege că vorbirea a apărut cu

mult înaintea scrierii.Tratatele de lingvistică menționează

fenomenul de imitare a sunetelor naturii, dar evident că aceasta nu poate fi decât una dintre explicațiile referitoare la felul cum a început să evolueze vorbirea. Există cerce-tători care consideră că limbajul omenesc a trecut prin etapele prin care se dezvoltă felul de a vorbi al copiilor. Lingvistul danez Jespersen credea de asemenea că „omul mai întâi a cântat şi apoi a început să vor-bească.”(1)

La fel ca în cazul altor discipline care se ocupă cu cercetarea originii lumii şi a vieții, şi in domeniul lingvisticii se disting două curente fundamental distincte: cel de viziune materialist-pragmatică şi cel de factură idealistă.

Din prima categorie se pot enumera nume sonore ca: F. de Saussure, N.S. Trubețkoi şi R. Jakobson – reprezentanți ai curentului structuralist, care a apărut la Praga in anii dintre cele două războaie. Cea mai mare parte a structuraliştilor neglijează nu numai istoria societății, ci şi istoria limbii.

Reprezentanți ai antipozitivismului lingvistic sunt: Benedetto Croce, Karl Vossler, precum şi reprezentanți ai curentu-lui neolingvist Bertoni, Bartoli şi Bonfante, care au o viziune metafizică asupra limba-jului în general.

Cert este că, în timpurile străvechi, popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor oameni.

În cartea sa, “Lumea simbolurilor”, SOLAS BONCOMPAGNI, menționează o dovadă scrisă intitulată “Le stanze di Dzyan”, stanța IX, shloka 36, conform căreia “primul neam de oameni, asa-zişii născuți-singuri, erau lipsiți de grai; că cel

de al doilea neam de oameni poseda un limbaj format din sunete asemenea cânte-cului şi numai din vocale; că cel de al treilea neam de oameni şi-a dezvoltat destul de repede un soi de limbaj cu puțin superior diferitelor sunete din natură; că mai târziu, atunci când s-a produs separarea sexelor, s-a dezvoltat un limbaj care era încă doar o încercare monosilabică”.(2)

Abia o dată cu cel de al patrulea neam de oameni s-a ajuns la graiul aglutinant – conclude BONCOMPAGNI.

Referindu-se la limbajul începuturilor, acelaşi autor italian menționează că felul în care ar fi vorbit oamenii trebuia să fi fost “în muzicalitatea şi puritatea sa”, “într-o perfectă armonie cu “percepțiile unui sunet interior”, comun tuturor crea-turilor epocii paradisiace, “sunet perceput şi respectat apoi şi de animale,” trebuia să fi fost ceea ce în textele antice avea să fie indicat cu numele de “limba păsărilor” sau “limba cerească sau îngerească.”(3) Citând din renumitul “Dictionnaire des symboles” a lui Chevalier şi Gheerbrant, Boncompagni argumentează că uitarea limbajului originar şi a potențialității sale se ascunde în “simbolica încurcării limbi-lor” şi a “trecerii treptate de la unitatea la pluralitatea lingvistică”.(4)

Deoarece „cuvântul nu este decât efec-tul unei modulări de sunete”, s-a spus că aceste sunete s-ar afla „la originea univer-sului”, datorită faptului că ele ar reprezenta “vibrațiile ritmice primordiale”. (5)

Doctrina vedică atribuie semnului şi cuvântului o putere neobişnuită şi-i conferă manifestării lui Brahma nişte atribute, care, divinizate, “se personifică într-o zeiță a cuvântului” sau “o zeiță a alfabetului”. (6)

Originea şi structura anumitor cuvin-te hinduse ascund şi acum o taină a lor. Rădăcina multora dintre acestea conduc la crearea acelor forme deosebite, numite “mantra”, recitate în mod solemn, încărcate de o putere supraomenească.

Călătorie spre izvoarele vorbirii şi ale scrierii

38Cuvântului i se datora succesul anu-

mitor forme rituale, legate de exactitatea intonației, de timbrul vocii , de caracterul sfânt al unui nume divin.

După unii autori, scrierea a apărut atunci când cuvântul şi-a pierdut eficaci-tatea originară. Cu toate acestea se poate constata că scrierea care a deschis poarta istoriei va fi fost cerută, pe de o parte , de nişte considerente cu caracter magico-re-ligios, iar pe de altă parte, de necesitaţile economice ale societăţii în formare. Cu alte cuvinte, scrierea devenea necesară atât din punct de vedere spiritual cât şi material.

Scrierile cele mai vechi au fost de na-tură pictografică: atât scrierea cuneiformă sumeriană, scrierea hieroglifică egipteană cât şi caracterele chinezeşti.

Scrierea cuneiformă a existat cu 5500 de ani în urmă. Caracterele acestei scrieri erau sculptate în piatră sau în cărămizi de pământ. Numele “cuneiform” provine de la faptul că scrierea avea aspectul unor “vârfuri de cuie” sau săgeți.

Scrierea hieroglifică egipteană a exis-tat cu mai mult de 5000 de ani în urmă. Cuvântul “ hyeroglyphika”, de origine greacă vorbeşte despre “ semne sacre “ în măsură să ascundă întreaga înţelepciune a vechilor egipteni .(7)

Descifrarea hieroglifelor de către Champollion nu le-a sustras acestora pre-rogativa unui fel de scriere divină şi rituală în acelaşi timp. Scrierea semanto-fonetică folosită de egipteni constă în caractere fonetice, scrieri silabice si alfabete.

Spre deosebire de scrierea cuneiformă sumeriană şi de hieroglifele egiptene, carac-terele chinezeşti continuă să fie în uz până în zilele noastre .

S-a căzut de acord că scrierea chineză a apărut aproximativ în mileniul al treilea î.e.n., în valea râului Huang-hă (leagănul culturii chineze).

În ceea ce priveste originea lor, există câteva legende, printre care cele mai cu-noscute sunt “legenda nodului”, “legenda oracolului şi a încrustării” şi “invenţia lui Cang Jie”.

Legenda nodului se referă la faptul că în timpurile primitive, oamenii ţineau eviden-ţa evenimentelor , în special a numelor, prin “noduri de frânghie”. Oamenii gândeau, de

exemplu , “ am cumpărat şapte saci de orez, leg şapte noduri “.

Legenda “ oracolului şi a încrustării “ înseamnă că pe fâşii de lemn sau de bam-bus , se încrustau linii simple , tot pentru a memora evenimente , ba mai mult , şi “con-tracte de încredere “ . Când oamenii cădeau de acord , încrustau aceleaşi simboluri pe doua fâşii de lemn , fiecare parte urmând să păstreze una din ele , ca semn al oracolului stabilit . Se pare că aceasta e cea mai veche formă de scriere.

Sistemului de linii şi noduri i se adau-gă inventarea caracterelor chinezeşti propriuzise. Conform tradiţiei, în timpul Împăratului Galben, Cang Jie, un oficial al Curţii, a inventat cea mai veche formă a caracterelor chinezeşti, bazată pe forme de fiinţe şi animale. Folosirea acestor simbo-luri a devenit uzuală cu timpul şi oamenii au început să le folosească pentru a comunica între ei.

Cang Jie era responsabilul fermei de la Curtea Îmapăratului. La un moment dat, deoarece vitele şi grânele se înmulţiseră, era tot mai greu să ţină o evidenţă a lor.

Într-o zi, fiind la vânătoare, a reflectat asupra faptului că fiecare animal lasă pe pământ o anumită urmă. Aşa că s-a gândit că ar fi mult mai uşor să ţină evidenţa ani-malelor de la fermă, dacă, pentru fiecare ar crea un simbol.

Pictografia reprezintă prima fază a scrierii. Scrierea pictografică s-a întâlnit pe toate continentele. De exemplu, la po-poarele de negri care trăiesc pe malul râului Congo, 000 înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât că „oala care stă pe trei pietre nu cade în foc”. (8)

Apariţia cuvintelor care denumesc tot felul de noţiuni au condus la a doua fază în dezvoltarea scrierii. Ideografia, notarea no-ţiunilor, a ideilor, este redată prin ideogra-me, semne care sunt derivate din imaginea obiectului reprezentat. Acestea au la bază o pictogramă, dar desenul s-a simplificat, astfel încât a pierdut legătura cu obiectul iniţial reprezentat, s-a schematizat şi a devenit un simbol, un semn al înţelesului cuvântului.

A treia fază şi ultima în dezvoltarea scrierii este “scrierea fonetică”. În cadrul scrierii cuneiforme şi a celei egiptene s-a

39putut observa că datorită particularită-ţilor structurale ale limbilor respective, au apărut semne care să noteze elemente fonetice. Primele unităţi fonetice care au fost notate sunt silabele. Prin urmare, cel mai vechi aspect al scrierii fonetice este “scrierea silabică”. Nu s-a putut trece direct la notarea fonemelor, pentru că e mai uşor să se deosebească silabele din care e format cuvântul decât sunetele. Scrierea silabică este un mare pas către notarea fonemelor, către abstractizare.

Astăzi, scriere silabică au japonezii, care au împrumutat ideogramele chineze indirect, prin intermediul coreenilor şi le-au adoptat particularităţilor limbii lor.

O evoluţie interesantă a avut scrierea maya, a vechilor locuitori ai peninsulei Yukatan, din America Centrală. În manus-crisele păstrate, textele cuprind pictograme, semne ideografice, care însă, în afară de faptul că sunt semne ale noţiunilor, sunt folosite şi pentru notarea silabelor şi chiar a sunetelor: vocale şi consoane. Scrierea maya datează din primele secole î.e.n.

Scrierea literală propriu-zisă este numi-tă şi alfabet (cuvânt născut din îmbinarea numelor primelor două litere din scrierea grecească). Această scriere a fost creată de fenicieni. Scrierea literală este al doilea aspect şi ultimul din scrierea fonetică.

Fenicienii au folosit ideogramele egipte-ne pentru notarea fonemelor. Din scrierea feniciană s-a dezvoltat scrierea ebraică, precum şi cea arabă, mult răspândită azi.

Sub influenţa scrierilor semitice s-a format scrierea indiană. Savanţii indieni socotesc scrierea brahmi ca fiind cea mai veche şi creată pe baza alfabetului fenician.

Asemănarea unor litere greceşti cu semnele feniciene, precum şi asemănarea în ordinea semnelor şi în numirile literelor, a făcut să se emită teoria originii feniciene a scrierii greceşti.

Scrierea greacă a avut două variante fundamentale – cea orientală şi cea occi-dentală.

Din aspectul occidental s-a dezvoltat, prin intermediul etruscilor, alfabetul latin.

Scrierea “runică”, foarte folosită în trecut în ţările scandinave, s-a dezvoltat pe baza unui alfabet din Italia de Nord. Numele acestei scrieri este legat de goti-

cul “runa” (taină), fiind iniţial folosită de preoţi.

Scrierea numită “gotică”, folosită în ţările de limba germană, este un aspect al alfabetului latin, numit “fractura” (frântă), pentru că predomină unghiurile ascuţite în forma literelor.

Din alfabetul grecesc, completat însă cu litere care să corespundă sunetelor din limbile slave, s-a creat alfabetul numit azi chirilic.

Scrierile latină, arabă, chineză şi chirili-că sunt cele mai larg răspândite în prezent.

Se spune că în vremurile străvechi oa-menii respectau şi venerau cuvântul scris. Cert este că fiecare cuvânt, nu numai că are o istorie a lui, dar are şi un mister, un “ceva anume”, care poate fi dezlegat. Există cu toate acestea o taină a cuvintelor, pe care nimeni nu o va desluşi vreodată.

Note1 Introducere în lingvistică, Editura

Ştiințifică, Bucureşti, 1972, pag. 332 . B o n co m p a g n i , S o l a s “ L u m e a

Simbolurilor”, Numere, litere şi figuri geo-metrice, Humanitas, Bucureşti, 2004

3. idem, ibidem, pag.223 4. idem, ibidem, aceeaşi pagină5. idem, ibidem, pag. 2226. idem, ibidem, pag. 2267. idem, ibidem, pag. 2248. Introducere în lingvistică, Editura

Ştiințifică, Bucureşti, 1972, pag. 102

Bibliografie1. Boncompagni, SOLAS“Lumea simbolurilor: numere, litere şi fi-

guri geometrice” Bucureşti : Humanitas, 20042. LIM SK, “Origins of Chinese Language”,

Translated by LI EN, ASIA PAC SINGAPORE, 2009

3. Ionescu, Emil - “Manual de lingvistică generală”

B ucureşt i : BIC A L L , 2001 (A L L UNIVERSITAR)

4. ”Introducere în lingvistică” – elabora-tă de un colectiv condus de acest prof. AL. GRAUR, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1972

5. „Scurtă Istorie a lingvisticii”, - Alexandru Graur, Lucia Wald– Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

profesor, Ozana-Maria Lucaciu

40

Prin pacea de la Satu Mare - pe 30 aprilie 1711 - s-a încheiat revolta sau războiul curuţilor,

conduşi de principele Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711).

Cauzele şi începutul revoltei

Între 1683-1690 Habsburgii au pre-luat controlul peste cea mai mare parte a Ungariei şi peste întreaga Transilvanie. Contemporanii au conchis foarte plas-tic starea de fapt, care s-a înrăutăţit în timp relativ scurt: „Jugul de lemn al turcilor, l-am preschimbat cu jugul de fier al austriecilor”. În locul unei stăpâniri otomane, mai mult sau mai puţin suportabile, a venit o dominaţie imperială (austriacă) bazată pe cen-tralism cu destulă intoleranţă, cu legi mult mai riguroase, cu soldaţi numeroşi care trebuia să fie întreţinuţi de către populaţia istovită de războaie, o biro-craţie austriacă numeroasă, tendinţe de expansiune religioasă (contrareformă), impozite crescute etc. (În ce priveşte atitudinea armatei austriece staţionate pe teritoriile recent „eliberate”, soldaţii şi ofiţerii austrieci s-au comportat ca nişte cuceritori, au comis abuzuri, deci nu e de mirare că populaţia, indiferent de starea socială, religie sau etnie, s-a săturat de ocupaţia străină) .

Încă ceva pentru susţinerea faptului că noul regim impus de austrieci a în-semnat transformări fundamentale: În Transilvania rolul dietei (forul legislativ compus din stările privilegiate/feudale) a fost redus la minim, ea fiind convocată foarte rar de către Viena. Convocarea trebuia să vină din partea principelui Transilvaniei, titlu însuşit de către îm-părat. Regimul constituţional, religios şi social al Principatului Transilvaniei,

din vremea principatului (1541-1690), recunoscut de Diploma Leopoldina emisă de împăratul Leopold, dar practic eludată-modificată: astfel de exemplu, la insistenţele Vienei, a fost adoptată uni-rea religioasă - o parte a clerului ortodox din Transilvania a fost atras la catolicism, şi astfel austriecii au modificat echilibrul dintre confesiunile din Transilvania din perioada precedentă. Cu scopul întăririi ponderii catolicismului în Transilvania, cele promise uniţilor nu s-au respectat, decât în parte.

Unele pături sociale au decăzut social sau material şi mai toată lumea avea motiv de nemulţumire, deci se poate înţelege faptul că rebelii antihabsbur-gici au avut o susţinere semnificativă în Transilvania.

Cei nemulţumiţi – numiţi kurucok (în magh.) sau curuţi (în română) s-au revoltat mai întâi în estul Ungariei (în zona Tokaj 1697), dar mişcarea lor a fost înfrântă destul de repede. (Numele de curuţ are la origine probabil termenul de cruciat, cel care luptă sub semnul crucii, şi ar fi apropiat ca sens, înrudit termenului de haiduc, care este un fel de luptător pentru libertate şi pentru dreptate socială.)

După ce răsculaţii au găsit sprijin la aristocraţia şi nobilimea locală (nemulţu-mită de dominaţia austriacă), precum şi la burghezia puţin numeroasă a oraşelor, revolta a reizbucnit din nou în 1703 şi cu susţinerea regelui Franţei Ludovic al XIV-lea.

Francisc Rákóczi al II-lea (descendent din familie princiară, refugiat în Polonia, pentru motivul că a încercat să ia legă-tura cu regele Franţei), a fost contactat de reprezentanţii curuţilor. După ce a

Acum 300 de ani s-a încheiat răscoala „curuţilor”

41cosntatat că atmosfera e suficient de în-cărcată, el a emis proclamaţia intitulată: „Cum Deo pro Patria et Libertate” (Cu Dumnezeu pentru Patrie şi Libertate), în mai 1703, invitând populaţia la lupta împotriva imperialilor. Chemarea la lup-tă a fost urmată de mobilizarea forţelor armate şi în câteva luni curuţii au preluat controlul în estul şi nordul Ungariei. În teritoriile mai apropiate Transilvaniei, în Maramureş şi zona Chioarului s-a răs-pândit flacăra revoltei antihabsburgice. Până la sfârşitul anului 1703, adepţii lui Rákóczi controlează o bună parte din Transilvania.

Rákóczi, principe al Transilvaniei

În 1704, dieta Transilvaniei întrunită la Alba Iulia, l-a ales pe Francisc Rákóczi al II-lea, drept principe al Transilvaniei, în virtutea dreptului transilvănenilor de a-şi desemna propriul conducător. La dietă au participat reprezentanţii „naţiunilor privilegiate” (nobilimea din comitate, secuii şi saşii). Ei au proclamat Transilvania din nou principat indepen-dent, (scos de sub stăpânirea Vienei), au anulat Guberniul şi toate instituţiile aflate în subordinele lui. Au anulat im-pozitele plătite autorităţilor austriece, aclamând faptul: „N-avem împărat şi n-avem porţie!” (porţie=impozit) De asemenea au anulat obligaţiile fiscale ale foştilor iobagi, care s-au înrolat în armata curuţilor. A fost desemnată o delegaţie care să ducă vestea alegerii noului prin-cipe şi să-l invite în Transilvania, ca să fie investit în funcţie.

Reprezentanţii autorităţilor austriece din Transilvania, pentru a împiedica co-laborarea dintre răsculaţi şi aristocraţia din Transilvania, i-au convocat pe con-ducătorii secuilor, saşilor şi nobilimii la Sibiu ca să fie sub observaţie şi control. (Ei vor fi reţinuţi acolo în toţi aceşti ani.) Cu toate acestea, secuii în totalitate, ma-ghiarii în bună parte şi românii parţial se

vor alătura mişcării curuţilor. Cei care vor rămâne loiali imperialilor şi Vienei vor fi porecliţi cu termenul „labancok” (magh.) „lobonţi” (în română).

În anul următor şi dieta Ungariei a urmat exemplul ardelenilor, alegându-l pe Rákóczi principe guvernator al Ungariei. Între anii 1704-1707 s-au dat o serie de bătalii dintre curuţi şi imperiali: răzvrătiţii deţin iniţiativa, soarta războiului pare să fie încă nedecisă. Dintre numeroasele bă-tălii din aceşti ani, una importantă s-a dat la Jibou (11 noiembrie 1705). Deoarece imperialii au câştigat bătălia, Rákóczi nu a putut intra în Transilvania, ca să fie inves-tit în funcţie de principe. Doar mai târziu, în vara anului 1707, la dieta de la Târgu Mureş a fost investit, în sfârşit, în funcţia respectivă. Tot acolo, principele împreună cu dieta, au reorganizarat administraţia şi au fost numiţi noi comiţi în fruntea comitatelor şi noi şefi în scaunele secuieşti şi săseşti. Apoi au luat măsuri de înlesnire fiscală, de susţinerea încurajarii comerţu-lui intern şi extern, măsuri aducătoare de venituri pentru bugetul statului. A fost reînfiinţat Consiliul principelui, alcătuit în bună parte din ardeleni. Principele plănuia să cucerească Braşovul, care avea o importanţă atât economică (centru comercial important pe unde trecea tot negoţul cu sudul şi sud-estul), cât şi din punct de vedere militar fiind nevoie de o fortăreaţă deosebit de puternică. De fapt sudul Transilvaniei, zonele locuite în spe-cial de saşi în tot timpul răscoalei curuţilor au rămas sub controlul imperialilor.

Curuţii îşi depun armele la Moftinul Mare (1711)

42Declinul şi sfârşitul revoltei

Situaţia militară s-a înrăutăţit şi principele a fost nevoit să se retragă din Transilvania, provincie care treptat va fi recucerită de imperiali. Aceste trupe au devastat şi jefuit multe oraşe şi aşezări din Transilvania. Distrugerile au fost agravate şi de epidemia de ciumă, care s-a răspândit în Transilvania începând din 1708. Din faţa imperialilor mulţi cu-ruţi din Transilvania s-au retras în estul Ungariei, alţii s-au refugiat în Moldova sau chiar în Polonia.

Cu toate evoluţiile nefavorabile, în vara anului 1707, dieta Ungariei a procla-mat detronarea dinastiei de Habsburg. În anul următor situaţia militară a curuţilor s-a înrăutăţit, ei au pierdut o serie de bă-tălii şi nu au mai fost în stare să înceapă alte acţiuni ofensive. În plus, luptele duse de mai mulţi ani, eforturile de înarmare, superioritatea militară a imperialilor au dus şi la descurajarea curuţilor şi până la urmă la declinul revoltei curuţilor. Din ce în ce mai mulţi aristocraţi au trecut de parte imperialilor (au devenit lobonţi), iar sprijinul extern a scăzut semnificativ după ce regele Franţei a încheiat pacea cu Habsburgii. Rákóczi a încercat să iasă din izolarea diplomatică prin încheierea unei alianţe cu Petru cel Mare (ţarul rus), dar şi Rusia a fost angajată în războiul nordic (cu Suedia) şi nu putea oferi un ajutor concret, mai ales financiar sau militar.

De mai mulţi ani au fost unele tato-nări, unele tratative preliminare în vede-rea încheierii ostilităţilor şi imperialii nu au încetat să vină cu noi şi noi promisi-uni, de la amnistie, până la recompense oferite celor care trec de partea lor.

Din anul 1710, din partea curuţi-lor, contele Károlyi Sándor (mai întîi comandantul armatei curuţilor din Transilvania, apoi al întregii armate) ducea tratative în vederea obţinerii unor condiţii cât mai favorabile. În februarie 1711, principele Rákóczi s-a dus în

Polonia, în vederea unei întâlniri cu ţarul rus, ca să urgenteze ajutorul pentru con-tinuarea războiului. Profitând şi de lipsa principelui, comandantul armatei, con-tele Károlyi a perfectat condiţiile păcii şi împreună cu reprezentanţii curuţilor adunaţi la Satu Mare, pe 30 aprilie 1711, au semnat acordul de pace cu imperialii. A doua zi, armata curuţilor (mai precis resturile unei armate decimate) a depus armele la Moftinul Mare - lângă Carei.

Condiţiile păcii de la Satu Mare au însemnat că din partea lor răzvrătiţii (curuţii) depun armele, cei care s-au dus în exil se pot întoarce acasă şi pentru toţi se va acorda amnistie generală, dacă depun în termenul convenit jurământ de credinţă împăratului. Libertăţile religi-oase se menţin şi nimeni nu va putea fi pedepsit pentru participarea la revoltă. Nimeni nu va pierde nici averea, nici libertatea şi nici viaţa, dacă se va supune şi va respecta legile ţării.

Majoritatea curuţilor au recunoscut pacea, mai puţin principele Rákóczi şi vreo câteva mii de oameni. Ei se vor duce sau vor rămâne în exil. Rákóczi şi cu câţiva apropiaţi ai săi, din Polonia, se vor deplasa în Franţa, în speranţa că, mai devreme sau mai târziu, Ludovic al XIV-lea va reîncepe ostilităţile cu Austria şi atunci ei se vor putea întoarce cu ajutorul francez. Însă aceste planuri nu s-au împlinit, marile puteri ale vremii, aveau interese diferite, faţă de aspiraţiile curuţilor. Unii s-au re-semnat şi s-au întors din exil, profitând de amnistia generală, care a fost prelungită. Alţii, mai puţin la număr, nu au renunţat şi ei vor pierde totul...

A avut de pierdut cel mai mult însuşi principele Rákóczi, el fiind stăpân a sute de mii de hectare, care i-au fost confiscate pentru că nu s-a supus condiţiilor păcii de la Satu Mare. El a zăbovit câţiva ani în Franţa, în acest timp şi-a scris Memoriile şi Confesiunile în limba franceză. În 1717, cu ocazia reizbucnirii conflictelor dintre Austria şi Imperiul Otoman, a acceptat

43invitaţia de a se deplasa în Turcia. Însă abia a ajuns în Turcia, pe căi ocolite, s-a şi terminat războiul şi nu a lipsit mult ca să fie predat de otomani austriecilor. Cei din urmă au solicitat acest lucru, dar sultanul a rezistat, dar i-a impus un domiciliu obli-gatoriu în Asia Mică. Principele autoexilat va rămâne în Turcia până la sfârşitul vieţii. El a fost urmat în Turcia doar de o mână de susţinători, de cei mai fideli oameni.

În tradiţia istorică, principele plecat în exil, reprezintă simbolul rezistenţei faţă de tendiinţele cotropitoare şi opre-sive ale Vienei. Este aşezat faţă în faţă cu cei care s-au supus, au jurat credinţă, adi-că au încheiat un compromis politic. (În acest sens, compromisul este ceva „com-promiţător”, iar nesupunerea înseamnă dârzenie, rezistenţă până la capăt.)

Fr. Rákóczi al II-lea, nu doar a fost con-temporan cu principele savant Dimitrie Cantemir, ci în vieţile lor au existat şi unele paralelisme: Amândoi au încercat obţine-rea independenţei patriei lor, amândoi s-au aliat cu ţarul Rusiei (Petru cel Mare), amândoi au pierdut totul în anul 1711 şi au fost nevoiţi să plece în exil, dar ar mai fi şi alte asemănări între cei doi...

Dintre oamenii cei mai fideli ai prin-cipelui curuţilor, demni de remarcat sunt încă cel puţin doi: Bercsényi Miklós, un aristocrat, care iniţial a fost un fel de mentor politic al lui Rákóczi, fiind la început şi comandantul armatei. A mu-rit şi el în exil în Turcia. Acesta a avut o legătură directă cu Bucureştiul: Cartierul Berceni din capitală a primit denumirea de la un grup de husari din regimentul lui B. M. care s-au stabilit în Bucureştiul de pe vremea fanarioţilor, aşteptând ocazia unui nou război austro-turc, ca să lupte împotriva imperialilor, pe care-i considerau duşmanii lor de neîmpăcaţi.

Un alt personaj cunoscut din preajma principelui Rákóczi a fost Mikes Kelemen, un tânăr aristocrat din Secuime, fiind aprodul şi secretarul lui Rákóczi. El a fost ultimul membru al coloniei de exilaţi,

care a murit foarte târziu în Turcia, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Mikes a făcut câteva călătorii în Ţara Românească şi Moldova, de unde se uita amarnic către Munţii Carpaţi din îndepăr-tare, pe care îi iubea mult de tot, dar nu se putea întoarce acasă. Este şi autorul unui volum intitulat „Scrisori din Turcia”. (Un volum de scrisori către o persoană fictivă în care relatează viaţa curuţilor din exil.)

Celălalt lider marcant al curuţilor, contele Károlyi Sándor, cel care a negoci-at condiţiile păcii de la Satu Mare, a fost răsplătit regeşte de către Viena, pentru faptul că a pus capăt unui război greu şi costisitor pentru Habsburgi. În jurul Careiului a primit întinse domenii şi a primit şi titlul de conte.

Cu pacea de la Satu Mare s-a încheiat războiul sau revolta curuţilor, iar domina-ţia austriacă în Ungaria şi Transilvania nu a mai fost ameninaţă de vreun pericol intern sau extern până la revoluţia de la 1848.

Participanţi români la mişcarea curuţilor

Poate puţini sunt dintre cei care ştiu că la răscoala curuţilor au participat destul de mulţi români, în special din Maramureş şi din Bihor, ca de exemplu: Marcu Haţeganu, Pintea Viteazul, Ştefan Sudriceanu, Vasile Ciulai. Ei au participat în persoană sau

Memoriile principelui Francisc Rákóczi al II-lea(ediţia franceză)

44au condus unele unităţi, cete de haiduci, la fel ca Nichita Balica şi Bucur Câmpan (conducătorii unor detaşamente româneşti care se pare că au continuat lupta şi după depunerea armelor.) Despre unii dintre cei mai sus sunt date destule, activitatea lor a fost prelucrată în opere literare sau balade, despre alţii abia dacă ştim cine au fost. Se cunoaşte, de exemplu, că Marcu Haţeganu a fost militar în armata imperială în garnizoana Oradei, de unde a trecut de partea rebelilor şi a luptat pentru libertate şi dreptate socială. Bucur Câmpan a fost conducătorul unei cete de haiduci care au activat în secuime (Trei Scaune – ac-tualmente Covasna.) În Scaunul Mureş a activat Negru Vasile, iar mai sus amintitul Balica în împrejurimile Turdei. Şi în zona Sălajului au existat unele cete de curuţi sau haiduci, chiar mai mulţi conducători ai curuţilor se trăgeau din această zonă: ca de exemplu Ioan Ciurelea şi Ştefan Surdicean.

Pe lângă personajele amintite, par-ticiparea trebuie să fi fost mult mai semnificativă, acest lucru ne explică faptul că sunt destule familii româneşti (şi nu numai), care se numesc Curuţ. Numele explică faptul că strămoşii lor la începutul secolului al XVIII-lea s-au înrolat în trupele curuţilor, ca să lupte împotriva imperialilor, adică „lobonţilor” (din maghiară labancok). Dar nu lipsesc nici denumirile de Labanc sau Labancz, Lobonţ, Lobonţiu şi altele derivate din ele. Sunt alţii destui care nu sunt înrudiţi cu familia princiară, dar probabil pentru motivul că au fost de partea principelui, au luptat alături de el şi de curuţi poartă numele de Racolţa, Racolţi etc.

Sălajul şi revolta curuţilor

Deoarece unele drumuri care leagă Transilvania cu zonele de câmpie sau Partiumul, estul şi nord-estul Ungariei, traversează Sălajul şi armatele în drumul lor, în special cele imperiale au distrus şi au ars localităţi, au jefuit populaţia, cau-

zând multe pierderi materiale şi de vieţi omeneşti. Cronicile din perioada dintre 1703-1710 adesea pomenesc pierderile suferite de localităţi, oraşe mai cu seamă. (Din Transilvania se pare că cele mai grele pierderi le-a suferit Aiudul, în 1704). Nici oraşele noastre nu au scăpat de distrugerile războiului dintre curuţi şi imperiali: astfel, în vara anului 1703, comandantul trupelor imperiale din Transilvania (având sediul la Cluj), a trimis un corp de militari pentru pedepsirea Şimleului. Imperialii au reuşit să recucerească Şimleul, iar o bună parte din populaţia oraşului a fost omorâtă şi jefuită. Pe drumul lor de întoarcere, im-perialii au distrus şi Zalăul, tradiţia spune că o casă nu a rămas întreagă, din cauza incendiului provocat de trupele austriece. Atunci a fost distrusă şi clădirea colegiu-lui... În anul 1710, imperialii au revenit în forţă şi cetatea Şimleului a fost din nou cucerită de ei şi distrusă.

Ecourile mişcărilor curuţilor

Evenimentele, întâmplările legate de mişcarea curuţilor în decursul secolelor au intrat în literatură, multe întâmplări sunt relatate de surse orale şi scrise, şi unele personaje au devenit eroii unori balade sau legende, nuvele, romane sau chiar şi filme.

Treptat, odată cu scurgerea timpului, termenii de curuţ şi de lobonţi parţial şi-au schimbat sensul: curuţ însemnând ulterior rebel, opozant faţă de regim, sau pur şi simplu oameni cu vederei radicale, iar termenul de lobonţi – loialişti, obedi-enţi, aserviţi puterii.

Prof. László László

Bibliografie selectivă:Gergely András, Istoria Ungariei, Editura

Kriterion, Bucureşti-Cluj, 2000.Magyari András, Rákóczi és az erdélyi ku-

rucmozgalom (Rákóczi şi mişcarea curuţilor în Transilvania), Miercurea Ciuc, 2003.

Erdély rövid története, (Scurtă istorie a Transilvaniei), Budapesta, 1993.

45

,,Piaţa europeană a muncii” este un parteneriat de tip Comenius care se desfăşoară pe parcursul a doi ani, unind echipe din ţări europene diferite. Colegiul Naţional „Silvania” este coordonatorul acestui pro-iect, având ca parteneri alte 5 licee:

-Liceul privat specializat “Colegiul American Arcus”, Veliko Tarnovo, Bulgaria

-Institutul de învăţă-mânt secundar superior, ”Ezio Vanoni”, Puglia, Italia

- C o l e g i u l Te h n i c “Alesandru Papiu Ilarian”, Zalău, Romania

-Instituto Education Secundaria “Martin Rivero”, Ronda, Spania

-Abdulker im Bengi Anadolu Lisesi, Tarsus, Turcia

Tema proiectului a fost inspirată din nevoia elevi-lor din ţările partenere de a înţelege diferitele pieţe ale muncii. Obiectivele au fost stabilite pentru a ajuta la formarea unei forţe de muncă ce este conştientă de propria ei valoare, des-chisă spre inovaţie şi care se poate adapta la orice mediu de muncă european şi care promovează toleranţa şi egalitatea de şanse.

Prima intâlnire din ca-drul proiectului a avut loc la Colegiul Tehnic Alesandru Papiu Ilarian, unde au fost prezenţi profesorii din ţările partenere. Au fost decise şi planificate principalele activităţi stabilite pentru a fi desfăşurate pe parcursul celor doi ani de proiect.

Următoarea întâlnire fiind în Spania, elevii au avut oportunitatea de a se cu-noaşte şi de a se familiariza cu obiectivele, unde a fost ales şi logo-ul proiectului. În Turcia, a fost prezentată munca depusă în primul an şi tot aici s-a desfăşurat concursul de spoturi. La reluarea activităţilor oda-tă cu începerea noului an şcolar, membrii proiectului s-au reîntâlnit în Bulgaria unde s-a stabilit structura ghidului, produsul final al proiectului. Acesta a fost intitulat “Europa - muncind fără frontiere”, iar elevii participanţi la întâlnirea din Italia au gândit designul pentru copertă.

Următoarea şi ulti-ma întâlnire va avea loc în Romania în perioada 1-7 mai unde va fi prezen-tat ghidul, care va oferi cititorilor informaţii despre caracteristicile pieţei euro-pene a muncii, documente întocmite de persoanele aflate în căutarea unui loc

de muncă, meserii şi profesii la modă, precum şi locuri de muncă tradiţionale sau pe cale de dispariţie, legislaţia fiecarei ţări şi mijloacele de înfiinţare şi dezvoltare a unei afaceri.

Opiniile elevilor eviden-ţiază cel mai bine importan-ţa pe care o acordă aceştia proiectului: ,,Sunt sigură că această întâlnire va fi atât una productivă, cât şi una interactivă. Dat fiind faptul că elevii şcolilor partenere se cunosc deja, această întâlnire va fi oportunitatea perfectă pentru a întări această re-laţie”, spune Roxana Hosu. ,,Sunt sigur că toţi elevii, dar şi profesorii abia aşteaptă să se întâlnească. De data aceas-ta ne cunoaştem deja destul de bine şi va fi mult mai uşor să comunicăm”, spune Dacian Lazea. ,,Cu siguranţă vom putea să schimbăm pă-reri mult mai uşor. Produsele muncii noastre, realizate pe parcursul celor doi ani sunt exact ceea ce ne-am propus, iar acum e timpul să fim

Comenius - Piaţa europeană a muncii

46mândri de noi şi de munca depusă” a spus Daiana Săuca.

Comunicarea şi coope-rarea între şcolile partenere a fost importantă, ajutând la stabilirea legăturilor de muncă, în dezvoltarea abilităţilor lingvistive şi a vocabularului specific do-meniului de lucru. Proiectul şi-a atins obiectivele şi s-a dovedit a fi educativ întru-cât participanţii au acumu-lat cunoştinţe ablicabile pe piaţa muncii.

Echipa de proiect COMENIUS

Comenius –“The European Job

Market”

T he European Job Market is a Comenius part-nership which runs over a period of two years, gathe-ring teams from different European countries, under the coordination of the “Silvania” National College from Zalau, with partners from five other colleges:

- Private Specialised Highschool “American College Arcus”, Veliko Tarnovo, Bulgaria

- Istituto di Intruzione Secondaria Superiore “Ezio Vanoni”, Nardo, Italy

- Technical College “Alesandru Papiu Ilarian”, Zalau, Romania

- Instituto Education Secundaria “Martin Rivero”, Ronda, Spain

- Abdulkerim Bengi Anadolu Lisesi, Tarsus, Turkey

The theme of the project was inspired by the need of students from the partner countries to understand the diversity of the inter-

national job market. The objectives were set with the purpose of creating a reliable working force which is aware of its own values, open for innovation and able to adapt to any working environment and moreover, supports the tolerance and equality of chances.

T h e f i rs t m e e t i n g of the project was at the “Alesandru Papiu Ilarian” Technical College, which gave teachers from the part-ner schools the possibility to introduce themselves and present their schools. Here, the main activities that were going to be developed during the two years of the project were decided. In the next meeting, which took place in Spain, the students had the opportunity to get to know each other and become more acquainted with the aims of the project, the logo being chosen at the same time. At the mobility that took place in Turkey, the students presented their work throughout the first year and participated in a commercials contest. With the beginning of a new scho-ol year, the members of the project met again in Bulgaria where the structure of the guide, the final product of the project, was discussed. Under common agreement of the students involved in the project, the guide was entitled “Europe – Working without Boundaries” and at the meeting in Italy the participants voted the cover.

Starting with the 1st un-til the 7th of May, Romania will host the next and fi-nal meeting of the project, where the guide will be pre-sented, which will offer its readers information about the European job market`s

characteristics, documents needed by people sear-ching for a job, examples of fashionable, traditional and endangered jobs, each country`s legislation and ways of starting and deve-loping a business.

What best highlights the importance given to the project are the stu-dents` opinions: “I’m sure that this meeting will not only be productive, but also interactive. Considering the fact that the students from the partner schools already know each other, this meeting will be the perfect opportunity to strengthen their relation-ship”, says Roxana Hosu. “I’m certain that students and teachers as well can’t wait to meet. This time we already know each other well enough and it will be much easier to communi-cate” agrees Dacian Lazea; “Surely we`ll be able to exchange opinions much easier. The products of our work, completed during the two-year period, had been set and met and now it’s time to be proud of ourselves and of the efforts that we have put in” adds Daiana Sauca.

Communication and co-operation between the part-ner schools were very im-portant, helping to establish strong working connections, to develop linguistic skills and the specific vocabulary of the work environment. The project has reached its goals and it has proven to be educative, as it has enabled participants to accumulate applicable knowledge con-cerning the job market.

COMENIUS project team

47Ecouri în întuneric

Ecoul mut de joacă cu picăturile de pe tavanul camerei. Simt cum m-afund în întunericul de lacrimi fără măcar să pot cere ajutor să pot lăsa în urma mea cenuşa roz din care am fost făcută toată viaţa. Stau în această cameră infinită în care plutesc gânduri, sentimente dar de care nu mă pot prinde. Încerc să vorbesc dar nu mă aude nimeni. Mâinile mă dor, şi simt mirosul sângelui albastru a cărui stropi lovesc podeaua asurzitor. De ce mă simt singura fiinţă moartă din camera asta?

Paianjeni enervanţi îşi execută veşni-ca lor industrie, iar mii de buburuze se încurcă în cuvinte. Ce mi-aş dori să pot zbura asemeni unui zmeu descreierat nebun după atâta libertate! Să stau aici orbită de lumină. Aud paşi. Încerc să strig, dar vântul îmi acoperă fiecare notă muzicală. Acest portativ fără noimă a în-ceput să facă parte din viaţa mea. Mă agăţ mereu de frunze din carioci colorate, ca să pot evada din acest decor îmbolnăvit de perdele putrede, dar în zadar.

Îmi zboară des gândul la palate aurite şi la cel pe care l-am lăsat cu atâta indi-ferenţă. Mii de vapori cu vele găurite se perindă prin imaginaţia mea şi lipesc etichete de sticlă.

Cum pot să mă simt captivă în propria lume? Să aud mereu melodii fredonate de lună şi să mă simt o fiinţă de piatră?

Eu, o fiinţă, o făptură omenească stau într-o casă a groazei în colţul vegheat de aceeaşi lună căutându-mi veşnica inimă. Asta sunt eu?

Zgomote imi bruiaza mintea, o fac să perceapă sunete dezordonate şi dintr-o dată mă loveşte lumina reală a camerei. În faţa uşii inexistente până acum pentru mine, se afişează două chipuri de fiinţe blânde, cu strălucire în mână, care se rătăcesc în privirea mea şi care mi-au

eliberat picăturile de sânge. Ce sunt toate astea? Sunt doar ecouri.

Pieton la ananghie

Fac parte şi eu din natura asta imensă plină de fantezii. Mereu stau în acelaşi loc sub acelaşi clopot albastru, printre caramele verzi şi plictisitoare. E ceva bizar să simţi că planezi spre alte zări dar ajungi întotdeauna pe acelaşi nisip îngheţat şi morbid, plin de particule de praf. Vântul mă clatină de colo colo, îmi striveşte petalele din glazură şi îmi îmbolnăveşte mintea. Mă plesneşte cu forţă şi mă împinge cu mâinile lui murdare. Tac. Rădăcinile mai joacă încă rolul de susţinere şi îmi păstrează ultima speranţă. Sunt acel pieton învechit care radiază fizionomiile cenuşii ale unui ca-dru viu. De când mă ştiu, pălăvrăgesc cu străzile bogate în vitamine, despre gaura ce va avea loc.

Fire de iarbă se înalţă zvelte în jurul meu absorbind mireasma muce-găită din jur şi străpung norii de piatră agăţaţi de albăstrimea stridenta. Sunt nimicita de aceste entitati bolnave pe care le cunosc. Vopselele se scorojesc şi îmi descoperă trupul. Îmi dezvăluie întunericul pe care nu îl pot ascunde.

Mă simt prinsă de lumea asta, de cartierul ăsta, de strada asta. Mereu rătăcesc prin acest deşert, cu străzi pa-ralele şi pietoni din hartie. Glasuri, spini şi-o rază levitează în orizontul pe care-l alint, dar pe care nu pot să-l ating.

Sunt o construcţie ce dăinuie pe străzile dintre timpuri printre dorinţe construite de un pieton.

Alina PetruşElevă a Colegiului National

„Silvania” Zalău, cls. a X-a GProfesor cordonator:

Tamara Ivanov

48Zâna

Dacă ai fi avut chipţi-aş fi ştiut zâmbetul,pupilele ca două coacăze mari,fragede,obrajii murdăriţi cu vată de zahărşi tonuri prea grave de alb.Doar rochia de stambă şi bulinele jucăuşe din marţipanau mai rămas din tine.Şi nu te-aş fi recunoscut dacă nu ar fi fostacelaşi bulevard sub tălpile taleşi aceiaşi copii cu feţe naiveadăpostindu-se sub şalul tău solar.

Oraşul din tine

Chipul tău e-un LCD pixelat cu melanină şi pori ;Înăuntru-un laptop şi iPod încorporat,aparat cu două lentile macroşi super zoom incluse-n preţ,o autostradă cu un singur sensspre laboratorul propriu de cofetărie,staţia de epurare şi macara,lumini de hemoglobină şi mii de angajaţi în super sediul tău 3D.

Şi totuşi, după finalul “shut down”,ce dimensiune va avea sufletul tău ?

Alexandra Maria Mureşan Cls. a XI-a A

Colegiul Naţional Silvania

Lumi paralele Există zile în care trăiesc într-un uni-

vers doar de mine ştiut, într-o plăsmuire

a imaginației mele bogate şi elefantine în care totul e ireal de frumos şi paradisi-ac. Şi universul acesta –total detaşat de lumea reală şi totuşi inspirat din aceas-ta-se compune din mii şi mii de spirale concentrice, umplute cu toată fericirea şi optimismul acestei lumi. Da, aveți drep-tate! Subconştientul meu exagerează aşa cum face întotdeauna, însă îi este greu Şefului Suprem (Creierul) să se despartă de o aşa lume perfectă.

Iar câteodată, fară să vreau rătăcesc pe cărările acestei lumi asemenea struc-turii ADN-ului şi mă las învăluită de candoarea victoriei şi bucuriei, uitând de grijile şi tristețile cotidiene. Este ca un fel de colț de rai aşezat undeva între girusu-rile craniene. Acolo am totul: prietenii perfecți, familia perfectă, viața perfectă. În acea lume nimeni nu mă poate supăra cu nimic pentru că nu există suferință şi durere.

Poate vă tentează să spuneți că sunt nebună, însă nu v-aş crede pentru că este cel mai important şi prețuit secret pe care l-am păstrat vreodată de atâta timp.

Acolo nu există dimensiuni tempo-rale, spații echidistante sau cine ştie ce magnetism cotidian. Acolo, începe totul cu un simplu imbold şi continuă mai departe în străfundurile imaginației ca o poveste fără sfârşit în care realul se împleteşte cu fantasticul. Acolo e camera mea de refugiu… într-o ciocolată.

Metafizică şi rutină

Viața!...Cine poate descrie comple-xitatea acestui cuvânt în adevăratul lui sens? Unii ar putea spune că este un dar al bunătății divine, alții o povară- o cruce ce cu greu apasă pe umerii lor.O fi viața oare un joc al hazardului, sau un simplu extemporal pentru „cealaltă lume” necu-noscută şi înspăimântătoare? Un singur lucru este cert: viața este cel mai fantastic

49lucru pe care oricare dintre noi l-a avut , îl are sau poate că îl va avea.

Câteodată este o cascadă de probleme complexe, alteori e un noian de bucurii efervescent în care fără să vrei te pierzi. Ce frumos e dimineața, când te trezeşti, te uiți in oglindă şi iți priveşti părul aşezat mai rău decât cel al unei Sperie- Ciori, iar râsul iți bombardează corpul şi mintea. Şi soarele veşnic vesel iți expe-diază o monstră luminoasă ce se reflectă uşor în oglindă. În acea clipă iți spui:”Ah, ce bine, e o nouă zi! Şi încă ce zi!?...Niciodată nu ştii ce te aşteaptă!Tocmai asta e atât de interesant la noi oamenii că facem cunoştință cu imprevizibilul atât de des! Nu avem puteri supranaturale, nu ne putem hotărî destinul, uneori nici nu ştim diferenția binele de rău şi totuşi, toate aceste dezavantaje ne pun în fața celei mai mari şi interesante provocări lansate vreodată: propria ontologie.

Iar anii… Anii sunt ca filele unei mi-nunate cărți de poveşti pe care de mic copil o răsfoieşti, aşteptând cu nerăbdare urmarea, sfarşitul. Şi trec în zbor ca un foşnet lin al unor aripi angelice, matu-rând visele, speranțele,…totul.

Cu fiecare clipă trecută se prelinge o moleculă de nisip din clepsidra timpului.Cu fiecare zi trecută se mai însemnează o poveste în Cartea Vieții. Şi totuşi, viața nu a fost nicicând mai frumoasă decât atunci când ai ştiut să o trăieşti cu adevă-rat! Căci chiar dacă ai fi transcens într-un alt univers poate mai fermecător sau mai demonic, mai puternic şi neinteligibil, nimic nu s-ar putea compara cu ceea ce ți-a fost harăzit ție ca om.

Să trăieşti într-o stare demonică în-seamnă să ți se refuze pentru totdeauna făgăduiala speranței, a mântuirii, a iubi-rii. Să fii înger înseamnă să te desfătezi cu o împlinire şi o bucurie supraomenească, dar să pierzi bătălia cea mai importantă: cea cu viața.

Ontologia este un amalgam de senti-mente, trăiri, emoții, vise. E o continuă

luptă, un test admis sau respins într-o altă lume-paralelă în care gnoseologia nu-şi găseşte propriile definiții, teorii pierzându-se în infinitate.

Viața, cu alte cuvinte e o axiomă pe care o parcurgem cu toții până la testul final: cumpana morții. Şi oricât de mult am încerca să-i dăm o definiție ca să o înțelegem, ea rămâne în continuare un mister ce nimeni nu-l va putea dezlega vreodată cu adevarat, o metafizică!

Ancuța - Nicoleta Molnar

Călătorie într-o carte

Am spus de prea multe ori că vreau să fiu iar mică şi nu am exagerat, deşi toți îmi spuneau să termin cu prostia asta. M-am hotărât să iau nişte măsuri, aşa că într-o zi m-am dus la o vrăjitoare mică , neagră şi plină de bijuterii, să-mi dea o licoare magică. După ce am venit acasă i-am spus prietenei mele ce aveam de gând să fac. Au început întrebările: ,,De ce?”, ,,Dacă ți se întâmplă ceva?”, iar răspunsurile mele erau fireşti: ,,Oricine ar vrea să fie din nou mic, fără stres, cu multe speranțe, fără dezamăgiri şi de ce să nu încerc? Ce-mi poate face o licoare?!”.

Părinților nu le-am spus nimic, ori-cum ştiu sigur că nu erau de accord, să fiu iar mică ar fi fost un coşmar pentru ei! Mi-au spus că eram foarte plângăcioasă şi gălăgioasă pe atunci,deci sigur nu-şi doresc să devin din nou aşa. Însă în ciuda acestor lucruri, ei mă iubesc şi vor avea grijă de mine.

Eram decisă să acționez. În prima seară după ce am cumpărat licoarea, am fost atentă să nu pară nimic ciudat în comportamentul meu, aşa că m-am pus în pat, mi-am luat romanul pe care îl citeam, am pus licoarea sub plapumă şi am aşteptat sărutul de noapte-bună.

50Când mami a venit în cameră, eu

m-am ridicat din pat să-i spun noapte bună, iar sticluța cu licoare s-a deschis, am simțit asta când am intrat din nou în pat. Am aşteptat până a plecat mami, ca nu cumva să mă prindă. Aveam picioarele ude...toată licoarea se scursese pe mine. Îmi venea să plâng, dar dintr-odată o schimbare extrem de ciudată s-a produs....

Am devenit mică, dar nu ca vârstă cum vroiam, ci la aspect... eram subțire cât o mină de creion. Pentru început n-am ştiut unde sunt. Mergeam pe ceva foarte fin, dar un drum cu gropi... o,nu!..erau de fapt literele. Am căzut în cartea pe care o citeam. Ştiu că mi-a plăcut foar-te mult cartea, chiar dinainte de întâm-plarea aceasta şi stăteam până târziu să citesc din ea, dar atunci era ciudat...brusc mă simțeam prizonieră într-o carte.

Nu ştiam ce să fac... Să sar din pat ar fi fost sinucidere curată. Am zis că dimineață când ai mei vor veni la mine, mă vor observa şi vom face ceva să fiu din nou mare. Până atunci aveam de gând să citesc, deşi era foarte dificil: literele erau pentru mine nişte şanțuri peste care săream cu greutate, dar încercam să mă adaptez. Somnul mă copleşea şi la o ultimă săritură peste „ă”-ul din cuvân-tul „pipă” am căzut în şanț....mai bine spus, cuvânt. Am trecut printr-un tunel negru şi lung, simțeam un miros ciudat... Când am ieşit am zburat prin părul lui...al personajului principal din cartea pe care o citeam şi eu tocmai am ieşit din pipa păcii, vestita pipă a indienilor. Era incredibil! Acum puteam vedea povestea în realitate, şi prin câte aveam să trec!!!

Indianul în părul căruia mă aflam, fiind un om foarte perspicace, vigilent şi inteligent m-a simțit din prima clipă. M-a luat în palmă şi mi-a spus liniştit:

- Tu eşti cea care va putea să vadă toate aventurile mele pe viu. Aventuri care te vor face să nu mai vrei să scapi de lume şi să lupți pentru ceea ce-ți doreşti, aşa cum fac şi eu de milioane de ori... De

fiecare dată când un copil citeşte cartea, se naşte un nou şef de trib al apaşilor!

Şi totul a fost spectaculos! Am asistat la lupte, vânători, bătălii, ceremonii... Am văzut cu ochii mei prin tot ce a trebuit să treacă indianul, din dragoste față de trib, din ranchiună față de criminalul tatălui său... viața lui a fost o aventură. Am învățat că nu trebuie să mă ascund, ci să trec peste toate cu capul sus, să lupt, să sper, să cred în mine... şi totul va fi bine!

Am ieşit din carte tot prin pipă, printr-o întâmplare la fel de bizară precum cea prin care am intrat. Eram în buzunarul apaşului, cu capul în afară şi acesta era pe cal. Dintr-odată s-a auzit o împuşcătură, calul a luat–o la galop, iar eu am căzut iarăşi în pipa din buzunar.

Acasă, viața mea a revenit la normal, am continuat să citesc cartea şi am aflat de ce am ieşit tocmai atunci din carte: împuşcătura pe care am auzit-o a fost fatală pentru indian...

Andreea Onaciu, a IX-a CCN „Silvania”- Zalău

Am uitat…

uneorivisam la nemurire. alteori nici măcar nu trăiam…am uitat primăvara,ori un copac înflorit, am uitat să ne bucurămde soaream uitat să trăim…nu mai ştimde Pământul din noi,de Cerul care ne acoperă.nu mai ştimdecât să ne târâm,precum şerpii,prin Lume.

51şi totuşi…uneori visamla nemurire…

Pierdut

pierdut în globul ocularîl cautăde zoric-o mână pepupilă, pe irisşi pe pleoapăîşi rătăceşte minteasubochiul durerospătrunde-n sufletteamamereu copleşitoare

Singur …

lumina se revarsăcu intensitatemaximăasupra lui,orbit de şoapta vântuluicioplit prea multe el…

bătrânullovit de soarepierdut de stelesub umbra morţiirămâne singur.

Zgomote surzite

stau … şi privesc monitorul

coloratochii mei fixează…zeci de scurt-metrajenu le pot ţine,raftul e plinsparg geamulapoi…

boxa urlă o melodiereprezentativătelefonul sunăviolenttelevizorul înşirăminciuni după minciuniradioul trimite dedicaţiidespre tinete vede, liniştea.

Andrei Fer

Aş vrea să spun tot ce n-am spus vreodată

Să simt ce încă n-am simţitŞi să-mi tresară inima înfioratăSpunând iubirii: „bine ai venit!”

Dar totu-i nemişcat de ani şi ani la felAm şi uitat cum e să speriŞi nu mai ştiu cum e să zboriPrin rugăciune dincolo de nori.

Şi anii trec şi iau ceva din mineSimt cum mă pierd treptat în amin-tireCum mă retrag în vise de demultŞi totuşi le resping gândind că e prea mult…

…prea mult de când aştept…prea mult de când visez…prea mult de când tot sper…prea mult de când…prea mult!

Şi sufletul în mine plângeZdrobit, cu aripile frânte

52Zbura odată, nu mai poate acumŞi zace trist şi prăbuşit în drum.

Nu vreau nimic, nu pot avea nimicMi-a curs din pumni ce nu era al meuVreau doar la cer să pot să mă ridicIubirea adevărată e numai Dumnezeu.

Roxana AndronicescuC.N.„Silvania”- cls. a XI-a I

Absurd

Ce este mai absurd decât să îţi dea temă la română un eseu cu titlul „Absurd”?

Ce Dumnezeu poţi să scrii într-un asemenea eseu? Absolut tot ce îţi trece prin cap, bineînţeles.

Dar dup’aia ţi-e ruşine să-l citeşti pentru că „artiştii” o să se întrebe: „cine a chemat-o pe nebuna asta la cenaclu?”

Rataţii care scriu despre râme, ghe-te sau degete trebuie să ia lecţii de la introvertiţii neînţeleşi, cum să scrie o adevărată operă lacrimogenă.

Am citit multe compuneri la viaţa mea de şaisprezece ani, toate despre nemurirea sufletului, sentimente puse pe hârtie, aceeaşi conotaţie negativă, aceeaşi banalitate pe care o găseşti în fiecare dintre ele.

Dar, la fiecare întrunire am ascultat cu atenţie criticile şi am observat că dacă vrei să fi apreciat de nişte încuiaţi la minte, trebuie să fi plictisitor.

Eu nu sunt un geniu pustiu ca Eminescu, sunt doar o adolescentă căreia îi plac viaţa, animalele şi brânza.

Atâta timp cât stilul meu nu e apre-ciat este un motiv în plus să nu renunţ, ci să continui să scriu doar ca să enervez lumea.

Se pare că nu am simţ artistic pen-tru că nu scriu despre moarte, sânge şi

durere; nimic profund, nimic interesant.Sunt judecată că scriu despre brânză

şi nu despre o poveste de iubire destră-mată, speranţe şi năzuinţe spulberate, suferinţă, depresie, apoi clacare.

Ironia mea este asociată cu ima-turitatea, stupiditatea; sarcasmul îmi oferă posibilitatea de a râde la propriu de prostia umană, dovedindu-mi poate retardarea care mă posedă.

O explicaţie logică pentru acest „sin-drom literar” ar putea fi o imaginaţie bogată.

Dar eu cred că e mult mai mult decât atât. O minte bolnavă ? Poate. Cert este că trebuie să fi debil mintal ca să scrii aşa ceva.

Daniela Torsin

Robinsonada la Michel Tournier

-Căderea spre întinerire-

Dante a coborât în limburi pentru a cunoaşte grădina paradisiacă. E menirea noastră, a fiecăruia să străbatem dede-subtul, să cunoaştem umilul, josnicul, cadenţa propriei mediocrităţi. Este sin-gura cale de a ne îndepărta de tentativa de tezaurizare, de ideea antropocentrică a Paradisului Terestru. În felul acesta, acel a fi din noi va cunoaşte concomitenţa timpului, va dori eternizarea în lipsa obiectului, a posesiei. Ţopăind cu ochii spânzuraţi în rădăcini şi intermitenţe, poate că jocul de tarot ne va propulsa într-o robinsonadă, în acel voiage extraor-dinaire, pe care îl întreprinde involuntar protagonistul romanului Vineri sau lim-burile Pacificului (apărut în 1977) scris de Michel Tournier.

Jocul de tarot îl surprinde pe Robinson mai întâi pe corabia Virginia – primul semn al maladiei sale, starea de

53negare, specifică în faza incipientă, muri-bunzilor ( după cum explică Ross)- blocat la bordul acestei nave, ferindu-se în zadar de furtuna ce urmează. Cărţile îi dezvălu-ie universul neîmblânzit al unei insule, al limburilor în care, la început, îi va fi im-posibil să se integreze, din cauza dorinţei de a stăpâni. Conform mentalităţii sale burgheze, Robinson îşi transformă în sclavi singurii mentori (ipostază în care sunt evidenţiaţi Vineri, pe care-l salvează involuntar, şi insula), pe care îi ignoră, în adevărata lor postură, din momentul naufragiului, gândindu-se doar la posibi-litatea de a fi slavat şi de a supravieţui. În acest context, insula e botezată pentru prima dată, fiind numită Dezolarea- un al doilea semn al stării sale de muribund care simte, de această dată, furia (Ross). În ciuda disperării sale, Robinson îşi aro-gă atributele unui Demiurg ce recreează insula, afirmând chiar că: în mine există un cosmos în devenire. Dar un cosmos în devenire se numeşte haos. Împotriva acestui haos, insula administrată (…) este singurul meu refugiu, singura mea apărare. Aceasta reprezintă etapa patriarhală a naufragiu-lui său, când încearcă să stăpânească, pe baza raţiunii, a pragmatismului, insula. Personajul se constituie ca un Prometeu, unul artificial însă, pentru că el se agaţă în mod facil de atributele eonice ale gân-dirii, alegând elementele cele mai simple ale unui paradis iluzoriu pe care le aplică insulei, un spaţiu pe care, de asemenea, nu-l înţelege.

Evoluţia sa îşi schimbă traiectoria, când descoperă trăsăturile maternităţii şi ale fecundităţii încorporate în insulă, sentimentul de protecţie pe care i-l oferă această etapă a insulei-mame (sau a in-sulei-soţii), determinându-l să-i schimbe numele în Speranza. Urmând interpretă-rile freudiene, complexul oedipian e cel care îl determină pe Robinson să aplice insulei figurile feminine de mamă, soţie şi soră. Halucinaţia pe care o are în pri-mele zile ale naufragiului, când îşi vede

sora ( moartă în realitate) la bordul unei nave este tocmai o dovadă a complexului maternităţii. De aceea, scena mocirlei, scenă revelatoare pentru prima parte a cărţii, este înlocuită acum de scena afundării în peşteră, adevărat regressus ad uterum, până la uitarea de sine, până la starea de inexistenţă -Interiorul peşterii era perfect neted, dar de-o ciudată neregu-laritate, ca fundul unui tipar destinat să dea forma unui lucru foarte complicat. Robinson se-ntreba dacă acest lucru nu era chiar cor-pul lui, şi după numeroase-ncercări, până la urmă(…) descoperi poziţia care-i asigura o inserare atât de exactă în alveolă, încât îndată ce-o adoptă îşi uită hotarele corpulu.. Acestea sunt momentele în care el începe să întinerească în afara timpului, de care uită atunci când opreşte clepsidra, pen-tru că se desprinde, psihologic vorbind, de civilizaţia umană. Cât trăieşte în timp, omul este considerat colecţionar de tre-cut, simulând, prin trecut, prezentul şi implicit îmbătrânind. Robinson începe însă acest proces de întinerire în faza de acceptare a stării sale de muribund, deoa-rece, după cum constată şi el, toţi cei ce-l cunosc îl cred mort, fapt ce-l situează la marginea vieţii, într-un loc suspendat între cer şi infinit, în limburi, de fapt. Speranza ori limburile Pacificului…În acest caz, corabia ce l-a adus aici îl întruchipează pe Charon, cel care poartă sufletele pe apa morţii.

Totuşi, muribundul depăşeşte gra-niţele vieţii şi morţii, prin intermediul slugii sale Vineri, cel care cauzează explozia peşterii, a nucleului central de administrare a insulei şi îl aduce atât de aproape de natural, de sălbatic, încât Robinson constată că barba, crescându-i în timpul nopţii, începuse să prindă rădăcini în pământ. Atitudinea lui Vineri, jocuri-le sale, gesturile de neînţeles, precum îmbrăcarea unor cactuşi sunt menite a-i revela adevărata fire de om crescut în primordial, în acea ordine haotică a naturii, departe de limitele civilizaţiei,

54fire evidentă datorită surprinzătorului său gest evidenţiat în fragmentul: Dar mirarea lui fu la culme când ajunse pe marginea unei mlaştini pe care-o înconjurau nişte arbori mici destul de asemănători cu sălciile. Aceşti arbuşti fuseseră cu toţii, fără-ndoială, smulşi din rădăcină şi replantaţi de-a-ndoaselea, cu crengile-ngropate-n pământ, lăsându-li-se rădăcinile-n sus. Şi ceea ce desăvârşea aspectul fantastic al acestei plantaţii monstruoase era faptul că păreau să se fi-nvăţat toţi cu acest tra-tament barbar. Mlădiţe verzi şi chiar tufe de frunze apăreau în vârful rădăcinilor, ceea ce presupunea că ramurile-ngropate se transformaseră şi ele-n rădăcini şi că seva-şi inversase sensul circulaţiei. Această imagi-ne dovedeşte victoria lui Vineri asupra raţiunii şi a purtătorului ei, Robinson, după cum evidenţiază şi uciderea ţa-pului Andoar de către Vineri, pentru că protagonistul afirmă: Andoar eram eu. Astfel, sclavul îşi transformă stăpânul dintr-o fiinţă telurică într-una aeriană, solară, ce-l va determina pe Robinson să uite făgaşul biblic pe care l-a urmat până atunci pentru a diviniza Soarele. Aici se desăvârşeşte înrădăcinarea în pământ a lui Robinson, în sensul extragerii sevei eternităţii din pământ, pentru a creşte apoi, din punctul de vedere spiritual, în armonie cu Soarele. Această ipostază a capului înrădăcinat în pământ aminteşte de cartea de tarot ce înfăţişa spânzuratul, de data aceasta nu cu valenţe nefaste, precum în concepţia creştină, ci ca ur-mare a procesului de solificaţie.

Aspiraţia aceasta de armonie între pământ, om şi o instanţă obiectivă care să completeze această comuniune are reminiscenţe în copilăria protagonistu-lui, în visul lui de a deveni brutar: Acum ştiu că-mi închipuiam o stranie nuntire între cocă şi ucenic, şi visam chiar un nou fel de drojdie care-avea să dea pâinii un gust tămâios şi-o mireasmă de primăvară. Singura care tulbură acestă stare este ci-vilizaţia întruchipată de corabia aparent

salvatoare Whitebird. Robinson o găseşte ostilă, dezarmonică. De aceea, refuză se părăsească insula odată cu Vineri. În schimb, nu va fi singur, Joi, copilul care doreşte să rămână pe insulă, simbol (prin numele său care aminteşte de Jupiter, zeul cerului) al Soarelui este lapisul, chintesenţa ce evidenţiază că iniţierea lui Robinson a luat sfârşit, lăsând loc desăvârşirii.

Urcarea lui a fost un regres pentru a se topi în Soare, precum succesiune cărţilor de tarot din incipit a încremenit în câteva nume: Venus, Vineri, Joi. Cu fiecare experienţă, Robinson renaşte, parcurge lunile gestaţiei în sens invers, pentru a se eterniza în ipostaza de co-pil. Cea care anticipă acest proces este cartea de tarot care înfăţişează insula în imaginea zeiţei Venus, prefăcută-n înger înaripat. Paradoxal, această întruchipa-re a maternităţii este, prin ciclul său diurn, care apare alternativ la Est şi la Vest (Luceafăr de dimineaţă şi Luceafăr de seară), un simbol al morţii, dar şi al renaşterii. Cele două apariţii ale planetei explică prezenţa în text a îngemănării între Venus (insula) şi Vineri, noul ava-tar al Venerei, care au rolul doar de a-l pregăti pe Robinson. Până la urmă, după cum reiese din Dicţionarul de simboluri (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), asociaţia dintre Venus şi Soare, datorată asemănării cursei lor diurne, face uneori din acest astru divinizat un mesager al Soarelui, un intermediar între acesta şi oameni. Odată ce procesul de redevenire (renaştere) va fi încheiat, Robinson nu va mai avea nevoie de intermediari, fiind el însuşi complet şi geamăn al copilului Joi, parte integrantă a luminii, a trăirii în afara timpului.

Prin urmare, numeroasele rebotezări săvârşite de Robinson sunt, de fapt, propriile ipostaze: Dezloarea, Speranza, Vineri şi, în final, Joi, sugerând o trans-formare completă a fiinţei, un adevărat chatarsis, fără de care atemporalitatea

55nu ar fi fost atinsă.

Aşadar, robinsonada înfăţişată de Tournier încheie în imnuri aduse Soarelui spre slava unei eternităţi compuse dintr-o zi, repetată la nesfârşit în preaplinul ei. Naufragiul, suferinţa, desprinderea de societate – toate au determinat înălţarea. În aceste circumstanţe, cunoscându-le pe toate trei, nu-ţi mai rămâne decât să-ţi închipui că forţa gravitaţiei care-l trage spre pământ ar fi, dacă răstorni imaginea, forţa care-l face să cadă spre cer (Salvador Dali).

BibliografieBraga, Corin (coord.), Concepte şi me-

tode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma, Iaşi, Polirom, 2007;

Braga, Corin, De la arhetip la anarhe-tip, Iaşi, Editura Polirom, , Iaşi, 2006;

Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, s.a.;

Freud, Sigmund, Vina da a fi femeie, s.l., Mediarex, s.a.;

M i t r u , A l e x a nd r u , L e g e n d el e Olimpului, Bucuresti, Editura Vox, s.a.;

Paler, Octavian, Eul detestabil, Bucureşti, Editura Albatros, 2005;

Tournier, Michel, Vineri sau limburile Pacificului, Bucureşti, Editura Univers, 1997.

Mădălina Hăşmăşan, cls. a XII-a I, CNS Zalău

Ţii minte, copilărie?

Ţii minte când mă jucamŞi prin vise-ţi alergam?Cu genunchi vineţi în varăRâsete seară de seară.

Credeam că lumea e-a meaŞi că fac ce vreau din ea.Atât de mică cum eram

La Dumnezeu mă rugam.

Ţii minte copilăriePe bunica cea hazlie,Cu pielea ei scrijelităDe vreme îmbătrânită?

Oh, ce poveşti îmi spuneaPână să adorm noaptea...Ştii fruntea ei încruntatăPlină de riduri brăzdată?

Pe sora mea o mai ştii?Cum ne certam zi de zi,Dar ne împăcam mereu,Foarte repede zic eu.

Ţii minte iernile reciCu fulare şi cu şepci?Vai, dar ce mă mai distramCând la sanie plecam.

Uite acum , copilărie,Spune-mi şi tu despre tine!Cum sunt copiii de acumMerg şi ei pe-acelaşi drum?

De ce nu îmi vorbeşti?M-ai uitat sau te grăbeşti?De ce taci copilărie?Chiar nu îţi aminteşti de mine?

Denisa Feşteu,Colegiul Naţional “Silvania”,

Cls. a IX- a A

Şine fără capăt

- Grăbeşte-te! se sună de intrare...- Stai puţin... uite ajută-mă... asta albă

sau asta verde? - Ce albă sau verde? În fine, albă, dar

haide odată.O decizie infantilă mi-a deschis un

alt orizont. Am deviat într-un spaţiu total necunoscut şi totuşi atât de comun,

56un peron.

În acea zi la bibliotecă mi-a căzut în mână cartea „Viaţa pe un peron” de Octavian Paler. Am ales-o din greşeală... Cea mai bună „greşeală”.

Am început să citesc... citeam şi nu înţelegeam nimic... dar îmi plăcea la ne-bunie ce citeam. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat una ca asta, de obicei lăsam cărţile deoparte... dar ceva mă împiedica s-o returnez la bibliotecă... vroiam să ajut autorul să evadeze de pe acel peron. Să evadeze din propriile limite până la urmă. Dar cum să-l ajut pe el, dacă şi eu aveam nevoie de ajutor?

Romanul lui Paler îţi deschide uşa unui labirint, curios fiind, decizi să in-tri. Te rătăceşti, găseşti ieşirea şi... iar te rătăceşti.

Este un roman confesiv foarte bine gândit, deşi nu dă senzaţia. Pactul roma-nesc se suprapune peste pactul autobio-grafic. Paler îl alege ca partener de dialog pe cititor: „De fapt, scriu cum aş vorbi...” / „Da, vă asigur, le-am încercat pe toate ...” / „De, fapt domnilor, simt ca şi tăcerea acestei gări abia aşteaptă să-mi aşeze pe faţă o mască de sticlă…”. Scrierea este homodiegetică la persoana I. E un fel de povestire ficţională în care este introdus factualul (confesiunea, mărturia). Este un amalgam de confesiune, povestire şi dialog. Autorul se interpune în pielea personajului explorându-şi propriile concepţii, idei, si trăiri.

Fiind un roman confesiv, Octavian Paler ni se adresează fără “perdea”, fiind poate prea dur uneori, cu el însuşi. Ni se destăinuie într-un mod codat, însă folosind codul la vedere. Firul scrierii este axat pe dubitaţiile filozofice ale fiin-ţei tulburate de existenţa inutilă. Reies tribulaţiile ei în căutarea echilibrului interior.

Relaţia personajului principal cu divinitatea este foarte ambiguă. El nu mai are încredere nici măcar în propria persoană, în nimeni si nimic. Rând pe

rând toate pasiunile cotidiene i s-au spulberat, precum te trezeşti din reverie. Din această succesiune de întâmplări re-ies frămâtările intense ale personajului. Însa viaţa nu e un cadou ieftin. Orice frământare interioară am avea trebuie s-o înlăturăm... înainte să fie prea târziu şi să deviem în spatele trenului…

Îmi vine în minte imaginea cobrei. Profesorul îşi dorea să fie o mangustă înaintea ei. Cine era cobra aceea veninoa-să? m-am întrebat atunci. După ce îna-intam în gândurile, pasiunile, temerile naratorului, mi-am dat seama că, de fapt, cobra nu era altcineva decât singurătatea. Singurătatea ne ucide, dacă nu ştim să o ucidem noi şi să acţionăm cu precizie.

Eleonora este proiecţia „reală” a femeii pe un peron, uitat de suflet. Obişnuinţa creează dependenţă, aştepta-rea e bună, până nu te răneşte. Din nou o greşeală a devenit un fapt în sine. Aştepta să sune..., la ora 5 fix se aşeza în fotoliu.

Mare i-a fost dezamăgirea şi multe au fost întrebările când telefonul nu mai sunase. Conştientizarea este un pas spre reuşită: „Lucrurile pe care le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Aşa că eu sunt învăţată să aştept. Cred că asta fac de când mă ştiu. Aştept”. Femeia în comparaţie cu profesorul avea rezerve de speranţă. Profesorul îşi alcătuieşte un decalog, însă cu toate aceste porunci s-a rătăcit în pustiu:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricât.

57A doua poruncă: Să aştepţi or ice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amin-tirile care te ajută să trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noas-tră de a umple golul în care trăim. A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur. A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând alt-ceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”

Foarte frumoase porunci... ar fi fost şi mai frumoase dacă profesorul le lua cu el pe peron. Parcă şi le-a amintit după ce i s-a limpezit mintea, da...

Odată ajunşi în gara desenată în cre-ion, Eleonora şi profesorul erau bine. Nu ştiau ce-i aşteaptă, poate bănuiau, dar nu ştiau. Erau fericiţi că se au unul pe altul. Se completau reciproc şi nu se simţeau ameninţaţi de singurătate.

Gara era una comună, cu sală de aşteptare, peron, şine, ceas fără baterie, praf, telefon fără fir, chioşc fără vânză-toare, de fapt comună cu lipsuri...

Încet, încet se instaura panica, dis-perarea, frica, neliniştea.... „Atunci când alergi îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu îţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, ca orice lucru. Şi în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiputând, trebuie să mori”.

Speranţa e cea care ne dăruieşte puţi-nă lumină când s-a luat curentul sau s-a înnoptat. Când totul se pierde în bizar, rămâne speranţa...

Personajele se luptau cu singurătatea, teama, frica, aşteptarea. Ei sperau să apa-ră trenul care să-i salveze.... „ Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintin-du-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, să aşteptăm alt tren...”

Un roman excepţional, perfect pen-tru a medita şi a găsi răspunsuri la între-bările existenţiale.

Într-una din zile am ieşit la alergat împreună cu un prieten, terminasem de citit cu ceva zile înainte. Traseul era până la gară, dar nu ajungeam niciodată pe peron, oboseam înainte sa alerg. Am sunat un alt prieten şi ne-am dat întâl-nire pe peron la ora 21:00. Ajunşi în gară am zărit un chitarist pe scările prăfuite ale clădirii. Era chiar prietenul nostru. Am cântat, am dansat pe şine, fără nicio reţinere, fără frică sau spaimă. La un moment dat m-am deconectat de sunetul chitarei şi de gara din Zalău. Mă vedeam pe peron alături de cele două personaje. Parcă nu aveam loc cu ele, eram în plus, deoarece aveam certitudinea că mă în-torc, că prietenii mei nu o să mă abando-neze acolo. Şi totuşi m-am pus în pielea lor... Mi-era frică, clepsidra cu speranţa se scurgea... Mă uitam în gol spre şinele fără capăt. Strigam după tren, dar cine să te audă în pustiul fără ecou? Vântul parcă vroia să mă consoleze dar nu-l auzeam, palpitaţiile inimii erau precum ticăitul ceasului. Şi acum ce-i de făcut? Am decis să merg pe şinele fără capăt... am decis

58să risc, asta mi-a mai rămas.

- Hei, ne auzi?- Poftim?- Te uitai pierdută înspre şine, vor-

beam cu tine şi nu aveai nicio reacţie.- A, da... scuzaţi-mă. Frumoase şine

nu-i aşa?- Şine frumoase? Credeam că toate

sunt la fel...- Hm... nu toate şinele sunt la fel. - Mergem acasă? s-a făcut târziu.- Mergem...În drum spre casă... am reuşit să-

mi elucidez enigma. Gara era destinul, trenul era prezent, trenul suntem chiar noi, el este viaţa şi nu avem nevoie de un alt tren, avem unul. Peronul era casa trenului, iar şinele drumul spre fericire, reuşită, împlinire.

„Doamne, apară-mă de mine însumi.” Concentrat pasaj... acum depinde de noi până unde parcurgem şinele...

Denisa PetricClasa a X-a E/ C.N.S

Paşi spre… bine Stelele s-au aprins şi ardeau deoda-

tă. Cerul cuprins de flăcări nu reuşea să lumineze şi pământul. Jos, totul era înghiţit de întuneric.

Sunetul paşilor săi acoperea cântecul bizar, al cărui izvor părea să fie în pădure. Cu o spaimă adâncă în suflet, s-a apropiat de inima pădurii, îndemnat de curiozi-tate şi de o atracţie stranie. Cuprins de ameţeală, mergea năuc după lumina pală pe care o zărea numai el. Strălucirea unei creaturi sublime îl pătrundea, umplându-i întreaga fiinţă. Suava arătare cu trup de femeie îi înmuia sufletul şi îi deschidea zăvorul lacrimilor. Părul alb, ca pătura iernii, oferea o umbră de lumină întune-ricului care o îmbrăca într-o rochie din

stele. Ochii ei, frănturi de cer senin, îl aţinteau îngheţându-i orice mişcare. Făcu un pas… De sub trena lungă de mătase a rămas…un copil-frumos ca soarele, cu gingăşia unui ghiocel… Avea Luceafărul drept medalion şi era îmbrăcat în voalul sfâşiat din rochia mamei sale.

El l-a luat în braţe, iar din acel mo-ment, copilul a fost averea sa. Întreaga viaţă i-a fost o melodie dulce, care a rămas nestinsă în veşnicie…

Ploaie în tablou

Arde. Soarele a pus stăpânire pes-te tot ţinutul. Un vânt adie salvator. Frunzele dansează în înălţimi, dând viaţă peisajului meu. Luminiţele roiesc în jur ca într-o mare sărbătoare. E splendid. Pensula divinităţii înmuiată în cel mai aprins şi mai vesel albastru a pictat cu multă inspiraţie- cerul. Florile care se scaldă în multitudinea de culori, fac şi lacrimile să zâmbească.

Fericirea umple aerul de o mireasmă dumnezeiască, dar... deodată, totul se opreşte- linişte... Cerul se sfarmă în mii de frânturi şi cade. Mă cufund în apa venită de sus. Totul se scurge în râuri şi râuri de culori, iar în tabloul meu rămâne doar...alb.

Pânza inertă nu-mi mai trezeşte niciun sentiment. Închid ochii şi...plec.

Dumitrana Fiţ, Colegiul Naţional Silvania, clasa a IX-a G.

Scrum

Îţi simt prezenţa încă vag în aerul umplut de fum Şi mă trezesc împrejmuită de-un decor fără de viaţă; Un aer cald, lovindu-se de podeaua

59veche de scrum Mă-mbrăţişează moale, suflând în păru-mi petrecut pe faţă. Cad la pământ şi-mi descopăr pal-mele-acum cenuşii, Pătate de puncte roşii-aprinse, du-reroase. În minte-mi plouă cu întrebări ca „De ce nu vii?” Şi simt cum amorţeala-mi se întin-de peste oase. Cad în cenuşa gri, şi mă scufund în neştiinţă. Îmi simt trupul usor, o pană în neant Şi poate acum chiar am să trec în nefiinţă, Amar şi apăsător, de-a dreptul iri-tant...

Sfârşit

E vară încă! Nu-i luna lui cuptor... E încă vară, e doar august.. Dar nu cumva august făcea trecerea la toamnă? Nu trebuia ca odată cu august, vara să ia sfârşit? Îmi doresc să nu.. E prea plăcut sen-timentul  Ce ţi-l oferă o zi caldă de vară. Şi-acum melancolia îşi face sublim loc În locul bucuriei de libertate, În locul plictiselii fericite  Care conduce în zilele caniculare ale verii. E sfârşit de august şi sfârşit de vară.. Sfârşit de tot, sfârşit de viaţă. E totul, e melancolie, tristeţe, moarte. E doar sfârşit, amorf sfârşit..

Suflet de toamnă În zorii albaştri ai zilelor trecute Păstrez frânturi de amintiri arse. Din gânduri îmi aleg imagini prea tăcute Pictate în culori pălite, şterse.. Şi ard în asfinţit sute de negative, Le ard în speranţa clipelor de ieri; Arunc jăratecul pe frunze uscăţive, Căci nimeni nu te-nvaţă, astăzi, cum să speri. Pălesc în flacăra fierbinte sub mii şi mii de stele Se pierd, dispar, se-aştern în infinit. Păstrez totuşi în minte, amare, cu-vinte-a mele, Căci nu-ţi imaginezi- enorm- cât te-am iubit..

Cristina Hunyadi Clasa a XI-a A

Colegiul Naţional „Silvania”

Miracolul

Într-o frumoasă zi de primavară m-am gândit să hoinăresc pe marginea lacului din apropiere. M-am aşezat pe iar-ba moale şi umedă de la roua dimineţii, şi am ascultat în taină natura.

Un piţigoi a ieşit din cuibu-i frumos construit şi atârnat deasupra apei de o ramură de salcie.

Sub adierea vântului, stuful foşnea uşor, mlădiindu-şi sabiile. Broscuţele stateau la soare, pe nuferii ale căror flori se deschideau strălucitor de albe pe luciul verzui al apei.

La suprafaţa a ieşit un peştişor cu solzi de aur şi cu ochi scânteietori:

- Eu sunt peştisorul de aur şi îţi voi îndeplini trei dorinţe.

Am rămas puţin surprinsă, apoi

60mi-am venit în fire, şi am spus:

- Aş vrea să smulg un sunet din trecu-tul vieţii, să-mi amintesc mereu copilăria.

- Ce altceva ţi-ai mai dori?- De ce nu am aripi ca să zbor? M-aş

face-un fluture uşor, florile să le colind şi parfumul lor să-l simt. Mi-aş dori să fii ghidul meu în misterioasa călătorie a vieţii, pentru că tu ai puteri miracu-loase, şi-i ajuţi pe cei care au încredere în tine.

- Şi acum, pentru ca dorinţele tale să fie împlinite, zise peştisorul, trebu-ie să-mi promiţi şi tu ceva. Eu sunt o mică vietate, şi te ajut pe tine ca om. Făgăduieşte că şi tu îi vei ajuta pe se-menii tăi, după puterile tale. Dacă îţi vei ţine promisiunea, şi visurile tale vor deveni realitate.

Lacul lebedelor

Era o dimineaţa răcoroasă de vară.Un prieten foarte bun m-a invitat la

noua lui locuinţă să vedem răsăritul îm-preună. Mi-a spus doar că este ceva unic cu totul şi cu totul special. De aceea, eram foarte entuziasmată şi nerăbdătoare.

Aşa că am luat bicicleta ca să ajung mai repede.

Aerul extraordinar de plăcut al dimi-neţii mă împrospăta, şi îmi dădea parcă energie şi ambiţie să continui.

Din mers, stropii de rouă se vedeau ca nişte diamante strălucitoare, în iarba fragedă, într-o linişte deplină.

Deodată m-am oprit şi am rămas efectiv fără aer. Eram copleşită de acea privelişte fermecătoare. În faţa mea se afla o casă albă şi mare, cu obloanele proaspăt vopsite, iar împrejur toată frumuseţea de pe acest pământ, într-un singur loc. Era un peisaj mirific, de o frumuseţe uriaşă.

El mi-a făcut cu mâna, dar privirea îmi juca feste şi nu îmi puteam lua ochii

de la acel peisaj de basm.Într-un final, m-am întors la realitate

şi am urcat împreună într-o barcă mică. Urma să văd ceva care să mă marcheze pe viaţă.

Barca se clatina uşor pe lacul limpede şi cristalin, printre nuferii ale căror flori se deschideau strălucitor de albe pe luciul verzui al apei.

Sub adierea vântului, stuful foşnea uşor, mlădiindu-şi săbiile. Deasupra noastră sălciile îşi legănau ramurile ca într-un joc.

Am înaintat cu zâmbetul pe buze, până când ne-am trezit înconjuraţi de mii de fiinţe divine. Erau lebedele albe care pluteau cu graţie pe lacul încărcat cu nuferi, în lumina crudă a soarelui.

Această privelişte pură şi tulburătoa-re m-a fascinat.

Brusc, norii cei negrii s-au adunat şi o ploaie puternică a izbucnit, cu un efect angelic şi exuberant.

Parcă şi cerul plângea de bucurie, îm-părtăşind aceleaşi sentimente ca şi noi.

Nu am să uit niciodată acele clipe de vis.

Iulia FodocaClasa a IX-a G

Colegiul National „Silvania”

Loterie

La rând stau gânduri ...gânduri multe, Să alunece pe topoganul minţii mele;Întrebări aievea îmi clădesc existenţa ...Cărămizi uşoare plutesc chiar în faţa mea;De ce nu le pot ridica ? ... Ziceam că sunt uşoare!?Pentru că nu le ştiu alege ...

61

Dacă aş fi o stea ,Aş lumina doar pentru mama mea ?

Dacă aş fi o pasăre măiastră,Duşmani.... şi prieteni?... aş spiona la fereastră ?

Dacă aş fi un semafor,Aş dirija lumea - ntreagă ca pe un cor ?

Dacă aş fi o trecere de pietoni ,Aş călca trecătorii ca pe nişte pioni?

Dacă aş fi o carte,V-aş povesti viaţa la fiecare - n parte ?

Dacă aş fi o busolă,Aş transforma pământul în labirint din oră - n oră ? Dacă aş fi o furnică,Aş duce - un greiere în spate, să moară toţi de frică?

Dacă n-aş fi eu,Ar fi altcineva în locul meu?

Spectacol pe scena mea

Păpuşarul îşi trimite marioneta în bucluc.Aşa şi eu, mă arunc mereu în valul monstruos al unui tsunami...Clipele îmi scrijelesc cu nesimţireCicatrici inegale... ca amintire.

Tropotesc în balta cu bulbuci mici... mă stropesc.Mă joc cu chibriturile bunicii... mă ard.Astfel arunc bumerangul cât să ajungă la nori,Nu mai vreu să-l văd,

Nu vreau să-i aud zgomotul nepăsă-tor de elice,Dar, când mă-ntorc cu spatele,Mă loveşte... şi cad în noroi, în apă, în mizerie...Cu mâinile murdare, mă ridic... şi-l arunc iar;Îmi dau seama că sunt om.Am ajuns să fiu defect, îmi pierd şuruburi,Voi ajunge să fiu ieftin, fără calitate.Acum stau şi aştept să mă lovească iar.Până... pânâ când?

Anda Pop, cls. a XI-a I

În căutarea unui scop: fii voluntar!

Anul 2011 a fost declarat anul volun-tariatului european. Obiectivul principal este încurajarea cât mai multor persoane să întreprindă acţiuni de voluntariat, însă, în acelaşi timp, se doreşte asi-gurarea calităţii serviciilor oferite de organizaţiile non-profit care lucrează cu voluntari. Una dintre aceste asociaţii este Asociaţia Prader Willi din România care, în aceste zile, în care societatea tinde să fie din ce în ce mai preocupată de problemele de zi cu zi şi de problema recunoaşterii publice, îşi desfăşoară ac-tivitatea în mod constant din luna mai a anului 2003.

Pentru început, această asociaţie a realizat numeroase proiecte, printre care câteva sunt încă în curs de derulare. Aici se include şi faptul că din octombrie 2005 în cadrul acestei asociaţii funcţio-nează Centrul de Informare pentru Boli Genetice Rare. Acesta este primul centru de acest tip din România şi doreşte să fie un centru resursă pentru pacienţii cu boli rare şi familiile acestora. În momentul de

62faţă, asociaţia face parte din proiectul ,,NoRo” (Parteneriat pentru progresul în domeniul bolilor rare între România şi Norvegia).

Accesul la informaţiile referitoare la diagnosticul şi managementul bolii sunt esenţiale. Întâlnirea altor persoane care au trecut prin experienţe asemănătoare poate duce la o mai bună acceptare a situaţiei şi la o abordare mai eficientă a bolii. Ştiaţi că o boală este considerată a fi rară dacă apare la mai puţin de cinci personae din 10.000? În lume sunt cu-noscute aproximativ 8.000 de boli rare, 75% dintre acestea afectând copii?

VOLUNTARIATUL: Daca vă întrebaţi ce înseamnă voluntariatul, o explicaţie ar putea fi:,,Orice acţiune benevolă întreprin-să de o persoană fără a se gândi la o recom-pensă financiară ” , se numeste voluntariat.

Vorbind la nivelul asociatiei, aici se derulează proiectul “Big Brother, Big Sister”, care are drept scop îmbunătăţi-rea calităţii vieţii copiilor cu dizabilităţi din comunitatea Zalău, prin derularea unor activităţi educative, recreative, de socializare şi de integrare în comunitate. Proiectul a ajuns la al patrulea an, iar în data de 5 octombrie 2010 a avut loc pri-ma întâlnire din acest an şcolar cu volun-tarii din anii precedenţi şi noii voluntari înscrişi. Această întâlnire a reprezentat etapa pregătitoare a unei noi activităţi din cadrul proiectului, şi anume activita-tea de meloterapie, terapia prin muzică. Copiii beneficiari şi voluntarii au fost împărţiţi în două grupe, iar şedinţele au fost stabilite la fiecare două săptămâni. Întâlnirea propriu-zisă a voluntarilor cu copiii a avut loc în data de 25 noiembrie. În cadrul acestor şedinţe, copii se deschid şi se apropie de voluntari, rezultatele putând fi observate de la o şedinţă la alta. Şedinţele sunt conduse de către coordonatori specializaţi.

Acestea sunt doar câteva din proiecte-le şi acţiunile realizate de Asociaţia Prader Willi din România, ele fiind într-un număr

prea mare pentru a putea fi enumerate acum. La nivel mondial, există zeci de mii de astfel de organizaţii care vor să facă ceva pentru o lume mai bună.

Fii şi tu voluntar!DORINŢĂ ŞI VOINŢĂ

Interviu luat doamnei coordonator de activităţi,

Lazăr Zsuzsa.1. Cum aţi ajuns să faceţi parte

din această asociaţie?● Am început să lucrez la Asociaţia

Prader Willi din România (APWR) în toamna anului 2009. Aveam deja experi-enţa muncii în asociaţiile care oferă ser-vicii sociale, care lucrează cu voluntari, dar trebuia să acumulez multe informaţii din domeniul bolilor rare, despre nevoile persoanelor afectate de boli rare şi despre politicile de sănătate. Colegii m-au ajutat foarte mult în acest sens, fiind o echipă deschisă, dinamică şi profesionistă.

2. Care este în viziunea dumnea-voastră  importanţa activităţilor desfăşurate de asociaţie?

● Scopul asociaţiei este creşterea calităţii vieţii persoanelor afectate de Sindromul Prader Willi şi alte boli gene-tice rare. Toate activităţile desfăşurate de noi sunt destinate acestui scop. Unele activităţi se adresează direct pacienţilor, altele sunt destinate specialiştilor care lucrează cu ei şi o a treia parte este legată de lobby, advocacy şi de încercările de a schimba atitudinea societăţii faţă de persoanele cu dizabilităţi. Voi prezenta doar câteva dintre aceste activităţi.

● Pacienţii cu boli rare se confruntă cu multe probleme. Pe lângă boala în sine, ei trebuie să se lupte şi cu urmarile faptului că boala lor este puţin cunos-

63cută. Pentru aceasta avem serviciul de informare şi consiliere. Un alt serviciu direct este terapia comportamentală pentru copiii cu tulburări din spectrul autist. Cred că aici avem cea mai mare satisfacţie în munca noastră, pentru că vedem progresele făcute de copii şi simţim că le place activitatea de terapie.

3. Care sunt beneficiile lucrului cu voluntarii? Dar părţile rele?

● Voluntarii completează munca echipei noastre. Lucrăm cu două categorii de voluntari. Unii şi-au terminat studiile, lucrează la firme, instituţii, alte organiza-ţii şi desfăşoară activitate de voluntariat în cadrul asociaţiei noastre, ajutându-ne în activităţi specifice educaţiei lor – me-dici, psihopedagogi, asistenţi sociali, profesori, avocaţi... O a doua categorie o constituie elevii de liceu care fac parte din programul Big Brother Big Sister.

● Implicarea voluntarilor în activi-tăţile noastre ne aduce beneficii însă implică şi unele riscuri. Printre beneficii se numără entuziasmul lor, ideile noi cu care ne ajută să ne dezvoltăm orga-nizaţia, implicarea lor în sensibilizarea publicului larg la problemele cu care se confruntă persoanele cu boli rare şi în campania de direcţionare a 2% din impozitul pe venit. Unul dintre riscurile cu care ne confruntăm este faptul că vo-luntarii nu sunt întotdeauna disponibili să vină la activităţi, deoarece au şi ei priorităţi fireşti (serviciu, şcoala, vreun hobby). Deşi încercăm pe cât posibil să le oferim un orar bine stabilit, ştiut din timp de toată lumea, se mai întâmplă ca participarea voluntarilor la activităţi să nu fie pe măsura aşteptărilor noastre, iar acest lucru ne îngreunează munca.

4. Ce detalii ne puteţi da despre activitatea Big Brother Big Sister? Cum a început totul?

● Programul Big Brother Big Sister a fost lansat de APWR în anul 2006 şi este finanţat de Consiliului Local Zalău. Este un program care oferă o şansă în plus

spre integrarea în comunitate a copiilor cu dizabilităţi produse de boli rare. În acest proiect am pornit de la ideea că orice copil, sănătos sau bolnav, îşi petrece majoritatea timpului jucându-se. Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător. Dacă în timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau adulţi, jocul dobândeşte un caracter social. Aşa se pe-trece procesul de socializare şi integrare în comunitate.

● Dacă copilul nu intră în contact cu alţi copii sau cu alte persoane decât membrii familiei, fenomenul de „inte-grare în comunitate” nu poate avea loc. Jocurile cu alţi copii sau întâlnirile cu alte familii sunt esenţiale şi pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă şansa de a se juca şi a cunoaşte lumea, aşa cum este.

● Acest proiect ajută si la dezvoltarea personalităţii voluntarilor, le dezvoltă simţul responsabilităţii sociale şi îi sensibilizează în legătură cu problemele comunităţii de care aparţin. De fapt îi ajută pe tinerii voluntari să devină cetă-ţeni model în comunitate.

5. Care este rolul voluntarilor în activitatea B.B.B.S.?

● Voluntarii au un rol esenţial în programul Big Brother Big Sister. După câteva întâlniri de organizare şi de formare, ei trebuie să participe la acti-vităţile comune cu copii cu dizabilităţi, să-i cunoască mai bine şi să le devină „fraţi şi surori mai mari”, ajutându-i şi ghidându-i în activităţi. Aceste lucruri par simple, dar de fapt reprezintă o mare responsabilitate pentru voluntar. Copiii chiar depind de sprijinul voluntarului, îl consideră un model în activitate şi în comportamentul general.

6. Ce înseamnă această asociaţie pentru dumneavoastră? Dar pentru comunitate?

64● Mă bucur că această asociaţie este

pentru mine mai mult decât un loc de muncă. Este o comunitate în care mem-brii, personalul, colaboratorii şi pacienţii oferă sprijin reciproc unii celorlalţi, con-tribuind astfel la dezvoltarea calităţii vie-ţii pacienţilor cu boli rare şi a comunităţii în care aceştia trăiesc. Municipiul Zalău prin Asociaţia Prader Willi din România, prin doamna preşedinte Dorica Dan, a devenit cunoscut la nivel naţional şi in-ternaţional în rândul persoanelor care se ocupă de boli rare. Campaniile organizate cu ocazia Zilei Bolilor Rare (29 februarie) ajută comunitatea în acceptarea persoa-nelor cu dizabilităţi, oamenii devenind astfel mai înţelegători, mai empatici şi mai buni.

Autoare: Anca-Daniela Aron, Oana-Diana Chende,

Alexandra Ţurcaş Clasa: a X-a A

Prof. coordonator: Dan Clara

Şcoala vieții

În viață, ca să-ndeplineşti toate condițiile,Trebuie să-ți foloseşti toate cunoştințeleŞi ajută-te din plin de toate intuițiile,Ca să reuşeşti să depăşeşti toate umilințele,Iar dacă eşti un om matur în toate privințele,Faci ce doreşti, dar îți asumi toate consecințele.Niciodată nu poți să stabileşti toate tendințeleŞi degeaba-ți împărtăşeşti toate credințele,Că nimeni nu-ți cunoaşte toate suferințele

Şi niciodată n-au să te asculte toate ființele.Ca să reuşeşti încearcă să treci peste toate inhibițiileŞi trage cu dinții mereu pentru toa-te năzuințele.

P.S.Asta-i şcoala vieţii, cu carenţe de-experienţe,Nu prea ai loc de absenţe sau lipsă de lecţii !

Odă Sălajului

Încă de mici dorim să vizităm Londra, Atena şi Roma,Încă de mici învățăm totul despre Gomora şi Sodoma,Dar uităm că pe produsul nostru scrie pe-ambalaj:„Născut, crescut şi educat în Sălaj!”

Uităm că-n vene avem sângele bravi-lor romani,Uităm c-afară ne aşteaptă o istorie de două mii de ani,Suntem schimbători ca vântul, cu preocupări nestatorniceŞi punem preț pe valorile materiale, nu pe cele istorice !

Ne visăm toți la Golden Bliț, morți la un şpriț cu Băsescu,Dar n-avem bunul simț să ştim cine-au fost Coposu şi Bădescu !Pentru studiul Sălajului e egal cu zero timpul aferent,Dar dacă citeşti versurile, schimbă ceva, nu rămâne indiferent !

P.S.Mândru că am un sălaş în Sălaj !

Robert-Andrei Chiş-Ciure