Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Este un roman psihologic, modern, de factură subiectivă, după model proustian. Camil Petrescu particularizează personajul psihologic în romanul său prin faptul că memoria afectivă este voluntară, ordonată, nu un flux de gânduri care scapă voinței gânditorului. Este un roman modern prin care autorul sincronizează romanul românesc tiparelor vremii. Trăsătura de psihologic este dată de cultivarea unor trăsături specifice ca: fluxul conștiinței, introspecția, autoanaliza, monologul interior, memoria afectivă. Prin acestea, epicul apare sărăcăcios evenimențial, dar bogat în analiză și interpretare. Modernitatea operei este susținută de autenticitatea faptelor descrise (războiul fiind o realitate trăită pentru autor) și de stilul anticalofil. Acesta din urmă nu contravine corectitudinii limbii cât sugerează ruperea de emfaza limbajul din romanul tradiționalist. Temele dezvoltate sunt iubirea și războiul. Acestea sunt prezentate într-o manieră originală. Iubirea apare ca rezultatul unui proces conștient de decizie, de interpretare a gesturilor persoanei iubite și de reacție. Iubirea este pentru naratorul-protagonist o mare realizare intelectuală, el modelează acest concept după cum crede el că i s-ar potrivi mai bine, căci în fond asta caută să facă față de întregul univers înconjurător: să-l modeleze după propriile convingeri și să-l așeze în tipare. Războiului îi este descrisă fața banală, neluată în seamă de istorici: deznădejdea combatanților, foamea, frigul, teama de moarte, slăbiciunea morală. Războiul apare ca un fapt absurd, având efect de dezumanizare asupra participanților, după cum se precizează în roman „nu mai era nimic omenesc în noi”. Planurile narative sunt cel al relatării relației cu Ela de către personajul-narator Ștefan Gheorghidiu și cel al experienței războiului. Conflictul nu este reprezentat în forma sa clasică, de ciocnire între interesele a două-trei personaje. Conflicul se construiește în roman ca opoziție între aspirațiile către absolut ale protagonistului și imposibilitatea aplicării acestora în realitatea meschină, mediocră, limitată. Astfel, Gheorghidiu își face un model al „marii iubiri”, își conturează pshihologia soției perfecte. Planul narativ al relației cu Ela este ca „monografia unei îndoieli”. Idealizarea iubirii prin setea continuuă de certitudini privind relația, încercarea de a supune sentimentele, judecății de valoare și de ce nu, chiar modul de apariție al iubirii în sufletul personajului-narator (ca un proces de autosugestie) conduc inevitabil către eșecul relației. Protagonistul ca intelectual lucid, ca inadaptat superior însetat de certitudini, de asbolut, tocmai prin natura sa, nu poate trăi experiența iubirii, fiind experiența aceasta una care scapă îngrădirii conștientului. Încercările și frustrările sale nu fac decât să conducă tot mai mult către dezintegrarea cuplului. Romanul începe cu scena de la popota ofițerilor unde dezbaterea produsă de citirea unui articol din ziar îi aduce în minte naratorului-personaj despre relația sau cu Ela. De aici intervine memoria afectivă și cititorului i se prezintă nașterea relației de iubire din Ștefan și Ela, evoluția și declinul ei. Astfel, aflăm că cei doi au dus la început o viață sărăcăcioasă material, dar fericită. Moștenirea din partea unchiului Tache schimbă radical viața tânărului cuplu. Ștefan nu este cuprins de febra schimbărilor burgheze, dar soției sale îi place enorm noul stil de viață. Ela devinde acaparată de distracții, lume mondenă spre detrimentul coeziunii dintrea ea și Ștefan. Un punct de mare intensitate în zdruncinarea solidității cuplului îl reprezintă excursia la Odobești când Ștefan este măcinat de purtarea soției. Ela manifestă vădit flirt cu domnul G. , ceea ce pe Ștefan îl face să sufere profund. De aici încolo în mintea lui se înrădăcinează gândul că este înșelat. Altădată, după o întoarcere pe neașteptate de la Azuga, noaptea, Ștefan nu își găsește soția acasă și o așteaptă până la opt dimineața. În urma certei el îi cere să divorțeze, dar ulterior se împacă. Un alt moment esențial al relației celor doi este zărirea d-lui G. la Câmpulung, loc unde Ștefan stabilise ca soția sa să petreacă vacanța de vară, el fiind concentrat pe Valea Prahovei. Aceasta pentru el înseamnă certitudinea că este înșelat. De la gândul aprig de a-i omorî pe amândoi este împiedicat de un superior care îl obligă să meargă la regiment împreună cu el. A doua parte a romanului este un jurnal de campanie. Sunt descrise ororile războiului, arătând efectul acestora asupra pierderii identității individului, de dezumanizare. Armata este dezorganizată, superiorii incompetenți, viața combatanților români este este într-un joc de noroc.

Ștefan ajunge rănit și din pricina aceasta se întoarce la București. Experiența dramatică a războiului a constituit un adevărat duș rece pentru intelectul său, el ne apare acum în totalitate lucid față de purtarea soției sale, nemaifiind afectat de acele sentimente de gelozie care macină. Perspectiva sa este total schimbată, nu o mai vede deloc ca înainte și decide foarte simplu să-i lase tot – case, cărți, bani – adică tot trecutul. Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului. Nararea fiind făcută la persoana întâi, aflăm despre personaj ceea ce el ne comunică despre sine. Ceea ce conferă și caracterul psihologic romanului sunt autoanaliza, introspecția și celelalte tehnici de analiza interioară. Astfel, portretul moral al personajului îl „realizează” chiar acesta. Romanul apare din acest punct de vedere ca o raportare detaliată, argumentată, a autorului la lumea în care trăiește. Față de celelalte personaje nu ne putem forma o părere obiectivă, întrucât toate informațiile din roman privindu-le sunt judecăți de valoare ale naratorului-personaj. Ela apare ca cel mai misterios personaj, dat fiind fondul emoțional pe care Ștefan construiește orice judecată. Am putea considera ca opinie cu cel mai mic grad de subiectivism față de Ela, pe cea din finalul romanului când, proaspăt întors de pe front, Ștefan pare ca a avea vălul luat de pe ochi și Ela nu-i apare decât ca o femeie mediocră, cu nimic ideal. Ștefan Gheorghidiu este intelectualul lucid, inadaptatul superior. Este cel care așază lumea în tipare și care tinde să idealizeze universul în care trăiește. Nu este un om al șansei, ci totul este ticluit, chibzuit. Până și sentimentele sunt văzute de acesta ca fiind un rezultat al efortului conștient. Ca toate personajele lui Camil Petrescu și Ștefan Gheorghidiu este însetat de certitudine și de aici izvorăște și nefericirea, din dorința de a transpune în plan real un plan abstract, perfect. Romanul lui Camil Petrescu este unul modern care sincronizează epicul românesc cu cel occidental. Autorul alege modelul proustian al personajului intelectual lucid și adoptă procedeele narative: fluxul amintirilor, memoria afectivă, introspecția, autoanaliza, care sunt însă diferite de modelul proustian prin supunearea lor voinței naratorului, deci nu acțiuni involuntare ale acestuia. Lumea romanului este evenimențial sărăcăcioasă, dar bogată în explicații și analiză, prezentându-ni-se bine argumentat două mari încercări ale vieții: iubirea și războiul.