Motto:“ Educaţia este cea care supravieţuieşte

După ce tot ce a fost de învatat

S-a uitat.”

B. F. Skinner

1.1 Generalitaţi

Uleiurile volatile sunt produse izolate din plante sau organe ale acestora printr-un

procedeu fizic care au o anumita volatilitate (mai mare sau mai mica) si posedă un miros

agreabil caracteristic sursei din care provin.

Sunt cunoscute si sub numele de uleiuri eterice sau esenţiale, si de obicei

denumirea lor este dată de numele popular al plantei din care se extrag. În unele cazuri

numele plantei este intraductibil si se foloseşte ca atare pe plan mondial : ylang-ylang,

palmarosa, cajeput.[1]

Există si denumiri latine care provin din denumirea Latina a plantelor , utilizarea

acestora este limitată la domeniul farmaceutic. Pentru un număr relative mic de uleiuri

eterice denumirea latină este singura cunoscută: se menţionează uleiul de cascarilla,

costus, cordamom, cubeba. În multe cazuri denumirile comerciale nu au legătură cu

denumirea plantei însa s-au impus pe plan mondial, intrând in limbajul curent de

specialitate: Neroli bigarade (flori de portocal amar), Petitgrain (ramuri, frunze si fructe

imature de citrice ), Ho (lemn de Cinnamomum).

Cea mai importantă caracteristică a acestor amestecuri, care conferă de altfel si

valoarea economică deosebită, o constituie gustul sau gustul specific. Acesta stă la baza

utilizării lor in parfumerie, in produse cosmetice si in industria alimentară. Multe uleiuri

volatile au calităţi terapeutice deosebite, o parte dintre acestea fiind cunoscute si folosite

încă din antichitate.

Ca si uleiurile vegetale, cele volatile se găsesc in citoplasma celulelor a circa o

treime din plantele cunoscute, dar spre deosebire de acestea, difuzia uleiului prin

membranele celulare spre suprafaţa externa a plantei este relative uşoara. Prin evaporare

de pe suprafaţa plantei, imprastie in mediu mirosul caracteristic acesteia.[2]

Biosinteza substanţelor odorante are loc in frunze unde se afla cea mai mare parte

a lor si ramane pana la înflorire. La înflorire uleiurile volatile migrează in flori, iar o parte

se consuma in procesul de fecundare. După fecundare acestea se acumulează in fructe si

seminţe sau are loc o migrare in frunze, scoarţa si rădăcina. Pe parcursul maturizării

plantelor compoziţia uleiurilor volatile se modifica: in plantele tinere acestea conţin in

principal hidrocarburi terpenice si compuşi cu molecula mai simpla, in timp ce organele

de reproducere conţin uleiuri eterice mai bogate in compuşi oxigenaţi.

Deşi rolul lor in organismul vegetal este parţial cunoscut, uleiurile eterice au

intrebuintari multiple. Se cunosc mai mult de 3000 de uleiuri volatile care sunt

caracterizate fizico-chimic, dintre care numai circa 150 se produc pe scară industrială.

Excluzând uleiul de terebentina, producţia mondiala este de peste 20000 t\an. Unele

dintre acestea sunt produse pe arii geografice restrânse, cu clima potrivită plantelor

respective, dar sunt comercializate in toata lumea. Ca ex. se menţionează: uleiul de santal

(India si Indonezia), uleiul de patciuli (Indonezia si Malaezia), uleiul de iris (Italia).

Uneori, calitatea excepţionala a unui ulei obţinut in anumite condiţii de clima si

beneficiind de tradiţie îndelungata in producerea si utilizarea lui, limitează utilizările

unui ulei produs din aceleaşi plante in alte zone, netraditionale: uleiul de trandafir din

Bulgaria este mult mai apreciat decât cel din Turcia sau Maroc.[3]

1.1.1 Răspândire

Uleiurile volatile sunt relativ răspândite in regnul vegetal, unele familii fiind

foarte bogate in astfel de substanţe, atât ca număr de specii cat si cantitativ.

De obicei, uleiurile volatile se găsesc in plante superioare (circa 50 de familii)

aparţinând unor ordine ale angiospermelor (Asterales, Laurales, Magnoliales,

Zimgiberales, etc.) sau gimnospermelor (Pinales), dar se cunosc si ciuperci producătoare

de lactone sesquiterpenice si de sesquiterpene volatile, sau alge care elaborează

sesquiterpene halogenate.

Deşi compuşii terpenici sunt carecteristici regnului vegetal, s-au semnalat câteva

monoterpene biosintetizate de bacteriile din sol, de insecte (probabil feromoni), precum si

de unele sesquiterpene si diterpene de origine animala.

1.1.2 Localizare

Sinteza si acumularea de uleiuri volatile au loc fie in exteriorul plantei, in perii

glandulari (Asteraceae, Geraniaceae, Laminaceae, etc.) si in papile, fie in interiorul

plantei, in celulele secretorii, in spatiile intercelulare (in canalele secretorii), fie in pungi

secretorii (Anacardiaceae, Rutaceae, Myrtaceae).

Uleiurile volatile se pot acumula in toate organele plantei, insa in cantitati diferite.

Astfel le putem întâlni in : rădăcini, frunze, flori, fructe, lemnul tulpinilor sau in scoarţa.

Conţinutul in ulei volatile al plantelor se situează de cele mai multe ori sub 1%,

rareori putând atinge15% sau chiar mai mult, in produsul uscat al unor plante.[2]

Denumirea de plante aromatice este atribuita acelor specii care conţin o cantitate

mai mare de ulei volatil (cel puţin 0.1-0.2%), care au un miros suficient de perceptibil sau

care se pretează unei exploatări rentabile economic.

In afara de acesta, mai sunt insa si alte specii care, deşi au miros caracteristic,

conţin totuşi substanţe terapeutice care intra in compoziţia uleiurilor volatile.[4]

1.1.3 Biosinteza

Biosinteza substanţelor odorante are loc in frunze, unde se găseşte cea mai mare

parte a lor si ramane pana la înflorire.

La înflorire, uleiurile volatile migraza in flori, iar o parte se consuma in procesul

de fecundare. După fecundare acesta se acumulează in fructe si seminţe sau are loc o

migrare in frunze, scoarţa si rădăcina.

Pe parcursul maturizării plantelor, compoziţia uleiurilor volatile se modifica: in

plante tinere acestea conţin in principal hidrocarburi terpenice si compuşi cu molecula

mai simpla, in timp ce organele de reproducere conţin uleiuri eterice mai bogate in

compuşi oxigenaţi.[3]

Deşi rolul lor in organismul vegetal este parţial cunoscut, uleiurile eterice au

intrebuintari multiple. Se cunosc mai mult de 3.000 de uleiuri volatile care sunt

caracterizate fizico-chimic, dintre care circa 150 se produc pe scara industriala.

Unele dintre acestea sunt produse pe arii geografice restrânse, cu clima potrivita

plantelor respective, dar sunt comercializate in toata lumea.

Ca exemplu se menţionează uleiul de santal (India, Indonezia), uleiul de patciuli

(Indonezia si Malaezia), uleiul de iris (Italia).

Uneori calitatea excepţionala a unui ulei obţinut in anumite condiţii de clima si

beneficiind de tradiţie îndelungata in producerea si utilizarea lui, limitează utilizările unui

ulei produs din aceleaşi plante in zone diferite, netraditionale. Uleiul de trandafir din

Bulgaria este mult mai apreciat decât cel din Turcia sau Maroc.

1.1.4 Compoziţia chimica

Uleiurile volatile sunt amestecuri complexe (5000-7000 de constituienti chimici)

in care predomina constituientii mono- si sesquitrpenici, dar conţin si compuşi aromatici,

frecvent derivaţi fenil propanici, iar foarte rar se întâlnesc diterpene.

Compuşii terpenici pot fi hidrocarburi sau derivaţi oxigenaţi (oxizi, alcooli,

aldehide, cetone, acizi) sau produşi de reacţie ai acestora (esteri, eteri).

Alcoolii monoterpenici exista de obicei liberi sau esterificati in uleiurile volatile.

In ultima vreme au fost izolate o serie de monoterpenoide sau derivaţi fenil-propan ci sub

forma heterozidica (glucozide ale eugenolului, nerolului, geranionului, acidului neric si

acidul geranic).

1.2 Proprietăţile uleiurilor volatile

Uleiurile volatile sunt soluţii formate prin dizolvarea reciproca a numeroşi

compuşi diferiţi care pot fi lichizi sau solizi. Principalii componenţi fac parte din clasa

terpenoidelor si sunt hidrocarburi terpenice si derivaţii lor oxigenaţi: alcooli, aldehide,

cetone, fenoli, acizi, esteri si derivaţi ai acestora. In cantitati mici se găsesc si compuşi

din aproape toate clasele: hidrocarburi alifatice (alcani, alchene si acetilene ) si aromatice,

lactone, tropolone, cumarine, carotenoide, flavone, lignani, compuşi cu azot sau sulf. Ca

si in cazul uleiurilor vegetale, compoziţia unui ulei variază in funcţie de condiţiile

pedoclimatice locale, agrotehnica, tehnologia de extracţie.[8]

1.2.1 Proprietati fizice

Insasi compoziţia variata si complexa face ca proprietatile uleiurilor volatile sa

varieze in limite largi. La temperatura camerei marea majoritate sunt lichide cu

vascozitate mica, insa exista si excepţii. Acele uleiuri care conţin mai multe componente

cu puncte de topire ridicate (camfor, mentol, anetol ) se pot solidifica (primele 2 ) sau

transforma in suspensii de solide in lichide (al treilea), ca urmare a cristalizării acestor

elemente. Componentele uleiurilor volatile distila intre 150 0C si 300 0C.

Uleiurile cu densitati intre 0,80 si 1,10 g/cm3, majoritatea având insa densitati

mai mici decât apa. Indicele de refracţie variază intr-un interval cuprins intre 1.4500-

1.5600. Nefiind unitare, uleiurile volatile distil ape un interval de temperaturi ale cărei

limite sunt valorile de 150 0C si 300 0C.

In marea lor majoritate sunt insolubile in apa sau au o solubilitate parţiala indusa

de prezenta unor componente hidrofile. Sunt solubile in solvenţi organici (alcooli,

hidrocarburi, cetone ), in grăsimi animale si uleiuri vegetale, solubilitatea fiind

dependenta de compoziţie.[3]

Sunt nemiscibile cu apa, dar prin agitare ii imprima acesteia o reacţie slab acida,

proprietate ce sta la baza obţinerii apelor aromate. Sunt miscibile cu alcool concentrate,

uneori chiar si cu cel diluat, cu solvenţi organici apolari (eter, eter de petrol, chloroform).

1.2.2 Proprietati chimice

Proprietăţile chimice ale uleiurilor sunt suma proprietatilor individuale ale

componentelor, neexsistand proprieti specifice amestecurilor respective. Cele mai multe

reactioneaza cu bazele alcaline având loc reacţii de neutralizare si /sau hidroliza. Sunt de

obicei caracterizate prin indice de esterificare care se calculează ca diferenţa intre

indicele de saponificare sic el de aciditate.

Datorita prezentei in uleiurile volatile a unor compuşi nesaturaţi si a unor grupe

oxidabile sunt sensibili la acţiunea unor oxidanta, sensibilitate care se accentuează sub

acţiunea luminii si a energiei termice. Oxigenul din aer poate afecta ireversibil calitatea

uleiurilor, printr-un mecanism similar auto - oxidării uleiurilor vegetale.[3]

Deoarece sunt uşor degradabile in prezenta aerului, luminii si căldurii se păstrează

in casa brune, pline, închise etanş, ferite de lumina, căldura si umiditate excesiva.

Degradările ce se produc in timpul conservării necorespunzătoare sunt legate de

activitatea unor atomi de carbon cu formarea unor carbocationi extreme de reactivi

(terpenil, linalil, neril, geranil)

Pentru a preîntâmpina astfel de degradări se elimina parţial sau total, un

constituent sau un grup de constituenţi (hidrocarburi). Se obţin astfel uleiuri deterpenate,

rectificate sau lipsite de anumiţi constituenţi.[2]

1.3 Controlul calităţii uleiurilor volatile

Controlul uleiurilor volatile consta in determinarea caracterelor organoleptice

(aspect, culoare, gust, miros) a miscibilităţii in alcool etilic, a constantelor fizico-chimice

si i analize cromatografice (Cromatografie pe strat subţire=CSS, Cromatografie de lichide

de înalta presiune=HPLC, Cromatografie si spectrometrie de masa= GC/SM), pentru

precizarea profilului cromatografic.

In ţesuturi, uleiul volatil poate fi evidenţiat prin colorarea cu sudan III (se

colorează in portocaliu), tincture Alkanma (rosu-portocaliu) sau acid osmic (brun), dar

rezultatele sunt neconcludente, deoarece si alţi constituenţi (lipide, rezine) se colorează

asemănător.

Precizia proprietatilor odorante ale uleiurilor volatile sau a plantelor aromatice in

stare proaspăta, s-au încercat diverse metode pentru a determina, calitativ si cantitativ,

fracţiunea care impresionează analizatorul olfactiv (metoda olfactometrica).

Aceasta consta in identificarea si dozarea gaz-cromatografica a constituientilor

unui ulei volatil, prin antrenare cu un gaz purtător (de exemplu azotul), la început si

respectiv după doua ore de funcţionare a aparatului.

Diferenţa dintre cele doua cromatograme obţinute reflecta capacitatea de

volatilizare si implicit de impresionare a organelor de simt.

Fiecare ulei volatil prezintă anumite constante fizico-chimice specifice, cum ar

fi : densitatea la 20 0C , puterea rotatorie specifica, indicele de refracţie la 20 0C, indicele

de aciditate, indicele de esterificare, indice de saponificare, temperatura de inflamare.

Pentru identificarea constituenţilor uleiului volatil se recomanda cercetări

cromatografice. Cromatografia pe strat subţire ca faza mobila amestecuri de solvenţi

apolari (toluen, benzen, acetat de etil, cloroform, diclormetan, etc.) in diferite proporţii,

iar ca revelatori: anilina sulfurica (pentru derivaţii fenil-propanici, fenoli, cetone si

alcooli), anisaldehida sulfurica (pentru compuşii carbonilici) etc.

Metodele moderne utilizează pentru determinarea structurii constituenţilor

uleiurilor volatile gaz-cromatografia de lichide de înalta presiune (HPLC) combinate cu

spectrometria de masa sau de rezonanta magnetica nucleara (RMN) sau protonica (RMP),

spectre Ramann. Ele permit precizarea profilului cromatografic al fiecărui ulei volatil

studiat (satbilirea constituientilor din amestec si cantităţii acestora).

Determinarea cantităţii de ulei volatil dintr-un produs vegetal se poate realiza

gravimetric (prin cântărirea uleiului volatil obţinut printr-una din metodele anunţate) sau

volumetric (prin cântărirea uleiului volatil separat in aparatul Neo-Clevenger - metoda

oficiala). Dozarea constituientilor se realizează prin metode adecvate, in funcţie de

structura acestora.

Astfel, alcooli se determina prin indicele de acetil, esterii prin titrarea acizilor

rezultaţi din hidroliza alcalina (saponificare), aldehidele se determina prin condensarea cu

hidroxilamina clorhidrica si tratarea acidului clorhidric eliberat, iar aldehida cinamica si

fenolii prin transformarea in compuşi hidrofili cu reactivi adecvaţi (bisulfit de sodiu,

hidroxid de sodiu) si măsurarea diferenţei fata de volumul final al uleiului volatil, la

balonul Cassia.[2]

1.4 Utilizări – parfumerie

Produsele de parfumerie si cosmetica au existat din cele mai vechi timpuri,

istoria lor se suprapune istoriei omenirii. Parfumul este un amestec de substanţe naturale

si sintetice care dezvolta mirosuri plăcute, care creează o stare de calm sau o stare de

euforie, naşte emoţia. Mirosul este cel mai tulburător dintre simţuri, el pune in mişcare

zone fiziologice străine de raţiune , apelează la memoria afectiva dând profunzime si

intensitate secvenţelor vizuale si auditive. Mirosul plăcut, un parfum adecvat , agreabil ,

este o prima cerinţa al noului cod al bunelor maniere. Parfumul are si rolul de a masca

mirosul neplăcut al corpului.

Exista o forma de terapie a bolilor psihice si chiar fizice prin utilizarea

parfumurilor aşa cum exista o forma de terapie prin muzica.

Parfumul folosit face parte din simbolurile atribuite unei situaţii sociale fiind

parfumuri de zi , parfumuri de seara si parfumuri specifice unei anumite ocazii. Au fost

create parfumuri in sute si mii de nuanţe ; nu a fost uitata nici o parte a trupului nostru.

Din punct de vedere etimologic numele de parfum vine de perfumum care

înseamnă prin fum către divinitate ; aceasta explicaţie găsindu-si originea la primul

contact al omului cu parfumul si anume ramura de molid care a căzut in focul primitivilor

si care a degajat mirosul frapant al esenţelor arse. Oamenii primitive au considerat

aceasta ca un semn al divinităţii trimise pentru ei.

Parfumurile în antichitate

Cuvântul „parfum” vine din sintagma latinească „per fumus”, însemnând „în

întregime fum”. Francezii mai târziu au dat numele de parfum mirosurilor

plăcute care plutesc în aer la arderea tămâii. Au existat puţine perioade în

istorie care nu au fost influenţate de parfum. Istoria parfumului este adesea

împletită cu istoria rasei umane. Primul tip de parfum a fost tămâia. Ea a fost

descoperită de către mesopotamieni acum 4000 de ani. Culturi antice au ars

multe tipuri de răşini şi lemn la ceremoniile religioase. Adesea ei înmuiau

lemnul parfumat şi răşinile în apă şi ulei, apoi îşi ungeau trupurile cu acest

lichid. De asemenea îmbălsămau pe cei decedaţi cu aceste parfume.

Am învăţat din hieroglifele antice de pe mormintele egiptene că parfumul a jucat

o parte în vieţile egiptenilor. Parfumarea şi-a făcut loc în Egipt în jurul anului 3000 a.C.

şi o dată cu Regina Hatshepsut, el a devenit foarte popular. Ea a condus expediţiile pentru

căutarea tămâiei şi a altor produse valoroase, iar rezultatele care au fost înregistrate pe

pereţii templului au fost în onoarea ei. În templu se afla o grădină botanică plină cu pomii

de tămâie găsiţi în expediţii. Parfumuri au fost găsite şi în mormintele faraonilor egipteni.

Este probabil ca ei să fi folosit aromele în rituale mistice datate arzătoare de tămâie şi de

miresme dulci de plante în ceremoniile religioase.

Înainte de începerea erei de aur a egiptenilor, parfumul a fost folosit în ritualuri

pentru Zei sau Faraoni. Parfumul a fost foarte apreciat în timpurile biblice şi există multe

referiri în Biblie la Parfumuri. În Noul Testament cei trei magi cărau cadouri de aur,

varietăţi de tămâie şi smirnă pruncului Isus.

Cu mult înainte, Domnul i-a poruncit lui Moise: „Luaţi cu voi condimente dulci,

stacte, onycha şi rasina exotica cu tămâie pură şi tu îl vei transforma în parfum.”

Tămâia este probabil cea mai cunoscută plantă la care s-a

făcut aluzie in Biblie. Tămâia arsă a fost privilegiul preoţilor în

cele mai timpurii civilizaţii. Obiceiul se foloseşte şi astăzi în

Biserica Catolică şi Biserica Creştină.

Tămâia, aromele şi uleiul parfumat au devenit disponibile pentru

toţi egipteni şi au insistat treptat renunţându-se la drepturile lor

selecte (ale parfumurilor). Cetăţenii au fost educaţi să se

parfumeze şi ei cel puţin o dată pe săptămână. Egiptenii devenind

pretenţioşi cu obiceiurile lor, au ocupat băile pompoase, în care

predecesorii greci şi romani se scăldau acolo. Şi-au înmuiat pielea în uleiuri deoarece le

oferea plăcere, ajutându-i să-şi protejeze corpurile de efectul soarelui torid. Egiptenii au

creat o sumedenie de creme parfumate şi emolienţi parfumaţi. Ei şi-au creat o formă de

con în care să topească, sa creeze cremele şi emolienţi cu care să-şi acopere părul şi

corpul. Îmbăierea era relaxantă, era plăcerea socială, uneori se îmbăiau de câte trei ori pe

zi.

Egiptenii purtau cu ei parfum de la naştere până după moartea lor. Mulţi egipteni

îşi puneau in mormintele lor Parfumuri pentru a păstra pielea lor mătăsoasă şi netedă în

viaţa de apoi. De atunci egipteni au fost de părere că sufletul urcă

în rai, viziuni în care parfumul însoţea spiritul. Urne acoperite cu a

coajă de aur, distorsionau cu ceramica delicată, calcedoniile pline

cu arome au fost plasate în morminte. Aşa de puternice au fost

unele dintre uleiuri, că după 3300 de ani de la moartea lui

Tutankhamon, o urmă de parfum se putea simţi în oalele bine

sigilate când mormântul a fost descoperit. Parfumul a fost folosit în

procesul de îmbălsămare care lua de la 40 la 70 de zile să fie

îndeplinit! Smirna, uleiul de scorţişoară şi alte parfumuri au fost folosite în procesul de

îmbălsămare.

Consumul de arome a atins culmea în timpul acestei perioade risipitoare.

Magazinele de parfumuri erau locuri de întâlniri zilnice pentru aproape toată lumea şi

baia zilnică era o activitate importantă pentru greci. Diferite tipuri de unguente erau

folosiţi simultan, cu mirosuri rezervate pentru anumite părţi ale corpului. Grecilor li s-a

atribuit arta de a fi creat primul parfum lichid, deşi el a fost complet diferit de parfumul

pe care îl cunoaştem noi astăzi. Parfumurile lor au fost pudrele parfumate amestecate cu

uleiuri grele, lipsite de alcool. Lichidul era păstrat în sticle alungite albastre şi aurii,

numite “alabastrums”.

Egiptenii au luat mândria de a-şi păstra parfumul în recipientele lor frumoase.

Aceste sticle de parfumuri au fost de o frumuseţe rară. Recipientele au fost făcute din

materiale ca “alabaster”, sticlă, abanos şi porţelan. Unele din sticlele de parfum au fost

făcute din aur şi piatră. Când sticla a apărut întâi în Egipt, în jurul 1558 î.C., a fost

considerată mai preţioasă decât bijuteriile.

Condiţiile climatice i-au permis Egiptu1ui să importe multe condimente şi arome

din India, ca de exemplu ghimbir, piper şi lemn de santal. Egiptul încă ocupa un loc

important în producţia de parfum pe bază de ulei, responsabilă pentru producţia iasomiei

într-o porţiune a lumii. Grecii şi Romanii antici au învăţat despre parfumuri de la

egipteni. Comerţul între Greci şi Creta a fost foarte sănătos şi simbolic. La fel ca la

Egipteni, cea mal îndrăgită floare la cretani a fost crinul. Trandafiru1 a fost şi el popular.

Cultura greacă a întârziat un pic în dezvoltare după cea la cretani. Folosind o varietate de

miresme preparate din uleiuri vegetale, ca de exemplu uleiul de măsline şi uleiul de

migdală, ei au adăugat uleiuri volatile făcute din crini, trandafiri

şi anason. În ciuda interzicerii folosirii parfumului în secolul VI,

bărbaţii şi femeile risipeau împreună, înainte şi după îmbăiere, în

timpul zilei şi pe tot corpul.

Băile publice romane erau spectaculoase, iar băile Împăratului

Caracalla au fost cele mai celebre. 0 cameră, numită

“unctuarium” avea rafturi cu oale pline cu unguente, borcane cu uleiuri volatile

parfumate şi esenţe în sticle de diferite mărimi. Romanii îşi făcuseră un obicei de a se

parfuma de trei ori pe zi. Câini şi caii de asemenea erau parfumaţi. La sărbătoriri, păsările

erau eliberate din cuştile lor pentru a risipi parfumul din aripile lor, draperiile, sfeşnicele,

mesele şi pernele erau parfumate. Servitori purtau mosc, magheran, spikenard şi alte

arome.

Odată cu invazia lui Alexandru Cel Mare în secolul 3 î.C., folosirea parfumului şi tămâiei

au devenit mult mai răspândite în Grecia. Grecul Theophrastus din Atena a discutat

varietatea de mirosuri, uleiuri volatile şi originile plantelor acestora şi chiar efectul

câtorva mirosuri asupra dispoziţiei şi gândirii noastre. El de asemenea a cercetat modul

cum percepem mirosul, notând conexiunea între percepţia de miros şi gust.

Probabil cel mai mare conducător al Egiptului a fost Cleopatra, din fericire era

foarte pricepută în percepţia mirosului, a fost risipitoare în folosirea parfumului. După

asasinarea lui Iulius Caesar, a părăsit Roma să devină Regina Egiptului. Acolo l-a

felicitat pe Mark Antony, un politician roman, pe o corabie cu vele parfumate. Sosirea

Cleopatrei a fost anunţată cu nori de parfum înainte ca corabia să intre în vizor. Antony a

căzut în vraja ei şi de fapt a fost îndrăgostit de ea, s-a sinucis la vestea că ea ar fi murit.

De asemenea, la aflarea vestii că Antony a murit, Cleopatra s-a sinucis cu ajutorul unei

muşcături de viperă.

Nefertiti, o frumoasă egipteancă dintr-o dinastie timpurie,

înconjurată de parfum: recipiente cu smirnă, flacoane umplute

cu uleiuri de măsline şi recipiente frumos împodobite pline cu

unguente. Cedrul de Lebanon a fost cel mai faimos pe tot

timpul acestor ani. Cedrul a fost folosit de Regele Solomon în

construcţia templului, uleiul de cedru a fost folosit pentru a

acoperi manuscrisele obişnuite şi să le protejeze de insecte în

timpul Împăratului Roman Augustus. Şi astăzi cedrul este pulverizat pentru a îndepărta

moliile din dulapuri.

Fenicienii din Siria au fost comercianţi sau vânzători în antichitate. Galosi

aromatici aduşi pe uscat tocmai din China de către europenii care îşi permiteau să-i

cumpere. Posesia de plante medicinale dulci, mirositoare erau dovezi de bogăţie. Era

prestigios să porţi parfum, de aceea proprietarii de cantităţi mari de uleiuri şi unguente au

fost din belşug respectaţi.

Legând trecutul de prezentul industriei de parfum sunt arabii. Procesul de

extragere a uleiului din flori cu ajutorul distilării (procedura cea mai des folosită astăzi), a

fost dezvoltată de Avicenna, doctor arab care a fost şi chimist. El mai întâi a făcut

experienţe cu trandafirul. Până când descoperirea parfumului lichid prin amestecuri de

ulei şi plante medicinale zdrobite, sau un amestec puternic de petale. Apa de trandafir a

fost mai delicată şi imediat a devenit cunoscută.

În timpul domniei Catherine de Medici în Franţa parfumul a înflorit Catherine cu

Rene le Florentin a adus propriul ei parfum. Laboratorul sau a fost legat cu apartamentul

sau printr-un pasaj secret, deci formulele nu puteau fi furate în drum.

Parfumurile în Europa

Parfumul s-a bucurat de un succes imens în timpul secolului al şaptesprezecelea.

Manuşile şi parfumurile au devenit populare în Franţa şi în 1656, a fost fondată breasla

creatorilor de mănuşi şi parfumuri. Parfumul şi-a găsit individualitatea proprie în secolul

al XVIII-lea, când Regele Louis XV a venit la tron. Tribunalul său a fost numit „Curtea

parfumată”. Madame de Pompadour a ordonat furnizări generoase de parfum, Regele

Louis a cerut un parfum diferit pentru apartamentul său în fiecare zi. Tribunalul lui Louis

XV a fost menţionat chiar şi datorită parfumurilor care erau date în fiecare zi nu numai pe

piele ci şi pe haine, pe evantaie şi pe mobilă. Parfumul a înlocuit săpunul şi apa, astfel

încât folosirea parfumului în Franţa a crescut în mod constant.

După ce Napoleon a venit la putere, cheltuielile exorbitante pentru parfumuri au

continuat. Două sticle de „quarts” (1.136 litri) cu colonie de violete îi erau livrate în

fiecare săptămână şi se spune că el ar fi fost folosit 60 de sticle de dublu extract de

iasomie în fiecare lună. Josephine a avut preferinţe de parfum mai puternice. Ea avea o

slăbiciune pentru mosc şi a folosit atât de mult, încât 60 de ani după moartea ei, încă se

simţea mirosul în buduarul ei.

Parfumul a atins apogeul în Anglia, în timpul domniilor lui Henrz VIII şi Reginei

Elizabeth I. Toate locurile publice au fost parfumate cât timp a fost în vigoare regula

Reginei Elizabeth, căci ea nu tolera mirosurile urâte. Se spunea că ascuţimea nasului ei

era în mod egal legată de şiretenia limbii ei. Doamnele din acea vreme erau foarte mândre

de crearea a noi parfumuri şi îşi foloseau abilităţile pentru a combina diferite miresme.

Odată cu industria şi arta, parfumurile au suferit profunde schimbări în secolul

XIX. Schimbările gusturilor şi dezvoltarea chimiei au pus bazele industriei de parfumuri

aşa cum o ştim noi azi. Alchimia a fost înlocuită de chimie şi astfel au fost create noile

parfumuri. Revoluţia franceză nu a diminuat în nici un caz cererea de parfumuri, a

existat chiar un parfum numit „Parfum a la Guillotine”. Sub conducerea guvernului

postrevoluţionar, oamenii au îndrăznit încă o dată să-şi exprime înclinaţia spre mărfurile

de lux, inclusiv pentru parfumuri. În secolul XIX au apărut numeroase portfarduri ce

conţineau şi parfumuri.

În America timpurie, primele parfumuri au fost cologniile şi apa parfumată. Apa

de Florida, ce reprezenta un amestec de apă de cologne cu un strop de ulei de căţei de

usturoi, ulei de scorţişoară şi lămâie, a fost foarte populară.[1]

Parfumurile la sfârşitul secolului

La sfârşitul secolului, parfumurile aveau mireasma unei singure flori. Trandafirul,

violeta, liliacul, crinul erau la mare cerere. Miresmele de amestecuri florale au fost

întroduse spre sfârşitul primei decade când au fost descoperite noi ingrediente ce au fost

amestecate pentru a rezulta noi parfumuri. Mai târziu, mirosuri abstracte, care nu aveau

nuci o legătură cu parfumul unei flori sau al unui buchet de flori au fost create. Această

realizare a revoluţionat industria parfumurilor. Astăzi, parfumurile au devenit mult mai

complexe, cu multe tente şi tonuri necunoscute înainte de descoperirea aromelor chimice.

Datorită comerţului tot mai prosper de iasomie, trandafiri şi portocale, oraşul

Grasse din Provence a devenit cel mai important centru producător de materii prime.

Acest statut de mare producător de parfumuri a oraşului Grasse a pierit în 1724. Paris a

devenit duplicatul comercial al oraşului Grasse şi centrul mondial al parfumurilor. Casele

de parfumuri precum Houbigant (care produce Quelques Fleurs, foarte popular şi astăzi),

Lubin, Roger&Gallet şi Guerlain îşi aveau sediul în Paris.

Curând aspectul sticlei a devenit mult mai important. Creatorul de parfumuri

Francois Cotz s-a asociat cu Rene Lalique. De atunci Lalique a început producerea de

sticle pentru Guerlan, D’Orsay, Lubin, Molinard, Roger & Gallet şi alţii. După aceea

Baccarat a creat şi a produs sticla pentru Mitsouko (Guerlain), Shalimar (Guerlain) şi

alţii. Brosse Glassworks a creat memorabila sticlă pentru Jeanne Lanvin’s Arpege şi

celebra sticlă Chanel Nr5.

În 1921, Gabrielle Chanel lansează o marcă proprie de parfum, creat de Ernest

Beaux, pe care îl numeşte Chanel Nr5, pentru că era al cincilea într-o linie de parfumuri

pe care Ernest Beaux a prezentat-o, acesta a fost primul care a folosit aldehidele pentru

crearea parfumurilor. De fapt Chanel Nr5 a fost primul parfum în întregime sintetic scos

pe piaţă.

1930 a cunoscut apariţia unei game de parfumuri pentru piele, iar cele florale au devenit

de asemenea populare o dată cu apariţia Worth’s Je Reviens (1932), Caron’s Fleurs

(1933) şi Jean Patou’s Joy (1935). Odată cu atingerea apogeului de către parfumeria

franceză în 1950, alţi designeri precum Christian Dior, Jacques Fath, Nina Ricci, Pierre

Balmain şi alţii, au început să creeze propriile lor parfumuri.

Parfumurile în ziua de azi sunt creaţi de oameni antrenaţi în spiritul tradiţiilor

estetice renascentiste. Aceşti meşteşugari, care petrec ani în ucenicie, vorbesc în mod

neobişnuit de notiţele chilimbar şi acordurile florale albe. Odată cu anul 2000,

producătorii de parfumuri vorbesc despre afinităţile moleculare care leagă proteinele

receptoare-florale.[2]

Resurse montane folosite in industria de parfumerie

Plantele medicinale din zona Montana reprezintă o importanta sursa de materii

prime pentru industria de parfumerie , cosmetica, farmaceutica si alimentara. Valoarea lor

este data si de faptul ca in zona de munte aceste plante cresc in mod spontan , intr-o

atmosfera pura, curate, nepoluata. Aerul , apa , si solul in aceasta zona nu sunt îmbâcsite

da praf , de bioxid de sulf , sau alta produse chimice toxice pentru organismele vii.

Aceste plante nu sunt tratate cu pesticide, cu ingrasaminte chimice, cu alte substanţe

chimice care aplicate in doze oricât de mici pot da remanenta pe plante degradând

calitatea terapeutica sau alimentara a plantelor.[6]

In momentul de fata singurele plante care se încadrează condiţiilor unei

agriculturi biologice sunt cele din flora spontana si cu predilecţie cele din flora Montana

motiv pentru care ele trebuiesc valorificate cu maxima eficienta. Pentru acest motiv

prezentam câteva dintre cele mai valoroase specii de plante medicinale din flora

Montana care merita sa fie exploatate pentru conţinutul de principii active si valoarea lor

terapeutica sau aromatizanta :

bradul - miros balsamic , proaspăt , dezinfectant

pinul - miros balsamic , dulceag , lemnos

molid - cosmetica si parfumerie

rasina de brad , pin si molid - in medicina si cosmetica

muguri de brad si de pin - in medicina si ind. alimentara

mătreaţa bradului - in produse cosmetice antiseptice, in medicina – infecţii

licheni stejar - in parfumerie , in produse cosmetice antiseptice

ienupăr - in parfumerie si medicina

afinul - in medicina , cosmetica, ind. alimentara(ceai, vin, sirop)

cătina - in medicina , cosmetica si ind. alimentara

păducel - in medicina si cosmetica

creţişoara - in medicina si cosmetica (produse astringente )

coada şoricelului - in medicina si cosmetica (in arsuri, hemoroizi, produse

antiseptice )

brusture - in medicina si cosmetica (produse antiacneice , antiseboreice )

papadia - in medicina si cosmetica (celulita, obezitate , varice )

arnica - in cosmetica (şampoane , crème )

sovârf - in medicina si cosmetica (produse antiseptice )

stânjenel - in medicina , parfumerie , cosmetica

angelica - in parfumerie , cosmetica , medicina , ind. alimentara (băuturi ,

dulciuri )