UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN

Prof. univ. dr. VALERIU M. CIUCĂ

- SUPORT CURS -

Anul I

Semestrul II

2009

CUPRINS1

CAPITOLUL I RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ÎN DREPTUL ROMAN ................................ 5

§1. Lex Aquilia - prima sancţionare sistematică a răspunderii delictuale

5

§2. Inovaţii clasice pretoriene în materie de răspundere delictuală …............. 6 Cazuri delictuale particulare sancţionate cu acţiuni speciale .................................. 7

1. Profanarea bunurilor sepulcrale ................................................................... 7 2. Agitaţia, încăierarea sau dezordinea socială ................................................ 8 3. Instigarea, complicitatea şi favorizarea sclavului delicvent ........................ 8 4. Atacul tâlharilor organizaţi în bandă ........................................................... 8 5. Delictele forestiere ....................................................................................... 9

§3. Cristalizarea elementelor constitutive ale delictului în dreptul Epocii Clasice romane şi în dreptul lui Justinian ........................................

10

I. Prejudiciul delictual ................................................................................... 10 II. Culpa .......................................................................................................... 11 III. Raportul cauzal între faptul culpabil şi efectul dăunător ........................... 15

§4. Principalele delicte sancţionate în reglementările clasice şi justiniene....... 17 I. Injuria

Răspunderea pentru delictele îndreptate împotriva persoanei …...............

18 II. Răspunderea pentru delicte îndreptate împotriva patrimoniului persoanei ....................................................................................................

20

1. Furtum ......................................................................................................... 20 A) Noţiune ................................................................................................. 20 B) Definiţii ................................................................................................. 21 a) Elementele subiective ale furtului ......................................................... 21 a.1) Animus furandi .................................................................................... 21

a.1.1) Male-fidem sive invito domine ................................................... 21 a.1.2) Doli capax .................................................................................. 22

a.2) Latura subiectivă a furtului (affectus furandi ac animus lucri) .......... 22 b) Latura materială a furtului ..................................................................... 23 b.1) Sustragerea (contrectatio rei) ............................................................. 23

b.1.1) Furtum rei (sustragerea bunului) ............................................... 23 b.1.2) Furtum possessionis (sustragerea bunului de către însuşi proprietarul lui)……. ...........

25

b.1.3) Furtum usus (furtul folosinţei).................................................... 25 b.2) Laesio alicujus (prejudiciul produs terţului) ...................................... 25

2. Varietăţi ale furtului..................................................................................... 25

1 Acest suport de curs este realizat prin restructurarea cărţii Lecţii de drept roman, vol. III, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

2

2.1. Tâlhăria (rapina ) ............................................................................... 25 2.2. Furtum prohibitum ............................................................................. 27 2.3. Furtum conceptum et oblatum ........................................................... 27 2.4. Furtum non exhibitum ......................................................................... 27 2.5. Furtum nec manifestum ...................................................................... 27 2.6. Furtum manifestum ............................................................................. 28

CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ ÎN DREPTUL ROMAN ......................... 29 SECŢIUNEA I REGLEMENTĂRI GENERALE ALE CONTRACTELOR ROMANE................

29 §1. Definiţii.............................................................................................................. 29 §2. Componentele contractului............................................................................. 30

1. Capacitatea juridică a părţilor contractante................................................ 30 A. Incapacităţi de drept........................................................................ 31 B. Incapacităţi de fapt.......................................................................... 32

2. Consimţământul părţilor contractante......................................................... 33 a) Votum........................................................................................... 34 b) Pollicitatio................................................................................... 34 c) Indicium....................................................................................... 34

2.1. Sensul şi valoarea consimţământului. Condiţii.............................. 35 A) Seriozitatea consimţământului .................................................. 36 B) Sinceritatea consimţământului .................................................. 36 C) Nevicierea consimţământului .................................................... 37

a) Error...................................................................................... 38 a.1. Error in persona............................................................ 39 a.2. Error in negotium.......................................................... 39 a.3. Error in corpore............................................................ 40 a.4. Error in substantia........................................................ 40 a.5. Error in qualitate.......................................................... 42 a.6. Error in nomine............................................................. 42 a.7. Error in significatione................................................... 43

b) Dolul (dolus).......................................................................... 43 c) Violenţa.................................................................................. 46

3. Obiectul contractului................................................................................... 48 A) Liceitatea obiectului contractului............................................... 48 B) Conformitatea obiectului contractului cu bunele moravuri............ 49 C) Posibilitatea existenţei obiectului contractului........................... 49 D) Determinabilitatea obiectului contractului................................. 50 E) Oportunitatea contractării obiectului de către creditor............... 51 F) Condiţia evaluabilităţii băneşti a obiectului contractului........... 52 G) Caracterul personal al obiectului contractului............................ 52

3

G.1. Promisiunea pentru altul.................................................... 53 G.2. Stipulaţia pentru altul......................................................... 54

4. Cauza contractului...................................................................................... 56 CAPITOLUL III CONVENTIONIS DIVISIO ...................................................................................... 62 SECŢIUNEA I CRITERIILE DE DIVIZIUNE A CONTRACTELOR.........................................

62 §1. Summa divisio sau criteriul motivului determinant al încheierii contractului….…............

63

1. Contractele cu titlu oneros........................................................................... 63 1.1. Subcriteriul întinderii contraprestaţiei cocontractantului …............... 63

1.1.A. Contractele aleatorii cu titlu oneros........................................... 63 1.1.B. Contractele comutative cu titlu oneros....................................... 63

2. Contractele cu titlu gratuit........................................................................... 64 §2. Criteriul simplităţii/multiplicităţii raporturilor de drept angajate prin contract………………………………………………..............

64

1. Contractele unilaterale................................................................................. 64 2. Contractele sinalagmatice (bilaterale sau multilaterale)….......................... 64

Subcriteriul coincidenţei temporale a obligaţiilor în cadrul contractelor sinalagmatice...................................................................

64

2.1.A. Contractele sinalagmatice imperfecte........................................ 64 2.1.B. Contractele sinalagmatice perfecte............................................. 65

§3. Criteriul izvorului formal al contractelor...................................................... 65 1. Contractele de jus civile (jus Quiritium)...................................................... 65 2. Contractele de jus gentium........................................................................... 65

§4. Criteriul calificărilor juridice aplicabile contractului.................................. 65 1. Contractele numite....................................................................................... 65 2. Contractele nenumite................................................................................... 66

§5. Criteriul formalităţilor sau solemnităţilor necesare încheierii contractelor……………………………………..............

66

1. Contractele neformale.................................................................................. 66 2. Contractele formale...................................................................................... 67

§6. Criteriul cauzei eficiente a contractului........................................................ 67 1. Contractele verbis (verbale)........................................................................ 68 2. Contractele litteris (literale)........................................................................ 68 3. Contractele reale........................................................................................... 68 4. Contractele consensuale............................................................................... 69

§7. Criteriul puterii de apreciere a judecătorului asupra litigiilor contractuale…………………….…………………..............

69

1. Contractele de drept strict (stricti juris) ...................................................... 69 2. Contractele de bună-credinţă (bonae-fidei) ................................................. 69

SECŢIUNEA II

4

CONTRACTELE SPECIALE ÎN DREPTUL ROMAN....................................... 70 §1. Contractele solemne......................................................................................... 70

1. Nexum (per aes et libram)............................................................................ 70 2. Contractele verbis (verbale)......................................................................... 71

A) Dictio dotis ........................................................................................... 71 B) Jusjurandum liberti ............................................................................... 72 C) Sponsio .................................................................................................. 72 D) Stipulatio ............................................................................................... 73

3. Contractele litteris ....................................................................................... 74 §2. Contractele reale ............................................................................................. 75

A) Imprumutul de consumaţie (mutuum) ................................................... 76 a) Imprumutul de bani .......................................................................... 79 b) Imprumutul cu dobândă ................................................................... 79 c) Imprumutul armatorilor maritimi ..................................................... 80

B) Imprumutul de folosinţǎ (comodatum) ................................................. 81 C) Contractul de depozit (depositum) ........................................................ 82

§3. Contractele consensuale .................................................................................. 83 Contractul de vânzare-cumpărare (emptio-venditio) ............................................. 84

A.1) Noţiune şi evoluţii ................................................................................... 84 A.2) Elementele constitutive ale vânzării în dreptul roman ............................ 85

a) Capacitatea vânzătorului şi a cumpărătorului (caput) ........................... 85 b) Consimţământul părţilor la vânzare (consensus) .................................. 86

b.1. Vânzarea cu plata în avans a preţului (arrhes) ............................. 87 b.2. Vânzarea prin înscrisuri ................................................................ 87

c) Bunul vândut (res sive merx) ................................................................ 88 d) Preţul bunului vândut (pretium, merx) .................................................. 89

A.3) Efectele contractului de vânzare-cumpărare .......................................... 90 a) Obligaţiile vânzătorului ........................................................................ 90

a.1. Obligaţiile prealabile ………………………….…………........... 90 a.1.1. Purgari dolo malo ................................................................ 90 a.1.2. Rem praestare habere licere ................................................ 91

a.2. Obligaţiile ulterioare ale vânzătorului ........................................... 93 a.2.1. Garanţia contra viciilor lucrului vândut ............................... 93 a.2.2. Garanţia contra evicţiunii ..................................................... 94

b) Obligaţiile cumpărătorului .................................................................... 94 b.1. Obligaţiile esenţiale ale cumpărătorului........................................ 95 b.2. Obligaţiile accesorii sau eventuale ale cumpărătorului.................. 96

c) Clauzele speciale la contractul de vânzare-cumpǎrare (emptio-venditio)………………………………...……………..............

96

BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE..............................................................................

97

5

CAPITOLUL I

RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ÎN DREPTUL ROMAN

§1. LEX AQUILIA – PRIMA SANCŢIONARE SISTEMATICĂ A RĂSPUNDERII DELICTUALE Legea Aquilia (votată în anul 286, î.CR.) precizează în câteva cazuri particulare

(furtum, dolus, fraus etc.) acele fapte producătoare de prejudicii care nu se fundamentează pe contracte şi care sunt în afara legii (injuria).

Legea nu reprezenta sediul unei răspunderi delictuale generale în sensul codurilor civile moderne. Prin lege se statua totuşi asupra responsabilităţii pe care o puteau atrage după sine faptele nelegale (înţelese, nu ca fapte neprecizate, nesancţionate de lege, ci ca fapte contrare dispoziţiunilor precise ale unor legi determinate).

Legea Aquilia are menirea de-a preciza răspunderea extracontractuală oferind exemplele limitative ale faptelor comise în afara şi în contra legii (injuria) şi sancţiunile lor aferente plus despăgubirile corespunzătoare datorate victimelor.

Până la apariţia Legii Aquilia, între puniţiune (represiune) şi reparaţiune existau proximităţi atât de puternice încât era practic nedecelabilă răspunderea penală de cea privată. Separarea celor două tipuri de răspundere a fost progresivă şi de foarte lungă durată. Unii autori vorbesc despre o separare definitivă doar în Evul Mediu, în secolul al XVI-lea când, sub influenţa canoniştilor, s-a degajat în mod net că este necesară o acţiune publică intentată în numele regelui pentru pedepsirea celui culpabil de delict dar şi de o acţiune civilă distinctă prin care “victima tuturor pierderilor şi a tuturor daunelor” să aibă dreptul la reparaţiunea lor.2

Se pare că cele două tipuri distincte de răspundere au avut o origine comună în străvechiul drept cutumiar roman. Soluţia judiciară a plăţii dublului (iar în anumite cazuri a quadruplului valorii lezate) a fost însuşită şi de legiuitorul contractualist; stă mărturie pentru această concepţie faptul evaluării pur mecanice, automate şi prejudecate a întinderii răspunderii.

Şi înainte şi după apariţia Legii Aquilia, victima anumitor fapte prejudiciabile avea la alegere două categorii de acţiuni: acţiunile penale (actio poenae); acţiunile mixte (reipersecutorii şi penale).

Prin ambele categorii de acţiuni, victima delictului putea obţine o condamnare (condemnatio) a celui răspunzător de comiterea unei injuria (faptă determinată ilegală) comisă în pofida existenţei unor interdicţii legale exprese şi limitative, precum: damnum injuria datum; furtum (cu toate varietăţile lui pe care le vom studia distinct); dolus malus (de asemenea, cu multiplele-i specii); fraus (frauda) etc.

Deoarece nici Lex duodecim Tabularum, nici Lex Aquilia nu au determinat un cadru general aplicabil tuturor faptelor prejudiciabile, tuturor faptelor producătoare de prejudicii (delictelor în sens curent), nici elementele psihologice ce gravitează în jurul delictelor (şi

2 A se vedea, în acest sens, Alex Weill, Droit civil. Les obligations, Précis Dalloz, Paris, 1971, p. 606.

6

care sunt atât de importante în legislaţiile postnapoleoniene) nu au dobândit o descriere precisă.

După cum am arătat deja, acţiunea bazată le Lex Aquilia nu îngloba în formula sa necesitatea de-a fi reparat orice prejudiciu, chiar dacă această lege avea un caracter de generalitate mai pronunţat decât Legea celor XII Table. Ideea de mai târziu, aceea a reparării oricărui gen de prejudiciu pe care cineva l-a cauzat (ca o contrapartidă a profitului ce i-a fost în mod ilicit procurat – ubi emolumentum, ibi onus –), idee care reprezintă pilastrul fundamental al sistemului răspunderii obiective, nu era nici măcar imaginată la epoca Legii Aquilia.

Faptul ilicit, din perspectiva Legii Aquilia, nu era orice fapt producător de prejudicii, ci doar acela care provoca o daună nu doar fără a avea o justificare în drept (non jura, injuria), ci şi fiind evident împotriva dispoziţiei exprese a legii (contra jus). Culpa nu era ceva generic, ci o specie de sfidare a normei aquiliene (contra jus). Abia la Epoca Clasică romană, pe cale jurisprudenţială, se degajă ideea de culpă (vinovăţie) ca bază pentru orice tip de răspundere juridică, chiar dacă jurisprudenţii vestiţi ai acestei epoci (precum, e.g., Aemilius Modestinus, Valerius Gaius, Julius Paulus, Domitius Ulpianus) continuă să vorbească despre faptele ilicite (injuria) ca despre nişte fundamente ale răspunderii.

Abia la finele Epocii Postclasice, justiniene, însă, sfera răspunderii delictuale (deşi compilatorii lui Justinian au continuat s-o denumească răspundere aquiliană)3 s-a lărgit într-o considerabilă manieră, pentru ca, pe baza ideii de culpă (idee triumfătoare şi din cauza curentelor filosofice şi mentalităţilor liberalismului şi psihologismului de la finele epocii clasice romane) să fie principial sancţionate: condiţiile imputabilităţii faptului producător de daune; întinderea răspunderii delictuale.

Până atunci, însă, să observăm cum era structurat sistemul răspunderii aquiliene, delictuale, prin chiar legea care-l denominează. Legea celor XII Table şi unele reglementări cutumiare particulare prevedeau, în Epoca Veche, acţiuni speciale pentru feluritele tipuri de fapte prejudiciabile interzise (damnum injuria datum). Toate aceste reglementări particulare au fost asamblate şi reglementate într-o primă lege sistematică în anul 286, î.Cr. (Lex Aquilia), lege care, respectată şi în cursul epocii clasice romane4, a traversat timpul ajungând să fie reactualizată în cadrul compilaţiunilor codificatorilor justinieni.5

§2. INOVAŢII CLASICE PRETORIENE ÎN MATERIE DE RĂSPUNDERE DELICTUALĂ Este deja evident că întregul sistem al răspunderii delictuale (aşa cum a fost el

construit după principalele repere oferite de Lex duodecim Tabularum şi de Lex Aquilia) nu putea satisface nevoia de justiţiabilitate proprie epocii clasice romane. Incă din timpul ultimului secol al Republicii, (după cum stau mărturie testele jurisconsultului Labeo – reprezentant de frunte al şcolii proculiene şi contemporan cu un alt renumit jurisconsult, Capito, acesta din urmă fiind un vârf al ştiinţei dreptului în şcoala adversă, sabiniană –) pretorul a pus o acţiune de dol (actio doli) la dispoziţia acelor victime ale căror prejudicii

3 Digesta, Liber novus, Titulus secundus. 4 Gaius, Institutiones, III, 210-220. 5 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus tertium.

7

nu rezultau din fapte incriminate în mod explicit prin lege şi nici nu contraveneau vreunor condiţii imperative ale normelor juridice. In acest fel, sfera prejudiciilor reparabile s-a lărgit considerabil. In multe dintre lecţiile noastre am făcut trimiterile corespunzătoare la acţiunile de dol în mod circumstanţial date de pretor, motiv pentru care nu vom insista aici asupra acestora. In egală măsură cu acţiunile de dol (actio de dolo) şi-au produs efectele benefice părţilor prejudiciate din raporturile delictuale şi faimoasele interdicte pretoriene (puse sub generica denumire quod vi aut clam interdictio) ce incriminau: violenţele obişnuite (vis, metus); uzurpările clandestine ale posesiunilor (clam).

Cazuri delictuale particulare sancţionate cu acţiuni speciale 1. Profanarea bunurilor sepulcrale Când am tratat diviziunea bunurilor, am sesizat că în categoria acelora

extrapatrimoniale (extra patrimonium) se înscriu şi bunurile sepulcrale (e.g.: mormintele, pietrele tombale, stelele funerare, sarcofagele etc.), fie că acestea: erau plasate în spaţii vesperale comune (“cimitire”, spaţii rezervate zeilor infernului, apusului existenţei); fie că erau situate în spaţii private, fără această afectaţiune mortuară, funebră.

Valoarea lor venală (venalis, comercială) nu avea deloc importanţă; importantă era destinaţia sau afectaţiunea lor intrinsecă (faptul că serveau cultului morţilor, al manelor sau zeilor subterani, dii mani, manibus); dacă respectivele bunuri erau amplasate pe un teren (altul decât acela al profanatorului lor) erau protejate împotriva oricărei profanări, oricărei lezări (fiind bunuri extra patrimonium divini juris); per a contrario, sive a contrario sensu, protecţia dacă bunurile sepulcrale erau amplasate pe terenul profanatorului, protecţia lor ex lege era absentă iar profanatorul absolvit de răspundere delictuală.

Nici Lex XII tabularum, nici Lex Aquilia nu fac vorbire despre aceste bunuri şi despre consecinţele profanării lor. Din acest motiv, pretorul, printr-o acţiune specială (actio sepulcri violati)6, acţiune care a fost concepută pentru a fi judecată după criteriile comune acţiunilor de bună-credinţă (actio in bonum et aequum concepta)7, i-a oferit oricărei persoane interesate posibilitatea: de-a cere sancţionarea draconică (în limita valorii de 100.000 sesterţi, de unde deducem că era vorba de-o acţiune populară şi penală); precum şi declararea infamiei autorului delictului de profanare.8

Aflăm de la Domitius Ulpianus că nu răspundeau pentru această faptă delictuală cu infamia şi cu plata penalităţilor persoanele incapabile, şi anume: cei lipsiţi de discernământ, precum nebunii, furiosi; impuberii; femeile alieni juris.

Tot Domitius Ulpianus menţionează că sancţiunea pecuniară putea fi dublată (ajungând până la 200.000 de sesterţi) dacă violatorul de sepulcre îşi construia un adăpost într-un mormânt.9 Pe de altă parte, dacă profanatorul era un sclav, stăpânul său nu mai putea avea la alegere (ca în celelalte cazuri delictuale) posibilitatea de a-l abandona noxal, fiind, ca atare, obligat doar la despăgubirea pretoriană stabilită, ceea ce confirmă caracterul public al unei astfel de acţiuni (actio de sepulcri violati).

6 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XVVII, Titulus XII, 3, 1-2. 7 Aemilius Papinianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus XII, 3,10. 8 Salvius Julianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus XII, 3,6. 9 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus XXIII, 6, cf. Marquardt, Privatleben, trad. I, 432, apud

Ed. Cuq, op. cit., p. 574, nota 5.

8

2. Agitaţia, încăierarea sau dezordinea socială O altă acţiune delictuală pe care pretorul a pus-o la dispoziţia unei anumite categorii

de prejudiciaţi purta denumirea de actio de damni in turba dati. Domitius Ulpianus ne explică (punând informaţiile pe seama jurisconsultului de la

epoca lui Octavianus Augustus, proculianul Labeo, pe care noi l-am mai evocat) faptul că, în caz de încăierare, agitaţie, dezordine socială (la care să fi participat cel puţin 10 persoane)10, acela care a profitat (producând daune unor terţe persoane)11 va fi obligat la plata dublului valoric; această consecinţă putea avea loc doar dacă acţiunea va fi fost intentată în cursul anului următor consumării faptei delictuale; în caz de depăşire a acestui interval de timp, consecinţa era plata cu exactitate a contravalorii prejudiciului produs (simpla despăgubire sau simpla plată pentru acţiunea tardivă).

Precum în cazul precedent, acţiunea la care ne referim era una noxală când fapta prejudiciabilă fusese comisă de către un sclav (părere disputată de către unii comentatori care cred că aici ne-am afla în prezenţa unei interpolaţiuni justiniene la textele din Pandecte).12 In orice caz, acţiunea putea fi intentată împotriva autorului direct al pagubei iar în absenţa acestuia sau în caz de imposibilitate de determinat (datorită situaţiei de rics, de încăierare) iniţiatorul conflictului colectiv era cel ţinut să răspundă în locul autorului real al delictului.

3. Instigarea, complicitatea şi favorizarea sclavului delicvent Încă din timpul celui de-al doilea Triumvirat, după cum aflăm din cele consemnate de

marele jurisconsult Alfenus Varus, a fost recunoscută, în favoarea victimelor delictelor puse la cale prin coruperea sclavilor (fie de către oamenii liberi, fie chiar de către alţi sclavi, în această din urmă situaţie stăpânul sclavului delicvent având la dispoziţie şi posibilitatea abandonului noxal pentru a evita plata despăgubirilor delictuale) aşa-numita actio de servo corrupto.

Atât Julius Paulus13, cât şi, apoi Domitius Ulpianus14 tratează despre actio de servo corrupto15 ca despre una în care sancţiunea pentru delictul comis constă în plata dublului valoric al sclavului din momentul în care corupătorul a intrat în legătură cu delicventul, în oricare dintre următoarele ipoteze: instigarea, persuadarea sclavului să comită un delict oarecare în dauna unui terţ; adăpostirea sclavului fugar (acordarea unui asylum); favorizarea sclavului delicvent; complicitatea (inclusiv aceea morală, intelectuală, prin sfaturi îndreptate împotriva ordinii de drept sau morale) cu sclavul delicvent.

4. Atacul tâlharilor organizaţi în bandă Prin intermediul unor acţiuni generice (ce urmau a fi precizate in concretto tot de către

pretori), magistraţii investiţi cu jurisdictio (pretorii, guvernatorii de provincie) au pus la dispoziţia victimelor delictelor colective (comise prin coautorat) aşa-numitele damni hominibus coactis dati.

La origine, faptele delictuale comise în participaţie şi prin violenţă (de către sclavi şi de către publicani) au fost sancţionate prin două distincte edicte pretoriene; acestea din

10 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus octavus, 4, §6 11 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, hoc titulo, 11. 12 Lenel, II, 130, cf. Ed.Cuq, op. cit., p. 573, nota 7. 13 Julius Paulus, Digesta, Liber XI, Titulus tertium, 6. 14 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XI, Titulus tertius, 2-5. 15 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XI, Titulus tertium, 3 pr.

9

urmă au fost reunite în acelaşi text din Pandectae16 de către compilatorii lui Justinian, oferind un cadru unic al răspunderii delictuale coautorale (dacă sclavii publicanilor nu erau puşi la dispoziţia victimelor, răspunderea revenea stăpânilor acelor sclavi).17

Dacă, iniţial, era avut în vedere delictul de tâlhărie (furt comis prin intermediul actelor de violenţă) al sclavilor adunaţi în bandă, cu timpul, edictul pretorului i-a vizat şi pe tâlharii izolaţi şi, prin asimilare, şi pe oamenii liberi autori ai tâlhăriilor solitare.

În viziunea jurisprudenţilor celebri ai Epocii Clasice romane18, victima tâlhăriei colective putea obţine recuperarea bunurilor sustrase prin violenţă (judicium recuperatorium)19 în baza dispoziţiilor generale ale cunoscutei Lex Aquilia20, dar avea şi facultatea de-a investi jurisdicţia pe calea unei actio damni hominibus coactis dati; condiţia pusă pentru aceasta era ca introducerea acţiunii să fi avut loc în intervalul de un an calendaristic din momentul comiterii delictului. In acest din urmă caz, victima tâlhăriei colective putea obţine satisfacţia plăţii valorii quadruple a bunului sustras, în ambele ipoteze: atât în aceea a comiterii faptei de banda de tâlhari la iniţiativa lor proprie; cât şi în aceea a angajării unei astfel de bande de către un terţ.

Domitius Ulpianus face precizarea că terţul proprietar al bandei (presupunând că aceasta era formată din sclavii lui) păstra facultatea de-a alege între plata quadruplului pagubei către victimă şi abandonul noxal al întregului grup servil în favoarea aceleiaşi victime.21

După trecerea unui an de la data producerii delictului, acţiunea damni hominibus coactis dati nu se stingea, însă sancţiunea quadruplului se transforma într-una simplă (ceea ce înseamnă că, practic, acţiunea la care ne referim devenea o actio de judicium recuperatorium).

5. Delictele forestiere Tot pe cale edictală22 (după cum ne informează Gaius23, Julius Paulus24 şi Domitius

Ulpianus25 printr-o sumă de texte26 din Pandecte27), a fost pusă la dispoziţia victimelor delictelor forestiere o actiune (actio arborum furtim caesarum)28 prin care astfel de delicte erau reprimate prin pedeapsa dublului valoric al arborelui distrus.

Această acţiune nu excludea exercitarea şi a unei acţiuni publice (actio publica) prin care se urmărea reprimarea faptelor clandestine şi periculoase de furt sau brigandaj (tâlhărie) îndreptate împotriva patrimoniului forestier privat atunci când, fireşte, autorii mutilărilor arborilor procedau şi la sustragerea acestora.29

16 Digesta, Liber XXXIX, Titulus quartus, De publicanis, 1pr. 17 Digesta, Liber XXXIX, Titulus quartus, 12, 1, cf. Lenel, II, 58, apud Ed. Cuq, op. cit., p. 573, nota 1. 18 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus secundus, 10. 19 Julianus, apud Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus quartus, 8. 20 Marcus Tullius Cicero, p. Tull., XVII, 41, cf. Ed.Cuq, p. 573, nota 4. 21 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus secundus, 14-16. 22 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus septimus, 3. 23 Gaius, Digesta, Liber XLVII, Titulus secundus, 2. 24 Julius Paulus, Digesta, Liber XLVII, Ltitulus septimus, 8 pr. 25 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus septimus, 7 pr. 26 Julius Paulus, Digesta, hoc titulo, 5 pr. 27 Julius Paulus, Digesta, hoc titulo, 8,1. 28 Domitius Ulpianus, hoc titulo, 7,7. 29 Ed. Cuq, op. cit., p. 573.

10

§3. CRISTALIZAREA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE DELICTULUI ÎN

DREPTUL EPOCII CLASICE ROMANE ŞI ÎN DREPTUL LUI JUSTINIAN I. Prejudiciul delictual Un fapt oarecare al individului care nu cauza altei persoane vreun prejudiciu, nu era de

natură să atragă răspunderea delictuală, aquiliană în dreptul clasic roman sau în cel de la epoca justiniană, chiar dacă prin faptul respectiv s-ar fi urmărit producerea unui prejudiciu determinat. Nici în contemporaneitate tentativa nu este sancţionată de normele civile, ci doar de cele penale.

Nu putem descoperi în textele jurisprudenţiale romane ideea că ar fi fost concepută răspunderea delictuală în afara vreunui prejudiciu, indiferent care ar fi fost natura vizată a prejudiciului şi anume: prejudiciul material (lezarea integrităţii corporale, a sănătăţii, ori atingerea adusă patrimoniului cuiva); prejudiciul moral (atingerea adusă onoarei, demnităţii sau afecţiunii cuiva); prejudiciul direct (lucrum cessans sau pierderea real suferită, ca parte a daunelor-interese datorate şi precizate prin acţiunea în recuperare); prejudiciul indirect (damnum emergens sau câştigul, avantajul de care a fost privată victima prin urmare faptei delictuale a autorului).

Prejudiciul indirect sau mediat trebuie să aibă o sursă demonstrabilă logic, o condiţie sine qua non de natură materială, sensibilă (corpore) şi evidentă, observabilă, care să se regăsească în etologia delictului. Această condiţie corpore a reprezentat pentru compilatorii justinieni fundamentul ce le leagă pe cele două forme ale prejudiciului delictual (aşa cum s-au configurat ele încă de la Epoca Clasică romană) şi le conferă caracter unitar; ne referim la: prejudiciul material (valoarea intrinsecă a bunului lezat); prejudiciul patrimonial (valoarea reală a leziunii produse în patrimoniul păgubitului şi care, în mod firesc, este mai mare sau cel puţin egală cu valoarea prejudiciului material).

În toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul cauzat victimei delictului trebuie să fie unul cert (certum). Chiar şi prejudiciul moral (exempli gratia, evaluarea durerii provocate de o lovitură aplicată de către delicvent victimei – pretium doloris –) trebuie să aibă limite raţionale statuate de lege (e.g., dublul valoric, quadruplul valoric) sau de către judecător (judex).

Daunele-interese nu au putut fi stabilite pe baza unui prejudiciu incert (incertum), după cum, de altfel, nici astăzi nu pot fi astfel fixate30. Acest principiu nu anula posibilitatea prevederii şi, pe cale de consecinţă, a acoperirii: prejudiciului virtual (prejudiciul viitor sau succesiv care ar atrage după sine, e.g., condamnarea la plata unei rente viagere); ori prejudiciul agravat prin trecerea timpului (precum, e.g., acela rezultat din evoluţia unei boli spre o infirmitate instalată etc.).

Epoca Clasică romană a putut oferi câteva repere în materia daunelor delictuale şi datorită “exploziei” de factori şi de modalităţi ale prejudiciilor. Factorii de risc social pentru indivizi şi, fireşte, nevoia de a fi acoperite prejudiciile cauzate victimelor acestora s-au înmulţit din varii cauze, între care nu putem să le ignorăm pe următoarele: diversificarea ocupaţiilor (unele dintre ele determinate de accentuarea politicii militariste a

30 In acest sens, a se vedea Alex Weill, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1971, p. 615.

11

statului roman); apariţia unor tehnici civile şi războinice noi; multiplicarea formelor de acţiune umană în economie şi în viaţa socială.

În dreptul clasic roman înmuguresc primele semne ale aprecierii subiective a prejudiciului. Am observat deja că, prin recunoaşterea existenţei unui prejudiciu patrimonial alături de unul material şi chiar a existenţei unui prejudiciu moral, ideea de responsabilitate bazată pe noţiunea de fapt material şi riscant a făcut loc concepţiei psihologiste, subiectiviste, aceea a “culpei” (culpa rămâne şi astăzi o noţiune sibilinică, aproape aporetică; dacă ni s-ar permite detaşarea de sobrietatea spaţiului sapienţial al Catedrei, am putea licenţia noţiunea de culpă spunând că Dumnezeu n-a avut nici un interes să ne lumineze în privinţa detaliilor definiţionale ale acestei noţiuni, ale “greşelii” tocmai pentru ca El însuşi să scape de judecata oamenilor - nu de puţine ori aspră ).

Dacă, la Epoca Veche, delictul nu putea fi disociat de intenţia de-a obţine un profit printr-un rău produs altuia şi, pe cale de consecinţă, în cadrul răspunderii obiective principiul nu putea fi altul decât acela după care daunele-interese izvorăsc din contravaloarea profitului produs prin delict (furt, tâlhărie etc.) – ibi onus ubi emolumentum –, ei bine, la Epoca Clasică asistăm deja la consacrarea răspunderii subiective (centrată pe noţiunea de culpă).

II. Culpa Noţiunea romană de culpă nu a fost bine precizată la Epoca Clasică şi nici în dreptul

lui Justinian. Am putea înţelege această noţiune doar în manieră relaţională, circumstanţială;

probabil, din acest motiv, noţiunea de culpă este în ştiinţa dreptului cea mai misterioasă dar şi cea mai durabilă, perenă noţiune. Accepţiunile ei sunt numeroase, ceea ce îngreunează şi mai mult opera de interpretare. Fiind direct legată de subiectul oricărui fapt sau act juridic (invariabil este interpretată, de altfel, ca un element subiectiv al răspunderii, fie că e vorba de o răspundere individuală, fie de una colectivă, fie de o răspundere pentru fapta unui terţ sau a unui animal şi chiar a unui lucru), ciudatul nostru concept de “culpă” nu este reductibil la un tipar; este polimorf şi proteic în sensuri şi accepţiuni noi. Dintotdeauna a fost dificil de încadrat şi nici noi nu ne vom hazarda să afirmăm că ne punem speranţe în a surprinde tot ceea ce au crezut jurisprudenţii romani că este esenţial în tratarea culpei. Inţelesurile filologice ale noţiunii de culpa sunt variate: morav rău, deplasat; ilegalitate; vinovăţie, vină, responsabilitate; greşeală, păcat; daună, lezare a integrităţii.

Consecinţele imediate ale adoptării de către jurisconsulţii romani clasici a criteriilor subiectiviste în aprecierea răspunderii juridice s-au oglindit în sarcina probei care incumba victimei delictului. Această sarcină s-a îngreunat, nefiind suficientă demonstrarea prejudiciului obiectiv, ci şi a intenţiei vinovate (iar în cazul cvasidelictelor, a indolenţei sau imprudenţei autorului). Printre altele, şi acesta este un motiv al accentuării rolului judecătorului în cadrul procedurii formulare (în faza in judicio); mai mult, rolul judecătorului (judex) a devenit unul hotărâtor în procesele arbitrale (actio ex fidae bona), în care trebuia să evalueze buna sau reaua-credinţă, culpa şi formele de vinovăţie ale părţilor din litigiu.

Epoca Postclasică a dreptului roman şi aferenta-i generalizare a procedurii extra ordinem va consacra definitiv rolul primordial al judecătorului în aprecierea culpei. De atunci, jurisprudenţa în această materie a dobândit o deosebită importanţă.

12

Pentru formarea unui concept de culpă care să servească ideii de răspundere personală, subiectivă, a fost necesară, în dreptul roman, trecerea unei lungi perioade de timp şi acumularea unei multitudini de edicte pretoriene. Sistematizarea şi sintetizarea elementelor definitorii ale culpei individuale, subiective, au fost opera jurisprudenţilor înţelepţi ai epocii clasice romane, în frunte cu Julius Paulus care s-a ocupat, în ale sale Sententiae, în mod special de această noţiune aproape aporetică.

Până la finele Epocii Clasice, ideea de culpă era vagă şi cvasiignorată. Lex Aquilia era suficient de clară în condamnarea unor delicte definite (unele preluate tale quale din Lex Duodecim Tabularum) şi în precizarea delictelor generice sub denumirea de injuria (delicte împotriva normelor dreptului quiritar sau comise în afara normelor de jus civile). Iată însă că sensul conferit noţiunii de injuria (sub influenţa ideilor care sprijineau teza răspunderii contractuale centrate pe criteriul absolut, acela al bunei previzibilităţi a şefului de familie – bonus pater familias –) a fost extrapolat, cuprinzând, pe lângă atitudinile “pozitive”, direct producătoare de prejudicii, demonstrabile prin probe materiale (culpa in comitendo) şi atitudinile “culpabile” rezultate mai curând din omisiuni (atitudini “negative” sau culpa in ommitendo), din fapte “negative”, precum atitudinile ce caracterizează cvasidelictele (quasi ex delicto) şi anume: lipsa de diligenţă (explicată de Julius Paulus în Sententiae în legătură cu o concepţie exprimată mai înainte de către Quintus Mucius Scaevola pe seama unui tăietor de arbori care nu a avertizat victima căderii unui copac pe care tocmai îl tăia)31, de atenţie sau de grijă; imprudenţa sau neverificarea suficientă a riscurilor; indolenţa sau nepăsarea faţă de consecinţele unor atitudini dăunătoare, deşi legale; imprevizibilitatea (o noutate în materie de răspundere, dacă avem în vedere că era deja consfinţit principiul absolvirii de răspundere în materie contractuală pentru cazul de forţă majoră, respectiv, pentru cazul fortuit (casum fortuitum definimus omne quod coeptaque praevideri non potest, nec cui praeviso potest resisti).

Pentru a fi angajată răspunderea delictuală pentru o culpă in ommitendo era necesară, însă, preexistenţa unei obligaţii anterioare şi “pozitive” (de a face, facere), altminteri culpa nu putea atrage decât eventual un blam moral (e.g., Primus nu intervine eficient pentru stingerea incendiului provocat la imobilul lui Secundus, pe lângă care tocmai trecea...).

Pornind de la sus-menţionatele inovaţii pretoriene, R. Robaye32 a propus o definiţie pentru noţiunea de culpă în raport cu reperele aquiliene şi cu inovaţiile pretoriene ale clasicismului roman. O vom reproduce şi noi din interes doctrinar înlăturând astfel şi temerile lui Robaye de-a nu fi avută în vedere, chiar cu riscul de-a întâmpina “focul criticii”. Iată: “In interpretarea clasică a Legii Aquilia, culpa este un criteriu suficient de imputare a daunei, culpă care consistă în a nu fi prevăzut consecinţele dăunătoare ale comportamentului (delicventului, n.n.) – act sau abstenţiune – atunci când, pe de o parte, aceste consecinţe erau previzibile şi, pe de altă parte, un comportament diferit era posibil”.

Autorul la a cărui definiţie a posteriori tocmai am făcut trimitere surprinde de asemenea o caracteristică dominantă a hermeneuticii juridice a clasicismului roman; este

31 Julius Paulus, Digesta, Liber novus, Titulus secundus, 31:” Este o culpă aceea de-a nu fi prevăzut ceea ce

un om diligent ar fi putut prevedea sau de-a nu fi avertizat asupra pericolului decât în momentul în care respectivul pericol n-ar mai fi putut fi evitat..

32 A se vedea R. Robaye, Syllabus de droit romain, Namur-Louvain, 1990, apud Yaigre Poullet, Droit romain, Cours de 1ère candidature, 1993-1994, p. 242.

13

vorba de o caracteristică degajată din tot mai complexa jurisprudenţă contractuală, marcată de un psihologism riguros extrapolat şi la delicte; ne referim la structurarea noţiunii de culpă pe o grilă valorică ce implica trei fundamentale repere de analiză: gradul de previzibilitate a efectului dăunător al acţiunii sau inacţiunii delicventului în funcţie, nu de criteriul mediocru al conduitelor comune, vulgare (în sens de “populare”), ci de acela al unui responsabil şef de familie (bonus pater familias); existenţa unei previziuni sau, dimpotrivă, a impreviziunii consecinţelor faptelor păgubitoare (criteriu în funcţie de care se pot decela intenţia, non-intenţia şi, fireşte, măsurile corespunzătoare de apreciere a răspunderii subiective dincolo de efectele obiective ale faptelor delictuale); în sfârşit, existenţa sau, dimpotrivă, imposibilitatea existenţei în condiţiile concrete ale cazurilor în speţă a unei conduite alternative la dispoziţia delicventului (criteriu în funcţie de care se poate aprecia pertinenţa acceptării de către magistrat a efectului de absolvire sau a aşa-numitului efect răscumpărător al cazului fortuit sau, şi mai mult, al celui de forţă majoră).

Din analiza textelor jurisprudenţilor clasici romani şi din minuţioasa cercetare a ipotezei de mai sus, deducem că există premisele identificării condiţiilor de subzistenţă a exerciţiului abuziv al unui drept, după cum urmează: intenţia dovedită (nu prezumată) a producerii unui prejudiciu ; animus nocendi; inexistenţa unei corespondenţe între prejudiciul cauzat altuia şi propriul profit al celui care abuzează de dreptul său; cu alte cuvinte, manopera abuzivă nu îi este profitabilă agentului său activ; identificarea unui prejudiciu demonstrabil cauzat unui terţ; abuzul de drept trebuie să se fi consumat graţie exerciţiului propriu-zis al dreptului şi nu prin varii forme de abstenţiune.

Tot la Epoca Clasică romană a fost operată (pe planul determinării culpei delictuale) o importantă distincţie între: cazul fortuit şi cazul de forţă majoră (imperitia; casum fortuitum definimus omne quod coeptaque praevideri non potest nec cui praevisio potest resisti), pe de o parte; neglijenţa vinovată, neglijenţa culpabilă (negligentia), pe de altă parte.

Precum Julius Paulus,33 vom exploata şi noi aceeaşi consacrată ipoteză juridică în care atitudinea culpabilă depinde de diligenţa şi competenţa autorului prejudiciului în deplin acord cu circumstanţele producerii prejudiciului în dauna unui terţ. Să presupunem, mai întâi, că o persoană, Primus, urmărind realizarea unor interese care îl privesc (nicidecum un scop ab initio delictual) dă foc unei clăi de fân situată pe terenul său. Face această operaţiune într-o zi caracterizată meteorologic (,) ca fiind furtunoasă (tempestatibus). Cum era de aşteptat, vântul a purtat jarul format şi a determinat aprinderea unor bunuri situate pe un teren învecinat aflat în proprietatea altei persoane, a lui Secundus. Ei bine, va răspunde Primus? – Fireşte că da, deoarece este rezonabil să credem că un om responsabil, cu o condiţie intelectuală (competenţă) medie are posibilitatea de-a prevedea eventualele consecinţe ale aprinderii clăii de fân pe un timp furtunos. Prelungind ipoteza aleasă, să presupunem că în momentul în care Primus a dat foc fânului aflat pe terenul său nu adia nici o boare de vânt şi că nimic din împrejurările meteorologice nu era de natură să anunţe schimbări atmosferice de amploare. Dacă, în urma unei adieri spontane de vânt (din senin, intempestivum), focul pus de el s-a extins la bunurile lui Secundus de pe un teren învecinat, ei bine, Primus nu va mai fi socotit culpabil (caret culpa), tocmai datorită imprevizibilităţii (imperitia), a unei incapacităţi generale, obiective de prevedere a tipului

33 Julius Paulus, Sententiae, în Digesta, Liber novus, Titulus secundus, 30, 3.

14

de agent (şi nu a unei incapacităţi subiective, personale) care a determinat incendiul devastator. Fireşte, şi în acest din urmă caz, autorul involuntar şi neprevăzător (în sens obiectiv) trebuie să fi dovedit faptul de-a fi intervenit în stăvilirea sau măcar limitarea propagării sinistrului şi a consecinţelor sale.

Din textul lui Julius Paulus se degajă ideea (pe care o vom regăsi şi în materie de răspundere contractuală) după care forţa majoră şi cazul fortuit sunt motive exoneratoare de răspundere juridică (“In acţiunea întemeiată pe această parte a legii, se urmăreşte în mod similar culpa şi dolul. Ca atare, dacă cineva dă foc fânului sau rugurilor – e.g., măceşului, rubus, murului, Rubus fructi idaeus, mărăcinilor, Rubus caesius, n.n., V.M.C. – şi dacă focul se propagă şi incendiază via sau recolta de cereale ale vecinului său, trebuie observat dacă acest incendiu a fost cauzat de neştiinţa sau de neglijenţa lui. Astfel, dacă a pus focul într-o zi vântoasă, el a comis o greşeală - în fapt, acela care a provocat incendiul şi este presupus a nu-şi fi provocat lui însuşi o daună, un autodafe, n.n. V.M.C. –. Este culpabil în egală măsură şi acela care nu a depus diligenţe pentru evitarea extinderii focului. Dacă, însă, precaut, el a luat toate măsurile ce se impuneau pentru asta sau dacă o pală imprevizibilă de vânt a extins focul, el nu a comis o greşeală”).34

În dreptul lui Justinian, culpa continuă a fi tratată ca un fapt determinant pentru răspunderea delictuală, dar nu unul evaluabil subiectiv şi concret (în raport cu persoana vinovată, cu autorul delictului), precum în dreptul civil modern şi postmodern, ci în raport cu o abstracţiune (cu o conduită ideală în cazul dat, aceea a unui bonus pater familias, a unui bun şef de familie). Este vorba de o obligaţie implicită şi nu de una explicită. Pentru a înţelege acest criteriu abstract, astăzi trebuie să facem apel la modelul de răspundere civilă din cadrul mediilor profesionale precum, e.g.: răspunderea bunului constructor; răspunderea bunului jurist; răspunderea bunului păstor; responsabilitatea bunului arhitect; responsabilităţile răspunderea bunului medic etc..

Iată că, în cazul răspunderii persoanelor mai înainte enumerate, exemplificativ, consecinţele dăunătoare ale acţiunilor şi inacţiunilor lor specifice (proprii profesiunilor sau domeniilor de specialitate gerate, pentru care ei sunt acreditaţi ca boni patris familiae) sunt judecate prin prisma unor exigenţe mai înalte, comportamentul lor concret, în calitate de agenţi dăunători fiind irelevant pentru judecător.

In sfârşit, în Pandectele justiniene se menţionează, pentru prima oară, pe lângă teza (im)previzibilităţii efectului dăunător al unui comportament (raportat la idealul unui foarte bun şef de familie – in Lege Aquilia, culpa et levissima venit)35 şi aceea a lipsei imputabile de discernământ. Iată că, în evaluarea culpei, intervine un factor de atenuare a abstractei răspunderi aquiliene şi anume ideea de “normalitate” a comportamentului diligent, idee ce conotează cu viziunea modernă asupra individului atent la tot ceea ce făptuieşte, fără ca prin aceasta să fie unul excepţional, un bonus pater familias; pentru a fi bonus pater familias nu mai este necesar să demonstrezi că ai calităţi ieşite din comun (deşi, dacă stǎm bine să ne gândim, ideea de bonus pater familias tocmai la asta ne îndrumă, la a considera acţiunile noastre prin prisma exigenţelor unor elite, ale unor oameni desăvârşiţi, de elită). Capacitatea de a discerne, de a alege între mai multe variante de comportament este, astfel, evaluată la nivelul de acţiune al unei persoane obişnuite în condiţii identice celor

34 Julius Paulus, Sententiae, în Digesta, Liber novus, Titulus secundus, 30, 3. 35 Justinian, Digestorum sive Pandectarum, Liber novus, Titulus secundus, 44, pr.

15

din speţele judecate, chiar dacă, odată reţinută, culpa este apreciată în raport cu criteriul abstract al lui bonus pater familias. Discernământ şi prevedere, iată două repere pe care dreptul lui Justinian le-a lăsat zestre dreptului civil modern şi postmodern în vederea unei înţelepte evaluări a faptelor noastre (ne)culpabile.

III. Raportul cauzal între faptul culpabil şi efectul dăunător Pentru subzistenţa delictului (şi a cvasidelictului) a fost, de la început, necesară

existenţa unei relaţii de cauzalitate între culpă şi prejudiciu; cu alte cuvinte, prejudiciul trebuia să fie efectul imputabil autorului faptei culpabile (delicventului).Ca şi culpa, raportul cauzal îi oferă judecătorului un câmp de afirmare iar din “cukltura” faptelor el trebuie să extragă cu ajutorul unei tehnici hermeneutice complexe ceea ce poate desena un lanţ cauzal credibil şi logic; pentru aceasta, el, judecătorul trebuie să posede o capacitate de înţelegere a mijloacelor probatorii de o amploare maximă.

Sensurile pe care raportul de cauzalitate le dobândeşte în procesul bazat pe acţiunea aquiliană sunt duale; criteriul este poziţia părţilor (reclamant şi pârât, actor ac reus) în proces; astfel: pe de o parte, pârâtul, reus (atunci când este cazul) se află în măsură a se apăra precizând şi probând (conform principiului cunoscut: reus in exceptione actor fit) că o cauză diferită de aceea invocată de reclamant, cauză ce nu-i este lui (pârâtului) imputabilă (causa extranea, cauză străină de voinţa lui, externă) a determinat de fapt efectul păgubitor invocat de victimă şi inciminat de lege; pe de altă parte, reclamantul (ca victimă a delictului) rămâne partea din proces care trebuie (invariabil) să demonstreze şi să dovedească existenţa unei cauzalităţi între fapta pârâtului şi efectul dăunător al faptei sale culpabile (conform la fel de cunoscutului principiu: actori incumbit probatio); altminteri, nu va fi putut obţine obligarea (condamnarea în termeni romanişti) pârâtului la plata penalităţilor (poena) sau a daunelor-interese.

La început, în aprecierea cauzalităţii (ca element obligatoriu al răspunderii delictuale) erau avute în vedere aspectele: exterioare; aparente; fizice ale cauzelor.

Cauzele erau apreciate în evidenţa lor imediată şi fizică (corpore et corpori). Acest mod de evaluare restrângea serios sfera cauzalităţilor admisibile judiciar. De ce? - Datorită suprapunerii aparente a cauzelor acţiunilor prejudiciante. Practic, activităţile delictuale erau asimilate cauzelor lor în integralitatea acestora. Legătura de cauzalitate părea a fi una: implicită; subiacentă; subsecventă.

Este o teză susţinută şi de alţi romanişti precum, exempli gratia, Y.P. Thomas.36 Dacă, în funcţie de exigenţele Legii Aquilia, doar cauzalitatea corpore (fizică,

observabilă, materială) putea fi considerată o sursă a daunei, consecinţele actului culpabil trebuind să fie imediate, mai târziu (în dreptul roman de la epoca Principatului, a Dominatului şi din perioada justiniană) cauzalitatea a cunoscut o relaxare a exigenţelor, trebuind să răspundă doar la două criterii de evaluare: evidenţa existenţei ei; producerea cu necesitate a unui efect malefic şi ilicit.

Creaţiile jurisprudenţiale ale Epocii Clasice romane fac dovada, cu prisosinţă, noii viziuni a juriştilor asupra raportului corpore de cauzalitate.

Care este sensul primului criteriu, acela al evidenţei existenţei raportului de cauzalitate (dintre cele două precizate de noi mai sus)? – Este simplu. Iată, e.g., dacă Primus pretindea că Secundus i-a provocat o pagubă printr-un delict oarecare, el, Primus, era ţinut

36 In acest sens, a se vedea Y.P. Thomas, op. cit., p. 67, apud Y. Poullet, op. cit., p. 243.

16

a proba că Secundus a acţionat culpabil şi că acţiunea a fost sursa, izvorul material al prejudiciului într-un mod vădit, neîndoielnic (evidens, evidentis). A fi interpretată ca o cauză sine qua non a prejudiciului nu a fost suficient la epoca lui Justinian să se păstreze şi evidenţieze aparenţele (şi, fireşte, posibilitatea din punct de vedere logic a consecinţelor) comiterii prejudiciului. Dacă s-ar fi menţinut aceste aparenţe, ar fi fost excluse de plano: motivele (cauzele) de exonerare de răspundere civilă (situaţiile care conduc la înlăturarea răspunderii juridice); cauzele exterioare şi neaparente ale pagubei.

Iată, pentru a face recurs la un ilustrativ exerciţiu de atelier, de seminar, să ne imaginăm că Primus era grav bolnav şi decesul său a fost provocat, de fapt, nu prin acţiunea violentă verbal a lui Secundus (precum, e.g., aceea de a-l fi ameninţat), ci de agravarea subită şi concomitentă cu prima acţiune (aceea vizibilă pusă pe seama lui Secundus) a maladiei sale preexistente. Evidenţa cauzalităţii trebuia să fie stabilită cu certitudine.

Al doilea criteriu de apreciere a raportului cauzal în jurisprudenţa sancţionată de opera compilatorilor faimoşi ai lui Justinian este acela al poziţiei subiacente, accesorii şi determinate sine qua non a efectului dăunător faţă de atitudinea sau comportamentul culpabil al delicventului. Această producere “cu necesitate” (adică în mod indispensabil, necessarius) a efectului păgubitor nu semnifica doar raportul material şi observabil dintre culpă şi rezultat; am mai amintit că Justinian, prin compilatorii lui, a menţinut cauzele exoneratorii legale de răspundere juridică iar jurisconsulţii clasici au admis existenţa altor “cauze necesare” exterioare (dar determinante) raportului juridic delictual analizat care conduceau la producerea efectului dăunător. Practic, jurisconsulţii romani ştiau să deceleze cauzele profunde şi autentice ale daunelor de acelea de suprafaţă, superficiale; totodată, ei au fost suficient de inspiraţi pentru a demarca fenomenele principale de cele accesorii şi de epifenomene (chiar dacă toate acestea puteau fi considerate malefice, în grade sau proporţii diferite).

Tot în dreptul roman de la epoca justiniană a fost admisă posibilitatea întreruperii legăturii de cauzalitate în producerea unui efect culpabil; această întrerupere putea fi pusă pe seama intervenţiei unui terţ în etologia delictului sau pe seama unui caz fortuit ori a unuia de forţă majoră (casum fortuitum definimus omne quod humano coeptu praevideri non potest, nec cui preaviso potest resisti). In aceste din urmă situaţii, capacitatea de previziune (care a fost analizată de noi în materie de culpă în viziune justiniană) este organic afectată (până la totală disoluţie) şi, pe cale de consecinţă, legătura de cauzalitate devine quasi-evanescentă. Când, însă, faptul culpabil a fost de natură a produce primele efecte malefice (tot jurisprudenţii romani conced) şi păstrând ipoteza intervenţiei malefice a unui terţ sau a unui caz fortuit ori de forţă majoră, ei bine, în această situaţie ne aflăm în prezenţa unei simple agravări a consecinţelor faptului culpabil, ceea ce nu conduce cu necesitate la absolvirea delicventului de răspundere juridică (răspunderea sa a fost, ce-i drept, diluată, dar nu şi abolită). Vom recurge şi noi, pentru exerciţiile de atelier sau de seminar la două consacrate exemple din literatura romanistă.

În primul rând, să ne imaginăm o faptă comisă de Primus, şi anume, aceea de a călări cu viteză foarte mare pe o via publica de la Roma, în timpul iernii; la un moment dat, ajungând pe o porţiune umedă, calul său a alunecat şi, în cădere, l-a accidentat pe Secundus. Ei bine, în circumstanţele date (inadecvarea vitezei la condiţiile hibernale şi pe o stradă publică circulată) reprezintă suficiente temeiuri pentru reţinerea raportului de

17

cauzalitate dintre fapta sa şi efectul dăunător, chiar dacă în acest lanţ cauzal s-a interpus şi apariţia unui teren alunecos (din cauza gheţii ori a umezelii); previzibilitatea a fost redusă, dar nu absentă. In consecinţă, răspunderea delictuală continuă să subziste. In al doilea rând, să ne imaginăm o situaţie neîncadrabilă în ipoteza de mai sus: aceea a intervenirii, pe lângă fapta culpabilă a delicventului, şi a unei proprii culpe a victimei. Judex trebuia să statueze precis: fie autorul delictului este în mod exclusiv, singular vinovat; fie, dimpotrivă, delicventul este absolvit de culpabilitate.

Rădăcina ideatică a acestui principiu dihotomic romanist de soluţionare a cauzei în ipoteza de mai sus se află în vechiul jus actionum care, în cadrul procedurii formaliste, îi impunea judex-ului să aleagă, după stabilirea prin probe a răspunderii/absenţei răspunderii, între două preconizate soluţii: condamnarea pârâtului; absolvirea acestuia în funcţie de dovedirea: culpei/non-culpei.

Soluţiile intermediare nu erau admisibile. În literatura romanistă actuală este valorificat un exemplu în sensul celor precizate mai

sus şi apoi comentat, pornind de la un text din Pandectele justiniene37, text pus pe seama creaţiei lui Alfenus Varus.38 Ne vom referi şi noi la sus-menţionatul text. Iată: “Pe timpul nopţii, proprietarul unei locarne a aşezat o lampă pe un bolovan de pe stradă; un trecător ia lampa; proprietarul tavernei îl urmăreşte şi îl prinde; pentru a scăpa, hoţul începe a-l lovi pe cârciumar cu un bici pe care îl avea asupra sa; lupta dintre ei se încinge şi cârciumarul îi scoate un ochi hoţului. Se poate aprecia că, datorită faptului că trecătorul a fost primul care l-a lovit cu biciul, dauna produsă acestuia – prin scoaterea ochiului, n.n., VMC – n-a fost în afara legii? Eu (Alfenus Varus, n.n.) am considerat... că vinovat este acela care a lovit prima dată cu biciul. Dacă n-ar fi fost lovit mai întâi... n-ar fi reacţionat; s-ar părea că el, hoţul este culpabil”.

Este facil de sesizat că în ipoteza comentată de Alfenus Varus problema pluralităţii culpelor nici măcar nu este adusă în discuţie. Această soluţie este, nu doar neaplicabilă, ci, mai mult, neinvocabilă.

§4. PRINCIPALELE DELICTE SANCŢIONATE ÎN REGLEMENTĂRILE

CLASICE ŞI JUSTINIENE Răspunderea delictuală în dreptul lui Justinian continuă să fie denominată “răspundere

aquiliană”. Deşi a fost menţinut principiul cu caracter general al răspunderii pentru faptele comise în afara unui suport legal, fapte producătoare de prejudicii (damnum injuria datum), normele justiniene continuă să sancţioneze distinct delictele îndreptate contra persoanei (injuria) de altele îndreptate contra patrimoniului persoanei.

I. Injuria Răspunderea pentru delictele îndreptate împotriva persoanei Am cercetat deja semnificaţiile juridice romane ale termenului de injuria (faptă care

este, nu doar contrară legii, ci nu se bazează pe o lege, este ilegală şi care lezează demnitatea unui om liber, a unei persoane). In acest context, injuria are sensul de pagubă personală, de injurie, mustrare nemeritată sau ocară, de înfruntare malefică, veninoasă. Lex Duodecim Tabularum (după cum, iarăşi, cunoaştem) cuprindea în sfera faptelor de

37 Digesta, Liber novus, Titulus secundus, 52,1. 38 A se vedea, în acest sens, Y.Poullet, op. cit., p. 244.

18

injuria (datorită mentalităţii formaliste şi legaliste a autorităţilor decemvirale care-au propus-o şi votat-o), pe lângă faptele de injuria comise prin viu grai (carmen famosum sau defăimarea, adică un gen de denunţare calomnioasă din legislaţiile penaliste de astăzi, respectiv, occentatio, adică insultele propriu-zise, fie chiar cele cântate la uşa cuiva, ocările făcute publice prin strigături asimilabile insultelor şi calomniilor descrise de codurile penale moderne) şi alte trei categorii de delicte, precum: os fractum (fracturarea unui os, delict în care amenda – poena - era prestabilită şi avea rostul de-a înlătura legea talionului, răzbunarea privată); membrum ruptum (delict care putea să fie reprimat şi pe calea răzbunării private); alte diverse injuria39 (celelalte delicte mai puţin grave prin consecinţele lor şi care erau sancţionate invariabil cu o amendă de 25 de asse).

Edictul pretorian a modificat, în funcţie de noile moravuri şi noua filosofie socială proprii epocii clasice romane, vetusta concepţie de tarifare a penalităţii faptelor de injuria (considerându-le a fi “inestimabile”) ce aduceau atingere: integrităţii corporale; sănătăţii; demnităţii; onoarei victimelor.

Ca atare, Lex Duodecim Tabularum, viu criticată, a cunoscut transformări substanţiale (deşi indirecte, datorită neacceptării instituţiei abrogării legilor) graţie edictelor pretoriene clasice. Intr-un text din Pandectae (atribuit proculianului Labeo) se face trimitere la o istorisire a lui Aulus Gellus, istorisire după care, un anumit individ, Lucius Veratius, care “însoţit de un sclav, ofensa, jignea trecătorii şi îi punea să-şi caute pe jos cei 25 de asse datoraţi conform legii pentru ofensele aduse”.40

Gaius41 relatează în Instituţiunile sale cum au transformat pretorii delictele de injuria din delicte aquiliene pretarifate în delicte urmărite prin actio injuriarum aestimatoria (în care judex era cel căruia îi revenea estimarea valorii prejudiciului cauzat victimei); astfel: pentru delictele simple de injuria, valoarea despăgubirii era indicată de către victima-raclamant, cu posibilitatea reducerii ei de către judex (bineînţeles, dacă era exagerată în raport cu gradul de pericol social concret al faptei dovedite)42; pentru faptele deosebit de grave, crude, primejdioase pentru convieţuirea socială (atrox injuria) poena era fixată de cătrre însuşi magistrat (şi în acest caz judex având posibilitatea reducerii sale dacă, din probele administrate în proces în faţa sa – în faza in judicio – rezultǎ o gravitate mai redusă decât aceea relevată de plângerea victimei).43

În sus-menţionatele texte, Gaius şi compilatorii lui Justinian identifică circumstanţele agravante de natură a transforma delictele de injuria din delicte simple în atroce (atrox). Este vorba de următoarele criterii urmărite: criteriul vulnerabilităţii (vulnere) organului corporal al victimei afectat prin fapta delicventului (e.g., scoaterea unui ochi, mutilările fizice etc.); criteriul intensităţii faptei agresorului (e.g., delictul comis cu mâna înarmată sau prin tortură fizică etc.); criteriul rangurilor sociale ale victimelor (e.g., o circumstanţă agravantă era lovirea patronului de către libert, a lui pater familias de către filius, a magistratului judiciar de către un justiţiabil, a unui funcţionar imperial etc.); criteriul locului şi momentului comiterii delictului (e.g., erau socotite circumstanţe agravante

39 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 223, Collat.leg.mos., t.II, ch.V, §5, apud G.May, op. cit., p. 357. 40 Aulus Gellus, Noct.att., XX,1, apud G. May, op. cit., p. 357. 41 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 224. 42 Gaius, ibidem, 225. 43 Justinian, Institutionum sive elementorum, Liber quartus, Titulus quartus, De injuriis, §9.

19

împrejurări precum: flagrantul delict, comiterea delictelor la adăpostul nopţii, săvârşirea lor în locuri publice, precum, e.g., în for, circ, teatru, amfiteatre etc.).

Pe lângă recunoaşterea sus-menţionatelor circumstanţe agravante, la Epoca Clasică romană (după cum aflăm de la Julius Paulus44 şi din Codex Hermogenianus, precum şi din Instituţiunile justiniene45) apare şi posibilitatea părţii vătămate de-a opta (însă, în mod irevocabil, definitiv) între exercitarea unei: acţiuni publice (publicum judicium), penale, pentru crimen (actio poenae persecutoriae); acţiuni private (privatum judicium), pentru delict. Acţiunea civilă sau privată putea fi, la rândul ei, bazată pe: capacitatea pretorului de-a arbitra conform criteriilor echităţii şi bunei-credinţe (actio ex fide bona) în cadrul unei actio aestimatoria; capacitatea judex-ului de-a fixa o limită a amenzii (poena) în cadrul unei actio aestimatoria rezultată din delicte, precum: violarea de domiciliu (domum introire); lovirea (pulsare); lovituri aplicate cu mâna înarmată (verberare, de la străvechiul verbera - vargă, nuia).

Toate aceste delicte şi acţiunile lor corespunzătoare au fost extrapolate, cuprinzând şi alte situaţii de fapt asemănătoare, comise prin violenţă (metus, vis) sau înşelăciune (dolus malus); iniţial au fost precizate şi sancţionate prin actio aestimatoria graţie unei legi votate în timpul dictaturii faimosului Cornelius Sulla (Lex Cornelia46, la iniţiativa pretorului Octavius).47

În sus-menţionatul mod, la Epoca Clasică şi mai cu seamă în reglementările justiniene sunt reţinute ca delicte, nu doar faptele ce sfidau legile, ci şi acelea care nu se bazau pe norme legale încălcate dar erau totuşi producătoare de daune, de prejudicii (omne quod non jure fit). Pe cale de consecinţă, sensurilor cunoscute, de injustiţie comisă în mod intenţionat şi abuzivde către judex sau de către magistratul judiciar (iniquitas injustitia), respectiv, de faptă intenţională de producere a unui prejudiciu material cuiva (damnum injuria datum sive culpa), i se adaugă un nou sens delictual, acela de injuria contumelia, adică de: insultă; ultraj; calomnie; afront voit pentru a leza demnitatea, onoarea, reputaţia cuiva.

Aceste din urmă delicte pretoriene puteau fi comise în următoarele moduri: verbis (precum, e.g., convicia, adică defăimarea orală a cuiva într-o mulţime de oameni); scripta (precum, e.g., carmina famosa, adică defăimarea sau calomnierea cuiva prin înscrisuri răspândite în public); re (precum, e.g., prin acţiuni violente comise asupra cuiva, acţiuni de natură a-i ştirbi reputaţia; erau cuprinse în această categorie, e.g., violarea unei femei, compromiterea bunei ei reputaţii prin alte acte materiale impudice etc.).

În dreptul lui Justinian, delictele de injuria directe (care vizau în mod nemijlocit, direct, persoana victimei) puteau fi diferenţiate de delictele indirecte (care urmăreau acelaşi scop de lezare a drepturilor personale ale victimei, însă pe o cale ocolită sau prin intermediari). In sensul celor din urmă distingem următoarele modalităţi: a) si fama ejus lacessatur;48 este vorba de profanarea sepulcrelor sau chiar de atingerea adusă memoriei unui defunct (fie că această lezare se producea prin acte materiale, precum ruperea

44 Julius Paulus, Digesta, Liber sextus, Titulus XLVII, De injuriis, §10. 45 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus quartus, De injuriis, §10. 46 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLVII, Titulus X, De injuriis, 5pr. 47 In acest sens, a se vedea Mihail Vasile Jakota, op. cit., p. 465. 48 Justinian, Digesta, Liber primus, Titulus XLVII, De injuriis, §4.

20

membrelor, mutilarea cadavrului, distrugerea pietrei sau a stelei tombale, a sarcofagului, obstacularea procesiunilor funebre sau a ceremonialelor funerare, deterioararea intenţionată a aranjamentelor mortuare, fie verbis, oral, prin, e.g., injurii proferate la adresa reputaţiei celui decedat); b) delictul comis împotriva lui servus ac filius (în principiu, orice delict îndreptat contra unui alieni juris) şi care-l vizează pe pater familias; c) în sfârşit, aşa-numitele persoane affectui subjectae (precum, e.g., logodnicele, femeile alieni juris căsătorite cum manu, femeile sui juris căsătorite sine manu, nurorile etc.) odată insultate, calomniate, puteau fi despăgubite, fie pe cale unei acţiuni personale şi directe, fie pe calea unei acţiuni recunoscute “protectorului” lor, adică logodnicul, soţul, socrul etc.; în literatura de specialitate se reţine, ca o curiozitate, posibilitatea unei femei căsătorite sine manu de-a avea protecţia aquiliană49 pretoriană pe patru simultane căi50: acţiunea sa personală; acţiunea soţului ei; acţiunea socrului ei; acţiunea şefului de familie din familia de origine.51

II. Răspunderea pentru delicte îndreptate împotriva patrimoniului persoanei 1. Furtum În Instituţiunile sale, Justinian precizează condiţiile de comitere şi de sancţionare ale

furtului.52 A) Noţiune Furtul a avut din vechime sensul de “hoţie”, de nelegiuire comisă în taină sau pe

ascuns. O analiză filologică53 a termenului relevă mai multe accepţiuni care converg spre un sens comun: acela de făptuire pe furiş a unui lucru, fie că era vorba de: pierderea oilor sustrase (Quintus Horatius Flaccus: Oves furto periere); prohibirea dragostei furtive, vinovate, ascunse (Publius Ovidius Naso: Furtivos arcet habere vivos); răpirea fetelor virgine (precum, e.g., răpirea sabinelor; Plaut: Furtivae virgines); copil nelegitim, de furat, de căpătat din naştere clandestină (copil de după gard; Publius Vergilius Maro: Furtivus partu).

În registrul teoretic pur juridic, etimologia termenului furtum, evocă invariabil o idee fundamentală: furtul este o operă clandestină, ascunsă, fără ştirea celui ce-ar trebui să ştie despre soarta patrimoniului său: fie că se reclamă de la arhaicul verb latino-sabin ferve (cu numeroase înţelesuri, între care şi acelea de “a duce cu sine”, “a răpi”: omnia fert aetas – timpul duce totul cu sine)54; fie că se revendică de la substantivul fraus (cu înţelesul iniţial preluat din greacă, acela de “a sfărâma”, de unde şi latinescul frustum, adică “bucată”, “dintr-o bucată” şi apoi, în accepţia de “viclenie”, “înşelăciune”, “nelegiuire”, “faptă rea”); fie că vine de la adjectivul furvus (cu accepţia iniţială de “întunecat”, “negru”, “pe întuneric”).

B) Definiţii

49 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus quartus, De injuriis, §2. 50 Justinian, Digesta, Liber XV, §24. 51 Justinian, Digesta, Liber XXX; ibidem, Liber XXXI, Titulus XLVII, De injuriis, 10, apud E.Didier Pailhé,

op. cit., p. 260. 52 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus primus. 53 A se vedea, în acest sens, Ioan Nadejde, Amelia Nadejde-Gesticone, op. cit., p. 275. 54 In acest sens, a se vedea Gh.Gutu, Dictionar latin-român, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1993, p. 178.

21

Conform compilatorilor justinieni, furtum est contrectatio rei fraudulosa.55 În Cartea I a Pandectelor, definiţia dată de compilatorii justinieni este completă, în

sensul că, pe lângă caracterul fraudulos al luării (contrectatio) unui bun, furtul trebuie să se caracterizeze şi prin preexistenţa unei intenţii de apropriere a bunului ori de exploatare a acestuia în pofida faptului prejudicierii vreunui terţ. Această nouă definiţie, preluată de la Julius Paulus (furtum est contrectatio rei fraudulosa, laedens aliquem, lucri faciendi gratia)56, este mai nuanţată, scoţând în evidenţă faptul că, pe planul laturii subiective, furtul nu poate fi comis decât cu intenţie (affectus furandi). Analiza juridică a delictului de furtum ne conduce la o bipolară structură:- o categorie de elemente subiective, psihice, voluntare; - o categorie materială, obiectivă, de elemente factice.

a) Elementele subiective ale furtului a.1) Animus furandi Este (în viziunea profesorilor-comisari ai lui Justinian, viziune influenţată de opinia lui

Julius Paulus) imperios necesar ca furtul să se fi comis în prezenţa unei reprezentări clare, neechivoce, fie anterioare, fie (cel mai târziu) concomitente faptei de contrectatio rei şi anume, o reprezentare de affectus sive animus furandi. Voinţa de a fura (affectus sive animus furandi), pe de altă parte, nu trebuie cercetată ca pe un scop intelectual în sine. Trebuie văzut în ce măsură această voinţă se îndreaptă împotriva intereselor sau drepturilor unui terţ (victima furtului; laesio alicujus) şi spre îmbogăţirea injustă a autorului furtului (lucri faciendi gratia).57

Trei texte din acelaşi manual pentru studenţi al lui Justinian58 ne oferă sursele explicative ale compoziţiei structurale a intenţiei de a fura; este vorba de: pe de o parte, reaua-credinţă a hoţului;59 pe de altă parte, discernământul său.60

a.1.1) Male-fidem sive invito domine Credinţa hoţului că acţionează împotriva proprietarului (stăpânului, dominus) bunului

furat este esenţială. El trebuie să aibă reprezentarea acestei acţiuni îndreptate în contra interesului legitim sau a dreptului de stăpânire al altuia.

În sus-menţionatul sens, furtul este incompatibil cu eroarea de fapt sau cu eroarea de drept. Şi literatura juridică romanistă a reţinut aceste aspecte.61 Ca atare, n-ar constitui, oare, o gravă injustiţie să-l asimilăm hoţului pe acela care s-ar afla într-o gravă eroare de drept (e.g., acela care, având uzufructul unui sclav, crezând că, de fapt, îl are în stăpânire, dispune de el)? La fel, n-ar fi injust ca cel ce se găseşte într-o eroare de fapt să fie acuzat de furt (e.g., moştenitorul care, crezând că un bun face parte din masa succesoarlă, dispune de el)? – Desigur că da. În consecinţă, fraus sau reaua-credinţă era absolut necesară a fi prezentă în momentul sustragerii pentru ca delictul de furt să poată subzista.

a.1.2) Doli capax

55 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus primus, De obligatio quae ex delicto, §1

pr. 56 Julius Paulus, Digesta, Liber primus, Titulus XLVII, De furtis, §3, 2. 57 Julius Paulus, Digesta, Liber secundus, Titulus XLVII, 1, §3. 58 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus primus, De obligatio quae ex delicto, §8. 59 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber secundus, Titulus septimus, De usucapione, §4. 60 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber secundus, Titulus septimus, De usucapione, §5. 61 A se vedea, în acest sens, E.Didier-Pailhé, op. cit., p. 245.

22

De asemenea, pentru subzistenţa delictului de furt, trebuia să fi fost prezente condiţiile ce descriu discernământul autorului în raport cu fapta comisă dolosiv (capax doli). Un furt nu putea fi fi socotit delict în afara discernământului (de către persoane presupuse a nu avea discernământ, precum impuberii – infantiae proximi sive infantes – sau nebunii – furiosi –). Am studiat, în materie de incapacităţi (în partea dedicată lui jus personarum) aceste aspecte, astfel încât nu vom mai insista asupra lor.

a.2) Latura subiectivă a furtului (affectus furandi ac animus lucri) In Pandectele justiniene, descoperim un text interesant sub aspectul intenţiei de-a te

îmbogăţi prin furt. Eşti socotit hoţ dacă-ţi furi propriul lucru (de unde, proverbul de sorginte latină, “a-ţi fura singur căciula”)? Răspunsul compilatorilor justinieni, pornind de la concepţiile jurisconsulţilor clasici, a fost unul negativ. Nu poate fi un res furtiva bunul care revine sub stăpânirea lui dominus, deoarece viciul furtului s-a purjat prin chiar apartenenţa de jure a bunului la proprietarul ce l-a furat (Sentenţiile lui Julius Paulus).62 Să ne imaginăm că un proprietar care a împrumutat un bun unui comodatar, l-a sustras ulterior de la acesta din urmă. Dacă n-ar fi fost surprins, descoperit, nimeni, fireşte, n-ar fi ştiut că bunul a ajuns la proprietar şi, pe cale de consecinţă, stăpânul lucrului l-ar fi putut revendica de la comodatar (care are, printre alte obligaţii, şi paza materială a bunului); comodatarul ar fi fost dator să-i plătească proprietarului despăgubirile pretinse; indirect, animus lucri s-ar fi regăsit întruchipată în valoarea despăgubirilor în mod neîntemeiat datorate.

Animus lucri (intenţia de-a obţine un profit prin furt) nu este discutabilă doar pe planul sus-menţionat. Iată, în Institutele sale, marele jurisprudent al epocii clasice romane, Gaius63 ne oferă un răspuns interesant în legătură cu intenţia de îmbogăţire prin furt. Dacă această intenţie lipseşte, răspunderea faţă de victima sustragerii şi a distrugerii concomitente sau ulterioare a bunului sustras va fi angajată în conformitate cu alte norme din Lex Aquilia64 şi nu în raport cu normele incriminatoare ale furtului. Gaius recunoaşte, însă, că există furt atunci când sustragerea este urmată, nu de distrugerea, ci de predarea bunului către un terţ, deoarece este de înţeles că în acest caz profitul obţinut de hoţ s-ar converti în eventualul preţ plătit de către terţ sau chiar în sentimentul benefic de recunoştinţă morală datorat de către terţ hoţului ce-a sustras bunul de la victimă (...species enim lucri est ex alieno largiri et debitorem beneficii sibi adquierere...).65

O altă interesantă chestiune ridicată de necesitatea subzistenţei celui de-al doilea element subiectiv (animus lucri, voinţa de-a beneficia de un câştig prin furtul comis) a fost aceea a exploatării serviciilor sexuale (libidinis causa) ale sclavei (ancilla) fără ştirea stăpânului acesteia. In Sentenţiile sale, Julius Paulus66 consideră că ne-am afla în prezenţa unui furt deoarece şi satisfacţiile sexuale pot fi asimilate unui animus lucri şi sclava siluită să se prostitueze nu reprezenta altceva decât un bun al altuia. Teza de mai sus a fost respinsă de către Domitius Ulpianus care, pe drept cuvânt, nu-l consideră hoţ pe un astfel de făptaş. Concepţia lui Domitius Ulpianus, marcată de umanism, se înscrie pe linia

62Julius Paulus, Digesta, Liber XX, Titulus XLVII, De furtis, 2, §1. 63 Gaius, Institutiones, III, 198. 64 Digesta, Liber XXVII, Titulus novum, Ad Legem Aquilia, 2, §25. 65 Gaius, Digesta, Liber quartus, Titulus XLVII, De furtis, 2, §1, apud E.Didier-Pailhé, op. cit., p. 247. 66 Julius Paulus, Sententiae, Liber secundus, Titulus XXXI, §12.

23

afirmării dreptului natural în virtutea căruia sclavia este contra naturii şi, pe cale de consecinţă, chiar dacă se află sub stăpânirea altcuiva, sclavul şi sclava pot dispune liber de trupul şi viaţa lor intimă.67 Aceasta este concepţia care va triumfa şi va diferenţia delictele de violenţă de celelalte delicte.

Compilatorii lui Justinian au hotărât că există animus lucri chiar şi atunci când fapta de furt a rămas în stadiul de tentativă. Mai mult, unii jurisprudenţi clasici considerau că şi tentativa consumată săvârşită cu ajutorul sclavului ar trebui pedepsită (Gaius integrase această faptă în rândul celor sancţionate prin actio servi corrupti, acţiune prin care pedeapsa era prevăzută la nivelul unei amenzi echivalente valorii bunului pe care sclavul corupt sau instigat la furt ar fi trebuit să-l sustragă.68

b) Latura materială a furtului Odată satisfăcute condiţiile pentru subzistenţa rezoluţiunii (hotărârii) de a fura, hoţului

nu-i mai rămânea decât să acţioneze în aşa fel încât furtul să se consume; odată cu epuizarea acţiunii de sustragere se poate vorbi de un fapt delictual consumat. Latura materială a furtului nu era una omogenă; cuprindea unele elementefactice, acţionale şi, desigur, consecinţele lor reale. Astfel, în cadrul laturii materiale, obiective, a furtului, sesizăm existenţa a două componente factuale: fapta propriu-zisă, sustragerea (contrectatio rei); prejudiciul material produs victimei (laesio alicujus).

b.1) Sustragerea (contrectatio rei) Fapta de sustragere a unui bun a dobândit în dreptul roman ipostaze materiale variate.

Interpretările jurisprudenţilor au scos la lumină toate acele modalităţi factice prin care se putea realiza o aprehensiune materială nelegitimă asupra unui bun (contrectatio rei) de natură a fi calificate drept furturi.

Spre deosebire de dreptul penal modern, în dreptul roman, noţiunea de furt (în sens material) cuprindea o mai mare varietate de fapte în latura obiectivă a sa, precum, exempli gratia: furtul de folosinţă (furtum usus); furtul priopriu-zis (furtum rei); furtul posesiei comis de către însuşi proprietarul bunului (furtum possessionis); furtul ocult; furtul flagrant (furtum manifestum).

b.1.1) Furtum rei (sustragerea bunului) Sustragerea bunului consta în luarea unui bun de sub stăpânirea cuiva fără

încuviinţarea acestuia. Bunul sustras nu putea fi decât un bun mobil şi corporal (res mobiles et corporis).

În literatura romanistă, enunţându-se două texte (din cadrul Instituţiunilor justiniene69, respectiv, din Instituţiunile gaiane70), sunt amintite controversele clasice privind posibilitatea furtului bunurilor imobile, controverse încheiate cu teza suficienţei protejării posesiunilor imobiliare prin interdictele pretoriene.71 Deosebit, bunul furat trebuia să fi făcut parte din categoria celor patrimoniale (in patrimonio), adică să se fi aflat în circuitul juridic civil (in commercio). Bunurile inapropriabile (res extra patrimonium divini ac

67 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XXXIX, Titulus XLVII, De furtis, §2. 68 Gaius, Institutiones, Liber tertius, Titulus 198. 69 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber secundus, Titulus sextus, De usucapio, §7. 70 Gaius, Institutiones, Liber secundus, 51. 71 A se vedea, în acest sens, E.Didier-Pailhé, op. cit., p. 245.

24

humani juris communicatio), odată sustrase, făceau obiectul unor delicte mai grave sancţionate (după cum deja am precizat) de Lex Julia peculatus.72

Actio furti era recunoscută în mod excepţional şi acelor şefi de familie sau titularilor unui drept de folosinţă născut din convenţii (conductores) chiar dacă obiect al “furtului” era un om liber (Nota Bene! Vorbim despre obiect al furtului şi nu despre subiect al acestuia şi, fireşte, important este ca, într-o formă sau alta, omul liber să se afle sub puterea – in potestate – lui pater familias). Ne referim la următoarele persoane, titulare excepţionale de actio furti: creditorii care au fost trimişi în putere cu privire la debitorii lor (debitorii addicti şi nexi pe care noi i-am avut în vedere în lecţiunea corespunzătoare stărilor de semisclavie sau semilibertate -quasi servitutea); titularul contractului de închiriere de servicii actoriceşti (conductor sive lanista) cu privire la actorii (auctorati) ce promiseseră prin jurământ că “vor lupta sau vor muri” ca gladiatori voluntari în circul antreprenorului; persoanele aflate in carcere privato (judicatis) urmând a fi vândute trans Tiberim ca sclave (în eventualitatea în care n-ar fi fost răscumpărată datoria faţă de creditori de către garanţii lor redemptori –vindex–; antreprenorii mercenarilor ce se angajaseră să presteze servicii războinice, belicoase, în schimbul unui preţ (merces).

In toate celelalte cazuri în care erau sechestrate persoane libere, deveneau incidente normele incriminatoare ale legii care reprima faptele de plagium (după Domitius Ulpianus, plagium reprezenta delictul de ademenire, de înşelare, de amăgire şi de ascundere a sclavului altuia; Marcus Valerius Martialis73 extinde înţelesul plagium-ului la ceea ce şi astăzi, generic, includem şi incriminăm în furtul de idei, de creaţii spirituale, intelectuale); este vorba de o lege indicată şi în Institutele lui Justinian74, Lex Favia de plagiariis. In orice caz, la epoca lui Gaius75, încă era inimaginabil furtul intelectual.76

b.1.2) Furtum possessionis (sustragerea bunului de către însuşi proprietarul lui) Condiţia sine qua non a oricărui furt fiind contrectatio rei (sustragerea), era de

domeniul evidenţei pentru romani necesitatea ca obiectul furtului să constea într-un bun corporal şi mobil al altuia. Sensul primar al furtului posesiunii nu se limita la precizările de mai sus. Ceea ce era de esenţa furtului posesiunii consta în răspunderea delictuală pe care o putea atrage sustragerea de către însuşi proprietar a propriului său bun aflat temporar în posesia altuia.77

In literatura romanistă este reţinut exemplul debitorului care, prin furt, îşi recuperează bunul pe care l-a dat cu un timp în urmă în garanţie creditorului său gajist, furt comis înainte de-a-şi fi achitat datoria.78

b.1.3) Furtum usus (furtul folosinţei) Furtum usus sau furtul de folosinţă a dobândit în operele jurisconsulţilor epocii clasice

romane expresii factice multiple. Furtul de folosinţă era facilitat de preexistenţa unor raporturi juridice contractuale, precum exempli gratia: contractul de depozit; depozitarul,

72 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus XVIII, §9. 73 38 d.Cr., Bilbilis (Bilbao), în nordul Hispaniei – 104 d.Dr., Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I-II,

Societatea “Adevarul” S.A., Bucuresti, 1994. 74 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus XVIII, §10. 75 Gaius, Institutes, Liber tertius, 51. 76 Gaius, Institutes, Liber tertius, 2oo. 77 Gaius, ibidem, 200. 78 In acest sens, a se vedea G.May, op. cit., p. 345.

25

profitând de faptul că avea detenţia precară asupra lucrului dat în depozit de către deponent, putea să-l folosească în vederea satisfacerii unor interese proprii, în pofida interdicţiilor de folosinţă;79 contractul de mandat;80 mandatarul, profitând de detenţia precară şi temporară asupra bunului mandantului, putea să-l folosească ilegal în propriul său profit, fapta sa fiind calificată drept furtum usus;81 contractul de comodat; după Sextus Pomponius (contemporan cu Gaius, Sextus Caecilius Africanus, Sextus Pedius, Ulpius Marcellus şi cu împăraţii Hadrian şi Antoninus Pius) 82comodatarul era la rândul său pasibil de răspundere delictuală pentru furt de folosinţă atunci când depăşea cadrul folosinţei bunului împrumutat de către comodant, asigurându-şi, prin această faptă, foloase care în mod legal nu i se cuveneau.83

b.2) Laesio alicujus (prejudiciul produs terţului) Al doilea element esenţial al laturii obiective a furtului constă în prejudiciul efectiv

produs unui terţ (laesio alicujus). Nu este vorba de prejudiciul sau leziunea implicite, ci de atingerile explicite şi voluntare aduse patrimoniilor, intereselor pecuniare ale terţilor. Prejudiciul cauzat prin furt nu este de natură a leza doar dreptul de proprietate. Posesiunea şi chiar detenţiunea precară erau, la rândul lor, protejate împotriva furturilor. Gaius a fost acela care a surprins această aparentă nediscriminare a furturilor după natura prejudiciilor faptelor culpabile. Chiar şi bunurile pierdute puteau face obiectul furtului deoarece (explică Julius Paulus), spre deosebire de bunurile abandonate (res derelictae), cele pierdute încă au un stăpân (dominus) în momentul comiterii furtului.84

Tot într-un text al lui Julius Paulus inserat în Digestele justiniene, se vorbeşte despre bunurile ereditare (succesorale) care nu pot face obiect al furtului decât din momentul posedării lor; o hereditas jacens (moştenire neculeasă de către succesori) îl favorizează pe uzurpatorul virtualilor acceptanţi ai succesiunii, uzurpator care, astfel, poate să uzucapeze bunurile succesorale (usucapio pro herede).85

2. Varietăţi ale furtului 2.1. Tâlhăria (rapina) Nici Gaius în Instituţiunile86 sale şi nici Julius Paulus în Sentenţiile87 sale, când au

enumerat formele particulare ale furtului, nu au inclus între categoriile reţinute şi tâlhăria (rapina).Cei doi celebri jurisconsulţi au avut în vedere doar urătoarele specii de furt: furtum prohibitum; furtum oblatum; furtum conceptum; furtum non exhibitum; furtum nec manifestum; furtum manifestum.

Cu toate acestea, tâlhăria a fost definită ca fiind o formă particulară a furtului, formă ce se caracterizează prin faptul că sustragerea bunului (contrectatio rei) este comisă prin acte de violenţă.

79 Julius Paulus, Digesta, Liber XVI, Titulus XXIX, Depositi, §3. 80 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 196. 81 Julius Paulus, Digesta, Liber XVII, Titulus XXII, Mandatum, 1, §7. 82 Digesta, Liber XLVII, Titulus LXXVI, De furtis, §2. 83 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XIII, Titulus sextus, Commodatum, §8. 84 Julius Paulus, Sententiae, Digesta, Liber secundus, Titulus XXXI, De furtis, §11. 85 Julius Paulus, Digesta, Liber XLIII, Titulus XLVII, De furtis, §2. 86 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 183. 87 Julius Paulus, Sententiae, Digesta, Liber secundus, Titulus XXXI, §2.

26

Lucullus88 a fost acela care a oferit victimelor tâlhăriilor o acţiune diferită de toate celelalte care incriminau furturile. Este vorba de actio de vi bonorum raptorum, acţiune îndreptată împotriva tâlharilor organizaţi în bande înarmate (hominibus armatis coactisque).89

Acţiunea născută din faptul tâlhăriei (redactată in factum) se prescria în termen de un an (intra annum). Nu înseamnă, însă, că efectele furtului comis cu violenţă erau integral dezavuate de pretor. Acţiunea din tâlhărie presupunea o sancţiune aspră (este vorba de plata quadruplului valoric al bunului furat). Aceasta se prescria după un an. Victima tâlhăriei, însă, putea (în cursul anului următor) să intenteze contra tâlharului o actio furti (ce-i drept, cu o sancţiune mult redusă – simpla plată a despăgubirilor evaluate la nivelul dovedit al prejudiciului) ca şi cum ar fi acţionat împotriva unui hoţ înşelător (fur improbior).90

Nu erau pasibili de răspundere în baza acţiunii de tâlhărie creditorii şi proprietarii care, pentru a-şi face singuri dreptate, sustrăgeau prin violenţă propriile lor bunuri de la debitori sau detentori. Acest fapt nu însemna, însă, că erau imuni în faţa oricărei răspunderi. Printr-o acţiune fundamentată pe dispoziţiile Legii Julia de vi (cu privire la tratamentul juridic al actelor de violenţă), acţiune ce urmărea tocmai limitarea faptelor violente din raporturile private romane, chiar şi a acelora comise în virtutea ideii de înfăptuire a justiţiei private (autojustiţie, vendetta, răzbunare privată sau principiu al talionului), victimele delictelor comise de creditori sau proprietari puteau obţine satisfacţie în proces; este adevărat că nu primeau quadruplul valorii bunului sustras, dar, iată că, graţie unor edicte ale împăraţilor Arcadius (395-408, în Imperiul de Răsărit, după divizarea statului roman din anul 395), Honorius (395-423, în Imperiul de Apus), Valentinian al III-lea (425-455, tot în partea apuseană a imperiului roman), edicte extrapolate apoi chiar la bunurile imobile de către împăratul Justinian91, victimele acestor violenţe puteau fi despăgubite prin recunoaşterea dreptului de proprietate cu privire la bunurile sustrase violent.

Acţiunea bazată pe Lex Julia de vi era rezervată atât celui deposedat violent, cât şi terţilor (chiar dacă aceştia din urmă nu justificau vreun interes personal şi legitim în cauză). Tragem de aici concluzia că această acţiune a dobândit un caracter public iar judecata organizată în baza ei era o judecată publică (publicum judicium).92 Oricine putea investi instanţa, nu ca în cazul unui simplu furt care se soluţiona doar în urma plângerii victimei. Dacă, însă, victima tâlhăriei şi-a valorificat dreptul la despăgubire pe calea unei acţiuni private, lui i se închidea calea de-a cere şi o acţiune publică, fără ca terţii să fie afectaţi în exercitarea dreptului lor de-a cere sancţionarea publică a acestui publicum şi nu privatum crimen.93

În cazul în care tâlhăria a fost opera mai multor autori, răspunderea lor faţă de victimă îmbrăca forma unei răspunderi in solidum, până la concurenţa despăgubirilor şi a amenzii penale. Când tâlhăria era comisă de către un singur autor care a decedat până în momentul

88 Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero, Pro Tullio, apud G.May, op. cit., p. 356, nota 6. 89 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber secundus, Titulus XLVII, Vi bonorum raptorum, 8pr. 90 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber secundus, Titulus XLVII, Vi bonorum raptorum, 8, §10. 91 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus secundus, De bonis vi raptis, §1. 92 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus XVIII, De publicis judiciis, §8. 93 Julius Paulus, Sententiae, Liber quintus, Titulus XXVI, apud Digesta, Liber secundus, Titulus XLVII, §1,

8, apud E.Didier-Pailhé, op.cit., p. 256.

27

soluţionării litigiului, intentarea aceleiaşi acţiuni împotriva moştenitorilor tâlharului nu era permisă. Recuperarea prejudiciului cauzat victimei se putea realiza (pornind de la principiul îmbogăţirii fără just temei – condictio indebiti –, pe care noi l-am studiat în materia cvasicontractelor ca izvoare ale obligaţiilor) pe calea unei acţiuni dimple de revendicare.

2.2. Furtum prohibitum În Instituţiunile sale94, Gaius menţionează că era sancţionată prin actio furti prohibiti

(o acţiune honorară, născută din edictul pretorului), cu plata quadruplului (fiind considerată a fi o foarte gravă faptă), opunerea la efectuarea percheziţiei în vederea recuperării lucrurilor sustrase de la o terţă persoană. Despre actio furti prohibiti se face vorbire şi în Instituţiunile95 lui Justinian în termeni similari celor gaiani.

2.3. Furtum conceptum et oblatum Justinian, preluând un text din Instituţiunile96 lui Gaius (care, la rându-i, face trimitere

la Lex Duodecim Tabularum)97, tratează în propriile sale Instituţiuni98 delictul de tăinuire a lucrurilor furate (furtum conceptum), delict sancţionat prin actio furti concepti cu triplul valorii bunului sustras. Tăinuitor al bunului furat (şi sancţionat ca atare prin actio furti oblati) era socotit a fi şi acela care, urmărin compromiterea unui terţ de bună-credinţă, îi încredinţa acestuia un bun furat de el sau, chiar, de către o altă persoană (furtum oblatum).

2.4. Furtum non exhibitum În timpul împăratului Justinian, unul dintre compilatorii săi, Teofilus, evoca încă o

acţiune honorară, pretoriană (o actio furti non exhibiti, născută din edictul pretorului), acţiune privată şi prevăzută cu pedeapsa quadruplului, prin care era sancţionată persoana care, somată să prezinte în proces, să exhibe un bun sustras (fie de către ea însăşi, fie chiar de către altcineva), refuza să se supună acelei somaţii. Şi această formă particulară de furt (precum cele prezentate anterior) a căzut în desuetudine şi însuşi împăratul Justinian le-a abolit, păstrând formele tipice de furt:- furtum nec manifestum;- furtum manifestum.

2.5. Furtum nec manifestum În “Nopţile atice”, Cartea a XI-a, Capitolul III, Aullus-Gellus tratează o reminiscenţă a

gândirii străvechi egiptene care a influenţat concepţiile juridice ale vechii Elade şi, apoi, la epoca votării faimoasei Lex Duodecim Tabularum, şi gândirea socio-juridică romană. Este vorba de diferenţa de tratament juridic aplicabil furtului obişnuit (“abil”, ocult, pe ascuns) în raport cu cel “inabil”, la vedere, flagrant. Forţelor legiuitoare moderne le-a apărut puţin stranie, dacă nu, chiar, imorală o astfel de diferenţiere care a fost de natură a-l favoriza pe hoţul abil (acela care a ştiut să acţioneze cu mai multă precizie pentru a nu fi prins în flagrant delict). Popoarele antice, însă, preţuiau abilitatea, capacitatea de-a eluda cu inteligenţă pierderile în realizarea scopurilor indivizilor, fie ele şi malefice, văzând în respectivele abilităţi un posibil mijloc de instrumentalizare a forţelor războinice, militare. In acest fel, cultul războiului a denaturat sensul imoral al furtului ocult, neflagrant. Spre

94 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 192. 95 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus primus, De obligatio quae ex delicto, §4. 96 Gaius, Institutes, 186. 97 Gaius, Institutes, 192, 193. 98 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus primus, De obligatio quae ex delicto, §4.

28

deosebire de furtul flagrant, cel ocult era mult mai puţin aspru sancţionat, fapt pe care-l vom observa când vom evalua evoluţia sancţiunilor rezervate furtului flagrant.

2.6. Furtum manifestum Există tendinţa, la autorii romanişti moderni şi postmoderni, a asimila furtum

manifestum unui furt flagrant, aşa cu această sintagmă este înţeleasă prin prisma definiţiilor penaliste sau proceduriste moderne. Gaius, însă, în Instituţiile sale,99 precizează că, la Epoca Clasică, flagrantul delict era considerat ca atare prin prisma a patru sisteme de apreciere, criteriile variind de la şcoală la şcoală. Mult mai riguros, dreptul lui Justinian, în manualul său adresat studenţilor în drept,100 reduce semnificaţia furtului flagrant doar la acela surprins la locul şi în ziua comiterii sale.

Doctrina clasică romană a fost laxă până la epoca lui Gaius, când s-a impus concepţia după care prinderea hoţului la locul faptei (chiar dacă fapta sa a rămas în stadiu de tentativă) constituie, per se, motiv de calificare ca furtum manifestum (e.g., prinderea hoţului în casă – in domum –, în vie – in vineto –, sau în grădina de măslini – in oliveto).101 Prin această din urmă concepţie, a fost înlăturată teza furtului flagrant ca fiind compatibil cu o asemenea calificare doar în caz de surprindere a hoţului asupra actului material, fizic, de sustragere propriu-zisă; se pare că această concepţie restrictivă era cea originară.

Datorită înmulţirii cazurilor de furt, la Epoca Postclasică, s-a impus concepţia după care furtul flagrant ar subzista chiar dacă prinderea autorului s-a realizat într-un loc oarecare şi, chiar după trecerea câtorva zile. De la această exagerată laxitate a definiţiei flagranţei a revenit Justinian atunci când a consacrat definitiv că furtul flagrant subzistă doar în ziua comiterii sale şi cu condiţia ca bunul furat să nu fi fost deja folosit în conformitate cu utilităţile sale. Dacă aceste circumstanţe nu vor fi fost întrunite, flagranţa n-ar fi putut fi reţinută ca o agravantă specială.

99 Gaius, Institutiones, III, §§183-185 100 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber quartus, Titulus primus, De obligatio quae ex delicto, §3. 101 A se vedea, în acest sens, E. Didier-Pailhé, op. cit., p. 248.

29

CAPITOLUL II

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

ÎN DREPTUL ROMAN SECŢIUNEA I

REGLEMENTĂRI GENERALE ALE CONTRACTELOR ROMANE §1. DEFINIŢII Textele clasice romane conţin trei termeni ce denominează acţiuni umane

asemănătoare dar nu similare; ne referim la: conventio; contractus; pactum. Convenţia (conventio) este termenul cu cea mai largă accepţiune; are o dublă rădăcină

lexicală: cum-venire, a se apropia de acelaşi obiect sau, figurativ, a acomoda, a conveni, a reuşi acomodarea unor voinţe diferite cu privire la un obiect comun de acţiune (in idem placitum consensus).102 In viziunea lui Domitius Ulpianus, convenţia simplă, adică identificarea doar a unui interes comun, nu este producătoare de obligaţii, nici în ceea ce priveştea naşterea vreunui drept real şi nici în privinţa apariţiei vreunui drept personal sau de familie.103 In opinia lui Ed. Cuq, prin prisma reglementărilor romane cu caracter general, convenţia apare ca fiind genul iar contractul şi pactul ca fiind speciile ei particulare. Contractul (contractus) este, la rându-i, un termen cu sensuri multiple, deşi, lexical, semnificaţia originară este aceea de existenţă a unei acţiuni judiciare comune pentru acelaşi obiect al activităţii convenite. Iată că, de data aceasta, contractul, ca specie a convenţiei, are calitatea esenţială pentru a produce efecte juridice, fiind sancţionat prin jus civile cu acţiuni în justiţie. Din acest motiv, contractul poate fi definit ca fiind o convenţie sancţionată de jus civile şi, pe cale de consecinţă, producătoare de efecte juridice.

Unii romanişti104, analizându-i etimologia, au demonstrat că prin contract (la finele Epocii Vechi), romanii aveau în vedere doar actele sinalagmatice şi numai lucrările faimoşilor jurisprudenţi clasici (Aemilius Papinianus, Domitius Ulpianus, Julius Paulus şi, înaintea tuturor, Gaius)105 au fost de natură să extrapoleze sensul profund al contractului şi la actele unilaterale; Justinian106, prin compilatorii săi,107 şi dreptul civil modern au păstrat sensul terminologic clasic108. Mai mult, Domitius Ulpianus a insistat asupra calităţii speciale a contractului – aceea de-a preciza intenţia fermă a părţilor de-a se obliga. Convenţia apare ca o simplă tatonare a terenului comun de exprimare a intenţiei, pe când, contractul o şi precizează, o delimitează şi o sancţionează, deoarece voinţele părţilor au

102 A se vedea, în acest sens, E.Didier-Pailhé, op. cit., p. 13. 103 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber secundus, Titulus XIV, 1, §3. 104 In acest sens, a se vedea Ed.Cuq, op. cit., p. 389, nota 6. 105 Digesta, Liber XLIV, Titulus septimus, 4, 49. 106 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertius, Titulus primus. 107 Justinian, Institutionem seu elementorum, Liber quintus, Titulus primus, 20. 108 Justinian, Institutionum sive elementorum, Liber XII, Titulus quintus, 2,2.

30

ajuns la capătul traseului de acomodare (deşi au pornit de la deplina libertate, cu excepţia stipulaţiunilor pretoriene109 care, în unele cazuri, puteau fi impuse de către judex sau de magistratul judiciar).110 Cu alte cuvinte, chiar dacă ne aflăm pe terenul principiului libertăţii convenţiilor, atunci când nu se identifică voinţa de a se obliga a părţii, nu poate exista contract (Qui non animo procurationis intervenit, sed affectationem amicalem promisit...mandati non teneri).111

Pactul (pactum pactio)112, a doua specie a convenţiilor, are aproximativ acelaşi sens cu contractul sub aspectul manifestării unei voinţe comune, aceea ca părţile să se pună de acord, să se împace (de unde şi termenul pactum, de la pacisci, din care a derivat şi pace, împăcare, pacificare etc.) dar este lipsit de forţa de sancţionare prin acţiuni judiciare a lui jus civile. Pactul s-a născut ca sursă de obligaţii doar în dreptul honorar, pretorian. Julius Paulus a precizat ritos că ex nudo pacto inter cives Romanos actio non oritur.113 Pactul pretorian apare, astfel, ca o convenţie sancţionată de către pretor prin edict.

Domitius Ulpianus a fost deosebit de explicit atunci când a delimitat convenţiile de contracte, spunând că juris gentium conventiones quaedam actionis pariunt, quaedam exceptiones, quae actiones pariunt, in suo nomine non stant, sed transeunt in proprium nomen contractus.114

§2. COMPONENTELE CONTRACTULUI Normele juridice romane au asimilat căteva condiţii sine qua non pentru ca un raport

convenţional să fi fost considerat contract şi, pe cale de consecinţă, să fi putut reprezenta izvor de obligaţii. Respectivele condiţii vizau, deopotrivă: capacitatea juridică de-a contracta; consimţământul mutual al părţilor; prestaţiunea (obiectul juridic al contractului); cauza contractului.115

Alte condiţii obligatorii dobândeau, în viziunea romanilor, caracter obligatoriu doar dacă părţile le-ar fi prevăzut ca atare. Unele dintre ele vizau: elementele naturale (e.g., clauza de garanţie în cadrul contractelor de vânzare-cumpărare – emptio-venditio –) denumite şi elemente aleatorii particulare; elementele accidentale minore (adminicula în viziunea lui Aemilius Papinianus)116, cum ar fi cele referitoare la modalităţile actelor juridice, precum condiţia ţi termenul (denumite şi elemente aleatorii generale ale contractului).

Noi ne vom ocupa, în cele ce urmează, de elementele esenţiale ale contractului şi de condiţiile juridice care le-au precizat rolul în cadrul arhitecturii contractului.

1. Capacitatea juridică a părţilor contractante De principiu, persoanele libere şi cu cetăţenie romană se bucurau optimo jure de

capacitate de folosinţă (de drept). In virtutea lui jus civile, nu le era recunoscută capacitatea de folosinţă sclavilor şi peregrinilor care nu dobândiseră jus commercii.

109 Gaius, Institutiones, III, 18. 110 Digesta, Liber XLVI, Titulus quintus. 111 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XVII, Titulus primus, 10,7. 112 Digesta, Liber primus, Titulus secundus, De pactis, 14, §3. 113 Digesta, Liber secundus, Titulus XIV, 1. 114 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber septimus, Titulus secundus, De pactis, 14, §1. 115 A se vedea, în acest sens, Mihail Vasile Jakota, op. cit., vol.II, pp.382 sqq. 116 Aemilius Papinianus, Digesta, Liber XVIII, Titulus LXXII, De contr.epmt., §1.

31

Această reglementare nu împiedica, însă, încheierea raporturilor juridice contractuale în cadrul cărora părţile să se fi comportat de parcă ar fi avut capacitate de contractare recunoscută de jus civile. Riscul încheierii unor astfel de raporturi se releva doar atunci când, în caz de conflict, de litigiu între părţi, acesta era soluţionat doar prin prisma normelor echităţii, norme abstrase din câmpul filosofic al dreptului natural (jus naturale).

Mai mult decât atât, contractele de jus civile rezervate exclusiv persoanelor libere cu jus commercii (cetăţeni, latini, peregrini cu jus commercii) erau inaccesibile categoriilor avute de noi în vedere doar într-o restrânsă măsură: este vorba doar de contractele literale – litteris – şi de promisiunile unilaterale – sponsio – (iar în cadrul acestora, doar în calitate de persoană ce se obligă). Ca atare, în cadrul oricărui alt contract, chiar şi indivizii fără capacitate formală, de jus civile, la care ne-am referit, puteau fi părţi în nume şi în interes proprii sau în favoarea unui terţ (e.g., în favoarea stăpânului sclavului). Incapacităţile de fapt (de exerciţiu) la încheierea contractelor erau determinate de elemente precum: sexul contractantului; starea de sănătate psihică a părţilor; vârsta cocontractanţilor.

In orice caz, şi în dreptul roman, regula era aceea după care orice persoană care se bucură de integritatea gândirii raţionale poate contracta117 iar excepţiile sunt cele pe care legea le prevede (expressis-verbis, adică în limitele legii).

A) Incapacităţi de drept A.1. Celui lipsit de libertate îi erau refuzate, la Epoca Veche, drepturile de creanţă ce

s-ar fi născut din contracte. La Epoca Clasică, dintr-o incapacitate absolută, aceasta devine una relativă deoarece, mai întâi, sclavul putea să încheie contracte în numele şi interesul stăpânului (ex persona domini, în virtutea principiului deja studiat, vox servi tamquam vox domini) în care să nu-i facă mai rea situaţia stăpânului.118 Apoi, sclavul putea chiar, de principiu, să-i înrăutăţească stăpânului situaţia într-un contract sinalagmatic (în care stăpânul dobândea calitatea duală de creditor-debitor iar, pe plan procesual civil, terţul cu care contractase sclavul putea să folosească actio ajecticiae qualitatis, acţiune cu transpoziţie de persoană -cercetată de noi în materie de jus actionum, dar şi de jus personarum-. In sfârşit, în unele cazuri, sclavul titular de peculiu ar fi putut să-l facă debitor pe stăpânul său după cum, la Epoca Postclasică, anumite acte juridice contractuale îi erau rezervate şi lui personal.

A.2. O incapacitate asemănătoare celei a sclavului se observă (cel puţin, până la Epoca Postclasică) în raport cu fiul de familie (filius familiae). Dintr-o absolută incapacitate, şi aceasta se transformă într-una relativă deoarece, iată, pe calea acţiunilor adjecticiae qualitatis, pater familias putea fi responsabil ca debitor faţă de terţul creditor, urmare a angajării răspunderii sale printr-un contract încheiat de filius familiae pe seama peculiului preconstituit de către pater familias (materie pe care, iarăşi, am cercetat-o în legătură cu raporturile patrimoniale dintre filius ac pater). Chiar şi aşa, această incapacitate a rămas una absolută în raport cu perioada infantilă (copilul fiind socotit o fiinţă fără voinţă la această etapă).119

117 Digesta, Liber XLIV, Titulus septimus, 43. 118 A se vedea, în acest sens, Mihail Vasile Jakota, op. cit., vol. I, p. 163. 119 Digesta, Liber XLIV, Titulus septimus, §3. apud P.Namur, professeur émérite à l’Université de Liège,

officier de l’ordre de Léopold, Cours d’Institutes et d’histoire de droit romain, quatrième édition, corrigée et complétée, Tome premier, Bruxelles, Paris, 1888, p. 335.

32

A.3. In sfârşit, până la adoptarea faimoasei Constitutio Antoniniana (Edictul lui Caracalla din anul 212 d.Cr), peregrinilor nu le era recunoscut decât dreptul de-a încheia contracte conforme normelor de jus gentium şi jus praetorium, jus honorarium, nu şi în conformitate cu reglementările formaliste, legaliste, de jus quiritium (jus civile).

B) Incapacităţi de fapt B.1. Pupilii aflaţi la o vârstă superioară celei infantile (peste şapte ani) sufereau de o

incapacitate parţială (relativă), fie datorită interdicţiei de încheiere a unor contracte fără autorizarea prealabilă a tutorelui, respectiv, curatorului lor, fie datorită imposibilităţii de-a se obliga atât timp cât, impuberi fiind, nu erau emancipaţi (erau încă alieni juris).120 Per a contrario, sive a contrario sensu, contractele prin care pupilii mai mari de şapte ani îşi ameliorau situaţia patrimonială erau considerate valabil încheiate, chiar şi în afara autorizaţiei tutorelui sau curatorului. Această incapacitate relativă ce ducea la anulabilitatea contractului încheiat de tânărul de 25 de ani era efectul principiului după care minor restituitur non tamquam sed minori sed tamquam laesus, principiu ce-şi găsea exprimarea prin acţiunea de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului (restitutio in integrum ob aetatem).

B.2. Demenţii şi nebunii violenţi (furiosi) sufereau de o incapacitate absolută, fiindu-le nerecunoscute contractele încheiate în perioadele de demenţă. Acele contracte încheiate în momente de luciditate, pe cale de excepţie, însă, erau considerate valabil încheiate sub raportul capacităţii de exerciţiu; excepţia, fireşte, trebuia dovedită de acela ce o invoca.

B.3. Prin senatus-consultul Velleian, a fost considerat motiv de nulitate absolută faptul femeii (chiar sui juris) de-a se fi obligat în numele şi pentru altul: fie în mod direct; fie în mod indirect (prin oferirea de garanţii, de cauţiuni – cautio –); astfel de intercesiuni (a intercede = a se obliga pentru altul) au fost permise de către Justinian doar cu titlu excepţional şi anume, când beneficiarii intercesiunii erau soţul sau fiul de familie (şi doar atunci când efectele intercesiunii se vor fi produs în prezenţa a trei martori;121 în acest fel, efectele absolute statuate în materie de garanţie contractuală personală prin senatus-consultul Veleian (de la Velleius, consul la începutul domniei lui Nero – 46 d.Cr.) au devenit relative.

B.4. In Pandectele justiniene,122 este amintită o incapacitate relativă statuată pe seama prodigului care nu avea decât dreptul de-a stipula, nu şi de-a se obliga pe perioada în care era interzis.

B.5. O incapacitate relativă a fost prevăzută şi pentru persoanele aflate într-o avansată stare de ebrietate (beţie completă) sau pentru cele ce promiteau ceva în timpul crizelor de isterie.123

Toate aceste cauze “interne” ce afectau capacitatea contractantului au fost asimilate de dreptul civil modern, fie ca motive legale, fie jurisprudenţiale pentru reţinerea nulităţii absolute sau a celei relative (anulabilităţii) contractelor încheiate în astfel de condiţii.

2. Consimţământul părţilor contractante Consensus (de la cum sentire = a simţi în mod comun, asemănător, coincident cu

privire la acelaşi lucru, a gândi la fel, a se pune de acord asupra unui lucru) reprezintă

120 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 141, §2. 121 In acest sens, a se vedea Y. Poullet, op. cit., p. 262. 122 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 141, §108. 123 Digesta, Liber L, Titulus XVII, §48.

33

acordul de voinţă al părţilor (creditor şi debitor) cu privire la prestaţiunile reciproce (altfel spus, în privinţa obiectului juridic al contractului). Dacă, incapacităţile reprezintă cauze “interne”, motive ce ţin de fiecare cocontractant şi care afectează validitatea contractului, viciile consimţământului sunt cauze “externe”, venind din conjuncturi sau conjecturi exterioare, de o asemenea relevanţă încât afectează consimţământul, astfel încât nu se mai poate vorbi de o “coincidenţă” a intenţiilor părţilor (creditor-debitor) cu privire la acelaşi obiect.

La Epoca Veche, consimţământul nu avea importanţa ce i se atribuie începând cu Epoca Clasică romană. La această Epocă Clasică, psihologismul şi antropocentrismul au dobândit un plan superior de afirmare în conştiinţa juridică a romanilor, astfel încât, de la străvechile contracte ultraformaliste (pe care magistratul judiciar şi judecătorul nu le analizau decât sub unghiul respectării solemnităţilor formale prescrise de lege, nicidecum sub aspectul bunei-credinţe, al voinţei, intenţiei sau scopului urmărite de părţi), la cele pur consensuale (solo consensu,precum, e.g., emptio-venditio) s-a realizat un uriaş efort de asimilare a unui spirit contractualist şi consensualist nou. La Epoca Postclasică, mai mult decât atât, consimţământul devenise deja o condiţie absolută, esenţială, fundamentală pentru orice tip de contract, inclusiv pentru contractele solemne. “Nu există contract, fie şui solemn, care să nu trebuiască să se încheie pe baza convenţiei părţilor”; aşa statuează un text din Pandecte.124

A conveni (a veni din locuri diferite într-un spaţiu comun, în sens originar), a consimţi (a face opiniile separate să fie coincidente cu privire la acelaşi lucru), iată sursele explicative pe care Domitius Ulpianus le foloseşte pentru argumentarea principiului de mai sus (Nam et stipulatio quae verbis fit, nisi habeat consensum, nulla est).

În analiza consimţământului, nu avea importanţă cine era iniţiatorul contractului (creditorul sau debitorul); interesa doar momentul în care se realiza coincidenţa efectivă a intenţiilor celor două părţi cu privire la acelaşi obiect juridic (prestaţiunile lor reciproce). Din acest motiv, contractele pur consensuale erau socotite perfecte (valid încheiate) chiar din momentul realizării acordului de voinţă, fără să mai fi fost necesară consumarea vreunui element extrinsec respectivului acord (precum, e.g., tradiţiunea bunului, respectarea unor solemnităţi ş.a.m.d.); practic, consimţământul îşi era suficient sieşi pentru a produce efectul obligării părţilor la efectuarea prestaţiilor convenite.

Cu toate acestea, la Epoca Clasică romană, au fost menţinute contractele în care consimţământul părţilor nu era necesar; n-am putea spune că erau contracte propriu-zise, cât promisiuni unilaterale, stipulaţiuni condiţionale (solius offerentis promissio)125; este vorba de următoarele126: votum; pollicitatio (stipulaţiunea condiţională propriu-zisă); indicium.

Toate cele trei forme de promisiuni unilaterale sunt de fapt variante ale pollicitaţiunii, variante care erau juridiceşte eficiente doar când aveau ca beneficiari divinităţile, statul roman, cetăţile şi municipiile, în rest depinzând de acceptarea prin executare a prestaţiunii condiţionale de către partea virtuală căreia pollicitaţiunea îi era adresată.

124 Digesta, Liber secundus, Titulus XIV, 1. §3. 125 Digesta, Liber L, Titulus XII, De pollicitatio. 126 In acest sens, a se vedea Mihail Vasile Jakota, op.cit., p. 383.

34

a) Votum reprezenta promisiunea solemnă pe care o făcea un fidel al unui cult unei divinităţi , promisiune în virtutea căreia se angaja să efectueze ceva în cadrul unei proceduri sacrificiale prin care să aducă ofrande respectivei zeităţi protectoare, cu condiţia ca aceasta din urmă să-i fi îndeplinit o ardentă dorinţă. Prin votum puteau fi promise: temple; altare; statui; obiecte cultice, în general.

b) Pollicitatio propriu-zisă consta în promisiunea solemnă pe care o făcea un candidat la magistraturile Romei sau ale municipiilor în faţa adunărilor de cetăţeni, în sensul realizării din averea proprie a unor bunuri de utilitate publică, precum:- teatre;- amfiteatre;- stadioane;- străzi publice;- ramificaţii ale apeductelor etc. In cazul în care candidatul obţinea sufragiile necesare investirii în magistratura vizată, obligaţia sa asumată prin promisiune unilaterală devenea valabilă, de parcă ar fi contractat cu cetatea sau cu municipiul. Aceste din urmă entităţi colective (cetatea sau municipiul), ca persoane juridice şi creditori fictivi, i-ar fi putut pretinde executarea promisiunii solemne făcute în “campania electorală”. Iată, peste timp, o lecţie de civism, de respect pentru cetate necesar a fi învăţată şi de către promitenţii politici din contemporaneitate.

c) Indicium constituia promisiunea solemnă pe care perdantul unui bun (e.g., al unui sclav)127 o adresa oricărui virtual găsitor al bunului său în vederea recuperării acestuia. Odată descoperit şi predat bunul pierdut, contractul fără consimţământ expres sau tacit din partea debitorului bunului devenea un contract perfect, astfel încât promisiunea de recompensă pe care proprietarul bunului pierdut o făcuse devenea o obligaţie certă şi fermă.

Coincidenţa dintre ofertă şi acceptare trebuia să fie perfectă. In Instituţiunile lui Justinian,128 se precizează, cu titlu de exemplu, că nu există coincidenţă de voinţă când stipulantul are în vedere o obligaţie pură şi simplă iar promitentul crede că obligaţia este afectată de vreo modalitate (termen sau condiţie), după cum coincidenţa de voinţă nu se realizează atunci când părţile au în vedere obiecte juridice ale obligaţiei distincte, necoincidente.

Ca regulă generală, de acceptarea ofertei se leagă geneza consimţământului. Prima condiţie pentru aceasta este ca acceptantul să fie viu; cel mort nu poate “simţi” şi, cu atât mai puţin, “consimţi” (Non videor consentire qui sentire non possum).129 Simpla intenţie a celui aflat în viaţă de-a încheia un raport contractual cu debitorul nu poate fi asimilată exprimării unui consimţământ valabil dacă ea nu s-a materializat într-o acceptare (fie ea şi tacită) a ofertei debitorului. Succesorii nu pot, la rândul lor, complini această lipsă a consimţământului de cujus-ului cu propria lor voinţă, chiar dacă prin aceasta toate părţile ar fi satisfăcute. Mai mult decât atât, chiar autorul ofertei poate să se desisteze atât timp cât acceptarea ofertei sale nu s-a realizat în termeni expliciţi sau impliciţi. Un proiect de contract (oricât de acceptabil ar fi) nu produce efectele juridice recunoscute contractului atât timp cât nu trece (prin acceptare) de stadiul de proiect. Ca atare, şi desistării autorului ofertei i s-a recunoscut posibilitatea de-a interveni fără ca cealaltă parte să poată pretinde

127 A se vedea, în acest sens, Mihail Vasile Jakota, op. cit., p. 384. 128 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertius, Titulus XIX, §5. 129 Digesta, Liber XXXIII, Titulus quintus, 8, §2.

35

perfectarea contractului printr-o acceptare ulterioară.130 Faţă de principiul exprimat mai sus, acesta este un raţionament a fortiori.131

În Pandecte, compilatorii lui Justinian fac vorbire despre multe posibilităţi de exprimare a consimţământului în mod valabil, modalităţi care sunt reţinute ca fiind eficiente şi în dreptul civil modern şi postmodern; este vorba de următoarele: consimţământul dat de părţi contractante prezente (cazul general); consimţământul dat între absenţi (inter absentes - cazul particular, prin mijlocirea: fie a unui mesager, a unui intermediar (per nuntium);132 fie a unei scrisori, epistole, bilet - per epistolam);133 consimţământul exprimat în mod expres (cazul general); consimţământul tacit (situaţia specială, particulară);- consimţământul dat în scris (mai ales la Epoca Postclasică, perioadă în care înscrisurile de drept material, dar şi procesual cunosc o răspândire desăvârşită); consimţământul verbal (forma cea mai obişnuită, comună); consimţământul prin desticulaţie şi mimică (la interfaţa dintre consimţământul expres şi cel tacit).

În legătură cu consimţământul consemnat într-un înscris, Justinian face, atât în Instituţiunile sale, cât şi în Codex Justinianeus repetitae praelectionis, diferenţa dintre: pe de o parte, înscrisurile cu valoare pur probatorie (ad probationem); pe de altă parte, înscrisurile cu rol instrumentar (ad validitatem, instrumenta, negotium).

În acest fel, dacă înscrisurile probatorii au o valoare pur facultativă, opţională pentru părţile contractante care vor să se asigure că interpretarea contractului lor într-un eventual litigiu va fi fidelă intenţiei reale a părţilor din momentul contractării, dimpotrivă, înscrisurile asupra cărora părţile au convenit să le dea semnificaţia de act de întemeiere a contractului (de negotium) sau de consimţământ exclusiv scris, aveau o valoare ad validitatem. Pe cale de consecinţă, dacă desistarea vreuneia dintre părţi care intervenea între momentul acceptării şi acela al realizării înscrisului ad probationem producea efecte juridice (atrăgând răspunderea contractuală a celui ce se desista), iată că, per a contrario, desistarea părţii contractante în cazul contractului încheiat prin înscris ad validitatem până în momentul redactării şi semnării înscrisului nu mai era de natură a atrage sancţiuni contractuale pentru cel ce se desista.

2.1. Sensul şi valoarea consimţământului. Condiţii Consimţământul trebuie interpretat în mod relaţional, în directă relaţie cu: contractul

pe care părţile l-au încheiat; contractul pe care ar fi voit să-l încheie; eventuala convenţie ascunsă pe care au înţeles s-o mascheze, s-o oculteze printr-o altă convenţie (falsă).

Principiul fiind acela al salvării înţelegerii părţilor (pretius ut valeat quam ut pereat contractus; cu alte cuvinte, contractul, chiar viciat, este preferabil să producă unele efecte decât să fie complet dezavuat134), este posibil ca o convenţie nulă sub o anumită formă să fie validă sub o alta, subsidiară.

Pentru decelarea regulilor romane vizând consimţământul, trebuie să observăm cu atenţie fiecare dintre calităţile imperativ cerute pentru ca acesta să fie valabil exprimat

130 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 1,1, §3. 131 In acest sens, a se vedea P.Namur, op.cit., p. 337. 132 Digesta, Liber octavus, Titulus quartus, 18. 133 Digesta, Liber XXXIX, Titulus quintus, 2, §6. 134 In acest sens, a se vedea Valerius M. Ciuca, Lectii de drept roman, vol.II, Editura Polirom, Iasi, 1999, p.

474-475.

36

(indiferent sub ce formă de expresie). Care erau călităţile determinante? Iată-le: seriozitatea; sinceritatea; nevicierea.

A) Seriozitatea consimţământului Pentru ca între intenţia internă a părţilor contractante şi manifestarea externă de voinţă

să existe o deplină similitudine, este imperativ obligatoriu ca exprimarea consimţământului să se facă într-un mod serios. Cu alte cuvinte, exprimarea consimţământului trebuie să fie de natură a convinge că voinţa părţilor de-a si fi obligat reciproc a fost una reală. La antipodul seriozităţii consimţământului se află spiritul de joc intelectual pur (jocandi causa), spiritul de glumă, ce nu are darul de-a lega (vinculum) părţile prin contract.

B) Sinceritatea consimţământului Sinceritatea consimţământului, ca una dintre condiţiile de validitate a sa, nu este

analizată în registrul moral de interpretare. Sinceritatea consimţământului este o condiţie internă a părţilor care au latitudinea: de-a exhiba faţă de terţi adevărata natură a contractului încheiat; dimpotrivă, de-a oculta veritabila natură a contractului, prezentând terţilor o pură aparenţă, un contract fals (fără ca prin această manoperă să fi încălcat vreo normă sau să fi suportat consecinţele vreunei exigenţe normative).

Regula generală este aceea a sincerităţii consimţământului. Părţile sunt sincere în raportutile contractuale dintre ele, dar şi în raport cu terţii interesaţi (creditorii lor personali succesorii sau, cu alte cuvinte, avânzii-cauză şi avânzii-drept).

Epoca Clasică romană a cunoscut, în funcţie de calitatea sincerităţii contractării, o serioasă cotitură: a fost acceptată simularea convenţiei. In acest fel, părţile rămâneau sincere între ele (se puneau în mod real de acord asupra aceluiaşi contract) dar mascau contractul încheiat cu un altul aparent pentru ca, astfel, să-i inducă pe terţii interesaţi în eroare. Contractul real fiindu-le necunoscut terţilor, aceştia din urmă n-ar mai fi putut să-l atace pentru eventuala lezare a intereselor lor legitime. Iată, să presupunem că Primus ar fi încheiata cu Secunda, amanta sa, un contract de vânzare-cumpărare cu privire la o lectică, contract aparent, din moment ce preţul stabilit era unul fictiv şi neurmărit ca atare. Contractul real era unul de donaţie, contract prin care Primus urmărea să o gratifice pe Secunda, în contra intereselor terţilor (succesorii legitimi şi creditorii lui Primus). In caz de litigiu între Primus şi Secunda, erau aplicabile regulile aferente contractului de donaţie (contractul real) şi nu cele ce reglementau contractul de vânzare-cumpărare (contract aparent). Dacă, însă, litigiul se purta între părţile contractante şi terţele persoane interesate, regulile pe care magistratul judiciar şi apoi judex le aveau în vedere erau cele aferente contractului aparent (emptio-venditio), părţile neputându-se prevala de efectele contractului real (donatio).

Am ales această ipoteză de lucru deoarece este una clasică; disimularea donaţiilor, în încercarea de a-i induce în eroare pe terţi, prin simularea contractelor de vânzare-cumpărare, a fost dintotdeauna cel mai facil mijloc de-a masca voinţa internă şi reală a părţilor contractante.

Dar aceste disimulări şi simulări nu erau singulare. Chiar înainte de perioada imperială, Roma cunoscuse câteva adopţii simulate pentru ca adoptatorii să fi putut profita de avantajele legale recunoscute persoanelor căsătorite şi cu copii din căsătorie, după cum divorţurile simulate ale soţilor care doreau ardent să-şi facă donaţii (reamintim că donaţiile între soţi erau interzise pentru a fi protejată averea ereditară şi pentru motiv de

37

imoralitate) erau, la rândul lor, destul de numeroase. Faptul că erau declarate nule toate aceste acte simulate, mincinoase, n-a determinat obstacularea multiplicării cazurilor prin care indivizii nu urmăreau decât să speculeze slăbiciunile legilor ce le octroiau anumite avantaje. Prin urmare, mai înţeleaptă a fost tratarea duală a contractelor simulate, în funcţie de părţile litigante. Acest tratament juridic dual a fost consfinţit la rang de principiu printr-un adagiu pus pe seama lui Diocleţian (284-305, împreună cu Maximian), care a generalizat regula nulităţii actelor simulate între părţile contractante. Este vorba de faimosul adagiu: Simulata non valent, dissimulata possunt valere (contractele simulate sunt nule, cele disimulate pot fi valabile).135

Diocleţian (cel ce a inaugurat faza Dominatului a epocii imperial, proclamându-se dominus et deus) a fost constrâns să generalizeze regula nulităţii contractelor simulate dintre părţile contractante datorită înmulţirii îngrijorătoare a practicilor disimulării raporturilor contractuale la finele Principatului. In acest fel, era asigurată siguranţa contractării dacă respectiva convenţie disimulată satisfăcea toate rigorile legii. In exemplul ales de noi, contractul simulat de vânzare-cumpărare era, fireşte, nul, dar cel de donaţie, disimulat, rămânea perfect valabil chiar dacă era ascuns (dacă, fireşte, răspundea şi celorlalte rigori ale legii).

C) Nevicierea consimţământului Până acum am analizat consimţământul şi calităţile sale interne. A treia condiţie de

validitate a sa – nevicierea – vizează de fapt o sumă de calităţi determinate de mediul contractual extern, de condiţiile exterioare. Acestea din urmă sunt plurale şi complexe, neomogene. Fiecare “viciu” de consimţământ cunoaşte mai multe modalităţi, fiecare guvernată de reguli proprii şi caracterizată de limite proprii. Le vom studia în amănunt în cele ce urmează.

Viciile consimţământului cocontractanţilor au fost grupate în trei mari categorii: eroarea (error; errantis nulla est voluntas);136 dolul (dolus malus); violenţa (vis, metus).

Fiecare categorie acoperă un ansamblu de subcategorii. De exemplu, eroarea putea viza: error in corpore; error in substantia;- error in qualitate; error in negotium;- error in nomine; error in significatione;- error in persona.

Dolul, de asemenea, putea fi de două feluri: dolus bonus (benefic); dolus malus (malefic).

Si violenţa se diviza în: metus (violenţa psihică, morală); vis (violenţa fizică); laesio (simpla leziune sau temere).

Le vom analiza pe rând. a) Error Non consentiunt qui errant137. Nu există consimţământ când acesta se întemeiază pe

eroare, spuneau compilatorii justinieni reproducând o concepţie de la Epoca Clasică romană. Până la cristalizarea acestei concepţii, în linii generale, eroarea a fost dezavuată de efecte directe în planul validităţii consimţământului. De ce? - Intrucât indivizii, în general, trebuie să nu fie ignari, adică să cunoască legile şi condiţiile impuse de acestea şi, pe cale de consecinţă, să ştie ce acte încheie în fapt şi care-i obiectul contractării; este un

135 A se vedea, în acest sens, Y. Poullet, op. cit., p. 287. 136 Digesta, Liber quintus, Titulus primus, 2, pr. 137 Digesta, Liber secundus, Titulus primus, §15.

38

comandament cu atât mai ferm, cu cât obiectul contractării gravitează în jurul statutului juridic al contractantului, în jurul “specialităţii” sale, când trebuie să observe situaţiile de fapt cu mai multă acuitate. Legile sunt scrise pentru cei atenţi, nu pentru cei indolenţi sau, cum spuneau romanii, pentru cei morfeici, adormiţi (vigilantibus, non dormientibus jura scripta sunt). Doar în mod excepţional eroarea a fost considerată ca fiind un viciu al consimţământului la începutul epocii clasice, viciu de o asemenea intensitate încât să fi putut conduce la destructurarea consimţământului şi, pe cale de consecinţă, la recunoaşterea fiecăreia dintre părţile contractante a unei duble căi de protecţie contra erorii: restitutio in integrum; condictio sine causa.138

Aceste excepţii vizau mai cu seamă: cazurile de eroare asupra bunului contractat (error in corpore), în care calităţile bunului sau identitatea sa materială erau considerate esenţiale de către părţile contractante; cauzele ce vizau natura însăşi a contractului (error in negotium), în cadrul cărora credinţa fiecărui contractant în încheierea unui anumit raport contractual era fundamental dezavuată de forma reală a contractului eronat încheiat.

Dacă, în contractele formale (stricti juris, de drept strict) judecătorul avea o sarcină relativ uşoară, criteriile de apreciere a erorii fiind extrase exclusiv din termenii contractelor, în cele de bună-credinţă (bonae fidei), per a contrario, judecătorul avea o misiune mult îngreunată tocmai de faptul că dreptul său de cercetare şi interpretare a intenţiei reale a părţilor era recunoscut inclusiv cu privire la puterea de liberă apreciere a viziunilor părţilor asupra elementelor esenţiale ale contractelor.

Pentru ca eroarea, în mod excepţional, să fi fost calificată ca element distructiv al consimţământului, trebuia să fi fost îndeplinite trei condiţii definitorii: întâi, trebuia să consiste într-un factor de inseminare în conştiinţa victimei a unei false reprezentări asupra unui aspect esenţial al contractului, falsă reprezentare care să fi determinat încheierea contractului, însoţită de presupoziţia că dacă ea, victima, ar fi cunoscut adevărata stare de lucruri, n-ar fi încheiat respectivul contract; în al doilea rând, eroarea trebuia să fi fost scuzabilă; cu alte cuvinte, prin acest viciu al consimţământului, nu puteau fi acoperite legal conduite inacceptabile romanilor, precum cele dominate de indolenţă, ignoranţă, neglijenţă, delăsare, nepăsare, prodigalitate etc.; în sfârşit, în virtutea preceptului pretorian De minimis non curat Praetor (transpoziţie juridică a preceptului moral latin, Aquila non capit musca – acvila nu prinde muşte...–) eroarea în care a fost indusă victima contractantă trebuia să fi fost suficient de importantă (stabilirea gradului de importanţă rămânând la latitudinea pretorului) pentru a putea fi considerată ca factor de viciere profundă, distructivă a consimţământului (error esentialis139 clar diferenţiată de error minus essentialis, vel concomitans).140

O discuţie interesantă s-a purtat în literatura de specialitate141 pe seama erorii calificate după natura sa în două specii (error vel ignorantia juris vel facti): eroarea de drept;142 eroarea de fapt.143

138 In acest sens, a se vedea G.May, op. cit., p. 236, nota 9. 139 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 58 pr. 140 Digesta, Liber XLIV, Titulus septimus, 57. 141 A se vedea, în acest sens, Y.Poullet, op. cit., p. 289. 142 Justinian, Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber primus, Titulus XVIII, De juris et facti

ignorantia. 143 Digesta, Liber XXII, Titulus sextus.

39

Prin prisma celor două principii suverane care constituie pilaştrii fundamentali, piatra de temelie a sistemului formalist legalist roman de drept (Nemo censetur ignorare legem – nimeni nu poate invoca în apărarea sa necunoaşterea legii –, respectiv, Jura novit curia – judecătorul cunoaşte toate legile –...) eraorea de drept n-a fost decât în mod cu totul excepţional recunoscută ca viciu de consimţământ.

De cealaltă parte, eroarea de fapt, cu nenumăratele ei variante, este tipul de eroare ce poate conduce (în anumite condiţii) la nulitatea contractului. Atunci când viciază grav consimţământul părţilor contractante, erorile de fapt conduc în dreptul roman clasic (inclusiv în zenitul epocii justiniene) la nulitatea contractului. Si acum, după cum ne-am propus, să explicăm categoriile consacrate ale erorilor factice.

a.1. Error in persona Eroarea asupra persoanei cocontractantului nu era de natură a determina nulitatea

contractului încheiat. In toate contractele în cadrul cărora calitatea persoanei cocontractante este nesemnificativă, validitatea lor prin prisma acelei calităţi nu poate fi pusă în discuţie. Ce semnificaţie, alta decât una pur reală, sociologică, non-juridică putea să aibă faptul că Primus i-a vândut măgarul lui Secundus şi nu lui Tertius? Dar dacă respectivul contract ar fi fost unul din categoria celor intuitu personae, sau un contract de binefacere, în cadrul cărora calitatea persoanei cocontractante este esenţială (precum în cadrul unei donatio), lucrurile se schimbă fundamental. In acest caz, eroarea asupra persoanei devine un viciu fundamental al consimţământului, de natură a reclama anulabilitatea contractului.144

Această regulă clasică vizează şi contractele în cadrul cărora sunt urmărite calităţile şi abilităţile speciale ale cocontractantului145, prin prisma calificărilor sale, reputaţiei şi personalităţii sale de elită (si alius pro alio praetor fuerit aditus, nihil valebit quod actum est).146 De asemenea, prin aceeaşi regulă erau vizate părţile prezente la tranzacţi şi care nu puteau fi altele decât cele ce-şi disputau drepturi contractuale litigioase.147

a.2. Error in negotium Eroarea asupra naturii contractului încheiat a constituit motiv de anulabilitate, reţinut

ca atare şi de către compilatorii lui Justinian.148 Exemplul clasic de eroare in negotium este acela în care Primus vinde un bun lui Secundus iar acesta din urmă, dintr-o eroare scuzabilă crede că i s-a făcut o liberalitate (donatio, e.g.) astfel încât nu plăteşte preţul aşteptat zadarnic de către Primus. Dacă, fireşte, Secundus, ulterior, şi-ar fi dat consimţământul la plata preţului pretins de Primus, natura contractului s-ar fi modificat şi valabilitatea sa n-ar mai fi putut fi pusă în discuţie din această pricină. Cert este că pentru o astfel de viciere a consimţământului, atât Primus cât şi secundus ar fi putut cere resciziunea contractului. La fel puteau fi (din eroare) făcute confuzii între contractele de împrumut (comodatum)149 şi cele de depozit (depositum) sau între cele de închiriere (locatio-conductio) şi cele de vânzare (emptio-venditio).

144 Digesta, Liber XLVII, Titulus secundus, 52, §21. 145 Digesta, Liber XII, Titulus primus, 32. 146 Digesta, Liber secundus, Titulus primus, §15. 147 Digesta, Liber secundus, Titulus 15, 3, §2. 148 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 9, pr. 149 Digesta, Liber XII, Titulus primus, XVIII, §1.

40

În toate aceste cazuri avem de-a face cu o eroare gravă (“eroare-obstacol” în termeni civilişti) ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea contractului greşit înţeles. Chiar şi eroarea putea produce unele efecte, dar de această dată efectul era observabil pe planul transferului proprietăţii prin tradiţiune (traditio) întrucât, pe acest plan, contractul eronat nu-şi pierde calitatea de just titklu (justum titulus, justa causa). Fireşte, celelalte condiţii (inclusiv cele temporale) studiate în materie de dobândire a proprietăţii trebuiau respectate. Nu insistăm aici.

a.3. Error in corpore Bunurile sau serviciile care fac obiectul contractelor au o identitate a lor, o amprentă

fizică inconfundabilă. Fiind esenţială pentru validitatea consimţământului, dreptul roman clasic şi cel justinian au sancţionat cu nulitatea absolută contractul care acoperea eroarea asupra identităţii bunului contractat. In această categorie de erori eu fost incluse şi evaluările extrem de greşite cu privire la preţurile bunurilor sau serviciilor contractate dar (Nota bene!) numai în sfera contractelor de bună-credinţă (bonae-fidei), în care judex avea şi latitudinea de-a examina justeţea contractului (inclusiv prin prisma principiului echivalenţei prestaţiilor, principiu de jus gentium).150 Un exemplu relevant de error in corpore este următorul: Primus crede că a cumpărat statuia zeiţei Venus şi Secundus, vânzătorul, are imaginea înstrăinării unui mozaic înfăţişând, să spunem, un aed; sau, Primus crede că preţul stabilit de către Secundus pentru o coloană de marmură este încorporat în preţul total al templului edificat de către acesta din urmă, pe când Secundus, constructorul şi antreprenorul edificiului a evaluat separat componentele esenţiale ale construcţiei. Nu exista error in corpore151 sau error in rem152 însă, atunci când părţile erau confuze cu privire la elementele exterioare de identificare a aceluiaşi bun (e.g., coloana de est şi nu de vest; latifundia semproniană şi nu cea valeriană etc.).

a.4. Error in substantia În viziunea compilatorilor justinieni doar în cadrul contractelor de bună-credinţă

(bonae-fidei) era posibil ca eroarea asupra substanţei bunului contractat să fie de natură a destructura intenţia reală a părţilor şi, astfel, să compromită realizarea consimţământului lor, întâlnirea voinţelor lor în acelaşi contract.

Ce-nseamnă error in substantia? Denumirea sugerează şi conţinutul răspunsului; romanii şi-au imaginat că bunurile corporale (rei corporis) sunt substanţiale, tangibile (qui tangi possunt) şi, chiar dacă au o formă dorită de contractanţi, la fel de important este uneori şi conţinutul lor substanţial. Dar, atenţie, această exigenţă nu însoţeşte şi contractele formaliste, cele străvechi în cadrul căroras se presupunea că realitatea este perfect racordată la legalismul şi formalismul convenţional. La Epoca Veche, nimeni nu-şi punea în mod generic problema neconformităţii formei cu fondul bunurilor. Odată cu dezvoltarea negoţului, posibilitatea de înşelare a clienţilor prin iluzia conţinutului fictiv al bunurilor comerciale s-a mărit, astfel încât n-a mai fost necesară stipularea unei clauze contractuale neechivoce, exprese, prin care să poată fi înlăturat riscul erorii asupra substanţei bunului înstrăinat.

150 Justinian, Institutionum sev elementorum, Liber tertius, Titulus XIX, §23. 151 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 9, pr. 152 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 34, pr.

41

Iată un exemplu: Primus i-a comandat lui Secundus o încărcătură navală de 100 de amfore cu vin iar Secundus, printre cele 100 de amfore, a strecurat şi câteva cu oţet. Sub aspectul corporalităţii bunurilor achiziţionate nu a intervenit nici o eroare; este vorba de 100 de amfore de produse alimentare. In substanţa lor, însă, eroarea a intervenit în mod evident. Pentru evitarea şi, eventual, repararea prejudiciului suferit, Primus avea la dispoziţie două clasice căi pe care dreptul pretorian, honorar i le-a asigurat: fie, în cazul în care Secundus se comportase dolosiv, să intenteze o acţiune de dol (actio de dolo) sau, în caz că el, Primus, era pârât pentru neexecutarea obligaţiei contractuale de plată a preţului, să se apere printr-o exceptio doli sau prin orice alt mijloc procesual bazat pe excepţia de înşelăciune; fie, în mod neechivoc, expres şi preventiv să fi stipulat în contract (printr-o clauzulă accesorie)153 o sumă forfetară cu titlu de daună-interes pentru eventualitatea erorii asupra substanţei bunului contractat (o indemnitate fixă şi prealabilă)154; e.g., o astfel de clauză însoţea contractele pe seama bunurilor de valoare, cum ar fi înstrăinarea argintului în locul aurului.155

Care era situaţia contractelor, fie ele şi neformaliste, dar cu titlu gratuit, precum donaţiile? In acest caz, urmând preceptul străvechi după care este preferabil să primeşti gratuit ceva decât să nu primeşti nimic (în ethosul popular român, “calul de dar nu se caută la dinţi”), dreptul clasic roman156 n-a prevăzut o resciziune pentru eroarea asupra substanţei pe care creditorul s-o fi putut reclama157, după cum şi creditorul ipotecar nu avea decât o facultate în a reclama întoarcerea, inversiunea sau recuperarea substanţei bunului ipotecar de către debitorul său.158

Apoi, s-a pus problema validităţii consimţământului atunci când eroarea asupra substanţei privea un bun accesoriu celui contractat. Noi am anunţat de la început regula după care, pentru a determina invaliditatea consimţământului, eroarea trebuia să aibă o calitate fundamentală: să fie o eroare esenţială. Dacă părţile au convenit că esenţială este substanţa bunului accesoriu, fireşte, resciziunea îşi extrage raţiunea din această clauză specială.159 Dacă nu, ca regulă generală, pentru eventualul dol din partea debitorului,160 acesta ar fi răspuns plătind daune-interese, adică unele indemnităţi pentru acoperirea pagubelor eventual produse creditorului161. Contractul, însă, rămânea perfect valabil.162

Deosebit, în opinia lui Domitius Ulpianus (opinie care a triumfat în rândul compilatorilor justinieni), când eroarea asupra substanţei bunului viza calităţi esenţiale ale acestuia, fără de care creditorul s-ar fi dispensat de el (e.g., sexul sclavului cumpărat – error in sexu), resciziunea era admisibilă.163 Nu acelaşi lucru se poate spune despre erorile cu privire la substanţa bunurilor la care prevalentă sub aspectul valorii este forma şi nu

153 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 41, §1. 154 A se vedea, în acest sens, Y. Poullet, op. cit., p. 289. 155 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 9, §2. 156 A se vedea, în acest sens, P. Namur, op. cit., p. 339. 157 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 22. 158 Digesta, Liber XIII, Titulus septimus, 1, §§1,2. 159 Digesta, Liber XIX, Titulus primus, 21, §2. 160 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 14, 58. 161 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 10, 11. 162 In acest sens, a se vedea P. Namur, op. cit., p. 339, nota 7. 163 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, De contrahenda emptione, 11, §1.

42

compoziţia. Nici compilatorii justinieni164 şi nici civiliştii moderni şi postmoderni nu au acceptat resciziunea pentru error in substantia, e.g., datorită faptului că o operă de artă este făcută dintr-o compoziţie de materiale, alta decât cea dorită de beneficiar (dacă, bineînţeles, nu va fi fost stipulată o clauzulă expresă în acest sens).

a.5. Error in qualitate Unii autori (precum, e.g., S.G.Longinescu)165 tratează eroarea asupra calităţii bunului

contractat în secţiunea referitoare la error in substantia. Noi, pentru a decela cu acribie cele mai fine cauze ce afectează consimţământul părţilor contractante, o vom trata distinct. Deşi sunt în strânsă legătură, cele două tipuri de erori pot fi diferenţiate, sens în care s-au pronunţat şi alţi romanişti contemporani, pe a căror poziţie teoretică ne situăm şi noi.166 Error in qualitate vizează doar una sau mai multe calităţi substanţiale ale bunului sau serviciului reprezentând obiectul contractului şi nu substanţa in integrum a sa.

De principiu, în dreptul roman, error in qualitate nu atrăgea resciziunea contractului încheiat, nefiind considerată o viciere prea gravă a consimţământului creditorului. Contractul rămânea valabil. Acest fapt nu însemna, însă, că nici un efect nu era atras de viciile de calitate ale bunului. Ba, dimpotrivă, părţile puteau prevedea indemnităţi penalizatoare pentru astfel de vicii şi, în cel mai rău caz, în cadrul contractelor neformaliste, judecătorul putea (la Epoca Postclasică) evalua şi stabili daunele-interese aferente pierderilor suferite de creditor din cauza viciilor de calitate ale bunului contractat.

In dreptul postclasic roman şi în dreptul lui Justinian, cu titlu de exemplu, vânzătorul unei cantităţi de vin de o foarte redusă calitate, datorită combinării cu apă sau datorită oţetirii sale, era sancţionată cu obligaţia de-a plăti o indemnitate creditorului său. In practica juridică modernă, într-o astfel de situaţie, creditorul poate să ceară anularea contractului prin care a achiziţionat vinul, fireşte, fără a pierde dreptul la daune-interese.

Prin comparaţie cu erorile vizând calităţile substanţiale ale bunului, în dreptul roman justinian, erorile asupra calităţilor accidentale, ca şi acelea asupra motivelor contractării, nu aveau vreo relevanţă pe planul validităţii consimţământului, recte, a contractului.

a.6. Error in nomine În reglementările justiniene, eroarea asupra denumirii obiectului material vizat de

părţile contractante nu era de natură a atrage resciziunea contractului. Ar fi părut absurd ca o simplă eroare de denominare a bunului să determine o destructurare a acordului de voinţă. La Epoca Veche, însă, o astfel de eroare nu era deloc socotită absurdă în cadrul contractelor formaliste. Ne amintim, de la jus actionum, când am evocat opera gaiană, cum se putea pierde procesul cu caracter vindicativ pentru miotiv de denominare greşită a bunului contractat; dacă prin legisacţiune era denominat, e.g., viţă de vie iar denominaţiunea folosită în proces era aceea de “arbust”, chiar dacă nu era nici un dubiu cu privire la identitatea reală a bunului în mod just reclamat, procesul era pierdut.

Ceea ce este interesant, însă, rezidă în faptul că în materie de transmisiuni succesorale testamentare (transmisiuni mortis causa, pentru cauză de moarte), legatele care conţineau erori de denominare sau de numire erau sancţionate cu nulitatea (atât în dreptul roman

164 Digesta, Liber L, Titulus XVI, 14, pr. 165 A se vedea S.G..Longinescu, Elemente de drept roman, Vol. II, Tipografia “Curierul Judiciar” S.A.,

1929, p. 142. 166 In acest sens, a se vedea Y.Poullet, op. cit., p. 290.

43

vechi, cât şi în cel postclasic sau în reglementările justiniene). Cauza? – Probabil, imposibilitatea probării voinţei reale a testatorului, pe când, în contractele de bună-credinţă, oricând cocontractantul poate identifica prin calităţi substanţiale ceea ce nu a făcut prin denominaţiune.

a.7. Error in significatione Şi în dreptul roman postclasic, precum în dreptul modern, maestrul incontestabil al

hermeneuticii judiciare era judecătorul. Ca atare, orice eroare cu privire la semnificaţia juridică a noţiunilor utilizate sau a accepţiunilor diverse conferite termenilor juridici nu implica vreo responsabilitate explicită în sarcina părţilor contractante. Contractul nu avea de suferit din această cauză, deoarece eroarea asupra înţelesurilor tehnicii juridice folosite nu leza consimţământul părţilor.

b) Dolul (dolus) În dreptul roman clasic, orice manoperă dolosivă, înşelătoare, era considerată a fi viciu

fundamental al consimţământului, de natură să atragă nulitatea contractului încheiat prin astfel de manopere frauduloase. Mai mult decât atât, dolul avea o largă sferă de semnificaţii, cuprinzând, nu doar simplele informaţii mincinoase, dar şi mai sofisticatele reticenţe în declararea adevăratei stări de fapt (esenţial. de altfel, pentru un consimţământ valid), precum şi unele acte de violenţă psihică (Dolus habet in se et vim).167

Până la finele Republicii romane, dolul nu era considerat un motiv legitim de dezavuare a consimţământului şi de nulitate pentru contract. Atragerea partenerului de contract într-o capcană înşelătoare nu era considerată malefică decât, eventual, în registrul moral. De fapt, datorită tipului orăşenesc şi închis de economie, înşelăciunile în contracte erau rare; apoi, formalismul excesiv al legisacţiunilor nu oferea virtualilor înşelători un spaţiu de manevră prea generos. Cu toate acestea, părţile (din spirit de prevedere) puteau insera în contractele lor şi o stipulatio poenae (un fel de clauză penală pentru eventualitatea înşelării uneia dintre ele), ceea ce dădea eficienţă plângerii îndreptate împotriva celui culpabile de dol. In absenţa acestei stipulaţii speciale, principiul după care partea care a consimţit trebuie să-şi respecte, să-şi execute angajamentul (în ciuda existenţei dolului) era pe deplin aplicabil (deceptus voklunt, sed tamen voluit) întrucât contractul rămânea perfect valabil.168

Observăm cum rigoarea lui jus Quiritium (jus civile) primitiv era obstaculantă pentru cei ce nu se puneau în gardă contra manoperelor dolosive prin folosirea stipulaţiei penale speciale.

Odată cu debutul Epocii Clasice romane, graţie concepţiilor generale despre echitate, care începuseră să corupă gândirea elitelor romane şi a categoriilor orăşeneşti, viziunea asupra dolului viciant (dolus malus, de care ne ocupăm aici), ca simulare a unui fapt şi disimulare a realităţii, începe să prindă contur şi în operele unor jurisconsulţi de talie impresionantă, precum: Labeo (lărgirea accepţiunilor dolului, incluzând, pe lângă mijloacele propriu-zise de înşelăciune, cu urmărirea cauzării unui prejudiciu cocontractantului, şi atitudinea reticentă, inacţiunea de rea-credinţă, prin nedeclararea

167 In acest sens, a se vedea S.G.Longinescu, op. cit., p. 153. 168 A se vedea, în acest sens, M.J.Cornil, Professeur à l’Université de Bruxelles, Droit romain. Traité

élémentaire des droits réels et des obligations précédé d’un exposé des notions générales et préliminaires, Bruylant-Christophe&Editeurs, Bruxelles, 1885, p. 236.

44

adevăratei stări de fapt; este vorba de aşa-numitul dol negativ, non-acţional);169 Marcus Tullius Cicero şi membrii şcolii sabiniene (în frunte cu Sabinus) au gândit în aceiaşi parametri definiţionali cu cei ai lui Labeo, considerând că a simula ceva şi a face altceva cu scopul de-a obţine un profit personal, în dauna cocontractantului, este, nu doar de blamat în sens moral, dar şi sancţionabil în termeni juridici; în sfârşit, la finele Epocii Clasice romane, printr-un edict al pretorului, au fost generalizate, mai întâi, excepţiile de dol (exceptio doli, prin care pârâţii se puteau apăra împotriva cererilor reclamanţilor dolosivi de rea-credinţă, cereri de executare forţată a contractelor încheiate în condiţii de consimţământ viciat) şi, apoi (prin argumente de simetrie juridică) şi acţiunile de dol (actio doli, folosibile atunci când fuseseră deja executate astfel de contracte injuste şi imorale); este demn de menţionat că astfel de excepţii şi de acţiuni pretoriene erau utilizabile doar în cazul contractelor de drept strict (stricti juris, în judecarea cărora judex trebuia să respecte cu stricteţe indicaţiile date de magistratul judiciar în formula sa); per a contrario, sive a contrario sensu, în cadrul acţiunilor de bună-credinţă (ex aequo et bono, ex bona fide), judecătorul avea libertatea de-a aprecia buna sau reaua-credinţă a părţilor, felul în care a fost obţinut consimţământul lor, caracterul (in)echitabil al prestaţiunilor promise etc.; pe cale de consecinţă, părţile nu mai erau nevoite să ceară pretorului inserarea în formulă şi a dolului ca viciu de consimţământ ce ar fi trebuit cercetat.

Domitius Ulpianus ne relevă faptul că, în caz de dol, victima înşelăciunii avea la dispoziţie: anularea contractului cu consimţământ viciat; reducerea preţului sau a valorii prestaţiunii sale direct proporţional cu întinderea şi natura înşelăciunii cocontractantului (dolus causam dans).170

Tot în dreptul clasic, victima dolului avea prerogativa alegerii tipului de acţiune pe care o putea folosi împotriva cocontractantului, şi anume: acţiune născută din contract; o acţiune generală (actio doli).

Acţiunea născută din contract îi era profitabilă, nefiind o acţiune anuală (prescriptibilă într-un interval de un an) şi, pe deasupra, în cadrul ei, victima dolului putea cere o justă indemnitate prin diminuarea proporţională a valorii propriei sale prestaţiuni (dacă, fireşte, prefera să fie menţinut viabikl raportul contractual încheiat prin mijloace dolosive).

Nu trebuie să înţelegem că, prin recunoaşterea dolului ca viciu de consimţământ, romanii au înlăturat totalmente obligaţia de prudenţă pe care cocontractanţii trebuie să şi-o asume în fiecare caz în parte. A mai rămas o “insulă” de înşelăciune (amintind de vechiul drept când extrem de puţine cazuri erau protejate în faţa manoperelor dolosive); este vorba de dolus bonus (iste dolus malus et legibus erat vindicatus, ut tutela XII Tabulis, circumscriptio adolescentium lege Plaetoria).171 Dolus bonus apărea ca fiind benefic pentru societatea romană deoarece victima înşelăciunii putea fi: un alt înşelător; un agresor; un hoţ; un duşman al Romei.

Ceea ce este reprimabil este doar dolus malus, dolul malefic, îndreptat contra celorlalte categorii de indivizi şi care era considerat (după cum deja am observat) nu doar un simplu viciu de consimţământ în materie contractuală, ci, chiar, un delict.

169 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 43, §2. 170 Digesta, Liber XIX, Titulus primus, 13, §4. 171 Marcus Tullius Cicero, De officiis, III, 15, apud Ed.Cuq, op.cit., p. 392, nota 9.

45

Afectând consimţământul prin inducerea unei imagini denaturate asupra realităţii în conştiinţa cocontractantului, dolul ar fi putut fi, cu uşurinţă, asimilat erorii. Cu toate acestea, romanii au evitat această capcană. Eroarea este o cauză internă, o denaturare a percepţiei independentă de vreo manoperă specială, dolosivă, indusă, pe când dolul este o cauză externă, o operă malefică, îndreptată în mod special, de către cocontractant (nu de către un terţ, situaţie posibilă în caz de violenţă) înspre denaturarea, simularea sau disimularea realităţii.

Pe de altă parte, romanii nu au făcut o clară distincţie între dolul care afectează însăşi validitatea contractului (întrucât a viciat consimţământul părţilor la încheierea acestuia) şi dolul care vizează executarea contractului (un dolus post festum încheierii acestuia şi care, comis prin mijloace necinstite, neoneste, frauduloase nu antrena resciziunea contractului, ci doar răspunderea pentru daune-interese evaluabile de către judex).

Definiţia lui Labeo nu aminteşte despre legătura dintre atitudinea dolosivă, înşelătoare şi scopul încheierii contractului; pur şi simplu, excluzând dolus bonus172 (înşelăciunea din necesitate, precum, e.g., aceea folosită pentru a scăpa de un tâlhar, de un inamic etc.), orice escrocherie era tratată ca fiind dol. Rămânea în sarcina jurisprudenţei să deceleze multiplele forme de dol şi procedurile aferente acestora. Definiţia dolului173, dată de Labeo, a rămas nemodificată şi în Pandectele justiniene: ...dolum malum esse omnem calliditatem, fallaciam, machinationem, ad circumveniendum, fallendum, decipiendum alterum adhibitam (dolus malus constă în orice şiretenie, viclenie, disimulare, maşinaţiune sau sumulare folosită în scopul de-a-l înşela pe cineva).174

La epoca lui Justinian, printr-o mai bună sistematizare a mijloacelor procesuale puse la dispoziţia victimelor înşelăciunilor de orice fel născute din atitudinile părţilor în cadrul raporturilor contractuale sau în legătură cu contractul, întâlnim următoarele tipuri de sancţiuni judiciare pentru dol, unele dintre ele fiind preluate şi de dreptul civil modern: restitutio in integrum ob dolum (repunerea în starea anterioară contractării din cauză de dol); exceptio doli generalis (excepţia în apărare bazată pe dolul reclamantului); actio doli sive actio de dolo (acţiunea de dol, în cazul contractelor de bună-credinţă, bonae-fidei); actio de contractu (actio in personam, o acţiune personală născută din contractul propriu-zis încheiat de părţi).

c) Violenţa Violenţa (indiferent de natura ei) apare ca o ameninţare serioasă la adresa unor

drepturi şi valori intangibile recunoscute persoanei, ameninţare de natură a o determina să încheie contractul şi în absenţia căreia n-ar fi consimţit. Cu alte cuvinte, libertatea consimţământului este esenţială pentru ca aceasta să fie valabil exprimat.

Care sunt formele violenţei?175 Violenţa putea fi: fizică (vis); morală sau psihică (metus).

Violenţa fizică, de natură a înlătura, a distruge orice consimţământ, a fost definită de către Julius Paulus ca fiind răul fizic produs unei persoane şi din cauza căruia această

172 Digesta, Liber quartus, Titulus tertius, 1, §3. 173 In acest sens, a se vedea P.Namur, op. cit., p. 341. 174 Digesta, Liber quartus, Titulus tertius, 1, §2. 175 In acest sens, a se vedea Ed.Cuq, op.cit., p. 391, nota 6.

46

persoană n-a putut riposta (vis... est major rei impetus qui repelli non potest).176 Violenţa fizică implică folosirea unei forţe brutale, a unei acţiuni materiale irezistibile, imediate şi pe care nici un om curajos nu ar putea-o înfrânge.

Violenţa psihică la care se referă Julius Paulus (quamvis si liberum esset, noluissem tamen coactus volui),177 atunci când face vorbire de acceptarea succesiunii, este de natură a inspira teama cocontractantului, dar nu-i desfiinţează voinţa (sed tamen volui) ci doar i-o slăbeşte.

Chiar şi aşa, în mod neabsolut, această teamă (vis compulsiva sive metus) rămâne un viciu al consimţământului. Vom vedea, însă, în ce măsură este siluită voinţa cocontractantului când teama indusă nu este suficient de intensă pentru a-i destructura voinţa, rămânând pe treapta inferioară a unei reverenţioase temeri. In acest punct, am putea face câteva observaţii pe seama tentantelor comparaţii ce s-ar putea realiza între eroare, dol şi violenţa psihică sau morală. De ce, oare, romanii le-au tratat diferenţiat (ca şi civiliştii moderni, de altfel), în ciuda aparentei lor asemănări? Pornind de la cercetările lui J.P.-Cornil178, vom putea face următoarea precizare. Pe când, violenţa (fizică şi psihică) şi dolul nu fac decât să lezeze, să vicieze consimţământul, per a contrario sive a contrario sensu, eroarea îl exclude din start, ceea ce, sub aspect procesual, determină următoarele consecinţe: în caz de violenţă (fizică sau psihică) ori de dolus malus, era acceptată confirmarea ulterioară de către părţi a raportului contractual cu consimţământ viciat, ceea ce nu se poate spune despre eroare; în acest ultim caz, dacă părţile persistau în dorinţa lor de-a încheia contractul, ar fi trebuit să renegocieze (nova negotia); dreptul de-a se prevala de motivul violenţei (fizice sau psihice) sau al dolului viciante pentru consimţământ îi era recunoscut doar victimei (în persoană) lor, pe când eroarea a putut fi motiv de resciziune pus şi la dispoziţia terţelor persoane cu interese legitime în cauzele contractuale cu consimţământ viciat (avânzii-drept şi avânzii-cauză); în sfârşit, după cum vom observa din nou, atât violenţa (sub ambele-i forme), cât şi dolul puteau fi invocate la Epoca Clasică pe calea unei excepţii propriu-zise (exceptio doli, exceptio metus causa), pe când eroarea era doar generatoare unei “litis-contestatio negativa, pură şi simplă”.179

Care erau condiţiile pentru ca violenţa psihică (de care ne ocupăm mai întâi) să fi fost considerată o cauză de nulitate a contractului, de viciere a consimţământului? – Este vorba, aici, de două importante condiţii: pe de o parte, trebuia ca violenţele psihice să fi fost suficient de impresionante pentru ca victima lor să îşi fi dirijat conduita contractuală pe planul exprimării consimţământului, făcând abstracţie de propriile-i voinţă şi interese; absenţa unei rezonabile intensităţi a violenţei (pe care judex o aprecia in concreto, în funcţie de condiţiile obiective ale cauzei aşa cum acestea erau relevate prin probatoriile administrate) era de natură a califica tulburarea invocată de victimă drept simplă temere reverenţioasă, ceea ce excludea sancţiunea nulităţii contractului (e.g., ameninţarea cu dezmoştenirea în cazul refuzului făţiş al lui filius familias de-a asculta poruncile lui pater familias în alegerea consoartei lui filius); fiind o chestiune de apreciere de facto de către judecător, acesta din urmă, de regulă, evalua susceptibilitatea impresionării unei persoane

176 Julius Paulus, Digesta, Liber quartus, Titulus secundus, 1-3. 177 Julius Paulus, Digesta, Liber quartus, Titulus quartus, 21, §5. 178 A se vedea, în acest sens, J.P.-Cornil, op. cit., p. 239. 179 Ibidem, p. 239.

47

curajoase în mod normal, prin grila unor criterii de vărstă, sex, stare a sănătăţii psihice, de mijloace folosite pentru ameninţări etc.; pe de altă parte, a doua condiţie cumulativă pentru ca violenţa psihică (morală) să fi fost reţinută drept cauză de viciere a consimţământului şi, pe cale de consecinţă, de nulitate a contractului, se rezuma la injusteţea acesteia; această condiţie pune în evidenţă faptul că romanii nu acceptau ca viciu al consimţământului temerea indusă cu provocarea unui rău just (e.g., ameninţarea cu chemarea în judecată -qui jure suo utitur neminem laedit-180, cu executare silită, cu dezonorarea în public -metus infamiae-181 etc.).

Violenţele psihice îndreptate împotriva cocontractantului nu erau limitate la ameninţări la adresa lui sau a patrimoniului său. Puteau, la fel de bine, să fie vizate persoane din anturajul sau, precum cele aflate în relaţii de rudenie (e.g., părinţi, copii), de căsătorie (soţul, soţia) sau chiar de amiciţie, socotite condiţii de vulnerabilitate psihică pentru părţile contractante, la fel de importante ca propria lor persoană.

Şi violenţa fizică (vis, precum, e.g., loviturile, ameninţarea cu moartea etc.) a trebuit să răspundă unor condiţii determinante pentru a fi considerată motiv de viciere a consimţământului. Astfel: ea trebuia să inspire teama de un rău imediat, iminent, actual; era acceptat ca factor de perturbare a voinţei şi răul relativ apropiat (e.g., ameninţarea cu moartea dacă într-un interval de timp determinat cocontractantul nu s-ar fi conformat unui imperativ), dar, în nici un caz, nu erau acceptabile temerile vagi şi îndepărtate în timp (aproape nedefinite, doar simple cauze de anxietate difuză); violenţa trebuia, de asemenea, să inspire teama de un rău important, grav, considerabil (fireşte, apreciat tot în manieră circumstanţială, relaţională, plecând de la criteriul omului în mod normal curajos); în acest sens, judex folosea aceeaşi grilă de criterii relativizante: sexul, vârsta, starea sănătăţii fizice şi psihice a victimei, mijloacele folosite în comiterea violenţelor, reputaţia celui violent etc.

Pentru ambele categorii de violenţă, nu era absolut necesară efectuarea manoperelor specifice doar de către beneficiarul pervertirii voinţei victimei; puteau fi şi terţii implicaţi în aceste violentări. Si în cazul violenţei fizice părţile puteau confirma ulterior validitatea consimţământului astfel exprimat dacă, fireşte, confirmarea era ea însăşi expresia unor voinţe libere.

Confirmarea putea fi (precum în contemporaneitate): expresă (atunci când cocontractantul cu voinţa lezată de violenţă îşi manifesta în mod formal, evident consimţământul liber de-a executa contractul chiar şi în condiţiile stabilite); tacită (atunci când consimţământul liber de-a executa clauzele contractuale se putea deduce din conduita ulterioară a cocontractantului, mergând până acolo încât acesta nu se apăra în proces în faţa pretenţiilor părţii adverse, dându-se astfel curs preceptului de jus actionum: qui tacit cum loqui debetur, consentire videtur).

Am observat care au fost diferenţele notabile şi consecinţele lor pe plan procesual-sancţionator dintre cauza de ineficienţă a contractului (de nulitate a sa) care era eroarea şi cauzele de viciere a voinţei cocontractantului (de anulabilitate a contractului) care era dolul, respectiv, violenţa. Ne întrebăm, acum, dacă între aceste două din urmă cauze erau deosebiri de gen proxim. Fireşte că da. Iată, pe când dolul (pentru a putea fi recunoscut ca

180 In acest sens, a se vedea J.P.-Cornil, op. cit., p. 241. 181 Digesta, Liber quartus, Titulus secundus, 1-6.

48

motiv de viciere a consimţământului) trebuia să emane de la cocontractant (şi numai de la el), violenţa (după cum deja am sesizat) putea foarte bine să fi fost şi opera unor terţe persoane (operă de care a beneficiat direct sau indirect, dar în orice caz, injust, cocntractantul victimei).182 Domitius Ulpianus contrapune această regulă a opozabilităţii limitate a dolului (doar la persoana cocontractantului înşelător) celei a răspunderii pupilului pentru dolul comis de tutorele său, dol de care pupilul a profitat (opozabilitate restrânsă la nivelul profitului injust al pupilului). Prin această regulă din materia tutelei, se face rabat de la principiul general acceptabil, acela după care nimeni nu poate să răspundă decât de consecinţşele faptelor sale. Aceeaşi excepţie se regăseşte şi în materie de violenţă, unde acela care profită doar de rezultatele violenţelor comise de alţii în raporturile contractuale sunt totuşi obligaţi (în solidar cu autorii faptelor, ceea ce indică şi suportarea eventualului risc al insolvabilităţii acestora din urmă) la repararea prejudiciului cauzat cocontractanţilor.

3. Obiectul contractului Când am cercetat elementele esenţiale ale obligaţiei, am observat că, printre acestea,

figurează şi obiectul obligaţiei care poate consta în: dare (constituirea sau transferul unui drept real); facere (o acţiune determinată); non-facere (o abstenţiune determinată); praestare (remiterea unei detenţiuni precare sau a unei posesiuni etc.).

Obiectul contractului este cel ce precizează aceste generice forme ale obiectului obligaţiei, indicând ceea ce-l face pe debitorul lui să se libereze.

Cu alte cuvinte, obiectul contractului constă în ceea ce este datorat. Pentru ca ceea ce este datorat să fie valid din perspectiva normelor romane justiniene,

obiectul contractului trebuia să corespundă următoarelor condiţii: să fie licit (conform cu legea);183 să fie moral (să respecte preceptele bunelor moravuri, ale bunului simţ comun); să fie posibil (în fapt şi în drept); să fie determinat (precizat); să prezinte un interes pentru creditor (să răspundă unei cauze eficiente şi finale); să fie constituit de către un debitor, personal, în profitul creditorului (principiul relativităţii obligaţiei contractuale); să fie apreciabil în bani (evaluabil în echivalent bănesc – criteriu valoric universal).184

A) Liceitatea obiectului contractului Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie să fie licit. De principiu, obiectul

juridic al contractului este conform legii, chiar dacă acesta, în aspectul său concret, nu este prevăzut de lege (precum în cazul contractelor nenumite în care creativitatea juridică a părţilor contractante este una notabilă). Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expressis-verbis prevăzute de lege. Numai ceea ce este contrar acetor excepţii poate constitui motiv de invaliditate pentru contract datorită ilegalităţii obiectului său.

Şi la epoca lui Justinian185 un fapt promis nu trebuie să fie doar posibil, ci şi legal, regulă asupra căreia insistă câteva texte din Pandectele justiniene. 186

182 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLIV, Titulus quartus, 4, 23. 183 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 125. 184 A se vedea, în acest sens, G.May, op.cit., p. 243. 185 Digesta, LiberXLV, Titulus primus, 26. 186 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 27.

49

B) Conformitatea obiectului contractului cu bunele moravuri Condiţia de moralitate a părţilor când stabilesc obiectul contractului (care trebuie să

corespundă bunelor moravuri) se îngemănează cu cobndiţia de liceitate a obiectului. Spectrul moralei fiind mai larg, a fost necesară şi precizarea acestei condiţii. Iată, cu titlu de exemplu, datorită inexistenţei unor dispoziţii legale care să obstaculeze încheierea pactelor asupra succesiunilor viitoare (uşor asimilabile recoltelor sau bunurilor viitoare admisibile ca obiecte ale convenţiilor), împăratul Diocletianus le-a interzis printr-o constituţiune imperială socotindu-le a fi imorale. Intr-adevăr, a încheia un pact asupra unei succesiuni nedeschise poate (cel puţin indirect) trezi dorinţa nemărturisită, ascunsă a părţilor ca autorul succesiunii să decedeze mai repede pentru ca prevederile pactului să fie puse în operă. Or, această dorinţă este prin ea însăşi o probă de gravă carenţă morală, ceea ce a justificat delimitarea unui astfel de obiect al pactului de celelalte bunuri sau servicii viitoare sau condiţionate de îndeplinirea unor modalităţi concrete (termen, condiţie) cu care în mare măsură se aseamănă. Reglementarea diocleţiană a fost atât de sapientă, încât compilatorii lui justinian au reluat-o în Codex Justinianeus repetitae praelectionis.187 Pe temeiul moralităţii, au fost interzise, de asemenea: donaţiile între soţi; convenţiile de concubinaj contra cost etc.

C) Posibilitatea existenţei obiectului contractului Posibilitatea existenţei obiectului contractului nu este analizată prin singurul spectru al

clipei prezente, al aceleia de referinţă (din momentul contractării obligaţiei). Dacă s-ar fi instituit o astfel de regulă, n-ar mai fi fost legalmente acceptabilă contractarea unor bunuri viitoare (recolte, servicii, produse etc.) sau bunuri ale altora. Condiţia de existenţă a obiectului contractului vizează posibilitatea reală, practică şi raţională de existenţă sau de concepere a obiectului respectiv (e.g., este posibil a contracta o călătorie interstelară în civilizaţia romană(?); dar a-i revivifica pe dinozauri(?) etc.)

Susceptibilitatea ca un bun să existe într-un viitor îndepărtat, incert, nedefinit şi nedefinibil este, iarăşi, asimilată imposibilităţii fizice, materiale, de existenţă a bunului. Ca atare, pe lângă bunele moravuri şi legile cetăţii, obiectul contractat trebuie să respecte şi exigenţele legilor naturii, să fie posibil din punct de vedere material, fizic, deoarece, de principiu, spune jurisconsultul clasic Juventus Celsus188, impossibilium nulla obligatio est, iar cel ce contractează un bun sau un fapt imposibil prin natura sa, nu este ţinut de promisiunea făcută (ad impossibile, nemo tenetur). Dar imposibilitatea obiectului contractului n-a fost evaluată doar în registrul fizic, material. Imposibilitatea obiectului putea fi declarată prin prisma reglementărilor juridice, completându-se, astfel, cadrul condiţiei liceităţii obiectului. De data aceasta ne referim, însă, la liceitatea obiectului material al contractului şi nu a obiectului juridic al convenţiei (care poate să prevadă, nu doar bunuri, ci şi acţiuni, inacţiuni, prestaţiuni). Pentru ca un obiect material al contractului să fi fost posibil sub raport juridic, el trebuia să se afle în circuitul juridic al cetăţii (circuitul juridic civil, cum spunem astăzi, sau circuitul comercial, in commercio).

Această condiţie juridică pusă bunului (de-a fi în circuitul comercial) trebuia să fie satisfăcută în chiar momentul contractării. Nu era admisibilă promisiunea condiţionată de schimbarea statutului juridic al bunului (din extracomercial – res extra patrimonium divini

187 Justinian, Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber octavus, Titulus XXXVII, 4. 188 Juventus Celsus, Digesta, Liber L, Titulus XVII, De reg.jur., 185.

50

ac humani juris – în bun patrimonial – res in patrimonio sive res privatae –). A stipula contrariul însemna a stipula un bun imposibil din punct de vedere juridic. La fel, atât sub aspect formal-juridic, dar şi sub unghi moral, nu putea fi promisă înstrăinarea unui om liber odată cu momentul eventualei, virtualei sale aserviri (tenta încercării imorale de-a fi exploatată nefericirea altuia fiind vizibilă, a făcut din această contractare un motiv de nulitate a înţelegerii), promisiune pe care Justinian a repudiat-o în Instituţiunile sale.189

Condiţia ca bunul contractat să fi fost in commercio190 se cerea a fi satisfăcută, nu doar în mod generic (bunul să fi făcut parte din categoria celor patrimoniale, aşa cum le-am descris noi în materie de bonorum divisio), ci şi în mod relativ, adică să răspundă la chestiunea: poate el, dobânditorul respectivului bun, sau este el abilitat să stăpânească un astfel de bun (?).191

D) Determinabilitatea obiectului contractului Asupra obiectului juridic al contractului părţile nu trebuie să se pronunţe într-o

manieră prolixă, vagă, de neînţeles, precum: “Iţi voi dona”; “Iţi voi vinde”; “Iţi voi vinde sau îţi voi dona” etc. Un contract putea avea ca obiect atât dare, facere, cât şi non facere, dar, cu certitudine, trebuia să fie clar determinat sau măcar determinabil. Iată, e.g., o recoltă viitoare nu este determinată în momentul a priori al contractării, dar contractul va conţine suficiente elemente de determinare clare, indubitabile: “Iţi vând recolta pe care o voi obţine în această toamnă de pe moşia Valeriilor de la poalele Apeninilor, în suprafaţă de ..., cultivată cu...”. Obiectul contractului este clar determinabil, deci valid.

Obiectul determinat este cert, deoarece poate dinainte statua natura, cantitatea, calitatea bunului datorat (quid, quale, quantum sit), pe când, obiectul determinabil este unul incert. A fi cert sau incert (precum, în general, la obligaţiile de facere)192, nu este condiţia care să afecteze valabilitatea obiectului contractului, sens pe care l-au dat, în concepţiile lor, şi Gaius193 şi Domitius Ulpianus.194

Raţiunea pentru care s-a statuat, ca o condiţie a valabilităţii obiectului contractului, determinarea sau determinabilitatea acestuia, era aceea de a nu se permite debitorului să denatureze (prin liber arbitru) esenţa obligaţiei asumate şi să nu presteze pentru creditor un lucru fără valoare.195 Câteva exemple pot fi edificatoare; iată: ar fi valabilă promisiunea de vânzare a unei cantităţi de grâne în funcţie de necesităţile unei familii(?); – desigur că da, deşi, în acest caz, opera de determinare este una indirectă, deoarece trebuie stabilită de către judecător, mai întâi, dimensiunea numerică a fiinţelor ce compun familia şi necesităţile aferente şi abia apoi cantitatea totală necesară; fiind bunuri fungibile, grânele se determină prin cantitatea lor, sau prin criterii subsecvente ce vizează cantitatea;196 poate fi valabilă promisiunea de vânzare a unui fond imobiliar, fără, însă, a se indica specia(?); – fireşte că nu, deoarece bunurile de specie trebuie să fie precizate în totalitatea trăsăturilor lor particulare; dar un bun de gen, poate fi el promis fără a-l

189 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertius, Titulus XIX, §2. 190 Ibidem, §2. 191 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 62.pr. 192 A se vedea, în acest sens, G.May, op.cit., p. 242. 193 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 74. 194 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 75 pr. 195 In acest sens, a se vedea P.Namur, op.cit., p. 336. 196 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 94, 115 pr.

51

determina(?); – de data aceasta răspunsul este unul pozitiv, deoarece bunurile de gen pot fi determinate a posteriori, prin operaţiuni specifice de măsurare, numărare, cântărire, estimare (e.g., “îţi voi vunde un măgar, o capră” etc); mai mult decât atât, unii jurisconsulţi clasici au admis că şi sclavii pot fi astfel vânduţi;197 – printr-o interpretare de logică juridică de tip a fortiori, s-a statuat că nici valoarea obiectului contractului n-ar trebui, ab initio şi cu necesitate, indicată dacă există alte indicii care ulterior pot fi folosite în determinarea ei (e.g., averea, poziţia socială a constituentului dotei care nu a precizat de la bun început ce valoare va avea aceasta);198 în sfârşit, poate fi determinat preţul unei vânzări de către un terţ, chemat pentru a arbitra între părţile contractante (?); – dreptul roman a fost favorabil acestei modalităţi indirecte de determinare a obiectului contractului tocmai pentru a salva intenţia părţilor de-a contracta (reamintim că, de principiu, convenţiile se interpretează în sensul producerii unor efecte şi nu în sensul dezavuării lor de orice efect, principiu pe seama căruia am zăbovit destul de mult).

E) Oportunitatea contractării obiectului de către creditor La Epoca Clasică roman, pentru creditorul din contract obiectul trebuia să prezinte un

interes particular, să răspundă unei cauze eficiente şi utile şi, astfel, contractul să fi fost oportun. Era de neconceput ca el să nu fi fost interesat de obiectul contractului. Nimeni nu încheie (în optica jurisprudenţilor romani) contracte doar cu un scop în sine, de dragul de-a contracta. Pe de altă parte, extrapolând această logică juridică, romanii nu concepeau că cineva poate contracta în profitul exclusiv al unui terţ (fără vreun beneficiu pentru el, pentru contractant); în astfel de cazuri, obligaţia contractuală era considerată nulă (acolo unde nu există interes nu există nici contract). Mai mult decât atât, obligaţia era nulă faţă de terţul bunuficiar, el rămânând străin de convenţia părţilor.

La Epoca Postclasică romană, adagiul lui Domitius Ulpianus199 (alteri stipulari nemo potest... coeterum ut alii detur, nihil interest mea...) se completează cu recunoaşterea existenţei interesului moral sau a simplei afecţiuni pentru a se accepta stipulaţiile pentru altul; în acest caz, orice stipulaţie pentru altul ar justifica interesul stipulantului ca promitentul să-şi execute promisiunea în benefiuciul terţului stipulat.200

În dreptul roman de la epoca justiniană, interesul prezent nu trebuie să fie o simplă volatilitate, un capriciu.201 Ar fi imoral să-l sancţionezi pe debitor doar pentru că s-a angajat să facă ceva dintr-un capriciu; iată, e.g., la romani, părea nelalocul său ca cineva să fie considerat legat de promisiunea de-a nu înstrăina un fond împotriva dorinţei vecinului sau de-a nu transforma vreodată bunul său în res religiosa sau în res sacra, promisiuni considerate ca fiind uşuratice şi, pe cale de coonsecinţă, care nu obligă.202

197 Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 115 pr. 198 Digesta, Liber XXIII, Titulus tertius, 69, §4. 199 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLV, Titulus primus, De verborum obligationem, 38, §17. 200 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertius, Titulus XIX, De inutilae stipulatione, §20. 201 Pentru o documentare cu caracter general, a se consulta şi:

- Jean Coudert, Recherches sur les stipulations et les promesses pour autrui, Thèse, Nancy, 1957; - M. Talamanca, Encyclopedia del diritto, Tom XVII (Fideiussione - Storia-), Milano, 1968; - Paolo Freza, La garanzie delle obligazioni, Tom I, Caso di Diritto Romano, Cedam, Padova, 1962.

202 Digesta, Liber secundus, Titulus XIV, 61.

52

F) Condiţia evaluabilităţii băneşti a obiectului contractului Aceasta este o condiţie ce se deduce din aceea a interesului creditorului faţă de

obiectul contractului şi pe care noi am prezentat-o în finalul punctului (E) de mai sus. Obiectul contractului (şi, cu atât mai mult, al stipulaţiei pentru altul) trebuia să fie evaluabil în bani; altfel spus, trebuia să aibă o valoare economică. Această condiţie a devenit o regulă esenţială pentru materia noastră (păstrată, ca atare, şi în jurisprudenţele civile moderne) deoarece inexistenţa ei ar fi pus în pericol executarea contractelor având ca obiect o obligaţie de facere, non facere, praestare (la epocile clasică şi postclasică).

Interesul creditorului în aceste din urmă cazuri era natural a fi evaluabil în bani pentru ca, în caz de neexecutare a contractului, debitorul să fi putut fi constrâns măcar la plata valorii calculate a prestaţiunii sale datorate (ca sens al “pedepsirii”203 lui pentru respectiva neexecutare culpabilă, un fel de “expiere a păcatului” de-a nu fi dat curs obligaţiei; întâlnim, aici, o intersecţie cu spiritul dreptului delictual: Ea enim in obligatione consistere quae pecunia lui – unde, prin lui, semnificaţia reparaţiunii pecuniare este prezentă ca o expresie de marcă a contractului, n.n. – praestarique possunt, spune Domitius Ulpianus204; lui et lavere explică, în viziunea lui Bréal & Bailly205 noţiunea delictuală a obligaţiei primitive, aducând înţelesul de expiere, de ispăşire a pedepsei pentru faptul “delictual” de-a nu-şi fi executat obligaţia contractuală; a nuâţi executa obligaţia presupune un delict care cere o vindicta iar vindicta se exercită prin manus injectio; mai apoi, vindicta sfârşeşte prin a fi înlocuită cu o poena, o răzbunare, o răscumpărare bănească).

Iată, deci, cum această condiţie a evaluabilităţii băneşti, economice a prestaţiei debitorului avea rol de garanţie în faţa tendinţei sale de-a eluda executarea obligaţiilor (în special cele de facere, non-facere, praestare), dar şi rigida formă de executare silită (manus injectio judicati) care, fiind o cale indirectă de constrângere, nu-i oferea creditorului satisfacţia pecuniară căutată. Apoi, prin această nouă condiţie (a evaluabilităţii băneşti), debitorul ce nu-şi executa obligaţiile contractuale putea scăpa de infamanta constrângere personală (indusă de procedura manus injectio judicati), înlocuindu-se executarea efectivă a prestaţiei cu o executare pecuniară (oricum, mai onorabilă).

G) Caracterul personal al obiectului contractului Res inter alios acta, aliis nec prodesse, nec obesse potest. Nimeni nu se pooate angaja

în numele altuia. Aceasta a fost credinţa romanilor concis exprimată de către Domitius Ulpianus 206(nemo alienum factum promittendo obligatur); aceasta este şi concepţia noastră.

Promisiunea făcută în numele altuia poate fi, însă, ratificată de către terţ şi, prin această ratificare ulterioară, poate căpăta consistenţa unui obiect contractual valid. Aceasta este veritabila esenţă a principiului de mai sus. Ratificarea în sine nu valorează excepţie de la regulă, ci o consolidare a promisiunii iniţiale, o condiţie restrictivă pentru a determina validarea promisiunii făcute în numele altuia. Practic, a se angaja în numele

203 A se vedea, în acest sens G.May, op.cit., p. 244, nota 8. 204 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XL, Titulus septimus, De stipulatione, 9, §2. 205 Bréal & Bailly, Dictionnaire étymologique, apud G.May, op.cit., p. 244. 206 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLV, Titulus primus, De verborum obligationum, 38.

53

altuia dobândeşte, la finele Epocii Clasice (aşa cum însuşi Julius Paulus207 o spune), dar şi la Epoca Postclasică (la epoca faimosului Codex Hermogenianus)208 valoare de diligenţă depusă pentru a-l convinge pe altul să dea, să facă sau să nu facă ceva. In alţi termeni, această promisiune reprezintă o obligaţie de mijloace, de diligenţă şi nu de rezultat, rămânând pe seama judecătorului (întrucât este o chestiune de fapt) să determine intenţia promitentului în orice contract de bună-credinţă sau în oricare pact ordinar în care este abilitat a cerceta şi această circumstanţă; contractele stricti juris ar trebui să conţină şi angajamentul formal în acest sens, singurul pe care judecătorul îl poate axamina.209

La Epoca Postclasică romană, atât stipulaţia pentru altul (...aliis nec prodesse..., adică a-i face altuia o condiţie mai bună), cât şi promisiunea pentru altul (...aliis nec obesse..., adică a-i face altuia o condiţie mai rea) afectau, în aparenţă, absolutul principiu al relativităţii contractului. Dar numai în aparenţă, deoarece ingenioasele norme romane au făcut operaţionale atât regula de mai sus, cât şi excepţiile avute de noi în vedere. Cât priveşte stipulaţia pentru altul, am observat că fundamentele ei romaniste vizau condiţia interesului personal al creditorului care trebuie să fie satisfăcută de obiectul contractului.

G.1. Promisiunea pentru altul Cât priveşte promisiunea pentru altul sau, mai corect spus, promisiunea în locul altuia,

observăm că aceasta a fost acceptată în tandem cu ideea de reprezentare în actele juridice. De fapt, în afara acestei idei, promisiunea în locul altuia este teoretic nulă întrucât ar înfrânge principiul relativităţii contractului.

Faţă de principiul enunţat, acela al relativităţii contractului în dreptul roman postclasic, au apărut, la aceeaşi epocă, mai multe norme derogatoare, mai multe excepţii. Unele excepţii au fost îndreptate împotriva promitentului (debitorul promisiunii); este vorba de următoarele: în anumite contracte de bună-credinţă, a fost acceptată, ca o clauză subînţeleasă, clauzula de subrogare în obligaţiile terţului (clauzula de porte-fort, care este şi singura excepţie, de altfel, admisă de dreptul civil modern, ceea ce ilustrează “severitatea” în exces a acestuia faţă de normele romane în materie);210 a doua derogare consta, de data aceasta, într-o clauzulă expresă de porte-fort; cu alte cuvinte, promitentul se angajează în mod explicit ca, în cazul în care nu-l va putea convinge, determina pe un terţ să execute obiectul contractului în favoarea creditorului, ei bine, într-o astfel de situaţie, el personal va fi executantul prestaţiunii contractate (fireşte, în genul şi în limitele responsabilităţii asumate şi, totodată, cu propriile-i mijloace); în al treilea rând, o derogare de la principiul relativităţii contractului (cu efecte îndreptate împotriva promitentului) se putea deduce din inserarea în contract a clauzelor penale (stipulatio poenae); “Mă oblig să-ţi plătesc 10.000 de sesterţi dacă Tertius nu-ţi va vinde casa”; în general, promitentul este acela care îşi asumă o anumită penalitate (ca un fel de garanţie că va depune toate diligenţele pe lângă terţ în vederea obţinerii acordului din partea acestuia în sensul prestării unei activităţi în favoarea creditorului).

Tot în dreptul roman postclasic, întâlnim şi o excepţie de la principiul relativităţii contractului, excepţie care adăposteşte o derogare îndreptată, de această dată, chiar

207 Julius Paulus, Digesta, Liber XLV, Titulus primus, De verborum obligationum, 83, pr. 208 Digesta, Liber XLVI, Titulus primus, De fidejussor., 65. 209 In acest sens, a se vedea G.May, op.cit., p. 242, nota 5. 210 A se vedea, în acest sens, Y.Poullet, op.cit., pp. 274 sqq..

54

împotriva terţilor. Este vorba de promisiunea în numele altuia, dar nu o promisiune pură şi simplă, ci una prin care este angajată însăşi prestaţia succesorilor defunctului. Explicaţia s-a găsit în teoria subrogării succesorilor în drepturile şi obligaţiile de cujus-ului şi, ca atare, promisiunile lui devin, automat, şi promisiunile succesorilor săi legitimi, indiferent cum sunt ele asumate; cu alte cuvinte, n-ar conta prin ce tip de clauză au fost făcute promisiunile:- clausula post mortem (după moarte);- clausula pridie quam moriar (în ajunul morţii);- clausula cum moriar (în clipa morţii, odată cu decesul).

G.2. Stipulaţia pentru altul “Eu, Primus, în calitate de stipulant, te însărcinez pe tine, Secundus, în calitate de

stipulat şi debitor acceptant al promisiunuii, să îndeplineşti acest fapt (...) în favoarea lui Tertius, în calitatea lui de terţ beneficiar”. Rândurile de mai sus sunt conjecturiste; cam aşa ar fi putut fi eboşa unei figuri juridice complexe, precum stipulaţia pentru altul, figură care completează cadrul principiului relativităţii obiectului contractului (res inter alios acta...).

Prestaţiunea (obiectul stipulaţiei pentru altul) nu face parte din negotium-ul juridic necesar contractului. Stipulantul şi terţul beneficiar nu încheie un contract prealabil pentru ca el, stipulantul, să obţină promisiunea stipulatului că-l va executa. Desigur, este posibil acest lucru, dar nu are legătură cu stipulaţia pentru altul; nu-i afectează, după cum, nici nu-i ameliorează existenţa de-sine-stătătoare a acestuia din urmă.

Ce-nseamnă a stipula pentru altul? – Simplu: analiza literală a textului ne oferă răspunsul; a promite (pentru) în favoarea altuia (în favoarea unui terţ străin de respectiva promisiune făcută de debitor creditorului stipulant).

În dreptul roman, stipulaţia pentru altul s-a impus pe căi ocolitoare. Pentru ca principiul relativităţii contractului (res inter alios acta...) să fie respectat, s-a statuat (tot cu forţă de regulă generală şi absolută) că nemo alteri stipulari potest (nimeni nu poate promite pentru altul). Care erau consecinţele acestui dublu principiu obstaculator faţă de stipulaţia pentru altul? – Iată: în primul rând, creditorul stipulant nu avea o acţiune specifică la dispoziţie împotriva debitorului stipulat; apoi, terţul beneficiar (fiind străin de înţelegerea primilor doi) nu se bucura de nici un mijloc de constrângere, de executare silită, asupra debitorului stipulat.

Consecinţele aplicării principiului res inter alios acta erau severe dacă privim ineluctabila lor mecanică: un contract nu-i poate profita (nec prodesse) altuia (aliis); pe de altă parte, un contract nici nu-i poate dăuna altuia (non potest nocere; nec obesse).

În aceste condiţii, stipulaţia pentru altul (ca instituţie juridică în materia contractuală) s-a dezvoltat doar prin înmulţirea excepţiilor derogatoare de la regulile precizate mai sus; nu greşim dacă o etichetăm drept o instituţie excepţşională în întregul ei. Ce-nseamnă, în fond, aceste măsuri derogatorii? – Nimic altceva decât posibilităţile conferite celor trei părţi implicate în stipulaţia pentru altul de a-şi apăra drepturile născute din acest raport contractual complex; ne referim la următorii: stipulantul sau creditorul stipulaţiunii, adică partea din contract care obţine o promisiune (un angajament) a stipulatului în sensul negociat de ei, promisiune ce trebuie executată faţă de un terţ beneficiar; terţul beneficiar sau partea absentă la încheierea raportului contractual dintre stipulant şi stipulat (dar în favoarea căruia se execută prestaţiile promise); în sfârşit, promitentul sau stipulatul (sau, în termeni generali, debitorul promisiunii faţă de care creditorul ce-a obţinut promisiunea poate cere onorarea ei).

55

Fără ca principiul relativităţii contractului (res inter alios acta) să fi fost abandonat, exemplele derogatorii s-au înmulţit, astfel încât au putut fi tipizate şi instituţionalizate. In acest fel, s-au clarificat poziţiile juridice ale principalilor protagonişti ai stipulaţiei pentru altul: stipulantul sau creditorul veritabil; promitentul (stipulatul) sau debitorul.

Practic, jurisprudenţii romani au fost nevoiţi să dea răspunsuri ferme, neechivoce, rezolvând următoarea trilemă: fie să respecte pe deplin principiul relativităţii contractului şi al nulităţii absolute a oricărei stipulaţii pentru altul; fie să accepte principiul stipulaţiei pentru altul, renunţând astfel la regula suverană a relativităţii contractului (res inter alios acta); fie să accepte că regula relativităţii contractului poate comporta excepţii limitativ prevăzute de lege şi benefice pentru viaţa juridică privată romană. Au ales această din urmă soluţie.

Şi acum, să observăm care au fost statutele juridice conferite creditorului şi debitorului stipulaţiei pentru altul.

Pe de o parte, creditorul stipulaţiei pentru altul (stipulantul) are o poziţie de-sine-stătătoare, independentă de aceea a terţului beneficiar. El este veritabilul creditor al stipulaţiei şi numai el. Ca atare, el nu încheie contractul cu stipulatul nici în calitate de reprezentant sau mandatar al terţului beneficiar şi nici în calitate de delegat al acestuia din urmă (situaţii juridice distincte pe care le vom analiza în cele ce urmează). Dacă ar fi un simplu reprezentant al terţului beneficiar, fireşte, nu ar putea fi tratat decât ca un simplu stipulant fictiv, aparent, precum mandatarul; practic, cel ce se află în “spatele” său, terţul beneficiar, ar stipula, printr-un intermediar, pentru sine; or, această relaţie juridică va trebui să comporte alte reguli, în cadrul cărora terţul beneficiar ar figura ca veritabil creditor (după cum vom vedea de altfel).

Apoi, este evident că stipulantul nu se află într-un raport de creanţă cu terţul beneficiar, ci cu promitentul. El, stipulantul, nu este debitorul terţului beneficiar; pe cale de consecinţă, în eventualitatea în care între ei ar fi preexistat un debit nestins iar stipulantul aparent ar fi folosit calea aceasta pentru a-l stinge, nu ar fi fost valabile regulile aplicabile stipulaţiei, ci acelea proprii delegaţiunii stricto sensu (pe care, de asemenea, le vom cerceta separat). Filosofia judecăţii de mai sus este simplă: cum să-ţi permiţi (fără a fi insolent) să-i faci o favoare cuiva, atât timp cât îi eşti dator tocmai cu obiectul favorii (cu o valoare pecuniară, patrimonială)? Datornicul nu poate face favoruri până ce nu-şi execută obligaţiile faţă de creditorul său.

Delegaţiunea exclude în mod clar stipulaţia pentru altul deoarece presupune (cu forţă imerativă) existenţa unui angajament în mod expres acceptat, a priori, de către delegatar, angajament pe care delegantul personal să şi-l fi asumat faţă de acesta. Or, dacă delegatarul (alias terţul beneficiar) ar accepta o astfel de obligaţie specifică din partea delegantului (slias stipulantul), ceea ce s-ar genera ar fi o stipulaţie pentru sine (o obligaţie specifică ce n-are a face cu stipulaţia pentru altul, unde datoria personală şi specifică rezultată din această mixtură bilaterală “ofertă-acceptare” lipseşte cu desăvârşire). Oferta şi acceptarea în stipulaţia pentru altul se nasc doar în raporturile dintre stipulant şi stipulat, nu dintre terţul beneficiar şi stipulant.

Şi acum, să vedem care era poziţia stipulatului (a debitorului) din stipulaţia pentru altul. Era el debitorul terţului beneficiar? Răspunsul a fost negativ; el a rămas veritabilul debitor, dar al stipulantului, chiar dacă obligaţia şi-o executa faţă de un terţ beneficiar ce

56

nu a participat la încheierea înţeklegerii contractuale şi nici măcar nu a ratificat acea înţelegere.

În sfârşit, poziţia juridică a terţului beneficiar este aceea a unui străin de înţelegerea dintre stipulant şi stipulat. Deseori, nici măcar nu avea cunoştinţă de faptul că între cei doi a intervenit un contract în favoarea lui. Nu i se cerea nici acordul şi nici ratificarea. Pur şi simplu, era un beneficiar al prestaţiunii promise în favoarea sa, astfel încât liberarea stipulatului-debitor (prin executarea prestaţiunii promise) se consuma, nu faţă de terţul beneficiar, ci faţă de creditorul veritabil (adică stipulantul).

4. Cauza contractului De ce există o obligaţie contractuală? Care este fundamentul juridic al contractului?

Care este izvorul formal al contractului? Ce raţiuni a urmărit să exprime încheierea unui anumit contract?

In sistemul vetust al dreptului contractual de la Epoca Veche romană, aceste întrebări păreau a fi fără sens. In mod excepţional îl interesau chestiunile ridicate mai sus pe magistratul judiciar (de regulă, pe pretor) sau pe judex; doar în contractele de bună-credinţă (bonae-fidei); în rest, teoria cauzei părea neinteresantă pentru romani.

Neoaristotelismul de la finele Epocii Clasice şi din perioada postclasică romană a declanşat o adevărată preocupare comună pentru jurisprudenţii romani ce doreau întronarea echităţii în sfera raporturilor juridice contractuale. Dar ei nu au mers până acolo încât să impună cauza ca pe un element esenţial al contractului.211

În literatura romanistă românească au fost identificate, de către prestigioşi autori212, trei accepţiuni ale noţiunii de “cauză” în raport cu reglementările romane de la Epoca Clasică, reţinându-se şi faptul că toate cele trei înţelesuri vizează o condiţie esenţială de validitate a contractului ce s-a impus uşor-uşor începând cu a doua jumătate a epocii clasice; ar fi vorba de următoarele: “cauza eficientă” sau cauza formală (causa civilis) a contractului (identificată într-un eveniment ce are menirea de-a declanşa un alt eveniment; este o aplicaţie a spuremului principiu de logică formală aristoteliană: post hoc erga propter hoc, “după aceea, deci din cauza aceea”; se oferă ca exemplu stipulaţia în cadrul căreia obligaţia promitentului decurgea în mod automat şi direct din rostirea formulelor solemne de obligare); “cauza finală) (este cauza identificată în scopul intrinsec pe care orice formulă juridică, implicit contractul, îl susţine, sens în care exemplul ales este acela al contractului de vânzare-cumpărare – emptio-venditio –; iată, scopul imediat şi intrinsec al cumpărătorului – emptor – este obţinerea bunului, iar acela al vânzătorului – venditor – este dobândirea preţului); “cauza impulsivă” (este cauza văzută în scopul extrinsec raportului contractual şi care adăposteşte simplul motiv sau interes personal, simpul obiectiv ce l-a determinat pe un individ să contracteze; să ne imaginăm că un om la vârsta senectuţii, bolnav, imobilizat la pat, ar fi cumpărat o navă maritimă pentru călătorii de agrement pe Mediterana; ei bine, avânzii-drept ai lui, precum succesorii legitimi, ar fi putut ataca respectivul contract deoarece n-ar fi avut o cauză impulsivă acceptabilă,

211 A se vedea, în acest sens, Y.P.Thomas, Causa, concept dans le language du droit romain, Thèse, Paris, 1977.

212 In acest sens, a se vedea: - Mihail Vasile Jakota, op. cit., p. 388; - Vladimir Hanga, Drept ptivat roman (tratat), Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978,

pp.358-361;

57

susţinând, e.g., că respectiva achiziţie a fost făcută doar pentru a o gratifica pe concubina sa mai tânără şi, astfel, pentru a le prejudicia interesele lor succesorale legitime).

În dreptul roman clasic, noţiunea de cauză a contractului nu a fost, sub aspect doctrinar, dezvoltată până într-acolo încât să dobândească rang de teorie generală (aşa cum o percepem noi astăzi). Au fost, însă, precizate înţelesurile acestei noţiuni în raport cu diferitele tipuri de contracte; exempli gratia: în cadrul contractelor verbale, cauza constă în verba, adică în formalităţile orale necesare validităţii lor; în contractele nenumite, cauza rezida în obligaţia de a face sau de anu face (factum) asumată de părţi;- în contractele reale, cauza se degaja din remiterea efectivă a bunului, remitere fără de care raportul obligaţional nu se năştea etc.

Toate exemplele de mai sus ilustrează o singură accepţiune a cauzei, aceea proprie factorului generator al obligaţiei contractuale, şi anume, cauza eficientă.

Înţelesul pe care dreptul civil modern îl conferă noţiunii de cauză (în modul cel mai pregnant), acela de cauză finală, nu a fost, însă, decât în mod incidental şi subsecvent folosită în dreptul contractual clasic roman, tocmai datorită caracterului strict formalist al regulilor de jus civile, ceea ce l-a determinat pe pretor să intervină prin mijloace indirecte, cum sunt: condictio indebiti (o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, acţiune oferită debitorului imprudent care a promis prin stipulaţie ob causam, care şi-a executat obligaţia contractuală faţă de creditor, fără ca acesta din urmă să-şi fi respectat obligaţiile corelative născute din contract prevalându-se, de fapt, de formalismul excesiv al respectivului act juridic);213 condictio liberationis (acţiune recunoscutădebitorului care solicita eliberarea de sarcinile contractuale înainte de a le fi executat, deoarece nici creditorul nu le executase pe cele corelative, bilaterale, ale sale, acesta din urmă fiind însă la adăpostul unui contract formalist); în sfârşit, debitorul în proces se putea apăra invocând excepţia de dol (exceptio doli) dacă, prin ipoteză, creditorul ar fi intentat acţiune bazându-se doar pe formalismul contractului (e.g., în caz de stipulaţiuni, de promisiuni solemne), deşi el însuşi era în culpă contractuală.214

Noţiunea de cauză, sub accepţiunea sa de cauză finală, s-a impus dificil. Jurisprudenţa Epocii Clasice târzii a imaginat un mecanism ingenios prin care să apropie, să unească mai mult prestaţiunile părţilor (văzute, până atunci, ca fiind quasi-independente); este vorba de pactul comisoriu, pact ce putea fi inserat în contractul de bază sub forma unei clauzule rezolutorii bazată pe neexecutarea obligaţiei corelative (non adimpleti contractus); iată, e.g., în baza lui, vânzătorul care a vândut un bun pe credit cumpărătorului i-ar fi putut cere restituirea bunului prin actio venditi în cazul în care, la scadenţă, cumpărătorul nu i-ar fi plătit preţul vândut; în absenţa pactului comisoriu expres, la acea epocă, rezoluţiunea contractului şi restituirea bunului nu apăreau ca fiind soluţii acceptabile.

La aceeaşi Epocă Clasică romană, in germinis, au apărut concepţiile dualiste asupra: pe de o parte, cauzei-motiv (cauza impulsivă sau îndepărtată); pe de altă parte, cauzei-contrapartidă (cauza eficientă).215

213 P. Salvius Julianus, Digesta, Liber XII, Titulus septimus, 3. 214 Digesta, Liber XII, Titulus septimus, 4. 215 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 58.

58

Această din urmă concepţie dualistă a trebuit să fie dezvoltată datorită distanţei tot mai mari pe care şi-o luau contractele sinalagmatice (bilaterale, în care ambele părţi îşi asumă obligaţii reciproce, corelative şi oneroase, evaluabile în bani) de contractele unilaterale (în care doar una dintre părţi îşi asuma obligaţia de-a presta ceva oneros, celeilalte revenindu-i latitudinea de-a accepta sau respinge liberalitatea sau gratuitatea ofertei).

Fără a se dezvolta o veritabilă teorie, jurisprudenţii romani au sesizat diferenţele notabile dintre cauza eficientă, imediată, pe de o parte şi motiv sau cauza impulsivă, îndepărtată, pe de altă parte; astfel: cauza este imediată, impersonală (aceeaşi pentru orice contractant în raport cu contractul încheiat), directă şi răspunde raţiunii (de ce datorez ceva-cur debetur?); motivul este îndepărtat, personal (deci, în infinite posibile reprezentări), indirect şi răspunde simplei voinţe sau dorinţe (în ce scop mă voi obliga – cui prodest? – sau de ce doresc un anumit lucru, obligându-mă prin contract -quid debetur?).

Sus-menţionatele distincţii între accepţiunile noţiunii de cauză s-au conturat de-a lungul unei îndelungate evoluţii a dreptului roman, evoluţie care-a cristalizat şi caracterul practic şi universal valabil al cauzei contractului, ca negotium fără de care contractul n-ar fi decât o formă golită de sens; acest negotium este cel ce răspunde unor raţiuni determinate şi determinante, precum: justificarea contractului; fundamentul contractului; interesele părţilor; scopul îndatorării.

Pentru ca tranzacţia (negotium) părţilor să fie considerată eficientă, adică să-şi producă efectele scontate, ea trebuie să răspundă şi întrebării: de ce şi pentru care scop părţile se obligă?

Pentru a ilustra caracterul benefic al prezenţei cauzei alături de celelalte elemente esenţiale ale contractului (consimţământ, capacitate şi obiect), unii autori romanişti216 au folosit un edificator exemplu: prin ipoteză, Primus a încheiat cu Secundus un contract literal (scris, litterae) sau unul verbal (verba, sponsio) de împrumut de bani, contract prin care se angaja să-i împrumute celui din urmă o sumă de bani; după încheierea contractului, Primus a refizat să-i numere banii promişi lui Secundus, însă a pretins “restituirea” sumei contractate printr-o acţiune; ei bine, în absenţa elementului cauză, judecătorul roman putea (în mod evident inechitabil) să dea curs acţiunii reclamantului; cu această injustă consecinţă a trebuit să lupte pretorul şi să găsească explicaţii în absenţa cauzei contractului pentru a întrona echitatea.

În dreptul lui Justinian, exemplele de contracte fără cauză erau mai multe; ilustrative ne apar a fi următoarele: Primus îi închiriază lui Secundus un apartament (coenaculum) într-un imobil, pe o perioadă mai mare; după un timp, datorită unui cutremur, sau din alte cauze, imobilul se dărâmă; poate Secundus să pretindă restituirea diferenţei de preţ din chiria plătită anticipat (?) – răspunsul afirmativ gravitează în jurul absenţei elementului cauză şi este sublimat în principiul suveran impossibilium nulla obligatio est; tot fără cauză este considerată şi vânzarea de către Primus către Secundus a unui bun ce nu se află în patrimoniul lui (al vânzătorului) în momentul încheierii contractului dacă, fireşte, nu s-a statuat prin vreo clauză expresă posibilitatea dobândirii ulterioare de către vânzător a bunului respectiv.

216 In acest sens, a se vedea E.Didier-Pailhé, op. cit., p. 15.

59

Sa pus problema dacă elementul cauză ar fi trebuit să se exprime în vreo formă definită pentru a putea fi invocată. Pentru romani, problemna dovedirii cauzei era la fel de simplă ca şi pentru civiliştii moderni, urmând a fi stabilită în funcţie de caracterul contractului: consensual; formal; real.217

Contractele consensuale (solo consensu) îşi extrag cauza din simplul schimb de promisiuni între părţile contractante. Pentru unii jurisprudenţi romani de la Epoca Clasică, tocmai această reciprocitate a prestaţiunilor reprezenta criteriul după care apreciau cauza contractului. Domitius Ulpianus218 vorbeşte despre această reciprocitate în legătură cu contractul de schimb iar Gaius219 invocă şi mandatul. Si definiţia dată contractului consensual de către proculianul Labeo220 este citată de către Domitius Ulpianus, scoţându-se în evidenţă principiul reciprocităţii obligaţiilor în contractul consensual ca pe o cauză a acestuia.221

Cât priveşte contractele reale, care presupun, pe lângă înţelegerea părţilor (negotium) şi tradiţiunea efectivă a bunului, jurisprudenţii romani au identificat cauza lor în chiar transferul bunului precis determinat. Determinarea bunului şi transferul lui printr-o cauză precisă au fost considerate de către Aemilius Papinianus esenţiale pentru a le putea distinge de contracte diferite, consensuale, precum: donaţia (donatio-donatio); vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio); închirierea de bunuri (locatio-conductio rei).

Această diferenţiere era imperios necesară mai cu seamă atunci când se judecau raporturi succesorale în care era incidentă Lex Cincia222, fapt susţinut nu doar de Aemilius Papinianus223, ci şi de către Julius Paulus.224

Consecinţa absenţei cauzei ipostaziate, fie în tradiţiunea bunului (la contractele reale), fie în reciprocitatea prestaţiunilor (la contractele consensuale) era nulitatea lor.

Cauza contractelor formale (fie verbale, verbis, fie literale, litteris) se regăsea în chiar solemnităţile prescrise de lege, în formalităţile cerute. Licenţierea acestor formalităţi conducea la acelaşi efect – nulitatea contractului.

Pe cale de consecinţă, lăsând la o parte simplul motiv care conducea la încheierea unui contract (cauza impulsivă), motiv ce a dobândit şi el o anumită importanţă la finele Dominatului (după cum deja am observat), cauza eficientă (causa civilis) a fost identificată (deşi nedefinită) de către jurisconsulţii romani în următoarele: simplul acord de voinţă (solo consensu) ce justifică un transfer de proprietate în cadrul contractelor consensuale; aici, sabinianul Javolenus225 găseşte o causa contrahendi şi în contractul de donaţie, urmat îndeaproape de Gaius (care spune că donatorul chiar ar îmbrăca prin prisma acestui contract calitatea de debitor – beneficii debitor –),226 dar şi de Domitius Ulpianus (care, mai mult, face o paralelă între cauza donaţiei şi aceea a obligaţiilor

217 A se vedea, în acest sens, Ed.Cuq, op. cit., p. 389 sqq. 218 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber secundus, Titulus XIV, 7, §2. 219 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 155. 220 In acest sens, a se vedea Ed.Cuq, op. cit., p. 389, nota 6. 221 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber L, Titulus XVI, 19. 222 In acest sens, a se vedea Valerius M. Ciuca, Lectii de drept roman, vol.I, Editura Polirom, Iasi, 1998, p. 78. 223 Costa, Papiniano, IV, 177, cf Ed.Cuq, op. cit., pp. 389-390, nota 7. 224 Digesta, Liber quintus, Titulus XI, 6. 225 Javolenus, Digesta, Liber XLIV, Titulus septimus, 53. 226 Gaius, Digesta, Liber XLVII, Titulus secundus, 54, §1.

60

naturale – ad remunerandum sibi aliquem naturaliter obligavit –);227 prestaţiunile promise sau deja efectuate în cadrul contractelor reale (ce presupun transferul efectiv al bunurilor); solemnităţile verbale (promisiuni solemne, jurăminte) sau scrise (înscrisuri autentice sau sub semnătură privată) în cadrul contractelor formale.

Julianus adaugă la formele pe care cauza contractului trebuie să le îmbrace (în mod relaţional, cum am sesizat deja) două condiţii sine-qua-non; sunt condiţii fără de care cauza contractului ar fi socotită inexistentă şi, pe cale de consecinţă, contractul ar fi nul; este vorba de următoarele: cauza trebuie să respecte bunele moravuri; cauza trebuie să fie licită, să nu contravină dispoziţiilor exprese (expressis-verbis ale normelor romane).228

Prin aceste din urmă două condiţii, dreptul roman a oferit dreptului civil modern un nou fundament pentru teoria cauzei, oricât de combătut a fost el de către anticauzalişti (în frunte cu celebrul profesor belgian L. Ernst de la Facultatea de Drept din Liège, din 1826 şi cu cel mai vehement critic al teoriei cauzalităţii, Marcel Planiol229).

Dacă, la începutul Epocii Clasice, obligaţiile contractuale abstracte (fără cauză) reprezentau majoritatea, la Epoca Postclasică locul lor a fost luat de obligaţiile cu cauză. Causa civilis (după cum aprecia Sextus Pomponius)230 devenise deja un element necesar pentru naşterea unei obligaţii contractuale; la fel ca în dreptul civil modern, obligaţiile contractuale abstracte constituiau situaţii excepţionale; scrisoarea de schimb sau cecul de astăzi, ca mijloace de plată, instrumente aparent fără cauză, asemănătoare, în mare măsură, stipulaţiei romane (dare spondeo) sunt astfel de excepoţii moderne; să precizăm, totuşi, că dreptul roman a admis posibilitatea ca debitorul să ceară inserarea în formula stipulaţiei (stipulatio debiti) a unei clauze prin care să se precizeze că suma datorată provine dintr-o obligaţie contractuală determinată sub aspectul cauzei (donaţie, vânzare etc.) şi, pe cale de consecinţă, judecătorul (prin derogare de la regula generală referitoare la stipulaţiuni) trebuia să cerceteze litigiul şi dincolo de formulele solemne pronunţate de debitor.

S-a urmărit, prin aceasta, impunerea principiului echuităţii în cadrul raporturilor contractuale, un motiv în plus pentru anticauzaliştii moderni care văd în acest fapt o restrângere a sferei de aplicare a principiului autonomiei de voinţă. Este de observat că, în dreptul roman postclasic, facultativ, puteau fi încheiate stipulaţii fără cauză dacă părţile doreau. De asemenea, tot în dreptul roman clasic, s-a urmărit ca, prin impunerea cauzei contractului, să se avite aplicarea ad litteram a principiului după care simplele pacte nu produc efecte juridice (ex nudo pacto actio non nascitur)231 şi, în acest fel, să se limiteze sfera formalismului vechi în materie contractuală.

Din cele arătate până aici, putem face o sinteză a concepţiilor romane cu privire la elementul cauză ca parte a structurii obligatorii a raportului contractual. Intr-o primă accepţiune, cauza se confunda cu cauza formală (causa civilis) sau, în alţi termeni, cu formalităţile solemne prescrise de jus civile şi, chiar, de jus praetorium (honorarium) în vederea încheierii unui contract valid. Esenţa contractului era identificată prin

227 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber quintus, Titulus tertius, 25, §11. 228 Javolenus, Digesta, Liber XXIV, Titulus primus, 39. 229 Marcel Planiol, Traité élémentaire de droit civil, vol.II, Paris, 1899, nº1037. 230 Sextus Pomponius, Digesta, Liber XV, Titulus primus, 49, §2. 231 Sextus Pomponius, Digesta, Liber XV, Titulus primus, 49, §2.

61

formalităţile preconizate pentru încheierea lui. Din acest prim înţeles a derivat un al doilea (valabil, în parte, şi astăzi; majoritatea juriştilor, atunci când prezintă o situaţie litigioasă se referă la ea cu termenul “cauză”: e.g., “am rezolvat o cauză”, “o speţă”, “pe rolul instanţei sunt n-cauze”, “această cauză juridică este complexă” etc.). Astfel, la Epoca Clasică romană, se generalizase accepţiunea de situaţie litigioasă, adică de conflict juridic supus unei jurisdictio (litigiu, litis). Prin această generalizare erau vizate, de fapt, câteva particulare calităţi juridice ale contractelor, după cum urmează: contracte determinate prin prisma apropierii lor de normele civile sau pretoriene care nu le sancţionează dar, prin interpretare, pot deveni incidente (justum sive injustum) şi care reclamă o soluţie edictală; contracte determinate, prin prisma criteriilor calităţii ce trebuie să domine raporturile contractuale fără a fi lezată valoarea libertate (autonomia de voinţă) şi care vizează şi utilitatea pentru cocontractanţi a acelor raporturi (bonum et aequum); contracte formale, definite ca atare (prin nomen) de normele pretoriene (jus praetorium, honorarium) sau cele emanate de la adunările populare (jus civile, Quiritium).

În sfârşit, la Epoca Postclasică, se cristalizează sensul curent al cauzei, acela de esenţă juridică a unui raport contractual, de natură a-l face decelabil în raport cu infinitatea raporturilor particulare, dar fără a pierde fundamentul său tipologic, abstract sau ideal. In literatura juridică romanistă contemporană232 este folosită ca argument în sus-menţionatul sens regula romană după care dota nu putea fi constituită pentru un termen predeterminat, tocmai datorită faptului că dotis causa est perpetua.

În paralel cu cristalizarea înţelesurilor contractualiste ale cauzei, tot în dreptul roman clasic, a fost extrapolat termenul (ceea ce i-a derutat pe civiliştii anticauzalişti) analizat la numeroase alte figuri juridice în vederea identificării: conţinutului actului juridic (sens în care cauza a dobândit o “funcţiune materială”); raţiunii de a fi a unui raport juridic; fundamentului normativ al actului încheiat; sancţiunii sau imputabilităţii nerespectării parametrilor juridici ai unei cauze.233

232 A se vedea, în acest sens, Y.Patrick Thomas, Causa, sens et fonction d’un concept dans le langage du

droit romain, Thèse, Paris, 1975, pp. 612 sqq; G.Hanard, La théorie de la cause en Droit romain, apud Y.Poullet, op. cit., p. 307.

233 In acest sens, a se vedea Y.P.Thomas, op.cit., pp. 612 sqq., apud Y. Poullet, op.cit., p. 308.

62

CAPITOLUL III

CONVENTIONIS DIVISIO

SECŢIUNEA I

CRITERIILE DE DIVIZIUNE A CONTRACTELOR234 Contractele nu au avut în dreptul roman o fizionomie omogenă.235 Au cunoscut

numeroase diviziuni în funcţie de criterii (punctele de maximă concentrare sapienţială,

234 Domitius Ulpianus, libro IV, ad Edictum,5, Digestorum seu Pandectarum, pars prima, Liber secundus,

Titulus XIV, De pactis, 5, §1 . 235 A se vedea si:

- Mihail Vasile Jakotă, Dreptul roman, vol. II, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1993, pp. 388 sqq.; - Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pp. 361

sqq.; - Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă “Sansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, pp.

238 sqq.; - Stefan Cocoş, Drept roman, Lumina Lex, 1997, Bucureşti, pp. 348 sqq.; - Teodor Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de Editură şi Presă “Sansa”

S.R.L., Bucureşti, 1994, pp.137 sqq.; - Dr. Vasile Popa, dr. Radu I. Motica, Drept privat roman, Presa Universitară Română, Timişoara, 1994, pp.

163 sqq.; - S.G.Longinescu, Elemente de drept roman. Curs pentru licenţa în drept, Volumul .II, Tipografia “Curierul

Judiciar” S.A., Bucureşti, 1929, pp.206 sqq.; - Paul Huvelin, Cours élémentaire de droit romain, Tome deuxième (deuxième année de licence et

doctorat).Les obligations, Publié et mis au courant par les soins de Raymond Monier, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1929, pp. 42 sqq.;

- E.Didier-Pailhé, Cours élémentaire de droit romain contenant l’explication méthodique des institutes de justinien et des principaux textes classiques pour la préparation aux examens de baccalauréat et de doctorat en droit, L.Larose et Forcel, Libraires-éditeurs, Paris, 1887, pp.16 sqq.;

- P.Namur, Cours d’institutes et d’histoire du droit romain, Quatrième édition, corrigée et complétée, Tome second, Bruylant-Christophe & Editeurs, Brixelles, A.marescq, Aine, Librairie, Paris, pp. 3 sqq.;

- Y.Poullet, Droit romain. Cours de 1ècandidature (1993-1994), Syllabus, Namur-Louvain, pp. 314 sqq.; - Edouard Cuq, Manuel des institutions juridiques des Romains, Librairie Plon et Librairie Générale de

Droit et Jurisprudence, Paris, 1928, p. 386 sqq.; - William L. Burdick, The Principles of Roman Law and their Relation to Modern Law, Published:

Rochester, N.Y., Lawers Co-operative Publishing, c. 1938, pp. 386 sqq.; - M.-J.Cornil, Droit romain. Traité élémentaire des droits réels et des obligations, précédé d’un exposé des

notions générales et préliminaires, Bruylant-Christophe &C., Editeurs, Bruxelles, pp. 255 sqq.; - C.Accarias, Précis de droit romain contenant avec l’exposé des principes généraux le texte, la

traduction et l’explication des Institutes de Justinien et suivi: 1º d’une table générale des textes des Institutes, 2º d’une table alphabétique des matières, 3º d’une table des textes littéraires indiquées ou expliquées, Tome second, Paris, Librairie Cotillon, Librairie du Conseil d’Etat et de la Société de législation comparée, 1886, in integrum;

- M.Charles Démangéat, Cours élémentaire de droit romain contenant: 1º Un abrégé de l’histoire externe du droit romain, 2º L’explication complète des Institutes de Gaius et des Institutes de Justinien, 3º L’explication des principaux textes du Digeste et du Code ainsi que des Novelles qui

63

cum obişnuim să le numim) şi de subcriterii dezvoltate într-o proteică structură perenă, preluată în quasitotalitatea ei de dreptul civil napoleonian şi chiar cel contemporan.

§1. Summa divisio sau criteriul motivului determinant al încheierii contractului236 În funcţie de acest criteriu primordial, contractele au fost divizate în două mari

categorii: contracte cu titlu oneros;contracte cu titlu gratuit. 1. Contractele cu titlu oneros Sunt contracte cu titlu oneros acelea în care părţile se obligă doar dacă primesc, au

primit sau vor primi în schimbul prestaţiei lor o contraprestaţie sin partea cocontractanţilor sau echivalentul acesteia.

1.1. Subcriteriul întinderii contraprestaţiei cocontractantului În funcţie de acest subcriteriu, (al întinderii contraprestaţiei cocontractantului),

contractele cu titlu oneros au fost subdivizate în două subcategorii:- contracte aleatorii;- contracte comutative.

1.1.A. Contractele aleatorii cu titlu oneros În subcategoria contractelor aleatorii cu titlu oneros sunt incluse acele contracte în care

contraprestaţia uneia dintre părţi are o întindere variabilă, incertă, în momentul contractării, astfel încât întinderea reală depinde de un eveniment viitor şi incert (de hazard, alea).237

1.1.B. Contractele comutative cu titlu oneros Sunt comutative acele contracte cu titlu oneros în cadrul cărora contraprestaţia părţii

adverse este determinată printr-o valoare certă şi echivalentă încă din momentul încheierii lor.

s’y rapportent, Tome second correspondant aux Livres III et IV des Institutes, Troisième édition, revue et augmentée, Paris, A.Marescq Ainé, Libraire-Editeur, 1876, pp. 172 sqq.;

- M.Charles Démangéat, Cours élémentaire de droit romain contenant: 1º Un abrégé de l’histoire externe du droit romain, 2º L’explication complète des Institutes de Gaius et des Institutes de Justinien, 3º L’explication des principaux textes du Digeste et du Code ainsi que des Novelles qui s’y rapportent, Tome deuxième, correspondant aux Livres III et IV des Institutes, Paris, A.Marescq Ainé, Libraire-Editeur, 1866, pp. 151 sqq.;

- Gaston May, Eléments de droit romain à l’usage des étudiants des facultés de droit, Septième édition contenant l’histoire du droit romain, les personnes, les droits réels, les obligations, les successions, la procédure civile et les actions, Paris, Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arrêts, L.Larose, 1901, pp. 244 sqq.;

236 - Codicis Domini Justiniani, Sacratissimi Principis, ex repetita praelectione, apud Code et Novelles

de Justinien, Novelles de l’Empereur Leon, Fragments de Gaius, d’Ulpien et de Paul, Traduction faite dur l’édition d’Elzévirs, revue par D.Godefroy, et qui avec la traduction des Institutes et celle du Digeste de M.Hulot, complèla traduction de tout le Corps du Droit Romain, avec le texte latin à côté; suivie d’une Table Générale par ordre alphabétique des matières de toutes les parties contenues dans le Corps de Droit, par P.-A.Tissot, Metz, Paris, Behmer et Rondonneau, Editeurs, 1806, in integrum;

- Le trèsor de l’ancienne jurisprudence romaine, ou collection des fragments qui nous restent du droit romain, antèrieur à Justinien, contenant: 1º Les fragments de la Loi des Douze Tables, 2º Les fragments de Gaius, Traduits en français par P.A.Tissot, suivis 3º Des Codes Grégorien et Hermogénien, 4º Des fragments d’Ulpien, 5º Des Sentences de Paul, Aussi traduits en français par A.G.Daubanton, Metz, Lamort, Imprimeur, M.DCCC.XI., in integrum.

237 Digesta, Liber octavus, Titulus XVIII, De contr. emp.,1, §1.

64

2. Contractele cu titlu gratuit Sunt contracte cu titlu gratuit acelea în care părţile au convenit ca una dintre ele să-i

facă celeilalte o liberalitate, adică o prestaţie oarecare fără a dobândi o contraprestaţie. In cadrul acestor contracte, important este motivul (cauza ultimă, ultima ratio) ce determină liberalitatea, astfel încât nu pot fi concepute în afara preexistenţei unui raport personal (intuitu personae), în considerarea raportului personal existent între părţi, oricât de firave sau benigne ar fi reelaţiile concrete dintre protagoniştii liberalităţii (e.g., raportul de amiciţie dintre donatar şi donator).

Distincţia dintre contractele cu titlu gratuit şi cele cu titlu oneros este importantă dacă avem în vedere, e.g., interdicţia principială (existentă atât în dreptul roman, dar preluată şi de dreptul civil modern), aceea a încheierii de către anumite categorii de persoane (e.g., soţii între ei) a contractelor cu titlu gratuit. Prin această interdicţie erau urmărite: prezervarea patrimoniului familial stăpânit de pater familias; punerea succesorilor hereditari la adăpostul desheredărilor indirecte şi abuzive ale autorilor lor; protejarea intereselor incapabililor (e.g., impuberi, nebuni, prodigi etc.).

§2. Criteriul simplităţii/multiplicităţii raporturilor de drept angajate prin contract

În funcţie de numărul părţilor contractante care se obligă prin încheierea contractului, întâlnim: contracte unilaterale; contracte bilaterale.

1. Contractele unilaterale Sunt contracte unilaterale sau simple acele contracte prin care nu este angajată decât

obligarea unei singure părţi; cealaltă parte nu se obligă, ci doar consimte să primească prestaţiile oferite de cocontractant. Ilustrativ în acest sens este contractul de donaţie (donatio). Nu trebuie însă pierdut din vedere că şi în cazul contractelor unilaterale sau simple există condiţii rezolutorii care se bazează pe obligaţii de natură morală (e.g., obligaţia de respect, de gratitudine etc.) ce-i incumbă gratificatului. Aceste obligaţii (de simple abstenţiuni în privinţa faptelor malefice sau de binevoinţă şi respect) nu sunt socotite contraprestaţii, ci condiţii post festum de menţinere a obligaţiei unilaterale.

2. Contractele sinalagmatice (bilaterale sau multilaterale) Prin contractele sinalagmatice sau bilaterale se obligă ambele părţi participante la

raportul juridic. În cadrul acestor contracte, cauza obligaţiei uneia dintre părţi se explică prin prestaţia,

promisiunea sau conţinutul obligaţiei ce-i incumbă celeilalte părţi. Ne referim, desigur, la cauza eficientă a contractului.

2.1. Subcriteriul coincidenţei temporale a obligaţiilor în cadrul contractelor sinalagmatice.

Contractele sinalagmatice nu sunt omogene. In funcţie de momentul în care cauza eficientă a obligării unei părţi coincide cu prestaţia sau promisiunea celeilalte, aceste contracte se subdivid în: contracte sinalagmatice imperfecte; contracte sinalagmatice perfecte.

2.1.A. Contractele sinalagmatice imperfecte În cadrul contractelor sinalagmatice imperfecte, în momentul încheierii lor cauza

obligării uneia dintre părţi nu coincide cu prestaţia sau promisiunea celeilalte. Cauzele

65

eficiente sunt decalate în timp. Aparent, la origine, doar una dintre părţi apare ca fiind obligată (ceea ce nu înseamnă că cealaltă nu va deveni, la rândul ei, obligată într-un moment ulterior). Astfel de contracte erau identificate în dreptul lui Justinian prin mandat şi depozit.

2.1.B. Contractele sinalagmatice perfecte Sunt perfecte contractele sinalagmatice în cadrul cărora există o aparentă coincidenţă î

momentelor în care părţile la contract sunt obligate şi aceste momente se raportează la însăşi originea obligaţiei (la momentul încheierii contractului, chiar dacă el, contractul, ar fi încheiat sub o modalitate suspensivă, precum termenul sau condiţia).

Exemplificative pentru această subdiviziune a contractelor sinalagmatice sunt, e.g.: contractul de închiriere de bunuri (locatio-conductio rei); contractul de vânzare-cumpărare (emptio-venditio).

§3. Criteriul izvorului formal al contractelor După natura regulilor de drept ce le sancţionează, le precizează, contractele au fost

împărţite în două mari categorii: contracte de jus civile (jus Quiritium); contracte de jus gentium.

1. Contractele de jus civile (jus Quiritium) Contractele de jus civile sunt cele prevăzute în legile votate de comiţiile populare şi

care sunt rezervate doar cetăţenilor romani, latinilor şi peregrinilor cu jus commercii. Din categoria contractelor quiritare face parte majoritatea, fie că respectivele contracte ce o compuneau erau: verbale (verbis, precum, e.g., promisiunea de dotă – dictio dotis –, stipulaţia – stipulatio, în care părţile nu precizează cauza obligării lor –, jus jurandum liberti – jurământul libertului prestat înainte şi după eliberare către patronul lui în sensul respectării drepturilor patronale sau jura patronatus –, promisiunile de donaţie, de novaţiuni etc.); acestea erau considerate a fi încheiate în urma răspunsului (spondeo) afirmativ la întrebarea pusă de către beneficiarul promisiunii (spondesne dare, facere, non facere...?); literale (litteris, precum, e.g., adversaria, nomina arcaria, nomina transcripticia, codex accepti et expensi); acestea se încheiau, în general, prin simple menţiuni în sensul obligării părţii debitoare (menţiuni făcute în scris în registrele creditorilor, fie de către debitorui, fie de către înşişi creditori.

2. Contractele de jus gentium Toate celelalte contracte (cu excepţia celor de jus civile) erau accesibile atât cetăţenilor

romani, latinilor, peregrinilor cu jus commercii, cât şi peregrinilor fără jus commercii, tuturor locuitorilor din statul roman.238

§4. Criteriul calificărilor juridice aplicabile contractului In funcţie de calificarea juridică ce le este făcută (sau nu) prin lege, contractele au fost

împărţite în două categorii: contracte numite; contracte nenumite. 1. Contractele numite Fac parte din categoria contractelor numite toate cele care au primit (în terminologia

contractuală romană) o denominaţiune distinctă, particulară, un nume “de botez”239, dar şi

238 In acest sens, a se vedea Mihail Vasile Jakotă, op. cit., p. 383. 239 A se vedea, în acest sens, Ed. Pailhé, op. cit., p. 17.

66

un statut juridic diferenţiat. Ca o consecinţă a denominaţiunii şi statutului juridic proprii părţilor din contractele numite, şi acţiunile în justiţie derivând din conflictele contractuale au fost denominate în mod similar; iată, exempli gratia: actio empti (acţiune rezervată cumpărătorului dintr-un litigiu pe seama contractului de vânzare-cumpărare, emptio-venditio); actio venditi (acţiune rezervată vânzătorului dintr-un litigiu născut din contractul de vânzare-cumpărare); actio pro socio (acţiune recunoscută oricărui societar dintr-un contract de societate); actio commodati (acţiune pusă la dispoziţia comodatarului dintr-un contract de împrumut de folosinţă) etc.

2. Contractele nenumite În sfera contractelor nenumite romane le regăsim pe toate celelalte contracte (de o

diversitate, multiplicitate, eterogenitate în permanentă fierbere) în cadrul acestora obserându-se cel mai clar proteicul proces de creativitate juridică romană. Sunt calificate ca nenumite datorită faptului că aceste contracte nu au fost “botezate”, reglementate sub denominaţiuni distincte, proprii, particulare de normele romane. Aceasta nu înseamnă că ar fi fost considerate ilicite, neavând o justa causa formală. Mai mult, toate aceste contracte nenumite au fost sancţionate, protejate juridic printr-o acţiune comună (actio de praescriptis verbis).

Deosebit, ele denominează totuşi, operaţiuni juridice contractuale determinate, precum, exempli gratia: tranzacţia (transactio); precarium-ul (precariul); schimbul (permutatio).

Condiţia pentru a fi socotite contracte (chiar şi nenumite) era aceea de-a fi existat un fapt consumat de executare sau de natură a fi considerat început de executare a unei obligaţii contractuale. Doar astfel executarea propriu-zisă a obligaţiei contractuale era asimilată cauzei contractului şi, pe cale de consecinţă, pretenţia părţilor prin actio ex praescriptis verbis era asigurată.

§5. Criteriul formalităţilor sau solemnităţilor necesare încheierii contractelor În raport cu criteriul avut în vedere, contractele au fost împărţite în două categorii

bipolare: contracte neformale; contracte formale. 1. Contractele neformale Din această primă categorie fac parte contractele cu cauze eficiente diferite (dar bine

precizate, arătate). De aceea se mai numesc “contracte concrete” (pentru că părţile precizează cauza obligării lor)240 sau nesolemne, neformale.

Ce subcategorii se regăsesc în această diviziune? Iată: 1. contractele reale (acele contracte care, pentru a fi considerate încheiate valid presupun remiterea efectivă a bunurilor ce fac obiectul lor), cum ar fi: comodatus (împrumutul de folosinţă); mutuum (împrumutul bunurilor de gen pentru consum sau împrumutul de consumaţie); fiducia (o înstrăinare însoţită de o clauză restitutorie sau o convenţie de restituire); depositum (contractul de depozit); pignus (gajul pe care noi l-am studiat în materia drepturilor reale de garanţie, accesorii); 2. contractele nenumite (pe care le-am amintit mai sus) din rândul cărora, prin importanţa lor, se desprind: precarium; permutatio (schimbul); transactio (tranzacţia); 3. contractele consensuale (cele ce se încheie prin simplul acord de voinţă al

240 A se vedea, în acest sens, Mihail Vasile Jakotă, op. cit., p. 383.

67

părţilor – solo consensu –), precum: mandatum (serviciul gratuit241 prestat cuiva); societas (contractul de asociere, de societate); emptio-venditio (contractul de vânzare-cumpărare); locatio-conductio, sub tripla sa formă: locatio-conductio rei (contractul de închiriere de bunuri); locatio-conductio operarum (închirierea de servicii, contractul de muncă); locatio conductio operis faciendi (locatio-conductio irregularis) sau contractul de închiriere a forţei de muncă pentru lucrări determinate, precizate (e.g., o operă).

2. Contractele formale A doua categorie, aceea a contractelor solemne (formale) nu mai presupunea ca părţile să

precizeze cauza obligării lor convenţionale din moment ce această cauză se confunda cu înseşi solemnităţile prescrise de lege pentru încheierea raporturilor convenţionale în mod valabil. De aceea au mai fost calificate ca fiind contracte “abstracte”242, adică acte juridice ce nu arată cauza obligării.

În epocile arhaice, romanii, după cum menţionează Titus Livius, obişnuiau să însoţească încheierea contractelor cu unele proceduri sacrificiale; chiar şi tratatele suportau acelaşi ritual sacrificial; de obicei, aduceau lui Jupiter un porc drept jertfă, pentru a simboliza garanţia bunei lor credinţe (şi asta datorită faptului că, în simbolistica prerogativelor divine, Deus fidius – zeul tutelar al jurămintelor nu era altul decât zeul suprem – Jupiter) şi o chezăşie a răscumpărării divine a păcatului de încălcare a învoielilor; ca atare, în caz de dezicere de obligaţia convenţională asumată, aşa cum ei au lovit porcul sacrificat, Jupiter şi-ar fi îndreptat împotrivă-le retorsiunea, dar cu “o forţă pe atât mai mare pe cât era porcul de puternic”.243 Si această categorie are o natură eterogenă, cuprinzând diverse subcategorii, precum: 1. contractele litteris (literale) şi anume: codex accepti et expensi; nomina transcripticia; nomina arcaria; adversaria;2. contractele încheiate per aes et libram (cu ajutorul aramei şi al balanţei, precum nexum-ul sau împrumutul de bani); 3. contractele verbis (verbale, cuvânt coborâtor din stipes, adică sorginte, strămoşesc, după cum ne-o spune însuşi Justinian)244 şi anume: stipulatio (în care promitentul nu precizează cauza obligării sale); sponsio; dictio dotis;jus jurandum liberti.

§6. Criteriul cauzei eficiente a contractului Chiar dacă nu regăsim această clasificare largă în litera normelor romane, ea poate fi

uşor dedusă din spiritul lor. In funcţie de faptul generator de acţiune contractuală sau de cauza eficientă a contractului, regăsim în dreptul roman justinian patru categorii de contracte: contractele verbis (verbale); contractele litteris (literale, scrise); contractele reale; contractele consensuale (solo consensu).

La toate acestea, cauza (indiferent care ar fi fost fizionomia concretă a contractului) rezultǎ dintr-o condiţie factice (verbală sau scrisă), motiv pentru care se numea chiar causa civilis (cauză a obligaţiei contractuale identificate cu o formă legală).

241 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XVII, De

mandato, pr. 242 A se vedea, în acest sens, Mihail Vasile Jakotă, op. cit., p. 383. 243 In acest sens, a se vedea Titus Livius, 5, 24, apud Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de

simboluri, Vol. III, p.88. 244 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XVI, De

verborum obligationibus, pr.

68

1. Contractele verbis (verbale) Contractele verbale (verbis) sunt înrudite cu cele literale (litteris) sub aspectul

fundamentului formal, solemn comun pe care se întemeiază, dar şi sub acela al efectelor formelor ce le sunt presecrise. După cum am văzut, alături de nexum, ele formează o clasă distinctă şi întinsă de contracte (aceea a contractelor solemne) care presupune un artefax de cauză eficientă (o causa civilis artificială).

Spre deosebire de contractele literale, însă, cele verbale se încheie, nu prin scriituri determinate, ci prin rostirea unor cuvinte (verba) formale, jurăminte prescrise. Din această categorie ar trebui să le menţionăm pe cele bazate pe un stereotip verbal (întrebări şi răspunsuri quasi-rituale) şi care sunt şi cele mai importante datorită dezvoltării pe care au cunoscut-o în evoluţia dreptului roman; este vorba de următoarele: sponsio (promissio); stipulatio.245 La acestea se adaugă contractele verbale încheiate prin declaraţii unilaterale nestereotipe, dar cu un câmp de aplicaţie restrâns, particular, precum: dotis dictio (promisiunea de dotă prin declaraţie unilaterală); jus jurandi liberti (jurământul promisoriu sau jurământul făcut de sclav înainte de eliberarea din sclavie şi depus, în mod subsecvent, şi imediat după aceea pentru a avea o mai mare forţă juridică, jurământ prin care, practic, îşi asuma promisiunea că va respecta drepturile patronului în calitatea nou dobândită, aceea de libert – jura patronatus –, fapt studiat deja în materie de jus personarum, status libertatis).

2. Contractele litteris (literale) Precum în cazul contractelor verbale, cele literale au o cauză eficientă artificială (un

artefax) constând din înscrisuri determinate care, adăugate condiţiilor de capacitate a părţilor, consimţământ şi obiect, produc un vinculum juris de natură contractuală.

Cu excepţia biletului de recunoaştere a datoriei (bilet care nu presupunea indicarea cauzei obligaţiei), în dreptul lui Justinian nu s-a mai păstrat nici unul dintre contractele literale clasice pe care noi le-am amintit şi care se încadrau în subcategorii, precum: syngrapha (contracte scrise de creditor şi debitor împreună); chirographum (recunoaşterea de datorie, sub semnătură, opozabilă debitorului semnatar, respectiv, chitanţa, opozabilă creditorului semnatar); expensilatio.

În toate aceste forme de contractare se poate observa raţiunea profundă a formalismului şi artificialităţii lor (fiind singurele care au o causa civilis) în temerea creditorilor că nu vor putea dovedi şi susţine dreptul de creanţă în faţa debitorului recalcitrant altfel decât prin modalităţi exterioare negotium-ului (înţelegerii lor juridice) sau simplului consimţământ.

3. Contractele reale Contractele reale aveau o causa naturalis, ceea ce înseamnă că, pe lângă acordul de

voinţă al părţilor, mai era necesară (pentru valida lor încheiere) şi o tradiţiune sau chiar o efectivă livrare, remitere a bunului (ale se formau re). Doar în baza acestei remiteri accipiens ar fi putut, prin acţiune, să restituie ceea ce a primit (în caz de neexecutare a obligaţiilor ce-i incumbau din contract). Patru specii de contracte fac parte (prin forţa condiţiilor impuse de lege) din această categorie; este vorba de: depositum (depozitul);

245 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XVI, De

verborum obligationibus,§1.

69

pignus (gajul); mutuum (împrumutul de consumaţie); comodatus (împrumutul de folosinţă).

Justinian246 introduce în titlul aferent contractelor reale şi plata nedatoralului (indebito soluto) ceea ce reprezintă, de fapt, un quasicontract (deoarece, cel ce plăteşte din eroare pare că doreşte mai mult a se degaja decât a se angaja – cum is qui solvendi animo dat, magis voluerit negotium distrahere, quam contrahere), după cum prea-bine cunoaştem.

4. Contractele consensuale Aceste contracte nu presupuneau nici o causa civilis (spre deosebire de contractele

verbale şi literale) şi nici o causa naturalis (spre deosebire de cele reale). Ele se formau simplu, doar prin acordul de voinţă al părţilor contractante (solo consensu).247

Cinci specii de contracte consensuale (cele mai uzuale, frecvente şi, prin aceasta, cele mai importante) regăsim în opera justiniană.248 Si astăzi sunt calificat la fel; este vorba de următoarele: emptio-venditio (contractul de vânzare-cumpărare); locatio-conductio (contractul de închiriere); mandatum (contractul de mandat); contractul emfiteotic (introdus de împăratul Zenon, 474-491 d.Cr., în partea răsăriteană a imperiului); societas (contractul de societate).

§7. Criteriul puterii de apreciere a judecătorului asupra litigiilor contractuale În funcţie de puterea ce-i era recunoscută judecătorului în aprecierea acţiunilor din

litigiile contractuale, aceste acte juridice au fost divizate în două importante categorii: contracte de drept strict (stricti juris); contracte de bună-credinţă (bonae fidei).

1. Contractele de drept strict (stricti juris) Judecând acţiunea generală din contract (certae creditae pecuniae), puterea de

apreciere pe care o avea judecătorul (judex) asupra elementelor esenţiale, facultative sau accidentale ale contractelor, fie că era cu desăvârşire absentă, fie era foarte redusă. In soluţionarea cauzelor cu contracte de drept strict, rolul judecătorului era unul pur funcţionăresc, decorativ, lui revenindu-i doar aprecierea asupra veridicităţii susţinerilor părţilor (aşa cum rezulta ea din probele administrate). Verifica doar forma contractului, nu şi conţinutul.

Contractele de drept strict consacrate în sistemul roman erau următoarele: contractele literale (litteris); contractele verbale (verbis); contractele de împrumut de consumaţie (mutuum); toate contractele unilaterale (e.g., sponsio, dictio, donatio, stipulatio).

2. Contractele de bună-credinţă (bonae-fidei) Toate contractele sinalagmatice (fie perfecte, fie imperfecte) sunt considerate contracte

de bună-credinţă deoarece în aprecierea litigiilor născute pe seama lor judecătorului i se conferea puterea de-a face recurs la principiul echităţii în raporturile contractuale (ex aequo et bono) şi, pe cale de consecinţă, prin interpretări motivate (hermeneutică socio-juridică) putea: să suplinească omisiunile părţilor; să determine care a fost intenţia reală a părţilor în momentul contractării; să aprecieze circumstanţele care ar fi afectat capacitatea (e.g., starea de sănătate mintală, prodigalitatea etc.) sau consimţământul părţilor (e.g., dolul, eroarea, violenţa); să evalueze dacă actul încheiat a fost sau nu sincer sau cinstit; să

246 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XVI, De

verborum obligationibus,§1, De indebito soluto. 247 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber Tertius, Titulus XXII, §3. 248 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber Tertius, Titulus XXII.

70

statueze asupra bunei sau relei-credinţe a cocontractanţilor; să determine caracterul lezionar şi nivelul leziunii etc.

Originea acestor contracte de bună-credinţă se regăseşte în vechea instituţie a examinării litigiilor de către cetăţenii indicaţi de popor ca arbitri (arbiter, bonus vir, boni viri) în litigiile cu o valoare mai redusă (litigii arbitrale - arbitraria) şi în cadrul cărora era la latitudinea părţilor să ceară arbitrajul unui bonus vir. Fireşte, alegerea acestor “bărbaţi înţelepţi” se făcea după criteriile elitiste ale onestităţii, incoruptibilităţii, competenţei, înţelepciunii reputate în societatea romană.

SECŢIUNEA A II-A

CONTRACTELE SPECIALE ÎN DREPTUL ROMAN

§1. Contractele solemne Cele mai vechi contracte în dreptul roman sunt acelea care presupuneau (pentru

validitatea lor) îndeplinirea unor solemnităţi. La epoca Legii celor XII Table, principiul formalismului juridic era unul suveran. După formalităţile pe care le presupuneau, contractele solemne au fost împărţite în trei distincte specii: contracte încheiate per aes et libram (cu arama şi balanţa); contracte încheiate prin formule verbale (verbis); contracte încheiate prin înscrisuri formale în registrele şefilor de familie (litteris).249

1. Nexum (per aes et libram) La origine, nexum desemna contractul de împrumut de bani. Pe atunci, balanţa şi

arama nu erau în mod simbolic folosite. In mod efectiv se cântăreau micile lingouri de aramă ce foloseau ca instrument de plată. Cu timpul, datorită emisiunilor monetare autentice (în sensul că simbolul valoric a fost încorporat în însăşi monedă) procedeul de încheiere a contractelor cu ajutorul balanţei şi al aramei a devenit simbolic pentru mai multe acte convenţionale în cadrul cărora obiectul material era numărabil. In sfârşit, aceluiaşi procedeu (de cântărire şi de plată simbolice) i s-au supus în timp şi actele convenţionale cu obiect măsurabil.

In forma sa originară, nexum servea împrumutului de bani, operaţiune considerată la fel de importantă ca mancipaţiunea (mancipatio) străveche ce servea transmiterii proprietăţii. Nexum avea două înţelesuri:- un înţeles primar, acela de veritabil preţ datorat de către cel împrumutat;- un înţeles secundar, acela de modalitate de încheiere a contractelor cu ajutorul balanţei şi aramei. Cel de-al doilea înţeles ne interesează aici. Din această perspectivă, nexum-ul se descompunea în două faze: primă fază era aceea comună cu solemnităţile mancipaţiunii: prezenţa creditorului, a debitorului, a celor cinci martori (bărbaţi puberi reprezentând triburile cetăţii Roma) şi a purtătorului ofocoal de balanţă şi de lingou (libripens); banii împrumutaţi erau, la început, cântăriţi în mnod efectiv, verificaţi apoi (sub aspectul compoziţiei metalului) şi remişi celui împrumutat; o a doua fază purta denumirea de damnatio; damnatio este un termen de origine greacă, termen cu o puternică încărcătură magico-religioasă ce semnifică legătura (vincuklum) cu caracter obedient, de supuşenie, care ia naştere odată cu nexum-ul între împrumutător şi

249 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XXII, De

litterarum obligationibus, pr.

71

împrumutat; debitorul (damnatus, preluat din forma participativă a verbului “a lega” – damno, damnas) era obligat la restituire întrucât s-a supus, în cadrul ceremonialului prezentat, formulei (nuncupatio) sacramentale Damnus esto... reddere sive dare!

Cu timpul, a doua fază (aceea a damnaţiunii sau nuncupaţiunii) dobândeşte o importantă prevalenţă în cadrul procedurii nexum-ului, ceea ce exprimă o tendinţă de abstractizare a acestui contract. Legea celor XII Table explică obligaţia debitorului din cadrul nexum-ului (ca şi aceea a lui mancipio dans, înstrăinătorul din mancipaţiune) tocmai prin forţa formulelor solemne (Damnas esto; meum esse aio...); iată, e.g., “Atunci când se face un nexum sau o mancipaţiune, aşa cum limba a vorbit, aşa să fie dreptul (Cum nexum mancipiumque facient, uti lingua nuncupassit, ita jus esto). In acest fel, nexum-ul a devenit un împrumut fictiv. La o vânzare pe credit putea fi folosit nexum-ul la fel de bine ca şi la un împrumut de bani.250

Restituirea sumei împrumutate (a celei datorate, în general) la momentul scadenţei trebuia să se efectueze (din raţiuni de simetrie juridică) printr-un ceremonial invers, în cadrul căruia debitorul pronunţa o contra-damnbatio, adică o formulă ce-l libera de datorie, făcând să dispară efectul principal al damnaţiunii (anume, posibilitatea conferită creditorului de-a pune în practică procedura execuţională, studiată de noi în repetate rânduri, manus injectio). Gaius precizează în Institutele sale251 care era formula liberatorie ce dezavua damnatio de efecte (Quod ego tibi tot milibus condemnatus sum, me eo nomine a te salvo, liberoque hoc aere aeneaque libra – “Pentru că am fost condamnat faţă de tine la... eu mă dezleg de tine şi mă liberez cu acest lingou de aramă şi cu această balanţă de aramă”).

Anul 328 î.Cr. aduce cu sine (graţie Legii Poetelia Papiria) începutul căderii în desuetudine a nexum-ului deoarece procedura manus injectio (ce era opusă la dispoziţia creditorului) nu mai putea fi efectuată decât în urma pronunţării sentinţei judex-ului (manus injectio judicati) şi nu în baza simplei trimiteri în putere a pretorului (ca până atunci). Debitorul devine, astfel, un addictus oarecare, supus procedurii execuţionale comune; la Epoca Clasică, nexum-ul devenise şi pentru romani o simplă amintire.

2. Contractele verbis (verbale) În cadrul acestei subcategorii de contracte solemne, elementul generator al legăturii

convenţionale (vinculum juris) era socotit a fi rostirea unor cuvinte (verba) cu rol ritualic, stereotip, considerate a fi (prin ele însele) cauza contractelor respective. Interogaţiile solemne şi răspunsurile unilaterale au fost divizate în patru subcategorii asemănătoare în conţinut dar diferite sub aspectul condiţiilor de formă şi de calitate a cocontractanţilor; este vorba de: promissio (sponsio); stipulatio (stipulaţia); dictio dotis (promisiunea de dotă); jusjurandum liberti (jurământul promisoriu al libertului).

A) Dictio dotis Promisiunea unilaterală de dotă pare a fi cel mai vechi contract verbal unilateral din

dreptul roman. Totodată, este şi primul dintre contractele verbale care a căzut în desuetudine şi a dispărut din compilaţiunile justiniene. Promisiunea de dotă a evoluat atât

250 A se vedea, în acest sens, P.Huvelin, op. cit., p. 47. 251 Gaius, Institutes, § 174.

72

sub aspectul persoanelor cărora le era rezervată, cât şi sub acela al efectelor şi formei sale (e.g., dotem tibi dico;252 dotem tibi erit)253.

Chiar dacă, în Imperiul de Răsărit, această instituţie a intrat în declin (în Grecia şi Dacia neavând succes de aculturare), Breviarul lui Alaric ne-o indică drept una dintre instituţiile juridice aflate încă în vigoare la începutul secolului VI, fiind inserată în acesta după epitomul lui Gaius. Ed. Cuq consideră că împăratul Theodosius al II-lea (autorul cunoscutului Codex Theodosianus) a introdus şi în partea orientală a imperiului pactul de constituire de dotă, pentru a da satisfacţie popoarelor de neam elin.254 Acelaşi autor255 descoperă că (chiar prin suprimarea expresiei dictio dotis din Pandectele justiniene) instituţia promisiunii unilaterale de dotă nu a dispărut, fiind realizată în condiţii asemănătoare prin promissio, pollicitatio şi chiar prin condictio.256

B) Jusjurandum liberti Jurământul libertului constituie un caz special de contract verbal unilateral prin care se

urmărea conferirea unor efecte juridice înţelegerii prin care stăpânul se obliga să-l elibereze (manumissio) pe sclav în schimbul unor servicii ((operae).

Jurământul libertului viza îndeplinirea unor obligaţii de jus civile, chiar dacă el era creaţia lui jus praetorium. Această inovaţie ingenioasă urmărea să dea eficienţă unei convenţii încheiate înainte de eliberare. De ce? – Intrucât jurământul pe care sclavul îl presta nu putea avea decât o valoare religioasă (el, sclavul, neavând personalitate juridică, lipsit fiind de capacitate – animalium vocalium, instrumenta vocalia); or, urmare transformării dreptului sacerdotal în drept laic, prestarea aceluiaşi jurământ promisoriu de către libert (imediat după punerea lui în libertate) îi conferea patronului avantajul că putea introduce o actio operarum (asemănătoare cu actio certae pecuniae: quasi in pecuniae praestatione consistunt;257 ... operae a libertis ac pecunia credita petitur)258 în cazul în care libertul se eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor certe descrise de jura patronatus. Este o temă pe care am mai tratat-o şi în materia poziţiei juridice a liberţilor cetăţeni romani.

C) Sponsio Sponsio era o promisiune solemnă. Formula de angajament era, exempli gratia,

următoarea: – Spondesne centum dare? (Promiţi să-mi dai o sută ...asse, sesterţi, aurei etc.?) întreba creditorul; – Spondeo centum (Iţi promit o sută.), răspundea debitorul.

Caracteristică acestui contract verbal era prezenţa invariabilă a verbului “a promite” (spondere), indiferent care ar fi fost obiectul promisiunii.

Sponsio era un contract unilateral, obligându-l doar pe acela care promitea, indiferent care era obiectul promisiunii:- constituirea unei cautio (garanţii) personale cu privire la plata datoriei de către un terţ;- constituirea de dotă alfel decât prin dotis dictio;- încheierea unui angajament unilateral oarecare.

252 Julius Paulus, Digesta, Liber XXIII, Titulus tertius, 25. 253 Ulpius Marcellus, Digesta, Liber XXIII, Liber tertius, 59. 254 Codex Theodosianus, Liber tertius, Titulus XIII, 6. 255 A se vedea, în acest sens, Ed.Cuq, op. cit., p. 420. 256 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XXXVII, Titulus primus, 8. 257 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XXXVIII, Titulus primus, 6. 258 Sextus Pomponius, Digesta, Liber XXXVIII, Titulus primus, 4.

73

Fiind sancţionat de jus civile, sponsio era un contract formalist, legalist, rezervat exclusiv cetăţenilor romani (titulari de jus Quiritium).

Nu prevedea o cauză reală, singura-i cauză fiind propria sa formalitate, ceea ce îl clasifică printre contractele abstracte. Din această ultimă calitate derivă şi aceea de contract stricti juris (de drept strict). Pe cale de consecinţă, într-un eventual litigiu, judex nu putea să facă aprecieri decât pe seama a ceea ce debitorul a promis în mod efectiv, fără a putea analiza: buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante; cauza obligaţiei; sinceritatea sau cinstea actului etc.

D) Stipulatio259 Tot un contract unilateral, stricti juris, de jus civile, verbis (şi, prin aceasta, inaccesibil

surzilor şi muţilor), sine causa (formalist, legalist) era (precum sponsio) stipulatio. Cum se făcea stipulatio? – Printr-o întrebare a creditorului ce preciza şi obiectul obligaţiei şi printr-un răspuns concordant ce confirma acceptarea obligării de către debitor. – “Promiţi (juri) să-mi plăteşti o sută?” (Spondesne mihi centum dare?);260 – “Promit să-ţi plătesc o sută.” (Spondeo centum dare).

Aceste formule indică rigoarea excesivă a acestui contract, astfel încât unii autori261 argumentează că promisiunea relativă la o sumă mai mică decât cea precizată de creditor dezavua contractul de orice efect (e.g.: “Promit cincizeci, Spondeo quinquaginta” însemna nulitatea întregului contract).

Printr-o constituţiune imperială dată în anul 472, registrul termenilor sacramentali folosiţi la stipulaţiuni s-a amplificat. De la singura formulă “Spondesne? – Spondeo” s-a ajuns la următoarele formule pronunţabile şi în limbi străine, nu doar în latină (în acest fel, o controversă iscată de opinia lui Sabinus262 – întemeietorul şcolii sabinienilor –, după care expresiile juridice exotice – e.g., asiriene, cartagineze, greceşti – n-ar fi valabile în dreptul roman, a fost depăşită): – Faciesma (îmi faci)? – Faciam (îţi fac); – Dabisne (îmi dai)? – Dabo (îţi dau); – Promittisne (îmi promiţi)? – Promitto (îţi promit).

Mai mult decât atât, au fost acceptate ca formule de angajament şi acele expresii sau răspunsuri eufemice, ocolitoare, evazive, indirecte: – “Promiţi o sută?”(Spondesne centum?); – “De ce nu?” (Quidni?). Chiar promisiunile reduse la valori mai mici au căpătat valabilitate în limita valorilor angajate:- “Promiţi o sută?” (Spondesne centum? – “Promit cincizeci” (Spondeo quinquaginta).

De aici şi până la transformarea stipulaţiunii dintr-un contract verbal într-unul scris (literal) n-a mai fost decât un pas. In sec. V d.Cr., această formă a fost deja consacrată şi este cunoscută şi astăzi. Prin aceasta, stipulaţia şi-a pierdut şi caracterul abstract, fiind legată de o contrapartidă valabilă, în caz contrar atrăgând nulitatea obligaţiei fără contraprestaţie. Timpurile în care stipulaţia era independentă de vreo contraprestaţie (o cauză reală) sau când cauza ei putea fi ilegală, imorală sau falsă (fără să conteze asupra validităţii ei) apuseseră deja. Justinian a consacrat aceste transformări în Codul său.263

259 Julii Pauli Sententiarum receptarum ad filium, Liber secundus, Titulus tertius, De contractibus, pr. 260 Vasalli, Miscelanea critica, III, nr.6: sul paradigma classico della stipulazione. 261 In acest sens, a se vedea P.Huvelin, op. cit., p. 54. 262 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XLV, Titulus primus, 1, §6. 263 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber octavus, Titulus XXXVII, Constitutio 10.

74

Având în vedere obiectul juridic al stipulaţiei, unii romanişti au descris-o metaforic ca pe o scoică în a cărei cochilie se poate ascunde orice fel de convenţie pentru ca, astfel, să primească o sancţiune, o protecţie juridică; 264 exempli gratia, prin stipulaţiuni se pot determina:- obligativitatea unui angajament oarecare;- crearea unei noi obligaţii indiferent care i-ar fi obiectul; naşterea unei obligaţii accesorii; transformarea unui simplu pact (pactum nudum) într-un veritabil contract (vere contractus); sancţionarea unei clauze penale (stipulatio poenae), adică a unei indemnităţi fixe, predeterminate în caz de neexecutare a obligaţiei principale din contract; executarea unei operaţiuni sau a unor prestaţii asimilate contractului de muncă;- abţinerea de la executarea unei manopere prejudiciante, vătămătoare; observarea cu stricteţe a unui termen suspensiv sau extinctiv (respectarea termenului); plata unei dobânzi legale sau a fructelor culese în contul cocontractantului; vărsământul unei sume de bani datorate; rambursarea capitalului frugifer (producător de dobânzi) cu tot cu dobânzile predeterminate aferente; novaţiunea unei obligaţii (transformarea obligaţiei preexistente), fie în sensul schimbării debitorului iniţial, fie a creditorului, fie în acela al adăugării unui nou debitor (adpromissor) ori a unui nou creditor (adstipilator) pentru a servi scopului novator, celui cauţionator (de garantare, cautio) sau celui de consolidare a obligaţiei contractuale (solidaritate pasivă sau solidaritate activă); în sfârşit, prin dedublarea stipulaţiei (stipulaţie reciprocă şi dublă) aceasta a putut servi încheierii contractelor consensuale atunci când consensualismul nu era încă recunoscut ca o condiţie necesară şi suficientă pentru încheierea unor contracte (e.g., emptio-venditio era, la început, imaginată ca o dublă stipulaţiune: promisiunea cumpărătorului de-a plăti preţiul bunului, dublată de promisiunea vânzătorului de a-i livra bunul cumpărat).

3. Contractele litteris Destinul contractelor scrise la Roma este direct legat de acela al scrisului. Chiar dacă,

la Epoca Regalităţii romane rustice, şi la aceea a Regalităţii etrusce şi negustoreşti, scrisul în general cunoscuse o dezvoltare (probată epigrafic), încă nu a fost pus în valoare şi prin dimensiunea sa juridică, formalistă.

Începând cu Epoca republicană şi până în perioada domniei lui Justinian, contractele scrise au cunoscut mai multe trepte de afirmare, recunoaşterea lor fiind evidentă şi prin urmele lăsate în dreptul civil modern care le-a păstrat pe cele mai uşor utilizabile.

Contractele litteris la Epoca Postclasică romană Incă din timpul împăratului Antoninus Caracalla (201-207 d.Cr.), a apărut o procedură

extra ordinem pentru protejarea debitorilor care semnau acte scrise de împrumut de bani fără a primi efectiv banii împrumutaţi şi, uneori, în pofida faptului că puneau la dispoziţie creditorilor lor cauţiuni expres prevăzute în contract ori neprevăzute în contract (discretae cautiones).265 Este vorba de querela non numeratae pecuniae. Graţie acestui sistem (însoţit de un termen de prescripţie extinctivă, iniţial de un an, mărit de Diocleţian la cinci ani şi redus de Justinian la doi ani) împrumutatul dobândea trei posibilităţi de-a-şi apăra interesele în procesul cu împrumutătorul:- putea să-i opună excepţia de dol (exceptio doli) dacă era chemat în judecată pentru restituirea împrumutului fictiv (excepţie care, la Epoca Postclasică şi justiniană capătă denumirea de exceptio non numerate pecuniae); în acest

264 In acest sens, a se vedea Y. Poullet, op. cit., p. 316. 265 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber quartus, Titulus XXX, De non numerata pecunia.

75

caz, deşi probaţiunea îi incumba debitorului, conform principiului deja studiat – reus in exceptione actor fit –, sarcina probei se răsturna, revenindu-i reclamantului obligaţia de-a dovedi că i-a predat pârâtului suma pretins împrumutată (actori incumbit probatio);- putea introduce o acţiune (condictio) prin care îi pretindea creditorului împrumutător restituirea biletului scris ce confirma împrumutul fictiv; şi în acest caz împrumutătorul avea sarcina de-a dovedi că s-a făcut plata reală a sumei pretins împrumutate;- în sfârşit, putea contesta (contestatio) valabilitatea chitanţei sau a biletului scris pe calea unei protestatio la magistratul judiciar (de regulă, la pretor).

Dacă împrumutatul nu proceda în vreunul din modurile prezentate în termen de doi ani de la momentul emiterii pretenţiei restituirii exprimate de către fictivul împrumutător, ei bine, în dreptul lui Justinian el rămânea obligat în virtutea biletului semnat de acesta (Sic fit ut et hodie, dum queri non potest, scriptura obligetur).266

§2. Contractele reale Din categoria contractelor reale fac parte următoarele: mutuum; fiducia; pignus;

depositum; comodatum. De ce aceste contracte au fost botezate “reale”? – Raţiunea nu se reduce doar la faptul

că ele se formează prin remiterea bunului (ce constituie obiectul lor material) de la tradens (înstrâinător) către accipiens (dobânditor). In cadrul acestor contracte care se formează re (prin remiterea efectivă a bunului tradit), cauza obligării debitorului la restituirea bunului tradit se deduce din simplul fapt al remiterii sale de către creditor în considerarea înţelegerii prealabile cu debitorul, în sensul predării aceluiaşi bun (dacă este un species) ori a aceleiaşi cantităţi de bunuri (de acelaşi gen şi calitate -quid, quale, quantum) dacă au fost contractate bunuri de gen (genus). Consimţământul, elementul intenţional şi prealabil al voinţei părţilor este, deci, tot un element esenţial.

Contractele reale (aşa cum au fost sancţionate la epoca lui Justinian) sunt quasiidentice cu cele precizate şi reglementate de legislaţiile civile contemporane. Figură aparte face fiducia, care căzuse în desuetudine la Epoca Postclasică romană. Tradens şi accipiens îşi distribuie rolurile în aceeaşi manieră la toate contractele reale, deşi interesele lor sunt diferite de la caz la caz. Astfel, dacă: pe de o parte, în contractele de fiducie, gaj, depozit şi comodat, obligaţiile părţilor sunt bilaterale (sinalagmatice imperfecte), deoarece obligaţiei principale a lui accipiens (aceea de restituire a bunului lui tradens) i se adaugă şi o obligaţie subsecventă (constând în plata pe care tradens trebuie s-o presteze în favoarea lui accipiens şi care reprezintă un echivalent bănesc al cheltuielilor consimţite de părţi cu privire la conservarea, întreţinerea şi chiar îmbunătăţirea lucrului); pe de altă parte, în contractul de împrumut de consumaţie (mutuum), obligaţia rămâne unilaterală, în sensul că numai lui accipiens îi incumbă sarcina de-a restitui (conform cu grila de criterii: quid, quale, quantum) bunuri împrumutate de către tradens.

Apoi, dacă: pe de o parte, unele contracte servesc la constituirea unor drepturi reale asupra bunului altuia (e.g., gajul – pignus – şi fiducia, pe care noi le-am plasat în acea materie, considerându-le detenţiuni reale privilegiate, menite să garanteze obligaţii născute din alte contracte); pe de altă parte, depozitul şi comodatul transferă o detenţiune precară (de care nu se bucură nici depozitarul, nici comodatarul şi cu atât mai puţin succesorii acestora; dar, per a contrario, succesorii nu răspund de furtul bunurilor date în

266 Cf. P.Huvelin, op. cit., p. 67.

76

depozit decât dacă sub acest pretext încearcă să le reţină pentru ei înşişi);267 şi, în sfârşit, mutuum transferă chiar proprietatea asupra bunului împrumutat spre consumaţie.

De asemenea, dacă: pe de o parte, depositum este singurul contract real încheiat în interesul lui tradens; pe de altă parte, fiducia, pignus, mutuum şi comodatum sunt încheiate în interesul lui accipiens.

Ca un numitor comun al contractelor reale, sesizăm că fundamentul lor se deduce din principiul moral, acela al echităţii în raporturile private (principiu ce s-a configurat în doctrina compilatorilor justinieni sub forma îmbogăţirii fără temei legitim sau fără justă cauză). De aceea, a părut absolut imoral ca: pe de o parte, accipiens (în calitate de debitor) să nu restituie un bun împrumutat, depozitat sau gajat sau c/val. acestuia ori ceva asemănător (în cazul bunurilor de genus); pe de altă parte, acelaşi accipiens să fie obligat la restituirea unor bunuri cu privire la care se formaseră în prealabil înţelegeri reale (negotium) dar nu se livraseră bunurile contractate de către tradens (am anticipat soluţia sub forma cunoscutei deja querela non numeratae pecuniae;).

În concluzie, la toate aceste contracte reale, cauza obligării de restituire a bunului (obligaţie ce-i incumbă debitorului-accipiens) se explică prin contra-prestaţia creditorului-tradens, fapt remarcat şi de doctrinarii romanişti postmoderni268, precum şi de legiuitorul civil contemporan ce menţine cvasicontractele tocmai pe fundamentul echităţii în raporturile private.

A) Imprumutul de consumaţie (mutuum) Sub forma împrumutului de consumaţie gratuit, mutuum se pare că este primul

contract real recunoscut de legea romană. De altfel, Gaius nici nu le menţionează pe celelalt patru (la care noi ne-am referit) în Instituţiile sale; erau, probabil, de dată recentă; nu se “clasicizaseră” în aşa măsură încât să fie clasificate; le-a amintit doar în treacăt în Res cottidianae.269 Datorită dificultăţilor economice (ani în care producţia agricolă obţinută de pe heredium era nesatisfăcătoare pentru nivelul consumului familial) plebeii (lipsiţi de surse suplimentare de venituri) erau constrânşi să apeleze la bunăvoinţa prietenilor sau a patricienilor înstăriţi, împrumutând spre consumaţie mai cu seamă grâne şi obligându-se să le restituie în aceleaşi: cantitate, calitate şi gen (quantum, quale, quid).

La origine, împrumutul de consumaţie a fost gratuit (fără contraprestaţie din partea împrumutatului) şi, totodatǎ, constǎ într-un transfer efectiv de proprietate. Pentru a-l putea consuma, împrumutatul trebuia să dispună de bun (abusus sive jus abutendi). Ca atare, nu putea împrumuta decât acela care avea în proprietate bunul deoarece numai proprietarul putea transfera prerogativa dispoziţiei materiale (mutui datui) şi juridice (abusus) asupra unui bun. Aşa a apărut principiul după care cineva nu poate transmite ceea ce nu are în stăpânire (nemo dat quod non habet).

În literatura juridică romanistă recentă, contractul de împrumut de consumaţie (mutuum) este definit ca fiind: un contract gratuit (fără contraprestaţie); real (care se formează re270 -quae pondere, numero, mensura constant-271, prin predarea bunului;

267 Codicis Domini Justiniani, Sacratissimi Principis, ex repetita praelectione, Liber quartus, Titulus XXXIV, Depositi vel contra,1.

268 A se vedea, în acest sens, Y.Poullet, op.cit., p. 318. 269 In acest sens, a se vedea Ed.Cuq, op.cit., p. 427, nota 1. 270 Gaius, Institutes, Liber tertius, §90. 271 Julius Paulus, Digesta, Liber XII, Titulus primus, 2, §1.

77

nesolemn (în afara unor solemnităţi prescrise de lege); ce se încheie prin transferul proprietăţii asupra unei anumite cantităţi de bunuri de gen consumptibile şi fungibile de o anumită valoare, de către tradens (împrumutătorul creditor) în favoarea lui accipiens (împrumutatul debitor); contract ce dă naştere la o obligaţie corelativă a lui accipiens (împrumutatul debitor) de-a restitui o cantitate echivalentă (quid, quale, quantum) în gen şi valoare de bunuri lui tradens (împrumutătorul creditor) la termenul fixat prin contract.272

Definiţia romanistă273 este valabilă şi pentru reglementările civile actuale274 . Cum se încheia contractul de împrumut de consumaţie? Am observat că, pentru a se

realiza transferul proprietăţii bunului, tradens trebuia să fie el însuşi proprietarul acestuia. Aceasta este prima condiţie, condiţia primordială. Dar dacă nu era? Ce consecinţe ar fi apărut? Iată, e.g., să presupunem că Primus (împrumutătorul, tradens) era un simplu detentor precar al bunului (e.g., un depozitar) iar Secundus era împrumutatul-accipiens. Ce posibilităţi avea Tertius (în calitate de adevărat proprietar al bunului – vere dominus –) de a-şi recupera bunul deturnat de către Primus? – Aceste posibilităţi au fost variabile în funcţie de buna sau reaua-credinţă a împrumutătorului, respectiv împrumutatului, după cum urmează: Tertius (proprietarul) are o actio in rei vindicatio (acţiunea în revendicare) împotriva lui Secundus (împrumutatul) dacă acesta din urmă a fost de rea-credinţă (cunoştea că nu Primus este proprietarul bunului împrumutat şi nici nu era delegat sau abilitat să-l împrumute); această acţiune putea fi introdusă doar dacă bunul nu fusese consumat anterior sesizării instanţei iar sarcina dovedirii relei-credinţe a lui Secundus îi revenea reclamantului Tertius (conform principiului după care buna-credinţă se prezumă iar reaua-credinţă se dovedeşte de către cel ce o invocă); alături de actio in rei vindicatio, proprietarul Tertius ar fi putut folosi şi o actio ad exhibendum (o acţiune exhibitorie) dacă, fireşte, bunul nu a fost prealabil consumat şi pentru a se pune la adăpost de riscul consumării lui pe parcursul procesului; în eventualitatea în care împrumutatul de rea-credinţă (Secundus) a apucat să dispună (material şi/sau juridic) de bunul împrumutat, acesta din urmă putea fi obligat la restituirea (în favoarea lui Tertius) a unei cantităţi echivalente de bunuri de aceeaşi calitate şi de acelaşi gen, la care se puteau adăuga daune-interese cu caracter compensatoriu (ce trebuia a fi dovedite tot de către reclamant – actori incumbit probatio –); în eventualitatea în care împrumutatul (Secundus) a fost de bună-credinţă (convins fiind că Primus, împrumutătorul-tradens este un vere dominus al bunului împrumutat), revendicarea bunului de către Tertius de la el era posibilă (fără însă a-i fi putut fi pretinse daune-interese sau daune compensatorii lui Secundus) doar dacă nu apucase să le consume; în caz contrar, acţiunea nu mai putea fi îndreptată împotriva lui; dacă împrumutatul Secundus (de bună-credinţă) a consumat bunurile împrumutate, la scadenţă, rămânea obligat a le restitui în aceeaşi cantitate, calitate şi gen lui Primus (depozitarul nostru împrumutător), indiferent dacă acesta din urmă a fost de bună sau de rea-credinţă;- în sfârşit, dacă Primus (tradens sau depozitarul-împrumutător) era de rea-credinţă, Tertius (în calitate de veritabil stăpân al bunului) putea, pe calea unei acţiuni

272 A se vedea, în acest sens, Y.Poullet, op.cit., p. 319. 273 In acest sens, a se vedea G.May, op.cit., p. 246. 274 A se vedea, în acest sens, Ed.Cuq, op.cit., p. 431.

78

personale (contractuale) directe (acţiune născută din contractul de depozit) să-i pretindă restituirea bunurilor plus daunele compensatorii sau daunele-interese.

Domitius Ulpianus şi Sextus Caecilius Africanus275 atrag atenţia că au fost admise (nu fără controverse) împrumuturile făcute chiar de către detentorii precari (precum depozitarul Primus din exemplul nostru) în următoarele cazuri excepţionale: când creditorul-deponent Tertius (dintr-un contract anterior încheiat cu debitorul-depozitar Primus) l-a autorizat pe acesta din urmă să păstreze bunurile datorate cu titlu de bunuri împrumutate; practic, avea loc o schimbare de titlu (o traditio brevi manu) operată printr-un mandat;276 când deponentul Tertius îl autoriza pe depozitarul Primus ca. în raport cu interesele acestuia din urmă, să consume bunurile fungibile (de gen, consumabile, interşanjabile) date în depozit, transformând astfel contractul de depositum într-unul de mutuum;277 când, tot printr-o novaţiune, veritabilul proprietar (vere dominus) Tertius, ori împrumutătorul Primus îl mandatează pe împrumutatul Secundus să livreze bunurile consumptibile împrumutate unuia sau unora dintre debitorii dispunătorilor.278

A doua condiţie fundamentală pentru ca împrumutul de consumaţie să fi fost valid, era aceea a capacităţii de alienare (de înstrăinare) de care trebuia să se bucure tradens. Fiind un contract real, prin care se transfera însăşi proprietatea, împrumutătorul trebuia să aibă capacitatea de-a aliena; dacă era un incapabil (aflat sub tutelă sau sub curatelă) din varii motive, contractul încheiat ar fi fost nul de drept. Pe cale de consecinţă, dacă bunurile împrumutate în aceste condiţii ar fi fost consumate de către împrumutat, incapabilului îi era pusă la dispoziţie o acţiune (o condictio) în vederea restituirii echivalentuluui material sau bănesc (după caz) chiar înainte de-a se fi ajuns la termenul scadent; dacă bunurile împrumutate nu erau consumate, incapabilul avea la dispoziţie o actio in rei vindicatio.

A treia condiţie esenţială pentru încheierea unui contract de împrumut de consumaţie era consimţământul părţilor, acordul de voinţă prealabil, dat în urmărirea intenţiei sau a interesului părţilor de-a se transfera proprietatea şi de-a se naşte obligaţia de restituire a bunurilor consumptibile. Fiind gratuit, împrumutul de consumaţie (cu excepţia împrumutului de bani, nexum, ca formă particulară de împrumut însoţit de o stipulaţie expresă şi specială de plată a dobânzii - daune moratorii-) nu era producător de fructe (dobânzi etc.), ceea ce nu înseamnă însă că nu era susceptibil de modalităţi, precum termenul şi condiţia.

Nefiind solemn, forma scrisă era folosită doar ad probationem. În ceea ce priveşte calitatea bunurilor împrumutate (aceea de-a fi consumptibile), după

unii autori,279 nimic nu ar împiedica părţile să aibă în vedere şi lucrurile in specie, nu doar pe cele in genere (de gen, genus). Totul ar depinde, deci, de voinţa părţilor. In acest sens, este dat de exemplu împru, mutul unui sclav, al unui măgar, al unui cal sau chiar al unui fond imobil, bunuri asupra cărora părţile ar putea să convină dacă sunt de specie sau in genere.

275 A se vedea, în acest sens, G.May, op. cit., p. 249, nota 3. 276 Sextus Caecilius Africanus, Digesta, Liber XVII, Titulus primus, Mandati.. 277 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XII, Titulus primus, De reb.cred., 9, §9. 278 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XII, Titulus primus, De reb.cred., 15. 279 A se vedea, în acest sens, G.May, op. cit., p. 248, nota 1.

79

Transferul unei creanţe neexecutate (prin mijlocirea unei delegaţii) ar putea, de asemenea, servi drept argument în sensul atenuării condiţiei ca bunul împrumutat să fie unul fungibil (qui debitorem suum delegat pecuniam dare intelligitur).280 După alţi autori, la a căror opinie ne raliem, împrumutul de consumaţie trebuie cu necesitate să vizeze bunuri fungibile (şi acestea nu pot fi decât bunurile de gen, deşi, în materie de mutuum, textele romane justiniene nu mai fac această precizare; jurisconsulţii au considerat, probabil, implicită această condiţie, altminteri n-ar mai fi sancţionat comodatul – împrumutul de folosinţă – alături de mutuum).

Transferul proprietăţii asupra bunurilor de gen (bunuri neindividualizate decât în urma operaţiunilor speciale de numărare, cântărire, măsurare, evaluare, estimare etc.) se realiza prin simpla tradiţiune (traditio) deoarece ele erau dintotdeauna bunuri de valoare secundară (res nec mancipi) şi înlocuibilă cu alte valori liberatorii sau echivalente, putând fi chiar rambursabilă prin plăţi băneşti.

a) Imprumutul de bani În principiu, contractul de împrumut de consumaţie era unul gratuit, cum bine ştim.

Aceasta nu înseamnă că romanii au respins de plano dobânda (usurae); numai că, spre deosebire de moderni (care văd în dobândă o posibilitate de valorificare a capitalului – o plusvaloare – ), jurisconsulţii romani o considerau a fi o simplă contravaloare a uzurii (usurae) bunului dat cu împrumut sau, chiar, un fruct civil al acestuia. Din acest motiv, prima caracteristică a contractului de împrumut de bani rezidă tocmai din faptul că dobânda nu putea fi percepută de către împrumutător în baza unui simplu pact, ci în baza unei stipulaţii exprese (adăugate negotium-ului de bază, adică mutuum-ului).

b) Imprumutul cu dobândă Printr-o stipulatio usurarum, părţile stabileau nivelul dobânzii (calculată pe lună şi, pe

deasupra sumei împrumutate) ca pe o indemnitate pe care debitorul o datorează în compensaţie pentru reţinerea, folosinţa şi degradarea bunului împrumutat sau pentru fructele acestuia, ca şi pentru riscul nerambursării capitalului. In ceea ce priveşte banii, aceştia produceau fructe civile (usurae) în fracţiuni de capital şi nu în procente, La Epoca Veche, cu trecerea unui an, valoarea împrumutului se dubla (am spune, astăzi, că dobânda era 100% per an). La Epoca Clasică, aceasta a fost limitată la 12% (contesima usura), iar Justinian a menţinut-o la un maximum legal de 6%, sistem preluat şi de Codul civil napoleonian şi celelalte coduri ce s-au inspirat din el.

Mai precizăm că, încă de la Epoca Clasică romană, a fost interzis anatocismul, adică operaţiunea de stabilire a dobânzilor compuse sau de capitalizare a lor (dobândă la dobândă), de adăugare a lor la capitalul returnabil. Dacă se proceda altfel sau dacă se stabileau dobânzi mai mari decât cele legale, tot surplusul era dedus din capitalul de restituit. Justinian a menţinut acest sistem.

Stipulatio sortis et usurarum constituia, deci, o dublă promisiune obligatorie (pecuniae quidem creditae usuras, nisi in stipulationem deductas non deberi)281 a debitorului care se obliga să restituie la termen atât capitalul cât şi dobânda stabilită (la origine cuantumul dobânzii fiind la dispoziţia nelimitată a părţilor). Această dublă promisiune ce însoţea contractul de împrumut de consumaţie (mutuum) a dat naştere unei noi figuri juridice

280 Digesta, Liber XVIL, Titulus primus, 18. 281 Sextus Caecilius Africanus, Digesta, Liber XIX, Titulus quintus, De praescrptis berbis, 24.

80

denominate fenus (şi judex putea stabili dobânzi speciale – ca în orice contract de bună-credinţă, de altfel, în care avea puteri sporite –; e.g., dobânzi de întârziere pentru neexecutarea obligaţiilor în termenele fixate sau aşa-numitele dobânzi moratorii).

Printr-un senatus-consultus din anul 75 d.Cr (s.c. Macedonian)282, fiilor de familie aflaţi sub curatela minorului de 25 de ani le-a fost interzis împrumutul cu dobândă (fapt pe care l-am studiat deja în materia curatelei din cadrul incapacităţilor speciale); măsura avea drept raţiune limitarea înşelării tinerilor de către cămătarii veroşi, cupizi, arghirofili şi fără scrupule. Fără autorizaţia lui pater familias sau a curatorului, tânărul nu putea încheia astfel de contracte; în caz contrar, contractele erau declarate nule de jure, ceea ce însemna că: pater familias sau curatorul îi puteau opune creditorului cămătar exceptio senatusconsultui Macedoniani inserată în formula condicţiunii (condictio ex mutuo) justificând, astfel, refuzul lor de-a restitui împrumutul făcut de filius sau de cel pus sub curatelă; pretorul (în baza recomandării Senatului Romei) putea să-i refuze cămătarului exercitarea unei condictio certae pecuniae la care (în mod obişnuit) ar fi avut dreptul pentru a-şi recupera suma împrumutată şi dobânzile aferente (placere ne cui filiofamilias mutuam pecuniam dedisset... actio petitioque daretur).283

Per a contrario, sive a contrario sensu, restituirea capitalului împrumutat şi a dobânzii aferente era obligatorie, astfel încât pretorul trebuia să-i ofere condictio certae pecuniae creditorului iar pater (sau filius) nu mai putea invoca exceptio senatusconsulti Macedoniani în următoarele două ipoteze: dacă, în intervalul dintre momentul încheierii contractului şi acela al sesizării magistratului judiciar, filius a devenit un sui juris şi a dat curs contractului de împrumut (l-a pus în operă sau, mai precis, l-a confirmat prin una dintre următoarele modalităţi: constituirea unui gaj sau a vreunei alte garanţii reale; ratificarea expresă a contractului iniţial); un început de executare prin rambursarea (chiar şi parţială) a împrumutului; dacă, în momentul încheierii contractului de împrumut, pater familias ori curatorul şi-au exprimat consimţământul (chiar şi tacit, prin neopunere făţişă) la acesta, ori, ulterior, plătind o parte din datoria pupilului (a lui filius), au înţeles să-l ratifice.

c) Imprumutul armatorilor maritimi Herennius Modestinus, Julius Paulus, Mucius Scaevola şi Justinian semnează multe

texte referitoare la această a doua varietate de împrumut de consumaţie – nauticum fenus. Nauticum fenus se distingea în dreptul roman prin faptul că: în primul rând, pentru a compensa riscul excepţional presupus de “aventura maritimă”, împrumutătorul (bancherul) putea pretinde o dobândă mai mare decât aceea obişnuită (centissima usura din Epoca Clasică);284 Justinian a limitat-o totuşi şi pe aceasta (ce-i drept, la un nivel dublu faţă de acela obişnuit); în al doilea rând, spre deosebire de obişnuitul mutuum sau fenus285, în nauticum fenus286 şi simplul pact dintre părţi era suficient şi necesar pentru a-l obliga pe împrumutat la restituirea sumei împrumutate; în al treilea rând, o caracteristică ce face figură aparte în raport cu trăsăturile împrumutului obişnuit, în caz de forţă majoră

282 A se vedea, în acest sens, G.May, op. cit., p. 251, nota 2. 283 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XIV, Titulus sextus, De senatusconsulti Macedoniani, 1 pr. 284 Julius Paulus, Sententiae, Liber secundus, Titulus XIV, §3. 285 Julius paulus, Digesta, Liber XXII, Titulus secundus, De nauticum fenor, 7. 286 Mucius Scaevola, Digesta, Liber XXII, Titulus quintus, De nauticum fenor, §1.

81

sau caz fortuit, riscul era suportat de către împrumutător (bancher) şi nu de către împrumutat (armator), cu condiţia ca împrumutătorul să fi stabilit destinaţia fondurilor împrumutate (achiziţionarea de mărfuri pentru comerţul maritim), aşa-numita trajecticia pecunia; în acest fel, obligaţia de rambursare a creditului bancar apare ca fiind o obligaţie condiţională (armatorul nu datorează nimic bancherului, e.g., în caz de scufundare fortuită a navei); această caracteristică i-a determinat pe unii doctrinari moderni287 să considere că acest contract juca rolul unui contract de asigurare maritimă din dreptul modern; raţiunea este de înţeles şi se revendică de la gândirea lui Constantin cel Mare, reluată de Justinian: ce fel de echitate ar mai fi dacă l-am lăsa pe armator să suporte singur riscul naufragiului; nici măcar fiscul, adică serviciul financiar al statului nu poate pretinde aşa ceva, însemnând ca el, fiscul, să se îmbogăţească pe seama nefericirii, nenorocului celorlalţi, să abuzeze de nenorocirea altora.288

B) Imprumutul de folosinţă (comodatum) Prin contractul de comodat, un împrumutător (comodator, comodant sau tradens) îi

remite cu titlu gratuit unui împrumutat (comodatar sau accipiens) un bun de specie (in specie), mobil sau imobil, pentru a se folosi de el, cu obligaţia expresă de a i-l restitui la termenul stabilit.

Condiţia expresă (de a-i restitui bunul in specie comodantului) i-a determinat pe jurisprudenţii clasici romani să considere că bunurile de gen (in genus, quae primo usu consumumptur, care se consumă la prima întrebuinţare) sunt improprii acestui contract şi, pe cale de consecinţă, excluse de la ceea ce civiliştii moderni au denumit “contract de împrumut de folosinţă”. Tot ei au identificat şi excepţii, făcând astfel să primeze voinţa părţilor în stabilirea condiţiilor contractului. Astfel, Gaius289 şi, mai târziu, Domitius Ulpianus290, fac vorbire despre împrumutul de bani (banii fiind consideraţi a fi bunuri de gen) cu scop demonstrativ (nu neapărat numismatic, ci pentru a arăta faţă de un terţ că el, comodatarul, deţine o sumă de bani, fără ca, prin aceasta, el să dobândească o justa possessio faţă de acea sumă, ci doar, probabil, un spor de onorabilitate, de credibilitate în faţa terţului respectiv).291 Exemplul de mai sus poate fi extrapolat şi la alte bunuri de gen împrumutate pentru folosinţă, pentru expunere (ad pompam vel ostentationem) şi nu pentru consumaţie.

Caracteristicile contractului de comodat, în dreptul lui Justinian, sunt următoarele: gratuitatea împrumutului;292 pentru detenţia şi folosinţa bunului împrumutat, comodantul nu percepe un alt bun, un serviciu sau vreo plată de la comodatar; a doua caracteristică rezidă în determinabilitatea folosinţei; utilizarea bunului de specie împrumutat nu se poate face decât în funcţie de trei criterii: propria-i destinaţie, propria sa natură şi, în mod excepţional, în funcţie de convenţia părţilor, cum, deja, am observat; în afara acestor criterii, comodatarul nu poate stabili un alt regim de exploatare a bunului sau un alt scop,

287 A se vedea, în acest sens, Y. Poullet, op. cit., p. 323. 288 Codicis Domini Justiniani, Sacratissimi Principis, ex repetita praelectione, Liber XI, Titulus quintus, De

naufragiis, 1. 289 Gaius, Digesta, Liber XIII, Titulus sextus, §4. 290 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XIII, Titulus sextus, §3. 291 In acest sens, a se vedea G. May, op. cit., p. 256, nota 1. 292 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertius, Titulus XV, Quibus modis re contrahitur

obligatio, §2, De commodato.

82

în caz contrar putând suporta rechiziţionarea bunului din partea comodantului înainte de împlinirea termenului de folosinţă prestabilit prin contract; a treia caracteristică rezidă din întreţinerea şi conservarea bunului pe perioada comodatului de către comodatar; chiar dacă este un contract gratuit, o formă primară de contraechivalent al folosinţei se poate deduce din această obligaţie ce-i incumbă comodatarului şi care face din comodat un contract sinalagmatic imperfect; ceea ce-l eliberează pe comodatar de această obligaţie este doar cazul de forţă majoră (sub riscul căruia rămâne în continuare comodantul); deosebit, ceea ce depăşeşte nevoia de conservare (custodia) sau de întreţinere a bunului (cheltuielile necesare sau cele voluptuarii cerute de comodant) cad tot în sarcina comodantului; pentru unele cazuri fortuite (nu de forţă majoră) comodatarul rămânea responsabil; a patra caracteristică rezidă din faptul că acest contract este unul cu termen; toate obligaţiile părţilor se derulează într-un termen prestabilit încă din momentul încheierii contractului; în sfârşit, în al cincilea rând, acesta este un contract de bună-credinţă, astfel încât acţiunile de punere a lui în executare (actio commodati directa) sau acţiunea comodatarului contra comodantului ocazionată de cheltuielile suplimentare făcute cu bunul şi care-i profită acestuia din urmă (actio commodati contraria), precum şi acţiunile contractuale generale (izvorâte din culpă sau din dol, puse la dispoziţia ambelor părţi) erau judecat ca acţiuni ex fidae bona.293

C) Contractul de depozit (depositum) În dreptul roman, au fost identificate cinci forme particulare de depozit, între care

există şi câteva esenţiale trăsături comune; cele cinci forme erau: depozitul obişnuit (regular); depozitul bancar (iregular); depozitul pretorian de hotelărie; depozitul sechestru (depositum sequestraria); depozitul necesar sau caritabil, din compasiune, mizericordie, milostivire.

Spre deosebire de comodatar, depozitarul nu primeşte decât detenţiunea precară a bunului, nu şi folosinţa acestuia; dacă s-ar folosi de bun, ar putea fi deferit pentru usus furtum (furt de folosinţă); Trăsăturile generale ale oricărui contract de depozit sunt următoarele: contract real (se formează re, prin predarea, de ponere, bunului prin nuda traditio în depozit; contract sinalagmatic imperfect (chiar dacă este gratuit, deponentul rămâne obligat faţă de depozitar cu privire la toate daunele ce rezidă din natura bunului depozitat, daune suportate de către depozitar;294 contract gratuit (pentru obligaţia de facere asumată de depozitar, deponentul nu-i plăteşte un salariu, o taxă sau vreo contraprestaţie constând în facere sau în non facere explicite); gratuitatea este de esenţa acestui contract, ca şi în cazul comodatului; precum comodatul, în dreptul roman, depozitul era considerat a fi un contract de bună-credinţă, astfel încât, atât actio depositi directa, cât şi actio depositi contraria, precum şi celelalte acţiuni generale (din culpă contractuală, din dol sau violenţă) ori particulare (e.g., actio depositi sequestraria295, actio in factum296 pentru reprimarea severă a nerestituirii bunului depus din necesitate – crescit perfidiae crimen –)297 erau judecate după procedura şi cu regulile aplicabile oricărei actio ex fidae bona.

293 Gaius, Digesta, Liber XIII, Titulus sextus, Commodatus, 18, §4. 294 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XVI, Titulus tertium, Depositi, 1, §9. 295 Sextus Pomponius, Digesta, Liber XVI, Titulus tertius, Depositi, 12, §2. 296 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XVI, Titulus tertius, Depositi, 1, §2. 297 Domitius Ulpianus, Digesta, Liber XVI, Titulus tertius, Depositi, 1, §4.

83

Având în vedere aceste trăsături, depozitul poate fi definit ca fiind contractul real, sinalagmatic imperfect, gratuit şi de bună-credinţă, prin care creditorul (deponentul) îi lasă detenţia precară asupra unui bun mobil corporal (corpore) debitorului (depozitarul) până în momentul prestabilit sau până la cererea de restituire a bunului (anterioară acelui moment).

§3. Contractele consensuale În cele ce urmează, ne vom ocupa de o categorie de contracte ce ocupă un spaţiu

important în evoluţia dreptului roman298. Contractele care se formează consensu299 (sau doar solo consensu)300 au fost recunoscute în dreptul roman la o epocă încă neprecizată. In opinia generală a romaniştilor, contractele consensuale au fost introduse foarte târziu în practica juridică obişnuită a societăţii romane, fie că a fost vorba de: emptio-venditio (vânzare-cumpărare); locatio-conductio (închiriere); societas (societate); mandatum (mandat).

Se pare că ele sunt rezultatul unor dezvoltări jurisprudenţiale, doctrinare şi politice tardive (ce au început prin sec. II î.Cr., odată cu militarismul roman) şi, alături de contractele nenumite, au încheiat perioada de valoroasă evoluţie a normelor romane substanţiale, de drept material de la Epoca Clasică (cu firave prelungiri şi în eceea postclasică).

Afirmarea contractelor consensuale în viaţa juridică a Romei reprezintă răspunsul ferm al unei societăţi dinamice şi tot mai libere la formalismul excesiv străvechi şi vechi, pe care celelalte tipuri de contracte (litteris, bazate pe scrieri sacramentale; verbis, bazate pe formule verbale solemne; reale, întemeiate pe remisiunea lucrului) îl presupuneau, fiind sancţionate, de altfel, de jus civile, Quiritium. Contractele consensuale au fost, dimpotrivă, precizate de jus gentium, provenind din practicile juridice uzuale şi comune ale popoarelor civilizate de la epoca schimbării vechii ere. Increderea şi libertatea, fidelitatea faţă de partenerul contractual, onestitatea comercianţilor şi spiritul de coresponsabilitate, iată noile trăsături angajate de contractele consensuale (dacă ar fi să exprimăm, în eboşă, o antropologie a acestor noi figuri juridice), trăsături favorizate de filosofia stoică greco-romană şi de stoicismul natural, comportamental italic în care primau (ca valori) voinţa individului, echitatea şi buna-credinţă.

Aceste dominante caracterologice nu au determinat, însă, ca noul principiu al consensualismului să dezavueze vechea teză ex nudo pacto actio non nascitur, aşa cum s-a afirmat de către unii celebri romanişti.301 De ce? – Datorită faptului că şi consensualismul presupune îndeplinirea unor condiţii ce descriu (prin ele însele) trăsăturile fundamentale ale acestui tip de contracte. Cele cinci calităţi ale contractelor consensuale sunt următoarele: formarea contractelor se face consensu; se pot încheia şi între părţi absente; sunt contracte sinalagmatice (bilaterale); sunt bazate pe oferte reale; sunt contracte de bună-credinţă.

298 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XXIV, De

obligationibus ex contractu, pr; §3. 299 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 135. 300 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 136. 301 A se vedea, în acest sens, G. May, op. cit., p. 275.

84

Din categoria contractelor consensuale vom trata pentru nevoile minimaliste ale acestui suport de curs cel mai important dintre toate, contractul de vânzare-cumpărare.

Contractul de vânzare-cumpărare (emptio-venditio) A.1) Noţiune şi evoluţii Într-un text citat frecvent de romanişti, Julius Paulus face o analiză a condiţiilor

economice şi sociale de la zenitul apocii străvechi, condiţii care au determinat (printre altele) transformarea ancestralului contract de schimb (permutatio) în contract de vânzare-cumpărare (... origo emendi vendendinque a permutationibus coepit...).302 Inaintea lui Julius Paulus, Gaius303 precizase locul contractului de vânzare-cumpărare (emptio-venditio; chiar şi această dublă denominaţiune, emptio, pe de o parte şi venditio, pe de altă parte, reprezintă un indicativ al dublei operaţiuni ce sugerează schimbul: do ut des, îţi dau ca să-mi dai; mai târziu, definiţiile au consacrat dubla operaţiune de schimb – produs contra preţ – ca pe un principal efect al acestui contract; contractul de vânzare-cumpărare este, iată, legat de apariţia şi impunerea banilor ca valori simbolice pentru toate bunurile).

Normele civile şi jurisprudenţa au condus la cristalizarea unei definiţii universal valabile. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca fiind un contract: consensual; sinalagmatic (bilateral) perfect; de bună-credinţă; contract prin care, în schimbul unei plăţi băneşti determinate (cu titlu de preţ) făcută de cumpărător, o persoană (vânzătorul) se obligă a-i transfera exerciţiul durabil al tuturor prerogativelor sale reale (posesia utilă şi netulburată) asupra unui bun respectivului cumpărător.

Spre deosebire de schimb (permutatio), la vânzare-cumpărare obligaţia dobânditorului bunului (cumpărătorul) este stabilită în bani, la un preţ calculat şi echivalent posesiunii transferate de către vânzător.

Vânzătorul transferă proprietatea doar în câteva cazuri bine precizate; vânzarea va fi perfectă şi atunci când vânzătorul nu este încă proprietarul bunului înstrăinat, ci doar posesorul pe cale de-a-l uzucapa sau prescrie achizitiv (praescriptio longi et longissimi temoporis).

Faptul că textele justiniene nu indică obligaţia de dare (de transfer al proprietăţii sau al altui drerpt real), ci doar pe aceea de predare a bunului de către vânzător cumpărătorului (...hactemus tenetur, ut rem emptori habere licet...)304 a fost socotit de către unii autori romanişti305 ca un motiv pentru conjecturi; opinia cea mai rezonabilă ar fi aceea că, prin permisiunea înstrăinării posesiunilor, s-ar fi evitat numeroase procese: ar fi himerică temerea cumpărătorului de-a fi evins de către terţii uzurpatori atât timp cât el este garantat contra evicţiunii de către vânzătorul ce nu devenise proprietarul bunului înainte de efectuarea tradiţiunii câtre cumpărător; ca atare, un astfel de pretext nu are valoare rescizorie (în anulare) sau rezolutorie (în desfiinţare, rezoluţiuni), dobândirea posesiunii fiind necesară şi suficientă pentru cumpărător. Apoi, ca efect al tradiţiunii, cumpărătorul devine proprietar al bunului cumpărat (sub condiţia plăţii preţului şi a bunei sale credinţe), chiar dacă vânzătorul nu s-a obligat expres să-i transfere proprietatea. In sfârşit, dacă

302 Julius Paulus, Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, De contrah.empt., 1 pr. 303 Gaius, Institutiones, Liber tertius, 141. 304 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 25, §1. 305 A se vedea, în acest sens, P. Namur, op.cit. vol.II, p.4, nota 1.

85

înţelegerea părţilor a fost aceea de-a se transfera în mod explicit proprietatea, iar cumpărătorul a fost înşelat, nimic nu-l poate opri să introducă o acţiune rescizorie (în anulare) împotriva vânzătorului ce ştia că nu-i poate transfera decât simpla posesiune.306

Pe cale de consecinţă, dacă titlul cumpărătorului se consolidează şi printr-o posesie îndelungată (de 1-2 ani) şi neîntreruptă asupra bunului cumpărat (el nefiind evins nici de către vânzător şi nici de către vreun terţ uzurpator), ei bine, el nu va mai putea introduce vreo acţiune (alta decât acelea din contract şi pentru alte varii motive) contra vânzătorului, chiar dacă acesta din urmă a înstrăinat un bun al altuia. Si aceasta este o rezultantă a obsesiei romane clasice - aceea de-a fi instaurată pacea socială şi în domeniul raporturilor private, contractuale, prin reducerea la maximum conflictualitatea juridică.307

Spre deosebire de obligaţia vânzătorului, aceea a cumpărătorului (de plată a preţului) este una de dare propriu-zisă; el transferă chiar proprietatea asupra sumei de bani reprezentând preţul calculat al bunului achiziţionat.308

Pe lângă condiţiile generale de capacitate impuse părţilor, contractul de vânzare-cumpărare presupunea şi satisfacerea unor condiţii proprii, esenţiale, referitoare la consimţământ, la preţ şi la bun.

A.2) Elementele constitutive ale vânzării în dreptul roman Aceste elemente constitutive sunt următoarele: capacitatea părţilor contractante

(caput); consimţământul (consensus); bunul vândut (res, sive merx);309 preţul vânzării (pretium).310

a) Capacitatea vânzătorului şi a cumpărătorului (caput) În materie de vânzare-cumpărare, nu sunt suficiente condiţiile generale pe care noi le-

am tratat în raport cu incapacităţile persoanei la status familiae, jus personarum.Vom întâlni, în această abordare a elementelor esenţiale ale vânzării, câteva restricţii din perspectiva capacităţii recunoscute părţilor contractante. De principiu, pentru ca vânzarea să fie valabil încheiată, vânzătorul trebuie să aibă capacitatea de-a înstrăina bunul, de-al aliena cu titlu oneros. Tot de principiu, cumpărătorului i se cere capacitatea de-a se obliga, întrucât el va plăti un preţ pentru bunul achiziţionat.

În dreptul lui Justinian, aceste condiţii generale sunt completate cu o serie de restricţii speciale, sancţionate din raţiuni diferite, precum: protejarea unor categorii de incapabili; asigurarea incoruptibilităţii funcţionarilor superiori ai statului; evitarea degradării morale a nobilimii (honestiores, potentiores, potentes, nobilitas, fiind considerat nedemn, degradant, comerţul cu amănuntul – en détail – practicat de către comercianţi); înlăturarea tentaţiilor concupiscenţei (mizerabileidelapidări) în rândurile administratorilor publici; asanarea morală a păturilor onorabile care trebuiau să se ferească de infecta, dezonoranta, extrem de ruşinoasa luare de mită (pe calea indirectă a vânzărilor fictive).

306 Digesta, Liber XIX, Titulus primus, 30, §1. 307 Dodex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber octavus, Titulus XLV, Constitutio tertia. 308 Digesta, Liber XIX, Titulus primus, 11, §2. 309 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XXIV, De

emptione et venditione, §5, De emptione rei, quae non est in commercio. 310 Justinian, Institutionum seu elementorum Divi Sacratissimi principis, Libertertius, Titulus XXIV, De

emptione et venditione, §2.

86

Iată câteva astfel de interdicţii: cu excepţia bunurilor cumpărate cu bună-credinţă311 şi în mod public312, mandatarilor, tutorilor şi curatorilor313 le erau interzise achiziţiile de bunuri din categoria celor pe care ei le administrau în sus-menţionatele calităţi; doar tutorilor honorari (precizează un text din Pandectele justiniene)314 li se permitea să achiziţioneze bunuri din patrimoniul pupilului; membrilor ordinului senatorial şi, prin extrapolare, celor din clasa nobiliară (honestiores, nobiliores personae) le era interzisă practicarea vânzării-cumpărarăii ca act de comerţ cu bucata (mercimonium, en détail), pentru a nu fi afectată, prin această “degradantă” ocupaţie poziţia respectabilă a acestei categorii sociale; în vederea evitării concupiscenţei (a delapidărilor), sub sancţiunea quadruplului315, bunurile care (într-un fel sau altul) erau încredinţate în paza juridică sau materială a funcţionarilor publici ori a administratorilor, nu puteau fi achiziţionate de către aceştia;- în scopul evităruii tentaţiilor ca militarii să se dedice muncilor agricole316, acestora le era interzisă (cu excepţia bunurilor din patrimoniul lui pater familias scoase la licitaţie de către organele fiscale romane)317 achiziţionarea de fonduri imobiliare (numai terenurile agricole din această categorie)318 aflate în provinciile romane unde erau campate în bivuacuri, castre (clusium-uri), garnizoane, legiunile lor sau unde trebuiau a-şi execute obligaţiile militare (jus militiae et militiae officium);

b) Consimţământul părţilor la vânzare (consensus) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual (solo consensu).

Eventualele formalităţi preconizate de părţi a fi prezente (înscrisuri, martori etc.) au doar o pură valoare probatorie. Si Gaius319 şi Justinian320 şi alţi jurisprudenţi321 au surprins acest principiu voluntar, consensualist (... quod arrhae nomine datur, argumentum est emptionis et venditionis contractae...). Principiul acesta semnifică faptul că, pentru a fi perfectă o vânzare, ea nu are nevoie de formalităţi sau înscrisuri, ci de simplul acord de voinţă necondiţional şi irevocabil al părţilor cu privire la bunul înstrăinat (res, merx) şi la preţ (pretium).

Viciile de consimţământ (aşa cum au fost ele prezentate în materia obligaţiilor contractuale în general) îşi produc efectele rescizorii şi în contractul de vânzare-cumpărare. Mai trebuie, însă, aici, să precizăm două aspecte: pe de o parte, în dreptul lui Justinian, eroarea gravă (sau dolul cu privire la preţ) poate fi valorificată printr-o acţiune în anulare de către cel lezat; pe de altă parte, chiar în afara erorii sau a dolului, vicierea consimţământului din cauza maximei pauperizări datorită condiţiilor economice, îi oferă, în dreptul lui Justinian, posibilitatea celui lezat de-a ataca acel contract printr-o resciziune pentru leziune.

311 Digesta, Liber XXVI, Titulus octavus, 5, §6. 312 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber quartus, Titulus XXXVIII, Constitutio quinta. 313 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 34, §7. 314 Digesta, Liber XXVI, Titulus octavus, 6. 315 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 4, §6. 316 Digesta, Liber XLIX, Titulus XVI, 13 pr. 317 Digesta, Liber XLIX, Titulus XVI, 9. 318 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 62 pr. 319 Gaius, Institutes, Liber tertius, §139. 320 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertius, Titulus XXIII, pr. 321 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 35 pr.

87

Principiul consensualismului în contractul de vânzare-cumpărare nu a fost interpretat mecanic. El a comportat şi multe excepţii care i-au restrâns sfera practică, de aplicare. Cauza acceptării, în dreptul lui Justinian322, a excepţiilor de la consensualism (cum ar fi redactarea în scris a contractului, ori plata unor garanţii – arrhes sive argumentum emptionis –) nu este aceea a înlăturării consensualismului; acesta rămâne perfect valabil şi indelebil în raport cu contractul; cauza rezidă din nevoia de-a fi restrânsă incertitudinea ce planează asupra momentului realizării consensului, ştiut fiind că un contract de vânzare-cumpărare poate să presupună pertractări, negociari îndelungate, tatonări, oferte şi contraoferte şi o sumedenie de momente psihologice, încât stadiul încheierii irevocabile şi definitive a contractului poate fi uneori greu de decelat iar consecinţele nedeterminării cu claritate a acestui moment nu sunt întotdeauna insignifiante.

b.1. Vânzarea cu plata în avans a preţului (arrhes) Încă de la Epoca Clasică romană, aceste plăţi anticipate (tot de o relativă consistenţă)

au fost recunoscute ca plăţi facultative ce marchează încheierea negocierilor şi realizarea acordului de voinţă, altfel spus, încheierea fermă a contractului. Totodată, prin plata unor aconturi (arrhes), cumpărătorii puteau face cu uşurinţă proba încheierii contractului, astfel încât la valoarea lor solemnă (facultativă) se adăuga şi aceea probatorie; această valoare probatorie se amplifică dacă respectivul contract este încheiat printr-un înscris (raţiunea de a fi a înscrisului fiind tocmai aceea ad probationem–sive sine scriptis, sive in scriptis–).

Consecinţele practice ale aconturilor sunt următoarele: pe de o parte, în baza unui pact,323 cumpărătorul care denunţă unilateral contractul, renunţănd să plătească restul preţului, nu numai că nu mai are dreptul la bun, dar pierde şi dreptul de-a reclama restituirea avansului pe care-l pierde în favoarea vânzătorului; pe de altă parte, vânzătorul care denunţă unilateral contractul (recedere ab emptione) neînstrăinându-i cumpărătorului bunul plătit parţial prin arrhes, va suporta consecinţa punitivă (arrha poenitentialis) a plăţii restitutive către cumpărător a dublului valoric al avansului.

La dispoziţia părţilor au fost puse, la epoca lui Gaius,324 şi la aceea justiniană,325 acţiunea din vânzare (actio de emptio-venditio) şi o condictio sine causa (rezultând din plata nedatorată), cu condiţia ca părţile contractante să nu fi încheiat vreun pact326 prin care să fi schimbat caracterul avansului plătit.327

b.2. Vânzarea prin înscrisuri La vânzarea prin înscrisuri trebuie să facem o distincţie între două paradigme: înscrisul

impus printr-o constituţiune imperială a lui Justinian în vederea instrumentării (ad instrumenta) vânzării unor anumite bunuri imobile; după acest model şi dreptul civil modern leagă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la fondurile imobiliare de perfectarea lor prin înscrisuri autentice; înscrisul pe care părţile îl subordonează încheierii contractului şi căruia îi conferă valoare probatorie (scripta confirmatoria sive ad probationem).

322 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertium, Titulus XXIII, De emptio-venditio, pr. 323 Digesta, Liber septimum, Titulus XVIII, 1 pr. 324 Gaius, Institutes, Liber tertius, 139. 325 Digesta, Liber XI, Titulus XIX, De act.empt., 1, §6. 326 Digesta, Liber septimum, Titulus XVIII, De cont.empt., 1, pr.. 327 A se vedea, în acest sens, E.Didier-Pailhé, op. cit., p. 147.

88

În primul caz, înscrisul are valoarea unui contract quasi-literal, faţă de care acorduil de voinţă al părţilor nu figurează decât ca un pur proiect de vânzare sau un ante-contract (în termenii dreptului civil contemporan); este adevărat că şi acest acord de principiu faţă de care părţile se pot delimita ulterior, denunţându-l tocmai prin neîncheierea contractului în forma autentică prevăzută de legea justiniană, produce unele consecinţe juridice (angajând responsabilitatea părţilor) dar acest fapt nu înseamnă că preproiectul pur consensual poate fi asimilat contractului de vânzare imobiliară.328

În cel de-al doilea caz, valoarea înscrisului este pur probatorie (ad probationem), necondiţionând producerea efectelor contractului de vânzare-cumpărare (contract ce devine perfect doar prin simplul acord de voinţă al părţilor – consensus –).

c) Bunul vândut (res sive merx) Principiul general valabil atât în dreptul roman de la epoca justiniană, cât şi în dreptul

civil contemporan, este unul de esenţă libertariană: orice bun aflat în circuitul juridic civil (in commercium, in patrimonio) poate să fie obiectul acestui contract, fără a conta subdiviziunile cărora el în mod efectiv aparţine, precum: bunuri mancipi/nec mancipi; bunuri corporis/nec corporis; bunuri mobile/imobile; bunuri fungibile/nefungibile; bunuri de gen/de specie; bunuri principale/accesorii etc.

Mai mult decât atât, în dreptul lui Justinian, a fost recunoscută o acţiune cumpărătorului bunului viitor prin care i se apăra posesia legitimă (cum causa emptionis) asupra bunului cumpărat (emptio rei speratae). Chiar şi atunci când depinde de hazard (alea),329 când este aleatorie dobândirea de către vânzător a bunului viitor, el rămâne legat de promisiunea de vânzare. Iată, pentru a folosi exemplul justinian, dacă un pescar promite spre vânzare o cantitate de peşte (fie ea şi aleatorie; e.g., o barcă plină cu peşte) unui cumpărător, după întoarcerea de la pescuit el nu poate să refuze (fără a răspunde contractual) predarea peştelui prins, fireşte, la preţul stabilit per unitate de măsură.330 La fel stau lucrurile şi în privinţa vânzării recoltelor viitoare (cel mai ilustrativ caz).331 Dreptul lui Justinian a fost atât de permisiv în această materie, încât şi simpla speranţă putea fi vândută (emptio spei). Iată, să ne imaginăm că cineva cumpără un bilet de loterie; practic, el nu cumpără un bun viitor, ci însăşi speranţa depinzând de hazard (alea), de şansă, că va exista un astfel de bun viitor.

Trebuie să precizăm, însă, că vânzarea lucrului altuia unui cumpărător nu-i conferă acestuia din urmă posesia efectivă asupra lucrului, ci doar dreptul de a-l prescrie achizitiv sau de-a-l uzucapa, drept protejat prin: exceptio rei venditae et traditae (o altă condiţie era ca bunul să fi fost şi tradit către cumpărător, după cum lesne se observă); actio Publiciana (sunt mijloace pe care noi le-am studiat deja în materia proprietăţii şi a modalităţilor de protejare a ei).

La fel, trebuie să facem menţiunea că, în caz de vânzare a bunului altuia în care ambele părţi erau de rea-credinţă, în litigiul dintre ele devenea aplicabil principiul rebus sic standibus (se păstrează un status quo determinat de compensarea unei rele-credinţe cu

328 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber XVII, Titulus quartus, De fide instr., 21. 329 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 8, §1. 330 Digesta, Liber XIX, Titulus primus, 12. 331 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 8 pr.

89

cealaltă); ca atare, vânzarea rămâne valabilă, însă nici una dintre părţi nu poate reclama ceva cu privire la lucru sau la preţ.

Când părţile contractante erau de bună-credinţă, vânzarea fiind perfect valabilă, cumpărătorul ar fi putut cere daune-interese din neexecutarea contractului doar în caz de evicţiune (din partea vânzătorului). Acest drept de a cere daune-interese de la vânzător, chiar şi înainte de evicţiune, era recunoascut cumpărătorului doar dacă vânzătorul (exclusiv) a fost de rea-credinţă (cu alte cuvinte, doar el ştia că vinde fără drept un bun al altuia).

În sfârşit, dreptul lui Justinian s-a arătat a fi permisiv şi cu înstrăinările de uzufructuri sau de posesiuni utile332, dar n-a permis cumpărarea propriului bun;333 aceasta nu înseamnă că le era refuzată coproprietarilor achiziţionarea întregii proprietăţi; ei puteau fără nici o îngrădire să o cumpere dacă se înţelegeau cu ceilalţi coproprietari, preţul pe care îl plăteu fiind, însă, direct proporţional cu partea ce exceda cotei lor ideale, matematice.334

d) Preţul bunului vândut (pretium, merx) Al patrulea element constitutiv al contractului de vânzare-cumpărare este preţul. Acest

contract nu este gratuit şi, în acelaşi timp, nu este unul de schimb (permutatio) în care contraprestaţia înstrăinării poate consta în alt bun. Preţul vânzării este calculat în bani; este o regulă de esenţa acestui contract, regulă ce atrage consecinţe, atât pe planul încheierii contractului, cât şi pe acela al efectelor şi modului de sancţionare a lor. Faptul că preţul cert (pretium certum) este calculat în bani nu obstaculează părţile să convină ulterior încheierii contractului (dar în considerarea preţului stabilit sau în considerarea obligaţiei vânzătorului – in solutum datio –, precum, e.g., în cazul pieirii fortuite a bunului vândut în parte sau chiar în totalitate) să execute (pentru a se libera de obligaţia contractuală) şi alte prestaţiuni;335 de asemenea, nu era exclus, tot în dreptul lui Justinian,336 ca părţile să convină chiar în momentul încheierii contractului ca preţul bunului vândut să fie însoţit şi de prestaţiuni accesorii ori subsecvente, tot în considerarea liberării de obligaţie a cumpărătorului.337

Pentru ca preţul vânzării să fie considerat valabil stabilit, trebuia să îndeplinească trei condiţii: să fi fost serios (în sensul de “adevărat”, non-fictiv, real, adică un verum pretium); să fi fost cert (cu alte cuvinte, un preţ exprimat, determinat cu precizie, sau măcar determinabil ori susceptibil de-a fi precizat ulterior în funcţie de criterii precizse, la rândul lor determinate, în sensul de certum pretium); să nu fi fost lezionar (justum praetio) peste cota de 1/2 din valoarea bunului

În privinţa celei dintâi calităţi cerute preţului (aceea de seriozitate sau non-fictivitate a sa), în dreptul roman şi-a produs efectele un principiu suveran care şi astăzi este valabil: “Actul fictiv simulat este nul, pe când preţul serios, real dar ascuns poate fi valabil” (Simulata non valent, dissimulata possunt valere). Ce-nseamnă asta? – In cazul în care a fost stabilit un preţ fictiv ireal (simulat), natura juridică a actului contractual se schimbă

332 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 34, §1. 333 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 16, §16. 334 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 18 pr. 335 Codex Justinianeus repetitae preaelectionis, Liber quartus, Titulus XLIV, Constitutio imperialis novum 336 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 79. 337 Digesta, Liber XVIII, Titulus primus, 19, §1.

90

radical (e.g., din vânzare în donaţie), pe când, în cazul în care preţul vânzării a fost real, nefictiv şi doar disimulat, ascuns, vânzarea rămâne ceea ce este: o înstrăinare oneroasă, o vânzare perfect validă.

Condiţia ca preţul să fie cert sau determinat (ori, cel puţin, determinabil) se explică prin faptul că acest contract se încheie în momentul în care părţile determină bunul vândut şi preţul lui, căzând de acord asupra acestora (consensus). Fireşte, preţul poate fi lăsat la aprecierea unui terţ (praetium aestimatum), fapt ce va transforma vânzarea într-un contract condiţional,338 după cum, fără a-l preciza, părţile puteau face referire la preţul curent sau preţul pieţei libere din momentul înstrăinării.339 In nici un caz, însă, preţul nu era lăsat în arbitrajul unic ale vreuneia dintre părţi.340

În sfârşit, despre a treia condiţie, justeţea preţului, ca o condiţie a valabilităţii contractului, se poate vorbi doar atunci când (în raport cu viziunea despre echitate a compilatorilor justinieni) preţul stabilit era mai mic de 1/2 din valoarea obişnuită, comună, a bunului înstrăinat. Este, cum bine se observă, o excepţie de la regula de principiu prin care părţile, evitând manoperele dolosive, frauduloase, trebuie să stabilească modul de contractare cel mai benefic pentru ele.341 Datorită acestei aparente contradicţii dintre spiritul echitabil din care s-a născut acţiunea rescizorie pentru leziune (tot o actio venditi) şi spiritul libertar, autonomist, dedus din regula precizată mai sus, unii autori s-au mefiat să trateze condiţia justeţei preţului ca pe o condiţie sine-qua-non a contractului de vânzare-cumpărare, fapt pe deplin comprehensibil.

A.3) Efectele contractului de vânzare-cumpărare Efectele oricărui contract vizează obligaţiile asumate de fiecare parte; în cazul de faţă

este vorba de următoarele: obligaţiile vânzătorului; obligaţiile cumpărătorului; clauzele speciale la vânzare.

a) Obligaţiile vânzătorului Obligaţiile vânzătorului se divid, în funcţie de momentul în care ele trebuie să fie

îndeplinite, după cum urmează: obligaţii prealabile predării bunului înstrăinat; obligaţii eventuale sau aleatorii (ulterioare livrării bunului vândut).

a.1. Obligaţiile prealabile Înainte de predarea bunului vândut, vânzătorul este ţinut să respecte trei categorii de

obligaţii care se descompun în sarcini precise menite a-i conferi un statut juridic distinct. Aceste două categorii de obligaţii sunt astfel precizate în opera lui Justinian: purgari dolo malo (abţinerea de la orice manoperă dolosivă, atât în ce priveşte încheierea, cât şi relativ la executarea contractului); rem praestam habere licere (vânzătorul trebuia să asigure păstrarea –custodia – şi livrarea bunului către cumpărător).

a.1.1. Purgari dolo malo Abţinerea de la comiterea vreunui dol la încheierea şi executarea contractului de

vânzare-cumpărare reprezintă (ca pentru orice contract sinalagmatic şi de bună-credinţă) o condiţie specială care se rezumă într-o sumă de interdicţii explicite: vânzătorul nu poate să-şi constituie (în afara cunoaşterii şi acceptării de către cumpărător) vreun drept sau

338 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber tertius, Titulus XXIII, §1. 339 A se vedea, în acest sens, P. Namur, op. cit., p. 7. 340 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber quartus, Titulus XXXVIII, Constitutio imperialis 13. 341 Digesta, Liber XIX, Titulus secundus, 22, §3.

91

privilegiu asupra bunului vândut, de natură a-i obstacula cumpărătorului exerciţiul liberei posesii (vacua possessio) asupra respectivului bun; predarea bunului către cumpărător trebuie să o facă fără nici o rezervă (alta decât eventualele condiţii temporale sau factice precizate în contract); respectarea modalităţilor cerute de lege pentru validul transfer al proprietăţii sau al posesiei asupra bunului înstrăinat (e.g., mancipaţiunea, tradiţiunea, cesiunea în prezenţa magistratului judiciar etc.).

In caz de încălcare a acestor obligaţii (e.g., vânzătorul de rea-credinţă a vândutr un bun al altuia, fără a-l fi avertizat pe cumpărător), prin actio ex empto, cumpărătorul poate cere (chiar înainte de orice tulburare a executării contractului ori de orice evicţiune) constatarea nulităţii contractului.342

a.1.2. Rem praestare habere licere Păstrarea (custodia) bunului vândut până în momentul efectiveui livrări îi revenea ca

sarcină contractuală tot vânzătorului. De asemenea, predarea bunului către cumpărător tot lui îi incumba. Observăm cum această obligaţie (rem praestare habere licere) se descompune în două prestaţiuni distincte: păstrarea bunului(custodia); predarea liberei posesiuni (vacua possessio).

În primul rând, în legătură cu păstrarea, custodia bunului vândut (fără a se fi dezvoltat o teorie a riscurilor în dreptul roman), în literatura pandectistică, au fost precizate principiile diriguitoare în ceea ce priveşte suportarea riscului cazului fortuit şi al cazului de forţă majoră.

De principiu, vânzătorul ţinut să conserve, să păstreze bunul vândut (res vendita) până în momentul efectiveii predări, trebuia să răspundă pentru securitatea bunului ca un bonus pater familias343; răspunderea aceasta, abstractă şi pentru culpa uşoară (culpa levis in abstracto344), era cea mai severă.

Trebuie să precizăm că răspunderea vânzătorului (chiar în condiţiile consacrării răspunderii pentru culpa uşoară şi abstractă – culpa levis in abstracto –) din cauză de forţă majoră sau caz fortuit era diferenţiată în funcţie de categoria bunului înstrăinat: bun de specie (species); bun de gen (in genus).

Dacă bunul vândut era unul de specie, principiul suveran în privinţa suportării riscului pieirii fortuite era acela după care “bunul piere pentru stăpân” (res perit domino sive res perit emptori). Cum contractul de vânzare-cumpărare este unul consensual (solo consensu), dar netranslativ de proprietate (în dreptul roman postclasic), înseamnă că (din chiar momentul perfectării contractului, al acordului de voinţă) cumpărătorul devine creditorul unei tradiţiuni, astfel încât riscul pieirii bunului de specie înainte ca acesta să fi fost efectiv livrat îi revine vânzătorului (casus sentit dominus). Practic, vânzătorul era liberat de orice obligaţie în acest caz fortuit doar dacă apucase să facă tradiţiunea bunului vândut. Dar nu este suficientă această precizare. Mai trebuie să menţionăm că liberarea totală (periculum est emptoris) a lui (a vânzătorului) se producea doar dacă bunul a pierit fortuit şi integral (e.g., s-a scufundat, a fost ars în totalitate etc.). Dacă pierderea a fost parţială, el tot rămânea legat de obligaţia de-a preda resturile materiale (ceea ce a putut fi salvat sau ceea ce mai avea valoare comercială), dar şi resturile juridice (presupunând că

342 Digesta, Liber XXX, Titulus XIX, De actionibus emptoris, 1, §1. 343 Digesta, Liber XI, Titulus XVIII, De pericolo, 16. 344 Digesta, Liber XIII, Titulus XIX, De actio empti, 1, §1.

92

bunul deteriorat a ajuns la un terţ, vânzătorul trebuia să-i pună cumpărătorului la dispoziţie propriile acţiuni juridice sau excepţii pentru recuperarea bunului sau a daunelor–interese, fireşte, acolo unde era cazul).

Dacă, dimpotrivă, bunul vândut era unul de gen (in genus), principiul la care se raporta distribuirea riscului pieirii fortuite a lui era acela după care “bunurile de gen nu pier” (genera non pereunt); pe cale de consecinţă, în locul bunurilor de gen (e.g., grâne, ulei, vin, produse neindividualizate prin numărare, măsurare, cântărire, ci doar prin precizarea naturii – quod –, calităţii – quale – şi a cantităţii – quantum –), vânzătorul trebuia să identifice în patrimoniul său altele de acelaşi fel şi în aceeaşi măsură, ori să achiziţioneze pe speze proprii altele asemenea pentru a le putea tradi, preda, cumpărătorului. Pentru jurisprudenţii romani părea logic faptul că el, vânzătorul, cât timp nu a efectuat tradiţiunea bunurilor (comportându-se, astfel, ca un stăpân, dominus), să răspundă şi în faţa forţei majore.

În al doilea rând, obligaţia vânzătorului de-a preda libera posesie (traditio vacua possessio) a bunului către cumpărător se descompune, la rândul ei, în două distincte sarcini contractuale: pe de o parte, vânzătorul trebuie să-i predea cumpărătorului o posesie utilă (ad usucapionem, adică una de bună-credinţă şi civilă, cu just titlu, cu justa causa); pe de altă parte, vânzătorul trebuia să-i predea cumpărătorului o posesie reală (adică să-şi execute obligaţia de transfer al posesiei, contractul de vânzare-cumpărare nefiind, nici măcar în dreptul lui Justinian translativ de proprietate prin el însuşi – precum în unele sisteme civile moderne, inclusiv cel românesc –). Ce-nseamnă transferul către cumpărător a unei posesii utile şi liniştite? – Faptul că vânzarea nu constituia per se un transfer automat de proprietate, ci un transfer de prerogative reale asupra unui bun (este adevărat, un transfer posesoriu fără rezerve, unul inexpugnabil, cum îl caracterizează unii romanişti contemporani)345 determină o czuistică diferenţiată, după cum urmează: atunci când vânzătorul de bună-credinţă înstrăinează un bun al altuia (e.g., în baza unui mandat), el nu va putea fi chemat în judecată ulterior de către cumpărător pentru nulitatea vânzării ori pentru rezoluţiunea contractului atât timp cât nu va fi fost culpabil pentru evingerea cumpărătorului sau pentru viciile ascunse ale bunului; mai mult decât atât, vânzarea-cumpărarea, fiind o causa usucapiendi, un just titlu pentru uzucapiune, el, cumpărătorul de bună-credinţă, va putea deveni proprietarul bunului după momentul tradiţiunii acestuia (după 1-2 ani, în funcţie de calitatea bunului: mobil sau imobil, sau, prin ficţiune publiciană, printr-o prescripţie achizitivă instantanee); la epoca lui Justinian, în ipoteza în care vânzătorul nu este doar posesorul, ci şi proprietarul bunului vândut, odată făcută tradiţiunea acestuia, el pierde dreptul de proprietate, neputând să păstreze proprietatea pentru sine şi să transmită doar posesia, fie ea şi utilă; la Epoca Clasică, era posibilă această duală ipostază atunci când era înstrăinat, prin simpla tradiţiune, un bun mancipi (care reclama un mod formalist, precum mancipatio sau in jure cessio), însă dreptul lui Justinian n-a mai ratificat această veche anomalie juridică;- dacă, prin contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul şi-a asumat obligaţia de-a transfera (odată cu posesia) şi proprietatea asupra bunului, ca efect al acestei înţelegeri (negotio), el era ţinut în mod formal să transmită şi proprietatea; subliniem încă o dată, acesta este un efect contractual şi nu unul al vreunei normativităţi romane; în sfârşit, pentru a fi protejat cumpărătorul de

345 A se vedea, în acest sens, Y. Poullet, op. cit., p. 337.

93

spectrul evingerii de către un terţ, iar proprietarului de drept (nudum dominus) pentru a-i fi salvgardate interesele vizând recuperarea bunului de care a fost deposedat, i s-a impus vânzătorului de rea-credinţă (scienter, precum, e.g., vânzătorului unui res furtiva)346 să înstrăineze valabil bunul altuia doar dacă vor fi fost îndeplinite condiţiile temporale pentru praescriptio longi temporis, întrucât bunurile sustrase sau care au fost obiectul deposedărilor ilicite sunt bunuri non-uzucapabile.

Şi acum, să răspundem la chestiunea secundară a problemei predării liberei posesiuni (traditio vacua possessio): ce-nseamnă obligaţia vânzătorului de-a transmite o posesie reală, adică obligaţia de-a pune în operă sarcina contractuală asumată? – Obligaţia de transfer al posesiei apare ca fiind corelativă dreptului de creanţă al cumpărătorului întrucât (aşa cum am mai precizat, de altfel), în dreptul roman de la epoca justiniană, contractul de vânzare-cumpărare nu era translativ de proprietate în mod spontan, automat; nici chiar posesia şi alte drepturi reale nu se transmiteau automat.347

a.2. Obligaţiile ulterioare ale vânzătorului Obligaţiile eventuale (ulterioare predării bunului vândut) sau aleatorii sunt obligaţii de

garanţie ce însoţesc transferul propriu-zis al posesiei reale şi utile. Două categorii esenţiale de garanţii au fost stipilate în normele contractuale romane de la epoca justinian; este vorba de următoarele:- garanţia contra viciilor ascunse ale bunului vândut;- garanţia de evicţiune.

a.2.1. Garanţia contra viciilor lucrului vândut În dreptul roman de la Epoca Veche, garanţiile contra viciilor bunului cumpărat erau

pur contractuale deoarece, pentru a fi eficace, ele trebuiau să fie prevăzute printr-o stipulaţie expresă, specială, adăugată contractului de bază (accesorie) şi sancţionată printr-o acţiune asemănătoare (actio ex stipulatu). Prin actio ex stipulatu, cumpărătorul putea chema în judecată pe vânzător pentru a răspunde de viciile ascunse ale bunului, vicii de natură a face improprie utilităţii sale respectivul bun. Abia în dreptul lui Justinian a fost generalizat (ex lege) sistemul de protecţie contra viciilor ascunse, sistem ce a fost pus la punct prin edictele edililor curuli încă de la începutul Epocii Clasice.348 In cadrul acestui sistem, garanţia contra viciilor ascunse era considerată subînţeleasă (incorporată în contract prin efectul edictului edilului curul) şi, pe cale de consecinţă, avea aplicabilitate automată. La Epoca Clasică, acest sistem avea totuşi o limită, în sensul că se puteau bucura de garanţii implicite şi automate (fără a fi fost necesară o stipulaţiune specială) doar cumpărătorii unor bunuri precum animalele, sclavii (jumenta et servi) sau, cel mult, cumpărătorii bunurilor de consum achiziţionate în târguri sau pieţe publice.

În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii pentru vicii ascunse, identificăm o adevărată analogie cu sistemul civil actual. Le vom preciza în cele ce urmează: în primul rând, viciile ascunse trebuiau să fi existat în momentul tradiţiunii bunului cumpărat; dacă bunul cumpărat a fost viciat într-un moment ulterior (din motive aleatorii), răspunderea nu-i mai incumba vânzătorului; dacă, însă, ele preexistau momentului tradiţiunii, însă, fiind ascunse, s-au revelat mai târziu, răspunderea vânzătorului rămânea indiscutabilă până la împlinirea termenului maxim al garantării (în lipsa unui termen precizat de părţile contractante, acesta era stabilit

346 Ibidem, p. 338. 347 Ibidem, p. 337. 348 Digesta, Liber XXVIII, Titulus XXI, De aedilitio edicto, 1, §1.

94

pentru acţiunea în rezoluţiune – actio redhibitoria – la maximum şase luni); în al doilea rând, în conformitate cu principiul după care magistraţii judiciari nu se ocupă cu soluţionarea cauzelor benigne, oţioase, fără importanţă (de minimis non curat praetor, aplicaţie juridică a principiului de filosofie socială aquila non capit musca – vulturul nu înghite muşte –), pentru ca viciile ascunse să poată fi invocate în cadrul acţiunii redibitorii, trebuiau să aibă o importanţă rezonabilă, legată de putinţa de utilizare firească a bunului cumpărat; viciile ascunse dar de o nesemnificativă importanţă nu erau concludente pentru judecător, lucru valabil şi astăzi; în al treilea rând, pentru a fi socotite ascunse viciile bunului cumpărat, nu era suficient ca ele să fi fost necunoscute cumpărătorului; trebuia ca acestea să fi fost imposibil de reperat cu simţurile comune, proprii şi cumpărătorului (ex propriis sensibus); altminteri, ar fi putut fi pusă pe seama superficialităţii sau a neglijenţei sale neobservarea viciilor;- în sfârşit, în al patrulea rând, promisiunea de indemnitate viza atât viciile cunoscute de către vânzător, cât şi cele necunoscute acestuia; la început, necesară şi suficientă era precizarea lor în edictele edililor curuli (cavere debet de his quae in edicto aedilium continentur);349 putem aprecia, alături de alţi autori, că prezenţa viciilor ascunse reprezenta, per se, o prezumţie absolută de rea-credinţă sau de dol, sancţionată tot printr-o actio redhibitoria.350

a.2.2. Garanţia contra evicţiunii351 Al doilea tip de garanţie pentru fapte ulterioare vânzării (şi pe care vânzătorul le datora

cumpărătorului) se prezinţă sub forma garanţiilor de evicţiune. Precum garanţiile de vicii ascunse, şi cele de evicţiune erau obligaţii eventuale ce

derivau din sarcina contractuală de predare a bunului. Erau eventuale la Epoca Veche deoarece puteau să se nască: fie dintr-o stipulaţie specială (o anexă la contractul de bază – negotium –); fie din însuşi modus transferrendi (e.g., mancipatio, ca mod consecutiv de transfer la contractul de vânzare-cumpărare).

Prin evicţiune înţelegem deposedarea parţială sau totală a cumpărătorului bunului împotriva voinţei sale, deposedare comisă de câtre însuşi vânzător (evicţiune prin faptă proprie) sau de către un terţ (evicţiune prin fapta altuia).

În cazul evicţiunii prin fapta terţului, acesta din urmă putea invoca: posesie mai bine protejată juridic (cu întâietate); o ipotecă (hypotheca);- un drept de uzufruct (ususfructus); o emfiteoză (emphyteusis); chiar dreptul de proprietate (dominium ex jure Quiritium) asupra bunului cumpărat de către cel evins.

Ce constatăm? – Faptul că el, cumpărătorul bunului apare ca titular al unui drept slab, defectuos de posesie (ca efect al transmiterii de către vânzător a unei posesiuni defectuoase) iar terţul invocă, invariabil, o posesie mai puternică.

b) Obligaţiile cumpărătorului Două categorii de obligaţii îi reveneau cumpărătorului; una se năştea din lege şi

cealată se fundamenta pe principiul echităţii; este vorba de următoarele: obligaţiile esenţiale; obligaţiile accesorii.

349 Digesta, Liber XXVIII, Titulus XXI, De aedilitio edicto, 1. 350 A se vedea, în acest sens, E.Didier-Pailhé, op. cit., p. 156. 351 A se vedea şi Paul Frédéric Girard, Etudes historiques sur la formation du système de la garantie

d’eviction en droit romain, în Mélanges de droit romain, I. Histoire des sources, Librairie de la Société du Recueil Sirey, Paris, 1912, pp. 385 sqq.

95

b.1. Obligaţiile esenţiale ale cumpărătorului Principalele obligaţii ale cumpărătorului se rezumă la două subcategorii: plata preţului

convenit; ridicarea bunului predat de vânzător la data şi la locul convenite. Pentru că, prin plata preţului, cumpărătorul transmite vânzătorului un drept de proprietate

asupra sumei avansate, obligaţia de plată a fost asimilată oricărei obligaţii prin care se constituie un drept de proprietate (dare), spre deosebire de obligaţia esenţială a vânzătorului, care era de facere (efectuarea unei tradiţiuni ulterioare acordului de voinţă emptor autem nummos venditoris facere cogitur).352

Printr-o constituţiune imperială a lui Diocletianus,353 cumpărătorul a fost obligat să plătească preţul şi atunci când o evicţiune totală sau parţială din partea unui terţ îi ameninţa poziţia juridică, însă, cu condiţia ca el să fi primit suficiente garanţii contra evicţiunii din partea vânzătorului, garanţii ce puteau, exempli gratia, viza: existenţa unei ipoteci de care trebuia degrevat bunul cumpărat; existenţa unei servituţi ce greva bunul; existenţa unui pericol ca un terţ să invoce dreptul de proprietate asupra bunului.

În afara garanţiilor (după cum vânzătorul se bucura de un drept de retenţie asupra bunului până în momentul efectuaării plăţii preţului) şi cumpărătorul avea un drept de retenţie asupra preţului până în momentul îndepărtării pericolelor descrise mai sus.354 In acest fel, printr-o excepţie de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) ce putea fi opusă cocontractantului, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul erau protejaţi contra insolvabilităţii cocontractantului, refuzând livrarea sau plata în mod unilateral. Acest jus retentionis nu semnifica denunţarea contractului, ci doar o formă de apărare în proces (până când condiţiile stipulate în contract vor fi fost satisfăcute).

În Instituţiunile lui Justinian355, a fost precizat un principiu important în materie de dobândire de către cumpărător a proprietăţii asupra bunului cumpărat: atât timp cât el nu a plătit preţul bunului, nu poate deveni proprietar asupra acestuia în afara unor convenţii contrare. Acest principiu (care reprezintă de fapt o clauză rezolutorie tacită la contractul de vânzare-cumpărare) era astfel formulat: “Bunurile vândute şi predate nu devin proprietatea cumpărătorului decât dacă acesta le-a plătit preţul” (venditae vero res et traditae non aliter emptori adquiruntur quam si is pretium solverit). Pe cale de consecinţă, vânzătorul putea, în principiu, să intenteze acţiunea în revendicare, având şi rezoluţiunea vânzării dacă a predat bunul şi nu a primit prţul (excepţie făcând cazul în care părţile conveniseră un moment ulterior al plăţii iar termenul de scadenţă nu s-a împlinit).

Până la impunerea acestui principiu din dreptul lui Justinian, vânzătorul putea să obţină satisfacţie într-un proces de revendicare contra cumpărătorului său dacă, la încheierea contractului, părţile încheiaseră şi un pact comisoriu (pactum Legis

352 In acest sens, a se vedea E.D.Pailhé, op. cit., p. 157. 353 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber XXIV, Titulus octavus, De evictionibus, 45. 354 Digesta, Liber XXV, Titulus XIX, De actionibus empti, 1. 355 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber secundus, Titulus primus, 41.

96

Commissoriae) prin care să fi statuat o clauză rezolutorie expresă.356 Raţiunea acestei reglementări este contrară celei a unor legiuitori civili moderni: tradiţiunea venditionis causa transfera proprietatea asupra bunului vândut doar dacă preţul a fost plătit, nu doar prin simplul acord de voinţă (solo consensu).

Tot printr-o clauză expresă putea fi instituită o ipotecă convenţională în favoarea vânzătorului. Această garanţie îl privilegia în raport cu creditorii chirografari ai cumpărătorul;ui insolvabil, dar nu şi în raport cu alţi creditori ipotecari (chiar cu privire la acelaşi bun întrucât, ne amintim aici, dreptul lui Justinian permitea ipotecile multiple, spre deosebire de dreptul civil moderrn care le interzice cu desăvârşire).

Dacă, în dreptul roman de la Epoca Clasică, plata preţului reprezenta, prin ea însăşi, o condiţie suspensivă şi implicită (tacită) a transferului prin tradiţiune a justei şi utilei posesiuni a bunului vândut, iată că, în dreptul lui Justinian, rămânea la alegerea părţilor considerarea plăţii/neplăţii preţului: fie ca o condiţie rezolutorie a tradiţiunii, deci a transferului justei şi utilei posesii; fie ca o condiţie suspensivă a tradiţiunii.

b.2. Obligaţiile accesorii sau eventuale ale cumpărătorului Pe lângă obligaţiile esenţiale, cumpărătorul putea fi supus unor condiţii accesorii sau

eventuale ce se năşteau din contract şi se bazau pe principiul echităţii; ne referim la următoarele: obligaţia de acoperire a cheltuielilor (suportate de către vânzător, după considerentele lui Julius Paulus357) pentru conservarea şi paza materială a bunului vândut după ce termenul fixat pentru livrarea bunului a fost depăşit iar întârzierea se datorează exclusiv culpei cumpărătorului (e.g., datorită neprezentării la locul şi data convenite, fixate pentru livrare; plata dobânzilor legale la preţul convenit atunci când plata preţului a fost decalată faţă de momentul livrării bunului din culpa exclusivă a cumpărătorului; cumpărătorul rău-platnic putea fi pus sub riscul ca vânzătorul să consemneze bunul şi să-l someze pe cumpărător a plăti preţul şi, în acest fel, acesta din urmă se libera de obligaţia de pază materială a bunului.358

c) Clauzele speciale la contractul de vânzare-cumpărare (emptio-venditio) Prin clauze anexe la contractul de vânzare-cumpărare, părţile puteau conveni să

modifice efectele obişnuite (dictate de lege şi de echitate) ale contractului, fără, însă, a leza normele prohibitive referitoare la: părţile contractante; obiectul juridic al contractului; eventualul preţ lezionar;359 consimţământul părţilor din contract;360 capacitatea cocontractanţilor etc.

356 Justinian, Institutionum seu elementorum, Liber secundus, Titulus primus, De divisione rerum, §41. 357 Julius Paulus, Sententiae, Liber secundus, Titulus XVII, §9. 358 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber XVI, Titulus quartus, De actionibus empti, 49. 359Codicis Domini Justiniani, Sacratissimi Principis, ex repetita praelectione, Liber quartus, Titulus XLIV,

De rescindenda venditione, 2. 360 Codicis Domini Justiniani, Sacratissimi Principis, ex repetita praelectione, Liber quartus, Titulus XLIV,

De rescindenda venditione, 1.

97

Clauzele speciale sau anexe au fost recunoscute de dreptul lui Justinian sub forma pactelor rezolutorii şi le-au fost conferite efecte reale, după cum urmează: pactul de răscumpărare de către vânzător a bunului vândut (pactum de retrovendendo); pactul de înlăturare sau reducere a obligaţiilor contractuale eventuale (pactum de contraria conventio); pactul de vânzare pe încercate a produselor (pactum displicentiae); pactul celei mai favorabile vânzări (pactum in diem addictio); pactul comisoriu sau clauza rezolutorie expresă (pactum commissorium).

Printr-un pact de răscumpărare (pactum de retrovendendo), părţile contractului puteau conveni ca vânzătorul să aibă un drept de preemţiune (de prioritate) în răscumpărarea de la cumpărător a bunului, dacă, într-un anumit interval de timp (certum tempus)361 precizat de către părţi, el (cumpărătorul) s-ar fi hotărât să vândă bunul; achiziţionat de la vânzător.

Părţile puteau încheia (în anumite condiţii) şi un pact prin care conveneau ca obligaţiile eventuale (precum, e.g., condiţiile de garanţie) să fie: reduse valoric; înlăturate total.

La fel, părţile din contractul de vânzare se puteau înţelege ca într-un interval determinat de timp (certum tempus)362 cumpărătorul să denunţe unilateral contractul dacă nu i-ar fi fost pe plac (ad comprobationem), i-ar fi displăcut (displicentiae) bunul cumpărat sau, per a contrario sive a contrario sensu, dacă el (vânzătorul) ar fi obţinut o ofertă mai favorabilă în raport cu interesele sale legitimne (in diem addictio).363

În sfârşit, printr-un pactum Legis Commissoriae,364 părţile puteau conveni o clauză rezolutorie expresă în virtutea căreia să opereze rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare datorită faptului că, până la termenul stabilit, cumpărătorul nu a achitat preţul bunului, ceea ce-i permitea vânzătorului să-şi recupereze bunul predat printr-o revendicare a acestuia.

BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE

1. Ariès, Philippe şi Georges Duby, Istoria vieţii private, vol. I (De la Imperiul Roman

la anul o mie), Traducere de Ion Herdan, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994; 2. Aurelius Augustinus, Soliloquia – vorbiri însingurate –, Studiu introductiv,

traducere şi note de Dan Negrescu, Biografie şi bibliografie de Claudiu T. Arieşan, Editura de Vest, Timişoara, 1992;

3. Aurelius Augustinus, De dialectica, Ediţie, traducere, introducere, note, comentarii şi bibliografie de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991;

4. Balaci, Anca, Mic dicţionar mitologic greco-roman, Ediţia a V-a, Editura Montero, Bucureşti, 1997;

5. Barbu, N.I., Aspecte din viaţa romană în scrisorile lui Cicero, Editura Academiei, Bucureşti, 1959;

361 Digesta, Liber septimus, Titulus XVIII, De contr. emptione, 1. 362 Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber XIII, Titulus quartus, De contr.empt., 38. 363 Digesta, Liber septimus, Titulus XVIII, De in diem addictio, 2. 364 Justinian, Istitutionum seu elementorum, Liber secundus, Titulus primus, De divisione rerum, §41.

98

6. Bonfante, Larissa, Civilizaţia etruscilor (coordonator), Traducere de Sorin Paliga, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996;

7. Burckhardt, Jakob, Cultura renaşterii în Italia, vol. I-II, Traducere de N. Balotă şi Gh. Ciorogaru, Prefaţă, tabele cronologice, note şi indici de Nicolae Balotă, Editura Minerva, Bucureşti, 2000;

8. Carus, Titus Lucretius, Poemul naturii, Traducere, prefaţă şi note de D.Murăraşu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;

9. Cicero, Marcus Tullius, Despre îndatoriri, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1957; 10. Cicero, Marcus Tullius, Despre divinaţie (De divinatione), Ediţie bilingvă,

Traducere de Gabriela Haja şi Mihaela Paraschiv, Studiu introductiv şi note de Mihaela Paraschiv, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

11. Carmina Burana. Antologie de poezie latină medievală -ediţie bilingvă-, Traducere şi comentarii de Eugen Munteanu şi Lucia-Gabriela Munteanu, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

12. Cătuneanu, I., Curs elementar de drept roman, Cluj, Universitatea, 1922; 13. Cătuneanu, I.C., Curs elementar de drept privat roman, Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 1922; 14. Cicero, Marcus Tullius, Scrisori către Atticum (Epistolae ad Atticum), Traducere de

Corneliu Popescu, vol.I-iI, Editura Univers, Bucureşti, 1978; 15. Ciucă, Valerius M., Lecţii de drept roman, vol.I-IV, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, 1999,

2000, 2001; 16. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I-iI, Societatea “Adevărul” S.A.,

Bucureşti, 1994; 17. Cocoş, Stefan, Drept roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 18. Cocoş, Stefan, Drept roman, Editura All, Bucureşti, 2000; 19. Corodeanu, Nicolae, Testamentul în dreptul roman. Notele cursului de Pandectae,

1934-1935.Anul I. Doctorat juridic. Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1935;

20. Crawford, Michael, Roma republicană, Traducere şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997;

21. Danielopolu, G., Explicaţiunea Instituţiilor lui Justinian, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1899;

22. Deleanu, Ion, Sergiu Deleanu, Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Editura Chemarea, Iaşi, 1993;

23. Dennis, George, Lumea etruscilor, vol.I-iI, Traducere de Ersilia Moroianu, Prefaţă de Ion Frnzetti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982;

24. Dimitrescu, George, Drept privat roman, Bucureşti, 1938; 25. Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981; 26. Duduleanu, Mircea, Octavianus Augustus, Ed. Stiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1985; 27. Fredouille, Jean-Claude (profesor la Universitatea Paris X-Nanterre), Dicţionar de

civilizaţie romană, Traducere de Serban velescu, Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000;

28. Coulanges, N.D. Fustel de, Cetatea antică, Traducere de G.Alexianu, Ed. Socec&Co. SA, Bucureşti, 1929;

99

29. Gaius, Institutiones, Traducere de Aurel N. Popescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1982;

30. Gellius, Aulus, Nopţile atice, Traducere de Dumitru Popescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1965;

31. Georgescu, Valentin-Al., Dreptul roman în lumina noilor concepţii ale metodei istorice, Atheneum Tătăraşi, Iaşi, 1936;

32. Georgescu, Valentin-Al., Istoria şi structura juridică a proprietăţii la Romani, Curs la Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi, anul universitar 1935-1936 (litografiat);

33. Georgescu, Valentin-Al., Criza dreptului public, Universitatea, Cernăuţi, 1934; 34. Georgescu, Valentin-Al., originea magică a lui Urbs, revista Clasică, 1931; 35. Gidro, Romulus, O.Mihuţiu, Drept roman, Editura “Casa Cărţii de Stiinţă”, Cluj-

Napoca, 1995; 36. Hamangiu, Constantin Matei, G. Nicolau, Dreptul roman, Bucureşti, 1930; 37. Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1977 (tratat); 38. Hanga, Vladimir, Mari legiuitori ai lumii (Hamurapi, Iustinian, Napoleon), Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977; 39. Hanga, Vladimir, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1989; 40. Jakotă, Mihail Vasile, Drept roman, vol.I-iI, Editura “Chemarea”, Iaşi, 1993; 41. Jacotă, M., Gh.Piticari, Drept privat roman, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”,

Facultatea de Drept, Iaşi, 1987; 42. Jacotă, Prof. Mihai, Curs de drept roman, Universitatea Ecologică, Iaşi, 1991; 43. Jacotă, Mihai, Curs de drept roman. Ius personarum-ius rerum, Facultatea de Drept,

Iaşi, 1977; 44. Jacotă, Mihai & Gheorghe Piticaru, Drept privat roman, vol. II, Facultatea de Drept,

Iaşi, 1981; 45. Jacotă, M., Vl.Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1964; 46. Jakotă, Mihail, Drept roman, Universitatea “Mihail Kogălniceanu” IaşI, Ed.

Cugetarea, IaşI, 2002; 47. Lascu, Nicolae, Cum trăiau romanii, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1965; 48. Latine dicta. Citate şi expresii latineşti, Ediţie îngrijită, indici şi bibliografie de Gh.

Alexandrescu, Editura Albatros, Bucurşti, 1992; 49. Lica, Vasile, Scripta dacica, Muzeul Brăilei, ed. Istros, Brăila, 1999; 50. Longinescu, S.G., Elemente de drept roman, vol. I-II, Tipografia “Curierul Judiciar”,

S.A., Bucureşti, 1922; 51. Maro, Publius Vergilius, Bucolice.Georgice, Prefaţă şi traducere din limba latină:

G.I. Tohăneanu, Note şi comentarii, glosar: Ioan leric, Editura Amarcord Timişoara, 1997;

52. Marrou, Henri-Iréné, Istoria educaţiei în antichitate, vol. I-II, Traducere şi cuvânt înainte de Stella Petecel, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997;

53. Matei, Horia C., Lumea antică. Mic dicţionar biografic, Ed. Danubius, Bucureşti, 1991;

100

54. Molcuţ, Emil, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură “Sansa” SRL, Bucureşti, 1993;

55. Molcuţ, Emil, Drept privat roman, vol. III, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1981; 56. Mommsen, Theodor, Istoria romană, Cuvânt înainte de Zoe Petre, Traducere de

Joachim Nicolaus, vol. I-VI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991; 57. Munteanu, Eugen, Lucia-Gabriela Munteanu, Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a

gândirii europene în expresie latină, Editura Polirom, Iaşi, 1996; 58. Nădejde, Ioan şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ed.

Viata românească, Iaşi, 1933; 59. Oancea, Dan, Drept roman, Casa de Editură “Sansa” SRL, Bucureşti, 1998; 60. Papini, Giovanni, Viaţa lui Isus, Tradusă de Alexandru Marcu, Chişinău, Editura

AGO-TEMPORIS, 1991; 61. Paraschiv, Mihaela, Femeia în Roma antică, Editura Junimea, Iaşi, 1999; 62. Pârvan, Vasile, Studii de istoria culturii antice, Ediţie, Studiu introductiv, Note,

Comentarii, Indice de Nelu Zugravu, Cuvânt înainte de Al. Zub, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1992;

63. Pavel Dan, Sergiu, Spiritul Romei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979; 64. Plinius, Gaius Caecilius Secundus (Plinius cel Tânăr), Panegiricul lui Traian

(Traiani Panegyricus), Traducere de A.Moşoiu, Ediţia a II-a, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1925;

65. Popa, Vasile, Radu I.Motica, Drept privat roman, Presa Universitară Română, Timişoara, 1994;

66. Popa, Vasile, Sistemul juridic al cetăţii Roma, Ediţia a II-a - compendiu, Ed. Presa Universitară Română, Timişoara, 2001;

67. Poullet, Y, Droit romain. Cours de 1ècandidature (1993-1994), Syllabus, Namur-Louvain;

68. Sâmbrian, Teodor, Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de Editură “Sansa” SRL, Bucureşti, 1994;

69. Sâmbrian, Teodor, Drept roman, Ed. Helios, Craiova, 2001; 70. Stoicescu, C., Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931; 71. Stef, Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, Bucureşti,

1995; 72. Tomulescu, Constantin St., Drept privat roman, Universitatea Bucureşti, Facultatea

de drept, 1973; 73. Volcinschi, Victor, Sergiu Baieş, Nicolae Roşca, Dreptul privat roman (scheme),

Centrul de studiere şi propagare a dreptului privat, Chişinău, 2001.