Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative Craiova

Departamentul de Ştiinţe Juridice şi Administrative

Programul de studii Drept

Disciplina ECONOMIE

Anul I

SINTEZE CURS

Disciplina Economie tratează aspectele vieţii economice la nivel naţional şi internaţional, punând accent pe

relaţiile dintre instituţii şi agenţii economici din cadrul economiei naţionale şi mondiale, pe fenomenele şi procesele

economice interne în corelaţie cu cele internaţionale.

În elaborarea manualului am valorificat lucrările unor cunoscuţi specialişti din lumea economică naţională şi

internaţională, inclusiv tratate şi lucrări economice ale unor prestigioşi autori în materie, rezultatele cercetării unor

reputaţi laureaţi ai premiilor Nobel şi tradiţiile gândirii economice româneşti.

Manualul urmăreşte explicarea şi înţelegerea problemelor teoretice şi practice ale dezvoltării la nivel micro,

macro şi mondoeconomic, prin prisma realităţilor economico-sociale din România şi din economia mondială.

ECONOMIE ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea

Trebuinţele economice

Prima şi cea mai de seamă preocupare a societăţii ca o asociaţie de fiinţe umane este supravieţuirea prin

convieţuire. Aceasta presupune, în primul rând, satisfacerea trebuinţelor de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte şi căldură.

În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării

purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, trebuinţa este

forma de manifestare a necesităţii obiective în universul social. În universul economic, trebuinţele reprezintă formele de

manifestare ale necesităţilor economice. În fapt, fiecare manifestare a individului, fiecare însuşire a lui, fiecare instinct

vital al său, devine necesitate, trebuinţă, nevoie. Atâta timp cât trebuinţele omului nu sunt satisfăcute, el este şi rămâne

în dezacord cu trebuinţele lui, adică în dezacord cu sine însuşi. Dintr-o asemenea înţelegere rezultă că trebuinţele umane

reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţii umane.

În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu

ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură

existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi - indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei.

În sens general, este vorba de nevoi de consum ale populaţiei (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă,

transport, instruire, cultură etc.); nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi

serviciilor respective necesare oamenilor.

Odată apărute, trebuinţele umane dobândesc o anumită autonomie şi independenţă. Concomitent, ele ocupă

un anumit loc în structura societăţii şi îndeplinesc un anumit rol în cadrul sistemului economic.

În clasificarea nevoilor umane pot fi luate în considerare diferite criterii.

Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, şi anume: fiinţă biologică, produs al societăţii şi fiinţă

raţională, nevoile pot fi grupate în:

a) nevoi naturale sau fiziologice;

b) nevoi sociale, care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în societate, din relaţiile dintre ei în activitatea pe care

o desfăşoară, de comunicare, nevoi resimţite de aceştia ca membri ai diferitelor socio-grupuri;

c) nevoi raţionale, care decurg din necesitatea unui nivel ridicat de instruire şi gândire, menit să asigure un

comportament superior, raţionalitate, eficienţă în cadrul oricărei activităţi umane.

Din punctul de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor, nevoile se clasifică astfel:

a) nevoi primare (fundamentale sau de bază): alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, odihnă,

sănătate etc.;

b) nevoi superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţifice, educaţie, cultură, artă, informaţie etc., a

căror satisfacere duce la pregătirea şi perfecţionarea profesională a oamenilor, la o calitate umană superioară, cu

efecte pozitive asupra nivelului de dezvoltare a societăţii.

Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor. Spre exemplu, din punct de vedere al subiecţilor purtători, se

disting: a) nevoi individuale; b) nevoi de grup; c) nevoi generale ale societăţii. Din punct de vedere al factorului timp, există: a) nevoi zilnice sau curente; b) nevoi periodice; c) nevoi temporare;

d) nevoi permanente; e) nevoi tradiţionale.

Nevoile umane au o multitudine de caracteristici. Printre acestea, mai importante sunt: a) Nevoile au caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta a progresului societăţii, apar noi nevoi

sau trebuinţe, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum; se dezvoltă, totodată,

mijloacele materiale de satisfacere a trebuinţelor. Astfel, în structura trebuinţelor, de astăzi1, ale oamenilor se includ,

pe lângă alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, sănătate şi numeroase alte nevoi privind transportul,

comunicaţiile, comerţul, turismul, instrucţia, educaţia, cultura, arta, protecţia mediului, informaţia, organizarea

socială, protecţia socială, sau nevoi de turism, de televizor, de calculator electronic etc.

Totodată, nivelul de satisfacere a nevoilor trebuie să fie mereu mai înalt; calitatea hranei, modul de hrănire,

calitatea îmbrăcămintei, gradul de confort personal, calitatea serviciilor etc. se află în dinamică o dată cu dezvoltarea

economică şi socială din fiecare ţară.

De asemenea, aceeaşi nevoie este satisfăcută, astăzi, cu alte mijloace, cu alte instrumente. Nevoile sau

trebuinţele umane trebuie privite ca sistem2, adică în interrelaţie, ţinând seama de locul şi importanţa fiecăreia, de

legăturile şi influenţele reciproce; satisfacerea corespunzătoare sau nonsatisfacerea unora se reflectă, direct sau

indirect, în calitatea şi comportamentul factorului uman, în randamentul muncii, în desfăşurarea activităţii

economice. În ansamblul acestora, pe primul loc se află trebuinţele de bază sau fundamentale (hrană,

îmbrăcăminte, locuinţă), care sunt legate de funcţiile vitale ale organismului şi prin a căror satisfacere se asigură

menţinerea individului în condiţii normale de forţă fizică şi intelectuală, de sănătate etc. Înainte de a se ocupa de

ştiinţă, cultură, artă, politică, religie, oamenii trebuie să se hrănească, să se îmbrace şi să se încalţe, să aibă o

locuinţă.

Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ la altul, în funcţie de

1 Se remarcă tendinţa de creştere a ponderii serviciilor sau a bunurilor “superioare”, cum sunt acestea denumite, uneori. 2 Dobrotă, Niţă (coordonator) - Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 324-325; Dobrotă, Niţă - Tratat de economie

contemporană, vol. 2, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 205-224.

voinţa şi dorinţa sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de profesie, de nivelul de instruire şi educaţie etc.

a) Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoilor oamenilor; la categoriile sociale cu un nivel

ridicat de pregătire; educaţie şi cultură, structura nevoilor este mai diversificată, cuprinzând în pondere mare nevoi

mai elevate – de literatură de specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc.; dimpotrivă, la categoriile sociale

cu grad scăzut de instruire şi cultură predomină masiv trebuinţele primare. “În general, cu cât nivelul inteligenţei şi

al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor ... În zonele cu standarde

intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină..., găsim un grad mai

ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni”3.

b) Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile, în sensul că starea în care o nevoie sau alta este satisfăcută

durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou, adică se reproduce; corespunzător acesteia, producţia

de bunuri materiale şi servicii trebuie să fie continuă, să aibă, deci, loc reluarea procesului de producţie, a activităţii

economice.

c) Nevoile au caracter complementar, deoarece satisfacerea uneia generează o alta; de exemplu, nevoia de

autoturism, odată satisfăcută, dă naştere la nevoia de benzină, de ulei, de loc de parcare sau de garaj etc.;

d) Nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng, având loc şi substituirea unora

prin altele: de pildă, nevoia de transport cu autobuzul se poate restrânge prin apelarea la metrou; nevoia de informare

prin citirea unui ziar poate fi restrânsă sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc.

Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment dat, este necesară, adică se statorniceşte în

conştiinţa, viaţa şi activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile lor de consum. Există, însă, şi simple dorinţe sau

aspiraţii ale oamenilor pentru a căror satisfacere nu sunt create, în momentul respectiv, condiţiile necesare (de

exemplu, dorinţa de a călători în Cosmos).

Resursele economice: definire, clasificare

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri

materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind două mari componente, şi anume:

a) resursele umane - potenţialul de muncă, de creaţie ştiinţifică şi tehnică existent: populaţia aptă de muncă,

structura ei de calificare, nivelul de pregătire profesională, cultură şi educaţie;

b) resursele materiale - resursele naturale: aerul, apa, solul, bogăţiile subsolului, fondul forestier şi cinegetic

şi resursele derivate (obţinute prin activitatea oamenilor) cum sunt: mijloacele de producţie sau factorul de

producţie capital, adică maşini, utilaje, instalaţii, materii prime, materiale etc. Resursele constituie suportul

producţiei şi consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ, condiţionează activitatea

economică.

În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar informaţional existent,

care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc.

La rândul lor, resursele naturale pot fi clasificate în mai multe feluri.

Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile, resursele naturale se împart în:

a) neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili, minereurile metalifere şi minereurile

nemetalifere);

b) regenerabile (fondul funciar, forestier, cinegetic, apă, aer - ca factori de mediu pentru viaţa şi activitatea

oamenilor).

Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de

consum, resursele naturale pot fi grupate în:

a) recuperabile;

b) parţial recuperabile;

3 Hayek, Friedrich - Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 158.

c) nerecuperabile.

Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens:

ca stoc sau potenţial existent, la un moment dat;

ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic (factori de producţie).

Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea, structura şi calitatea, ci şi prin eficienţa utilizării lor.

Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest sens, progresul ştiinţifico-tehnic duce la:

a) lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (de exemplu, atragerea în

circuitul economic a unor zăcăminte de ţiţei în platforme continentale ale mărilor şi oceanelor, folosirea energiei

solare, eoliene, geotermale şi a valurilor etc.);

b) extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând rentabilă exploatarea şi a unor

zăcăminte aflate la mari adâncimi sau/şi cu un conţinut mai redus în substanţă utilă;

c) sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor.

Ca urmare, are loc creşterea stocului exploatării de resurse naturale şi a suportului material al producţiei.

Raritatea şi alegerea

Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un moment dat, fapt care acţionează restrictiv asupra

activităţii economice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se loveşte de limitele fizice ale resurselor. De

aceea, capătă o însemnătate deosebită utilizarea raţională a resurselor, adică obţinerea de rezultate maxime pe fiecare

unitate de cheltuială; cu alte cuvinte, mărirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii, corespunzător trebuinţelor,

trebuie să apeleze preponderent nu la sporirea volumului de resurse, ci la creşterea randamentului folosirii lor.

Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile economice, care se compun din bunuri materiale, ce au

o existenţă fizică, şi servicii, al căror consum are loc concomitent cu producerea lor.

Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu nevoile. Deşi, în timp, se măresc

ca volum şi cunosc îmbunătăţiri de structură şi calitate, resursele sunt rare, în comparaţie cu nevoile.

Astfel, este necesară alegerea celei mai bune variante de alocare şi utilizare a resurselor.

Orice alegere înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau sacrificarea acestora.

Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de folosire a resurselor disponibile presupune

costuri. Orice activitate antrenează un sacrificiu, adică renunţarea la alte alternative. În teoria economică, se

consideră că orice activitate are un “cost de oportunitate”.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la

care se renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Interesele economice

Nevoile oamenilor, devenite mobiluri ale acestora, reprezintă interese economice, care pot fi:

a) personale sau individuale;

b) de grup, ce se manifestă la nivel de socio-grup (familie, firmă, domeniu de activitate);

c) generale, ale ţării, ale economiei naţionale respective etc.

Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea mijloacelor sau instrumentelor economice de punere în

mişcare, de stimulare a comportamentului raţional în activitate, de cointeresare materială.

Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice. Ele se manifestă prin

interesele economice.

Potrivit unor opinii, interesul - în general - este o categorie morală aplicabilă la tot ceea ce poate produce

omului plăcere şi îl poate feri de neplăcere şi suferinţă. În această viziune, interesul constă în tot ceea ce oamenii

socotesc necesar pentru fericirea lor.

Unii economişti şi sociologi înţeleg interesele ca fiind numai forme de manifestare a trebuinţelor obiective.

Potrivit acestei înţelegeri interesele sunt obiective atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei. Cu alte

cuvinte, conţinutul intereselor se compune din trebuinţele obiective şi din condiţiile obiective ale existentei umane.

Interesele economice pot fi definite în modul cel mai general, drept forma de manifestare a trebuinţelor

economice. Ca şi în cazul trebuinţelor economice, purtătorii intereselor economice sunt indivizii, diferitele lor

micro-grupuri, macro-grupurile şi structurile lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.

Interesele economice sunt influenţate de:

a) factorii materiali ai producţiei;

b) starea trebuinţelor economice;

c) situaţia economico-socială a purtătorilor acestor interese;

d) relaţiile economice constante în societate, care se manifestă ca interese şi prin interese.

Interesele economice se disting unele de altele; ele nu sunt omogene, ci eterogene. Ştiinţa economică a

descoperit şi formulat diferite criterii de grupare, de clasificare a intereselor economice. În cadrul acestora se

cuprind: purtătorii intereselor; rolul pe care ele îl îndeplinesc în cadrul sistemului economic; durata manifestării lor

în timp şi alte criterii.

Prin punctul de vedere al purtătorilor se disting:

a) interese economice individuale denumite personale, particulare, private;

e) interese economice ale micro-grupurilor sociale-familiale, ale întreprinderilor (firmelor) sau ale

subunităţilor acestora, ale diferitelor organizaţii cu caracter local;

f) interesele economice naţionale, statale care se mai numesc şi interese generale;

g) interese economice internaţionale şi

h) interese economice mondiale sau planetare.

Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a societăţii se disting:

a) interese economice fundamentale şi

b) interese economice nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc.

Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii purtători, se deosebesc:

a) interese economice directe (nemijlocite) şi

b) interese economice indirecte (mijlocite).

Sub aspectul duratei manifestării lor în timp, interesele economice pot fi grupate în:

a) interese permanente;

b) interese periodice;

c) interese rare.

Din acelaşi punct de vedere ele mai pot fi grupate în:

a) interese permanente şi

b) interese nepermanente,

precum şi în interese:

a) interese trecute;

b) interese prezente şi

c) interese viitoare.

Fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru realizarea propriilor sale

interese.

Natura diferită a intereselor generează o adevărată luptă de concurenţă. Furnizorii de mărfuri vor să vândă cât

mai repede şi cât mai eficient mărfurile lor. Pentru aceasta, ei manifestă tendinţa să mărească preţurile. Clienţii,

cumpărătorii doresc în schimb să obţină mărfuri şi servicii la preţuri tot mai mici. Deosebirile dintre interese pot

îmbrăca şi îmbracă forma contradicţiilor, a opoziţiei dintre purtătorii lor. Pe o anumită treaptă a agravării lor,

contradicţiile dintre interese se transformă în conflicte între diferiţii lor purtători.

Activitatea economică şi structurile ei

Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi

folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri

materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor.

Structura activităţii economiei cuprinde următoarele componente sau acte fundamentale: producţie, circulaţie,

distribuţie şi consum.

Privită dintr-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi de sine stătătoare, poate fi

segmentată în producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia veniturilor pentru a se asigura concordanţa între

nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi

consumaţia, în calitate de scop final al activităţii economice.

Alături de conceptul de “activitate economică” în vorbirea obişnuită, ca şi în literatura de specialitate, au o

largă circulaţie conceptele “muncă” şi “producţie”.

Potrivit unor opinii, activitatea ar fi proprie tuturor fiinţelor vii, deci lumii organice în general, în timp ce

munca, chiar dacă unele forme primitive, instinctive ale ei se observă şi la unele animale, constituie un efort

esenţialmente omenesc.

Alţi autori, consideră că, într-un anumit sens munca şi activitatea, sau mai exact munca propriu-zisă reprezintă

activitatea îndreptată spre un anumit scop şi deci, ele exprimă acelaşi lucru. Nu este mai puţin adevărat însă, că

partizanii acestui punct de vedere fac o deosebire între procesul de muncă şi munca propriu-zisă. După opinia lor

primul, adică procesul de muncă are o sferă de cuprindere mult mai largă. El include în structura sa în calitate de

elemente simple şi abstracte:

a) activitatea îndreptată spre un anumit scop sau munca propriu-zisă;

b) obiectele asupra cărora omul acţionează;

c) mijloacele şi instrumentele cu care acţionează asupra obiectelor muncii.

Nu este lipsit de importanţă să se ştie că munca a reprezentat unul din conceptele fundamentale ale gândirii

economice clasice.

Atenţia şi importanţa acordate muncii nu sunt întâmplătoare. Prin esenţa sa, munca este un fenomen omenesc,

un proces între om şi natură, proces prin intermediul căruia omul transformă obiectele şi substanţa naturii sau

foloseşte forţele naturii pentru a crea bunuri necesare satisfacerii diverselor sale trebuinţe. Acest proces cuprinde

două genuri de relaţii:

a) relaţii dintre om şi natură şi

b) relaţiile care se statornicesc între oameni.

Multiplele aptitudini fizice, educaţionale şi de comportament, profesionale şi de experienţă de viaţă ce există în

organismul viu al omului apt să muncească, reprezintă forţa de muncă. Munca în calitate de factor producţie

primar, îşi are premisa naturală în populaţie - în care se află atât scopul acţiunii, cât şi mijlocul prin care se

realizează acţiunea.

Aşa cum s-a mai arătat, primul izvor de satisfacere a trebuinţelor umane îl constituie natura. Ea oferă atât

obiecte care pot consuma direct, cât şi obiecte care înainte de a intra în consumul propriu-zis sunt supuse unor

procese de transformare şi adaptare. Pentru obţinerea primelor obiecte, omul efectuează munci de culegere, iar în

cazul că nu le consumă imediat, el efectuează muncă de depozitare şi de păstrare. Obiectele furnizate însă de natură

direct pentru consum sunt limitate. Ele nu sunt suficiente pentru a asigura subzistenţa, supravieţuirea societăţii.

Omul găseşte în natură obiecte şi substanţe care prin transformare şi adaptare dobândesc calitatea de a satisface

diferite trebuinţe ale oamenilor. Pentru aceasta el trebuie să muncească, să producă bunurile de care are trebuinţă.

Repartiţia, schimbul şi consumul

Între producător şi produs se interpune repartiţia (distribuţia) care, prin intermediul unor norme sociale

determină partea care revine fiecăruia din volumul bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice

repartiţiei, venitul se distribuie şi redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel

încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create.

Omul nu poate - mai ales pe o treaptă mai înaltă de evoluţie - să producă singur toate bunurile economice de care

are nevoie. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii el a descoperit şi a înţeles că este mai eficient atât pentru el cât

şi pentru ceilalţi indivizi să se specializeze în confecţionarea diferitelor bunuri şi servicii şi să apeleze la schimb pentru a

obţine bunurile necesare care nu le produce oferind în loc bunurile produse de el. Orice individ este în acelaşi timp

producător de bunuri şi servicii şi consumator de bunuri şi servicii. Schimburile de bunuri economice - mărfuri s-au

amplificat,

s-au diversificat şi complicat pe măsura adâncirii şi diviziunii sociale a muncii şi a autonomiei şi independenţei

producătorilor. Pentru a le asigura desfăşurarea lor normală omenirea a inventat banii care au înlocuit schimbul direct de

bunuri economice - mărfuri, contra bunuri economice - mărfuri cu schimbul indirect, efectuat prin mijlocirea banilor -

echivalentul general al lumii mărfurilor, al bogăţiei naţionale.

Ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice este consumul. În cadrul acestui proces, şi prin intermediul lui,

au loc numeroase acte şi subprocese cum sunt:

a) satisfacerea propriu-zisă a trebuinţelor umane;

b) atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice reale, ca factori de

satisfacţie reali;

c) dispariţia, indiferent dacă aceasta are loc într-un singur act de consum sau în mai multe acte, a majorităţii

covârşitoare a bunurilor care au ajuns să fie consumate, deci distrugerea, acestora.

Aici este locul să notăm că unele bunuri economice se consumă şi transformă într-un singur act de consum de

pildă alimentele; altele au caracter durabil şi sunt folosite într-un număr mai mare sau mai mic de acte de consum, de

pildă un aparat de radio, un televizor, un costum, încălţămintea etc. Pe lângă actele menţionate, consumul înţeles ca

proces de satisfacere a trebuinţelor creează necesitatea unei producţii noi, a bunurilor economice consumate şi prin

aceasta acţionează ca un mobil ideal, lăuntric al producţiei. Consumul fixează în mod ideal obiectul producţiei ca

imagine interioară, ca trebuinţă, ca impuls, ca scop. De aceea, procesul de consum încheie drumul, circuitul pe care

bunurile economice îl parcurg, creează impulsul pentru un nou drum pe care îl deschide.

Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică

Nevoile umane constituie punctul de pornire, impulsul activităţii economice; prin volumul, structura şi nivelul

lor calitativ, nevoile determină activitatea economică, prin care ar trebui să se producă bunurile şi serviciile

solicitate. Înnoirile care au loc în sistemul trebuinţelor, dinamica acestora impun perfecţionări şi continuitatea

activităţii economice.

La rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin bunurile noi create şi oferite pe piaţă, se influenţează

dorinţele, preferinţele consumatorilor, făcându-şi noi elemente de noutate şi performanţă.

Alte structuri ale activităţii economice

Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:

A. Structuri verticale:

a) microeconomia - activitatea economică la nivelul unităţii economice, firmei sau întreprinderii;

b) mezoeconomia - activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică;

c) macroeconomia - activitatea economică la nivelul economiei naţionale; ansamblul formelor de economie

din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă, dintre întreprinderi, ramuri, zone teritoriale;

d) mondoeconomia sau economia mondială - ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.

B. Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al activităţii economice,

tehnologiile de fabricaţie.

C. Structura de ramură a economiei naţionale (industrie, agricultură, construcţii, transporturi,

telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, sănătate etc.). În funcţie de aceasta, diferitele ţări pot fi grupate în: agrare,

agrar-industriale, industriale, terţiare etc.

D. Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă); secundar

(industria prelucrătoare, construcţiile); terţiar (restul activităţilor - sfera serviciilor). Se susţine şi existenţa unui sector

cuaternar, reprezentat prin informatică.

E. Structura teritorială a economiei naţionale pe zone teritorial - administrative, în interdependenţa lor.

În desfăşurarea sa, activitatea economică implică şi fenomenul de risc economic.4 În esenţă, acesta reprezintă

probabilitatea unor rezultate nedorite, care se concretizează în pierdere sau pagubă într-o activitate, operaţiune sau

acţiune economică. În afara situaţiilor de risc legate de calamităţi naturale - secetă, inundaţii, fenomene seismice etc.

- ce pot să aibă loc, probabilitatea mai mare sau mai restrânsă a unor consecinţe economice nedorite este dependentă

de calitatea activităţii economice.

Ştiinţa economică. Obiectul de studiu al economiei politice

Economia politică a apărut ca ştiinţă sub denumirea simplă de Economie (oikonomie), expresie de

provenienţă grecească, de la cuvintele oikos - casă, gospodărie şi nomos - lege, regulă etc. La acest cuvânt s-a

adăugat treptat cuvântul politeia - organizare socială (de la polis - oraş, cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine

de Montchrestien foloseşte, pentru prima dată, denumirea de Economie Politică. Termenul de Economie politică a

fost acceptat şi folosit cu înţelesul modem mai târziu, din 1755 prin punerea în circulaţie de către J. J. Rousseau în

Marea Enciclopedie şi apoi de către clasici inclusiv de Marx.

Luând în considerare definiţiile date economiei politice ca ştiinţă, în cadrul confruntărilor de idei, de către diferiţi

autori, se poate exprima, într-o formă concisă, obiectul ei de studiu şi poate fi pus în relief rolul acestei ştiinţe.

Astfel, obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor

şi proceselor economice care au loc, în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri

materiale şi servicii, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un

mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de

confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

Rezultă de aici, că economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă, are un rol deosebit de

important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atât mai mult, cu cât luăm în considerare faptul că

gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în acte de guvernământ, în politica economică, în

comportamentul uman, în general, şi al agenţilor economici, în mod special.

Politica economică, de exemplu, politica industrială, agricolă, a investiţiilor, a preţurilor, monetară, bugetară, de

credit, fiscală etc., este condiţionată de luarea în considerare a ştiinţei economice; formularea de scopuri ale politicii,

stabilirea căilor, mijloacelor şi măsurilor adecvate de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe cunoştinţe

ştiinţifice.

Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a fenomenelor şi proceselor economice,

direct sesizabile, ci şi a relaţiilor de cauzalitate, care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor economice.

De exemplu, relaţia dintre perfecţionarea factorilor de producţie atrage după sine creşterea randamentului sau

4 Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 408-409.

eficienţei utilizării lor, în sensul că, în mod obiectiv, un nivel calitativ superior al factorilor de producţie atrage după

sine creşterea randamentului sau eficienţei folosirii lor, sau relaţia dintre cerere-ofertă-preţ, în cadrul căreia, atunci

când cererea este mai mare decât oferta are loc creşterea preţurilor, care la rându-i, duce la scăderea puterii de

cumpărare şi a nivelului de trai etc.; sau relaţia dintre cheltuielile familiale de consum şi veniturile băneşti ale

familiilor etc. O altă relaţie de cauzalitate este cea dintre inovaţie şi activitatea economică: inovaţia determină noi

structuri ale producţiei, care, la rândul lor, duc la noi structuri ale cererii de mărfuri, care dau naştere unor noi

structuri ale pieţei etc.

Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de categorii economice sau

noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de analiză şi interpretare care servesc ca instrumentar ştiinţific

de lucru în practica economică. De exemplu, folosirea categoriilor, conceptelor economice - marfă, bani, piaţă,

concurenţă, cost de producţie, preţ, salariu, profit, dobândă, rentă, avuţie naţională, muncă, resurse naturale, capital,

productivitatea factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit, consum, economii, investiţii, produsul naţional

brut, creşterea economică, echilibrul economic şi optimul economic etc. marchează noi trepte în procesul cunoaşterii

ştiinţifice, servind în conducerea activităţii. În prezent, sistemul de concepte economice se îmbogăţeşte prin

introducerea în circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte şi noţiuni noi, cum sunt: protecţia mediului natural,

costul ecologic, costul informaţiei, costul ştiinţei, integrarea economică internaţională şi altele.

În acelaşi timp, este de mare importanţă luarea în considerare a intereselor economice (private şi publice, curente

şi de perspectivă, periodice şi accidentale, regionale şi naţionale etc.), care, odată cunoscute, pot fi puse în mişcare,

în direcţia stimulării dezvoltării economice, cu ajutorul pârghiilor economice - salariu, profit, dobândă, preţ etc.

Promovarea, de exemplu, a unei politici fiscale, de regulă a ratei de impunere, atrage după sine mărirea veniturilor

agenţilor economici încurajarea lor în realizarea de investiţii şi creşterea gradului de ocupare etc.

În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice; ele alcătuiesc sistemul ştiinţelor

economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:

a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică);

b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică, prognoză

economică etc.;

c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură, construcţii comerţ,

transporturi etc.), ştiinţa unităţilor economice;

d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice;

e) economia mondială, care include relaţii economice internaţionale, relaţii valutar-financiare internaţionale

etc.;

f) ştiinţele economice de graniţă - econometria, cibernetica economică, informatica economică, psihologia

economică, sociologia economică etc.

De asemenea, se impun atenţiei şi discipline economice noi cum sunt: economia mediului înconjurător,

economia regională, economia urbană, economia investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura

progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă economică fundamentală, care oferă

baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se

îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.

Celelalte discipline economice presupun în abordarea lor probleme teoretice generale deja cunoscute, care fac

obiectul de studiu al economiei politice. Este, deci, o situaţie similară cu cea a ştiinţei fundamentale din alte

domenii; de exemplu, anatomia şi fiziologia omului în domeniul medical, fizica în domeniul tehnic - industrial,

teoria arhitecturii în domeniul arhitecturii, teoria muzicii în domeniul artei sunetelor etc.

Metoda în ştiinţa economică

Termenul metodologic îşi are originea în cuvintele greceşti methodos (drum, cale de urmat în cunoaştere,

expunere şi acţiune) şi logos (studiu, ştiinţă, cuvânt).

În accepţiunea restrânsă a noţiunii, metoda este înţeleasă în prezent ca reprezentând calea urmată în vederea

cunoaşterii unui obiect, ca mod de a proceda, ca procedeu sau ca ansamblu de procedee folosite în vederea

cunoaşterii unui obiect (metoda de cunoaştere).

În sens larg, termenul este înţeles ca fiind calea (mod, procedeu, ansamblu sau succesiune de procedee)

urmată sau folosită pentru obţinerea unui rezultat. În acest sens, se vorbeşte de metoda de cercetare, metoda de

cunoaştere, metoda de învăţare, metoda de expunere, metoda de transformare a unui lucru, a unui obiect, a unei

realităţi obiective etc.

Noi vom înţelege prin metoda de cunoaştere economică în cadrul cursului de faţă, calea de urmat şi

ansamblul de operaţiuni şi procedee folosite pentru cercetarea fenomenelor, raporturilor şi proceselor

economice şi deci pentru descoperirea, verificarea şi demonstrarea adevărurilor economice împreună cu

mijloacele de investigare a fenomenelor şi proceselor economice.

Ea mai este definită şi ca totalitatea metodelor de cercetare sau ca teorie a metodelor.

Prin transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi cercetării ştiinţifice s-a creat

o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia cunoaşterii economice ştiinţifice.

Asemenea tuturor ramurilor ştiinţei despre natură şi societate, Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii

următoarele metode sau procedee ştiinţifice: metoda comparativă; analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia; analogia,

ipoteza, ridicarea de la abstract la concret, metoda logică şi istorică etc.

Metoda comparării

Procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul de elaborare a conceptelor (categoriilor)

ştiinţifice este compararea. După cum se cunoaşte, nimic nu se poate aprecia numai prin sine însuşi: orice fenomen,

raport sau proces general, orice obiect se cunoaşte în şi prin comparare. Pentru a cunoaşte necunoscutul este

întotdeauna necesar un criteriu. În această calitate apare cunoscutul. Deci, aprecierea necunoscutului prin cunoscut

are loc cu ajutorul comparaţiei.

Fără a compara mărimile economice unele cu altele nu se poate realiza nici cea mai elementară analiză, şi nu

se pot face nici cele mai simple generalizări.

Pe comparaţie se bazează de altfel cel mai important şi cel mai răspândit procedeu utilizat de economişti -

procesul măsurării. Practic, comparaţiile străbat toate metodele şi procedeele de cercetare şi cunoaştere a realităţii

economice.

În sfârşit, comparaţia în calitate de cel mai general procedeu logic şi primul pas de cunoaştere, creează condiţii

pentru aprofundarea studierii vieţii economice.

Analiza şi sinteza

Fenomenele şi procesele realităţii economice sunt percepute de către om ca un ansamblu, ca un tot, distingerea

deosebirilor dintre părţile constitutive având loc fără distingerea semnelor lor specifice. Acest tablou general însă nu

este nici pe departe suficient pentru cunoaşterea fenomenului respectiv.

Pentru a studia şi cunoaşte procesele şi fenomenele economice acestea trebuie descompuse, divizate mental

uneori şi fizic în părţile din care se constituie.

Divizarea, descompunerea mentală (logică, imaginară) şi/sau fizică a obiectului de studiu în părţile sale

constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea (identificarea) trăsăturilor caracteristice se numeşte

analiză.

Părţile obţinute în procesul analizei nu se examinează numai prin ele însele, în mod izolat, ci şi ca elemente ale

unui întreg unitar. Pentru a înţelege însă mai bine acest întreg, analiza îl priveşte, îl examinează în forma sa pură, în

forma sa ideală făcând abstracţie de împrejurările întâmplătoare şi de influenţele exterioare. Economistul trebuie să

refacă, să reconstituie logic obiectul în unitatea sa. Prin urmare, procesul analizei logice trebuie continuat şi întregit

cu un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică pe care îl numim sinteză.

Privit astfel, procesul cunoaşterii prezintă o unitate a două subprocese opuse - analiza şi sinteza. Analiza

începe cunoaşterea şi o duce până la un anumit punct; sinteza continuă acest proces şi într-un anumit sens îl include şi

îl desăvârşeşte. În acest fel, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei iar sinteza mută analiza în faza sa finală.

Inducţia şi deducţia

În cercetarea şi cunoaşterea fenomenelor vieţii economice un rol important revine inducţiei şi deducţiei.

Prima metodă - inducţia - constă în desprinderea concluziilor generale, a principiilor din analiza cazurilor

particulare. Altfel spus, mişcarea gândirii înaintează de la particular spre general de la cunoaşterea într-o măsură mai

mică a generalului spre cunoaşterea într-un grad din ce în ce mai mare a acestuia.

Cea de a doua metodă - deducţia - prezintă tocmai inversul inducţiei. Ea constă în aplicarea tezelor generale, a

principiilor la analiza diferitelor fapte, fenomene, procese, particulare. Deducţia constă în mişcarea gândirii de la

cunoaşterea într-un grad mai mare a generalului spre cunoaşterea unui grad mai mic a generalului, spre particular.

Metoda analogiei

Istoria ştiinţei arată că analogia constituie o altă metodă de cunoaştere şi aprofundare a cunoaşterii, în general.

Analogia înseamnă asemănare între obiecte, relaţii, procese, noţiuni. Metoda analogiei constă în “mutarea”,

“transferul” unei însuşiri, a unor însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este

supus cercetării. Concluziile obţinute prin analogie nu sunt certe; ele sunt într-o măsură sau alta probabile. Ele se

sprijină pe legăturile şi relaţiile necesare existente în realitate între trăsăturile fenomenelor.

Ipoteza

Ştiinţa economică apelează într-o măsură însemnată la ipoteză ca instrument în metoda de cunoaştere ştiinţifică şi

de aprofundare a cunoaşterii.

Ipoteza este o presupunere fundamentată ştiinţific despre legăturile, relaţiile, cauzele posibile ale fenomenelor.

Desigur, concluzia bazată pe ipoteză nu are caracter cert, ci probabilist. De aceea, este absolut necesar ca ea să fie

verificată cu ajutorul altor metode folosite în domeniul economic, mai ales pentru confruntarea cu realitatea faptelor

şi proceselor economice. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca punct de pornire sau ca

rezultat parţial sau final.

Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie verificabilă, să aibă putere de

predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.

Metoda ridicării de la abstract la concret

Una dintre metodele care are un rol deosebit în generalizarea teoretică a faptelor concrete este ridicarea de la

abstract la concret.

Punctul de plecare al cunoaşterii economice, ca şi al oricărei cunoaşteri ştiinţifice, îl constituie concretul, mai

exact concretul senzorial, iar punctul final al ei îl constituie concretul - gândit, adică acel concret care apare după

cunoaşterea sa profundă, în totalitatea legăturilor sale reciproce şi în unanimitatea diversităţii (multilateralităţii) sale.

Prin urmare, cunoaşterea economică parcurge drumul de la concretul senzorial la abstract şi de la acesta la

concretul logic, deci de la concretul real la concretul gândit. Metoda ridicării de la abstract la concret nu cuprinde

întregul drum menţionat ci, aşa cum arată denumirea, numai partea a doua a acestui drum. Ţelul final al acestei

metode în Economia Politică este refacerea (reconstituirea) într-o formă teoretic consecventă a tabloului de ansamblu

al realităţii economice.

Logic şi istoric în cunoaşterea economică

Obiectul Economiei politice are un caracter istoric. Fenomenele, relaţiile şi procesele economice se află într-o

permanentă mişcare - funcţionare şi evoluţie. Pentru a reflecta veridic obiectul său, Metoda istorică îşi găseşte

expresia, în urmărirea fenomenelor economice de la elementele cele mai simple la cele mai complexe în modul în

care acesta are loc pretutindeni, cu toate zig-zagurile şi ocolişurile sale.

Metoda logică îşi găseşte expresia în cercetarea proceselor economice în evoluţia lor de la simplu la complex,

fără a lua în considerare multitudinea faptelor întâmplătoare cu semnificaţii minore, urmărind linia istorică în forma

sa abstractă şi consecventă. Prin urmare, metoda logică nu ignoră şi nu subapreciază istoricul, ci dimpotrivă, îl

presupune ca pe un moment al său.

Folosirea metodelor matematice

În arsenalul metodelor utilizate de Economia Politică, metodele şi procedeele matematice reprezintă o

necesitate de ordin practic şi teoretic care acţionează cu o intensitate deosebită.

Accentuarea complexităţii vieţii economice, amplificarea interrelaţiilor dintre fenomenele economice măresc

necesitatea de a apela la calculul matematic. În economie, ca şi în ale domenii pe lângă relaţiile substanţiale şi cauzale

există şi relaţii sau raporturi funcţionale. Funcţiile au venit în câmpul ştiinţei economice din arsenalul matematicii.

Utilizarea metodelor matematice în cercetarea economică a fost şi este privită cu ochi diferiţi de către diferiţi

cercetători. Potrivit unor opinii, matematica ar avea doar un rol ilustrativ şi de calcul în gândirea şi ştiinţa economică.

Adepţii acestei viziuni consideră că matematica este pentru economie un fel de “aritmeticometrie perfecţionată”.

Potrivit altor viziuni, matematica nu îndeplineşte numai rolul de a examina şi descrie parametrii cantitativi ai

fenomenelor economice, ci un rol mai important deoarece permite să se pătrundă în substraturile mai adânci ale

conţinutului şi esenţei proceselor şi fenomenelor economice, să se dezvăluie interdependenţele şi dependenţele

funcţionale existente între diferitele componente ale structurii şi mecanismului de desfăşurare a proceselor

economice.

Pentru ilustrare, menţionăm rolul deosebit ce revine cercetărilor operaţionale care sunt utilizate cu prioritate în

conducerea producţiei, în domeniul investiţiilor, în domeniul bancar-financiar şi al asigurărilor, teoria firelor de aşteptare,

programarea matematică - lineară, dinamică şi stohastică - care oferă numeroase posibilităţi atât pentru aprofundarea

cunoaşterii, cât şi pentru fundamentarea deciziilor şi strategiilor dezvoltării economico-sociale.

Dacă se face abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se poate spune că

utilizarea matematicii în economie se înfăptuieşte prin construirea de modele economico-matematice. În sensul cel

mai general al termenului, modelul reprezintă o construcţie ideală (imaginară) sau materială reală a procesului,

fenomenului sau obiectului studiat care reflectă trăsăturile cele mai importante ale acestuia. Modelul este un obiect

specific care înlocuieşte obiectul corectat şi care prin aceasta îi uşurează cunoaşterea. Modelele materiale apar sub

forma machetelor. Cele ideale (imaginare) se prezintă sub formă de hărţi, scheme, formule chimice şi matematice. În

teoria practico-economică se folosesc cel mai frecvent modelele logico-matematice, deci cele ideale. Ele se numesc în

mod obişnuit modele economico-matematice.

Modelele economico-matematice sunt foarte diverse. Ele pot fi grupate, clasificate în funcţie de diferite

criterii. Astfel, din punctul de vedere al relaţiilor pe care le reflectă, se disting modele deterministe şi modele

probabilistice; sub aspectul luării în considerare a dezvoltării obiectului se disting modele statice şi modele dinamice;

din punctul de vedere al sferei de cuprindere se disting modele microeconomice şi modele macroeconomice; din

punctul de vedere al construcţiei lor ele pot fi modele numerice, modele grafice, modele analitice.

Folosirea metodelor statistice

Ştiinţa economică, deci şi Economia politică, se sprijină pe demersurile sale pentru aprofundarea cunoaşterii

obiectului său de studiu, pe metodele statisticii economice. Faptele economice sunt adunate şi prelucrate de către

statistică. Principalele ei metode, sau procedee sunt observarea fenomenelor economice şi înregistrarea datelor şi

informaţiilor necesare, compararea, gruparea (clasificarea), indicatorii economici, tabelele statistice şi graficele

statistice.

Procesul cunoaşterii economice apelează în continuare la indicatorii statistico-economici. Ei reprezintă numere

care caracterizează particularităţile (trăsăturile specifice) ale totalităţii fenomenelor economice.

Datele statistice pot să fie expuse în cadrul textelor scrise sub forma tabelelor şi a graficelor statistice. Unul din

modurile cele mai izbutite de prezentare a tabelelor statistice şi graficelor statistice se găsesc în anuarele statistice şi

în alte publicaţii statistice.

CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ

2.3.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin intermediul bunurilor şi serviciilor.

Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se diversifică. Limitele

resurselor au impus tot mai mult necesitatea căutării celor mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie,

de desfăşurare a activităţii economice. În evoluţia istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi

de organizare a activităţii economice, având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a resurselor pentru

satisfacerea nevoilor.

De-a lungul timpului, s-au conturat câteva sisteme economice, care în principal, au fost: economia

naturală; economia de schimb; economia de piaţă, concurenţială; economia centralizată sau de comandă şi

economia mixtă.

În diferitele etape ale evoluţiei sistemului economic, mecanismul de funcţionare îşi schimbă structurile,

mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcarea acestuia.

La începuturile existenţei sale, producţia socială a luat forma economiei naturale, în care bunurile

create servesc consumului propriu al producătorului.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care

comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum din producţia proprie, pe bază de autoconsum, fără a apela

la schimb.

Această formă a producţiei sociale a existat în comuna primitivă, fiind predominantă în sclavagism şi în

feudalism, când fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinerea materiilor prime

până la producerea diferitelor bunuri pentru consum.

Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării producătorilor, a amplificării şi

diversificării nevoilor, a bunurilor şi serviciilor, sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de

cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc predominant pentru piaţă. Ea se

generalizează în capitalism.

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit a fi în

practică un sistem performant, prezent în toate societăţile moderne; el reprezintă forma universală de

organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care

raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale,

umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi

sancţionate de exigenţele pieţei; criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei

producţiei cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive la

semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, să manifeste

inventivitate, spirit creator, preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor, a formelor de distribuţie.

Comparativ cu secolul trecut, când se putea vorbi de o piaţă liberă (“mâna invizibilă a pieţei”, aşa cum o

denumea sugestiv Adam Smith), fără obstacole, în epoca contemporană, viziunile despre piaţă s-au schimbat şi

diversificat. Pentru funcţionarea economiei de piaţă contemporane se impune existenţa cumulativă a

următoarelor condiţii: specializarea producătorilor; schimbul de bunuri şi servicii; moneda; libertatea

economică; proprietatea privată şi pluralismul formelor de proprietate; concurenţa; profitul, ca mobil al

agenţilor economici; formarea în mod liber a preţurilor pe baza mecanismelor pieţei; statul democrat care

veghează la respectarea regulilor pieţei;

Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice,

deoarece condiţiile concrete în care funcţionează acest tip de economie îşi pun amprenta asupra

modalităţilor ei de manifestare, caracteristicile ei generale, le mai putem sintetiza şi astfel: specializarea

producătorilor, a agenţilor economici în general, autonomia, independenţa agenţilor economici, producţia

de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani, concurenţa.

Specializarea.

Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de diferenţiere,

desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de sine

stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate. Diviziunea muncii,

specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând

perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară

largă a tehnicii şi tehnologiei moderne.5

Diviziunea socială a muncii, specializarea, reprezintă un factor de progres când are o fundamentare

economică, întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ.

Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu

mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.

Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu

cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi.

Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a

şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere.6

Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria avantajului relativ, respectiv comparativ,

permit creşterea producţiei şi resurselor existente, determinând necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor

economici, deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente.

Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică, de aici

rezultând reprofilarea producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului în care

acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi

a progresului economic.

Autonomia, independenţa producătorilor presupune ca agenţii economici să dispună de libertatea

de acţiune, dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este

fundamentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază

principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum ar fi: proprietatea

particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), proprietatea publică (de stat) şi proprietatea mixtă.

Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private prin exercitarea deplină de către

agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le

utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se

obţin prin folosinţa bunurilor deţinute.

Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, implică şi existenţa

proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul acestei forme de

proprietate agentul economic nemijlocit, cel care exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o

autonomie mai restrânsă, pentru că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central;

la nivel local (microeconomic), agenţii economici au o autonomie operativă, limitată, determinată de

reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.

5 Smith, Adam – Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18. 6 Heyne, Paul – Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi 111-116.

Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Spre deosebire de

perioada în care economia naturală era dominantă, şi în care bunurile se creau majoritar pentru consumul

propriu, economia de schimb (de piaţă) creează bunuri prioritar pentru vânzare. În această economie,

devine marfă, ca fenomen de masă, şi forţa de muncă. Producţia este astfel separată de consum,

impunându-se deplasarea bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire al lor, printr-o reţea tot mai

ramificată de mijloace de transport.

Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă şi în

continuă dezvoltare, schimbul este deservit în mod necesar de bani. Fără prezenţa lor, circuitul economic s-

ar bloca şi economia nu ar putea funcţiona normal.

Economia de piaţă este prin excelenţă a economie monetară.

În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a

rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de

profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare

dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost

de producţie şi maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor

de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi

dobânzii.

2.3.2. Economia de piaţă contemporană – caracteristici şi tipuri ale acesteia

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile în economia

contemporană, întâlnim două sisteme economice7 de organizare şi funcţionare ale economiei de schimb:

a) - sistemul economiei de piaţă;

b) - sistemul economiei de comandă (centralizate).

Departajarea între aceste două mari sisteme, se realizează luându-se în considerare următoarele criterii:

gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.

În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici

individuali.

Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza unor premise economice şi social-politice

care statuează proprietatea ca fiind sacră, inviolabilă şi garantată, precum şi primordialitatea intereselor

personale.

Elementele structurale ale sistemului ideal al economiei de piaţă8 sunt: economia funcţionează pe

baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente; proprietatea particulară şi interesul personal sunt

hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură

autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de

proprietate; toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;

preţurile se formează liber; sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă

(monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.

Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a

masei monetare, distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură tehnico-economică modernă constituie

o condiţie de bază a unei înalte eficienţe economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi

cetăţenii.

7 Vezi Lipsey, R. G.; Chrystal, K. A – Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 37-41. 8 Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 185-186.

Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează

integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia. În esenţă, este

vorba de următoarele:

a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată deţine ponderea

dominantă; pe această bază, agenţii economici elaborează decizii în mod independent, autonom,

asumându-şi riscul în afaceri;

b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa îndeplineşte un rol

deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea resurselor;

c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului, consumatorii au

drept impuls, sau mobil, al comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de care pot beneficia prin

cumpărarea de bunuri sau servicii;

d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în creşterea eficienţei şi a

posibilităţilor de alegere din partea cumpărătorilor;

e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe piaţa forţei de muncă, monetară, titlurilor de

valoare, valutară etc., preţurile se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia statului;

f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă economică înaltă;

g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia corectării imperfecţiunilor

pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.

În economia centralizată, de comandă alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre

resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de către aparatul

de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.

Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri ideale. Diversitatea şi

complexitatea economică determină existenţa unei extrem de variate complementarităţi în sensul

manifestării – cu diferite grade de extindere şi intensitate – a unor elemente ale acestora în cadrul unui tip

predominant.

În realitate, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente

din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul

juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi

publice sunt cele care exercită controlul economic.

Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea câtorva modele de economii,

care au fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război mondial, îmbunătăţiri substanţiale şi

susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o eficienţă ridicată. Cea mai mare parte a acestor

economii sunt membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele dintre ţările industrializate din Asia de Sud-Est.

Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, şi anume: economiile sociale de piaţă (din

Europa de Vest), economiile de piaţă direcţionate de consum (SUA) şi economiile de piaţă ghidate

administrativ (Japonia).9

În continuare vom enunţa principalele caracteristici ale acestor tipuri de economii de piaţă.

a) Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale, în

special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în

promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi

în realizarea unei infrastructuri eficiente. O atenţie deosebită este acordată protecţiei mediului, dezvoltării

adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuiri unor programe

guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor în general.

În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special, în cele nordice atât dezvoltarea

economică, cât şi cea socială sunt evoluate, iar categoria celor care “nu au” este puţin numeroasă. După

9 Albert, Michel – Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 41-86.

aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă reprezintă un slogan, al cărui interes precis este, însă,

perisabil reflectând pragmatic condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.

b) Economia de piaţă direcţionată de consum, care poate fi considerată modelul Statelor Unite ale

Americii, acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului. La baza creşterii economice stau

promovarea spiritului întreprinzător şi o mare mobilitate a preţurilor de producţie. Se apreciază că în cadrul

acestui model se promovează, în principal, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe termen scurt, după

schemele “îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor sociale. Aceasta a

condus în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea ponderii săracilor

în totalul populaţiei, numărul acestora având, în continuare, tendinţa de creştere.

c) Economia de piaţă ghidată administrativ (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare

particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o

economie de piaţă ghidată (condusă administrativ), întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor

profituri imediate, ci pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe, susţinută

prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a

productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.

Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie promovarea în comportamentul

agenţilor economici şi a politicilor guvernamentale a unui nivel înalt de economisire şi investiţii. Rata

ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea relativ redusă a salariilor au contribuit la

realizarea unor ritmuri înalte de dezvoltare economică, la sporirea posibilităţilor de adaptare rapidă la

cerinţele pieţei, la o creştere spectaculoasă a exportului. Pe plan social, firmele sunt obligate să asigure

securitatea şi protecţia salariaţilor, iar statul îşi foloseşte autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea

producătorilor şi mai puţin a consumatorilor.

Viabilitatea acestui sistem economic a fost de-a lungul timpului evidenţiată prin rezultatele obţinute

de economiile naţionale care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piaţă fapt

evidenţiat prin rezultatele obţinute. Acesta este însă departe de a fi un sistem perfect. Sistemului de piaţă i

se impută faptul că nu-şi asigură stabilitatea internă; inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite,

însoţitorii săi inevitabili; generează tendinţa de concentrare anormală a puterii economice într-un număr

mic de întreprinderi şi centre de forţă; repartizarea venitului naţional se face, în unele situaţii, în opoziţie cu

normele elementare de justiţie socială, ceea ce impune prezenţa unor instrumente de corecţie şi protecţie

socială.

În practică, economia de piaţă se manifestă în forme specifice din fiecare ţară. Ea nu apare, în cea

mai mare măsură, în determinările sale ideale. Astfel, prezenţa unor elemente comune în multitudinea de

forme specifice, pun în evidenţă pe de o parte primele modele teoretice ale economiei de piaţă, iar pe de

altă parte unele tipuri practice de manifestare ale economiei de piaţă.

Tipologia economiei de piaţă se face, în general, după criteriul mecanismului de stabilizare a

echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru atunci când

se produce o dezechilibrare. După acest criteriu, există două mari modele ale economiei de piaţă:

a) -modelul neoclasic;

b) -modelul Keynesian.

a) Modelul neoclasic, presupune că sistemul economic se autoreglează, statul trebuie să aibă o

intervenţie minimă în economie. Forţele pieţei asigură corecţia necesară sistemului economic, care, datorită

raportului cerere şi ofertă, acest sistem va gravita de la sine în jurul punctului de echilibru. Echilibrul

pieţei, pe termen lung, se produce în punctul de ocupare deplină a forţei de muncă, deci nu există şomaj,

mai precis, există rată naturală a şomajului, în jur de 6%. Aceasta se bazează pe teoria neoclasică privind

flexibilitatea preţurilor şi salariilor. Singurul rol al statului ar consta în asigurarea unei mase monetare în

concordanţă cu nivelul producţiei şi cu necesităţile circulaţiei. Variabila de comandă a sistemului economic

este considerată a fi oferta. Acest model vizează în special, nivelul microeconomic, extrapolând

funcţionarea acestuia la nivel macroeconomic.

b) Modelul Keynesian, presupune că sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină, ci

poate exista un punct de echilibru la o anumită rată a şomajului. De aceea, statul trebuie să aibă un rol activ

în administrarea echilibrului aşa încât între şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente.

Principala pârghie pe care trebuie să o folosească statul este politica fiscală (manevrarea cheltuielilor

guvernamentale şi a ratei de impozitare) şi nu politica monetară (ca în cadrul neoclasic). Variabila de

comandă în economie nu mai este oferta ci cererea agregată. Prin acest model se arată că este greşit să se

extrapoleze funcţionarea nivelului microeconomiei la nivel macroeconomic şi trebuie ca acesta din urmă să

fie modelat conform propriilor sale legităţi. Spre deosebire de modelul neoclasic, care priveşte echilibrul pe

termen lung, modelul Keynesian abordează acest echilibru pe termen scurt. De aceea, se arată, în acest

model, că, pe termen scurt, principala condiţie a modelului neoclasic (flexibilitatea preţurilor şi salariilor)

nu se verifică. Modelul Keynesian pune bazele studierii echilibrului macroeconomic (echilibrul general)

datorită noii sale viziuni asupra monedei (considerată o marfă ca oricare alta, deci cu anumite trăsături) şi

ipotezelor privind înclinaţia marginală spre consum şi spre investiţii (sau economii).

Pe lângă cele două modele analizate mai pot fi amintite:

a) a) modelul dezechilibrelor inerente;

b) modelul instituţionalist;

c) modelul libertarian etc., precum şi o serie de tipuri practice, concrete de economii de piaţă.

În literatura economică întâlnim aprecierea că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele

(tipuri) ale economiei de piaţă: modelul neoamerican şi cel renan.

Modelul neoamerican ar fi specific pentru S.U.A., Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, ţările

industrializate din Asia etc., iar cel renan pentru: Germania, Elveţia, Olanda, Suedia, Finlanda, Norvegia,

Danemarca, Austria şi Japonia. Deşi ambele modele sunt o creaţie a sistemului capitalist şi a liberalismului

economic, au însă la bază elemente diferite10

în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere, locul pieţei

în societate şi importanţa pe care trebuie să o aibă ordinea legală în economia instituţională.

a) Modelul (tipul) neoamerican cuprinde economiile de piaţă care se caracterizează prin următoarele

trăsături: sectorul public producător de bunuri noncomerciale este neglijabil şi are tendinţe de reducere;

piaţa are rolul hotărâtor în circulaţia bunurilor de la producător la consumator; preţurile bunurilor

economice şi salariile depind în cea mai mare măsură de condiţiile pieţei; fiscalitatea este redusă iar

implicarea statului în economie este neglijabilă: întreprinderea, privită ca centru al deciziilor economice,

este considerată ca fiind un bun comercial; piaţa financiară (în special bursa) are un rol decisiv în viaţa

economică, pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-socială; clasa mijlocie

(familii care deţin venituri în jurul mediei sociale) relativ redusă (50% în S.U.A.); învăţământ elitist, care

caută să se adapteze la regulile pieţei; gradul redus de securitate economică faţă de riscuri (şomaj, boală,

sărăcie) protecţia fiind o problemă individuală.

b) Tipul renan se întemeiază pe următoarele principii: piaţa are un rol hotărâtor în viaţa economică

însă, singură nu poate să asigure funcţionarea ansamblului vieţii sociale ceea ce impune intervenţia statului,

care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii sociali. Acest tip de

economie se caracterizează prin următoarele trăsături: cea mai mare parte din bunurile economice îmbracă

forma de marfă, însă consumul unei părţi importante nu se realizează după regulile pieţei; fiscalitatea

directă ridicată - fiind impozitate atât veniturile, cât şi capitalul; se realizează o redistribuire interzonală a

veniturilor pentru reducerea decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări; sistemul bancar este puternic ancorat cu

firmele, asigurând finanţarea acestora pe termen lung; întreprinderea nu poate funcţiona în afara dialogului

social iar nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei, cât şi de alţi factori, fiind asigurată stabilitatea

10 Vezi şi Sava, Sorica - Economia de piaţă, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 1990, p. 38.

salariaţilor; sistemul de învăţământ este mai egalitar iar mişcarea sindicală este deosebit de puternică având

un rol important în mersul vieţii economice.

Totodată, la baza relaţiilor sociale dintre indivizi sunt acceptate următoarele valori: egalitate şi echitate

socială corelate cu criteriile de eficienţă; comunitatea din care face parte individul are o importanţă deosebită,

aceasta asumându-şi responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale acestuia; gradul ridicat de securitate

economică a populaţiei faţă de riscuri (boală, şomaj, accidente); clasă mijlocie numeroasă (75% în Germania,

80% în Elveţia); un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale care asigură un grad ridicat de protecţie

socială prin grija autorităţilor publice.

În lume există mai multe tipuri concrete ale economiei de piaţă cum ar fi:

a) economia socială de piaţă;

b) tipul nordic al economiei de piaţă;

c) economia paternalistă de piaţă;

d) tipul anglo-saxon;

e) tipul vest-european;

f) economia orientată puternic spre exterior (dependentă de exterior).11

Pentru a se ajunge la economia de piaţă, plecând de la sistemul economic de comandă, centralizat, se

impune o perioadă de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia de piaţă presupune transformări radicale în

structurile economice şi de proprietate, ce se produc în fostele ţări cu economie centralizată, în vederea

instaurării proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii

agenţilor economici.

Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. În vederea

realizării lui sunt esenţiale:

privatizarea;

retehnologizarea;

restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică;

liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi mecanisme

macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor economici.

Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza unor modificări de natură instituţională,

financiară, juridică etc. Dată fiind complexitatea acestui proces, generată de dificultatea problemelor ce se

cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe istorice asemănătoare, faptul că nici teoria şi nici practica

mondială nu dispun de soluţii general-valabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o

activitate bine coordonată a statului.

Economia de piaţă nu se confundă cu piaţa însăşi (ansamblul operaţiunilor de vânzare/cumpărare a

unui bun sau serviciu într-o anumită perioadă de timp). Orice economie reprezintă un spaţiu geografic,

politic şi economic, în care funcţionează piaţa imperfectă, cu oligopoluri care tind să fixeze preţurile şi

salariile, cu mari discrepanţe în accesul indivizilor la informaţii şi pieţe.

Economia de piaţă este o formă modernă, superioară de organizare şi funcţionare a economiei de schimb

în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător

cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

Începuturile economiei de piaţă au fost marcate de apariţia capitalismului în Europa Occidentală. În

prezent, doar un sfert din populaţia globului trăieşte în ţări cu economie modernă de piaţă.

Economia de piaţă, de-a lungul evoluţiei societăţii, a dobândit anumite caracteristici, care în

ansamblul lor relevă dimensiunile şi virtuţile acestui fenomen complex al lumii contemporane. Astfel, cele

mai importante dintre acestea sunt considerate a fi:

11 Dobrotă, Niţă (coord.) - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 60.

instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

se întemeiază pe tehnologiile moderne de fabricaţie;

obţinerea de către agenţii economici a unor profituri tot mai ridicate;

apariţia şi creşterea rolului băncilor, instituţiilor financiare şi de asigurări în calitatea lor de agenţi

economici autonomi.

a) Instituţionalizarea juridică se referă la consacrarea prin lege a dreptului de proprietate particulară

şi a inviolabilităţii acestuia, în condiţiile respectării egalităţii între indivizi. Comparativ cu epocile

anterioare, dreptul de proprietate particulară nu mai reprezintă un privilegiu pentru unele clase şi categorii

sociale.

b) Instituţiile economice au în vedere existenţa întreprinderii private (individuală sau colectivă) ca

celulă a activităţii economice, iar a pieţei, ca instituţie de optimizare a cererii şi ofertei de bunuri

economice. În cadrul acestor instituţii funcţionează şi statul ca agent economic autonom.

c) Promovarea tehnologiilor de fabricaţie asigură o producţie de serie mare şi de mare productivitate,

ca urmare a noilor cuceriri ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Datorită asimilării progresului tehnic, oferta de

mărfuri şi servicii a sporit continuu, menţinându-se înaintea cererii, ca o condiţie de bază a funcţionării

optime şi raţionale a economiei de piaţă.

d) Obţinerea de către agenţii economici a unui profit cât mai mare reprezintă scopul major al

activităţii în economia de piaţă şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei acestuia.

e) Creşterea rolului băncilor şi a altor instituţii financiare, vizează funcţia economică a acestora, care

constă în atragerea resurselor monetare disponibile ale agenţilor economici şi plasarea lor întreprinzătorilor

care au nevoie la un anumit moment de astfel de resurse băneşti.

Elementele funcţionale ale mecanismului economiei de piaţă: libera iniţiativă, concurenţa, competiţia

pentru raţionalitate economică,

impun agenţilor economici un anumit risc, dar şi producţie managerială în efortul lor investiţional şi de

utilizare eficientă a factorilor de producţie.

În concluzie, economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de piaţă, întemeiate,

în special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile de stabilire a priorităţilor

economice, a metodelor de organizare şi producere, iar preţul este cel mai important instrument de reglare

a accesului diferitelor persoane sau grupuri de persoane la bunurile economice.

Fiind ca o componentă a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă, statul asigură cadrul prielnic

concurenţei loiale şi funcţionării pieţei şi intervine fie pe piaţa cererii, fie pe piaţa ofertei, completând

piaţa, evitând sau corectându-i disfuncţiile. De asemenea, el intervine în crearea şi dezvoltarea

infrastructurii, în transformarea informaţiei într-un important factor economic, în mecanismele de formare

şi redistribuire a veniturilor, în organizarea tehnică şi tehnologiei şi promovarea cercetării fundamentale, în

asigurarea formării profesionale etc.

Economia de piaţă este:

a) o economie multipolară pentru că reprezintă o multitudine de centre de activitate economică

(agenţi economici, factori de producţie) legaţi între ei prin numeroase reţele de schimb;

b) o economie subordonată prioritar consumatorului, producătorul, dimensionându-şi activitatea ca

nivel, structură şi calitate potrivit cerinţelor consumatorului;

c) o economie descentralizată, întrucât deciziile agenţilor economici sunt luate independent, acţiunile

acestora fiind coordonate spontan şi automat prin intermediul pieţei;

d) o economie de întreprindere deoarece întreprinderea este unitatea economică de bază care

asigură legătura între diferitele categorii de pieţe, între cererea şi oferta finală;

e) o economie de calcul în expresie monetară, deoarece moneda serveşte ca numitor comun al

activităţii agenţilor economici, venind în întâmpinarea cerinţei de estimare şi cuantificare a costurilor şi

rezultatelor;

f) o economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi motivaţia întregii activităţi la

nivel microeconomic;

g) o economie în care rolul statului se manifestă indirect, şi global intervenţia este indirectă întrucât

statul respectă libertatea de decizie a agenţilor economici şi cea de formare a preţurilor, dar influenţează

economia prin politica financiară, monetară sau socială. Deopotrivă, este globală pentru că nu pătrunde în

mecanismul economic la nivel micro ci acţionează asupra direcţiilor majore ale activităţii economice, ca

repartiţia veniturilor, nivelul cererii globale, ocuparea forţei de muncă, regulile concurenţei, etc.

2.3.3. Proprietatea şi libertatea economică

Una dintre problemele majore ale ştiinţei economice o reprezintă definirea proprietăţii ca relaţie

socială completă, multifuncţională, fundamentală, determinată istoric. În acest context, explicarea

economiei de piaţă presupune o analiză aprofundată a conţinutului diferitelor forme de proprietate în

unitatea şi compatibilitatea lor, a avantajelor şi limitelor social-economice ale acestora în raport de

funcţionarea optimă a mecanismului economic. Dar, premisa teoretică a abordării unei asemenea

problematici o constituie definirea în sens general a conceptului de proprietate, în multidimensionalitea sa,

şi nu a de a explica acest concept într-o manieră reducţionistă, economicistă.

Conţinutul categoriei de proprietate, în sens larg, poate fi analizat numai din perspectiva următoarelor

aspecte: juridic, social-filosofic şi economic.

a) Dimensiunea juridică are în vedere tratarea proprietăţii ca expresie a unor raporturi juridice privind

posesiunea unui anumit bun economic de către o persoană fizică sau juridică ca unitate a dreptului titlurilor

de proprietate de a dispune şi de a folosi obiectul proprietăţii.

b) Dimensiunea social-filosofică a proprietăţii se bazează pe explicaţia că realizarea personalităţii

umane şi manifestarea conştientă a responsabilităţii sociale a individului are loc în cadrul relaţiilor de

proprietate statornicite în societatea respectivă. Dar, în acelaşi timp, şi societatea prin statul de drept trebuie

să-şi manifeste responsabilitatea faţă de individ şi producţia social-juridică a acestuia.

c) Dimensiunea economică, reflectă relaţiile material-obiective dintre indivizi, socio-grupuri şi

organizaţii în legătură cu modul de însuşire a bunurilor economice.

În concluzie, categoria de proprietate reflectă ansamblul relaţiilor sociale statornicite istoric şi

reglementate juridic în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a bunurilor economice, relaţii ce

determină o anumită manifestare a personalităţii umane.

Aceste relaţii socio-economice exprimă în mod concret şi efectiv exercitarea unuia, mai multora sau

tuturor atributelor proprietăţii de către titularul acesteia (indivizi, socio-grupuri şi organizaţii), după cum

urmează:

dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile economice. În virtutea acestui

drept, obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin acte de vânzare/cumpărare, donaţie sau moştenire;

dreptul de utilizare, de folosire al bunurilor. Proprietarul poate să-şi exercite acest drept în mod

autonom sau poate să-l transfere pe bază de contract unei alte persoane fizice sau juridice;

dreptul de dispoziţie sau de apropiere al bunurilor se concretizează şi în dreptul de gestionare şi

administrare al acestora;

dreptul de însuşire a rezultatelor funcţionării economice a proprietăţii, adică dreptul de uzufruct

(dreptul de a se folosi de dreptul unui bun, de venitul unei moşteniri, de dobânda unui împrumut, etc.).

În funcţionarea ei socio-economică, proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi intercondiţionării a

două componente: obiectul şi subiectul proprietăţii.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare şi anume, latura

utilitară concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum şi latura valorică

ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor. În sfera obiectului de proprietate intră şi forţa de

muncă a producătorului direct ca persoană fizică, liberă din punct de vedere economic (nu dispune de

mijloace de producţie) şi juridic (îşi pune la dispoziţie forţa de muncă pe o anumită perioadă de timp).

Subiecţii proprietăţii sunt persoane fizice sau juridice (sau agenţii vieţii economico-sociale) care

deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (de exemplu: indivizi, socio-grupuri, organizaţii, statul).

Calitatea de subiecţi ai proprietăţii, o exercită şi diferite organizaţii. În toate formele de proprietate,

indivizii ca subiecţi ai acesteia acţionează într-un cadru istoriceşte constituit pe baza normelor juridice

adoptate de statul de drept.

În cadrul economiilor moderne contemporane distingem mai multe forme de proprietate:

a) proprietatea particulară, se caracterizează, în primul rând, prin autonomizarea deplină a unităţilor

economice de bază, ceea ce permite o funcţionare eficientă a acestora, dezvoltarea ei, precum şi

manifestarea neîngrădită a liberei iniţiative a agenţilor economici.

În al doilea rând, în unităţile economice din sectorul particular, se realizează o cointeresare

materială sporită şi o motivaţie superioară de muncă, ceea ce stimulează manifestarea spiritului de

gospodărire şi economicitate în rândul salariaţilor.

În al treilea rând, proprietatea particulară are capacitatea unei mai bune adaptabilităţi economice la

cerinţele fluctuante ale pieţei, cu efecte pozitive pentru diminuarea riscului întreprinzătorului.

În al patrulea rând, această formă de proprietate este condiţia economică a libertăţii individului şi a

democraţiei economice, sociale şi politice proprii statului de drept.

Pe lângă aceste virtuţi economico-sociale ale proprietăţii particulare, în condiţiile concentrării şi

centralizării capitalului, această formă de proprietate poate să conducă la apariţia monopolurilor private.

Ele impun preţuri ridicate de monopol care contravin cerinţelor legii cererii şi ofertei, afectând totodată,

interesele cetăţenilor în calitate de consumatori. De asemenea, prin creşterea proporţiilor proprietăţii

particulare se măreşte decalajul dintre cei bogaţi deţinători ai unei părţi însemnate a obiectului proprietăţii

şi cei săraci. Drept consecinţă, pe plan social, se manifestă o stare de nesiguranţă materială în rândul

producătorilor salariaţi, a proprietarilor mici şi mijlocii, ameninţaţi de falimente în procesul concurenţei.

Sub aspectul însuşirii factorilor de producţie, proprietatea particulară, ca formă fundamentală a

proprietăţii, se manifestă în următoarele forme: proprietatea individuală, proprietatea privată-individuală,

proprietatea privat-asociativă.

Proprietatea individuală se manifestă în cazul în care proprietarul utilizează nemijlocit factorii de

producţie (ateliere meşteşugăreşti, mici unităţi comerciale şi familiale de servicii, gospodăriile ţărăneşti

mici şi mijlocii etc.)

Proprietatea privată individuală se manifestă atunci când proprietarii nu sunt producători, dar

angajează producători direcţi în calitate de salariaţi.

Proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de producţie ce sunt utilizaţi

într-o unitate de producţie aparţin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate.

Formele de manifestare ale proprietăţii private asociative sunt: cooperative, asociaţii, societăţi de

persoane, societăţi de capitaluri etc.

b) proprietatea publică, de stat, se regăseşte în structura proprietăţii în proporţii diferite, în economia

tuturor statelor lumii, fiind predominantă în anumite ramuri economice (transporturi, telecomunicaţii,

cercetare ştiinţifică, industria de armament, siderurgie, sectorul financiar-bancar etc.).

Sectorul public se manifestă printr-un grad mai ridicat de socializare a producţiei, ceea ce permite

realizarea unor economii mult mai mari şi a unei eficienţe economice sporite. Proprietatea publică este

prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportă

mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căi ferate, drumuri, poduri,

canale, metrou etc.). De asemenea, sectorul de stat, permite o mai bună satisfacere a nevoilor sociale de

învăţământ, sport, asistenţă şi protecţie socială etc. Dar, proprietatea publică, sub aspect economico-social,

prezintă o serie de limite, care îşi găsesc concretizarea în faptul că poate frâna concurenţa prin utilizarea

unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile consumatorilor. Totodată, poate să menţină unităţi

economice cu un grad redus de rentabilitate, care beneficiază de subvenţii bugetare de la stat.

c) proprietatea mixtă se formează prin asocierea capitalurilor private cu cele ale unităţilor de stat. Ea

poate funcţiona şi prin participarea capitalului privat sau de stat din mai multe ţări, constituindu-se în acest

fel, proprietatea mixtă, multinaţională. Funcţionarea acestei forme presupune luarea de măsuri de protecţie

a resurselor, de asigurare a independenţei economice a ţărilor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea

societăţile multinaţionale.

Prezentarea formelor de proprietate demonstrează că pluralismul acestora este nu numai posibil, dar

şi necesar, deoarece între ele există o relaţie de interdependenţă, de influenţare reciprocă completându-se în

planul valorificării eficiente a resurselor economice limitate.

Ele coexistă în funcţionalitatea lor ca sistem al proprietăţii economice moderne. O formă de

proprietate nu se opune celeilalte, ci se constituie ca un tot unitar, adică într-un sistem complex al

proprietăţii ce susţine mecanismul economiei de piaţă.

Compatibilitatea formelor de proprietate, mutaţiile care au loc în structura sistemului de proprietate

sunt expresia unei necesităţi istorice, a posibilităţii încadrării formelor de proprietate în regulile funcţionării

economiei de piaţă. Astfel, unităţile economice private trebuie să fie susţinute de către stat prin pârghii

economice şi un cadru legislativ adecvat manifestării liberei iniţiative şi creativităţii întreprinzătorilor, iar

la rândul său, sectorul public trebuie să se bazeze pe sectorul privat, care prin impozitele plătite îi asigură o

importantă sursă bugetară, ce poate fi redistribuită în interesul public sau pentru satisfacerea unor nevoi

sociale crescânde în domeniul instrucţiei şi culturii, ocrotirii sociale şi a sănătăţii, apărării ţării şi a ordinii

de drept.

Exercitarea efectivă a atributelor proprietăţii de către titularul acesteia reprezintă temelia manifestării

reale a libertăţii economice.

Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice creatoare bazate pe

iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect de proprietate îşi realizează interesele economice şi îşi

satisface trebuinţele mereu sporite.

Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea iniţiativei agenţilor economici în

calitate de proprietari şi întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi servicii prin angajarea în mod liber

în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi comerciale.

Libera iniţiativă, ca fundament al libertăţii economice, cunoaşte adevărata ei împlinire şi manifestare

numai în condiţiile proprietăţii particulare, care dă şanse egale tuturor indivizilor pentru a deveni agenţi

economici competitivi, dar, care în acelaşi timp, poate genera, datorită concurenţei, un acces inegal în

procesul însuşirii rezultatelor economice. Şansele egale ale indivizilor în cadrul raporturilor de proprietate

creează premisele exercitării democraţiei economice protejată şi reglementată prin legislaţia statului de

drept. Această iniţiativă asigură cadrul instituţionalizat al participării agenţilor economici în sistemul

democraţiei economice la toate nivelele de organizare economico-socială.

În condiţiile economiei de piaţă, datorită concurenţei şi raportului dinamic al cererii şi ofertei,

eficienţa fiecărui întreprinzător este condiţionată de o serie de parametrii care definesc personalitatea

agentului economic.

În primul rând, este vorba de capacitatea de valorizare a noilor date şi achiziţii ale ştiinţelor

economice în practica curentă a acţiunii sale, prin promovarea permanentă a elementelor raţionale şi

înlăturarea celor iraţionale care influenţează negativ eficienţa activităţii economice.

În al doilea rând, această capacitate trebuie însoţită şi de disponibilitatea asimilării în producţie sau în

activitatea ce o desfăşoară a noilor tehnologii, metode şi procedee ce-i asigură o competitivitate sporită faţă

de ceilalţi agenţi economici similari.

În al treilea rând, intrarea în competiţie cu agenţi economici ce au acelaşi subiect, presupune

cunoaşterea profundă a standardului de exigenţe calitative existente în domeniul său de activitate. Situarea

sub acest plafon, conduce implicit la compromiterea economică a agentului economic în cauză şi la irosirea

de resurse economice.

În concluzie, prin competiţia economică, în condiţii de concurenţă, se stimulează afirmarea

competitivităţii şi a progresului economic, dar, în acelaşi timp, poate să conducă, în unele cazuri, şi la

marginalizarea sau ieşirea din competiţie a acelor agenţi economici necompetitivi sau ineficienţi din punct

de vedere economic şi managerial.

Relaţia de interdependenţă dintre libertatea şi democraţia economică, trebuie înţeleasă într-un sens

larg, acţional, al posibilităţii reale a fiecărui agent economic de a participa la actul de decizie economică,

de a beneficia echitabil de rezultatele activităţii corespunzător efortului său de investitor. Sub aspectul

manifestării neîngrădite de personalităţi umane, a satisfacţiilor ce le oferă individului desfăşurarea unei

activităţi eficiente, această relaţie are implicaţii profunde de ordin psihosocial.

În practica socială pot apărea şi fenomene care aduc atingere libertăţii şi democraţiei economice, în

sensul existenţei monopolurilor private sau etatiste, care prin politica lor dictatorială îngrădesc sau exclud

libera iniţiativă a agenţilor economici pe piaţă.

Asemenea elemente şi disfuncţii ce pot apare, în anumite perioade, în viaţa economică (criză, şomaj,

inflaţie), determină, în planul condiţiei umane, pentru unii indivizi, deteriorarea statutului lor socio-

economic, pierderea încrederii în valorile societăţii respective, lipsa unui ideal în viaţă, ceea ce pentru unii

indivizi echivalează cu deznădejdea şi resemnarea, cu pierderea de sine a omului, pesimism social,

înstrăinarea etc.

2.3.4. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme

2.3.4.1. Agenţii economici

Sunt entităţi sociale, cu o existenţă recunoscută, eventual oficializată, prin care anumiţi subiecţi

(indivizi sau grupuri) concep şi promovează acţiuni ce decurg din interesele lor. Din procesul de exercitare

a funcţiilor lor specifice de către agenţii economici, într-un context spaţio-temporal dat, rezultă activitatea

economică sau economia unei ţări.

Generic, prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane fizice şi/sau juridice

îndeplinind funcţii şi roluri bine determinate în viaţa economică şi având comportamente economice

similare.

Clasificarea agenţilor economici, cât şi delimitarea lor se poate face din mai multe puncte de vedere,

însă cel mai utilizat criteriu este criteriul instituţional, care prezintă importanţă pentru evidenţierea

fluxurilor reale şi monetare.

Acest criteriu determină o tipologie a agenţilor economici care cunoaşte cea mai largă utilizare pe

plan mondial şi care stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale. În cadrul acestei

tipologii se disting:

a) firmele ca agenţi producători de bunuri şi servicii;

b) menajele (sau gospodăriile) ca agenţi consumatori;

c) instituţiile financiare şi de credit ca agenţi financiari;

d) administraţiile publice şi private;

e) străinătatea (sau “restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.

Agenţii producători împreună cu agenţii consumatori constituie categoria agenţilor non-financiari. Ei

se identifică ca purtători ai cererii şi ai ofertei în tranzacţiile pe care le efectuează.

Complementara categoriei agenţilor non-financiari o constituie categoria agenţilor financiari a căror

existenţă reflectă separarea şi autonomizarea relativă a proceselor din sfera financiar-monetară faţă de cele

din economia reală. Băncile, instituţiile financiare şi de credit desfăşoară o activitate strict specializată,

funcţiile lor fiind, în economia contemporană, de extremă importanţă în formarea şi utilizarea resurselor

monetare, valutare şi financiare.

În afară de primele trei categorii de agenţi economici prezentate, care funcţionează pe baze strict

comerciale, în economiile contemporane se manifestă necesitatea existenţei unui agent de sine-stătător,

respectiv administraţiile care se ocupă cu furnizarea unor bunuri şi servicii de utilitate publică: învăţământ,

sănătate, apărare, etc. prin colectare şi redistribuire de resurse de la celelalte categorii de agenţi şi alocarea

lor conform interesului public.

“Restul lumii” sau străinătatea reprezintă corespondentul extern al agenţilor economici naţionali cu

care aceştia din urmă intră în relaţii economice.

Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi respectiv ca agenţi agregaţi.

Categoria agenţilor economici elementari formează obiectul de studiu al microeconomiei.

Economiile contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi diversificării tipologice a agenţilor

elementari, precum şi prin multiplicarea interacţiunilor dintre aceştia.

Orice agent economic elementar este caracterizat de o serie de trăsături distinctive:

a) este subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de persoană sau grup de persoane fizice, fie

în calitate de persoană juridică;

b) este purtătorul unor interese proprii, ireductibile care devin scopurile acţiunilor sale;

c) dispune de capacităţi proprii care îi permit să-şi promoveze comportamentul adoptat;

d) are capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici elementari, de a-şi exercita influenţa

asupra mediului său ambiant şi de a recepta la rândul său influenţele acestuia.

În acţiunile pe care le întreprind şi în deciziile pe care le adoptă, agenţii economici elementari se

supun principiului raţionalităţii. Acest principiu se referă la faptul că orice agent economic îşi desfăşoară

acţiunile pentru promovarea scopurilor sale într-un cadru de restricţii (în primul rând, limitarea resurselor

disponibile). Raţionalitatea constă tocmai în capacitatea agentului de a-şi realiza scopurile urmărite în

condiţiile încadrării în restricţiile date.

Agentul economic agregat reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc funcţii

similare. De subliniat este faptul că agenţii agregaţi, care formează obiectul de studiu al macroeconomiei,

au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor elementari se referă strict la o abordare tipologică bazată pe

similitudinea comportamentelor agenţilor elementari, fără a echivala cu o pierdere a identităţii sau cu

limitarea autonomiei acestora. În cadrul acestora distingem firmele, menajele, instituţiile financiare,

administraţiile publice, administraţiile private, străinătatea sau “restul lumii”.

Agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror funcţie principală constă în

producerea de bunuri şi servicii (non- financiare) destinate pieţei. Scopul activităţii acestor unităţi îl

constituie obţinerea de profit. Ele formează sectorul afacerilor (business) care există în cadrul fiecărei

economii naţionale. Firmele sunt de tipul societăţilor de capitaluri, cooperativelor şi asociaţiilor cu

personalitate juridică, întreprinderilor publice sau individuale. Aceste firme îşi obţin veniturile din

realizarea pe piaţă a bunurilor şi serviciilor pe care le produc şi le prestează.

În cadrul acestui sector al business-ului firmele se pot grupa în funcţie de mai multe criterii: forma de

proprietate, forma juridică de organizare, criteriul de ramură, dimensiunea întreprinderii etc.

Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură (respectiv pe tipuri de activităţi) prezintă o

deosebită importanţă pentru caracterizarea fluxurilor care intervin în procesele de producţie şi de utilizare a

factorilor de producţie. Ansamblul activităţilor agenţilor economici în cadrul unei ramuri se bazează pe

realizarea unei producţii omogene.

Clasificarea firmelor în funcţie de dimensiune are la bază utilizarea a trei criterii: numărul angajaţilor

unei firme, valoarea cifrei de afaceri realizate, mărimea capitalului. După dimensiune, firmele din sectorul

productiv se clasifică în întreprinderi: mari, mijlocii şi mici.

Încadrarea firmelor conform celor trei criterii într-unul dintre cele trei sectoare diferă în funcţie de perioada

istorică şi nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări. De exemplu, la noi în ţară, actualmente o întreprindere este

clasificată ca mică dacă are sub 250 de angajaţi. În acelaşi timp, în SUA o firmă cu 250 de angajaţi este

deja o întreprindere mare.

Întreprinderile mici şi mijlocii constituie sectorul cel mai dinamic al oricărei economii naţionale. Ele

dispun de adaptabilitate, care este o trăsătură a inteligenţei, ceea ce le face să deţină o pondere importantă

în cadrul economiilor naţionale. Întreprinderile mici şi mijlocii comportă o serie de avantaje şi dezavantaje

în comparaţie cu marile companii.

Agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic care exprimă calitatea de

consumator de bunuri personale (satisfactori). Acest agent înglobează toate entităţile care obţin venituri pe

care le utilizează pentru a achiziţiona şi consuma bunurile de care au nevoie, pentru a economisi etc. şi

anume: familii, celibatari, diferite comunităţi consumatoare precum şi întreprinderile individuale care nu se

delimitează de gospodăriile din cadrul cărora s-au constituit. Veniturile menajelor provin din remunerarea

salariaţilor, din titluri de proprietate precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

Pentru clasificarea menajelor, cel mai adesea se utilizează criteriul ocupaţiei capului de familie care

pot fi: salariaţi, liber profesionişti, fermieri, mici întreprinzători, proprietari de valori mobiliare şi

imobiliare, pensionari etc.

Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurări reuneşte unităţile instituţionale

(private, publice, mixte) a căror funcţie principală este aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi

economici.

Instituţiile financiare şi de credit colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare, iar

societăţile de asigurări transformă riscurile individuale în riscuri colective. Din această categorie de agenţi

economici fac parte toate băncile, inclusiv banca centrală sau de emisiune, societăţile de asigurări,

fondurile mutuale, etc.

Resursele acestor agenţi economici se constituie din fondurile provenite din angajamente contractate

(depuneri la vedere şi la termen, bonuri de casă, obligaţiuni etc.), dobânzi primite, prime de asigurare etc.

Agentul agregat administraţii publice reprezintă acel agent economic care, în principal, exercită funcţia

de redistribuire a venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare prestate, în cazul în care firmele

(adică sectorul business) nu oferă pe piaţă astfel de servicii sau le oferă în cantităţi insuficiente în comparaţie

cu cererea manifestată. Această categorie de agenţi economici grupează administraţiile centrale şi locale de

stat şi toate celelalte instituţii publice care prestează servicii non-marfare pentru colectivitate cum sunt cele

din cadrul învăţământului public, sănătăţii, justiţiei, poliţiei, apărării, infrastructurii rutiere, portuare etc.

Veniturile principale pe care le realizează acest sector se constituie din vărsămintele obligatorii pe care le

efectuează celelalte categorii ale agenţilor economici.

Administraţiile private ca agent agregat grupează organismele private cu scop nelucrativ: organizaţii,

asociaţii, fundaţii etc.). Funcţia principală a acestui tip de agenţi economici este prestarea de servicii non-

marfare pentru anumite categorii de persoane sau colectivităţi. Veniturile lor se constituie în principal din

contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc.

Străinătatea sau “restul lumii” ca agent agregat desemnează generic celelalte economii naţionale şi

unităţile lor autonome (nerezidente cu care agenţii economici naţionali intră în tranzacţii economice. Deci,

străinătatea reprezintă un agent economic specific, fiind unicul agent economic care nu îndeplineşte o

funcţie anume. El grupează unităţile nerezidente în măsura în care ele intră în relaţii economice cu unităţile

rezidente. Tot în această categorie se includ şi reprezentanţele unor organizaţii străine sau internaţionale

aflate pe teritoriul ţării de reşedinţă.

Evidenţierea operaţiilor efectuate de străinătate cu unităţile (agenţii) rezidenţi presupune detalierea

lor pe feluri distincte: operaţii de export şi de import, operaţii referitoare la creanţe asupra străinătăţii,

angajamente ale ţării respective etc. Toate acestea oferă o imagine de ansamblu asupra tuturor tranzacţiilor

economice ce se dezvoltă între economia naţională şi străinătate.

2.3.4.2. Organizarea afacerilor

Firma reprezintă o entitate care angajează factori de producţie (resurse) şi produce bunuri şi servicii

pentru a le vinde consumatorilor, altor firme sau instituţiilor guvernamentale. În lume există sute de

milioane de firme.

Piaţa ghidează şi coordonează impersonal activitatea firmelor individuale, de exemplu să renunţe la

producţia unui bun care nu se vinde şi să înceapă producţia altuia. Economistul Adam Smith observă că pe

piaţă firmele sunt conduse de o “mână invizibilă“ spre un scop care nu a făcut parte din intenţiile lor. În

contrast cu “mâna invizibilă” a pieţei este mâna vizibilă, a managerului de firmă, care, de asemenea, îi

coordonează activitatea.

Atât “mâna invizibilă a pieţei”, cât şi “mâna vizibilă a managerului” ghidează şi coordonează acţiunile

individuale. Cu alte cuvinte, există coordonare de piaţă şi managerială.

Obiectivul firmelor, după opinia celor mai mulţi economişti, este să obţină un profit cât mai mare.

Alţi economişti consideră, însă, că firmele au alte obiective principale, cum ar fi dezvoltarea firmei,

creşterea numărului de angajaţi, trecând pe plan secundar maximizarea profitului. Realitatea este că

dezvoltarea activităţii şi creşterea numărului de angajaţi depinde de nivelul profitului, astfel că acesta

continuă să rămână obiectivul fundamental al firmei.

Firmele diferă între ele din foarte multe puncte de vedere: ce produc, câţi angajaţi au, ce venit au, cu

ce costuri realizează produsele, unde sunt amplasate (localizate), ce relaţii au cu guvernul, câte impozite

plătesc şi din multe alte zeci şi sute de puncte de vedere. Alte patru diferenţe între firme sunt, însă, majore:

a) statutul juridic al firmei;

b) modul de integrare al firmelor;

c) organizare internă şi

d) modul de luare a deciziilor.

a) Din punct de vedere al statutului (legal) de organizare, firmele pot fi categorisite în: firme

patronale (familiale), firme parteneriale (asociaţii) şi corporaţii (societăţi comerciale).

Firma patronală (familială) este deţinută de un individ care îşi investeşte capitalul, ia toate deciziile,

încasează întregul profit şi este legal responsabil pentru toate datoriile firmei. Fiind unic responsabil pentru

toate obligaţiile faţă de terţi, firma patronală are răspundere nelimitată. Pentru a-şi achita datoriile, firma îşi

pune în joc proprietatea personală (casă, automobil, pământ etc.) Această formă de organizare a afacerilor

este cea mai răspândită ca număr de firme în toate ţările lumii (circa 50% în totalul firmelor), mai puţin în

ţara noastră, unde sunt cunoscute sub denumirea de societăţi familiale.

Parteneriatul sau asocierea este o formă de realizare a afacerii care este deţinută fie de doi sau mai

mulţi coproprietari, denumiţi parteneri, care împart între ei profitul, fiecare din parteneri fiind legal

responsabil pentru toate obligaţiile şi datoriile firmei. Partenerii pun împreună capitalul necesar, iau decizii

împreună, împart profitul între ei şi răspund împreună faţă de datoriile asocierii.

Parteneriatul (asocierea) poate fi privit ca un patronat având mai mult decât un proprietar. Partenerii

pot contribui în mod neproporţional la constituirea capitalului de înfiinţare a firmei, pot cădea de acord să

aibă responsabilităţi diferite în luarea deciziilor şi pot conveni cote diferite de participare la împărţirea

profitului.

Asocierile sunt de asemenea larg răspândite în viaţa economică a lumii (circa 10% din totalul

firmelor), dar nu sunt atât de numeroase ca patronatele (deţinătorii unici de capital). În România,

parteneriatele, cunoscute ca societăţi în nume colectiv (şi cele în comandită simplă) reprezintă aproximativ

5% din totalul firmelor înregistrate.

O formă hibridă de organizare a parteneriatului este societatea în comandită simplă (parteneriat

limitat). În cadrul acestei forme, asociaţii sunt diferenţiaţi în ceea ce priveşte drepturile şi responsabilitatea

lor, în funcţie de cota de capital investit. În timp ce participanţii majoritari au răspunderea nelimitată,

partenerii minoritari o au limitată, nu participă la managementul firmei şi nu intră în raporturi contractuale

cu terţii în numele firmei. Asemenea parteneriate în ţările lumii sunt destul de răspândite, în ţara noastră se

numesc societăţi în comandită simplă. Ele reprezintă aproximativ 2% din firmele înregistrate în România.

Corporaţia (societatea comercială pe acţiuni) este o entitate care poate să facă în numele său afaceri

ca şi o firmă cu un singur patron sau sub forma unui parteneriat. Capitalul corporaţiei este deţinut de mai

multe persoane, care au faţă de creditori răspundere limitată la suma investită. Acţionarii participă la

luarea deciziilor şi împărţirea profitului în firmă în funcţie de cota de participare la capitalul social,

respectiv de numărul de acţiuni deţinute.

Corporaţiile reprezintă ca număr circa 20% din totalul firmelor existente în lume, dar au o putere

economică determinantă. În România, societăţile pe acţiuni (SA), împreună cu societăţile cu răspundere

limitată (SRL) şi societăţile în comandită pe acţiuni (SCA) reprezintă peste 80% din totalul firmelor, dintre

care peste 30% sunt societăţi pe acţiuni (cu peste 5 acţionari), cele mai multe cu capital majoritar de stat şi

cu mulţi acţionari.

Societăţile cu răspundere limitată (SRL), foarte răspândite în România şi în alte ţări europene,

precum şi cele în comandită pe acţiuni sunt forme specifice ale parteneriatului. Deosebirea esenţială între

un SRL şi o societate pe acţiuni este aceea că ultima poate fi înfiinţată cu un număr de acţionari minim

precizat de reglementările naţionale.

O particularitate a economiei româneşti este existenţa unui mare număr aproape 1200 - de regii autonome

(existente în număr restrâns şi în alte state), care au, de regulă, poziţie de monopol, sunt proprietate de stat

şi pot fi privatizate. Autorităţile au în vedere reducerea la strictul necesar a numărului acestor regii, prin

transformarea acestora în companii naţionale şi societăţi comerciale privatizabile.

În multe cazuri, firmele se unesc prin fuziuni sau prin absorbţie (preluare). Fuziunea societăţilor este

procedeul de concentrare prin care două sau mai multe societăţi, de regulă de importanţă echivalentă,

dispar din punct de vedere juridic pentru a se uni într-o singură şi nouă întreprindere. Absorbţia are loc în

momentul în care o singură întreprindere de mai mari dimensiuni încorporează o alta mai mică. Fuziunea

internaţională a societăţilor comerciale este modul de concentrare a societăţilor comerciale din ţări diferite

de natură să dea naştere la conflicte de legi foarte complexe.

b) Structurile organizaţionale şi dimensionale, sunt determinate de modalităţile integrării diferitelor

firme. Dintre formele mai importante de integrare fac parte: integrarea pe orizontală, care constă în

asocierea unor firme în aceleaşi domenii de activitate, în stadii de producţie sau de comercializare identice

ori similare, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterii eficienţei economice,

rezultatul fiind de regulă apariţia unui cartel; integrarea pe verticală constă în combinarea ori fuzionarea

unor firme care operează în diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de ofertant, fie ea cea de client,

inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul în acest caz fiind un holding.

Holdingul reprezintă o companie care deţine cea mai mare parte (sau totalitatea) acţiunilor a două sau

mai multe companii subsidiare (filiale), ceea ce îi conferă posibilitatea de a controla activitatea acestora,

fiecare filială îşi păstrează identitatea şi forma de organizare precum şi pieţele de aprovizionare şi

desfacere, legăturile dintre compania principală şi cele subsidiare derulându-se numai în domeniul

financiar şi investiţional. Prin dreptul de control poate influenţa în conformitate cu interesele sale speciale,

strategia şi tactica celorlalte societăţi. Constituirea unei societăţi de tip holding îi dă posibilitatea acesteia

să controleze mai multe societăţi cu capital total mult mai mare decât cel propriu.

Prin intermediul constituirii de societăţi holding este facilitată în final achiziţionarea de firme mici şi

mijlocii controlate. Pentru limitarea abuzurilor, în unele ţări au fost adoptate reglementări speciale

(antitrust).

Din punct de vedere al asumării responsabilităţilor, întâlnim holding industrial şi holding financiar.

Holdingul industrial răspunde nevoilor marilor grupuri industriale de a încredinţa unui stat major redus ca

dimensiuni conducerea filialelor lor de exploatare (ex. Peugeot S.A., Michelin etc.). Holdingul financiar

(se mai numeşte şi grup financiar) grupează, în general, un mare număr de firme din sectoare învecinate

sau diferite, al căror punct comun principal îl constituie apartenenţa la aceeaşi direcţie financiară.

Societăţile transnaţionale se constituie din unirea a două sau mai multe societăţi pe acţiuni, cu sediile

în ţări diferite şi de naţionalităţi diferite. Ele sunt entităţi economice formate din unităţi legate între ele

prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care operează în două sau mai multe ţări, după un sistem

coerent de luare a deciziilor (într-unul sau mai multe centre), permiţând elaborarea unor politici şi a unor

strategii comune, în cadrul cărora una sau mai multe din respectivele unităţi exercită o influenţă importantă

asupra activităţii celorlalte, în special, pe linia utilizării resurselor, asumării responsabilităţilor, folosirii

informaţiilor.

Prin natura organizării lor, prin investiţii directe sau de portofoliu, prin zonele de comerţ liber, care

sunt, totodată, zone investiţionale, societăţile transnaţionale îşi desfăşoară activitatea pe mari spaţii,

intensificând procesul de internaţionalizare a capitalurilor.

Acţionând în cele mai diverse domenii, societăţile transnaţionale îşi concentrează în ultimul timp tot

mai mult atenţia asupra sferei financiar-valutare (îndeosebi în domeniul creditelor private, mai ales al

acelora cu dobânzi variabile), asupra programelor spaţiale, a cercetării ştiinţifice şi tehnice, în general,

asupra sectoarelor de vârf. O consecinţă directă a acestei orientări o constituie intensificarea fluxurilor

economice internaţionale în interiorul societăţilor transnaţionale.

c) Din punctul de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au componente structurale şi

operaţionale, fiecare având un rost specific. Modul în care toate componentele arată şi sunt asamblate diferă

de la o firmă la alta.

Structura organizatorică a unei firme reprezintă specificarea activităţilor care trebuie realizate şi

modul în care aceste activităţi se corelează între ele.

Fiecare firmă îşi elaborează structura ei organizatorică în funcţie de situaţia ei particulară. O structură

funcţională pentru Texas Instruments din SUA nu ar putea fi valabilă pentru Romcim din România.

Diferenţele rezultă din obiectul de activitate, dimensiunea, tehnologia, strategia, climatul de afaceri şi

multe alte elemente proprii fiecărei firme.

Indiferent de domeniu, mărime etc., procesul de elaborare a organizării firmei începe (pasul unu) cu

determinarea „cine ce face şi cum“, persoanele având anumite însărcinări, pot fi grupate împreună.

Specializarea pe funcţii şi sectorizarea reprezintă fundamentul de bază al construcţiei oricărei afaceri.

Specializarea pe o anumită sarcină de muncă are o serie de avantaje: munca individuală poate fi realizată

mai eficient; este mai uşor de pregătit personal pe o descompunere foarte detaliată a muncii; este mai uşor

de înlocuit personalul care părăseşte firma. Pe de altă parte, dacă descompunerea este dusă la extrem

oamenii se rutinează, au o mai mică satisfacţie din munca lor şi deseori nu îşi mai dau seama cum se

corelează munca lor cu alte segmente şi organizarea firmei în ansamblu.

După ce sarcinile au fost în mod corespunzător determinate urmează pasul doi în organizare şi anume

departamentarea sau sectorizarea. Aceasta se poate face pe criteriul produs, proces de producţie, clienţi,

zone geografice.

Multe firme stabilesc şi dezvoltă structuri bazate pe departamentarea funcţională, grupând funcţiile

sau activităţile. Tipic, astfel de firme au departamente pentru: producţie, marketing şi vânzări, financiar-

contabilitate şi resurse umane. La rândul lor, astfel de departamente pot fi subdivizate.

Departamentarea facilitează coordonarea activităţilor şi controlul lor. Managerii pot să vadă mai

simplu performanţele diferitelor componente ale organizării. De exemplu, departamentarea permite firmei

să trateze fiecare sector ca pe un centru de profit, adică o unitate responsabilă pentru cheltuielile ei proprii.

Multe firme utilizează criterii multiple de departamentare. Unele utilizează, de exemplu, sectorizarea

funcţională, pe produs şi geografică.

d) Un al patrulea mod de organizare a afacerilor este structurarea ierarhiei de luare a deciziilor.

Procesul de stabilire a acestei structuri presupune înţelegerea responsabilităţii şi autorităţii, delegare şi

raportare, centralizare şi descentralizare.

În toate firmele cu mai mult de o persoană, indivizii implicaţi trebuie să ajungă la un acord referitor la

responsabilitate şi autoritate. Responsabilitatea este obligaţia de a îndeplini sarcina stabilită. Autoritatea

este puterea de a lua decizii necesare îndeplinirii sarcinii. Achizitorul de grâu pentru moara M este

responsabil cu cumpărarea grâului care va fi utilizat la moară şi fabrica de pâine şi are autoritatea de a

efectua cumpărarea grâului. Dacă responsabilitatea şi autoritatea nu sunt definite riguros pot să apară multe

probleme în firmă.

Exceptând situaţia în care toate persoanele implicate într-o firmă sunt parteneri egali din punct de

vedere al proprietăţii, în cealaltă situaţie, de inegalitate, se pune inevitabil problema delegării de

responsabilitate şi raportării. Delegarea începe cu desemnarea unui manager (director), sau a unui consiliu

de administrare a firmei care la rândul său are un preşedinte ce poate fi şi director general. Delegarea

continuă atunci când directorul stabileşte o anumită sarcină pentru subordonat, care la rându-i, pe lângă

responsabilitatea de a o îndeplini are şi obligaţia de a raporta executarea. Se înţelege că, odată cu

responsabilitatea, se delegă şi autoritatea necesară. Neîndeplinirea responsabilităţii dotată cu autoritate

corespunzătoare reprezintă un motiv rezonabil pentru eventuala penalizare.

Firmele sunt foarte diferite între ele din punct de vedere al delegării responsabilităţii şi autorităţii.

Din acest punct de vedere există structuri centralizate şi descentralizate.

În cadrul organizării centralizate a afacerilor, cea mai mare parte a autorităţii de decizie este

concentrată la nivelul managementului superior. Cele mai multe decizii luate la nivel inferior trebuie să fie

aprobate, înainte de a fi puse în aplicare, de managementul superior. Pe măsură ce firma devine mai mare,

trebuie luate tot mai multe decizii. Astfel, apare tendinţa firmelor de a descentraliza luarea deciziilor pe

măsură ce ele se dezvoltă. Drept rezultat apare descentralizarea, respectiv delegarea responsabilităţii spre

nivelele inferioare de management. Se înţelege că delegarea responsabilităţii este cuplată cu delegarea

autorităţii şi obligaţia de raportare.

O evoluţie recentă în structurarea organizării afacerilor o reprezintă intraprenoriatul. Aceasta

înseamnă crearea şi menţinerea climatului inovativ şi flexibilităţii specifice întreprinderilor mici şi mijlocii

în cadrul unei structuri organizatorice mari, birocratice. Cele mai multe inovaţii provin de la indivizi din

firme mici şi mijlocii. Pe măsură ce firma se dezvoltă, inovaţia şi creativitatea se pot pierde în preocupările

pentru mai multe vânzări şi pentru un profit mai mare. Pentru a menţine inovarea, unele companii adoptă o

structură organizatorică descentralizată, cu puţine nivele de luare a deciziilor, alocă un procent adecvat din

buget pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare, recompensează profesional şi financiar personalul care

dezvoltă produse noi.

2.3.5. Fluxurile economice şi circuitul economic

În vederea satisfacerii necesităţilor de bunuri şi servicii, în cadrul unei economii naţionale, cât şi în

relaţiile pe care aceasta le stabileşte cu străinătatea, se derulează un sistem complex, integrat de activităţi,

operaţii şi tranzacţii care formează circuitul economic.

Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:

a) activităţile economice prin care se urmăreşte satisfacerea directă sau indirectă a trebuinţelor de

bunuri şi servicii;

b) subiecţii economici care sunt agenţii economici; tranzacţiile economice care pot fi diferenţiate de

activităţile şi operaţiile la care se referă, de obiectul acestora, de modalităţile de realizare;

c) obiectul tranzacţiilor economice reprezentat de bunurile produse (corporale şi necorporale,

serviciile factorilor de producţie), moneda.

Activităţile economice reprezintă premisa tranzacţiilor şi se referă la totalitatea operaţiilor care au ca

scop satisfacerea nevoilor de bunuri economice.

Într-o economie de piaţă majoritatea tranzacţiilor se realizează prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii

de piaţă. Dar unele activităţi nu dau naştere la tranzacţii de piaţă, şi anume: bunurile produse şi nevândute

de firme în perioada respectivă, serviciile gratuite prestate de sectorul public, bunurile produse şi

consumate în gospodării etc.

Tranzacţiile pe piaţă sunt tranzacţii bilaterale în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde o

contrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalentul în monedă. Într-o economie, însă, au

loc şi tranzacţii care nu generează o contraprestaţie. Aceste tranzacţii pot fi de două feluri: transferuri

curente, care sunt efectuate sistematic (plăţi de impozite, subvenţii, contribuţii pentru asiguri sociale etc.);

transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi care determină, la unul dintre agenţii economici implicaţi,

o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor firmelor de către administraţiile publice, moşteniri,

donaţii etc.).

Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar: fluxurile de bunuri

(de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie) şi fluxurile monetare (de venituri şi cheltuieli).

Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic, este necesară studierea locului

fiecărui tip de agent economic (prezentat anterior) în circuitul economic şi a fluxurilor pe care aceşti agenţi

economici le generează.

Activitatea firmelor presupune cumpărări de factori de producţie (intrările) şi vânzări de bunuri şi

prestări de servicii (ieşirile). Intrările şi ieşirile pe care le antrenează firmele în activitatea lor generează două

categorii de fluxuri. De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi servicii

(munca, capitalul, natura, abilitatea întreprinzătorului etc.) Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli

determinate de plata serviciilor pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi. De asemenea, în

cheltuielile firmelor se cuprind şi impozitele şi taxele plătite de acestea la bugetul statului. De la firme spre

menaje şi administraţiile publice circulă bunurile şi serviciile care sunt destinate să satisfacă trebuinţele

acestora. Pentru firme aceste ieşiri antrenează venituri care sunt expresia monetară a preţurilor pentru

bunurile şi serviciile cumpărate de menaje şi guvern (administraţiile publice) la care se mai adaugă şi

subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.

În raport de finalizarea scopului propus - maximizarea profitului - firmele îşi autoreglează intrările şi

activitatea conform principiului conexiunii inverse. Conexiunea inversă exprimă acţiunea output-urilor

(ieşirilor) asupra input-urilor (intrărilor).

În calitatea lor de subiect economic, menajele furnizează elementele de bază pentru activitatea

firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele, acest flux antrenează obţinerea de venituri care pentru firme

devin cheltuieli. Totodată, menajele sunt principalul cumpărător de produse oferite de firme efectuând

pentru acestea cheltuieli, care, pentru firme, constituie venituri. În acelaşi timp, menajele primesc de la

guvern transferuri sub formă de pensii, ajutoare de şomaj, şi plătesc guvernului impozit pe venituri, pe

patrimoniu etc.

Deci, menajele joacă un dublu rol în cadrul circuitului economic: sunt furnizorul de bază al tuturor

factorilor de producţie pentru desfăşurarea activităţii economice şi sunt, totodată, grupul majoritar de

cumpărători din cadrul unei economii.

Guvernul (administraţiile publice) produce bunuri publice colective, care sunt puse la dispoziţia

celorlalţi agenţi economici fără o contraprestaţie şi îndeplinesc funcţia de redistribuire a venitului naţional

cu ajutorul serviciilor prestate. Nefiind însoţite de o contraprestaţie, pentru a fi realizate, statul are nevoie

de resurse care se constituie mai ales din impozite, contribuţii sociale etc. Pentru a putea pune a dispoziţia

societăţii bunurile publice necesare, guvernul cumpără de la menaje şi firme factori de producţie şi bunuri

economice, ceea ce antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o serie de transferuri pe care

guvernul le face către firme şi menaje. Pentru a se realiza aceste fluxuri de cheltuieli, guvernul antrenează

un flux de venituri sub formă de impozite directe şi indirecte de la firme şi impozite personale de la

menaje.

În calitate de subiect economic, străinătatea generează fluxuri de factori de producţie, de bunuri şi

servicii pentru activitatea internă a fiecărei economii naţionale în virtutea interdependenţelor tot mai

accentuate manifestate în economia mondială.

Un asemenea flux presupune un flux de venituri şi cheltuieli, ca şi fluxuri financiare internaţionale.

Toate aceste fluxuri sunt generate de activitatea pe care o desfăşoară agenţii naţionali în străinătate şi

agenţii străini pe teritoriul ţării, de operaţiunile de exporturi şi de import, de acordarea şi/sau primirea de

împrumuturi, etc.

Instituţiile financiare şi de asigurări, ca actor economic, generează fluxuri aparte dar care se

constituie şi ele ca fluxuri de intrări şi de ieşiri.

Fluxurile de intrări sunt reprezentate de factorii de producţie achiziţionaţi de la menaje şi bunurile şi

serviciile cumpărate de la firmele non-financiare, precum şi de venituri din “vânzarea” serviciilor pe care

acest gen de agenţi economici le prestează pentru menaje şi alţi agenţi economici (dobânzi la

împrumuturile acordate de aceste instituţii, comisioane încasate, prime de asigurare încasate etc.) şi

venituri de la guvern sub forma investiţiilor.

Fluxurile de ieşiri se constituie pe de o parte din serviciile pe care acest tip de instituţii le realizează

pentru ceilalţi agenţi economici contra cost şi din cheltuielile pe care instituţiile financiare şi de credit şi

societăţile de asigurări le efectuează pentru serviciile factorilor de producţie către menaje şi pentru

produsele furnizate de firme precum şi din cheltuielile privind impozitele şi taxele plătite la bugetul

statului.

În concluzie, în cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se creează între agenţii

economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.

2.3.6. Rezultatele microeconomice

Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de producţie curente şi în noi

dotări tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice, ca efecte primare şi

directe, se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi), natural -

convenţionale (cai putere, putere calorică) şi valorice (băneşti).

În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale, finale şi

nete.

Rezultatele globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate, iar

indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri.

Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului

economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor

rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia productivă a fiecărui agent economic. Valoarea

adăugată este, la rândul ei, de două feluri: valoarea adăugată netă, care cuprinde veniturile factorilor de

producţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde valoarea adăugată netă şi amortizarea capitalului fix.

Rezultatele nete se măsoară prin profitul brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de

întreprindere, iar cel de al doilea, profitul încasat minus impozitul pe profit.

Sistemul de pieţe. Rolul pieţei în cadrul sistemului economic2.3.7.

Noţiunea de piaţă este deosebit de cuprinzătoare, încât o singură definiţie dată acesteia riscă să nu-i

redea integral conţinutul.

În limbaj curent, piaţa se identifică cu locul public, acoperit sau sub cerul liber, unde se vând şi se

cumpără mărfuri. Piaţa presupune un loc concret, spaţiu (fizic), adică magazine, hale, bursă etc., dar nu se

limitează la acesta; ea exprimă relaţii între agenţi economici - vânzători, ca purtători ai ofertei, şi

cumpărători, ca purtători ai cererii, în cadrul cărora unii oferă, iar ceilalţi cumpără, cheltuindu-şi veniturile.

Fluxurile la piaţă sunt mijlocite de bani.

În sens ştiinţific, piaţa exprimă un ansamblu, mai mult sau mai puţin spontan de relaţii economice dintre

oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea

cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de

concurenţă.

Relaţiile de piaţă se manifestă între persoane autonome, juridiceşte egale, fiecare dintre ele urmărind

interese proprii.

Privită în diferitele sale ipostaze, piaţa poate fi definită ca:

a) piaţa fiecărui bun şi serviciu;

b) b) piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor (piaţa, în general);

c) c) ca mecanism care reglează economia.

a) Piaţa fiecărui bun (serviciu) desemnează locul şi momentul de întâlnire al cumpărătorilor şi

vânzătorilor unui bun (serviciu), de un anumit fel, ale căror dorinţe sunt exprimate prin cererea şi oferta

pentru acel bun (serviciu), determinate cantitativ, calitativ şi structural.

În limbajul strict al ştiinţei economice, piaţa produsului (serviciului) are semnificaţie numai în

legătură cu un bun dat, care poate fi un produs (grâu, fontă, oţel, etc.), un factor de producţie (pământ,

capital, forţă de muncă), un serviciu (transport, turism ş.a.), existând atâtea pieţe câte genuri (specii) de

bunuri sunt destinate vânzării-cumpărării.

Noţiunea de “loc de întâlnire” a solicitanţilor şi ofertanţilor nu este rigidă. Aceştia pot sau nu să se

întâlnească personal într-un spaţiu delimitat; întâlnirea cererilor şi ofertelor se poate materializa direct sau

prin ordine scrise, telex, telefon.

De asemenea, pieţele pot fi dispersate într-un număr foarte mare de locuri unde se desfăşoară actele

de vânzare-cumpărare ale unui bun (pieţele cu amănuntul) sau se pot manifesta ca pieţe concentrate

(antrepozite, burse de mărfuri, burse de valori ş.a.).

Momentul întâlnirii vânzătorilor şi cumpărătorilor desemnează fie transmiterea obiectului vânzării-

cumpărării în momentul tranzacţiei, fie la un termen stabilit de ofertant şi solicitant.

b) Piaţa tuturor bunurilor (piaţa în general) desemnează spaţiul şi cadrul social-economic în care au

loc producerea şi schimbul bunurilor care îmbracă forma de marfă, respectiv: diviziunea socială a muncii şi

specializarea agenţilor economici, autonomia şi independenţa operatorilor economici în luarea deciziilor,

libertatea de acţiune a acestora, concurenţa permanentă dintre agenţii economici, ansamblul tranzacţiilor

bilaterale cu titlu oneros, determinate de confruntarea cererii cu oferta ş.a.

Frontierele unei pieţe sunt incerte şi controversate; ele nu sunt definite numai prin aria geografică şi

clasificările convenţionale de produse (piaţa fiecărui bun). Concurenţa se realizează nu numai cu bunuri de

acelaşi fel, ci şi cu bunuri substituibile sau înrudite, între bunuri diferite şi între clase de produse. Pieţele

câtorva produse şi servicii sau ale mai multor bunuri se combină între ele; aria lor se extinde şi poate fi

locală sau regională, naţională şi internaţională.12

De asemenea, mijloacele tehnice de comunicaţie şi

modernizarea instituţiilor monetar-financiare, care facilitează tranzacţiile, au transformat sensibil noţiunea

de piaţă. Piaţa în general sau în definirea ei generală, reprezintă orice context de relaţii în cadrul cărora se

realizează vânzarea-cumpărarea de bunuri.

Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare, se disting:

a) piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de

consum personal;

b) piaţa factorilor de producţie, formată; la rândul ei, din: piaţa resurselor naturale; piaţa muncii;

piaţa capitalului;

c) piaţa monetară;

d) piaţa financiară, inclusiv bursa.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există:

a) piaţa locală;

b) piaţa regională;

c) piaţa naţională;

d) piaţa mondială.

Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există:

12 The USA Attorney General`s Committee on Anti-Trust Laws. Workoble Competition, in: Hunter, Alex. - Monopoly and Competition (Selected

Readings), Penguin Book, Baltimore; 1969, p.74.

a) piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;

b) piaţa cu concurenţă imperfectă, formată, la rândul ei, din: piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa

cu concurenţă de tip oligopol; piaţa de tip monopol; piaţa de tip monopson sau oligopson etc.

Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de pieţe, în sensul că ele se influenţează

reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în

ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa capitalului; extinderea

investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum,

dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii.

Sau, piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al celor care

fac economii, pe pieţele respective.

Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul economic general.

Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai “de echilibrul parţial ai unei singure pieţe, ci el

pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”.13

Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmăreşte propriul interes, satisfacerea cât mai

avantajoasă a trebuinţelor de producţie sau de consum personal, obţinerea de câştiguri; totodată, însă,

participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de interdependenţă, de care depinde însăşi

funcţionalitatea pieţei.

Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei fundamentale, şi anume:

cererea, oferta, preţul, concurenţa; dimensiunile şi dinamica acestora, ca şi interrelaţiile dintre ele se

reflectă în dimensiunile, complexitatea şi evoluţia sistemului relaţiilor de piaţă.

Piaţa se constituie ca un mecanism prin care se reglează schimbul de mărfuri, constând din oscilaţiile

permanente ale cererii şi ofertei, ale preţului şi volumului tranzacţiilor pentru fiecare bun.

Odată cu reglarea schimbului de mărfuri, piaţa reglează întregul sistem economic şi orientează

evoluţia tuturor activităţilor şi operatorilor economici. Mecanismul reglator al pieţei este permanent,

respectiv reproductibil, universal, adică inerent tuturor bunurilor şi serviciilor care fac obiectul vânzării-

cumpărării, şi esenţial sau principal în raport cu alte mecanisme care pot interveni în reglarea sistemului

economiei de piaţă.

Atât în concepţiile clasice cât şi în cele neoclasice, piaţa este considerată ca reprezentând “mâna

invizibilă” sau forţa impersonală care reglează activităţile economice dincolo de capacitatea de intervenţie

a agenţilor economici individuali. Din acest unghi de vedere, piaţa are o natură duală; ea reprezintă o forţă

benefică pentru toţi agenţii economici, dar şi o ameninţare, un “arbitru suprem” care determină preţurile şi

cantităţile vândute inclusiv veniturile operatorilor economici. În acest mod, situaţia economică, succesul

sau eşecul fiecărui agent economic depind nu numai de propria-i activitate, ci şi de conjunctura pieţei.

Rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă, în mod deosebit, din funcţiile pe care le

îndeplineşte.

Două funcţii ale pieţei sunt esenţiale pentru reproductibilitatea sistemului economic.

a) Piaţa asigură legătura, contactul permanent dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri, dintre

ofertă şi cerere, producţie şi consum, atât la nivel micro cât şi macro-economic. Această funcţie are

semnificaţii multiple.

În primul rând, dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul trebuinţelor

economice ale societăţii şi orientează în mod corespunzător activităţile de producere a bunurilor şi

serviciilor, atât ca bunuri de producţie, cât şi ca bunuri de consum.

În al doilea rând, prin jocul liber al cererii, ofertei şi preţurilor, determină modul în care agenţii

economici îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale financiare şi umane de care au nevoie.

În al treilea rând, piaţa creează un sistem propriu de pârghii economice cu ajutorul cărora se reglează

13 Samuelson, Paul - L'economique, vol. I, Armand Colin, Paris, 1982, p. 95.

pe sine şi economia naţională în ansamblu (cererea, oferta, concurenţa, oscilaţiile de preţuri etc.).

Piaţa asigură echilibrele parţiale şi echilibrul general al economiei atât pe termen scurt, cât şi pe

termen lung, mai ales prin oscilaţiile permanente şi spontane ale cererii, ofertei şi preţurilor.

b) Piaţa îndeplineşte rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici, în

calitatea lor de producători şi consumatori. Aceste informaţii se referă la cantităţile vândute şi cumpărate, la

nivelul preţurilor şi tarifelor, la evoluţia cursurilor bursiere, a salariilor şi puterii lor de cumpărare, a profiturilor,

dobânzii şi inflaţiei, a capacităţii de absorbţie pe diferite pieţe. Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în

mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne.

Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători, dintre ceea ce se oferă şi ceea ce se

cere, la un moment dat, punând în relief concordanţa sau nonconcordanţa dintre ofertă şi cerere, dintre

producţia şi consumul de bunuri materiale şi servicii.

Piaţa reglează activitatea economică: astfel, prin informaţiile pe care le dă privind volumul, structura

şi nivelul calitativ al cererii, piaţa determină orientarea agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora

privind investiţiile de capital, cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa

orientează alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare.

În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă “mâna invizibilă” prin care activitatea economică se

adaptează la dinamica nevoilor. Prin intermediul pârghiilor economice, cum sunt: preţul, profitul, salariul,

dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă;

tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profilului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se

stimulează mărirea ofertei de un fel sau altul şi punerea ei de acord cu cererea. Piaţa îndeplineşte un mare

rol în realizarea, în dinamică, a echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere (consum), având loc, ceea ce

preconizau economiştii clasici, transformarea intereselor proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune

pentru societate privind folosirea resurselor existente la un moment dat. De altfel, termenul “economie de

piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu

cererea.

O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului său o constituie autonomia

de decizie a agenţilor economici, libertatea lor economică. Este vorba de faptul că adaptarea rapidă a

producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod

curent, necesită iniţiativă, o mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor

fără îngrădiri birocratice din partea statului. Numai astfel se poate acţiona prompt şi eficient la cerinţele

pieţei.

Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de intervenţia statului în

economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la

funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei, prin politica bugetară şi fiscală, socială, de investiţii,

monetară şi de credit etc. În prezent, piaţa nu mai este în întregime liberă; există o economie mixtă, în care

funcţionarea acesteia are la bază piaţa, cu rol determinant, precum şi intervenţia statului în forme şi

proporţii diferite. Din tripla definire a pieţei - ca piaţă concretă a fiecărui bun (serviciu), ca piaţă a tuturor

bunurilor economice şi ca mecanism prin care se reglează economia - rezultă că aceasta se manifestă ca un

ansamblu de pieţe interdependente. Piaţa fiecărui bun economic devine o structură (componentă) a pieţei în

general, iar ansamblul pieţelor concrete ale tuturor bunurilor economice formează sistemul de pieţe.

Orice componentă a sistemului de pieţe se caracterizează prin câteva elemente:

a) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării, distingându-se bunuri omogene

(uniforme) şi bunuri eterogene (diferenţiate), acestea din urmă permiţând substituibilitatea bunurilor ce pot

fi cumpărate;

b) numărul subiecţilor participanţi, adică al ofertanţilor şi solicitanţilor;

c) puterea economică (concurenţială) a participanţilor. Pentru a desemna acest element al pieţei se

utilizează termenii de atomicitate (când subiecţii pieţei au o putere şi importanţă economică apropiate) şi

molecularitate (când participanţii sunt mezo-agenţi economici sau agenţi cu puteri economice foarte

diferite);

d) caracteristicile comportamentului de piaţă al subiecţilor acesteia reflectate în atributele de libertate,

mobilitate, fluiditate (uneori rigiditate) în iniţiativele şi relaţiile subiecţilor participanţi la piaţă;

e) gradul de cunoaştere a mediului de către subiecţii participanţi la piaţă, utilizându-se termenii de

transparenţă, dacă agenţii economici participanţi, cunosc perfect toţi factorii care influenţează piaţa, şi

opacitate, situaţie în care agenţii participanţi ca vânzători şi (sau) cumpărători nu cunosc toate realităţile

pieţei pe care acţionează, sunt prost informaţi, uneori dezinformaţi, în legătură cu fenomenele acesteia.

Sistemul contemporan de pieţe este deosebit de complex şi eterogen; în cadrul său se constituie, se

dimensionează şi interacţionează numeroase tipuri şi forme de piaţă, care pot fi clasificate după mai multe

criterii:

După natura bunurilor economice, care fac obiectul tranzacţiilor şi rolul lor în reproducţia sistemului

economic se disting:

a) piaţa bunurilor şi serviciilor;

b) piaţa factorilor de producţie cuprinzând: piaţa resurselor naturale (mine, sonde, pământ, ape ş. a.);

piaţa capitalului fizic (investiţii, cumpărări de active fizice, cumpărări de întreprinderi, companii, etc.);

piaţa monetară; piaţa capitalului (financiară); piaţa muncii, piaţa informaţiei ş.a.

În funcţie de gradul de diversificare al bunurilor tranzacţionate se cunosc:

a) piaţa bunurilor omogene (uniforme) şi

b) piaţa bunurilor eterogene (diversificate).

După starea bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor, sistemul de pieţe este alcătuit din:

a) piaţa reală, prin care se tranzacţionează bunuri reale, adică bunuri care există materialmente pe

piaţă în momentul tranzacţiei;

b) piaţa activă - ca piaţă specifică în cadrul căreia se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra

bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).

În funcţie de spaţiul economic al derulării relaţiilor de schimb, sistemul de pieţe cuprinde:

a) pieţele locale;

b) pieţele zonale (regionale);

c) pieţele naţionale;

d) pieţele internaţionale;

e) piaţa mondială (ca piaţă unică, indivizibilă).

După momentul în care se transferă către cumpărător obiectul tranzacţiei, se cunosc trei tipuri de

pieţe:

a) - piaţa la vedere;

b) - piaţa disponibilă să livreze la dorinţa cumpărătorului;

c) - piaţa la termen.

În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun tranzacţionabil, componentele pieţei sunt:

a) - piaţa vânzătorului;

b) - piaţa cumpărătorului.

În raport cu numărul, importanţa şi puterea economică a participanţilor, formele contemporane ale

pieţei sunt:

Tabelul nr. 3.1. Formele contemporane ale pieţei

Cerere/ofer

tă Număr mare Număr mic Unicitate

Număr

mare

Concurenţă

perfectă Oligopol Monopol

Număr mic Oligopson Oligopol

bilateral

Monopol

contrat

Unicitate Monopson Monopson

contrat

Monopol

bilateral

Formele pieţei contemporane:

a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură) presupune că pe piaţa bunului există un mare număr de

vânzători (ofertanţi) şi de cumpărători (solicitanţi), prin a căror ofertă, respectiv cerere individuală nu se

pot modifica condiţiile şi preţul pieţei;

b) oligopolul (oligos - câţiva; poleti - a vinde) este situaţia de piaţă în care se întâlnesc un număr mic

de vânzători, care dispun de o producţie concentrată, cu un număr mare de cumpărători, deci oferta este

concentrată, iar cererea atomicizată;

c) monopolul (monos - unul; poleti - a vinde) reprezintă acea structură de piaţă în care oferta este

concentrată de către un singur agent economic, iar cererea este atomicizată (există un mare număr de

solicitanţi);

d) oligopsonul (oligos - câţiva; opsonia - a cumpăra) este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde

un număr mic de solicitanţi (cumpărători) ce se confruntă cu un număr mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului

respectiv;

e) oligopolul bilateral se manifestă ca o structură de piaţă în care există o simetrie între numărul mic de

vânzători şi numărul mic de cumpărători;

f) monopolul contrat (limitat) redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un

număr mic de solicitanţi (cumpărători); ofertantul este un gigant economic, dar nici solicitanţii nu sunt

slabi; ei sunt agenţi economici care pot cumpăra, individual şi împreună, cantităţi mari din bunul oferit

pieţei;

g) monopsonul (monos - unul; opsonia - a cumpăra) este situaţia de piaţă în care cererea este

controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomicizată (număr mare de ofertanţi mici şi

mijlocii);

h) monopsonul contrat (limitat) se manifestă atunci când unui singur (şi foarte puternic) solicitant i se

opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere

economică şi concurenţială;

i) monopolul bilateral este structura de piaţă caracterizată prin unicitate, atât din partea cererii, cât şi

a ofertei; lupta se dă între giganţi economici, cu o activitate extrem de concentrată.

Componentele pieţei formează un tot organic; ele se influenţează şi se determină reciproc, între

fiecare componentă a pieţei şi celelalte componente existând fluxuri economice permanente. Aceasta

înseamnă că evoluţiile şi mutaţiile din orice componentă a pieţei se propagă asupra celorlalte componente,

precum şi asupra economiei naţionale în ansamblu.

Caracteristica pregnantă a oricărei pieţe şi a sistemului de pieţe este concurenţa, iar forţele principale

ale pieţei prin care ea se materializează sunt cererea, oferta şi preţul.

Mobilitatea continuă a raportului dintre cerere şi ofertă reprezintă o caracteristică esenţială a pieţei

bunurilor şi serviciilor. Cererea şi oferta sunt componente fundamentale ale pieţei, iar raportul dintre ele

constituie o formă de exprimare sau de exteriorizare a relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile

economiei de schimb.

Cererea, ca expresie a comportamentului cumpărătorului, reflectă preferinţele şi disponibilitatea

acestuia pentru procurarea anumitor bunuri şi servicii, în cantităţi determinate şi la un anumit preţ.

Cum în societate există un mare număr de consumatori, cererea înseamnă o mulţime de acte de

cumpărare, efective sau intenţionate.

Aparent, aceste acte sunt haotice şi întâmplătoare; în realitate ele sunt determinate de legităţile

consumului, care imprimă comportamentul de piaţă al consumatorului. Consumul constituie totdeauna

cauza iniţială a cererii, iar cererea pregăteşte consumul, îl particularizează.

Cererea de bunuri şi servicii nu se confundă cu nevoia de consum, prima având o arie mai restrânsă

decât cea de a doua. Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum; bunurile şi serviciile se

procură prin intermediul pieţei, cererea fiind condiţionată, pe de o parte, de veniturile băneşti ale agenţilor

economici şi populaţiei, iar pe de altă parte, de evoluţia preţurilor (puterea de cumpărare a monedei).

Cererea de bunuri nu cuprinde acea parte a nevoii totale de consum care se acoperă prin autoconsum şi nici

partea din nevoia totală de consum care rămâne nesatisfăcută, la un moment dat, din lipsa veniturilor

disponibile.

Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă (bun material sau serviciu)

pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar (considerat ca maxim) şi într-un

anumit interval de timp, considerând calitatea mărfii ca fiind dată şi acceptată de cumpărători. În funcţie de

cine exprimă cererea, aceasta se poate diferenţia astfel: dacă cererea pentru un anumit produs sau serviciu

se manifestă din partea unui individ (familie), a unei întreprinderi sau instituţii, ea se numeşte cerere

individuală. Prin însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui produs sau serviciu, într-o

perioadă de timp determinată, se formează cererea agregată sau totală, adică cererea la nivelul ramurii.

Cererea poate fi, în concluzie:

a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul;

b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;

c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la toate

bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi

compararea.

În funcţie de natura şi destinaţia bunurilor se disting:

a) cerere de bunuri materiale (corporale) de consum;

b) cerere de servicii de consum (bunuri de consum incorporale);

c) cerere de bunuri materiale (corporale) de producţie;

d) cerere de servicii pentru producţie (bunuri de producţie incorporale).

Dacă avem în vedere capacitatea bunurilor şi serviciilor de a se substitui, componentele cererii sunt:

a) cerere pentru bunuri substituibile;

b) cerere pentru bunuri complementare, adică pentru bunuri care nu pot fi consumate unul fără

celălalt;

c) cerere derivată, în care cererea pentru un produs este determinată în raport cu cererea pentru alte

produse (exemple: cererea pentru făină este determinată de cererea pentru pâine; cererea pentru furnituri

este condiţionată de cererea pentru confecţii ş.a.).

Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o perioadă la alta,

având, deci, caracter dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile, venitul şi

preţul.

Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se schimbă, de la o perioadă la alta,

prin apariţia unora noi, prin restrângerea sau prin extinderea altora, sub influenţa progresului ştiinţei şi

tehnicii, a dezvoltării producţiei şi a societăţii, în general, determinând schimbări corespunzătoare şi în

sistemul cererii. Apariţia televizorului, informaticii, calculatorului electronic, roboţilor industriali,

sistemului de telecomunicaţii moderne etc. a însemnat, totodată, schimbări în domeniul cererii. Există

bunuri cerute de către toţi oamenii - alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca,

de exemplu, tutunul şi alcoolul, devin necesităţi numai la unii indivizi, atunci când se formează obiceiul

respectiv. Nevoile şi cererea globală depind şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă, grad

de instruire şi cultură etc.

Veniturile exercită, de asemenea, o mare influenţă asupra cererii; mărimea veniturilor populaţiei, ale

agenţilor economici atrage după sine creşterea capacităţii lor de cumpărare şi, deci, a cererii.

Funcţia cererii descrie comportamentul consumatorului în calitate de agent economic solicitant,

precum şi influenţele pe care le au diferiţi factori asupra cererii. Ea este reprezentată printr-o curbă a cererii

consumatorului pentru un bun dat (vezi graficul nr. 3.1.) şi arată cantitatea cumpărată din acel bun (Q), în

funcţie de mai mulţi factori cu ponderi şi sensuri diferite, denumiţi variabile, cum ar fi: preţul produsului

(p), considerând că preţurile celorlalte bunuri nu variază; preţul produselor de substituţie ( sp ); mărimea

venitului consumatorului (v); gustul cumpărătorului (g); condiţiile de credit (c); publicitatea sau reclama

(r); marca fabricii sau marca comercială (m), etc.

)m,r,c,g,v,p,p(fQ v

Dacă avem în vedere cererea agregată pentru un produs, adică întreaga piaţă a acestuia, mai intervin

şi alţi factori cum ar fi: evoluţia demografică, politica financiară în domeniul distribuirii veniturilor,

politicile sociale ş.a. Fiecare dintre aceşti factori evoluează într-o anumită direcţie şi cu o anumită putere de

influenţă asupra variaţiei cererii totale.

Funcţia cererii poate fi exprimată prin mai multe curbe ale cererii:

a) funcţia cererii individuale de bunuri materiale de consum sau de servicii de consum;

b) funcţia cererii totale sau agregate pentru un anumit bun sau serviciu de consum;

c) funcţia cererii venind din partea unei firme sau a unei întreprinderi particulare, ceea ce înseamnă

cerere individuală de bunuri materiale de producţie şi/sau servicii de producţie ş.a.

Pentru început, analiza funcţiei cererii se limitează la studiul unui consumator, care solicită un

anumit bun material sau un serviciu de consum.14

Dacă vom considera că toţi factorii amintiţi mai sus sunt stabiliţi şi cu excepţia preţului nu variază, atunci

funcţia cererii exprimă corelaţia dintre cantitatea şi preţul (tariful) bunului (serviciului) de consum, conform

relaţiei:

PfQ

Funcţia cererii consumatorului pentru un bun dat arată că, în general, cantitatea solicitată dintr-un

bun este funcţie descrescătoare de preţul acestuia.

Reducerea preţului unitar al bunului determină fenomenul de extindere a cererii, de creştere a

cantităţii cerute; crearea preţului unitar, dimpotrivă, determină contracţia cererii, respectiv scăderea

cantităţii cerute pe piaţă din acel bun.

Relaţia de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea cantităţii cerute din

acel bun reprezintă conţinutul legii generale a cererii de bunuri şi servicii.

14 Abraham, Frois Gilbert - Op. cit., p.185-190; Iancu, Aurel - Tratat de economie, vo1.III, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p. 64-78.

Graficul nr. 3.1. Curba cererii de bunuri şi servicii

Din graficul nr. 3.1. rezultă că la cel mai scăzut nivel al preţului unitar al unui bun (P) se manifestă

cel mai înalt nivel al cererii ( nQ ), iar la cel mai mare preţ unitar ( nP ), cantitatea cerută este cea mai mică

(Q1). Atunci când preţul unitar al bunului creşte continuu (de la P1, P2, P3,...Pn) cantitatea cerută din acel

bun scade continuu (de la Qn, Q4, Q3, Q2, Q1,) şi invers: dacă preţul unitar se reduce continuu (Pn, Pn-1, ...

Pn) cantitatea cerută creşte permanent.

Legea generală a cererii este aplicabilă tuturor bunurilor normale (bunurile a căror cerere creşte o

dată cu sporirea veniturilor) şi majorităţii bunurilor inferioare (bunurile a căror cerere se reduce o dată cu

sporirea veniturilor). Pentru unele bunuri inferioare, urcarea preţului atrage după sine extinderea cererii, iar

scăderea preţului conduce la contracţia cererii (paradoxul Giffen). Raţiunea economică a acestei situaţii de

pe piaţă este următoarea: atunci când creşte preţul unui bun, sporeşte cantitatea cerută din celelalte bunuri

ale căror preţuri nu au crescut (efectul de substituire), altfel se reduce venitul real al cumpărătorului

(efectul de venit). Dacă pentru un bun inferior al cărui preţ a crescut, efectul de venit este mai mare decât

efectul de substituire, cantitatea cerută din acel bun creşte.

În mod firesc, există şi alte excepţii de la legea cererii. Astfel, când cresc preţurile la unele bunuri

importante, populaţia cumpără cantităţi mai mari din acele bunuri, de teamă că şi în viitor se vor produce

urcări de preţuri la bunurile respective. Contrazicerea legii cererii în acest caz, nu este de durată, deoarece

nu se pot crea stocuri mai mari de consum din toate produsele, iar atunci când acestea ar putea fi

conservate implică cheltuieli suplimentare şi existenţa unor venituri suplimentare însemnate ale

consumatorilor. De asemenea, există posibilitatea ca anumiţi consumatori să perceapă calitatea înaltă a

produselor numai prin sporirea preţurilor la acele produse, ceea ce nu totdeauna este adevărat.

Pentru explicarea legii generale a cererii s-a utilizat o singură variabilă, un singur factor al acesteia:

evoluţia preţului unitar al bunului, mişcarea cererii având loc pe aceeaşi curbă a cererii. Există şi alţi factori

ce pot sta la baza explicării legii generale a cererii:

a) modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;

c) modificarea preţurilor altor mărfuri;

d) numărul de cumpărători

e) factori psihologici şi sociali.

a) Modificarea nivelului veniturilor băneşti ale consuma-torilor. Veniturile băneşti ale

consumatorilor, prin nivelul lor, transformă cererea potenţială de bunuri şi servicii în cerere solvabilă

(reală).

Comportamentul cumpărătorilor în raport cu variaţia veniturilor de care dispun grupează bunurile -

marfă în: bunuri normale (cea mai mare parte a bunurilor) şi bunuri inferioare (ca excepţie).

În cazul bunurilor normale, cererea creşte sau scade pe măsură ce venitul creşte sau scade, relaţia de

modificare a cererii în raport cu modificarea venitului fiind directă (pozitivă).

Bunurile inferioare constau în acele bunuri la care relaţia dintre modificarea venitului şi modificarea

cererii este negativă: creşterea venitului este însoţită de reducerea cererii, iar reducerea venitului are ca

efect creşterea cererii.

Pentru bunurile normale (în care cuprindem şi bunurile de lux sau superioare) tendinţa (legitatea) este

următoarea: unei creşteri a venitului îi corespunde o creştere a cererii şi invers: unei scăderi a venitului îi

corespunde o scădere a cererii.

În privinţa bunurilor inferioare, tendinţa (legitatea) se poate exprima astfel: odată cu creşterea venitului se

înregistrează o descreştere a consumului (cererii) şi invers; curba cerere-venit are o pantă negativă, fiind în

descreştere.

b) Modificarea preţurilor altor bunuri, respectiv modificarea cererii pentru un anumit bun (A), atunci

când se modifică preţul la un alt bun (B), bunurile fiind substituibile sau complementare.

Dacă produsele sunt substituibile, de regulă, creşterea cererii lui la unul dintre ele (să presupunem la produsul A),

are ca efect creşterea cererii pentru celălalt produs (B), iar reducerea preţului unitar dintre ele (produsul A)

conduce la creşterii cereri celui produs. Atunci când produsele sunt complementare, proporţia dintre ele în cadrul

consumului rămâne neschimbată, astfel că o creştere de preţ la unul dintre cele două produse diminuează

consumul la ambele produse, iar o reducere de preţ la unul din cele două produse are ca efect creşterea în aceeaşi

proporţie a cererii din ambele produse.

c) Evoluţia numărului de cumpărători. Considerând că mărimea medie a cererii individuale este dată

şi rămâne constantă, între evoluţia numărului de cumpărători şi evoluţia cererii totale pentru bunurile

respective se manifestă o relaţie directă, pozitivă. La baza evoluţiei numărului de cumpărători pentru

bunuri şi servicii de consum stau factorii demo-economici (numărul populaţiei, numărul de familii,

structura populaţiei pe medii sociale, sexe şi vârste, gradul de ocupare a populaţiei, structura socio-

profesională a populaţiei active etc.) care influenţează nu numai volumul, ci şi structura cererii. Pentru

bunurile şi serviciile de producţie, cererea este dependentă de: numărul şi dimensiunile întreprinderilor,

veniturile băneşti ale acestora, mărimea profitului şi proporţia împărţirii acestuia pentru acumulare şi

pentru consum etc.

d) Factori psihologici şi sociali.

Subiecţii cererii de bunuri şi servicii se deosebesc între ei în ceea ce privesc preferinţele faţă de anumite

produse, gusturi şi dorinţele de consum, receptivitatea pentru anumite bunuri şi servicii etc. Aceste

deosebiri rezultă din particularităţile psiho-sociale ale indivizilor, familiilor şi micro-grupurilor sociale. Un

rol deosebit de important, în această privinţă, îl au nivelul de instruire şi cultură, mediul micro şi macro-

social în care trăiesc consumatorul individual şi familia acestuia, gradul de informare asupra fenomenelor

pieţei.

Indivizii şi familiile percep modul de consum al vecinilor, rudelor, colegilor, prietenilor ş.a. încercând să

imite ceea ce este bun pentru ei din consumul acestora, formându-se astfel cererea prin imitaţie. De asemenea,

informaţiile transmise prin mass-media, moda, publicitatea, etc., influenţează opţiunile individuale de consum

manifestându-se cererea stimulată.

Din categoria factorilor psiho-sociali fac parte şi percepţiile şi reacţiile solicitanţilor de mărfuri

referitoare la evoluţiile posibile ale preţurilor şi veniturilor. Dacă se scontează pe o creştere viitoare a

preţului la un anumit bun, cererea imediată se extinde la acel bun; o probabilă reducere viitoare a preţului

produsului are ca reacţie psiho-socială reducerea cererii actuale la acel produs. Dacă se prevede o creştere a

veniturilor nominale, preţurile la toate mărfurile au tendinţa să crească.

În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când

venitul creşte, se măreşte şi cererea, după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La

bunurile denumite inferioare (pâine, cartofi, orez etc.), între venituri şi cerere există o relaţie negativă:

majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri

mai elevate.

Relaţia dintre cheltuielile de consum şi venit a fost analizată, în secolul al XIX-lea, pentru întâia oară,

de către statisticianul german E. Engel şi poartă denumirea de “curba lui Engel”. Cercetând bugetele de

familie din mai multe ţări, acesta a desprins concluzia potrivit căreia importanţa relativă a diferitelor

cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică în mod diferit. Astfel, s-a observat că, atunci când

venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade, ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte,

încălţăminte şi locuinţă este relativ constantă, iar ponderea cheltuielilor pentru servicii (educaţie, cultură,

petrecerea timpului liber, transport etc.) creşte. Pornind de la aceasta, se poate evalua elasticitatea

consumului în raport cu venitul, după cum urmează:

cheltuielile pentru achiziţionarea de produse agro-alimentare cresc mai puţin decât proporţional

faţă de creşterea venitului;

cheltuielile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă cresc, în general, proporţional cu creşterea

venitului;

cheltuielile pentru servicii cresc mai mult decât proporţional faţă de creşterea venitului.

Asemenea tendinţe, în mare parte, se verifică în societatea contemporană.

Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii. Cererea

se află în raport invers proporţional faţă de preţ: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat

posibilitatea de cumpărare se micşorează; când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie

descrescătoare faţă de preţ.

Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens invers

faţă de preţ.

Curba cererii arată cum evoluează cererea unui bun când preţul acestuia se modifică. Spre ilustrare,

exemplul din tabelul nr. 3.2.

Tabelul nr. 3.2. Evoluţia preţului şi a cererii la bunul “x”

Cazuri Preţ unitar în

mii lei

Cantitatea cerută în

kg

A 10 18

B 8 20

C 6 24

D 4 30

E 2 40

Pe baza datelor din tabelul nr. 3.2., în continuare, se prezintă curba cererii:

Figura nr. 3.2. Curba cererii

Se observă raportul invers proporţional dintre cerere şi preţ, faptul că cererea este o funcţie descrescătoare

faţă de preţ. Curba cererii leagă cantităţile cumpărate de către consumatori şi preţul practicat de către

vânzători. Curba cererii nu este întotdeauna o linie dreaptă; panta acesteia este variabilă după natura

bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumatorului la variaţiile preţului.

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de

variaţia preţului sau a venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a

cererii în funcţie de preţ sau de venit.

Pentru a măsura variaţia cererii în raport cu modificarea factorilor care o determină se utilizează

conceptul de elasticitate a cererii.15

Instrumentul utilizat pentru a determina intensitatea elasticităţii îl

constituie coeficienţii de elasticitate.

Coeficientul de elasticitate a cererii reprezintă procentul de modificare a cererii (variabilă

dependentă) în funcţie de modificarea unui factor al cererii (variabilă independentă).

A) Elasticitatea cererii în raport de venit.

Unul din factorii cererii îl constituie venitul. De aceea, este important să măsurăm variaţia relativă a

cererii unui bun de consum şi variaţia relativă a venitului.

Variaţia relativă a venitului este pusă în evidenţă de relaţia V / V sau raportul dintre nivelul

venitului consumatorului în perioada actuală faţă de perioada de referinţă.

Variaţia relativă a consumului dintr-un bun rezultă din raportul dintre cantitatea cerută dintr-un bun

în perioada actuală, când venitul a sporit sau a scăzut ( C ) şi cantitatea consumată în perioada sau

momentul de referinţă ( C ), respectiv C / C .

Elasticitatea cererii faţă de venit este raportul dintre variaţia relativă a cantităţii cerute distr-un bun şi

variaţia relativă a venitului. Deci, coeficientul de elasticitate a cererii faţă de venit ( v/ce ) se poate scrie:

0

01

0

01

vcV

VV

C

CC

V

V

C

Ce

::/

V

V

100C

C

%

%e

V

cv/c

în care:

v/ce - coeficientul de elasticitate a cererii mărfii (A) faţă de venit;

C / C - variaţia cererii;

V / V - variaţia venitului cumpărătorului;

% C - variaţia procentuală a cererii;

% V - variaţia procentuală a venitului.

În funcţie de valoarea lui v/ce (coeficientul de elasticitate a cererii faţă de venit), bunurile se

tipologizează astfel:

a) bunurile normale sunt bunurile al căror consum creşte o dată cu venitul, creşterea consumului fiind

proporţional mai slabă decât cea a venitului (adică 0<ΔC/C<ΔV/V). Coeficientul de elasticitate este mai

mic decât 1 ( 1v/ec ). Atunci când se reduce venitul, reducerea cererii este superioară reducerii venitului.

În ambele cazuri, scade ponderea cheltuielilor pentru produsul respectiv în totalul veniturilor disponibile

ale cumpărătorului;

b) bunurile inferioare ( 0e v/c ) al căror consum scade în valoare absolută la o creştere a venitului;

c) bunurile al căror consum creşte în aceeaşi proporţie cu venitul ( 1e v/c ) sau scade în aceeaşi

proporţie cu scăderea venitului; ponderea cheltuielilor cu aceste bunuri rămâne neschimbată în totalul

15 Abraham, Frois Gilbert - Op.cit., p. 190-198; vezi şi: Iancu, Aurel - Op.cit., p. 84-98.

veniturilor disponibile ale cumpărătorului;

d) bunurile superioare al căror consum creşte relativ mai repede în raport cu creşterea venitului (

1e v/c ) sau, ceea ce este acelaşi lucru, la o reducere a venitului scăderea cererii este inferioară scăderii

venitului. În ambele ipostaze, sporeşte ponderea venitului cheltuit pentru procurarea acestor bunuri în

totalul cheltuielilor cumpărătorului.

B) Elasticitatea cererii în raport de preţ

Consumul unui bun este funcţie de preţul bunului respectiv şi preţurile celorlalte bunuri. Ca urmare,

elasticitatea în raport cu preţul apare ca o elasticitate directă şi o elasticitate indirectă. Variaţia cererii unui

bun in raport cu variaţia preţului său, în condiţiile în care preţurile celorlalte bunuri rămân stabile

(constante) desemnează elasticitatea directă a cererii faţă de preţ.

Coeficientul de elasticitate directă a cererii în raport cu preţul bunului (p/ce ) se determină ca raport

între variaţia relativă a cererii unui bun ( C / C sau % C ) şi variaţia preţului acelui bun ( P/P sau % P):

0

01

0

01

p/cP

PP:

C

CC

P

P:

C

Ce

1

1

1

1

p/cC

Px

P

C

100xP

P

100xC

C

P

P:

P%

C%%e

Teoretic, coeficienţii de elasticitate directă a cererii diferitelor bunuri normale în raport cu preţul lor,

au o plajă de existenţă destul de extinsă, în funcţie de care se disting:

a) cerere perfect inelastică sau rigidă )0e( p/c ,când cantitatea cerută dintr-un produs (serviciu)

rămâne constantă, indiferent cum s-ar modifica preţul (tariful) unitar. Se prezintă ca o dreaptă paralelă cu

axa preţurilor şi se manifestă la bunurile de primă necesitate (pâine, lapte, zahăr, etc.) la care consumatorul

nu poate renunţa, la bunurile complementare şi la bunurile de lux cumpărate de acea parte a populaţiei cu

venituri mari, pentru care creşterea preţurilor nu o sensibilizează.

b) cerere perfect elastică ( ye p/c ) sau infinit elastică atunci când la un preţ constant sau cu o

variaţie slabă cererea creşte continuu la acel bun. Se prezintă ca o dreaptă paralelă cu axa cantităţilor

cerute, coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ tinde către infinit.

c) cerere cu elasticitate unitară ( 1e p/c ). Este o cerere cu elasticitate constantă, adică la o creştere

(scădere) continuă şi constantă a preţului unui bun se manifestă o scădere (respectiv creştere) continuă şi

constantă a cererii. Cantitatea cerută este invers proporţională cu preţul, iar curba cererii este o ramură de

hiperbolă echilaterală;

d) cerere semirigidă sau relativ inelastică (cu elasticitate slabă) ( 0e1 p/c ) când cererea

reacţionează slab la modificarea preţului; reacţia cererii este mai mică decât proporţională la variaţia

preţului.

e) cerere elastică sau cu elasticitate ridicată ( ye1 p/c ) când se realizează o cerere care

reacţionează la modificarea preţului. Cererea variază mai mult decât proporţional la variaţia preţului;

elasticitatea este mai mare decât cea unitară (cazul c), deci mai accentuată decât aceasta şi mai mică sau

mai puţin accentuată decât cererea perfect elastică;

f) cerere anormală ( 0e p/c ), când coeficientul de elasticitate faţă de preţ are valoare pozitivă. Reacţia

anormală a cererii la variaţia preţului (paradoxul Giffen) se manifestă în cadrul produselor inferioare, când

reducerea preţului atrage după sine scăderea cererii sau când scumpirea unor produse duce la creşterea

cererii.

C) Elasticitatea indirectă sau încrucişată

Aceasta exprimă modificarea cererii pentru un bun (A) atunci când se modifică preţul altui bun (B)

cele două bunuri fiind complementare sau substituibile.

Coeficientul de elasticitate indirectă se determină ca modificare relativă a cantităţilor cerute dintr-un bun

(A) şi modificarea relativă a preţului unui alt bun (B):

PB

PB

CA

CAe pbca

:/

PB%:CA%e %pb/ca

în care:

pb/cae - elasticitatea indirectă a cererii bunului A în raport cu preţul bunului B;

CA - cererea iniţială la bunul A;

PB - preţul iniţial la bunul B;

CA - modificarea (în mărimi absolute) a cererii la produsul A;

PB - modificarea (în mărimi absolute) a preţului produsului B.

După cum bunurile sunt substituibile sau complementare, se deosebesc două cazuri:

a) 0e pb/ca , adică o creştere a preţului bunului B determină o mărire a consumului din bunul A, care

se va substitui (cel puţin parţial) bunului B, în consumul persoanei luată în consideraţie (de exemplu, uleiul

şi untul, ceaiul şi cafeaua, vinul şi berea, etc.);

b) 0e pb/ca , înseamnă că o creştere a preţului bunului B are ca efect scăderea consumului din bunul

A; este cazul bunurilor complementare sau al căror consum este cuplat (automobilul şi benzina, zahărul şi

cafeaua).

Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu, este negativ, deoarece atunci când

preţul se măreşte, cererea se diminuează şi raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ.

Coeficientul de elasticitate se calculează prin următoarele formule:

a) 000

01

0

01cp

P

P:

C

C

P

PP:

C

CCE

în care:

Ecp - coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ;

C1 - cererea din perioada curentă;

C0 - cererea din perioada anterioară;

P1 - preţul din perioada curentă;

P0 - preţul din perioada anterioară;

∆C - variaţia (modificarea) cererii pentru un produs;

∆P - variaţia (modificarea) preţului acelui produs.

Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:

b) P%

C%Ecp

în care:

C% - variaţia în procente a cererii;

P% - variaţia în procente a preţului.

Dacă, de exemplu, preţul bunului “X” scade de la 40 de unităţi monetare (P0) la 30 unităţi monetare

(P1), iar cererea la acest produs creşte de la 400 de bucăţi (C0) la 600 de bucăţi (C1), atunci coeficientul de

elasticitate va fi:

24000

8000

10

40

400

200

40

4030:

400

400600Ecp

După cea de a doua formulă, coeficientul de elasticitate va fi:

2%25

%50Ecp

Rezultă că cererea pentru bunul respectiv este elastică în raport cu preţul; o scădere a preţului de 25%

antrenează o creştere a cererii de 50%; variaţia cererii este, în sens contrar, mai mare decât variaţia

preţului.

Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile creşterea cererii

şi cumpărarea cu acelaşi venit a unei cantităţi mai mari din produsul respectiv, ceea ce echivalează cu o

sporire a venitului. Dimpotrivă, atunci când preţul unui bun creşte, venitul relativ al consumatorului (adică

venitul exprimat în număr de unităţi din bunul respectiv ce pot fi cumpărate) se reduce, scăzând şi cererea.

Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate, denumite substituibile, care se pot înlocui

reciproc în consum (spre exemplu, untul şi margarina; zahărul şi mierea; grâul şi secara; petrolul şi

cărbunele); el reflectă situaţia în care creşterea preţului la un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea,

crescând, în schimb, cererea la un alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fără ca preţul acestuia din

urmă să se modifice.

În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul de elasticitate încrucişată a cererii (Eic); ea

măsoară sensibilitatea cererii consumului la bunul “A”, când preţul bunului “B” se modifică. Se calculează

după formula:

"B"bunullacereriia%înVariatia

"A"bunullacereriia%înVariatiaEic

icE - este mai mare decât zero, adică are valoare pozitivă.

Preţul la bunurile complementare, adică acele bunuri care nu pot fi utilizate unul fără altul, spre

exemplu, autoturisme şi benzină:

a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar şi pentru

celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat;

b) creşterea preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la

bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat: spre exemplu, când preţul carburantului se măreşte, are

loc o încetinire a interesului pentru cumpărarea de autoturisme.

Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri

evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea.

Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii:16

a) efectul Giffen (după numele primului economist - Sir Robert Giffen - care a descris această

comportare), conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt

însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate;

b) efectul de anticipare din partea consumatorilor, în sensul că mărirea preţurilor bunurilor şi

serviciilor atrage după sine sporirea cererii atunci când se anticipează noi majorări de preţuri, în viitor;

scăderea preţurilor este însoţită de micşorarea cererii în cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri,

consumatorii preferând să cumpere la preţuri şi mai mici, în perioada ce urmează;

c) efectul de venit nul, la bunurile de lux foarte scumpe; o diminuare a preţului acestora nu suscită o

mărire a cererii, ele rămânând, în continuare, accesibile numai unor anumite categorii sociale;

16 Vezi Encyclopedye de l'economie et de la gestion, Hachette, Paris, 1991,

p. 105-106; Genereux, Jacques - Economie politique. Introduction et microe-conomie, Hachette, Paris, 1990, p. 34-39; Dobrotă, Niţă (coord.) - Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 95. 51.

d) efectul de ostentaţie şi snobism, din partea unor consumatori care, dorind să demonstreze că sunt

bogaţi, că aparţin unor categorii sociale superioare, cumpără mărfuri din ce în ce mai scumpe;

e) efectul de informare imperfectă: în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o calitate mai

bună a produsului respectiv; există, însă, situaţii în care aceleaşi bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri

diferite, iar cele mai scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute, pe piaţă, decât cele cu preţ mai mic;

f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi (înlocuitori), mărirea preţului lor nu

atrage, în general, după sine o diminuare a cererii.

Prin acţiunile şi comportamentul său, producătorul raţional determină dimensiunile, structurile şi

dinamica ofertei de bunuri şi servicii.

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun sau serviciu care poate fi vândută pe piaţă într-o

anumită perioadă de-timp şi la un anumit preţ unitar, acceptat de cumpărător şi considerat de vânzător ca

preţ minim, care îi trezeşte dorinţa de a vinde acel bun.

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un moment dat.

Deseori oferta se confundă cu producţia globală a întreprinderii; în realitate ea este acea parte a

producţiei globale care reprezintă producţia marfă destinată pieţei.17

În funcţie de ce exprimă oferta, aceasta se poate manifesta din partea unui producător privat

individual, a unei firme sau a unei ramuri de activitate pentru un anumit produs.

Cantitatea oferită de un agent economic dintr-o anumită marfă (serviciu) reprezintă oferta

individuală.

Oferta pentru un anumit produs sau serviciu, care se constituie din totalitatea bunurilor de acelaşi fel,

pe care agenţii economici specializaţi în domeniul respectiv le pot vinde pe piaţă, la un anumit preţ şi într-

un interval de timp dat, constituie oferta totală(agregată).

În concluzie, oferta poate fi:

a) individuală, adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător sau unei unităţi

economice;

b) totală, adică întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare;

c) agregată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate pieţei, în toată

diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani.

Dacă se ia în analiză interdependenţa dintre ofertă şi cerere, cantitatea vândută dintr-o marfă depinde

într-o anumită măsură de nivelul cererii; cantitatea oferită pieţei şi cantitatea vândută devin mărimi diferite.

În acest caz, oferta agregată însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către toţi vânzătorii şi se

numeşte ofertă de piaţă. Aceasta exprimă:

a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care vânzătorii doresc să o vândă, la un anumit preţ unitar;

b) preţul scontat de vânzători este considerat un preţ minim, pentru cantităţile pe care doresc să le

vândă din bunul respectiv.

În funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei se disting:

a) oferta de bunuri independente (oferta de calculatoare, de încălţăminte, îmbrăcăminte etc.);

b) oferta complementară dacă pe lângă producţia bunului principal se obţin şi bunuri secundare (producţia

de cereale, de carne etc.);

c) oferta mixtă, dacă bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite (unt, margarină, ceai,

cafea etc.).

Dacă avem în vedere influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei la un moment dat,

se cunosc:

a) oferta fixă, în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, ceea ce face ca volumul de bunuri

oferite pieţei să fie relativ constant şi să nu poată fi majorat prin decizii economice;

17 Iancu, Aurel - Tratat de economie, vo1.III, Piaţă. Concurenţă. Monopol, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p. 99-100.

b) oferta flexibilă, ca rezultat al rarităţii relative a factorilor de producţie, un bun putând să fie

reprodus în cantităţi variabile cu ajutorul factorilor de producţie disponibili.

În condiţiile în care introducem în analiză factorul timp, oferta în totalitatea ei devine flexibilă şi se

manifestă în următoarele forme:

a) oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, când producătorul (vânzătorul) nu poate modifica

mărimea ofertei decât în funcţie de stocurile de care dispune în acel moment;

b) oferta pe termen scurt, când dimensiunile ofertei se pot modifica în funcţie de gradul de folosire a

capacităţilor de producţie existente şi prin angajarea de noi lucrători;

c) oferta pe termen lung se modifică prin crearea de noi capacităţi de producţie, scoaterea din

funcţiune a unor capacităţi, introducerea progresului tehnic ş.a. Oferta are caracter dinamic, deoarece, o

dată cu dezvoltarea producţiei, a economiei de piaţă, în ansamblu, se realizează creşteri cantitative,

diversificare şi înnoiri structurale, ca şi performanţe calitative ale bunurilor care o compun.

Este deosebit de importantă, aici, următoarea relaţie: inovaţie - structura producţiei - structura cererii

- structura pieţei. Aceasta în sensul că înnoirile tehnologice duc la înnoiri în structura producţiei, în

structura cererii de bunuri şi servicii şi la diversificare în structura pieţei, prin apariţia unor noi pieţe

corespunzătoare noilor bunuri.

Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori, şi anume:

a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii, care impune adaptări corespunzătoare ofertei, determinând

impulsuri producţiei; deosebit de importantă este, aici, înnoirea în structura cererii şi în structura pieţei prin

apariţia unor noi pieţe;

b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea acestora, randamentul economic;

c) costul de producţie (de fapt, costul marginal); scăderea lui stimulează extinderea ofertei de bunuri

şi servicii, după cum creşterea costului descurajează mărirea ofertei;

d) preţul de vânzare al mărfii;

e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc.

După alţi autori, mai sunt şi alţi factori cu acţiune asupra elasticităţii ofertei:18

a) costul unitar al bunului. Dacă sporeşte cererea la un anumit bun, iar celelalte condiţii ale pieţei

rămân neschimbate, creşterea ofertei este dependentă de nivelul costului de producţie unitar; creşterea

costului mediu unitar va determina reducerea ofertei, iar reducerea acestuia antrenează creşterea ofertei;

b) posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora.

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi stocat şi scade în condiţiile unor

posibilităţi reduse de stocare. Deci între posibilităţile de stocare a bunurilor şi nivelul coeficientului de

elasticitate a ofertei faţă de preţ relaţia este pozitivă. Depozitarea implică cheltuieli suplimentare, pierderi

din substanţa bunului, deprecierea parametrilor calitativi ai acestuia. Aceste cheltuieli se adaugă la costul

de producţie, rezultând un cost total, care se află în raport invers cu elasticitatea ofertei la preţul de piaţă al

bunului;

c) durata perioadei de la modificarea preţului. Considerând condiţiile ofertei ca fiind date (nu se

modifică), elasticitatea ofertei depinde de durata perioadei care s-a scurs de la modificarea preţului.

Se disting: perioada pieţei, perioadă scurtă şi perioadă lungă.

Perioada pieţei având o durată foarte scurtă de la modificarea preţului, nu permite ofertanţilor să

găsească mijloacele necesare de sporire a ofertei; aceasta rămâne constantă, oferta fiind perfect inelastică.

Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter relativ inelastic: cererea pentru un bun creşte

atrăgând după sine creşterea preţului, dar oferta suplimentară (stocuri de produse, de materii prime ce pot fi

utilizate, atragerea de noi lucrători etc.) este insuficientă.

Ca urmare, procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mic decât procentul de sporire a preţului.

18 Iancu, Aurel - Op.cit., p. 120-128

Perioada îndelungată imprimă mişcarea simultană a cererii, preţului şi ofertei; se creează noi

capacităţi de producţie, sporeşte randamentul utilizării factorilor de producţie, apar noi ofertanţi ai bunului,

datorită creşterii cererii şi, în mod firesc, a preţului. Proporţia creşterii cantităţii oferite este de regulă, mai

mare decât cea a creşterii preţului: % (Q1 – Q0 > (P1 – P0); oferta este elastică sau, uneori, cu elasticitate

unitară.

Este interesant de urmărit nu numai elasticitatea în orice punct de pe curba ofertei, ci şi schimbarea

prin deplasare a curbelor ofertei (shifts of supply), caz în care analiza ofertei permite trecerea la analiza

costurilor care condiţionează oferta, în tentativa producătorului de a maximiza profitul întreprinderii.19

Asupra ofertei, privită pe termen lung, acţionează factori care o modifică (supply shifters): factorii

care acţionează asupra costurilor, volumului şi structurii producţiei. Implicit, ei sunt factori care determină

schimbarea ofertei. Doi dintre aceşti factori au o importanţă deosebită:

efectele progresului tehnico-ştiinţific şi

modificarea preţurilor factorilor de producţie, care apar la întreprindere ca o creştere sau scădere a

costului input-urilor.

Piaţa ocupă locul central în cadrul mecanismelor care reglează economiile moderne; ea se constituie

ca o punte de legătură între producătorii şi consumatorii de valori economice şi este rezultatul separării

funcţiei de consum de funcţia de producţie.

Considerând calitatea unui bun ca fiind dată şi acceptată de cumpărător, oferta se referă la cantitatea

produsului destinat pieţei şi la costul acestuia. Oferta (O) este o funcţie dependentă de numeroşi factori:

preţul unitar al produsului (p), costurile de producţie (c); economiile, respectiv dezeconomiile de scară (e),

tehnologiile de producţie (t), politica comercială (l), comportamentul partenerilor de producţie: patronat,

sindicate, managementul întreprinderilor (m) ş.a.

O = f (p, c, e, t, l, m.)

Oferta (O) se manifestă ca variabilă dependentă, iar fiecare dintre celelalte variabile (p,c,e,t,l,m) ca

variabile independente. Variabilele independente au ponderi diferite în cadrul funcţiei ofertei, iar legăturile

dintre ele sunt numeroase şi greu de identificat şi definit. Nivelul preţului şi oscilaţiile acestuia sunt

stabilite de piaţă, iar ofertantul individual le percepe, nu le poate modifica, dar ţine seama de ele.

Producătorul alege din variabilele independente pe cele care sunt esenţiale, în raport cu interesul său

fundamental: maximizarea profitului.

Ipoteza de la care porneşte ofertantul este că el trebuie să-şi maximizeze profitul, dar nu poate

acţiona nici asupra preţurilor factorilor de producţie pe care îi utilizează şi nici asupra preţului de piaţă al

bunului pe care îl produce. Singura sa variabilă rămâne nivelul producţiei.

Profitul întreprinderii )P( r , ca masă, reprezintă diferenţa dintre valoarea vânzărilor (care depinde, la

rândul său, de cantitatea produsă, pe care încă nu o cunoaşte şi preţul pieţei )p( , care, pentru moment, este

fix şi apare ca un preţ mediu unitar) şi costul total )CT( , conform relaţiei:

CTQpPr

Costul total mediu )CTM( sau pe unitatea de produs este o curbă în U, intersectată în punctul său

minim de curba costului marginal (o curbă în J). Preţul este independent de volumul producţiei şi, la un

moment dat, este fixat de piaţă )pp( ; el este reprezentat de o dreaptă paralelă cu axa absciselor. Când

costul (total) mediu este mai mare decât preţul pieţei )p( , volumul producţiei este insuficient pentru a se

obţine profit şi a se transforma în ofertă )( AOQ .

19 Iancu, Aurel - Op.cit., p.118-120.

Figura nr. 3.3. Determinarea ofertei producătorului

Prin creşterea volumului producţiei şi scăderea costului mediu, producţia devine profitabilă, până la

punctul în care costul (total) mediu crescând intersectează dreapta preţului pieţei ( BQ ). Volumul producţiei

corespunzător profitului maxim este MQ şi corespunde intersecţiei curbei costului marginal cu dreapta

preţului (M), deci atunci când MQQ .

Profitul pe unitatea de produs se defineşte prin relaţia:

CTMpPr

Când preţul unitar este egal cu costul (total) mediu, profitul pe unitatea de produs se anulează, în

cazul nostru când AQQ şi BQQ . El este o mărime pozitivă pentru orice Q cuprins între AQ şi BQ şi

devine maxim atunci când MQQ .

În concluzie, cantitatea dintr-un bun oferită de producător depinde de condiţiile sale de producţie,

reflectate de curbele costului marginal şi ale costului mediu total mgC( şi )CTM , precum şi de preţul de

vânzare al bunului )pp( . Curba costului marginal este crescătoare; ea intersectează, mai întâi, curba

costului (total) mediu în punctul C, iar apoi dreapta preţului (în punctul M), când se obţine volumul

optimal al producţiei. Preţul unitar minim la care producătorul începe să ofere ceva pieţei trebuie să fie cel

puţin egal cu costul (total) mediu; condiţia fiind CTM3p;3p . În intervalul care se formează între

curba costului mediu şi dreapta preţului de piaţă, ofertanţii pot să vândă marfa la preţuri diferite

p,....p,p,p 210 . Reacţia întreprinderii la variaţia preţului va fi determinată de evoluţia curbei costului

marginal, mai precis de o porţiune a acesteia (cuprinsă între punctele C şi M), al cărui punct minim este p0

şi cel maxim este p. Deci, curba ofertei întreprinderii este reprezentată prin acea porţiune a curbei costului

marginal situată deasupra curbei costului total mediu; ea este o funcţie crescătoare de preţ:

Q = Q(p). Dacă Q = 0, atunci Q = f(p)20

.

Corelaţia dintre ofertă-preţ desemnează cantităţile de mărfuri de acelaşi fel pe care deţinătorii lor sunt

dispuşi să le vândă la diverse preţuri. Fiecărui nivel al preţului )p,...p,p( 21 îi corespunde o anumită

cantitate oferită );Q,...,Q,Q( m10 dacă preţul creşte oferta se extinde, iar dacă preţul scade are loc o

contracţie (restrângere) a ofertei. Raportul de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi variaţia ofertei redă

conţinutul legii generale a ofertei.

Relaţia preţ-ofertă fiind directă, legea ofertei poate fi descrisă cu ajutorul curbei ofertei (CM), care

are o înclinaţie pozitivă.

Legea generală a ofertei nu acţionează în mod absolut; curba ofertei este încadrată între două zone

ale producţiei întreprinderii, când aceasta nu ar putea oferi produse pieţei:

a) când nivelul preţului pieţei ar scădea sub nivelul costului (total) mediu sau unitar );pp( 0

b) când s-ar încerca de către producători să se solicite un preţ unitar mai mare decât preţul mediu sau

normal al pieţei )pp( . În primul caz, producătorul nu şi-ar recupera costurile de producţie şi, în

consecinţă, nu ar fi dispus să ofere pieţei nici o cantitate din produsul său (Q = Q0).

În cel de-al doilea caz, cumpărătorul este cel care nu recunoaşte ca fiind necesară creşterea cantităţii

dintr-un bun oferită pieţei deoarece bugetul său nu-i permite să achiziţioneze oferta excedentară (Q>QM).

Aceasta conduce la identificarea a cel puţin încă doi factori ai ofertei: nivelul costului mediu (unitar)

al bunului, care poate fi controlat, stăpânit de către ofertant, şi nivelul venitului disponibil al cumpărătorilor

20 Abraham - Frois, Gilbert - Op.cit., p.147-158; Iancu, Aurel - Op.cit., p. 107-118.

pentru procurarea acelui bun, factor ce nu poate fi influenţat de către producător. Într-o atare situaţie,

producătorii se confruntă nu numai cu consumatorii, ci şi între ei pentru atragerea banilor cumpărătorilor,

atragerea celor mai favorabili factori de producţie şi utilizarea cu eficienţă maximă a acestora.

Abaterile ofertei de la relaţia directă preţ-ofertă se manifestă în mai multe situaţii:

a) când o întreprindere trebuie să facă faţă unor scadenţe (impozite, achitarea creditelor ş.a.), ea este

obligată să vândă cantităţi mai mari la preţuri în scădere, pentru a obţine aceleaşi încasări;

b) acelaşi fenomen se înregistrează în perioadele de criză economică şi de reducere a preţurilor la

materii prime şi petrol;

c) multe ţări în curs de dezvoltare, cu mari datorii externe, sunt forţate să-şi sporească producţia

(oferta) şi să vândă la preţuri mai mici faţă de perioadele anterioare;

d) în anumite cazuri, creşterea salariului (ca preţ al muncii) duce la scăderea serviciilor prestate de

muncă, respectiv la creşterea timpului liber în defavoarea timpului de muncă (este o curbă cotită a ofertei

de muncă).

Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea se află, deci, în raport direct proporţional faţă de preţ,

în sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. Agenţii economici sunt

interesaţi să ofere, pe piaţă, mai multe mărfuri când preţurile cresc, şi invers.

Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu

preţul.

Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care producătorii le

oferă pe piaţă, spre vânzare.

Aceasta, spre deosebire de curba cererii, care oglindeşte relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care

consumatorii doresc să le cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în concordanţă cu legea descrisă mai

sus.

În practica economică există cazuri anormale, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la legea

ofertei, în care creşterea cantităţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad (de exemplu,

la produse perisabile - legume, fructe, sau situaţia în care unii producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă

produsele chiar şi la preţuri în scădere, spre a-şi plăti impozite sau pentru a rambursa credite etc.).

Aceasta înseamnă reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea se măsoară prin coeficientul de

elasticitate a ofertei )E( op , care se calculează prin raportarea modificării cantităţilor oferite )Q( la

modificarea preţului de vânzare )P( .

Modalităţi de calcul:

a) 000

01

0

01

opP

P

Q

Q

P

PP

Q

QQE

::

b) P

QE op

%

%

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri

de ofertă:

a) Oferta elastică, ce se manifestă atunci când variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului:

00 P

P

Q

Q

În acest caz, 1Eop ;

b) Oferta cu elasticitatea unitară, care are loc atunci când variaţia ofertei este egală cu variaţia

preţului;

c) Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca, la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită

să crească continuu, tinzând spre infinit. În acest caz, variaţia preţului este zero;

d) Oferta inelastică se caracterizează prin aceea că modifica-rea ofertei este mai mică decât

modificarea preţului:

00 P

P

Q

Q

În acest caz, 1Eop ;

e) Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă reflectă situaţia în care, la orice variaţie a preţului,

oferta nu se modifică:

0Q

Q

0

În acest caz 0Eop

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la

preţul pieţei, când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi; când cumpărătorii obţin cantităţile dorite, iar

ofertanţii îşi vând mărfurile. Se poate spune că piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea

cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când se ia în calcul o singură piaţă a

unui produs, avem de-a face cu un echilibru parţial.

Echilibrul general al pieţei presupune luarea în considerare a tuturor pieţelor, ţinând seama de

interdependenţa lor. Legat de aceasta, problema formării preţurilor este condiţionată nu numai de echilibrul

parţial al unei singure pieţe, ci pune în cauză pieţe interdependente.

Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru )Q( e şi a preţului de echilibru )( eP .

Spre ilustrare, datele din tabelul nr. 3.3.:

Tabelul nr. 3.3. Dinamica cererii şi ofertei

Cazu

ri

Preţ

ul pe

tonă

(um)

Cantitatea

(mii tone) Diferenţă

între ofertă

şi cerere

(+ sau -)

Presiu

ne

asupra

preţuri

lor

Cer

ută

Ofe

rită

A 10 18 36 + 18 Scăde

re

B 8 20 32 + 12 Scăde

re

C 6 24 24 Echilibru Neutr

ă

D 4 30 14 - 16 Creşte

re

E 2 40 7 - 33 Creşte

re

Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de

variaţia ofertei şi cererii.

În cazul variaţiei ofertei, luăm, spre ilustrare, două situaţii:

a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă) au loc: punctul de echilibru (E') se

deplasează în sus; curba ofertei se deplasează spre stânga; preţul de echilibru creşte;

b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă) au loc: noului punct de echilibru

(E") îi corespund un preţ de echilibru )( eP mai mic şi o cantitate de echilibru )( eQ mai mare; curba ofertei

se deplasează spre dreapta.

În cazul variaţiei cererii, de asemenea, urmărim două situaţii:

a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă), în condiţiile în care (presupunem) veniturile

familiilor cresc, cantitatea cerută va creşte sensibil; curba cererii se deplasează spre dreapta, în sus şi,

totodată, cresc cantitatea de echilibru )(1E

Q şi preţul de echilibru )(1eP ;

b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă), are loc scăderea cantităţii de echilibru

)(2E

Q şi a preţului de echilibru )(2e

P .

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile in care oferta şi cererea de mărfuri se pot

modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Spre

exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru, în

schimb nu are loc modificarea preţului de echilibru.

Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, de asemenea, preţul de echilibru nu

se modifică, în schimb cantitatea de echilibru se micşorează. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă

un proces de ajustare reciprocă, prin care se realizează o anumită coordonare a pieţei, se formează

preţurile.

În cadrul relaţiei dintre preţ, pe de o parte, şi cerere-ofertă, pe de altă parte, trebuie luate în

considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, ci şi relaţia inversă, sensul că

raportul dintre cerere şi ofertă, la rându-i, determină preţul.

Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta

Există, aici, o interrelaţie: astfel, dacă creşterea cererii duce la creşterea preţului, urcarea preţului peste un

anumit punct determină scăderea cererii, a puterii de cumpărare; dacă creşterea ofertei atrage după sine

scăderea preţurilor, aceasta din urmă, la rându-i, duce la restrângerea ofertei etc.

SISTEMUL CONTEMPORAN AL FACTORILOR DE PRODUCŢIE

3.3.1. Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Definirea factorilor de producţie

Activităţile care se desfăşoară în economie au ca premisă resursele productive, adică totalitatea

mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi servicii.

Faptul că unele elemente sunt indispensabile producerii de bunuri începe a fi analizat şi gândit teoretic

odată cu economia modernă, cu apariţia Economiei Politice. William Petty observă că în procesul creării

avuţiei un rol important îl constituie populaţia şi pământul. Metaforic el spune că munca este tatăl şi

principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul îi este mama.

Adam Smith şi David Ricardo aduc noi contribuţii privind rolul capitalului. Mai mult, Adam Smith

consideră că în ceea ce priveşte munca, importantă este şi îndemânarea muncitorilor, ce creşte odată cu

adâncirea diviziunii muncii . Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură factori

de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori

de producţie.

J. B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia că la producerea bunurilor participă trei factori: munca,

natura (pământul) şi capitalul. J. B. Say are meritul de a fundamenta o teorie a factorilor de producţie, teorie

cu largă circulaţie până în zilele noastre, dar modificată, adaptată, reformulată ca teorie a neofactorilor de

producţie. Contribuţia lui Say este cunoscută îndeosebi prin teoria trinitară a factorilor de producţie şi

legea debuşeelor, el formulând pentru prima dată în gândirea economică şi teza despre rolul

întreprinzătorului, respectiv ca figură centrală, ca principal agent al producţiei.

Evoluţiile economice ulterioare au permis înţelegerea clară a faptului că deţinerea de factori de producţie

este premiza şi condiţia principală a desfăşurării producţiei materiale, a deciziei ce, cât şi cum să se producă.

Fundamentarea şi înţelegerea conceptului de factori de producţie nu poate avea loc decât în relaţia sa

directă cu cel de resurse, resurse ce se compun din ansamblul acelor elemente ce pot fi atrase şi utilizate în

producerea de bunuri şi servicii, şi constituie o componentă de bază a avuţiei naţionale. Resursele cunosc mai multe

clasificări. În general ele sunt de natură materială, financiară şi umană. La aceasta se adaugă, în mod obiectiv, aparatul

tehnic de producţie, (sub aspect cantitativ, fizic, dar mai ales calitativ, în concordanţă cu nivelul existent la un moment

dat pe plan internaţional), inclusiv resursele spirituale, nivelul şi structura educaţiei, care diferă şi ele în raport de

nivelul de dezvoltare economică, de gradul de civilizaţie.

Dimensiunea resurselor, diferă atât la nivelul fiecărei naţiuni, cât şi la cel global, atât în spaţiu, cât şi în

timp. În timp ce unele sunt regenerabile, altele sunt neregenerabile, acestea din urmă putând constitui

obstacole, provocări în planul dezvoltării economice.

În timp, s-a trecut de la concepţia existenţei unor resurse nelimitate la cea de azi marcată de

recunoaşterea unor limite ale lor, mai ales în cadrul celor naturale.

Am mai sublinia şi o altă trăsătură, respectiv cea a perisabilităţii unora, fie legate de informaţie, de

cunoaştere sau ale unor tehnici, tehnologii depăşite din punct de vedere moral. În ce condiţii resursele devin factori

de producţie? Poate fi pusă această întrebare, deoarece există şi păreri ce pun semnul egalităţii între resurse şi

factori. Totuşi nu poate fi împărtăşită această, ipostază, cel puţin pentru faptul că orice dimensiune şi structură a

resurselor regăsim la un moment dat, neutilizate, rămân simplu potenţial. Unele dintre ele, cazul forţei de muncă, nu

pot fi păstrate, conservate timp îndelungat. Într-o lucrare de referinţă se arată că “forţa de muncă este cea mai

perisabilă dintre toate resursele, dat fiind faptul că aptitudinile nefolosite se pierd uşor sau se demodează din cauza

noilor tehnici, iar motivaţia mentală necesară muncii odată pierdută nu mai poate fi niciodată pe deplin recuperată.

În timp ce majoritatea resurselor... nu se deteriorează ... nu ne putem permite să irosim oferta de muncă şi să privăm

oamenii... de efectuarea unei munci cu rost pentru perioade lungi de timp.21

Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii, utilizării şi consumării acestora.

De aceea, se impune analiza lor din punct de vedere istoric, în dinamică, respectiv calitativ, cantitativ,

structural. Din punct de vedere istoric, de exemplu, ei pot fi împărţiţi în factori primari - munca şi natura şi

derivaţi - capitalul. La rândul lor, fiecare este structurat pe mai multe componente. Multiplicarea,

diversificarea lor, este o altă trăsătură, de unde şi necesitatea analizei din punct de vedere istoric, de spaţiu şi

timp.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia

sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi

intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea

obţinerii de bunuri şi servicii.

Înţelegerea problemei resurselor umane, nu poate fi disociată de ansamblul factorului demografic care

este structurat după o serie de criterii. Din unghiul capacităţii de muncă se impune a distinge următoarele

categorii: populaţie totală, activă, aptă de muncă, ocupată, aptă salariată. Cererea şi oferta de muncă vizează

populaţia aptă de muncă în general.

Potenţialul uman este important atât din punct de vedere cantitativ dar mai ales calitativ O muncă

calitativ superioară ţine atât de factorul educaţional, de calificarea obţinută, dar şi de modul de îndeplinire a

conţinutului muncii. În acest timp, tot atât de importantă este dimensiunea calitativă a celorlalţi factori de

producţie utilizaţi. Întrunirea tuturor acestor cerinţe, nu poate fi însoţită decât de rezultate pozitive, eficiente.

Totodată eficienţa muncii este direct proporţională cu nivelul dezvoltării economice.22

În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice.

Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele

ei determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei

pe mediu urban şi rural.

Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o

activitate economică, precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara

noastră sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi 65 de ani).

Populaţia activă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, elevii, studenţii, tinerii

care satisfac stagiul militar, precum şi persoanele în curs de schimbare a locurilor de muncă. Populaţia activă

este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia

demografică anterioară. Populaţia activă este determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea

economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cererea şi oferta de

muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia.

Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională.

În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia factorului muncă:

a) Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone geografice. Pe

fondul tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial, o uşoară scădere,

de la 42% la 40%. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic (întinerire demografică în ţările în curs

de dezvoltare, îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea

volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor, creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială,

valorizarea diplomei).

b) Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. Are loc o sporire a

ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere.

Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în

21 Orio, Giarini; Stahel, R.,Walter - Limitele certitudinii, Editura Edimpress - Camro, Bucureşti, 1996, p.159. 22 King, Alexander; Schneider, Bertrand - Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.19.

vârstă. Fenomenul este datorat, pe de o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar

pe de altă parte, creşterii speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea

populaţiei întreţinute de cei activi. Pe termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în

ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.

Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se încadrează în aceste

tendinţe generale. De exemplu, ponderea populaţiei în agricultura României este mai mare - ca urmare a

restabilirii dreptului de proprietate asupra pământului, pe de o parte, iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel

scăzut de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea factorilor de producţie (muncă prin

capital) în agricultură să aibă loc într-o proporţie redusă.

c) Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul

în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii profesionale - realizată prin sistemul de

învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării, prin procesul educaţiei permanente - se va regăsi într-o

eficienţă sporită a factorului muncă.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa

motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai

pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc

de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi

livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de

importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă

dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care

să asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi

totodată să conserve mediul natural.

Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în

medie pe locuitor. Explozia demografică din secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor.

Întrucât funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale silviculturii nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de

importantă ar fi, ci sunt profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa de restrângere a

suprafeţelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în

activitatea lor.

Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea calităţii terenurilor, apare ca fiind tot

mai importantă valoarea economică a pământului, aceasta prezentându-se ca “pământ capital”. Evaluarea

economică a pământului, preţul pământului, are în vedere cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul

agricol şi fixate în pământul - materie (determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren-fertilitate şi

poziţie), mărimea rentei, a dobânzii şi, în general, factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie de funcţii vitale

pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (care au un rol

important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în

producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.

Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri investiţionale, bunuri de

producţie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri,

construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducere, materii prime, materiale, semifabricate.

În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale

patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este constituit

din două mari componente:

a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi

se înlocuieşte la intervale mai mari de timp;

b) capitalul

circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare

sau asamblare), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de

producţie.

Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament, clădiri, mijloace de

transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai

dinamică a avuţiei naţionale.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea

treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub

două forme:

a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii

lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi

b) uzura morală, deprecierea morală sau “involuntară”- cum o numea J. M. Keynes, determinată de

progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în

funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent.

Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor

sale, dar nu pot fi înlăturate.

Cauza uzurii morale o constituie progresul tehnic şi orice întreprinzător trebuie să ţină cont de acest fapt.

Pentru a se evita unele pierderi, legislaţia economică, în majoritatea statelor, permite amortizarea accelerată.

Se calculează şi se includ în costurile de producţie cote permisive de amortizare mai mari decât cele normale,

curente, recuperându-se astfel valoarea iniţială înainte ca deprecierea să aibă loc (atât fizică cât şi morală).

Fondul de amortizare astfel constituit poate servi la nevoie pentru înlocuirea capitalului fix scos din uz, şi

este în acelaşi timp şi sursă pentru procurarea unor mijloace suplimentare, în anumite cantităţi date.

Stocul de capital, de această dată a celui fix, se cere permanent reevaluat, ţinând cont de starea lui fizică

cât şi valorică. Realizările pe plan tehnic (la nivel naţional şi internaţional), concurenţa şi gradul de

competitivitate al produselor, impun atât o utilizare optimă a înzestrării la un moment dat, cât şi modernizarea

şi reutilarea cu capital fix.

Trebuie evitată deprecierea capitalului fix peste un anumit grad, ce ar avea efecte negative asupra

rezultatelor, iar pentru aceasta se calculează coeficientul uzurii capitalului fix ca raport între uzura capitalului

fix şi stocul de capital fix (folosind preţurile iniţiale de achiziţie).

Modul de utilizare al capitalului fix depinde de mulţi factori. Noi am reţine aici numai rolul pe care îl au

calitatea, experienţa şi cunoştinţele forţei de muncă. Mulţi economişti consideră experienţa şi cunoştinţele

acumulate tot o formă a capitalului. Stocul de informaţie, de cunoaştere, este o componentă de bază a

resurselor în ansamblul lor. Deja este formulat principiul că azi ţările bogate nu vor mai fi cele ce deţin capital

şi resurse naturale, ci acelea ce deţin informaţie, cunoaştere şi pe care le utilizează rapid. Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori, aşa cum reiese din cele arătate mai sus,

astfel: coeficientul

uzurii capitalului, care se determină ca raport între uzura capitalului fix şi capitalul fix (UK/K); coeficientul

stării fizice sau al stării de utilitate a capitalului fix, care se determină ca raport între valoarea rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K);

coeficientul

intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix, care se determină ea raport între intrările sau ieşirile de

capital fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt; SKt/Kt).

Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix, hotărâtoare este amortizarea. Cota de

amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare. Pe seama sumelor astfel

recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care întreprinzătorii îl folosesc pentru înlocuirea

echipamentelor scoase din funcţiune, pentru reparaţii capitale, ameliorări şi noi investiţii. Potrivit sursei de

finanţare, investiţiile sunt:

a) investiţii nete,

finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente,

şi

b) investiţii brute, finanţate din venit şi din fondul de amortizare.

Datele statistice demonstrează că, în unele ţări dezvoltate, contribuţia amortizării la susţinerea investiţiilor

brute depăşeşte 60% din suma lor totală. Posibilitatea utilizării fondului de amortizare pentru mărirea

capitalului fix rezidă în neconcordanţa ce apare între volumul amortizării anuale şi cel al capitalului scos din

funcţiune, care trebuie înlocuit.

Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltării economice; sistemul

amortizării practicat în economie şi destinaţia acesteia; politicile în domeniul investiţiilor.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea - întreprinderea sau antreprenoriatul, care

constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce

bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită

costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul

întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului.

În categoria factorilor de producţie “clasici” o serie de economişti includ şi întreprinzătorul,

antreprenorul. El întruneşte deopotrivă calitatea de proprietar (nu în toate cazurile), iniţiator de activitate,

conducător şi organizator.

Cerinţele multiple legate de satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale oamenilor, impun în mod

obiectiv creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi servicii.

Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari munca şi natura -, ca şi în

cadrul factorului derivat - capitalul -, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori, care se

caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia,

resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii “clasici”, întrucât ei acţionează practic prin

intermediul, şi împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii de

producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator a omului.

Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în volumul, amploarea şi

structura trebuinţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie se modifică permanent,

înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare, de sporire a calităţii lor.

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi diversificării lor. Între cei mai

importanţi şi care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul factorilor de producţie reţinem, după cum am

subliniat şi progresul tehnic, în contextul noilor sale direcţii, tehnologiile moderne, informaţia, cunoaşterea.

Progresul tehnic (tehnologiile) se interferează cu realizările în domeniul ştiinţei. Acest lucru pentru faptul că

cea mai mare parte a preocupărilor ştiinţifice au avut caracter aplicativ, venind în sprijinul încercărilor de a

rezolva probleme la nivelul agenţilor economici sau altele de interes naţional (cum ar fi cele legate de

securitatea naţională).

De altfel evoluţiile statelor avansate din punct de vedere economic în ultimele decenii sunt legate în cea

mai mare parte de procesul realizărilor ştiinţifice şi tehnice, de rapiditatea folosirii lor. Într-o legătură directă

trebuie concepută şi informaţia, cunoaşterea, ce au căpătat la rândul lor un loc esenţial în cadrul factorilor de

producţie, al utilizării resurselor în general. Este un proces foarte vizibil încă din deceniul opt. “Un aspect

cheie, se spune într-un articol - al acestei evoluţii tehnologice îl constituie apariţia informaţiei sau a

cunoştinţelor sistematizate ca principală resursă economică”. În acest context, informaţiile sunt în ultimă

instanţă factorul care determină modul de utilizare a tuturor celorlalte resurse.

Azi, importanţa informaţiei şi cunoaşterii, conduce la susţinerea tezei privind perspectiva societăţii

umane sub forma societăţii informaţionale.

Creşterea rolului noilor factori, alături de diminuarea altora, trebuie asociată după părerea noastră cu

necesitatea creşterii calităţii tuturor factorilor de producţie şi în primul rând a celui uman, care rămâne creator,

utilizator de idei, tehnici şi tehnologii ş.a.

Reţinând deja faptul că sub aspect cantitativ factorii de producţie sunt limitaţi şi reprezintă deci un

obstacol în creşterea consumului lor, rămâne ca alternativă ameliorarea lor din punct de vedere calitativ.

Nici latura cantitativă nu trebuie înţeleasă în mod simplist. Progresul tehnic, mai ales în ultimele decenii,

a permis descoperirea şi punerea în valoare a noi surse, chiar dacă explorarea şi exploatarea este mult mai

costisitoare.

Cauzele ce au concurat. şi concură în continuare la ameliorarea factorilor de producţie sunt: limitele

naturale ale unor resurse, caracterul neregenerabil al unora, costul ridicat şi randamentul scăzut în unele cazuri,

creşterea preţurilor de vânzare, efectele negative asupra mediului, ş.a. La acestea poate fi adăugat şi utilizarea a

unor tehnici de producţie mari consumatoare de resurse, energie, şi poluante în acelaşi timp.

În ameliorarea factorilor de producţie mai ales în zilele noastre sunt chemaţi a contribui: realizările

tehnice pe fondul desfăşurării noii revoluţii tehnico-ştiinţifice (robotizare, microprocesoare, inteligenţă

artificială, biotehnologiile, industria materiilor materialelor noi) care printre altele conduce şi la multiplicarea

factorilor de producţie mai ales ale capitalului fix; educaţia; schimbări structurale în producţia de mijloace de

producţie şi bunuri de consum; cunoştinţele umane; orientarea producţiei, a activităţii preponderent către

servicii “care devin indispensabile în procesul de disponibilizare a produselor de bază şi a serviciilor care

îndeplinesc nevoi de bază”. Ele devin unelte de producţie (O. Giarini, W. R. Stahel), reducerea rolului

factorilor tradiţionali şi creşterea ponderii altora cum este cazul informaţiei, şi cunoaşterii. Importanţa

crescândă a acestora conduce la un nou mod de creare a avuţiei, şi rezolvă în mare măsură şi aspectul cantitativ

al factorilor de producţie.

Toate aceste mijloace şi căi nu pot fi materializate în toate cazurile. Motivaţia principală este nivelul

diferit atins în dezvoltare de către o ţară sau alta. Şi chiar dacă avem în vedere tendinţele din economia

mondială - creşterea interdependenţelor, integrarea economică, mondializarea vieţii economice, participarea

statelor la aceste procese este inegală.

3.3.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie

Utilizarea raţională, eficientă a factorilor de producţie este obiectivul şi rezultatul competenţei şt abilităţii

întreprizătorului preocupat în permanenţă să găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină

avantaje cât mai mari şi mai sigure. În funcţie de natura activităţii economice şi, implicit, de valenţele

bunurilor noi faţă de trebuinţele pe care urmează să le satisfacă, întreprinzătorul iniţiază procesul economic

prin combinarea factorilor de producţie disponibili şi transformarea lor în alte bunuri şi servicii.

Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare

a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile economice

vizează adaptarea aparatului productiv fie prin anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii

de factori de producţie utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării

factorilor de producţie.

Operaţiunea tehnico-economică inerentă oricărei activităţi de producţie, în funcţie de natura sa, o constituie

combinarea factorilor de producţie, care desemnează modul specific de unire a factorilor de producţie în

vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit

atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi

economic.

Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de

producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură şi

calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului

respectiv.

Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în

obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.

Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind influenţată în mod semnificativ de

caracterul limitat al resurselor productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este

însăşi natura activităţii economice. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim

posibilă, în condiţiile date. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa fel încât să se

poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim.

În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise:

a) caracterul

limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei;

b) caracteristicil

e factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;

c) conjunctura

pieţelor factorilor de producţie.

Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a

lor.

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi

omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în

unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate

divide în unităţi de suprafaţă.23

Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este

imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune

în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi

tehnologii folosite.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai

multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr

mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de

producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-

un factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie.

Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde

în calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-

o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe criterii economice

concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt: productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata

marginală de substituire a factorilor, coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu factorii.

23 Abraham - Frois, Gilbert - Economie politique, Edition Economica, Paris, 1988, p. 104-111.

3.3.3. Funcţia de producţie

Mărimea, structura şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii sunt rezultatul comportamentului de piaţă al

producătorului. Acesta doreşte să câştige tot mai mulţi bani, să-şi maximizeze profitul. Managerii unei firme

sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să le

asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului.

Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun. Răspunsul

depinde de cunoştinţele tehnologice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor permite

alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În acelaşi timp, se va avea

în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine cu o cantitate dată de resurse.

După ce şi-a fixat obiectul activităţii, întreprinzătorul elaborează un ghid al acţiunii sale raţionale, prin

care se determină:

modalităţile sau metodele de fabricaţie;

volumul sau nivelul producţiei. Aşadar, la baza ofertei de bunuri şi servicii se află funcţia de producţie. Aceste limite ale producţiei, ca

şi relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie.

În general, aceasta este o relaţie de tipul n21 xxxfQ ,...,, , în care Q – volumul producţiei, iar

n21 xxx ,...,, sunt factorii de producţie utilizaţi.

Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul LKfQ , ,

unde :

K - factorul capital;

L - factorul muncă.

Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero. Factorii de producţia K şi L se combină

şi substituie între ei, iar fiecărei combinaţii în cantităţi diferite din cei doi factori îi corespunde un număr Q,

care reprezintă nivelul maxim al producţiei ce poate fi obţinută într-un timp determinat (un an). Raţionamentul

nostru porneşte, de asemenea de la ipoteza că există posibilităţi aproape nelimitate de înlocuire a unei cantităţi

date dintr-un factor cu o altă cantitate mai mare din celălalt factor, păstrând acelaşi volum al producţiei.

În analiza comportamentului producătorului este folosită, de regulă, funcţia de producţie omogenă. O

funcţie de producţie de tipul:

bafQ , este omogenă de gradul n dacă

bafxxbxaf n ,,

unde:

n =constantă;

x = număr real pozitiv.

O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas, după numele celor care

au folosit-o pentru analiza producţiei. LAKQ

unde:

A - constantă specifică fiecărei economii naţionale;

α şi β - coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi.

Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce firma creşte în dimensiuni, ele tind să

se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară. Acestea ţin în mod esenţial de greutăţile

întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei devine considerabilă, când începe să se manifeste

rigiditate în funcţionarea structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar risipă. Toate acestea

caracterizează ceea ce se numeşte pierderi interne de scară sau dezeconomii de scară.

Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine, astfel, un element-cheie pentru manageri, ea

contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.

3.3.4. Randamentul, productivitatea utilizării factorilor de producţie

Raportul dintre rezultatele unei activităţi economice şi eforturile făcute în acest scop poartă denumirea de

productivitate, randament sau eficienţă. Prin urmare, eficienţa economică exprimă acea calitate a activităţii

umane concretizată în efectele utile, atât din punctul de vedere al producătorului cât şi din cel al

consumatorului, în raport cu eforturile depuse pentru obţinerea rezultatelor economice care satisfac trebuinţele

oamenilor.

În principiu, prin eficienţă economică este evidenţiată şi comensurată relaţia complexă dintre efecte,

respectiv rezultatele activităţilor economice şi eforturile (cheltuielile) depuse pentru obţinerea lor. Eficienţa este

cu atât mai mare cu cât la aceeaşi cantitate de factori de producţie utilizaţi se obţine o valoare a producţiei mai

mare, sau când o cantitate dată de rezultate este obţinută cu un consum minim de factori de producţie.

Conţinutul complex al conceptului de eficienţă economică îşi găseşte expresia în forme diferite.

O primă modalitate de exprimare a eficienţei economice o constituie randamentul factorilor de

producţie utilizaţi determinat baza raportului dintre valoarea producţiei obţinute şi consumul de factori de

producţie (CFP) efectuat pentru aceasta. La nivelul firmei, valoarea producţiei se exprimă prin cifra de a

afaceri, adică volumul total al încasărilor din activitatea proprie, iar consumul de factori de producţie se poate

exprima în unităţi naturale sau în formă bănească.

Randamentul factorilor de producţie măsoară valoarea producţiei obţinute la o unitate de factori de

producţie utilizaţi şi, în acest caz, sporirea eficienţei presupune maximizarea volumului rezultatelor cu un

consum dat de factori, ceea ce este posibil în economie atunci când cererea este în expansiune sau capacitatea

de absorbţie a pieţei este suficientă pentru ca întreprinderea să poată mări oferta.

Ca alternativă, eficienţa economică se poate exprima şi sub forma consumului specific de factori de

producţie determinat prin raportul dintre consumul de factori (CFP) şi volumul rezultatelor obţinute (Q).

Acest raport exprimă eforturile (consumul de factori) necesare pentru a obţine o unitate de producţie sau de

venit. În cazul acestei variante de determinare, sporirea eficienţei economice presupune minimizarea

consumului de factori pentru obţinerea unui volum dat de producţie şi se întâlneşte în economie atunci când

cererea pe piaţă nu mai creşte, sau în situaţia când oferta de factori de producţie este limitată.

Expresia specifică a eficienţei utilizării factorilor de producţie este productivitatea (W) care stabileşte o

relaţie cantitativă între producţia obţinută (Q) şi factorii de producţie (FP) utilizaţi pentru obţinerea acesteia.

Raportul FP

QW desemnează nivelul productivităţii în condiţii date de loc şi timp.

Modificarea în timp a nivelului productivităţii, exprimă dinamica acesteia şi se măsoară prin indicele de

creştere a productivităţii

100

W

WI

0

tW

0t / . Dinamica productivităţii reflectă progresul calitativ al factorilor de

producţie ca şi mai buna combinare şi utilizare a acestora.

Deci, în esenţă, noţiunea de productivitate desemnează rodnicia sau eficienţa cu care sunt folosiţi

factorii de producţie într-un cadru dat (firmă, întreprindere, economie) şi într-un orizont de timp

determinat, dinamica sa fiind expresia creşterii acestei eficienţe în timp. Astfel concepută, productivitatea, rezultatele producţiei pot fi raportate la fiecare factor ca şi la toţi

factorii de producţie utilizaţi.

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu

minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.

În sens larg, productivitatea se defineşte ca “raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de

resurse absorbite în cursul producerii ei”.24

Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a

le obţine (factorii de producţie utilizaţi).

Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. Astfel, după maniera de măsurare a

rezultatelor, evidenţiem:

a) productivitatea fizică, care măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie, fiind

exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural - convenţionale);

b) productivitatea (măsurată) valorică, care permite măsura-rea în termeni financiari-monetari a

eficienţei. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne.

O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile:

c) productivitatea brută, care apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorul (factorii) ce este

(sunt) utilizaţi. În acest caz, producţia este privită ca o “producţie finală”, deci, ca sumă a valorilor adăugate de

diferitele activităţi de producţie;

d) productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor

exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce

este direct dependent de efortul productiv al firmei.

În conformitate cu metodologia INSEE, pentru productivitatea muncii şi cea a capitalului se utilizează şi

noţiunea de productivitate aparentă, prin care se sugerează că provenienţa valorii adăugate nu este

întotdeauna cunoscută corect, căci producţia nu se obţine cu echipamente identice, ci, de cele mai multe ori,

solicită noi tipuri de maşini şi utilaje, implicit, şi o nouă organizare a muncii.

În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în special, pe cele două tipuri consacrate,

şi anume: a) productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând

performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora; b) productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea

fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.). Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării

sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi

urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie.

Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de producţie (muncă, capital

etc.) şi se măsoară ca o mărime medie.

Productivitatea medie (Wi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei

(Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:

i

iX

QW

unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie. Acest indicator reflectă deci, câte unităţi (fizice

sau valorice) de efect util (producţie) revine la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţiei).

Productivitatea marginală (Wm) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi

suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi25

, şi se determină potrivit formulei de calcul:

24 Barre, Raymond – Economie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495. 25 Blaug, Mark - Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-472.

ii

mdX

dQ

X

QW

Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul dintre factorii de producţie

(în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus) pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a

relaţiei dintre producţie, productivitatea medie şi productivitatea marginală

Dacă avem, însă, în vedere analiza pe termen lung şi foarte lung, atunci toţi factorii de producţie devin

variabili şi, ca atare, producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie.

Va trebui, deci, să analizăm randamentul global al factorilor de producţie, care va putea fi crescător,

constant sau descrescător. Factorul care îşi pune amprenta în mod semnificativ, pe termen lung şi foarte lung,

este progresul tehnic.26

Rezultă că, în afara randamentelor medii şi marginale, în teoria microeconomică modernă o importanţă

deosebită are abordarea din perspectiva randamentelor globale şi factoriale. În cazul analizei randamentelor globale

se pun în evidenţă consecinţele modificării simultane a tuturor factorilor de producţie, în timp ce, în cel al analogiei

randamentelor factoriale interesează doar consecinţele variaţiei unui singur factor de producţie.

Considerăm, în acest sens, că este utilă prezentarea, în continuare, a diferitelor randamente factoriale, cu

accent pe productivitatea muncii şi, respectiv, pe randamentul capitalului.

3.3.4.1. Productivitatea muncii

Având în vedere că munca este factorul de producţie cel mai important al oricărei activităţi economice,

productivitatea muncii este cel mai mult utilizată în procesul de evaluare a eficienţei economice.

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă

productivă a muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de

timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii.

De obicei, eficienţa muncii este identificată cu productivitatea muncii. Dacă avem în vedere că

productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care este cheltuită munca şi că toate cheltuielile au la originea lor

munca, atunci aceasta nu este altceva decât eficienţa muncii, iar suprapunerea echivalentă stabilită între cele

două noţiuni pare să fie corectă. Sunt situaţii, totuşi, când efectul muncii este mult mai cuprinzător decât

produsul muncii, el nefiind dat numai de producţie. Cu cât înaintăm de la micro spre mezo şi macroeconomie,

cu atât mai mare devine sfera efectelor muncii, în sensul cuprinderii atât a elementelor care se pot măsura, cât

şi a celor nemăsurabile. În aprecierea productivităţii muncii se iau în considerare doar acele efecte care se pot

măsura. Literatura de specialitate formulează, însă, şi opinia conform căreia productivitatea muncii se

deosebeşte de eficienţa muncii, chiar dacă efectul muncii nu ar conţine aceste elemente nemăsurabile. Astfel,

pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită

pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil), se consideră că

sporirea “producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei”27

. Dar

piaţa nu ia în considerare decât acele produse utile, care corespund unor trebuinţe reale ale omului. Deci, din

acest punct de vedere, nu este posibil ca într-o întreprindere să crească productivitatea muncii şi să scadă

eficienţa ei.

De asemenea, privind această eficienţă nu numai din punctul de vedere al efectelor utile măsurabile, ci şi

sub aspectul implicaţiilor ecologice,28

este posibil ca într-o întreprindere productivitatea muncii să crească, dar,

prin poluarea mediului înconjurător şi prin ignorarea în general a problemelor mediului, eficienţa activităţii să

26 Blaug, Mark - op. cit., p. 507-520. 27 Novojilov, V - Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1969, p. 66-67. 28 Wonnacott, Paul; Wonnacott, Ronald - Economics, Third Edition, McGrow-Hill Book Company, 1986, p. 367-373.

nu răspundă unui criteriu de bază, acela al calităţii.

Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate

de muncă, fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de bun economic. Productivitatea muncii se poate determina

ca o mărime medie şi, respectiv, ca productivitate marginală.

Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie măsoară

productivitatea medie a muncii (WL).

Q

LW

L

QW LL ;

Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie ( Q ) obţinut ca

urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă ( L ), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt

presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:

L

QWmL

sau ca derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă:

dL

dQWmL

Comparându-se cu evoluţia producţiei ca urmare a modificării factorului muncă, se vor stabili limitele

productivităţii medii şi marginale între care se poate obţine producţia optimă. Se elimină situaţiile când

productivitatea marginală a unui factor este negativă, alegându-se cele în care productivitatea medie şi

marginală sunt descrescătoare, dar rămân pozitive.29

În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de

muncă. Astfel, producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de

muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea

productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice.

Munca depusă în activităţile economice se prezintă ca muncă individuală şi muncă socială, ceea ce face

ca şi productivitatea muncii să apară în dublă ipostază: individuală şi socială.

Productivitatea muncii individuale reprezintă randamentul sau eficienţa cu care este utilizat factorul

uman la nivelul fiecărui agent economic în funcţie de condiţiile specifice de înzestrare tehnică, organizare,

calificare şi intensitate a muncii. Ea se măsoară fie prin cantitatea de bunuri sau servicii obţinute în unitatea de

timp (W) fie invers prin timpul consumat (t) pentru obţinerea unei unităţi de produs.

W = Q sau t = Q = W

unde:

W - productivitatea muncii; ,

Q - cantitatea totală de produse obţinute;

L - timpul de muncă total cheltuit pentru obţinerea lui Q;

t - timpul de muncă cheltuit pentru obţinerea unei unităţi de produs.

În aceste relaţii, producţia (Q) se exprimă în unităţi naturale fizice, natural-convenţionale sau valorice, iar

cheltuiala de muncă în unităţi de timp (om-ore) sau număr de salariaţi.

Productivitatea muncii sociale (naţionale) exprimă eficacitatea cheltuielii totale de muncă prin

producţia de bunuri materiale şi servicii la nivelul economiei naţionale. Productivitatea muncii sociale nu se

determină ca o medie a productivităţilor individuale, ci ca un raport între indicatorii macroeconomici ai

rezultatelor finale cum sunt venitul naţional (VN), produsul intern brut (PIB) etc., şi populaţia ocupată sau

activă (L).

Creşterea productivităţii muncii înseamnă procesul prin care acelaşi volum de muncă se concretizează

29 Amani, Mokhtar - Microeconomie, Edition Gaeton Morin, Quebec, 1981, p. 103-105

într-o cantitate mai mare de bunuri, sau, invers, aceeaşi cantitate de bunuri se realizează cu un volum mai mic

de muncă. Acest proces presupune schimbări esenţiale în întregul proces de muncă, în modul de îmbinare şi

utilizare a factorilor de producţie, schimbări datorită cărora timpul de muncă pentru producerea unui bun se

reduce, astfel încât aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte proprietatea de a produce o cantitate mai mare de

bunuri. Tendinţa obiectivă de a economisi munca socială îşi găseşte expresia în legea creşterii productivităţii

muncii, care reflectă raportul de cauzalitate între nivelul dezvoltării factorilor materiali de producţie şi

randamentul factorului uman.

Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă exact gradul de eficienţă al muncii, are o aplicabilitate

limitată, deoarece poate fi folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. În condiţiile producerii

unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de acelaşi tip, pentru calculul productivităţii muncii se

foloseşte metoda unităţilor natural-convenţionale, care asigură condiţii unitare de măsurare pentru toate

produsele de acelaşi tip. Exprimarea productivităţii muncii în unităţi valorice are avantajul că permite o

apreciere unitară a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse şi, implicit, compatibilitatea între ramuri

şi la nivelul economiei naţionale. Există şi o serie de inconveniente ce decurg din faptul că preţul se modifică

în raport cu cererea şi oferta; sortimentele produse (care au preţuri diferite) se schimbă, ceea ce modifică

nivelul real şi dinamica productivităţii muncii. Productivitatea muncii se poate calcula pe oră, zi, lună,

trimestru, an, pe un lucrător, la nivelul unităţii economice, ramură sau la nivelul economiei naţionale,

utilizându-se corespunzător diferiţi indicatori prin care se măsoară rezultatele la fiecare din aceste niveluri. Prin

raportarea venitului naţional la numărul de lucrători se determină productivitatea muncii la nivel naţional şi

se exprimă “gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional”.30

De altfel, productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca sinteză a folosirii factorilor de producţie. Ea depinde

nu numai de cuantumul muncii, ci şi de calitatea ei, de mărimea capitalului utilizat etc., fiind, în opinia noastră,

expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului de producţie.

3.3.4.2. Randamentul capitalului

Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului.

Aceasta exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort-efect, randamentul

capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei

unităţi de producţie.

Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q), se

determină coeficientul mediu al capitalului (k):

Q

Kk

Dacă se raportează creşterea capitalului ( K ) la creşterea producţiei ( Q ) într-un interval de timp se

determină coeficientul marginal al capitalului:

Q

Kkm

Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în

condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Potrivit relaţiei efect-efort; randamentul capitalului se

prezintă ca productivitate a capitalului.

Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se determină productivitatea medie a

capitalului:

30 Manoilescu, Mihail - Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 81

K

QWk

Se poate deduce că k

1Wk , deci inversul coeficientului mediu al capitalului. Dacă se raportează sporul

de producţie la creşterea capitalului se determină productivitatea marginală a capitalului:

K

QWmk

Se poate deduce că m

kk

1W , deci inversul coeficientului marginal al capitalului. Productivitatea

marginală a capitalului reflectă suplimentul de producţie antrenat de creştere cu o unitate a capitalului (în

condiţiile respectării clauzei caeteris paribus).

Totodată, se poate calcula randamentul viitor al capitalului31

ca raport între sporul de producţie şi

capital KQ / Aceasta se apreciază pe baza sporului de venituri scontate a se obţine de către un

întreprinzător de pe urma acestui capital de-a lungul duratei sale de funcţionare. Productivitatea marginală a

capitalului apare, astfel, sub forma unui raport între randamentul viitor al bunurilor de capital şi preţul lor de

ofertă, iar evoluţia ei va influenţa noile investiţii.

Randamentul capitalului, atât sub forma coeficientului, cât şi a productivităţii capitalului se poate calcula

la nivel naţional, la nivelul unui sector sau unei ramuri de activitate şi la nivel macroeconomic. Analizele

privind randamentul factorului capital sunt utilizate în special pentru capitalul fix, de a cărui evoluţie

cantitativă, structurală şi cantitativă depinde, într-o măsură importantă, dezvoltarea economică.

Studiind problema productivităţii factorilor de producţie, Mihail Manoilescu aprecia că “între

productivitatea muncii şi productivitatea capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind ... semnul

real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea capitalului, ea este ... de natură secundară,

capitalul nefiind la rândul lui decât o creaţie a omului, a muncii omeneşti”. În mod asemănător se poate analiza

randamentul tuturor celorlalţi factori de producţie. În ceea ce priveşte factorul natural, este necesar să se ţină

seama de particularităţile acestuia, în sensul că el este un dar al naturii şi mai puţin un rezultat al muncii

acumulate şi are un puternic caracter limitat, fapt ce impune necesitatea protejării, conservării şi utilizării lui

raţionale. Analiza eficienţei factorului natural vizează, deci, atât efectele sub forma sporului de producţie, cât şi

pe cele privind gospodărirea şi protejarea resurselor, păstrarea echilibrului ecologic şi a stării de sănătate a

populaţiei, astfel încât să se poată asigura o gospodărire durabilă din punct de vedere economic, ecologic şi

social.

3.3.4.3. Creşterea productivităţii

Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al productivităţii factorilor de producţie, un

rezultat mai mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic.

Vom analiza creşterea productivităţii pe exemplul productivităţii muncii.

Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se

caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu

un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie,

în modul de combinare a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă, o cantitate dată de muncă

dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri. Productivitatea muncii creşte şi prin obţinerea

aceleiaşi producţii, dar de calitate superioară, în condiţiile menţinerii consumului de muncă pe unitatea de

31 Keynes, J. M. - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 159-167.

produs sau chiar ale scăderii lui. În condiţiile contemporane, nevoia de a economisi timpul de muncă se

accentuează datorită amplificării şi diversificării necesităţilor, măririi timpului destinat ştiinţei şi culturii,

ridicării nivelului de pregătire profesională a forţei de muncă etc.

Pe fondul unei tendinţe de creştere a productivităţii muncii, apar situaţii specifice de scădere a acesteia,

în condiţiile existenţei unor disfuncţionalităţi în economie: şomaj, inflaţie, un anume stadiu pe care îl parcurge

evoluţia ciclică a dezvoltării economice, accentuarea caracterului deficitar al unor resurse etc.

Productivitatea este influenţată de32

:

factori

naturali ca, de exemplu: condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.;

factori

tehnici, care se referă la nivelul de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.;

factori

economici, cum sunt: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea

materială;

factori sociali,

care se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile civile,

politice;

factori

psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de

calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi

satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul şi modul în care

sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);

factori

structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în structura pe produse, pe

sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale;

factori ce

decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială în cadrul cărora includem:

tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa

mondială etc.

Există diferite modalităţi prin care, acţionând în sensul factorilor, se poate obţine o creştere a

productivităţii muncii.

Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi

energetice. Se perfecţionează tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, se înlocuiesc tehnicile vechi cu cele

performante, se modifică structura forţei de muncă şi, prin toate acestea, se realizează economisirea muncii pe

ansamblul economic. În acelaşi timp, ştiinţa potenţează tot mai mult munca, asigurând condiţiile pentru

sporirea eficacităţii ei. Perfecţionarea proceselor tehnologice, fiind un element important al progresului tehnic,

duce şi ea la creşterea productivităţii mucii, fie prin reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs, fie

prin economisirea factorului material al producţiei.

Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte capacitatea de a prelucra un volum mai

mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe

bunuri (se amplifică stocul de capital uman). Forţa de muncă calificată este mai productivă, deoarece

cunoştinţele şi îndemânarea pe care le posedă lucrătorul permit acestuia să folosească mai raţional timpul de

muncă şi să utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic, să producă bunuri de calitate superioară etc.

Nivelul productivităţii este determinat atât de numărul cadrelor calificate existente în întreaga economie,

32 Constantinescu, N.N. - Reforma economică în folosul cui?, Editura Economică, Bucureşti, 1993, p. 7.

cât şi de modul cum acestea se distribuie în profil de ramură şi teritorial, de modul cum se asigură folosirea lor

la locurile de muncă în întreprindere, de posibilitatea adaptării lor la caracterul mobil al producţiei moderne, la

modificările din diviziunea socială a muncii etc.

Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se urmăreşte

perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a

capacităţilor de producţie etc. Productivitatea este, înainte de toate, o problemă de organizare, care presupune o

combinaţie, în cea mai eficace manieră, a cantităţilor disponibile de diverse categorii de muncă, de capital şi

resurse naturale pentru a se putea produce bunuri materiale şi servicii cât mai utile, mai multe şi de calitate mai

bună.

M. Didier, reflectând legătura randamentului muncii cu randamentul celorlalţi factori de producţie,

apreciază, pe baza datelor, că acesta se datorează unei mai bune pregătiri a forţei de muncă, unei mai bune

organizări a muncii, unei mai accentuate automatizări a producţiei, unor utilaje mai bune, unui efort de

echipare fără precedent. În prezent, se investeşte în fiecare an de trei-patru ori mai mult decât în anii ‘50 şi mai

mult de nouă ori decât la începutul secolului al XX - lea. Maşinile şi utilajele sunt mai performante ceea ce

conduce la creşterea productivităţii şi, deci, la obţinerea unei producţii mai mari. În medie, munca este astăzi

de trei ori mai productivă decât acum 30 de ani.

Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie de efecte economice şi

sociale atât pentru activitatea de producţie propriu-zisă, pentru condiţia omului în producţie, cât şi pentru

condiţia lui de consumator. Acestea pot fi: economisirea factorilor de producţie consumaţi; reducerea costului

de producţie; creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute; creşterea profiturilor, a salariului real;

economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber.

3.3.5. Costul de producţie: definire, tipologie. Relaţia dintre cost şi productivitate

În comportamentul producătorului şi al consumatorului, costul constituie un indicator economic de o mare

însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea, aparent simplă, cât costă? Astfel, costul

reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este

vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu alimente,

organizării concediului, efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc.

În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consumul de factori de producţie - muncă,

natură şi capital -, care, în expresie bănească, constituie cheltuieli de producţie.

3.3.5.1. Definirea costului

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către

agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.

Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii:

a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori -material şi uman, atât în domeniul bunurilor

materiale-industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilor-transport, telecomunicaţii,

turism, sănătate, educaţie, cultură, gospodărie comunală etc.;

b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru

desfacerea (vânzarea lor);

c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite

aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile

măsurarea şi compararea lor.

3.3.5.2. Delimitări conceptuale

Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din

evidenţa contabilă a acesteia.

Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel

consum de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu:

consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul

economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.

Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în

costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).

Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit

de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice

respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar

cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este

considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită - drept forme

de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.

Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul sacrificiului sau

costul renunţării în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Concret, aceste sinonime

exprimă ceea ce pierde agentul economic sau la ce renunţă acesta când face o alegere, adică valoarea ce

corespunde celei mai bune alternative care nu este aleasă. Orice cost concurenţial presupune costuri de

oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte

alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a

resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este

considerat cost implicit, deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

3.3.5.3. Importanţa costului

În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea

şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea

ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt

egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă

tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu

numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul educaţiei, sănătăţii,

informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei

economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul externalităţilor

negative etc.

De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează

interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ

de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În

consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri.

Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia

dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul (C)

desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici,

iar excedentul preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. Astfel, pentru fiecare

unitate de produs sunt valabile egalităţile:

P = C + pr;

C = P - pr.

În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

3.3.5.4. Mărimea şi tipologia costului

Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a costurilor, considerarea lor drept punct

de plecare în formarea preţurilor, în alegerea celei mai bune alternative de producţie, în evaluarea eficienţei şi

în fundamentarea reducerii consumurilor de resurse, a cheltuielilor de producţie etc.

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea

de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi

cheltuielile salariale. corespunzătoare consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite

criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabilităţii. În cadrul acestei lecţii de

teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii

prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de

reparaţii, de întreţinere, de iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi

cheltuieli cu caracter accidental - amenzi, penalizări plătite etc.

Mărimea costului poate fi calculată:

a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub

de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);

b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;

c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.

Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează:

a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită;

b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de

nivelul eficienţei;

c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea

tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.

Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivel

microeconomic şi care, în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia

şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii. Costul este un parametru hotărâtor pentru comportamentul

producătorului care urmăreşte ca obiectiv primordial obţinerea unui profit cât mai mare şi mai sigur. De aceea,

problemele privind conţinutul, structura, tipologia costurilor şi posibilităţile de reducere a lor constituie o

tematică permanentă a cercetării economice.

În condiţiile economiei concurenţiale, obiectivul fiecărui agent economic întreprinzător de a obţine un

profit cât mai mare îl determină ca încă înainte de declanşarea activităţii să evalueze consumul necesar de

factori de producţie şi să calculeze cât îl costă obţinerea unui bun sau serviciu.

În procesul utilizării lor productive factorii de producţie - capitalul, munca, resursele naturale - prezintă

aspecte particulare ale consumării lor.

Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorilor direct sau

indirect productivi, potrivit specializării şi nivelului de calificare al fiecăruia. Acest factor se regăseşte în noul

produs doar în expresia bănească prin salarii.

Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în care este utilizat. Astfel, capitalul

fix (maşini, utilaje, instalaţii, etc.) se consumă în timp, în mod treptat, în decursul mai multor acte de producţie

şi se regăseşte în bunurile care se obţin sau serviciile prestate doar în expresie bănească sub forma amortizării.

Capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie, etc.) se consumă integral în fiecare act de

producţie şi se regăseşte în bunurile ce se obţin în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale şi

sub aspect material natural.

Consumul resurselor naturale (pământul) ca factor de producţie primar, originar, presupune

întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri sau prestarea de servicii. Consumul resurselor naturale se

reflectă în rezultatele obţinute în agricultură prin preţul pământului iar pentru celelalte resurse naturale atrase în

circuitul economic - minereuri, petrol, gaze naturale - reflectarea lor în rezultatele obţinute poate fi atât

bănească precum şi materială.

Consumul factorilor de producţie poate fi privit atât pe întreaga producţie de un anumit fel fiind denumit

şi consum global, cât şi pe unitatea de produs fiind denumit şi consum unitar.

În condiţiile economiei de piaţă, gestionarea consumului factorilor de producţie implică:

a) în primul rând, evaluarea în bani a tuturor factorilor de producţie consumaţi pentru producerea

bunurilor, ţinând seama de preţurile la care au fost procuraţi aceşti factori de către întreprindere;

b) în al doilea rând, stabilirea cât mai corectă a preţului la care se vând produsele create prin

consumarea factorilor de producţie. Doar în condiţiile în care costurile de producţie pe unitatea de produs

sunt mai mici permit obţinerea unor profituri mai mari de către fiecare agent economic.

Având în vedere elementele menţionate se poate da o definiţie a costului de producţie ca fiind expresia

bănească a consumului de factori de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea unui bun sau

prestarea unui serviciu.

Costul de producţie mai poate fi definit şi ca acea parte a preţului de vânzare a unui bun economic

care compensează cheltuielile suportate de unităţile economice pentru producerea şi vânzarea acelui

bun.

Caracterizarea costurilor are la bază doi parametrii: structura şi nivelul.

Structura costurilor evidenţiază elementele componente ale acestora, ponderea pe care o ocupă fiecare

element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.

Cea mai generală structură a costului în funcţie de natura economică a cheltuielilor cuprinde

următoarele componente:

a) cheltuielile cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite şi costuri materiale. Acestea

reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi circulant, respectiv cheltuielile cu amortizarea,

materiile prime, materialele, combustibilul, energia, etc.;

b) cheltuielile cu forţa de muncă sau costul forţei de muncă care au în vedere eforturile făcute de

întreprindere cu plata salariilor, contribuţiilor pentru asigurările sociale, contribuţii la fondul pentru ajutor de şomaj;

c) la cele două categorii mari de cheltuieli se mai adaugă cele cu iluminatul, încălzitul, chiriile,

transporturile, etc., denumite cheltuieli de regie.

Ansamblul cheltuielilor materiale, cu salariile şi de regie reprezintă costul factorilor de producţie.

3.3.5.5. Tipuri de cost

În literatura şi practica economică din ţările cu economie de piaţă modernă sunt utilizate mai multe

categorii de costuri în funcţie de elementele de cheltuieli pe care le cuprind. A fost elaborată o tipologie a

costurilor care cuprinde mai multe tipuri de cost: costul global, costul marginal şi costul mediu (unitar).

A) Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-

un bun. El poate fi privit:

a) structural, pe

termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi

b)pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către

întreprindere.

Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de

volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile

de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei

creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă independent de evoluţia producţiei.

Când volumul producţiei se schimbă, costul fix, pe termen scurt, nu afectează variaţia costului global total şi

nici costul marginal.

Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii.

Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie,

care se poate modifica datorită investiţiilor.

Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul

producţiei.

CV = f (Q)

Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil,

energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul

este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă

randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional;

costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct

proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materiile prime). Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV

Costul total mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q):

QCTMCT sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu

costul total mediu: mgCQCT când CTMCmg .

Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile

costului total şi ale costului variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi

măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil

porneşte, în mod necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul costului fix,

care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un moment dat, este determinată de: consumul

tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei; nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie.

B) Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de

rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: costul

mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal),

încep prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate

rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai întâi

crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

Q

CFCMF

Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de

produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix

creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă - crescătoare

sau descrescătoare.

Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia:

Q

CVCMV

La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei creşte

mai accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale

devansează, în creşterea lor, mărimea volumului producţiei.

Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin

relaţiile:

QCMT

sau:

CMVCMFCMT

În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete, ca,

spre exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă;

costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe

unitatea de temperatură; costul pe unitatea de sunet etc.

Curba costului mediu total este tot în formă de "U", însă mai deschisă decât curba costului mediu

variabil, deoarece se ia în calcul şi costul fix:

C) Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total ( CT ) necesar pentru obţinerea unei unităţi

suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a

cantităţii de produse. Epitetul “marginal” este, în economie, sinonim cu “suplimentar”:

Q

CTCmg

Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă că:

Q

CVCmg

Astfel, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal (tabelul nr. 4.1).

Tabelul nr. 1. Costul fix, costul variabil, costul total, costul marginal (date ipotetice)

Cantitatea

buc.

Costul

fix

u.m.

Costul

variabil

u.m.

Costul

total

u.m.

Costul

marginal

u.m.

1 100 300 400 -

2 100 600 700 300

3 100 800 900 200

4 100 950 1050 150

5 100 1080 1180 130

Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului variabil, ca urmare, costul marginal are

aceeaşi mărime prin relaţiile:

Q

CTCmg

sau

Q

CV

În cazul în care 1Q ; costul marginal este egal cu CT , respectiv cu CV .

Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul producţiei.

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează acţiunile

întreprinzătorilor; este stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor

de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul

concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

Analizând evoluţia diferitelor categorii de cost pe produs în strânsă legătură cu cea a volumului

producţiei (restricţie de resurse şi necesităţi) putem evidenţia o serie de corelaţii şi tendinţe. Astfel, costurile

fixe pe produs se pot diminua sistematic pe măsura creşterii producţiei şi vor spori prin reducerea acesteia.

Deci, costurile fixe pentru întreaga producţie sunt variabile pe produs.

Costurile variabile proporţionale cu volumul producţiei sunt fixe pe produs (în condiţiile în care nu se

realizează modificări de structură a factorilor care le generează în sensul substituirii acestora).

Costul marginal, în evoluţia sa, influenţează costul total mediu pe produs. Micşorarea costului pe

unitatea de produs constituie condiţia hotărâtoare a creşterii profitabilităţii; ea nu trebuie să afecteze calitatea

bunurilor, ci presupune realizarea unor produse şi servicii de calitate, care să încorporeze ştiinţă şi tehnică

avansate. Orice nerespectare a calităţii echivalează cu o risipă de costuri.

3.3.5.6. Relaţia dintre cost şi productivitate

La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport

invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când

productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg)

creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea marginală scade.

Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul de cost al muncii

asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată

la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport

invers proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de

productivitatea marginală a muncii.

3.3.5.7. Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal

a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii

marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea

costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;

b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul

cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în

care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;

c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului

minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.

3.3.6. Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Opţiunea producătorului

Minimizarea costului de producţie constituie o latură deosebit de importantă a activităţii de conducere

economică eficientă, cu rol determinant în maximizarea profitului. Mărimea acestuia se stabileşte ca diferenţă

între preţul de vânzare şi costul total al producţiei.

Reducerea costului de producţie constituie un proces complex, care implică raţionalitatea în orientarea şi

mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaşterea bazată pe calcul economic, măsurarea şi drămuirea în

alocarea resurselor lor.

Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete de reducere pe unitatea de efect

util.

Utilizarea cu

eficienţă sporită a factorului material al producţiei înseamnă obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri cu

acelaşi consum de mijloace de producţie şi, deci, reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.

Urmarea directă a diminuării cheltuielilor materiale, pe produs este creşterea valorii nou create (valoarea

adăugată netă).

Creşterea

productivităţii muncii sau a eficienţei folosirii forţei de muncă. Presupunând sporirea cantităţii de bunuri

obţinute cu aceeaşi cheltuială de muncă vie, creşterea productivităţii duce la micşorarea consumului de forţă de

muncă şi deci, a cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs. Creşterea randamentului factorului muncă, în

procesul utilizării lui, înseamnă totodată, scăderea costului acestui factor pe unitatea de efect util, care se

reflectă în reducerea costului mediu.

În activitatea nemijlocită de reducere a costului o mare însemnătate are respectarea corelaţiei dintre

creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului mediu nominal, în sensul că, productivitatea muncii să

sporească mai accentuat decât se măresc salariile. În orice întreprindere, atunci când creşte randamentul muncii

lucrătorilor în mod firesc, aceştia trebuie să obţină salarii mai mari decât anterior. În acest caz, însă, micşorarea

costului pe unitatea de produs presupune ca sporirea salariului să fie devansată de creşterea productivităţii

muncii. Această corelaţie este normală şi justifică economia întrucât creşterea productivităţii muncii presupune

în mod necesar efortul suplimentar al întreprinzătorului pentru productivitate, creşterea înzestrării tehnice.

Reducerea

cheltuielilor de regie, a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti constituie o altă cale a raţionalizării costurilor

de producţie. Creşterea în ritmuri inferioare a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti în raport cu creşterea

volumului producţiei determină micşorarea cheltuielilor pe unitatea de produs.

Un aspect de ordin principial constă în aceea că în epoca contemporană, perfecţionările factorilor de

producţie au loc în condiţiile în care ştiinţa devine tot mai scumpă. Introducerea rezultatelor creaţiei ştiinţifice

în producţie necesită luarea în calcul nu numai a efectelor, ci şi a costului ştiinţei. În general, însă, pe măsura

progresului ştiinţifico-tehnic, se creează condiţii favorabile reducerii costului pe unitatea de produs. Cu toate

acestea, nu este exclusă posibilitatea creşterii costului mediu la unul şi acelaşi produs. O asemenea situaţie

poate avea loc atunci când, pe piaţă creşte preţul noilor factori de producţie.

Reducerea sistematică a costului de producţie necesită luarea în considerare a tuturor factorilor, în

dinamica lor complexă.

Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică, conform

căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să

producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de

aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin

suplimentarea consumului de factori.

În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al

producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri

minime.

Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru de

mişcare. Optimul producătorului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz,

producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

3.3.6.1. Echilibrul producătorului pe termen scurt

În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să

aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de

cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un

profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.

Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în

care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim. În

literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în

care sporirea volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul mediu total

sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale; grafic, este vorba de punctul în care se intersectează

curbele costului marginal şi costului mediu total. Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul

economic al costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta necesită eforturi pe termen lung, concretizate

în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea structurilor de producţie, ridicarea

nivelului calitativ al bunurilor.

În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi

marginale.

Încasarea totală (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Ea se

determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p):

pQI t

Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât

preţul unitar:

Q

pQ

Q

II t

m

Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a

cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare ( tI ) pe unitatea suplimentară (adiţională) de

volum-desfacere ( M ):

M

II t

mg

Între încasarea medie şi încasarea marginală, în principiu, există aceeaşi relaţie ca între variabilele medii şi marginale; sporirea încasării medii decurge din creşterea încasării marginale; când încasarea medie se micşorează, aceasta înseamnă că încasarea marginală este în scădere; când încasarea medie este constantă, ea reflectă menţinerea la acelaşi nivel a încasării marginale.

Sporirea volumului producţiei atrage după sine creşterea atât a costului total global, cât şi a încasării

totale.

Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia

ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale. Astfel, când mărirea încasării marginale este

însoţită de scăderea costului marginal sau de creşterea mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor, profitul se

ameliorează şi, ca urmare, sporirea producţiei este eficientă. În cazul în care, însă, costul marginal este în

creştere, şi cu atât mai mult când creşterea lui este superioară încasării marginale, o unitate suplimentară de

producţie măreşte costul global mai mult decât încasarea totală, micşorând profitul şi impunând reducerea

volumului producţiei.

În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, trebuie să se ţină seama de relaţia

dintre costul marginal şi venitul marginal (încasarea marginală). Profitul obţinut este maxim atunci când

venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă între

totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor. Înţelegerea acestei condiţii de optim are la bază explicaţia ce urmează:

Profitul întreprinderii ( rP ) se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau veniturilor) şi totalul

costurilor:

CTIP tr

Aceste mărimi depind de volumul producţiei fizice. Volumul producţiei care maximizează profitul

trebuie să satisfacă o anumită condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (xQ ), prima derivată a

funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:

0dQ

dCT

dQ

dVt

dQ

dPr

Luând în calcul faptul că mgVdQdVT / (venitul marginal), iar mgCdQdCT / (costul marginal), se

ajunge la următoarea concluzie: condiţia de maximizare a profitului devine: 0CV mgmg sau mgmg CV

3.3.6.2. Pragul de rentabilitate

În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe

care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul “mort” al întreprinderii. Acesta indică volumul de

producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul poate să obţină profit. În acest “punct“, încasările

totale ( tI ) ale întreprinderii, obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale cu costul total (CT ), iar profitul

este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relaţia:

CTI t iar, 0Pr .

Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca întreprinderea respectivă să nu fie

nevoită să iasă din afaceri. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.

Grafic, într-o reprezentare mai generală, pragul de rentabilitate este redat în figura nr. 4.1.

Figura nr. 1. Pragul de rentabilitate

Se observă că în intervalul în care costurile totale depăşesc încasările totale se înregistrează pierderi;

intersecţia celor două drepte - a încasărilor şi cea a costurilor totale - marchează pragul de rentabilitate (când

profitul este nul); de la punctul în care încasările depăşesc cheltuielile, întreprinderea obţine profit.

În practică, mişcarea în timp a activităţii unei întreprinderi nu exclude situaţia în care, după o anumită

perioadă de redresare, să aibă loc, din nou, punctul “mort” sau pragul de rentabilitate, la alt nivel.

Concurenţa şi formarea preţurilor

4.3.1. Concurenţa: conţinutul, formele şi funcţiile acesteia

Prezentă încă din cele mai vechi timpuri, concurenţa se generalizează abia în capitalism, datorită extinderii

proprietăţii private, diviziunii muncii şi producţiei pentru piaţă (stimulată de tehnica maşinistă), antrenării progresive

în relaţiile economice mondiale a tuturor ţărilor, perfecţionării mijloacelor de transport şi comunicaţie etc.

Instrumentul dinamizator al economiei de piaţă îl reprezintă concurenţa.

Ca model de comportament al agenţilor economici, în cadrul fiecărei componente a sistemului de pieţe,

concurenţa semnifică raportul de forţe dintre protagoniştii pieţei, opoziţia şi rivalitatea permanentă dintre aceştia, în

privinţa producerii şi vânzării bunurilor materiale şi a serviciilor, a plasării capitalurilor, în efectuarea operaţiunilor

bancare şi a altor activităţi cu caracter economic.

Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe avantaje private, a profiturilor cât mai mari şi

mai sigure. Realizarea intereselor private ale agenţilor economici nu poate avea loc în afara confruntării acestora pentru

atragerea factorilor de producţie cei mai eficienţi, cucerirea unor segmente cât mai mari ale pieţei fiecărui bun,

diversificarea produselor şi îmbunătăţirea calităţii acestora, sporirea cifrei de afaceri, reducerea costurilor unitare ş.a. Din

această cauză, concurenţa se manifestă indirect ca o competiţie între agenţii economici pentru eficienţă şi calitate.

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai

avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.

Obiectivele concurenţei devin realizabile cu ajutorul unor instrumente de natură economică şi

extraeconomică.

Instrumentele economice constau în:

a) puterea economică a fiecărui participant: mărimea capitalului firmei şi structura tehnică a acestuia, volumul

şi calitatea resurselor umane folosite, randamentul factorilor de producţie utilizaţi, resursele informaţionale şi

capacitatea de inovare a fiecărui agent economic;

b) posibilităţile fiecărui participant de a menţine costurile în limitele eficienţei şi de a îmbunătăţi calitatea

produselor;

c) posibilităţile competitorilor de a suporta mobilitatea preţului de piaţă al produsului, în funcţie de conjunctura

pieţei, respectiv reducerea temporară a acestuia atât ca urmare a scăderii cererii, cât şi a tendinţei fiecărui producător

(ofertant) de a atrage de partea sa a unei clientele cât mai numeroase;

d) capacitatea agenţilor economici aflaţi în competiţie de a acorda clienţilor avantaje suplimentare: credite de

consum, termene de garanţie la bunurile cumpărate, servicii post-vânzare etc.

Dintre instrumentele extraeconomice mai des folosite în lupta de concurenţă, se disting:

a) crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri, care sunt folosite în scopuri speculative;

b) realizarea de înţelegeri neloiale sau nelegale între anumite firme;

c) violarea secretelor tehnologice comerciale şi bancare ale firmelor concurente;

d) diversiunea şi sabotajul asupra întreprinderilor rivale;

e) presiuni morale (uneori şi politice) asupra firmelor concurente.

În funcţie de instrumentele utilizate în cadrul competiţiei dintre agenţii economici, de predominanţa acestora,

concurenţa poate fi apreciată ca loială sau neloială.

Concurenţa loială presupune folosirea nediscriminatorie, de către toţi agenţii angrenaţi în competiţie, a

instrumentelor economice, legale şi morale, pe când concurenţa neloială constă în utilizarea unor instrumente

extraeconomice, nelegale şi imorale, pentru promovarea propriilor produse şi servicii, în defavoarea celor create şi

comercializate de oponenţi.

Presupunând iniţiativă şi competiţie, ea este legată indisolubil de caracterul limitat al resurselor şi de natura umană,

de înclinaţia omului către înavuţire şi putere, de dorinţa subiecţilor economici de a dispune de avantaje economice,

de a învinge adversarul.

Concurenţa include raporturi între vânzători şi cumpărători şi raporturi în interiorul fiecărui grup. Toţi agenţii economici

participanţi la schimb pe o piaţă anume, autohtoni şi străini, sunt angajaţi în lupta de concurenţă.

Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (excludem,

aici, situaţiile speciale de monopol şi monopson). Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află

în echilibru, concurenţa are intensitate relativ joasă, relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe

fondul unei rivalităţi abia vizibile; în această ipoteză, fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere

ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar pericolul înlăturării din “arenă” a unor întreprinzători este redus.

Dacă oferta depăşeşte sensibil cererea, raportul de forţe dintre vânzători şi cumpărători este în favoarea ultimilor,

partea slabă a relaţiei constituind-o vânzătorii, care nu au la dispoziţie o piaţă suficientă. De aici, tendinţa fiecărui

ofertant de a câştiga clientelă în defavoarea celorlalţi, prin reducerea preţului, rivalitatea dintre ei, spargerea unităţii

lor de acţiune. În cazul opus, al cererii sensibil superioare ofertei, partea slabă e reprezentată de cumpărători. Apare

rivalitatea deschisă între ei, unitatea lor se destramă, fiecare fiind “dispus” să plătească un preţ superior celui

obişnuit, pentru a-şi apropria cantitatea de bunuri necesară.

Agenţii economici concurenţi pot proveni dintr-o singură ramură de producţie, care fabrică un anumit bun, sau din

mai multe ramuri de producţie. În cazul secund, două aspecte necesită a fi amintite, şi anume:

a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile, adică bunuri diferite care pot satisface una şi

aceeaşi trebuinţă.

b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite. Ea se iveşte atunci când

resursele productive ale societăţii sunt rău distribuite între ramuri, când în unele ramuri există surplus de bunuri, iar

în altele, deficit de bunuri. Premisele obţinerii de profit fiind precare în primele ramuri, apare necesar un proces de

migrare a unei părţi din capitalul lor către celelalte ramuri, proces care modifică mediul concurenţial, în ambele

ramuri.

Formele concurenţei se structurează în funcţie de anumite criterii:

După gradul de diferenţiere a bunurilor sau tipul de bunuri tranzacţionate, se disting:

a) concurenţa omogenă sau cu produse nesubstituibile;

b) concurenţa eterogenă sau cu produse diversificate substituibile.

În funcţie de posibilităţile de intrare ale agenţilor economici într-o ramură de activitate, deci în funcţie de

gradul de libertate al acestora, se manifestă:

a) concurenţa deschisă;

b) concurenţa restricţionată (închisă).

Folosind criteriul instrumentele economice utilizate pentru a influenţa piaţa bunului, se cunosc:

a) concurenţa prin variaţia preţului;

b) concurenţa prin variaţia cantităţii de produse oferite pieţei;

c) concurenţa prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor;

Considerând piaţa ca fiind cadrul social-economic în care se produc şi se tranzacţionează mărfurile, deci ca o

interdependenţă între producţie şi schimb, tipurile concurentei sunt:

a) concurenţa de piaţă (cea care se desfăşoară nemijlocit prin relaţiile de piaţă);

b) concurenţa din afara pieţei (în afara relaţiilor directe de vânzare-cumpărare).Un exemplu tipic de concurenţă

în afara pieţei îl constituie competiţia pentru inovaţie tehnologică.

Ca orice luptă, concurenţa se soldează cu învingători şi învinşi. Câştigătorii sunt, fireşte, agenţii economici care produc

bunuri la costuri joase, sau bunuri de calitate superioară. Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a

învinge rivalii stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze noi produse, să folosească noi tehnici de fabricaţie,

să ridice nivelul general de calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca. Aceste mijloace, utilizate

la început de puţine unităţi, se extind treptat, graţie constrângerii materiale exercitate de preţul mai redus (ori calitatea

superioară a bunului) asupra grupului rămas în urmă, care în situaţia stagnării riscă să piardă progresiv poziţii şi chiar să

iasă din cursă. Concurenţa transformă, astfel, progresul într-o condiţie de existenţă, de a fi sau a nu fi.

Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa realizează şi o selecţie a

producătorilor, eliminând pe cei slabi. Resursele se concentrează, de aceea, într-o măsură crescândă, la dispoziţia

unităţilor capabile să le gospodărească şi să le utilizeze mai raţional.

Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la

producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin sporirea productivităţii muncii. Fără această

transmitere implicând reducerea preţurilor nu ar putea să se vândă cantităţile crescânde de bunuri, iar producţia s-ar

sufoca. Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de

satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor.

Concurenţa are şi unele consecinţe negative, ea atrage după sine şi efecte secundare, nedorite, concretizate în

încercarea multor întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor cheltuieli necesare protejării

naturii, în crearea unor bunuri de calitate îndoielnică, ori de-a dreptul nocive etc. Crizele economice şi războaiele

dintre ţări au şi ele tangenţă cu concurenţa.33

Aceasta nu a încetat nici în prezent să constituie o cauză a conflictelor

militare între state.34

Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice se impun, între altele, eforturi susţinute din partea

statelor, care să elimine atât “surplusul” de concurenţă, cât şi “insuficienţa” acesteia, să încadreze competiţia din

interiorul ţărilor şi dintre ţări într-un optim relativ.

Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri:

33 Keynes, J. M. - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 383. 34 Toftler, Alvin - Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1955, p. 414-415.

a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară activitatea

economică în genere şi concurenţa; ele se revizuiesc periodic, în funcţie de modificările care au loc în viaţa

economică, şi sunt dublate, în fiecare etapă, de sancţiuni materiale şi penale pentru agenţii economici ce le încalcă.

b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor care se aşează în calea concurenţei, a

abuzurilor monopolurilor. Ele au apărut prima dată în SUA, în iulie 1890, şi s-au constituit treptat în dreptul

antimonopolist. Mai târziu, reglementări antimonopoliste şi de limitare a fuziunilor de întreprinderi apar şi în alte

ţări. În perioada postbelică, asemenea reglementări, menite să înlesnească circulaţia mărfurilor şi formarea liberă a

preţurilor, sunt iniţiate pe scară largă de instituţiile Comunităţii Economice Europene şi de Organizaţia Naţiunilor

Unite.35

c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă, generat mai ales de întâlnirea, pe o piaţă anume, a agenţilor

economici autohtoni şi străini.

În anii postbelici, interesele naţionale ale ţărilor participante la Comunitatea Economică Europeană (astăzi,

Uniunea Europeană) au obligat statele occidentale, în unele momente, să ia decizii care au înlesnit concentrarea,

formarea de întreprinderi având dimensiuni crescânde, capabile să facă faţă concurenţei unităţilor americane gigant.

Limitarea concurenţei străine se realizează şi prin, protecţionism, vizibil ori mascat, pentru o serie de mărfuri, prin

taxe vamale ori restricţii de ordin netarifar, mai ales în etapele în care economiile naţionale se află în recesiune.

În măsura în care este loială, deschisă, reglementată, supravegheată şi bazată pe preţuri libere, concurenţa

îndeplineşte mai multe roluri.

Concurenţa îndeplineşte rolul de mecanism-motor al economiei de piaţă. Prin intermediul pieţei şi al

instrumentelor (pârghiilor) acesteia, ea pune în mişcare întregul sistem de legături dintre operatorii economici. Cu

ajutorul concurenţei, se realizează conexiunea dintre acţiunile subiective şi egoiste ale agenţilor economici privaţi şi

necesităţile obiective ale societăţii (determinate de nevoia socială de consum), transformându-le pe primele din

acţiuni izolate şi dispersate în acţiuni sociale convergente, cu motivaţie obiectivă. Concurenta impune agenţilor

economici producători şi consumatori legile sociale (obiective) ale producţiei, distribuţiei, circulaţiei şi consumaţiei

bunurilor economice; 36

Sub acţiunea concurenţei, întreprinzătorii din orice domeniu sunt determinaţi să-şi sporească, prin

acumulare, capitalul iniţial, să introducă progresul tehnico-ştiinţific, să diversifice bunurile şi să le îmbunătăţească

permanent calitatea, să sporească productivitatea factorilor utilizaţi şi să reducă costurile unitare ale produselor. În

acest mod, concurenţa contribuie la realizarea progresului, în general, a progresului tehnico-economic în

special;

Concurenţa creează emulaţie între agenţii economici; deschide calea spre profituri meritate, îi

favorizează pe cei dinamici şi calculaţi, care se adaptează rapid la schimbările pieţei şi îi elimină pe cei imobili

care produc şi distribuie bunuri cu o eficienţă scăzută.

Cei care lucrează în pierdere sau cu un nivel scăzut al eficienţei sunt constrânşi de concurenţă, fie să-şi

revoluţioneze condiţiile propriei activităţi, fie să-şi înceteze activitatea economică; ea selectează şi ierarhizează în

mod natural agenţii economici. Falimentul şi reorganizarea activităţii unor întreprinderi este un fenomen normal al

funcţionării economiei de piaţă;

Exercitarea concurenţei împiedică întreprinderile să deţină poziţii de monopol şi să câştige profituri de

monopol. Alocând resursele în mod raţional, concurenţa stabileşte regula repartizării profiturilor proporţional cu

contribuţia operatorilor economici la realizarea bunurilor. Aceasta nu înseamnă că în sistemul economiei de piaţă nu

există monopoluri şi producţii (economii) de scară. Monopolurile sunt o realitate în orice economie modernă; ele

îmbracă forme diverse şi produc efecte contradictorii asupra funcţionării libere a mecanismului pieţei. Pentru a

contracara acţiunile monopolurilor, guvernul poate interveni prin sporirea importurilor în domeniile monopolizate şi

liberalizarea pieţei produselor respective pentru întreprinderile străine similare. De asemenea, există legi

antimonopol care trebuie aplicate cu fermitate. În privinţa economiilor de scară, monopolurile îşi au o existentă

“naturală”, deoarece pentru scăderea cât mai mare a costurilor unitare este necesară o producţie foarte mare, care

implică investiţii de anvergură (reţelele de distribuire a electricităţii, apei, de termoficare, căile ferate, sistemele de

35 Căpăţână, Octavian - Dreptul concurenţei comerciale, Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 18-19. 36 Crowin, Edwards - Issue in the Monopoly Problem, în E.Chamberlin (ed.), Monopoly and Competition and Their Regulation, Mac Millan, Londra,

1954, p. 191.

irigaţii, producţia de energie nucleară, de avioane, computere ş.a.);

Altă funcţie a concurenţei o reprezintă menţinerea preţului fiecărui bun la un nivel real, iar prin aceasta

se raţionalizează costurile şi se asigură sporirea profitului. Profitul poate spori prin urcarea preţului sau (şi) prin

sporirea cantităţilor vândute dintr-un produs. Existenţa concurenţei împiedică tendinţa de urcare permanentă a

preţului; preţul real (de piaţă) devine un preţ moderat, iar sporirea profitului se realizează prin creşterea cantităţii de

marfă vândută, ca urmare a atragerii unui număr mai mare de clienţi. Un preţ accesibil sau redus sporeşte cererea şi

devine o premisă pentru producţia de serie mare;

Mecanismul concurenţei, fiind subordonat în principal obţinerii profitului, îndeplineşte şi o funcţie

psihologică, induce optimismul în rândul agenţilor economici, le stimulează iniţiativa şi creativitatea, îi determină să

se preocupe permanent de eficienţa şi raţionalizarea activităţii desfăşurate. Activitatea întreprinderii nu se poate

limita la obţinerea profitului, oricât de important ar fi acest obiectiv, ci presupune acţiuni mult mai ample, care iau în

consideraţie starea actuală şi viitoare a mediului concurenţial.

Întreprinderea îşi formează un complicat comportament de piaţă, care ţine seama de împrejurările în care se

desfăşoară concurenţa, propunându-şi realizarea unor obiective numeroase. În acest scop sunt elaborate scenarii

strategice şi tactice prin care se promovează interesele curente şi viitoare ale întreprinderii.

Concurenţa nu trebuie mitizată; ea nu soluţionează de la sine problemele economiei de piaţă şi se manifestă ca

un proces contradictoriu. Astfel, pe lângă implicaţiile de ordin pozitiv, concurenţa poate genera confruntări neloiale

între agenţii economici, risipa de resurse, sacrificarea intereselor consumatorilor, deteriorarea calităţii produselor,

deteriorarea mediului, folosirea de preţuri speculative ş.a. De aceea, protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei

normale, în vederea promovării intereselor consumatorilor, fac necesară intervenţia legislativă şi guvernamentală în

acest proces.

4.3.1.1. Piaţa cu concurenţă perfectă şi pură

Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte cel mai frecvent în realitate; ea reprezintă o ipoteză de

lucru şi un punct obligatoriu de trecere al analizei economice a pieţei, de la modelul ideal de organizare către formele

concrete ale acesteia.

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele de

vânzare - cumpărare se realizează pe baza cunoaşterii prealabile a condiţiilor fiecărei tranzacţii şi a negocierii reale

între participanţii la schimb. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de

către un singur vânzător sau cumpărător. Preţurile oscilează liber şi reglează, prin mişcarea lor, întreaga viaţă

economică a societăţii; dezechilibrele care apar între cerere şi ofertă se restabilesc, în consecinţă, exclusiv prin

forţele interne ale pieţei.

Piaţa cu concurenţă perfectă este abordată de ştiinţele economice pentru a evidenţia, în forma cea mai apropiată de

ideal, legile după care tind să circule mărfurile şi să se stabilească preţurile lor. În vederea atingerii acestui ţel, “noi

vom presupune - preciza Leon Walras - o piaţă complet organizată sub raportul concurenţei, cum în mecanica pură

se presupun mai întâi maşini fără frecare”.37

Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă sunt: atomicitatea agenţilor economici; omogenitatea produselor

fabricate şi vândute; mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire

de pe piaţă); transparenţa perfectă a pieţelor.

a) Atomicitatea agenţilor economici presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători, având putere

economică mică în raport cu capacitatea totală de producţie a ramurii, precum şi apropierea sensibilă a dimensiunilor

unităţilor economice. Oferta şi cererea pieţei se difuzează, prin urmare, într-o mulţime însemnată de parteneri relativ

egali.

b) Omogenitatea produsului implică o calitate identică a mărfii de un gen anume, livrată pe o piaţă dată, de către

toţi vânzătorii. Ca urmare, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de unitatea care vinde, clientela neputându-se grupa

între furnizori, după criteriul calităţii, al performanţelor mărfii; concurenţa are, astfel, un câmp liber de manifestare.

c) Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum. Aceasta impune inexistenţa unor

obstacole de ordin tehnic şi financiar, în calea mişcării întreprinzătorilor, a capitalului şi muncii, între ramuri şi zone

37 Walras, Leon - op. cit., p. 50.

diferite, în căutarea unor venituri mai mari, precum şi libera circulaţie a bunurilor de consum între diverse pieţe locale ori

naţionale. Asemenea împrejurări, corelate cu atomicitatea, permit procurarea fără dificultăţi a capitalului necesar pentru a

construi o întreprindere într-o ramură profitabilă, precum şi transferarea lejeră a unei părţi a capitalului în funcţiune, dintr-

o sferă în alta. Intrarea în ramură în calitate de producător, ca şi intrarea în piaţă, ca simplu furnizor de mărfuri, nu

reprezintă, deci, o problemă.

d) Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a avea la dispoziţie informaţiile

necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor

de aprovizionare cu factori de producţie, a pieţelor de desfacere, a preţurilor de vânzare, a salariilor etc. Întreprinderile pot

să hotărască astfel în cunoştinţă de cauză domeniul şi spaţiul în care îşi plasează capitalul şi mărfurile, iar muncitorii -

locurile şi profesiile în care se pot angaja. Absenţa secretului de producţie şi a celui comercial (care face inutil spionajul

economic), informaţia cuprinzătoare, la îndemâna oricui, transformă mersul de la sine dintr-un proces pur spontan într-

unul realizat prin decizii luate pe baza cunoaşterii prealabile a ansamblului vieţii economice.

4.3.1.2. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi deosebesc între

ele. Din acest ansamblu fac parte38

: piaţa monopolistă, piaţa duopolistă, piaţa oligopolistă, piaţa monopolistă, piaţa

de tip monopson şi piaţa reglementată de stat. În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască

sau să influenţeze, în grade diferite, nivelul preţului.

În cadrul concurenţei pure şi perfecte, preţul este un factor exogen astfel că singura variabilă ce stă la dispoziţia

agenţilor economici vânzători şi cumpărători o reprezintă cantitatea cerută şi oferită dintr-un bun. Piaţa dominată de

monopoluri (ca şi piaţa cu concurenţă imperfectă sau monopolistică) presupun că preţul nu mai este fixat de condiţii

exterioare întreprinderii, aceasta fixând simultan atât preţul cât şi cantităţile de bunuri, în calitate de ofertă şi cerere.

4.3.1.2.1. Caracteristicile pieţei cu concurenţă de monopol

Piaţa monopolistă este situată, în privinţa formării preţurilor şi a interrelaţiei cerere-ofertă, la distanţa cea mai mare

de piaţa cu concurenţă perfectă, fiind opusul categoric al acesteia. Ea include mai multe situaţii posibile, pe care le

vom trata distinct.

A) Monopolul ca producător unic într-o ramură

În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător. Dar acesta poate fi, concomitent, şi unic producător în

ramură. În acest caz, o singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate de bunuri de un gen anume, oferta ei

fiind egală cu oferta pieţei. Cumpărătorii bunului sunt, însă, în număr mare, cererea purtând atributul atomicităţii.

Pentru a avea poziţie de monopol, întreprinderea unică trebuie să producă un bun nesubstituibil (neînlocuibil) şi, în

plus, produsul ei să nu fie concurat pe piaţa internă de un bun identic creat de o firmă străină. Dacă ultimele două

condiţii nu sunt îndeplinite, întreprinderea unică este doar monopol aparent.

Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl fabrică, şi

preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să

decidă doar asupra cantităţii de bunuri. El posedă astfel capacitatea de a evita, într-un anumit grad, perturbările pe

care piaţa liberă (respectiv oscilaţia frecventă a cererii şi ofertei, a preţului de vânzare) le introduce în activitatea

economică, cu efecte negative în planul profitului.

Întrucât fixează şi preţul, nu doar oferta, iar preţul are o anumită stabilitate, relativă, monopolul îşi asigură o

continuitate a profitului şi premise mai solide de dezvoltare a producţiei. Mai mult, monopolul stabileşte, de regulă

un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte, şi obţine un plus de profit în fiecare moment. El

sustrage, în acest fel, de la cumpărătorii produselor lui o parte din valoarea care le aparţine, fără contraprestaţie

efectivă.

Preţul ridicat este viabil, întrucât monopolul stabileşte volumul producţiei şi al ofertei la un nivel mai redus decât cel

existent în ipoteza concurenţei perfecte. Monopolul alege o anumită corelaţie, optimă, între ofertă şi preţ, aşa încât să-şi

38Ciucur, Dumitru; Gavrilă, Ilie; Popescu, Constantin - Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 219-227.

adjudece un profit mai mare decât profitul obişnuit.

Fixarea ofertei şi a preţului de către monopol nu este totuşi o operaţiune arbitrară şi nu înseamnă încălcarea unor limite de

ordin economic, cum sunt; capacitatea de plată a cumpărătorilor; valoarea echipamentelor din dotare, care impune o anumită

dimensiune a producţiei; conjunctura economică generală (starea de progres, stagnare ori declin a activităţii economice la

scara ţării), care determină modificări periodice ale ofertei şi preţului. Politica monopolului este elastică şi nu rigidă. În

această elasticitate se include şi practicarea unor preţuri diferite pentru acelaşi bun vândut pe diverse pieţe (preţuri

discriminatorii), adică pe piaţa internă şi pe piaţa internaţională. Pe a doua piaţă, monopolul poate întâlni concurenţi puternici,

fiind obligat să coboare preţul de vânzare sub cel practicat “acasă”. Sunt, însă, şi cazuri opuse. Activitatea monopolului nu

poate ocoli decât parţial, deci, forţele de natură concurenţială.39

Condiţiile (ipotezele) care definesc monopolul producătorului sunt:

a) unicitate şi gigantism. Monopolul constă în existenţa unei firme mari sau a unei uniuni de mari firme care

ocupă fie în exclusivitate, fie în cea mai mare parte producţia şi vânzarea unui produs, fapt ce face posibilă

controlarea sau influenţarea pieţei produsului şi impunerea unor condiţii de vânzare;

b) diferenţierea produselor atât în interiorul cât şi între firmele monopoliste. Fiecare firmă produce un anumit

tip, o anumită dimensiune sau calitate de produs, diferenţiindu-se între ele în cadrul ramurii (domeniului) prin

design, condiţii de vânzare, de prezentare, servicii post-vânzare, etc.);

c) bariere la intrarea (ieşirea) în (din) ramură, în special de natură tehnologică, comercială şi financiară. O

firmă nouă nu poate să pătrundă cu uşurinţă într-o ramură unde există întreprinderi mari şi foarte mari, care produc

cu costuri medii unitare reduse, datorită economiei de scară şi aplicării progresului tehnico-ştiinţific. De asemenea, o

barieră o constituie proprietatea intelectuală deţinută de monopoluri asupra inovaţiilor, brevetelor şi tehnologiilor

moderne;

d) opacitatea pieţei sau lipsa de transparenţă. Piaţa bunului este supusă unor mari riscuri şi incertitudini.

Monopolurile pot manevra oferta provocând o mişcare imprevizibilă a preţului, cu consecinţe imediate şi viitoare

asupra întreprinderilor nemonopo-lizate şi asupra cumpărătorilor;

e) factorii de producţie nu mai sunt mobili prezentând fenomenul de inerţie şi fricţiune. Caracterul strict

specializat al capitalului fizic şi al forţei de muncă dă o anumită rigiditate factorilor de producţie, care nu pot să

migreze cu uşurinţă dintr-un domeniu în altul.

B) Monopol prin alianţă

Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce încheie

convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare

unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa. Se constituie astfel un cartel, acţionând ca o

singură unitate, care domină concomitent oferta şi preţul de vânzare (ca şi în situaţia întreprinderii unice). Monopolul

prin alianţă poate să apară atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, adică prin convenţii între unităţi aparţinând

unui stat sau mai multor state. Cartelul OPEC este un exemplu de astfel de monopol internaţional.

Acest gen de monopol prin alianţă, este mai puţin solid decât prima formă de monopol. Unităţile componente pot

uneori, dacă au interesul, să eludeze întrucâtva cotele de producţie şi preţul de vânzare, fixate prin convenţie, pentru

că ele sunt independente şi în producţie şi în desfacere. De aici nu rezultă că soliditatea primului monopol

(întreprinderea unică) este absolută. Diversificarea produselor, apariţia tot mai frecventă de înlocuitori, creşterea

numărului de firme la scară mondială care fabrică acelaşi bun, vânzarea pe una şi aceeaşi piaţă a bunurilor fabricate

de agenţii autohtoni şi străini şubrezesc şi adesea suprimă monopolul întreprinderii unice.

Când monopolul este realizat prin alianţă, masa şi rata profitului sunt diferite de la o unitate la alta, funcţie de

volumul producţiei create şi vândute şi de costul mediu, considerând preţul de vânzare egal pentru toate unităţile.

Dominarea ofertei şi a preţului de către monopol, privit ca întreg, asigură însă tuturor întreprinderilor un profit mai

mare decât în cazul funcţionării lor separate.

Monopol pur nu există, după cum nici concurentă perfectă nu există în viaţa reală. Totdeauna pe piaţa unui bun

există mai multe întreprinderi (mari); dacă producătorii din cadrul grupului se înţeleg şi acţionează în colectiv,

grupul se comportă ca un monopol. Trebuie, de asemenea, să se ia în consideraţie aria geografică (cartierul, oraşul,

zona, economia) în care unele întreprinderi se apropie de situaţia pură de monopol. Monopolul poate fi temporar,

39 Vezi: Iancu, Aurel - Op.cit., p. 153-179; Craven, John - Op.cit., p. 217-265; Abraham-Frois, Gilbert - Op.cit., p. 245-262: Dobrotă, Niţă (coordonator) -

Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 190-192.

atunci când o întreprindere pune în vânzare un produs nou. Atunci când alte întreprinderi vor oferi produse similare,

poziţia de monopol slăbeşte până la dispariţie. Deschiderea economiei naţionale spre piaţa mondială, dezvoltarea

transporturilor şi modificarea reglementărilor care gerează nonconcurenţă ameninţă monopolul de care dispune o

întreprindere sau un grup de întreprinderi pe piaţa naţională. Totodată, monopolul poate fi un monopol de “marcă”

nu de produs, deoarece majoritatea produselor industriilor moderne sunt diferenţiate şi substituibile; ele se deosebesc

şi se identifică prin marca produsului, a modelului, a tipului de produs fabricat de către o firmă etc., astfel încât

acesta poate lua următoarele forme:

a) înţelegeri secrete între marile firme privind împărţirea pieţelor, stabilirea cotelor de producţie şi a nivelului

preţului de vânzare.

b) monopolul natural se manifestă în cadrul producţiei de scară realizată în acele domenii în care, pentru a se

putea reduce costul mediu unitar, trebuie efectuate investiţii foarte mari (reţele de distribuirea electricităţii, apei şi

gazelor, reţele de termoficare, căile ferate, sistemele de irigaţii, ş.a);

c) monopolul legal este caracteristic activităţilor şi sectoarelor de interes strategic (apărarea naţională) sau public

(unele produse farmaceutice, tutun, alcool, uraniu, izotopi radioactivi, producerea banilor, a timbrelor etc.);

d) monopolul tehnologic generat de proprietatea asupra potenţialului de invenţie şi a dreptului de autor, ceea ce

conferă inventatorului sau autorului dreptul exclusiv asupra noului produs sau a noii tehnologii, pe o perioadă

prevăzută de lege (15-17 ani pentru invenţii);

e) monopolul asupra mărcii comerciale rezultând din originalitatea produsului, garanţia înnoirii producţiei la

anumite intervale de timp, garanţia calităţii produsului ş.a. Toate aceste caracteristici sunt legate de marca

comercială, care este unică, irepetabilă şi recunoscută de producători şi cumpărători;

f) monopolul asupra unor zăcăminte minerale şi surse primare de energie.

C) Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial

În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că într-o ramură, funcţionează mai multe întreprinderi,

având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii între ele, privind producţia şi preţul. Una din

întreprinderi produce, însă, un produs de calitate deosebită, pe care celelalte nu-l pot crea o anumită perioadă.

Această întreprindere are prilejul, de aceea, să stabilească atât cantitatea de produse, cât şi preţul de vânzare. În

pofida mulţimii de întreprinderi, furnizorul produsului cu însuşiri deosebite are în consecinţă poziţie de monopol şi

îşi adjudecă un profit purtând acelaşi nume.

În ultimă instanţă, profitul ridicat are ca sursă efortul de cercetare şi inovare al întreprinderii, munca ei de

concepţie, ieşită din comun. De regulă, inovaţia este dublată şi protejată de un brevet, de obţinerea de către

întreprinderea inovatoare a unei autorizaţii - de la o instituţie de stat specializată - care, pentru un răstimp, îi dă

dreptul exclusiv de a produce bunul de calitate deosebită (drept de proprietate intelectuală).

La un moment dat, întreprinderea posesoare a brevetului poate să-l vândă altei întreprinderi, care obţine, astfel,

dreptul să producă şi ea amintitul produs. De obicei, vânzarea brevetului intervine atunci când întreprinderea cea mai

performantă deţine deja o altă inovaţie, care se poate concretiza în curând într-un produs şi mai bun. Ca urmare,

monopolul ei nu dispare obligatoriu prin vânzarea brevetului, sau dispare temporar.

Există şi alte forme ori situaţii de monopol: monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil

de cultivat doar pe suprafeţe reduse, motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar preţul de vânzare

ridicat; monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de armament,

de exemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile să creeze produsul la parametri înalţi

şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite); monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care

singure au dreptul să comercializeze unele produse ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la preţuri măi mari

decât cele formate în concurenţa liberă.

4.3.1.2.2. Duopoluri şi oligopoluri

a) Piaţa duopolistă

Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari; ele pot fi de aceeaşi talie

ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi furnizează

întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare.

Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ. Concomitent,

fiecare întreprindere reacţionează la deciziile celeilalte, pentru că încercarea unităţii A, de exemplu, de a modifica

preţul şi volumul producţiei, afectează inevitabil interesele unităţii B, segmentul de piaţă pe care ea îl deţine, cifra de

afaceri şi profitul. Cauza reacţiilor reciproce rezidă necesar în procentul ridicat pe care o întreprindere îl deţine în

oferta totală a pieţei.

Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor: ambele firme sunt agresive; una din

firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă; ambele firme sunt pacifiste.40

Ambele firme sunt agresive. Spre a nu complica problema, considerăm că firmele produc bunuri de calitate egală.

Ambele firme fiind agresive, fiecare vrea să domine, să câştige un supliment de piaţă în dauna celeilalte, uzând de

două arme: reducerea preţului şi creşterea ofertei.

Dacă întreprinderea A reduce preţul, ea câştigă clienţi, în dauna întreprinderii B. Aceasta din urmă procedează la

fel, pentru a-şi redobândi poziţiile pierdute. Înclinaţia spre dominaţie determină întreprinderea A să recurgă la o nouă

reducere de preţ, la care răspunde iarăşi cu aceeaşi monedă întreprinderea B.

După reacţii repetate, întreprinderea mai puţin eficace poate ajunge în situaţia în care costul său de fabricaţie este

mai mare decât preţul de vânzare. Ea începe să înregistreze pierderi, apărând astfel perspectiva falimentului, a

absorbţiei sale de către cealaltă unitate etc.

Întrucât reducerea preţului este deosebit de distructivă şi păgubitoare, se apelează de regulă, la creşterea ofertei în

vederea lărgirii pieţei. Această creştere, practicată repetat de cei doi agenţi economici agresivi, conduce inevitabil la

suprasaturarea pieţei cu mărfuri, la scăderea preţului şi în final la pierderi, cel puţin pentru una din întreprinderi.

Perspectiva falimentului, a absorbţiei ori a unirii de “bună voie” a rivalilor nu este exclusă nici atunci când se

“mânuieşte” oferta. Efectul se produce, însă, într-un interval de timp mai îndelungat, deoarece oferta nu se poate

modifica tot atât de frecvent şi drastic precum se modifică preţul.

Indiferent dacă se procedează la reducerea preţului ori la creşterea ofertei, în ipoteza agresivităţii ambelor

întreprinderi, piaţa şi producătorii se află în dezechilibru.

Una din firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă. În această ipoteză apare relaţia specifică dintre un dominant şi un

dominat. Dacă se renunţă la războiul preţurilor, când unitatea agresivă sporeşte producţia, cea pacifistă acceptă de “bună

voie” să o reducă. Presupunând cererea constantă, pentru un anume interval de timp, piaţa va fi în echilibru, căci oferta nu

se modifică, iar cererea câştigată de unul dintre parteneri egalează cererea pierdută de celălalt. Echilibrul pieţei este dublat,

însă, de o distribuire inegală a masei profitului, realizat la scara ramurii. Întreprinderea agresivă îşi maximizează profitul şi

înregistrează sporuri de profit, în vreme ce întreprinderea pacifistă obţine un profit sub cel obişnuit şi în scădere. În plus,

înaintarea agresivului şi retragerea pacifistului pot provoca, într-un moment anume, reducerea producţiei firmei secunde

sub nivelul care asigură profit. În final, absorbţia sau falimentul nu sunt excluse nici în ipoteza aici tratată.

Ambele firme sunt pacifiste. Întrucât tendinţa de a domina nu se manifestă la nici un partener, putem admite că

fiecare întreprindere (renunţând la arma preţului) începe prin a-şi stabili producţia la un nivel care îi asigură

maximizarea profitului, fără a ţine seama de ceea ce face cealaltă.

In acest caz, piaţa poate evidenţia că s-au produs mai puţine sau mai multe mărfuri decât se cereau. Dacă s-au

produs mai puţine, cele două întreprinderi vor spori treptat producţia, până când piaţa se echilibrează, oferta

devenind egală cu cererea. Dacă s-au produs mai multe mărfuri decât se cereau, întreprinderile vor scădea treptat

producţia, până când apare echilibrul pieţei.

În ipoteza a treia, echilibrul pieţei nu este permanent, dar există tendinţa de mişcare către realizarea lui; prin

comportamentul ambelor unităţi. Acest comportament pacifist şi cooperant pare a fi mai eficace economic şi social

decât comportamentul specific primelor două ipoteze. El nu reduce - credem - înclinaţia întreprinderilor către

progres, scăderea costurilor, pentru că nu înlătură ţelul maximizării profitului. Mai mult, nu este exclus ca

întreprinderile pacifiste să înfiripe şi să dezvolte un schimb reciproc de informaţii novatoare, în ideea unei înaintări

comune, care le aşează la adăpost de concurenţi noi, deosebit de dinamici.

Confruntarea dintre întreprinderi, în situaţia producţiei neomogene, prezentă în piaţa cu duopol, o vom analiza pe

exemplul pieţei cu oligopol, pentru a evita o repetare.

b) Piaţa oligopolistă

Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei), care

livrează întreaga cantitate de mărfuri, cumpărătorii sunt numeroşi, ca şi în cazurile anterioare. Talia întreprinderilor

40 Abraham-Frois,Gilbert – Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 270-276.

nu este egală, dar fiecare unitate produce cantităţi însemnate de bunuri. Acestea pot fi omogene sau neomogene.

Adesea, marea dimensiune a întreprinderilor îşi are originea în natura valorii de întrebuinţare create şi a utilajelor

folosite, care exclud existenţa eficientă a unor întreprinderi mici. De aceea, prin excelenţă sunt oligopoliste pieţele

producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale maşinilor şi echipamentelor destinate energeticii, ale unei întregi serii

de bunuri din industria chimică. Pieţe oligopoliste întâlnim, însă şi în alte sfere - precum industria alimentară - în

care eficacitatea se asigură şi la praguri relativ mici ale producţiei. În asemenea situaţii, alături de giganţi,

funcţionează şi întreprinderi mici şi mijlocii.

Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie împărţirea pieţei între

producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei de

afaceri şi a profiturilor. Ca urmare, în piaţa oligopolistă regăsim reacţia fiecărei firme la decizia celorlalte,

interdependenţa strânsă a acţiunilor diverselor întreprinderi.

Spre a simplifica analiza, presupunem, la început, că toate întreprinderile produc bunuri omogene şi, în plus, evită

să utilizeze preţul ca mijloc de împărţire a pieţei. Înlăturarea efectelor distructive ale diferenţierii preţurilor,

evidenţiată de istoria însăşi a ţărilor cu grad ridicat de libertate economică, a obligat întreprinderile să utilizeze

preţurile directoare sau ale liderului. Ele sunt unice şi nu rezultă dintr-o convenţie încheiată de către unităţi, ci din

acceptarea lor de către toţi producătorii.

În procesul stabilirii preţului director, firma dominantă ţine seama de propria ofertă, dar şi de oferta celorlalte

firme, prin urmare, de oferta totală şi cererea totală (a pieţei). Dacă firma conducătoare creează imensa majoritate a

producţiei ramurii (ceea ce nu este exclus), preţul director se apropie de preţul de monopol, iar condiţia maximizării

profitului o reprezintă relaţia cunoscută:

CMPVPCV mmm minim

Profitul încasat de celelalte firme este inferior celui realizat de lider, şi ca sumă absolută, şi ca rată. Este posibil,

însă, ca o întreprindere de talie mai mică să obţină o rată a profitului egală cu cea a liderului, atunci când ea produce

marfa la acelaşi cost mediu ca şi acesta.

În pieţele oligopoliste, oferta de produse (omogene) este mai anevoios de “stăpânit”, decât în piaţa monopolistă,

căci fiecare firmă îşi fixează şi modifică independent volumul producţiei fabricate. Preţul director este astfel, în mod

necesar, mai puţin stabil decât preţul de monopol. Când firmele sporesc oferta şi se depăşeşte optimul pe ramură,

preţul director trebuie să scadă. Acest preţ se modifică, fireşte, şi graţie schimbării conjuncturii economice generale.

În perioada actuală, bunurile omogene sau puţin diferenţiate se regăsesc cu deosebire în domeniul produselor

intermediare, al materiilor prime obţinute din prelucrarea petrolului, al produselor agricole curente etc. În celelalte

ramuri, cu piele oligopoliste, produsele sunt neomogene, diferenţiate calitativ.

Într-o atare situaţie, unităţile oligopoliste au posibilitatea de a stabili şi volumul producţiei şi preţurile de vânzare,

ultimele reflectând atât costul de fabricaţie, cât şi calitatea produselor. Diferenţierea calitativă a produselor, însoţită de

preţuri inegale, are darul să distribuie între firme clientela totală (pentru bunuri de acelaşi gen), să o dividă în grupuri mai

mari ori mai mici, care preferă şi cer efectiv bunul creat de o anumită întreprindere.

Piaţa oligopolistă de bunuri diferenţiate calitativ are câmp de extensie mereu mai favorabil o dată cu creşterea

generală a veniturilor, care diversifică preferinţele consumatorilor, gusturile şi capriciile lor. Aceeaşi creştere

generală a veniturilor tinde să regrupeze clientela, să o orienteze spre bunurile superioare calitativ, să aducă un plus

pe piaţă întreprinderilor mai dinamice pe planul inovaţiei, în dauna celorlalte. Acest fenomen, de înaintare ori de

retragere a cererii, pentru produsele diverselor firme, dovedeşte că diferenţierea produselor nu elimină concurenţa şi

selecţia întreprinderilor viabile, ci doar o limitează.

Regruparea clientelei are loc şi în perioade de regres al producţiei şi veniturilor. În decursul lor devine posibilă

câştigarea de clientelă de către întreprinderile care vând bunuri mai puţin performante, având preţuri mai mici.

Creşterea vânzărilor de automobile de către firmele japoneze pe pieţele europene (în perioada celor două “şocuri” ale

petrolului din anii 1971 şi 1973) este edificatoare în acest sens. Reducerea veniturilor reale a orientat mulţi

cumpărători către modele cu confort mai redus, dar mai ieftine şi mai mici consumatoare de benzină.

Pe pieţele oligopoliste, concurenţa nu este totuşi nelimitată, ferită de obstacole. Principala limită o reprezintă

dificultăţile inerente construcţiei de noi întreprinderi într-o ramură dată. Talia însemnată a întreprinderilor existente,

capitalul minim ridicat necesar apariţiei unei unităţi noi eficace economic, funcţionarea la început a acestor unităţi cu

costuri superioare în raport cu cele ale vechilor întreprinderi aşează inevitabil stavile în calea concurenţilor potenţiali.

Unităţile oligopoliste instalate deja în ramură iau, în plus, măsuri deliberate pentru a “îndepărta” înainte de “sosire”

aceşti concurenţi. Reducerea preţului de vânzare, îmbunătăţirea asistenţei tehnice, acordate după livrarea bunurilor,

proliferarea mărcilor, a variantelor aceluiaşi produs, sunt doar câteva măsuri din seria mare a celor posibile.

Obstacolele amintite au câmp de manifestare - în grad mai înalt, însă - şi în pieţele monopoliste şi oligopoliste.

4.3.1.2.3. Piaţa monopolistică

Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţă cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă. Ea se distinge prin existenţa,

într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor.

Ultima caracteristică permite întreprinderilor să fixeze cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul oligopolului.

Multitudinea producătorilor atrage după sine, însă o concurenţă mai amplă în pieţele monopolistice şi şansa sporită

a cumpărătorilor de a alege produsele livrate de diverse unităţi. Pentru un timp, diferenţierea produselor grupează

clientela între furnizori, asigurând totodată o anumită stabilitate a cererii pentru fiecare vânzător, ceea ce echivalează

cu limitarea concurenţei. Întrucât mobilul profitului determină frecvent înnoirea produselor, clientela se regrupează

periodic, în favoarea unor întreprinderi - mai dinamice - şi în defavoarea altora. De aceea, cererea de produse pentru

o unitate nu are, obligatoriu, aceeaşi curbă ca şi cererea pentru întreaga ramură (fenomenul se regăseşte şi în piaţa cu

oligopol).

În conturarea imaginii pieţelor monopolistice şi a concurenţei care le caracterizează, trebuie să ţinem seama şi de

alte două împrejurări: decizia unei întreprinderi privite izolat nu afectează sensibil situaţia celorlalte unităţi din cauza

potenţialului productiv, relativ redus al fiecărui “atom” care acţionează în ramură; intrarea a noi concurenţi în ramură

nu este dificilă, graţie aceleiaşi cauze. Se poate susţine, prin urmare, că piaţa oligopolistă se apropie cel mai mult de

piaţa cu concurenţă perfectă, fără a se identifica cu ea.

Firmele din piaţa monopolistică, în tendinţa de a-şi maximiza profitul, urmăresc nu doar îmbunătăţirea calităţii

produselor, ci şi minimizarea costurilor, prin determinarea nivelului optim al producţiei, pe termen scurt, şi alegerea

variantei optime de combinare a muncii şi capitalului, pe termen lung. Pentru întreprinderea monopolistică; nivelul optim

al producţiei apare tot în punctul egalităţii dintre venitul marginal şi costul marginal, ceea ce presupune şi un nivel mai

ridicat al preţului de vânzare, în raport cu costul mediu minim. Pe scurt, maximizarea profitului impune relaţiile:

mm CV

mCP minim

4.3.1.2.4. Piaţa de tip monopson

În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur, în baza unor convenţii sau

a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de cumpărători.

Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător

(pentru o materie primă oarecare), într-o zonă economică, şi a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la scara ţării.

Putem admite, de pildă, că în câmpia Bărăgan funcţionează o singură fabrică de zahăr, care prelucrează materia

primă cumpărată de la o mulţime de producători mici şi mijlocii. Unică fiind în zonă, ca producător şi cumpărător,

fabrica poate stabili preţul de achiziţie pentru sfecla de zahăr sub nivelul celui din piaţa cu concurenţa perfectă.

Cultivatorii materiei prime sunt obligaţi să accepte acest preţ (deşi fabrici de zahăr amplasate în alte zone ale ţării ar

fi dispuse să plătească mai mult), întrucât diferenţa pozitivă de preţ nu acoperă cheltuielile suplimentare de transport.

Ca urmare a preţului redus de cumpărare al materiei prime, fabrica din Bărăgan produce zahărul la costuri reduse şi

realizează profituri mai mari decât cele obişnuite, deşi ea vinde produsul la un preţ format într-un cadru concurenţial.

Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă, dacă

în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă. Profiturile obţinute devin, astfel,

şi mai mari, căci costul mediu coboară, inclusiv din cauza minusului de salariu plătit.

Teoretic, putem considera că fabrica de zahăr din Bărăgan este şi singura din ţară. În acest caz, ea fixează un preţ

de monopol la bunul produs, care, împreună cu costul redus de fabricaţie, asigură un profit neobişnuit de ridicat.

Alternativa aici tratată se poate desemna prin termenii monopson-monopol.

Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă

funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson. În astfel de situaţii, alături de concurenţa fiinţând pe piaţa de

vânzare a produsului fabricat (de mai multe unităţi) apare şi o concurenţă - limitată - pe pieţele de aprovizionare cu

factori de producţie.

În viaţa economică sunt posibile şi cazuri în care se reunesc monopsonul (sau oligopsonul) cu monopolul (ori

oligopolul), în sfera circulaţiei propriu-zise a mărfurilor (nu într-o formă pură). O firmă, sau mai multe, cumpără

aproape toate bunurile produse, de un fel anume, şi apoi le vinde la numeroşi clienţi, difuzaţi adesea în întreaga

lume.

În prezent, cinci giganţi ai cerealelor şi oleaginoaselor - trei acţionând exclusiv în sfera circulaţiei - concentrează

circa 90% din schimburile internaţionale ale acestor produse. Două firme (britanice) deţin, la rândul lor, 75% din

tranzacţiile mondiale de cacao, dintre care una singură 50%. Ele vehiculează între 60-70% din producţia mondială de

cacao.

Puterea giganţilor se bazează nu pe controlul producţiei - nesigură în agricultură -, ci pe gestiunea capacităţilor de

stocaj şi a canalelor de desfacere a mărfurilor, extinse la scară planetară. Ei cumpără de acolo unde preţurile sunt cele

mai joase şi vând în regiunile în care preţurile sunt cele mai ridicate.

Practici de felul celor de mai sus, incomparabil mai restrânse însă, au apărut încă din antichitate; ele sunt descrise,

neobişnuit de interesant şi semnificativ, din punct de vedere economic, în unele lucrări de filosofie.

4.3.2. Formarea preţurilor pe diverse pieţe

4.3.2.1. Formarea preţului de echilibru

4.3.2.1.1. Preţul de echilibru

Dacă se îndeplinesc condiţiile anterior prezentate, fiecare întreprindere poate să stabilească numai cantitatea de

bunuri pe care o produce, dar nu şi nivelul preţului. Acesta se formează prin suveranitatea pieţei, prin confruntarea

deschisă a cererii cu oferta. Preţul astfel format se impune ca “un dat exterior” pentru oricare vânzător şi cumpărător.

Deciziile unei întreprinderi nu pot influenţa deciziile celorlalţi agenţi economici. Dacă o unitate hotărăşte să vândă

şi vinde mărfurile sale la un preţ inferior celui de piaţă, ea nu le poate determina pe celelalte să se alinieze la preţul

ei, deoarece oferta individuală acoperă doar o parte cu totul nesemnificativă din cererea totală. După ce

întreprinderea “rebelă” şi-a vândut mărfurile la un preţ mai redus, pierzând o parte din beneficiu, celelalte îşi

realizează fără nici o dificultate produsele la preţul reglat de piaţă, privită în întregul ei.

Decizia unei întreprinderi de a produce şi vinde mai mult nu sensibilizează nici ea preţul pieţei, întrucât capacitatea

de producţie a firmelor fiind redusă, plusul de bunuri fabricat adaugă la oferta totală cât o picătură de apă într-o

mare. De aceea, relaţia cerere-ofertă şi premisele generale ale formării profitului nu se modifică. Concomitent,

atomicitatea, puzderia de vânzători şi cumpărători, celelalte premise analizate nu îngăduie realizarea de înţelegeri

privind preţul şi impunerea lui, pe o anumită perioadă de timp.

În mod necesar, preţul format prin suveranitatea pieţei este unic (pentru imensa majoritate a produselor de un fel

oarecare), în acest sens acţionând inclusiv omogenitatea mărfurilor. Preţul unic este, totodată, un preţ de echilibru,

adică preţul ce corespunde situaţiei în care cererea şi oferta sunt egale. La preţul de echilibru întreaga cantitate de

mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc să achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în

baza veniturilor disponibile.

Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial existenţa preţului de

dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofertă. Mişcarea preţului poate fi ascendentă

ori descendentă. Şi într-un caz şi în celălalt, mersul preţului, pozitiv ori negativ, provoacă o dinamică contradictorie a

cererii şi a ofertei. Când preţul creşte, cererea scade, iar oferta creşte şi invers, în ipoteza opusă. Apare ca efect o

nouă relaţie între cerere şi ofertă, care, la rândul ei, reacţionează asupra preţului. Prin astfel de acţiuni şi retroacţiuni

repetate, mişcarea cererii şi ofertei conduce la un moment dat la apariţia egalităţii dintre ele şi a preţului de echilibru.

Grafic reprezentată, curba cererii şi a ofertei se intersectează într-un punct marcând egalitatea lor şi eliminarea

preţului de dezechilibru.41

4.3.2.1.2. Mecanismul de formare a preţului de echilibru

Acesta se întemeiază, în lumina celor de mai sus, pe principiul cibernetic al feed-back-ului, pe transformarea

efectului în cauză şi a cauzei în efect. El presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri

cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de

natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.

Preţul de echilibru este un preţ teoretic. În realitate, el nu este prezent, sau se iveşte cu totul întâmplător; fiind

efemer. Sunt, însă, numeroase împrejurări în care preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru,

gravitând în jurul acestuia. Ultimul este preţul către care tind preţurile practicate pe piaţă; el se menţine atâta timp cât

durează condiţiile ce i-au dat naştere.

Şi teoretic şi faptic, preţul de echilibru ori preţul apropiat de cel de echilibru sunt compatibile cu dezechilibre, mai

multe sau mai puţine, în economia naţională. Echilibrul pieţei nu este automat şi un echilibru în întreaga viaţă

economică. EI poate să coexiste cu distanţe însemnate între preţ şi costurile de producţie, cu dezechilibre ale

producătorilor, cu neconcordanţe vizibile chiar între oferta de bunuri şi nevoia reală sau între cererea solvabilă şi

nevoia reală etc.

4.3.2.1.3. Variaţii ale preţului de echilibru

Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se schimbă (considerăm că

nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în aceeaşi

proporţie, preţul de echilibru este constant.

În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre ele sunt, însă, în continuă mişcare; ca efect,

asistăm la schimbări ale preţului de echilibru, pe care le prezentăm în continuare:

a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi; corespunzător,

preţul creşte ori scade;

b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi. Ca urmare, preţul

scade ori creşte;

c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte dacă cererea creşte mai mult decât

oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta;

d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă cererea scade mai puţin decât

oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta.

Cazurile c şi d se reduc la cazurile a şi b. Când cererea creşte mai mult decât oferta ori scade mai puţin decât

oferta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care cererea creşte şi oferta este constantă. De aceea, preţul creşte. Când

cererea creşte mai puţin decât oferta, sau scade mai mult decât oferta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care

cererea este constantă, iar oferta creşte. De aceea, preţul scade.

Modificarea preţului de echilibru nu este numai un rezultat al mişcării independente a relaţiei dintre cerere şi

ofertă (la nivel de ramură) - aşa cum reiese din ipotezele anterioare -, ci şi al schimbărilor intervenite în costurile

de producţie. (Aceste schimbări sunt cauza principală a oscilaţiilor preţului). Dinamica celor două cauze care

acţionează asupra nivelului preţului are valabilitate atât în perioada lungă, cât şi în perioada scurtă.

La scara raţiunii se modifică, în perioada scurtă, nu doar cererea, ci şi oferta. În această direcţie acţionează

înlocuirea capitalului fix în momente diferite de către unităţile unei ramuri, crearea de noi întreprinderi, migrarea

intersectorială a capitalului autohton, migrarea capitalului internaţional, dinamica importului şi exportului.

4.3.2.1.4. Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale, strâns corelate.

a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în care resursele societăţii au fost alocate ori distribuite

41 Lipsey, Richard; Steiner, Peter; Lafay, Jean Dominique - Analyse economique (economics), Editions Cujas, Paris, 1988, p. 85.

pe diverse sfere de activitate, producătoare de bunuri materiale şi servicii. Preţul scoate în evidenţă, deci, repartizarea

resurselor, în concordanţă, ori în discordanţă, cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii.

b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea

suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan. Aceste funcţii pot fi îndeplinite doar prin mişcarea

preţurilor la diferite mărfuri, îngăduită de concurenţa perfectă.

Atunci când preţul unui bun ori serviciu creşte - valoarea banilor fiind dată -, el informează pe producători şi

consumatori că cererea este superioară ofertei, că în ramura care a creat bunul respectiv s-au alocat mai puţine

resurse decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale solvabile. Concomitent, creşterea preţului ridică profiturile

încasate şi permite întreprinderilor existente să sporească producţia, să folosească resurse financiare, materiale şi

umane suplimentare în acest sens. Profitul în creştere atrage în aceeaşi ramură şi noi agenţi economici, care concură

la sporirea producţiei şi ofertei, alături de cei vechi, până când oferta egalizează cererea sau se apropie substanţial de

ea. Nu este exclus, însă, ca ramura în trecut deficitară sub raportul resurselor şi ofertei să creeze, la un moment dat,

un surplus de bunuri faţă de cel dorit de cumpărători, revenindu-se astfel la dezechilibru.

Atunci când preţul unui bun scade, el informează pe producători şi consumatori că cererea este inferioară ofertei,

că în ramura care a creat bunul respectiv s-au alocat mai multe resurse decât cele impuse de satisfacerea nevoii

sociale solvabile. Scăderea preţului reduce profiturile încasate de întreprinderi şi mijloacele financiare ce se pot

utiliza în procesele viitoare de producţie; concomitent, ea determină migrarea unei părţi din capital în ramurile cu

rentabilitate superioară. Treptat, producţia şi oferta se reduc în ramura care vinde bunuri la preţuri în scădere,

egalizând cererea, ori apropiindu-se sensibil de ea. Uneori, oferta în reducere depăşeşte măsura, încât ea devine

inferioară cererii.

Din înfăţişarea conjugată a funcţiilor preţului se degajă ideea că, inclusiv pe pieţele cu concurenţă perfectă,

mişcarea preţurilor reglează producţia, dar această reglare nu este perfectă, echilibrul pieţelor nu este permanent.

Neoclasicii atrag, însă, atenţia şi încearcă să demonstreze că, în ambianţa concurenţei perfecte, reglajul economiei

este mai bun decât în ipoteza concurenţei imperfecte, că în cadrul ei are loc cea mai eficace utilizare a factorilor de

producţie şi se obţine cea mai mare satisfacţie posibilă şi pentru consumatorii de bunuri (concretizată în maximizarea

utilităţilor de care dispun la un venit dat) şi pentru producătorii de bunuri (concretizată în maximizarea profitului).

De reţinut că, şi în cadrul concurenţei imperfecte, preţurile îndeplinesc funcţiile deja analizate, însă mai puţin prompt şi

cu o eficacitate mai scăzută.

4.3.2.1.5. Preţul şi optimizarea producţiei

În cadrul concurenţei perfecte, întreprinderea vinde bunurile fabricate la preţul stabilit prin suveranitatea pieţei. Ca

urmare, maximizarea profitului se poate asigura numai prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi

minimizarea costurilor, încât încasările să fie mai mari decât cheltuielile totale.

În perioada scurtă, în care capitalul este o mărime invariabilă, întreprinderea poate determina capacitatea optimă de

producţie (sau producţia optimă) schimbând doar volumul factorului muncă.

Întreprinderea fabrică un volum optim al producţiei, creează bunurile cu un cost mediu minim (acesta fiind inferior

preţului de vânzare) şi reuşeşte să-şi aproprie profitul maxim.

Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la

care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz, se impune următoarea

relaţie:

Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal. Pe termen lung, când toţi factorii de

producţie sunt variabili, întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii,

adică mai multe soluţii, fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită între capital şi muncă.

Pentru a-şi maximiza profitul - presupunând un nivel dat al producţiei -, întreprinderea alege acea alternativă

care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. În această alegere ea trebuie să ţină seama atât

de randamentul fizic al capitalului şi muncii, cât şi de preţul de cumpărare a factorilor de producţie.

Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în care:

Preţul = Costul marginal = CM

Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în condiţii de concurenţă

perfectă, firma obţine doar profit normal.

Formarea preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă porneşte, deci, de la cererea totală şi oferta totală, ca factori

endogeni, costurile, productivitatea muncii, progresul tehnic, veniturile, preţurile altor bunuri etc., fiind forţe care

acţionează asupra ofertei şi cererii; ele sunt incluse în cerere şi ofertă pentru un anumit bun.

Cererea şi oferta totale (agregate) sunt categoriile economice care cuprind ansamblul forţelor, cauzelor şi factorilor

care produc efecte asupra preţului.

Cererea totală pentru un bun (C) este reprezentată de suma cantităţilor cerute de consumatorii individuali (de la

1 la n) la un preţ dat (p):

n

1i

i pCpCC

Funcţia de ofertă totală se obţine însumând funcţiile de oferte individuale. Deciziile de oferte individuale se iau

în funcţie de costul marginal al producătorilor şi preţul pieţei (mărime exogenă), respectiv atunci când se manifestă

egalitatea dintre costul marginal şi preţul pieţei. Dacă vor fi mai mulţi producători (n), atunci:

n

1i

i pOpOO

Considerând că cererea totală este reprezentată printr-o curbă continuă descrescătoare faţă de preţ, iar oferta totală

ca o curbă continuă crescătoare, preţul de echilibru poate fi reprezentat grafic astfel:

Figura nr. 1. Preţul de echilibru în cadrul pieţei cu concurenţă perfectă

Din figura nr. 5.1. rezultă că cele două curbe C şi O corespund funcţiei cererii şi ofertei agregate pentru un bun

oarecare; ele se intersectează în punctul E, unde se realizează preţul de echilibru ( ep ), corespunzător cantităţii eQ .

Punctul de echilibru desemnează armonizarea cantităţii cerute de consumatori ( eQ ) cu cantităţile produse şi oferite

pieţei de către producători ( eQ ), la preţul care a rezultat din negocierile acestora ( ep ), caz în care:

pQpC

Dacă are loc o creştere a preţului (de la ep la 1p ) oferta creşte de la eQ la 1Q se realizează un surplus (exces) de

produs, care afectează cererea, producătorul fiind obligat ca la posibilităţi de plată neschimbate să micşoreze cererea

de la nivelul eC la 1C . Apare un surplus de ofertă egal cu diferenţa dintre cantitatea oferită ( 1Q ) şi cantitatea cerută

de piaţă ( 1C ):

QDCQ 11

Această situaţie de piaţă este temporară, deoarece producătorii imobilizează în surplusul de ofertă o parte a

capitalului care nu se fructifică, apar cheltuieli suplimentare pentru depozitarea şi conservarea bunurilor, se amână

vânzarea unei părţi a producţiei şi, implicit, a obţinerii unor venituri necesare reluării ciclurilor de producţie.

Producătorii, indiferent dacă doresc sau nu, trebuie să aleagă o soluţie din două: să coboare preţul de vânzare la

nivelul la care piaţa absoarbe produsele create ori să diminueze cantitatea produsă (stocurile de produse). Prin

aducerea preţului ( 1p ) la nivelul preţului de echilibru ( ep ) sau a producţiei ( 1Q ) la nivelul ofertei de echilibru ( eQ

), forţele pieţei concurenţiale readuc în echilibru piaţa bunului luat în consideraţie.

Presupunând cazul invers: preţul ( 2p ) scade sub nivelul preţului de echilibru ( ep ). Producătorul va micşora

producţia sa (oferta) de la eQ la 2Q în timp ce consumatorii, cu acelaşi buget de venituri, pot cumpăra o cantitate

mai mare din bunul care face obiectul pieţei ( 2C ). Sporind cererea, se epuizează stocurile de produse, iar echilibrul

pieţei este încălcat apărând un surplus de cerere (în raport cu oferta), deci o penurie de produse:

CDQC 22

Remediul va consta, fie în ridicarea preţului (de la 2p la ep ), fie în sporirea ofertei (de la 2Q la eQ ), până când

piaţa produsului reintră în echilibru.

Rezultă că mecanismele pieţei concurenţiale dau posibilitatea forţelor pieţei să se autoregleze, atât prin urcarea sau

scăderea preţurilor, cât şi prin sporirea sau reducerea cererii şi ofertei; mecanismul pieţei funcţionează ca un proces

continuu de autocorectare.

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

a) se formează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei fiecărui bun şi reflectă acel nivel la care se

produce egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite din bunul respectiv (cantitatea vândută este egală cu cea

cumpărată);

b) preţul de echilibru, denumit şi preţ de piaţă, nu poate fi ales în mod liber de către producători sau

consumatori; acesta este o mărime dată (la un moment dat), subiecţii pieţei putând doar să îl constate şi să îl

accepte. Ceea ce pot agenţii economici individuali să aleagă sunt cantităţile cumpărate şi vândute la preţul pieţei;

c) orice producător îşi poate vinde parţial sau total produsele oferite, fără ca prin aceasta să poată influenţa preţul

de piaţă al bunului respectiv;

d) echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor pieţei libere, ci continua mişcare a acestora, ceea ce face ca

preţurile pieţei şi echilibrele acesteia să fie dinamice. Variaţiile cererii şi ofertei pot avea loc pe perioade foarte

scurte de timp, pe perioade scurte şi perioade lungi. Perioadei foarte scurte îi corespunde preţul pieţei, când costul

de producţie nu se poate schimba, iar oferta depinde numai de reacţiile producătorilor în legătură cu preţul pieţei.

Perioadelor scurte de timp le sunt caracteristice preţul normal sau stabil.

Aceasta defineşte condiţia de echilibru a ofertantului (producătorului) pe termen scurt, respectiv egalitatea dintre

costul marginal ( mgC ), preţul de vânzare n şi venitul marginal sau încasarea marginală ( mgI ). În cadrul perioadelor

lungi de timp se modifică atât cererea, cât şi oferta; aceasta se adaptează în funcţie de nevoile consumatorilor şi

schimbările care se produc în tehnologiile de producţie şi în nivelul eficienţei utilizării factorilor de producţie.

Condiţia de echilibru pe termen lung a unei firme, în cadrul concurenţei perfecte, este ca preţul de vânzare ( p ) =

costul marginal ( mgC ) = costul total mediu sau unitar (CM ) = încasarea marginală sau venitul marginal ( mgI ).

În cazul concurenţei perfecte încasările totale ( IT ) ale firmei se obţin prin înmulţirea cantităţii vândute ( q ),

variabilă, cu preţul ( p ) care este fix:

pqIT

Încasarea medie unitară ( IM ) sau încasarea pe unitatea de produs vândută este identică cu preţul:

pq

pq

Q

II Tm

Încasarea marginală ( mgI ), respectiv încasarea suplimentară care rezultă din vânzarea unei unităţi suplimentare

dintr-un anumit bun este egală cu preţul şi totodată, cu încasarea medie:

mT

mg Ipdq

pqd

dq

dII

4.3.2.2. Formarea preţului de monopol

5.2.2.1. Preţul de monopol al producătorului

În cadrul monopolului, oferta individuală şi oferta agregată se confundă. Firma monopolistă, prin definiţie, se

confruntă cu totalitatea cererilor individuale. Cererea către firmă se confundă cu cererea pieţei (cererea agregată) şi

apare, în principiu, ca o funcţie descrescătoare de preţ. Oferta depinde în mod exclusiv de deciziile de producţie ale

monopolistului. El va determina pe curba cererii un cuplu de cerinţe: cantitatea şi preţul bunului, dar acestea au

repercusiuni nu numai asupra cererii, ci şi asupra veniturilor şi cifrei sale de afaceri.

Atunci când există un monopol, încasarea marginală ( mgI ) nu mai este egală cu încasarea medie ( MI ). Pentru a

demonstra acest lucru, să considerăm că avem o curbă lineară a cererii unui bun. Dreapta cererii taie axa ordonatelor

în punctul ap (pentru 0q ) şi axa absciselor în punctul b

aq (corespunzător lui 0p ). Dacă încasările totale

sunt definite ca pqIT şi ţinem seama şi de expresia lui p , atunci:

2

T bqaqqbqapqI :

Încasarea marginală ( mgI ) se defineşte matematic ca fiind derivata încasării totale ( TI ) în raport cu producţia q :

bqapIbq2adq

dII M

Tmg

Linearitatea funcţiei de cerere a bunului analizat reliefează două caracteristici ale monopolului:

a) curba încasării totale ( TI ) este o parabolă, care trece printr-un maxim atunci când derivata întâi se anulează,

adică pentru cantitatea b2

aq . Încasarea totală este nulă pentru 0q şi

b

aq deoarece bqaqIT ;

b) curba încasării marginale este dreapta care taie axa ordonatelor în punctul de ordonată a ( aImg pentru

0q ) şi axa absciselor în b2

aq , care corespunde maximului încasărilor totale.

Deci, la încasarea totală maximă, încasarea marginală se anulează. Încasarea marginală este definită (matematic)

ca mediana triunghiului format de axele coordonatelor şi de dreapta sumei medii încasate.

Figura nr. 2. Monopolul: încasarea totală ( TI ), încasarea medie ( MI ) şi încasarea marginală ( mgI )

Încasarea marginală, în condiţiile monopolului, este inferioară preţului, deoarece vânzarea unei unităţi

suplimentare dintr-un bun provoacă o scădere a preţului, care are repercusiuni asupra cantităţii totale vândute şi face

să scadă încasarea medie unitară.

Echilibrul de piaţă al producătorului în cadrul monopolului se manifestă atunci când monopolistul nu are interesul

să modifice nici preţul şi nici cantitatea bunului produs.

Condiţia obţinerii profitului maxim nu este singura soluţie decisă de monopol; acesta va căuta şi alte moduri de

gestiune, alte strategii cum ar fi: gestiunea în stare de echilibru, stabilirea preţului la nivelul costului managerial,

discriminarea prin preţ a clientelei monopolului.

a) Prima strategie de piaţă luată în consideraţie este aceea în care monopolul îşi maximizează profitul.

b) Profitul maxim nu este singura alternativă de gestiune pe care o iau în calcul monopolurile. În anumite

situaţii, monopolistul îşi propune ca obiectiv realizarea celei mai ridicate cifre de afaceri; el doreşte să evite apariţia

unor concurenţi făcând anumite sacrificii: preferă, pe termen scurt, profituri mai puţin ridicate sau riscă pierderi

imediate, pentru a-şi proteja poziţia de monopolist. Încasarea totală este maximă (aşa cum s-a demonstrat anterior)

atunci când încasarea marginală se anulează.

Prin maximizarea cifrei de afaceri producţia vândută creşte, preţul de vânzare se reduce şi, odată cu el, se

diminuează profitul, acesta putând să rămână pozitiv, în unele cazuri, sau să ducă la pierderi temporare, în alte cazuri

(când costul mediu de producţie devine superior încasării medii).

c) Pentru a evita pierderile, monopolistul preferă o nouă alternativă: gestiunea în stare de echilibru, astfel

încât să nu depăşească pragul în care profitul total să fie nul. Monopolistul îşi propune să realizeze două obiective

cumulate: să-şi sporească producţia spre a se proteja de apariţia unor eventuali concurenţi şi să evite riscul unor

pierderi.

d) O alternativă des întâlnită la monopolurile gestionate de puterea publică o reprezintă stabilirea preţului

la nivelul costului marginal. Gestiunea în condiţii de echilibru înlătură supraprofiturile monopoliştilor dar

generează risipă de resurse, acestea fiind utilizate neraţional.

e) Discriminarea prin preţ reprezintă o altă practică monopolistă în domeniul preţurilor. Se consideră

discriminare prin preţ, vânzarea, desfacerea aceluiaşi produs la preţuri diferite şi pe pieţe separate, care nu comunică

între ele sau comunică foarte slab.

Separarea pieţelor unui produs poate fi:

a) de ordin temporal (se practică la produse şi servicii sezoniere);

b) de ordin geografic, ca urmare a unor dificultăţi de transport şi de schimb, a taxelor vamale etc. (monopolul se

foloseşte de aceste imperfecţiuni şi practică preţuri diferite la acelaşi produs pe piaţa naţională şi pe pieţele externe,

iar în cadrul pieţei naţionale pe pieţele zonale);

c) de ordin socio-economic; pe piaţă există grupuri sociale diferite de cumpărători, care au comportamente şi

elasticităţi diferite ale cererii în raport cu preţul. Monopolurile evaluează aceste deosebiri şi folosesc preţuri (tarife)

diferite pentru acelaşi produs (serviciu), cum ar fi: tarife normale la spectacole pentru consumatorii obişnuiţi şi tarife

reduse pentru tineri, studenţi, şomeri, etc.; tarife diferite la transportul de mărfuri (pentru cărbune, minereuri,

diamante, bani, etc.), tarife diferite la utilizarea electricităţii în activitatea casnică şi în activităţi industriale ş.a.

4.3.2.2.2. Preţul în condiţiile monopsonului

Oferta totală, în situaţia de piaţă numită monopson, este formată din numeroasele oferte individuale ale firmelor, în

schimb cererea totală are caracter de unicitate. Monopsonul nu poate cumpăra o cantitate nelimitată dintr-un produs

la un preţ uniform. Preţul ce se cuvine fiecărei cantităţi cumpărate este dat de curba ofertei bunului respectiv. O

creştere a cantităţilor cumpărate măreşte preţul acestora şi micşorează profitul monopsonului; o reducere a

cantităţilor cumpărate determină o scădere a preţului şi apariţia unor supraprofituri durabile, atunci când monopsonul

comercializează produsul achiziţionat (materii prime, cereale ş.a.).

Monopsonul care îşi maximizează profitul va cumpăra o cantitate de produs ( Mq ), care corespunde intersecţiei

dintre curba costului marginal ( mgC ) şi cea a încasării marginale ( mgI ). Curba ofertei sau a încasării medii este 'OO ,

iar preţul mediu unitar plătit ar fi Mp .

Figura nr. 3. Preţurile în condiţiile monopsonului

Dacă nu ar exista monopsonul, curba cererii, cea a încasării marginale şi cea a ofertei ( 'OO ') s-ar intersecta în

punctul C , cantităţile de echilibru fiind cq , iar preţul pieţei cp . Existenţa monopsonului, în raport cu concurenta

perfectă, determină o scădere a cantităţilor cumpărate ( cM qq ), o scădere a preţului plătit vânzătorilor ( cM pp )

şi apariţia supraprofitului stabil, în condiţiile în care monopsonul a cumpărat o cantitate atât de mare din produs încât

valoarea produsului marginal este egală cu costul marginal (în grafic, intersecţia dintre curba costului marginal şi cea

a încasării marginale).

4.3.2.2.3. Preţul în condiţiile combinării dintre monopol şi monopson şi ale monopolului bilateral

O firmă poate fi de monopson pentru cumpărarea unui produs brut (materie primă, de exemplu) şi monopol pe

piaţa produsului finit. Preţul produsului finit nu mai este independent de cantitatea produsă de monopol: qpp .

Firma va trebui să fixeze: cantitatea de produs brut cumpărată şi preţul acestuia (monopson), cantitatea de produs

finit ce trebuie vândută şi preţul acestuia (monopol).

Preţul de cumpărare al produsului brut este cuprins în costul de producţie al monopolului. Profitul se va determina

ca diferenţă între totalul încasărilor ( TI ) şi totalul costurilor ( TC ); el va avea valoarea cea mai mare pentru acel

volum al producţiei ( QM ) care determină anularea funcţiei de cost în raport cu cantitatea de produs:

0CIdx

dCT

dx

dI

dx

dpmgmg

T , deci mmg CI .

Pentru cantitatea Mq , preţul de vânzare va fi vp , iar preţul de aprovizionare (cumpărare) ap . Are loc fixarea

simultană a cantităţii şi preţului.

Figura nr. 4. Preţul în condiţiile monopsonului care dispune de un monopol

În condiţiile monopolului bilateral (monopolul unic ofertant, monopsonul unic solicitant), monopolul încearcă să

fixeze un preţ cât mai mare, pentru maximizarea profitului său; el este, însă, moderat sau stopat de către unicul său

cumpărător, monopsonul care doreşte un preţ cât mai mic. Preţul de piaţă va rezulta din raportul de forţe dintre cei

doi. Monopsonul, la rândul său, poate diminua cantităţile cumpărate micşorând preţul, dar întâlneşte opoziţia

monopolului. Disputa poate fi tranşată în două moduri:

a) monopolul şi monopsonul se concurează între ele, proces asemănător celui de pe piaţa cu concurenţă perfectă, care

duce la un preţ de piaţă variabil, iar avantajul trece de la unul la celălalt, în funcţie de conjunctura pieţei;

b)există

posibilitatea unei înţelegeri pentru a fixa împreună preţul şi cantitatea vândută, disputa mutându-se în sfera împărţirii

profitului total.

4.3.2.3. Formarea preţurilor oligopoliste

Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători; dacă sunt doi producători

principali situaţia de piaţă se numeşte duopol, iar dacă sunt mai mulţi de doi mari producători avem de a face cu

oligopolul propriu-zis. O ramură sau o industrie se află în situaţia de oligopol atunci când acţiunile unui producător

determinat au o influenţă semnificativă asupra concurenţilor săi.

Caracteristicile fundamentale ale pieţelor de tip oligopolist sunt:

a) interdependenţa acţiunii diferiţilor vânzători. Pe piaţa oligopolistă, preţurile produselor, cantitatea vândută şi

profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători. Spre deosebire de monopol, unde producătorul

poate să leagă cantităţile ce trebuie produse şi să stabilească preţul care-i maximizează profitul; structura de piaţă

oligopolistă permite fiecărui producător numai fixarea cantităţii oferite pieţei; iar preţurile de vânzare şi mărimea

profiturilor depind de acţiunile celorlalţi concurenţi;

b) gradul înalt de concentrare a capitalului şi a producţiei, care, poate fi analizat la nivelul fiecărei ţări şi la

nivel mondial. În primul caz se utilizează ca instrumente de analiză ponderea cifrei de afaceri a primelor grupuri

industriale în PNB, iar în cel de-al doilea caz, se compară cifra de afaceri a primelor zece grupuri din diferite ţări,

pentru fiecare domeniu (ramură) de activitate, exprimată într-o monedă unică (dolari SUA);

c) comportamentul de diversificare a produselor şi activităţilor mărcilor şi submărcilor de fabricaţie (la fel

ca în situaţia de monopol).Trei strategii de diversificare pot fi puse în aplicare de către oligopoluri:

asigurarea controlului asupra unei filiere de producţie omogenă, mai ales în sectorul de bunuri intermediare;

lansarea de produse noi, diversificarea numindu-se intrasectorială dacă noile produse sunt apropiate de

producţia de bază şi intersectorială dacă se depărtează de producţia de bază;

structurarea unor producţii diferenţiate care permite integrarea şi interconexiunea filierelor de producţie.

Firma oligopolistă cu cea mai restrânsă concurenţă o constituie duopolul, în cadrul căruia într-o ramură de

producţie se confruntă doi mari producători. Comportamentul de piaţă al celor doi protagonişti poate fi pacifist sau

agresiv, de dominaţie sau de simplă dependentă, de stăpân sau de satelit pe piaţa produsului.

În cadrul strategiei privind cifra de afaceri şi pentru a evita războiul preţurilor, fiecare din cei doi producători ţine

seama de existenţa celuilalt, fiind posibile trei situaţii de piaţă:

a) fiecare producător îşi determină oferta prin adaptarea la oferta celuilalt, comportament denumit duopol

simetric. Cei doi concurenţi au o structură pacifistă şi nu încearcă să domine piaţa unul în defavoarea celuilalt.

Produsul este omogen, iar concurenţa se realizează prin cantitatea oferită; fiecare participant ia în consideraţie

producţia celuilalt, pe care o consideră constantă. Pentru a-şi optimiza profitul, fiecare participant îşi modifică

propria producţie, dar constată că, de la o perioadă la alta, s-a modificat şi producţia concurentului său.

Apare astfel ipoteza de interdependenţă între producţia concurenţilor (dublă dependenţă);

b) unul dintre producători acceptă rolul (situaţia) de satelit faţă de celălalt, comportament denumit duopol

asimetric.

Apare aici condiţia (ipoteza) de stăpânire pentru unul dintre protagonişti, celălalt adaptându-se continuu la situaţia

stăpânului. La o modificare a ofertei firmei mai puternice, firma satelit se readaptează permanent.

Preţul este identic şi nu mai depinde (ca în cazul monopolului) de cantitatea vândută de unul sau altul dintre

producători, ci de cantităţile oferite de ambii producători;

c) unul dintre producători tinde să impună celuilalt cantitatea pe care trebuie să o producă, între cei doi nefiind

posibil un echilibru, comportament denumit duopol dominant. Fiecare participant îşi fixează nivelul ofertei fără să

ţină seama de celălalt. Apare o supraofertă, iar ajustării prin cantităţi i se va substitui războiul preţurilor, care poate

să ducă fie la falimentul unuia dintre concurenţi şi, deci, controloarea sa de către celălalt, fie la o înţelegere între

aceştia. Funcţionează aici ipoteza de dublă dominaţie, care creează permanent o situaţie de piaţă instabilă şi

generează fie război, fie alianţe între firme.

Forma cea mai complexă de concurenţă imperfectă este reprezentată de pieţele de oligopol. Ipoteza de la care se

porneşte este aceea că pe piaţa ramurii există mai mult de doi vânzători, dar nu foarte mulţi, iar cu cât numărul lor

creşte, cu atât cantitatea oferită pieţei de fiecare producător are o pondere mai mică în oferta agregată. La limita de

sus a oligopolului se află concurenţa perfectă şi pură (când numărul ofertanţilor produsului este foarte mare), iar la

limita de jos se află monopolul, respectiv duopolul.

Interdependenţa şi incertitudinea sunt cele mai semnificative trăsături ale pieţelor de tip oligopolist. În general,

preţurile sunt rigide şi se fixează de către marile întreprinderi (preţuri administrate).

Înţelegerile şi cartelurile sunt fenomene obişnuite pe această piaţă, iar producătorii oscilează între

comportamentul de “maximizare a profiturilor însumate ale tuturor”, cel de diferenţiere a bunurilor, concurenţa “în

afara preţului” şi confruntarea deschisă care se poate transforma în “războiul preţurilor”.

Cucerirea şi împărţirea pieţei produsului reprezintă mobilul esenţial al concurenţei, ţinând seama de deplasarea

curbei cererii. Obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi a devenit un mijloc tradiţional de intervenţie

pe piaţa de oligopol. De asemenea, relaţiile cu administraţia (guvernul) capătă o importanţă deosebită. Grupurile

industriale şi financiare încearcă să influenţeze în interesul lor politicile economice ale puterilor publice.

Maximizarea profiturilor însumate, care este cu atât mai puternică cu cât este mai mic numărul de ofertanţi, şi

interdependenta deciziilor şi a politicilor firmelor participante au devenit trăsături evidente ale oligopolurilor.

Totodată, diferenţierea bunurilor şi concurenţa “în afara preţului” (publicitate, costul întreţinerii, fiabilitatea

produsului, termenul de garanţie ş.a.) au devenit arme redutabile în cadrul luptei de concurentă din cadrul

oligopolurilor.

Oligopolurile pot fi antagoniste şi concertate.

Oligopolurile antagoniste sunt grupuri de întreprinderi din aceeaşi ramură sau din ramuri înrudite angajate într-o

concurenţă continuă, atât prin jocul preţurilor, cât şi prin schimbarea caracteristicilor produsului. Cifra de afaceri

devine obiectivul principal în această luptă, deoarece puterea de negociere a unei firme depinde de volumul

vânzărilor şi de expansiunea întreprinderii. Specific acestei forme de concurenţă este oligopolul bilateral în cadrul

căruia se confruntă pe piaţă un număr mic de ofertanţi cu un număr mic de solicitanţi.

Oligopolurile concertate cunosc grade diferite de concertare a activităţii şi obiectivelor urmărite, cunoscându-se

două tipuri de acorduri: explicite sau exprese, cu formele cele mai cunoscute: cartelul, trustul şi holdingul, şi

neoficiale sau tacite.

a) Acordurile explicite realizează o coordonare perfectă între întreprinderile participante. Acestea îşi păstrează

individualitatea, dar acceptă să acţioneze în comun în privinţa nivelului preţului produsului, a cotelor de producţie

acordate fiecărui participant şi a împărţirii pieţei produsului în zone geografice exclusive pentru fiecare întreprindere.

Preţul, producţia ramurii şi producţia fiecărei firme sunt fixate de oficiul comun, ca centru unic de decizie. Ramura

funcţionează ca un monopol, iar maximizarea profitului global se optimizează ca în cadrul unui monopol care ar

dispune de mai multe întreprinderi, între care se distribuie profitul total.

Forma cea mai cunoscută a acordului explicit este cartelul. Acesta desemnează o înţelegere între producătorii care

îşi păstrează independenţa de producţie şi de vânzare a produsului, dar se înţeleg între ei în privinţa nivelului

preţului, al cotelor de producţie şi la împărţirea pieţei. O formă superioară a înţelegerii explicite o reprezintă trustul,

care se manifestă ca o aglomerare (concentrare) de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere; întreprinderile

fuzionează între ele, iar conducerea devine comună (unică) şi este deseori asigurată de o societate holding, denumită

şi societate de participare sau de portofoliu. Uneori, cartelul se constituie ca o reuniune de trusturi.

b) Înţelegerea secretă (acordul neoficial, tacit) dintre firme este mai puţin restrictivă, în raport cu acordurile

explicite. Participanţii îşi păstrează independenţa de producţie şi de vânzare a produselor, condiţiile de producţie

(cantităţile) nu mai sunt optimizate, întreprinderile îşi păstrează profiturile obţinute. Piaţa produsului se împarte în

zone de nonagresiune, fiecare întreprindere dispunând de o piaţă garantată, în condiţiile practicării aceluiaşi nivel al

preţului. Nerespectarea zonei şi a nivelului preţului de vânzare, deci ruperea acordului, atrage după sine măsuri

represive din partea celorlalţi participanţi.

O variantă a înţelegerii secrete o reprezintă situaţia de piaţă denumită “preţul director” (leadership price). Preţul de

vânzare al produsului nu rezultă dintr-un acord; el este fixat de către firma lider şi este acceptat şi respectat tacit de

către ansamblul producătorilor din cadrul ramurii. Oligopolul este asimetric; el se aseamănă cu o firmă mare care se

comportă ca un “stăpân" ce intră în relaţii cu celelalte firme din ramură, acestea manifestându-se ca sateliţi. Firma

dominantă este cea care fixează preţul, iar firmele mai mici se aliniază la preţul fixat.

În cazul duopolurilor şi oligopolurilor se manifestă o mare varietate de situaţii de piaţă în privinţa stabilirii

preţurilor:

a) existenţa oligopolurilor fără coordonare (antagoniste), care produc bunuri omogene, provoacă forme agresive

de concurenţă în domeniul stabilirii preţurilor. Se ajunge la “războiul preţurilor”; preţurile scad până când unul dintre

concurenţi este înfrânt sau intră în combinaţie cu adversarii săi;

b) în cadrul oligopolurilor cu coordonare parţială, firma lider fixează preţul produsului care să asigure

maximizarea profitului, adică la acel nivel la care costul marginal devine egal cu venitul marginal. Preţul devine un

preţ director sau lider, la care se raliază firmele concurente mai slabe;

c) oliglopolurile complet coordonate prin înţelegeri exprese ori tacite (cartel, trust, holding) practică preţuri

unice la desfacerea produselor de acelaşi fel. Preţul unic se stabileşte prin negocieri, compromisuri şi ajustări

reciproce, deoarece întreprinderile participante au costuri medii unitare şi marginale diferite. Acest preţ trebuie să

asigure un profit convenabil pentru toate întreprinderile participante;

d) oligopolurile cu produse diferenţiate prin calitate, nivel tehnic, noutate, design, performanţă, etc.

utilizează preţurile, flexibile, deoarece firmele concurente creează produse substituibile, iar cererea devine relativ

elastică. Dacă o firmă oligopolistă va coborî preţul produsului său, ea va atrage clienţi de la firmele rivale, care

fabrică produse substituibile. Dacă firma va urca preţul, ea va pierde mulţi clienţi în favoarea firmelor care menţin

nivelul preţului. Nu se poate exagera nici cu urcarea, nici cu scăderea preţului, deoarece există posibilitatea unor

contramăsuri din partea concurenţilor.

e) existenţa unor oligopoluri care practică preţuri relativ constante (fixe, rigide), chiar dacă costul marginal al

produsului înregistrează o creştere. Criteriul de menţinere a nivelului preţurilor fixe îl constituie limita de

suportabilitate financiară din partea firmei;

f) existenţa unor preţuri diferenţiate şi variabile rezultate din concurenţa multifirme, care diferenţiază produsul

pe tipodimensiuni, mărci de fabrică, mărci comerciale ş.a. Când preţul produsului urcă (scade) peste un anumit prag,

apare concurenţa între produsele diferenţiate, care trage în jos (sau urcă) preţul. Atunci când preţul practicat de unul

dintre producători devine mai convenabil, consumatorii încep să prefere produsele acestuia; preţul tinde să se apropie

de echilibrul pieţei, situaţia de piaţă devenind asemănătoare cu concurenţa

4.3.3. Intervenţia statului în domeniul preţurilor

Piaţa reglementată de stat este veche, ca şi statul însuşi. Noi ne vom referi, însă, doar la realităţile actuale ale

economiei capitaliste.

Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii furnizate de agenţii economici, publici ori privaţi, cu

scopul de a proteja unele categorii de producători sau populaţia în totalitatea sa. El ia, apoi, măsuri de control ale

unor preţuri, ale dobânzii şi salariilor, în perioade de inflaţie ori recesiune, urmărind însănătoşirea vieţii economice,

relansarea mai rapidă a acesteia, reducerea şomajului şi a capacităţilor de producţie neutilizate.

Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint numai două: fixarea de preţuri

maxime la unele mărfuri şi garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole.

Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale

populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.). Aceste preţuri sunt inferioare preţului de echilibru, ce s-

ar forma în piaţa cu concurenţă liberă, şi au menirea să asigure un minim de bunuri indispensabile, inclusiv păturilor

sociale cu venituri mici, ceea ce are efecte pozitive asupra procesului general de refacere a potenţialului productiv

uman. Preţurile fixate de stat limitează sau suprimă, totodată, conflictele sociale grave, generatoare de dezechilibre

economice suplimentare.

Deşi îndreptăţită social şi economic, fixarea preţurilor maxime atrage după sine - susţine literatura economică de

factură liberală - consecinţe negative importante:

producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească, iar oferta nu revine la o stare

normală, apropiată de nevoia socială. Cauza o constituie lipsa stimulentelor materiale şi a mijloacelor financiare

necesare, însoţitoare inevitabile ale preţului neremuneratoriu. Un asemenea efect depresiv al preţului nu este exclus,

dar - consideră mulţi economişti - el poate fi prevenit dacă statul sprijină prin diferite pârghii (alocaţii de la buget,

credite preferenţiale, impozite moderate) întreprinderile şi ramurile care creează bunurile vitale pentru oameni;

apariţia unei pieţe subterane, ilicite, pentru bunurile vândute la preţuri statal reglementate, alături de piaţa

oficială. Acest neajuns se poate limita însă, sensibil, la proporţii nepăgubitoare, dacă instituţiile care veghează

respectarea legilor îşi fac datoria şi sancţionează pe cei vinovaţi;

apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ (acesta fiind fix), admiţând că

volumul mărfii ce se cumpără nu este normat. Dar acest efect negativ este corectabil în timp prin creşterea ofertei la

care ne-am referit, realizată prin susţinerea producţiei de către stat. Oricum, a lăsa preţul să crească necontrolat, în

perioade de deficit de ofertă, numai de dragul de a absorbi surplusul de cerere, generat de preţ, echivalează - mai ales

în ţările slab dezvoltate - cu condamnarea unor largi pături ale populaţiei la subconsum şi subalimentaţie.

Adepţii liberalizării tuturor preţurilor, în orice condiţii, nu iau în calcul costul social ridicat al preţurilor ieşite din

matcă, pierderile economice provocate de greve, demonstraţii (care dereglează şi reduc producţia chiar la nivelul

ţării), de deteriorarea climatului politic, de deprimarea psihică a celor marginalizaţi etc.

Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor. Ambele categorii de măsuri, luate

de stat, pornesc de la specificul producţiei agricole, de la instabilitatea acesteia, determinată de condiţiile climatice,

variabile de la un an la altul.

Instabilitatea (oscilaţia) producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul ştiinţei şi tehnicii, este prezentă

chiar în ţările în care agricultura a atins randamente înalte. Această instabilitate modifică veniturile anuale ale

agricultorilor, capacitatea lor de finanţare a producţiei şi înrâureşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi

industriale viitoare, precum şi consumul populaţiei.

Pentru a reduce asemenea consecinţe numeroase, statele au iniţiat, mai ales în perioada postbelică, măsuri de

garantare a preţurilor la un nivel superior celui de echilibru, agricultorii beneficiind astfel de venituri mai ridicate.

Asemenea preţuri sunt necesare; mai ales când producţia agricolă este abundentă; caz în care piaţa concurenţială

atrage după sine o prăbuşire a preţurilor şi veniturilor, strâns corelată cu elasticitatea redusă a cererii produselor

alimentare. Anii cu recolte neobişnuit de mari reduc veniturile totale ale agricultorilor, întrucât - aşa cum a susţinut

îndreptăţit economistul Gregory King - preţul unitar se reduce într-o măsură mai mare decât procentul cu care oferta

depăşeşte necesarul de bunuri. Dacă oferta întrece, de exemplu, cu 10% acest necesar, preţul unitar scade cu 20%.

Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de suprastocuri, antrenată de investiţiile

consistente făcute de agricultori, în vederea sporirii producţiei şi a veniturilor viitoare.

Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga producţie, ci la o fracţiune a ei.

Întrucât producţia agricolă este oscilantă, preţul garantat poate să se soldeze, în ani diferiţi, cu venituri totale

inegale. S-a încercat, de aceea, şi practica garantării veniturilor anuale.

În ciuda unor urmări secundare, nedorite, amestecul statului în piaţa produselor agricole, ca şi alte măsuri de

sprijinire directă a agriculturii au avut o influenţă evident favorabilă asupra acestei ramuri şi a economiei întregi. În

Uniunea Europeană, deosebit de consecventă în acest plan, producţia agricolă, altădată substanţial deficitară la o

serie de bunuri, a reuşit să ajungă şi să depăşească chiar atât cererea solvabilă, cât şi nevoia reală.

În procesul încheierii tranzacţiilor economice pe plan naţional şi internaţional, al formării preţurilor şi prevenirii

riscurilor, un rol de seamă au bursele de mărfuri.

PIEŢE ŞI VENITURI

5.3.1. Piaţa muncii şi salariul

5.3.1.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă

5.3.1.1.1. Piaţa muncii – delimitări conceptuale

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu oferta de

muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială.

Piaţa muncii desemnează totalitatea relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse de muncă, în corelaţie cu

factorii care le determină, cu nivelul şi oscilaţiile salariilor, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei

active, în mărimea, structura şi calitatea cerute de exigenţele dezvoltării economico-sociale.

Sfera de cuprindere a pieţei muncii este mai restrânsă decât procesul de ocupare a resurselor de muncă. Piaţa

muncii se referă la interacţiunea dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, sub forma actelor de vânzare-cumpărare a

acesteia.

Prin urmare, piaţa reală a muncii cuprinde numai acele resurse de muncă ce îmbracă forma de marfă

specifică, destinată tranzacţiilor de piaţă.

Caracterizată printr-un conţinut extrem de dinamic şi complex, piaţa muncii poate fi pusă în evidenţă, în

mod distinct, atât prin componentele şi tipurile sale, cât şi prin factorii de influenţă şi segmentele din care se

constituie.

Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc pe baza principiilor economiei de piaţă

şi a unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul, celor doi parteneri: cumpărătorul şi

vânzătorul de forţă de muncă. Pe această piaţă, un rol important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai purtătorilor de

forţă de muncă, la nivel macroeconomic şi microeconomic. Negocierile între cei doi parteneri vizează realizarea

echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.

Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe celelalte pieţe (bunurilor şi serviciilor,

capitalului, monetară, valutară). Piaţa bunurilor şi serviciilor dă semnale cu privire la nevoia de factori de producţie

muncă. La rândul său, piaţa muncii influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a

unui grad mai mare de ocupare a forţei de muncă stimulează cererea şi, în consecinţă, oferta de bunuri economice.

Faptul că salariul deţine o pondere importantă (75-90%) în totalul venitului unei economii naţionale constituie,

evident, un factor de influenţă asupra derulării fluxurilor de pe celelalte pieţe.

5.3.1.1.2. Particularităţi ale pieţei muncii

Piaţa muncii are o serie de particularităţi, ce decurg din specificul “obiectului” tranzacţiilor, căci aşa cum

sublinia Paul Samuelson, “omul este mai mult decât o marfă”42

:

este mai

complexă, mai organizată şi reglementată;

preţul

specific - salariul - se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între

sindicate şi patronat, iar în unele situaţii intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale;

este o piaţă

contractuală, datorită modului specific de formare a preţului - salariul, negocieri şi alte condiţii de vânzare-cumpărare

înscrise în contractul colectiv de muncă;

are un grad

ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi de ordin economic şi

psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic,

dar şi de justiţie socială;

este o piaţă

cu concurenţă imperfectă.

Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea eficientă, în

activităţile economico-sociale, a factorului de producţie muncă.

5.3.1.1.3. Funcţiile pieţei muncii

Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte următoarele funcţii specifice:

a) alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone

geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;

b) furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă

de muncă, la nivelul salariului;

c) instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi

lung;

d) stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-

financiare;

e) prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.

Toate aceste funcţii ale pieţei muncii au un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de muncă,

în asigurarea unui venit, pe durată limitată, celor ce sunt şomeri.

Componentele pieţei muncii se referă la:

a) ofertanţi sau vânzători, adică cei care oferă marfa specială - forţa de muncă, respectiv competenţa

profesională, contra unui preţ;

b) cumpărători, adică întreprinderile şi unităţile social-culturale şi administrative, care au nevoie

de competenţa profesională a ofertanţilor şi sunt dispuse să plătească pentru aceasta un preţ (salariu);

c) intermediarii, persoane fizice şi/sau juridice care s-au specializat în servicii de intermediere între

ofertanţii şi cumpărătorii de competenţe profesionale, pentru care servicii solicită un preţ (de regulă, funcţionează sub

forma birourilor sau oficiilor de stat şi particulare pentru plasarea forţei de muncă).

Referitor la tipurile pieţei muncii, acestea pornesc de la statuarea unei accepţiuni mai largi şi mai

cuprinzătoare a acestei pieţe.

Prin urmare, piaţa muncii nu se rezumă numai la cererea şi oferta reală de forţă de muncă, ci înglobează şi o

serie de elemente de ordin subiectiv, cum ar fi: oferta pasivă de forţă de muncă (oferta care există dar nu se

manifestă pe piaţa muncii) şi oferta ideală, sau teoretică, care ar cuprinde toate resursele disponibile de forţă de

muncă.

După gradul de cuprindere a proceselor specifice, se disting următoarele tipuri de piaţă a muncii:

a) piaţa reală (efectivă);

42 Samuelson, Paul - Economics, vo1. II, Librairie Armand Colin, Paris, 1969,

p. 860.

b) piaţa potenţială;

c) piaţa ideală

(teoretică).

În funcţie de locul unde se desfăşoară relaţiile de vânzare-cumpărare a forţei de muncă se pot deosebi

două tipuri de piaţă a muncii:

a) piaţa

internă (naţională);

b) piaţa

externă (internaţională).

Factorii care-şi pun amprenta asupra evoluţiei şi dezvoltării pieţei muncii rezultă din procesul de ansamblu al

creşterii economice, realizat atât pe baza resurselor interne, cât şi a condiţiilor create prin extinderea sau restrângerea

relaţiilor economice.

Astfel, piaţa internă a muncii este condiţionată, în principal, de următorii factori:

a) creşterea produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor;

b) amplificarea tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului;

c) restructurarea fiecărei ramuri şi a economiei naţionale în ansamblu, apariţia unor noi domenii de

activitate sub impulsul progresului ştiinţifico-tehnic;

d) creşterea productivităţii muncii ş.a.

În acelaşi timp, piaţa internaţională a forţei de muncă, evoluează, în principal, sub incidenţa anumitor

factori:

a) gradul de

dezvoltare economică a statelor;

b) condiţiile de

salarizare şi de trai diferite;

c) amploarea

investiţiilor din fiecare ţară;

d) migraţia

internaţională a capitalului;

e) politica economică adoptată în diferitele ţări primitoare de forţă de muncă superior calificată (“exodul

de creiere”) etc.

5.3.1.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă

Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru piaţă

cât şi pentru autoconsum, generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă.

Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor

dintr-o economie naţională, într-o perioadă de timp delimitată.

Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie ca de la întreg la parte; nevoia de muncă exprimă

volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări, iar cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul

total de muncă.

Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface

prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din

partea agenţilor economici.

Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.

Cererea de

muncă depinde de o serie de factori cum ar fi:

a) Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o

tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce duce la scăderea cererii de muncă din

partea agenţilor economici; invers, când salariul se micşorează, cererea de forţă de muncă sporeşte.

Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ, în cele două ipostaze (de creştere sau reducere a preţului),

este evidentă în figura nr. 6.1.

Figura nr. 1. Curba cererii de muncă

Dacă, la 0S , cererea de muncă ( 0C ) are tendinţa de creştere yx , la o sporire a salariului ( 1S ) cererea de

muncă manifestă tendinţa de contracţie ( 1C ).

Dacă 0S este considerat salariul de echilibru, y va corespunde punctului de echilibru al cererii.

b) Costul marginal al muncii, în relaţie cu venitul marginal al muncii, va sta la baza deciziei agenţilor

economici de a angaja sau de a nu angaja noi salariaţi.

El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate. Aceste

cheltuieli se concretizează în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi.

Costul marginal al muncii L

C

unde:

C - reprezintă variaţia costului muncii;

L - reprezintă cantitatea de muncă.

Costul marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al muncii, care reprezintă sporul de venit

rezultat din vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate

(număr de salariaţi, ore-muncă).

Agentul economic va spori cererea de muncă în limitele venitului marginal al muncii posibil a fi obţinut. Deci,

agentul economic va suplimenta numărul de angajaţi până la nivelul la care cheltuielile marginale ale muncii devin

egale cu venitul marginal al muncii (CMM=VMM).

În concluzie, profitul obţinut din angajarea unui număr sporit de salariaţi va rezulta din diferenţa dintre venitul

marginal ai muncii şi costul marginal al muncii (VMM-CMM=Profit). Fiecare angajare de lucrători trebuie să fie

însoţită de un venit suplimentar mai mare decât cheltuiala suplimentară.

Treptat, randamentul factorului de producţie va scădea, în măsura în care nu se produc modificări de ordin

calitativ în ceilalţi factori de producţie, fapt ce se va exprima printr-o tendinţă de scădere a venitului marginal al

muncii şi o creştere a costului marginal al muncii, adică a sporului de cheltuieli datorat creşterii cu o unitate a

cantităţii de muncă.

CMM > VMM În acest caz, cererea de muncă va rămâne constantă sau chiar va scădea.

Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială.

Oferta de muncă nu se identifică cu totalul populaţiei apte de muncă. În oferta de muncă nu intră acea parte a

populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi, militari în termen şi alte categorii care nu

doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile care

doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salariată. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de

muncă.

Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii,

populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de muncă. Dezvoltarea

economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei.

Relaţia dezvoltare economică-demografie trebuie abordată multidimensional. Ea poate influenţa în sensul

creşterii sau al scăderii numărului populaţiei, în funcţie de condiţiile concrete dintr-o ţară şi perioadă dată.

Delimitări privind structura populaţiei:

a) populaţia

totală se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă;

b) populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă

preşcolară, elevii, studenţii, militarii în termen;

c) populaţia disponibilă activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate

care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei este

resursa de forţă de muncă şi se prezintă ca ofertă de muncă.

Factorii care influenţează mărimea populaţiei disponibile active sunt:

demografic -

raportul natalitate-mortalitate;

reglementări

juridice privind vârsta minimă de angajare;

durata

săptămânii de lucru;

structura pe

sexe.

În funcţie de interferenţele dintre aceşti factori, populaţia disponibilă activă devine o mărime variabilă de la o

perioadă la alta a ofertei de muncă ce poate sau nu satisface cererea de muncă.

Piaţa muncii distribuie oferta de forţă de muncă în funcţie de cererea de muncă pe ramuri ale economiei

naţionale.

Ca şi în cazul cererii de muncă se poate vorbi şi de o structurare a ofertei de muncă astfel:

Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat

doreşte să le efectueze.

Factorii care influenţează oferta de muncă individuală:

a) mărimea

salariului nominal şi real;

b) raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;

c) nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;

d) natura muncii şi securitatea ocupării.

Oferta de muncă individuală începe de la un anumit nivel de salariu fie el minim, stabilit prin lege, fie stabilit

de către parteneri), care asigură salariatului minimum de subzistenţă.

Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din cei

angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.

Oferta de muncă totală este influenţată de dinamica salariului fie în sens de contracţie, fie de extindere (privit

ca o variabilă independentă).

Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre B şi A, contracţia ofertei datorită modificării mărimii

salariului. La un anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de creştere sau de scădere în funcţie de o seamă

de factori ce privesc dimensiunea populaţiei active disponibile.

5.3.1.3. Echilibrul şi structura pieţei muncii

5.3.1.3.1. Echilibrul pe piaţa muncii

Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de

muncă de dezechilibru.

Starea de dezechilibru intervine:

a) când oferta de forţă de muncă este mai mică decât cererea de muncă. În acest caz, există un deficit de forţă

de muncă, de unde rezultă că pentru asigurarea unei ocupări de echilibru este nevoie fie de resurse de muncă

suplimentare, fie de creşterea productivităţii muncii;

b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă, ceea ce înseamnă că nivelul ocupării de echilibru este

mai mic faţă de nivelul ocupării depline: În acest caz, apare un excedent de forţă de muncă activă, exprimat prin

şomaj.

Manifestarea unui dezechilibru tot mai profund pe piaţa muncii, mai ales în perioade în care excedentul de

ofertă faţă de cererea de muncă este ridicat, impune necesitatea lămuririi conceptului de ocupare deplină a forţei de

muncă. În teoria clasică, echilibrarea pieţei muncii se face în mod automat, oferta de muncă corespunzând cererii de

muncă, consecinţă a efectului investiţional creator de locuri de muncă. Teoretic, rata ocupării s-ar situa la 100%.

Această abordare corespunde, în plan teoretic, pieţei cu concurenţă perfectă, când, la nivelul salariului de echilibru

cererea şi oferta de muncă sunt egale.

În condiţiile concurenţei imperfecte şi ale modificărilor survenite la începutul secolului al XX-lea, în baza

tehnico-materială, în procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei, proces care a dat naştere la

companii de mari dimensiuni, conceptul de ocupare deplină a evoluat. Dezechilibrul provocat de criza din 1929-1933

pe piaţa bunurilor a atras după sine o scădere considerabilă a ocupării.

J. M. Keynes, în abordarea teoretică a conceptului de ocupare deplină, ia ca punct de plecare interesele

întreprinzătorilor în condiţiile existenţei unei anumite baze tehnice. După el, înclinaţia spre consum şi volumul

investiţiilor noi sunt cele care împreună determină volumul ocupării, iar volumul ocupării este legat într-un mod bine

determinat de un nivel dat al salariilor reale şi nu invers.

Dacă înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă de muncă

insuficientă, atunci nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă la

salariul real existent, generând şomaj.

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie înţeles

în sensul de rată zero a şomajului. Reprezentanţi ai curentului de gândire economică monetarist, în special Milton

Friedman, consideră că există o rată naturală a şomajului (de 3%, iar, în prezent, de 6-7%), care este compatibilă cu

starea generală de echilibru economic.

Teoria compensării ocupării printr-o rată mai înaltă a inflaţiei, inspirată de curba Phillips, nu se mai verifică în

foarte multe ţări. Se consideră că piaţa muncii trebuie să devină mai flexibilă, prin extinderea sistemului de muncă cu

timp parţial, reducerea duratei de muncă, contracte de muncă cu durata determinată etc. În acelaşi timp, forţa de

muncă trebuie să devină mai mobilă, mai adaptabilă, într-o perioadă scurtă, la structura şi dinamica pieţei muncii.

Cererea şi oferta de forţă de muncă reprezintă două mărimi, care reflectă legăturile existente între dezvoltarea

economico-socială ca sursă a cererii de forţă de muncă - şi creşterea populaţiei, ca sursă a ofertei de forţă de muncă.

În acest caz, se cer evidenţiate o serie de trăsături:

a) Într-un interval scurt de timp, cererea forţei de muncă ne apare, practic, invariabilă, ţinând seama că

amplificarea unor activităţi existente şi apariţia altora noi generatoare de noi locuri de muncă, necesită o anumită

perioadă de timp.

b) Oferta de forţă de muncă solicită un timp relativ îndelungat pentru a permite creşterea şi instruirea fiecărui

segment al populaţiei, până la vârsta necesară angajării;

c) Oferta de forţă de muncă ne apare ca fiind eminamente perisabilă şi având un caracter destul de rigid. Astfel,

cel ce face oferta trebuie să trăiască, el neputând aştepta oricât angajarea sa pe un alt loc de muncă;

d) Generaţiile de tineri sunt crescute şi educate ca oameni, nu pentru a deveni mărfuri. În aceste condiţii,

ofertanţii de forţă de muncă nu se mai formează în totalitate pe principiile economiei de piaţă;

e) Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt categorii relativ neomogene, ele compunându-se din grupuri

concurenţiale sau mai puţin concurenţiale, prin aceasta substituindu-se reciproc decât în anumite limite sau chiar

deloc.

Printre contribuţiile notabile la realizarea complexităţii problematicii pieţei muncii merită subliniat aportul

adus de Thomas Malthus (1766 - 1834) care a redat salariului, ca pârghie a pieţei forţei de muncă, două accepţiuni:

a) salariul

generator de dezechilibru;

b) salarial

generator de echilibru.

Caracteristica generală a pieţei actuale a forţei de muncă o constituie persistenţa, în continuare, a

dezechilibrului dintre cerere şi ofertă, sub forma rămânerii în urmă a cererii de forţă de muncă în raport cu oferta,

ceea ce conduce ca o parte destul de însemnată a populaţiei apte de muncă să nu poată fi utilizată, prin aceasta

cronicizând fenomenul şomajului.

Schimbările structurale din economia mondială contemporană (“evoluţia prin stagflaţie”) determină o creştere

generală a şomajului, cu toate consecinţele negative ale acestui fenomen dramatic care aduce mereu în actualitate, cu

o constanţă permanentă şi obsesivă, valabilitatea actualizată a ideii lui Keynes, potrivit căreia orice politică

economică ce se doreşte încununată cu sorţi de izbândă, trebuie să-şi fundamenteze din folosirea forţei de muncă

obiectivul primordial, numărul unu, al întregii strategii pentru dezvoltarea prezentă şi viitoare.

5.3.1.3.2. Structura pieţei forţei de muncă

Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de activitate rezultate din diviziunea socială a

muncii. Fiecare domeniu se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice, după gradul de calificare pe care îl

presupun desfăşurarea activităţii sau tipurile de produse ce constituie ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În funcţie

de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pregătire, specializare, calificare sau noncalificare, s-au

constituit diferite categorii de forţă de muncă, desemnate drept “grupuri nonconcurenţiale pe piaţa muncii”. Forţa de

muncă nu constituie un factor de producţie omogen, înţelegând prin aceasta că ea se diferenţiază datorită unei serii de

factori de natură socio-profesională. Această diferenţiere a forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri

nonconcurenţiale, ceea ce se concretizează şi în rate diferite ale salariilor.

Modificarea dimensiunii cererii de muncă, a structurii sale, sub impactul progresului tehnic, al apariţiei de noi

produse, al crizei energetice, determină schimbări în structura ofertei de muncă. În acest caz, se pune problema

adaptării diferitelor categorii profesionale la noile componente secvenţiale ale pieţei muncii. De la echilibrul general

la nivel de cerere totală şi ofertă totală se ajunge la echilibrul segmentelor pieţei muncii, pe categorii socio-

profesionale. Acest echilibru presupune ca, pe fiecare categorie de forţă de muncă, cererea totală să corespundă cu

oferta concurenţială de forţă de muncă pentru aceeaşi categorie. Numai în acest caz se va realiza un echilibru general,

dar diferenţele de salarii pe un segment sau altul al pieţei muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate

crea la nivelul diferitelor categorii socioprofesoionale. Echilibrul structural se manifestă prin dezechilibre de proporţii

mai mari sau mai mici la nivelul fiecărei categorii socioprofesionale a forţei de muncă, ceea ce va-conduce la

existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cererea de muncă

Piaţa muncii, considerată imperfectă, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei, ci, într-o mare măsură,

şi pe baza reglementărilor din partea statului, care se încadrează în politica generală de protecţie socială.

Astfel, la nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii,

reglementările ce trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă.

Prin legislaţia muncii, elaborată de guvern cu aportul nemijlocit al sindicatelor, se formulează: modalităţile de

angajare a forţei de muncă; durata zilei de muncă; condiţiile de acordare a concediilor; condiţiile de disponibilizare a

forţei de muncă; facilităţile acordate forţei de muncă devenită şomeră; principiile de stabilire a salariilor; stabilirea

unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile; facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a atrage

forţa de muncă, mai ales în cele deficitare în ce priveşte acest factor de producţie.

Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă, sunt formulate şi alte condiţii de

funcţionare a acesteia.

La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă, între firme şi viitorii angajaţi

salariaţi. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică, volumul anticipat al

producţiei, se dimensionează în termeni reali mărimea şi structura socio-profesională a cererii de muncă.

Firma, prin contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin fală de angajaţi.

La acest nivel, din confruntarea cererii cu oferta de muncă, însoţită de negocierile colective, are loc acceptarea

sau neacceptarea de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului, condiţiile de muncă, durata

concediului, unele facilităţi pe care firma le acordă, dar şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii asigură

distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale la nivel de

firmă, unitate economică.

În România, piaţa muncii, în anii '90, s-a aflat într-un proces de transformare în vederea funcţionării după

principiile economiei de piaţă. În acest deceniu, s-a creat cadrul instituţional prin reorganizarea Ministerului Muncii,

a Direcliilor judeţene de Muncă şi Protecţie Socială, a Oficiilor Forţei de Muncă la nivel de municipiu şi oraş. În

1999, s-a înfiinţat Agenţia pentru Ocupare şi Formare Profesională, cu ramificaţii la nivel de judeţ şi oraş în vederea

gestionării ocupării, formării, calificării şi recalificării forţei de muncă, alocării resurselor umane în profil teritorial.

Toate aceste organisme au un rol important în urmărirea cererii de muncă şi a ofertei de muncă, în asigurarea, pe

diferite trepte, a protecţiei sociale a şomerilor. Totodată, s-a creat cadrul legislativ prin elaborarea unor noi legi şi

perfecţionarea Codului muncii. Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre, ca expresie a reducerii

cererii de muncă, în condiţiile dificultăţilor de ansamblu ale economiei. Excedentul de ofertă de muncă sporeşte

dimensiunile şomajului în România, pe întreaga perioadă 1990-1999. Starea de criză prelungită adânceşte şi mai mult

dezechilibrul pe piaţa muncii.

Atenuarea presiunii ofertei de muncă asupra cererii de muncă va avea loc pe măsură ce creşterea economică va

permite crearea de locuri de muncă.

5.3.1.4. Salariul

Între veniturile factorilor de producţie salariul ocupă un loc important, fapt ce îl impune în prim-planul teoriei

şi practicii economice.

Termenul de salariu este de origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru

cumpărarea sării. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul

economic sau juridic.

Salariul ca venit al unui factor de producţie - munca se caracterizează prin aceea că el se obţine de către un

om dependent de un anumit agent economic pentru care îşi utilizează munca.

Această caracteristică deosebeşte salariul de celelalte forme de venituri ca profit, dobândă şi rentă care sunt

obţinute de posesorii celorlalţi factori de producţie.

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă esenţială a pieţei muncii. Descifrarea conceptului şi a

rolului său au o mare importanţă în stabilirea unui raport echitabil între veniturile posesorului forţei de muncă şi ale

celorlalţi posesori de factori de producţie. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii

economice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă.

În funcţie de

înţelegerea acestui raport se vor delimita relaţiile, la nivel microeconomic-firmă şi macroeconomic-guvern, faţă de

retribuire şi alte condiţii privind angajarea forţei de muncă.

Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. În acest sens, salariul este şi un

cost.

Ideea salariului ca venit provenit din muncă, prezentă în lucrarea clasicilor teoriei economice, este preluată şi

dezvoltată de către literatura economică contemporană. Salariul a cunoscut numeroase schimbări în ceea ce priveşte

mărimea, însemnătatea şi formele de realizare. Esenţa salariului decurge din relaţiile prilejuite de angajarea, utilizarea

şi plata muncii ca factor de producţie, iar existenţa salariului este determinată obiectiv de necesitatea întreţinerii forţei

de muncă salariate. Conceptul de salariu este organic legat de cel privind salariatul, care frecvent este definit ca

lucrător care pentru a-şi livra serviciile consumatorilor, îşi pune capacitatea de muncă la dispoziţia unei instituţii sau

unui alt agent economic şi nu îşi asumă riscuri economice.

Salariul este definit în diferite moduri, în funcţie de doctrina economică pe care o reprezintă un economist-

teoretician.

Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de

producţie muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.

Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind “preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”.

Aceste definiţii răspund unui criteriu comun, şi anume remunerarea forţei de muncă ca participantă la diferite

activităţi economice.

Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit.

Salariul - cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la

asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor cheltuieli în costul

total este diferită.

Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime

depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru salariaţi de a se

(re)recalifica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general. Salariul - venit

deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional.

În ţările dezvoltate economic, 70% din populaţia ocupată este salariată. În ţările în curs de dezvoltare,

această pondere este mult mai mică datorită structurii înguste, uneori monostructură, a economiilor naţionale

respective.

Salariul este

o categorie economică complexă, care presupune contract de muncă, negocieri colective, prestaţii de securitate

socială, instituţii ale pieţei muncii etc.

Aprofundarea diferitelor laturi ale conţinutului salariului poate avea loc pe baza analizei unor teorii privind

substanţa salariului. Astfel, în gândirea economică întâlnim o mare varietate de concepţii referitoare la substanţa

salariului, care pot fi grupate în două categorii: moniste şi dualiste.

a) În concepţia monistă substanţa salariului este explicată printr-un singur factor, cum ar fi: costul forţei de

muncă, productivitatea muncii, preţul forţei de muncă etc.

O variantă contemporană interesantă a concepţiei moniste privind substanţa salariului o constituie aceea după

care substanţa salariului este dată de “capitalul cultural” care se formează prin intermediul “capitalului economic”.

b) Concepţia dualistă despre substanţa salariului îşi are temelia în cele două doctrine după care substanţa

salariului constă concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. În această concepţie se

consideră că ceea ce se dă salariatului este partea din volumul produsului muncii, condiţionat de nivelul

productivităţii muncii. Mărimea salariului, în concepţia dualistă, trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puţin la

nivelul costului forţei de muncă.

Analiza diferitelor concepţii privind esenţa şi substanţa salariului, arată că între acestea există o strânsă

legătură şi, totodată, pune în evidenţă următoarele elemente definitorii ale acestui concept:

a) salariul este preţul plătit pentru utilizarea factorului uman al producţiei, în calitatea acestuia de angajat al

unei întreprinderi;

b) salariul este un venit primar, format în procesul repartiţiei şi revine ca o contraprestaţie personală pentru

cel mai activ factor de producţie - forţa de muncă.

c) pentru ca posesorul acestui factor de producţie să obţină salariu, el trebuie să vândă sau să închirieze

capacitatea sa muncă pe o perioadă determinată unei alte persoane, devenind dependent de aceasta, fie economic,

fie juridic.

5.3.1.5. Mărimea salariului

5.3.1.5.1. Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului

Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca mărime şi capacitate de acoperire a nevoilor de

trai ale salariatului şi familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, pe ramuri,

domenii, profesii, meserii, în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:

a) raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;

b) cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi dezvoltarea forţei de muncă în condiţiile

diversificării şi sporirii nevoilor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.;

c) nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum;

d) cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe măsură ce timpul de muncă se reduce în favoarea

timpului liber;

e) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii;

h) chirii, care au tendinţa de creştere;

i) gradul de organizare a sindicatelor;

j) raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal; dacă, pe unitatea de rezultat, salariul în calitate de

cost scade când productivitatea devansează creşterea salariului mediu, în schimb, salariul ca venit are o tendinţă de

creştere, dar fără a devansa sporul productivităţii muncii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează

activitatea economică.

5.3.1.5.2. Efectul de substituţie şi efectul de venit

Mărimea efectivă a salariului este influenţată şi de comportamentul contradictoriu al salariatului, exprimat fie

în efectul de substituţie, fie în efectul de venit.

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea, corespunzătoare, a timpului destinat

muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a timpului liber prin timp

de muncă.

Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un câştig mai mare prin prelungirea

timpului de muncă şi prin ridicarea intensităţii muncii, în defavoarea timpului liber şi al timpului necesar pentru

refacerea corespunzătoare a forţei de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, care-i asigură un standard

de viaţă relativ ridicat; astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea, corespunzătoare, a timpului

liber; se renunţă la programul de muncă prelungit, la ore suplimentare.

Efectul de venit presupune comportamentul salariaţilor din momentul în care mărimea salarului atinge un

anumit nivel care îi permite să ducă o viaţă decentă la parametrii aspiraţiilor sale şi ca urmare salariaţii renunţă la

munca suplimentară în favoarea timpului liber. Aşadar, efectul de substituire impune salariului o tendinţă de creştere

în timp ce efectul de venit o tendinţă de stagnare sau limitare.

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului să fie astfel

determinată, încât să stimuleze pe salariat în muncă.

Efectul de substituţie are o tendinţă de creştere, când puterea de cumpărare este scăzută, salariatul

completându-şi venitul prin efectuarea de ore suplimentare. Un nivel ridicat al salariului, cu o putere de cumpărare

ridicată, va genera tendinţa de renunţare la ore suplimentare, la o parte a timpului de muncă. Prin capacitatea şi gradul

lor de organizare, sindicatele pot, prin negocieri, să stabilească un nivel mai ridicat al salariului şi să obţină prestaţii

sociale suplimentare din partea agenţilor economici. Dar prezenţa şomajului poate influenţa negocierile în sensul

admiterii unui salariu mai mic; şomajul este considerat un factor ce presează asupra nivelului salariului. În condiţiile

actuale, în care salariaţii deţin ponderea dominantă în totalul populaţiei ocupate, iar forţa sindicatelor creşte, au loc

măriri ale salariilor chiar dacă şomajul este la un nivel ridicat. În ultimii 20 de ani de funcţionare a pieţei muncii,

“rata creşterii salariului a fost departe de a fi invers proporţională cu cea a şomajului”. Astfel, factorii cu influenţă

directă asupra dinamicii salariului au o forţă de presiune mai mare decât şomajul.

5.3.1.5.3. Diferenţierea - apropierea (egalizarea) salariilor

Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi de

apropiere (egalizare).

Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă,

condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se fundamentează

diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman, exprimată în rezultatele muncii. Dacă nu ar fi luate în

considerare diferenţele calitative ale persoanelor salariate, ar dispărea dorinţa de perfecţionare, de calificare.

Diapazonul diferenţierilor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. O eventuală egalizare ar nemulţumi

atât pe salariaţi, cât şi pe posesorii de capital.

Apropierea

(egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea presupune apropiere

(egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un transfer de rezultate de la cei cu eficienţă

ridicată spre cei a căror productivitate este mai scăzută, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiile economiei de piaţă.

Într-o anumită perioadă, mărimea salariului diferă pe ţări, ramuri de activitate, zone economice şi chiar pe

întreprinderi. De asemenea, în ţările cu economie de piaţă, diferenţierea salariilor are o mare deschidere întrucât

factorii care determină mărimea salariilor sunt foarte diferiţi, iar politicile salariale diferă de la o firmă la alta. Cu

toate acestea şi în economiile respective există tendinţa de apropiere sau de egalizare a mărimii salariilor din

diferite domenii, firme, etc., determinată de educaţia permanentă a forţei de muncă, de apropierea condiţiilor pe piaţa

muncii, de evoluţia fără scăderi îngrijorătoare a salariilor etc. O asemenea tendinţă este greu de acceptat, mai întâi, de

către angajaţi pentru că implică o redistribuire a veniturilor între ei, precum şi de către patronate deoarece generează o

automulţumire a celor care execută munca. Diferenţele determinate de caracteristicile şi însemnătatea muncii, sub un

anumit unghi, există în mod obiectiv, în sensul că încearcă să pună de acord mărimea salariului cu volumul şi

condiţiile de muncă. şi eficienţa muncii. Existenţa unor diferenţieri în mărimea salariului încasat de fiecare posesor al

forţei de muncă, în funcţie de calităţile fiecărui individ, de caracteristicile muncii şi de eficienţa acesteia, are un

caracter stimulativ pentru pregătirea salariaţilor şi participarea lor la procesul de muncă. Totodată, aceste diferenţieri

corespund intereselor celor ce utilizează forţa de muncă, în sensul de a angaja cu prioritate lucrători cu eficienţă

(productivitate) cea mai mare. Mărimea salariului are un caracter dinamic pe diferite ţări, firme etc., în funcţie de

acţiunea a numeroşi factori tehnici, economici şi social-politici. Pe termen lung, tendinţa generală este de creştere Pe

termen scurt, mărimea salariului poate sa crească, să scadă sau să stagneze, înregistrând o mişcare nesemnificativă în

sus sau în jos.

5.3.1.6. Formele salariului

Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea pentru care lucrează sau

prestează muncă.

Salariul nominal în care este inclus impozitul constituie salariul nominal brut. Salariul nominal este cel

negociat, luându-se în calcul evoluţia preţurilor şi tarifelor. Dacă preţurile au o tendinţă de creştere de tip inflaţionist,

negocierea salariului nominal va lua în calcul acest fenomen, imprimând o tendinţă de creştere.

Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut impozitul şi alte reţineri

prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj).

Salariul nominal este o mărime dinamică, variind în funcţie de factorii ce au fost evidenţiaţi.

Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal, la un nivel

dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Salariul real (puterea lui de cumpărare) depinde de mărimea salariului

nominal şi de nivelul preţurilor la bunurile economice. Fluctuaţiile preţurilor determină modificări ale salariului real.

Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal rămâne constant, salariul real va scădea. Dacă preţurile scad, la acelaşi

salariu nominal, salariul real va creşte. Salariul real este în relaţie direct proporţională cu mărimea salariului nominal

şi invers proporţional cu dinamica preţurilor.

În România, creşterea constantă a preţurilor şi, în unele perioade, o inflaţie galopantă au erodat puterea de

cumpărare a salariului nominal. S-a creat un ecart puternic între evoluţia preţurilor şi cea a salariului real, fapt ce a

influenţat negativ standardul de viaţă al unor categorii largi ale populaţiei.

Salariul

direct este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare pentru

concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.

Salariul

indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.

Salariul

minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern. El serveşte ca bază de calcul,

de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel in măsură să asigure condiţii decente de trai, în condiţii de

stabilitate şi creştere economică. În cazul unei conjuncturi economice nefavorabile, acest salariu minim este corectat.

În România, salariul minim este rezultatul negocierilor dintre sindicate, patronat, guvern. El este stabilit la

nivel de economie şi este corectat, în anumite proporţii, cu rata inflaţiei. Salariul minim pe economie rămâne mult în

urma creşterii preţurilor şi, din această cauză, el asigură în limite modeste un trai decent de existenţă.

Salariul minim generează anumite constrângeri pentru patroni, în măsura în care este puţin flexibil, ceea ce

stimulează substituirea forţei de muncă cu un alt factor de producţie.

Salariul

colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de

bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii (creşe

pentru copii, case de odihnă, cantine etc.).

Salariul

social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma

alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu rezultatele muncii salariaţilor, ele

sunt adiţionale, având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă pentru anumite categorii de salariaţi sau

grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale,

şomajul etc. Acordarea salariului social este un răspuns al societăţii la riscurile la care sunt supuşi salariaţii.

Înţelegerea corectă a esenţei şi substanţei salariului prezintă o mare însemnătate pentru stabilirea mărimii

salariului în raport cu rezultatele concrete şi de muncă prestată de către posesorul capacităţii de muncă. Pentru

stabilirea mărimii salariului se utilizează formele de salarizare.

Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica salariilor individuale

indiferent sub ce formă ar fi plătite.

Formele de salarizare realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine salariaţilor,

activitatea depusă de ei şi alte elemente economice, sociale, psihologice sau de altă natură.

Se cunosc, în esenţă trei forme de salarizare:

a) salarizare

după timpul lucrat, pe unitatea de timp sau în regie;

b) salarizare

în acord;

c) salarizare

mixtă.

Aceste forme de salarizare se remarcă printr-o mare diversitate în condiţiile economiei de piaţă, ca urmare a

pluralismului formelor de economie.

Salarizarea în regie presupune remunerarea salariaţilor în funcţie de timpul lucrat, stipulat în contractul de

muncă. Mărimea salariului pentru un anumit interval de timp se stabileşte în funcţie de timpul efectiv lucrat şi salariul

pe unitatea de timp. Salarizarea în regie se practică în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită, unde

varietatea lucrărilor de la un moment la altul sau lipsa de omogenitate a acestora face dificilă aprecierea muncii

necesare pentru fiecare lucrare.

Salarizarea în acord presupune stabilirea mărimii salariului în funcţie de cantitatea de produse şi operaţiuni

executate şi tariful pe unitatea de produs sau operaţiune stipulate în contractul de muncă.

În practica economică, se întâlnesc mai multe variante sau forme ale salarizării în acord, astfel:

a) în funcţie de numărul lucrătorilor la care se aplică, deosebim: acordul individual, colectiv (pe echipe) şi

global (pe întreprindere, fabrică, etc.).;

b) după tariful aplicat deosebim: salarizare în acord simplu (tariful rămâne constant pentru întreaga cantitate

de produse sau operaţiuni) şi acordul progresiv sau regresiv (tariful poate să crească sau să scadă după o anumită

cantitate de produse, în funcţie de interesele unităţilor sau societăţii). Această formă de salarizare este agreată atât de

lucrători, cât şi de patronate, deoarece stimulează interesul angajaţilor să producă mai mult într-o unitate de timp,

pentru a încasa un salariu mai mare.

Salarizarea mixtă îmbină cele două forme de salarizare după timp şi în acord. Astfel, salarizarea mixtă

presupune remunerarea pe unitatea de timp, de exemplu, pe o zi de muncă şi se acordă în condiţiile îndeplinirii unor

norme tehnice, tehnologice şi de organizare etc.

5.3.2. Piaţa monetară şi dobânda

5.3.2.1. Băncile şi instituţiile financiare

Având o existenţă de mai multe secole şi îndeplinind iniţial un rol limitat, acela de a păstra depozitele clienţilor

şi de a executa plăţi în numele acestora, băncile s-au impus în lumea contemporană ca un agent economic dinamic,

care exercită o influenţă puternică asupra întregii societăţi.

Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări (private, publice, mixte) alcătuiesc un sistem, un mezo-

agent economic, specializat în intermedierea monetară a celorlalţi agenţi economici, în gestionarea instrumentelor

monetare şi a pârghiilor financiare ale tării.

În epoca actuală, băncile şi instituţiile financiare exercită funcţii multiple, de regulă cu caracter

macroeconomic, cum ar fi:

a) coordonează încasările şi plăţile din întreaga economie naţională, emit monedă suplimentară şi retrag

moneda excedentară din circulaţie (reglează masa monetară), gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile

ei cu monedele altor state, efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută şi asigură necesarul de valută al

economiei naţionale;

b) centralizează economiile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei, pe care le orientează spre

domeniile principale, atractive ale dezvoltării economico-sociale, îndeplinind rolul de intermediere financiară la nivel

macroeconomic;

c) restricţionează creditul, impun debitorilor condiţii de bonitate financiară, le cer garanţii pentru sumele

împrumutate, în vederea limitării riscului şi disipării acestuia asupra tuturor debitorilor;

d) creează putere de cumpărare adiţională, pe care o împrumută agenţilor economici şi populaţiei;

e) selectează, pe baza criteriilor de eficienţă, proiectele de dezvoltare economică ce urmează să fie finanţate

prin credite, orientează dezvoltarea economică şi contribuie la modificarea structurilor economiei naţionale

(îndeplinesc funcţii ale strategiei dezvoltării macroeconomice);

f) efectuează operaţiuni cu titluri de valoare.

Clienţii băncii sunt deponenţii, cei care încredinţează banii unităţilor bancare spre păstrare şi fructificare, pentru

care primesc dobândă, şi solicitanţii sau cei care au nevoie temporar de anumite sume de bani suplimentare pentru care

plătesc dobândă sau comision. Orice bancă îşi desfăşoară activitatea pe principii comerciale trebuind să obţină o diferenţă

pozitivă între suma dobânzilor şi comisioanelor încasate şi cea a dobânzilor plătite deponenţilor. Dacă din această mărime

se scad cheltuielile băncii şi impozitele legale, ceea ce rămâne constituie profitul bancar net.

Banca este un agent economic specializat în activităţi monetar-financiare; ea efectuează două categorii de

operaţiuni: active şi pasive.

Operaţiunile active se referă la activitatea băncilor de plasare a capitalului bănesc concentrat de ele, indiferent

dacă este capital propriu sau atras de la deponenţi, cum ar fi: acordarea de credite solicitanţilor, în condiţii de bonitate

financiară (încrederea de care se bucură solicitantul de credite, respectiv capacitatea economică a unei persoane fizice

sau juridice de a restitui, la scadenţă, creditele contractuale şi dobânda aferentă lor); gestionarea conturilor

deponenţilor (supravegherea mişcării banilor în conturile unităţilor solicitante); iniţierea şi organizarea de societăţi

comerciale pe acţiuni; efectuarea de operaţiuni cu titlurile de valoare ale societăţilor comerciale, ale persoanelor fizice

şi juridice; crearea de instrumente financiare proprii (active financiare).

Operaţiunile pasive se referă la mobilizarea de către unităţile bancare a mijloacelor băneşti disponibile ale

agenţilor economiei şi populaţiei, respectiv: primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor

economici non-financiari denumite depozitele clienţilor; efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor din depozitele

acestora constituite la bancă; conducerea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici şi instituţiilor care solicită

acest lucru.

Activitatea bancară a cunoscut un îndelungat proces de diversificare şi specializare a funcţiilor pe care le îndeplinesc

verigile sistemul bancar-financiar. În prezent se manifestă cu putere şi o tendinţă contrară celei amintite, aceea de

universalizare a funcţiilor pe care le îndeplineşte orice unitate bancar-financiară. Din aceste două tendinţe, rezultă, în

fiecare ţară, structura sistemului bancar-financiar, principalele categorii de unităţi bancare.

În România, unităţile sistemului bancar sunt grupate în trei verigi: Banca Naţională ca bancă centrală de

emisiune, băncile comerciale şi instituţiile specializate de credit.

Banca Naţională (banca centrală, banca de emisiune, banca băncilor sau banca de prim rang) funcţionează ca

bancă centrală de emisiune şi de coordonare a activităţii monetare şi de credit din economie, scopul său principal

fiind menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi asigurarea funcţionalităţii întregului sistem bancar-financiar.

Operaţiunile cele mai importante efectuate de Banca Naţională sunt:

a) emisiunea de monedă şi punerea ei în circulaţie sub formă de bilete de bancă şi monedă metalică;

b) conlucrarea cu băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate (scontează şi reescontează efectele

de comerţ prezentate de societăţile bancare şi instituţiile de credit, acordă credite acestora, le deschide conturi curente

în vederea efectuării de încasări şi plăţi între acestea);

c) conlucrează cu sistemul trezoreriei statului (ţine contul curent al trezoreriei statului, acordă împrumuturi

statului pentru acoperirea decalajului temporar care apare între veniturile şi cheltuielile bugetului);

d) operaţiuni cu aur şi valută. Aceste operaţiuni, ca la orice bancă, se grupează în două categorii: active şi

pasive.

Operaţiunile pasive constau în formarea resurselor necesare desfăşurării activităţii Băncii Naţionale:

constituirea capitalului propriu, crearea depozitelor celorlalte bănci şi ale statului, emisiunea de bancnote şi de

monedă metalică ş.a. Operaţiunile active facilitează utilizarea de către Banca Naţională a resurselor de creditare din

economia naţională: operaţii cambiale, reescontul, achiziţionarea efectelor de stat, operaţii de achiziţionare a aurului

şi valutei etc.

Băncile comerciale sunt efectul separării funcţiei de emisiune monetară de cea de creditare. Spre deosebire de

Banca Naţională unde capitalul social aparţine în întregime statului, băncile comerciale sunt organizate ca societăţi pe

acţiuni al căror obiect de activitate îl constituie atragerea şi formarea de depozite băneşti (în lei şi în valută) de la persoane

juridice şi fizice (din ţară şi din străinătate), acordarea de credite (pe termen scurt, mediu şi lung), efectuarea de servicii

bancare pentru agenţii economici şi populaţie, a unor operaţiuni de comerţ exterior şi a altor operaţiuni bancare.

Băncile comerciale cuprind, la rândul lor, băncile de depozit propriu-zise (băncile care îşi formează capitalul

în special prin depunerile pe termen scurt sau la vedere ale clienţilor şi acordă împrumuturi pe termen scurt), băncile

de afaceri (sunt băncile comerciale care dispun de capitaluri proprii importante, precum şi de depozite ale clienţilor,

acordă credite pe termen mediu şi lung şi emit acţiuni şi obligaţiuni) şi băncile ipotecare (băncile care îşi procură

resursele prin emiterea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare).

Băncile existente în România anterior anului 1990 şi-au schimbat esenţial natura şi au devenit bănci

comerciale, proprii economiei de piaţă. Din această categorie fac parte Banca Raiffeisen Bank şi Banca Română

pentru Dezvoltare. De asemenea, au apărut noi bănci comerciale (cu capital privat, de stat sau mixt) pentru a satisface

cerinţele de creditare ale agenţilor economici şi finanţarea tranzacţiilor din economie, cum ar fi Banca Comercială

Română, Banca Comercială “Ion Ţiriac”, Banca pentru Mica Industrie şi Libera Iniţiativă etc.

Băncile şi instituţiile specializate de credit sunt instituţii care, prin lege sau statutul de funcţionare, au

atribuţii într-o anumită sferă a creditului sau într-un anumit domeniu al economiei naţionale şi efectuează operaţiuni

de un anumit gen, fie în sfera formării resurselor de creditare, fie în sfera distribuirii creditelor. Cele mai importante

instituţii de credit specializate din ţara noastră sunt:

Casa de

Economii şi Consemnaţiuni (CEC) care funcţionează ca un intermediar financiar ce colectează depozite cu

amănuntul de la populaţie şi le oferă apoi celorlalte instituţii financiare, pe piaţa interbancară;

Banc Post este o instituţie cu o activitate alternativă la activitatea CEC-ului, organizată pe structura existentă a ghişeelor

oficiilor poştale şi având scopul de a introduce concurenţă şi în acest domeniu;

Instituţiile

de credit mutual, respectiv casele de ajutor reciproc, cooperativele de credit, casele de pensii.

Un rol important în cadrul sistemului bancar-financiar îl îndeplinesc sistemul trezoreriei statului şi

societăţile de asigurări. Sistemul trezoreriei statului este alcătuit dintr-un ansamblu de unităţi financiare care reprezintă statul, atât în

calitate de debitor, cât şi de creditor, colectează impozitele şi taxele de la contribuabili şi efectuează plăţi în numele

administraţiei publice.

Societăţile de asigurări sunt instituţii ce garantează asiguratului despăgubirea totală sau parţială în cazul

producerii unui eveniment nedorit (furt, secetă, incendiu, accident, etc.) împotriva căruia s-a asigurat plătind o sumă

de bani numită primă de asigurare. Operaţiunile principale ale unei societăţi de asigurări sunt: colectarea primelor de

asigurare, plata despăgubirilor şi plasarea soldului resurselor colectate şi necheltuite la alte instituţii bancar-

financiare, în schimbul unei dobânzi.

5.3.2.2. Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare

Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi circulaţiei de mărfuri. Atât forma de prezentare, cât

şi funcţiile monedei au cunoscut un proces continuu de dezvoltare şi diversificare. Din punct de vedere al formei de

prezentare, instrumentele care au servit drept monedă au cunoscut trei etape în evoluţia lor:

Prima s-a întins din secolul al VI-lea î.e.n., când au fost emise primele monede metalice, care au dominat

aproape exclusiv circulaţia monetară, până în secolul al XVII-lea.

Cea de a doua etapă începe în secolul al XVII-lea, când, alături de moneda de metal, capătă o circulaţie tot

mai largă semnele monetare de hârtie (moneda fiduciară) şi biletele de bancă. Moneda de hârtie a cunoscut o

răspândire tot mai mare în secolul al XIX-lea, devenind, ulterior, neconvertibilă în aur. S-au amplificat, totodată, rolul

şi importanţa monedei scripturale.

În prezent asistăm la o nouă etapă, prin introducerea tot mai largă a mijloacelor electronice de plată.

Numerarul, monedele şi bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să existe şi să circule, dar un

număr tot mai mare de operaţii se efectuează instantaneu, prin “bani electronici”. Aceştia cunosc deja o largă

răspândire în ţările dezvoltate. Ei cuprind o serie în creştere de componente, dintre care amintim:

a) cărţile de credit eliberate de anumite firme şi utilizate de posesorii lor la plata prin decontare a unor mărfuri

şi servicii;

b) cartelele “inteligente”, care au aceeaşi natură ca şi cărţile de credit, dar sunt mai profitabile sub raport

tehnic (ele conţin un microcip care permite debitarea instantanee a sumei datorate, din contul bancar al posesorului,

prin simpla trecere a cartelei de către casier printr-un dispozitiv electronic);

c) cartele - practicate în mod experimental - care, graţie unui microcip încorporat în ele, se pot utiliza pentru

a vinde şi cumpăra obligaţiuni, pentru rezervarea de locuri în avion etc. şi pentru verificarea balanţelor bancare.43

În economia contemporană, modernă, moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi

utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Atributele esenţiale ale monedei, care au transformat-o într-un instrument indispensabil al lumii moderne

sunt:

a) acceptabilitatea; moneda reprezintă un instrument care este acceptat de către toţi agenţii economici şi de

întreaga populaţie a unei comunităţi monetare ca mijloc de schimb şi de plată;

b) durabilitatea; moneda trebuie să aibă o viaţă naturală rezonabilă şi să nu se deterioreze imediat;

c) convenabilitatea; moneda trebuie să poată fi folosită cu uşurinţă;

d) divizibilitatea; moneda trebuie să poată mijloci orice tranzacţie, indiferent cât de mare sau cât de mică ar fi

aceasta;

e) uniformitatea; orice monedă, orice instrument monetar trebuie să fie de aceeaşi calitate şi să poată îndeplini

aceleaşi funcţii;

f) stabilitatea; adică menţinerea puterii de cumpărare a monedei pe o perioadă cât mai îndelungată;

g) greutatea falsificării; reproducerea monedei să fie dificilă sau imposibilă.

Atributele monedei o fac aptă pentru a mijloci toate tranzacţiile de piaţă (de orice mărime, în orice loc şi în

orice moment), o transformă într-un mijloc general de plată şi într-un instrument de conservare şi transmitere a

avuţiei de la un individ la altul şi de la un agent la altul al vieţii economico-sociale.

În economia de piaţă, moneda se întâlneşte sub două forme: moneda manuală sau în numerar (bilete de

bancă, moneda divizionară) şi moneda scripturală sau banii de bancă, de cont (conturile bancare, cărţile de credit

ş.a.).

Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională sau într-o zonă determinată a acesteia,

într-un interval de timp delimitat, constituie masa monetara

Aceasta poate fi privită ca stoc şi flux de monedă.

Ca stoc de bani, masa monetară constă în totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune sectorul non-

financiar, la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor şi constituirii

economiilor, în vederea investiţiilor şi a efectuării altor plasamente.

Într-un anumit interval de timp, aceeaşi unitate monetară poate mijloci succesiv mai multe tranzacţii de piaţă,

43 Tofler, Alvin - Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 67-73.

deci efectuează mai multe rotaţii. Numărul de rotaţii, în medie, al unei unităţi monetare, în cadrul unei perioade

determinate, reflectă viteza de rotaţie a monedei.

Dacă introducem în analiză viteza de rotaţie a banilor, stocul de monedă se transformă în flux monetar. Ca

flux, masa monetară constă în cantitatea medie de bani ce circulă într-o economie naţională sau o zonă a acesteia într-

o perioadă determinată (trimestru, an). Mărimea fluxului monetar se determină (pentru o perioadă dată şi o economie

naţională sau o zonă a acesteia) ca produs între mărimea stocului mediu de bani şi viteza de rotaţie a acestora,

exprimată în număr de rotaţii efectuate.

Totalitatea componentelor sau ansamblul principiilor şi normelor juridice, economice, şi instituţionale

care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar.

Masa monetară este alcătuită din două mari componente: disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash,

bani lichizi) şi disponibilităţi semimonetare (“aproape bani”). Criteriul de departajare al celor două componente îl

constituie intensitatea lichidităţii monetare.

Prin lichiditate monetară se înţelege capacitatea agenţilor non-financiari de a transforma imediat sau într-un

anumit interval de timp, fără pierderi sau cu pierderi minime, mijloacele şi creanţele de care dispun în mijloace de

plată.

Disponibilităţile monetare propriu-zise sunt mijloacele de plată a căror lichiditate este perfectă, adică sunt în

măsură să stingă imediat o datorie, fără pierderi de timp şi fără diminuarea resurselor monetare deţinute (bilete de

bancă, moneda divizionară, moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.).

Disponibilităţile semimonetare sunt acele instrumente monetare care nu au caracter de lichiditate perfectă,

dar se pot transforma în mijloace de plată după o operaţiune bancar-financiară intermediară, care necesită o perioadă

de timp mai scurtă sau mai lungă şi, uneori, diminuarea activului respectiv (acţiunile, titlurile emise de agenţii

economici non-financiari, economiile pe librete bancare, efectele de comerţ negociabile ş.a.).

Masa monetară trebuie să asigure realizarea funcţiei monedei, adică să mijlocească cu uşurinţă toate categoriile

de tranzacţii cu bunuri economice. În acest scop, masa monetară trebuie să dispună de o structură care să corespundă

cerinţelor circulaţiei tuturor valorilor economice. Reliefarea structurilor masei monetare în ţările care folosesc

Sistemul Contabilităţii Naţionale se face cu ajutorul agregatelor monetare.

Agregatele monetare sunt compartimentări succesive ale masei monetare, care se însumează treptat, pornind de la

mic la mare, în funcţie de intensitatea funcţională sau de lichiditate a instrumentelor monetare utilizate, părţi care devin

autonome prin funcţiile pe care le îndeplinesc, prin circuitele economice reale pe care le intermediază, prin agenţii

specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată şi instituţiile bancar-financiare care le gestionează.

Numărul de agregate monetare şi părţile constitutive ale acestora diferă de la o ţară la alta: în Anglia se

utilizează şapte agregate, în Franţa patru, în SUA trei, în România două, etc.

Primul agregat monetar (M1) cuprinde disponibilităţile monetare propriu-zise, adică: numerarul aflat în

circulaţie (banii de hârtie şi moneda divizionară), conturile bancare operabile prin cecuri şi cecurile la purtător.

Al doilea agregat monetar (M2) se referă la masa monetară în sens larg şi cuprinde: componentele agregatului

M1, depunerile de economii la vedere aflate în conturi bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de

economii, depunerile la bănci pe termen scurt intrate în gestiunea acestora, depozitele la termen în valută, acţiuni ale

fondului de ajutor reciproc care pot să facă obiectul unor tranzacţii monetare.

Al treilea agregat monetar (M3) cuprinde agregatul M2 la care se adaugă: depunerile pe termen nelimitat;

depunerile şi titlurile de comerţ în devize (monede convertibile), bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la

împrumuturile de stat, bonurile negociabile, bonurile de economii PTT ş.a.

Al patrulea agregat al masei monetare (L) cuprinde ca elemente în plus faţă de M3: economiile contractuale

depuse pe termen şi diferite alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari (acţiuni,

obligaţiuni).

În economia românească de tranziţie s-au autonomizat două agregate monetare: M1 sau banii propriu-zişi,

cuprinzând numerarul existent în afara sistemului bancar şi depozitele la vedere ale firmelor, şi M2 sau cvasibanii,

care cuprind în plus faţă de M1: economiile populaţiei la vedere şi la termen, depozitele la termen ale firmelor,

depozitele condiţionate, certificatele de depozit şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

5.3.2.3. Cererea şi oferta de monedă

Prin cererea agregată de bani se înţelege cantitatea de monedă necesară pentru realizarea tranzacţiilor

curente, acoperirea nevoilor neprevăzute şi realizarea unor activităţi speculative. Rezultă că motivaţiile cererii

agregate de monedă şi implicit structurile ei sunt:

a) motivul tranzacţiilor curente, ceea cea înseamnă pentru populaţia consumatoare motivul venitului şi

pentru agenţii economici motivul întreprinderii.

În privinţa populaţiei, există un interval de timp între momentul încasării venitului şi cheltuirea lui de către familii;

cheltuielile sunt eşalonate în timp, iar veniturile sunt păstrate sub formă lichidă, în aşteptarea momentului în care trebuie să

fie cheltuite. Întreprinderile păstrează bani lichizi, pentru că momentul în care sunt angajate cheltuielile nu coincide cu cel

al încasărilor; producţia are nevoie de un anumit timp pentru a fi vândută, apărând necesitatea de a deţine anumite încasări

numite (uneori) rezerve de trezorerie;

b) motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute). Populaţia şi întreprinzătorii se confruntă cu

nevoi neprevăzute, care generează o anumită incertitudine în cheltuielile ce urmează a fi efectuate; cererea de bani

lichizi creşte peste cea necesară tranzacţiilor curente. Cu cât incertitudinea asupra cheltuielilor neprevăzute este mai

mare, cu atât va creşte rolul lichidităţii, dar şi costul deţinerii acesteia, deoarece posesorul de bani va renunţa la

dobânda ce s-ar cuveni sumelor suplimentare reţinute ca lichidităţi pentru cheltuieli neprevăzute;

c) motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). Familiile şi agenţii economici dispun de o anumită avere

măsurabilă cu ajutorul banilor. Averea cuprinde: activele monetare (banii lichizi şi depozitele bancare) şi activele

nemonetare (bunurile întreprinderilor, terenurile, apartamente, materii prime, titluri cotate la bursă - acţiuni şi

obligaţiuni etc.).

d) volumul total al schimburilor mijlocite de monedă şi viteza de rotaţie a monedei. Cererea de monedă se

află în raport direct cu volumul total al schimburilor exprimat prin preţuri şi în raport invers cu viteza de rotaţie a

monedei, conform relaţiei:

V

TPCM

unde:

CM - cantitatea de monedă necesară tuturor tranzacţiilor de piaţă;

T - volumul fizic al tranzacţiilor;

P - preţul mediu al unei tranzacţii;

V - viteza de rotaţie a monedei exprimată în număr de rotaţii.

e) volumul vânzărilor pe credit (C) care antrenează după sine plăţile scadente (PS) şi plăţile care se sting

reciproc (se compensează) între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial (PR). Relaţia din care rezultă

această influenţă este:

V

PRPSCpTCM

f) rata dobânzii care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă; dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită

(considerată minimă) creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente

nemonetare ale averii. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel micşorează preferinţa pentru lichiditate (cererea

de monedă), banii putând f utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare.

Din analiza factorilor şi condiţiilor care influenţează cererea de monedă, trei elemente sunt fundamentale:

rata dobânzii, venitul (nominal) şi preţurile (venitul real). Măsura în care, în mod independent, fiecare din cele

trei elemente influenţează cererea de monedă conduce la analiza elasticităţii acesteia.

Variaţia cererii de monedă, prin integrarea acţiunii concomitente a tuturor factorilor care o influenţează,

conduce la formularea funcţiei cererii de monedă.

Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici) de

către banca centrală, băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate. Banii existenţi în societate sau stocul de bani

(M) se manifestă ca numerar aflat la populaţie (N) şi banii depuşi de populaţie şi agenţii economici la instituţiile bancar-

financiare (D).

NDM

Moneda numerar începe să existe atunci când părăseşte depozitele băncii centrale şi ale altor instituţii bancar-

financiare emitente şi îşi încetează existenţa atunci când revine în depozitele băncilor.

Oferta de monedă nouă este, de regulă, determinată de operaţiunile de creditare din partea sistemului bancar-

financiar, în timp ce rambursarea datoriilor către bănci echivalează cu o reducere a masei monetare (M).

Există câteva mecanisme prin care moneda este pusă în circulaţie de către băncile comerciale şi instituţiile

specializate de credit, banca de emisiune şi trezoreria statului.

Băncile comerciale şi instituţiile de credit oferă monedă scripturală (de cont) prin creditele acordate agenţilor

economici nonbancari, unde creditul apare la pasiv sub formă de datorie şi la activ ca un spor monetar. Totodată,

băncile comerciale au capacitatea de a spori oferta de monedă prin mecanismul bancar al expansiunii depozitelor la

vedere, cunoscut şi sub denumirea de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditelor. Acesta poate fi

explicat pornindu-se de la următoarele elemente: depunerile noi ale clienţilor (formarea de depozite noi), constituirea

rezervelor bancare la noile depozite (rezerve noi) şi acordarea de către băncile comerciale a unor noi împrumuturi.

Multiplicatorul monedei de cont se defineşte ca raport între volumul noilor depozite şi volumul noilor

rezerve din sistemul bancar. El se determină astfel:

r

1

R

DMm

în care:

Mm - multiplicatorul monetar;

D - volumul noilor depozite la vedere;

R - suma rezervelor noi (rezervele obligatorii);

r - rata rezervelor.

Trezoreria stimulează oferta de monedă datorită legăturilor sale cu băncile comerciale şi banca de emisiune,

prin intermediul cărora efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale, ca urmare a trecerii unor sume de bani dintr-un

cont bugetar într-un cont la vedere. De asemenea, prin obligaţiunile emise şi vândute populaţiei, precum şi prin

împrumuturile de la banca centrală, trezoreria stimulează oferta de monedă a băncilor.

Oferta de monedă a băncii de emisiune se realizează pe mai multe căi:

a) prin mecanismul alimentării nevoilor de resurse financiare ale statului, respectiv acoperirea unei

părţi a deficitului bugetar, prin emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur. Băncile comerciale subscriu (cumpără)

bonurile de tezaur pe bani cash, pe care le revând băncii centrale, suma plătită de aceasta constituind ofertă de

monedă, astfel că biletele băncii de emisiune sunt puse în circulaţie sub formă de numerar;

b) prin cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi

servicii, banca centrală măreşte masa monetară, în monedă naţională, aflată în circulaţie. Atunci când banca centrală

vinde devize străine pentru a susţine importurile agenţilor economici, se micşorează oferta de monedă naţională, o

parte a masei monetare iese din circulaţie;

c) prin creditarea băncilor comerciale şi a instituţiilor de credit specializate, în condiţiile în care

compensarea plăţilor dintre acestea nu ajunge la zero; când posesorii depozitelor din sistemul bancar-financiar doresc

să păstreze moneda sub formă de bilete de bancă emise de banca centrală; când autorităţile monetare măresc rezervele

băncilor comerciale depuse în conturi la banca de emisiune şi când reescontează portofoliile pe cambii deţinute de

băncile comerciale.

Trei factori principali condiţionează oferta de monedă: populaţia, băncile comerciale (inclusiv

instituţiile specializate de credit) şi banca de emisiune.

a) Comportamentul populaţiei (m1) este condiţionat de obişnuinţele de plată ale populaţiei, de evenimentele

care implică plăţi, încasări, depuneri şi retrageri de sume băneşti din sistemul bancar. Ca variabilă determinantă a ofertei

de bani, comportamentul populaţiei este dat de raportul dintre numerarul deţinut (N) şi depunerile la bănci (D), astfel:

D

Nm1

b) Comportamentul băncilor (m2), ca cea de a doua variabilă a ofertei de monedă, este reflectat prin raportul

dintre rezervele băncilor (R) şi depunerile de bani (D):

D

Rm2

Rezerva se materializează în numerarul aflat în casele de bani ale băncilor şi în depunerile făcute de acestea în

conturile lor curente deschise la banca de emisiune. Existenţa rezervelor de numerar este necesară pentru ca banca să

facă faţă plăţilor în cecuri în numerar ale clienţilor. Mărimea rezervei, deci, preferinţa băncii pentru rezerve, depinde

şi ea de trei factori:

nesiguranţa

fluxurilor de depuneri (q), care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mare fluxul de numerar în economie;

rata

scontului (rs) plătită de către băncile comerciale băncii centrale pentru împrumuturile care le sunt acordate de această

bancă şi constituind costul împrumutului;

rata

dobânzii, care se calculează de către bancă în două ipostaze: ca rată a dobânzii comerciale (ic) determinată asupra

rezervelor bancare şi constituind costul deţinerii rezervelor (deoarece rezervele în numerar înseamnă pierderea unor

plasamente şi a unor dobânzi ce puteau să fie încasate) şi rata medie a dobânzii din sistemul bancar (i) plătită de

către bănci tuturor posesorilor de depozite.

Raportul rezerve - depuneri (m2) devine astfel o funcţie de forma:

iirqfm cs2 ,,,

c) Comportamentul Băncii Naţionale (m3) reprezintă un factor important al ofertei de monedă. Depunerile la

Banca Naţională reprezintă datoriile acesteia către băncile comerciale şi instituţiile financiare deponente.

Comportamentul Băncii Naţionale este dat de raportul, pozitiv şi subunitar, dintre rezerva de bani cu putere mare

de cumpărare numită bază monetară (H) şi masa depunerilor (D).

D

Hm3

Sursele bazei monetare sunt: aurul, valutele străine, creditele, tezaurul şi alte surse.

5.3.2.4. Echilibrul pieţei monetare. Instrumentele politicii monetare

Piaţa monetară este locul de întâlnire între cererea şi oferta de monedă. Echilibrul acestei pieţe se manifestă

atunci când oferta agregată de monedă este egală cu cererea agregată de monedă.

Echilibrul pieţei monetare poate fi definit ca raportul de egalitate dintre cantitatea de monedă oferită pieţei şi

cantitatea de monedă cerută de piaţă, în condiţiile unei rate a dobânzii considerată ca fiind acceptabilă atât de

solicitanţii, cât şi de ofertanţii de monedă.

Atât cantitatea cât şi rata de echilibru de pe piaţa monetară se pot modifica, fie prin variaţia autonomă a cererii

sau a ofertei de bani, fie prin variaţia simultană a acestora.

Expansiunea simultană şi în aceeaşi proporţie a ofertei şi cererii agregate de monedă menţine rata dobânzii de

echilibru la acelaşi nivel, dar măreşte continuu cantităţile de echilibru între cererea şi oferta de monedă.

Contracţia simultană a cererii şi ofertei de monedă menţine nivelul anterior al ratei dobânzii de echilibru, dar

diminuează cantităţile de echilibru privind cererea şi oferta de monedă.

Combinaţia dintre modificarea cererii de monedă şi constanţa ofertei de monedă, sau, invers, dintre variaţia

ofertei de monedă atunci când cererea rămâne constantă, modifică poziţia de echilibru de pe piaţa monetară.

Echilibrul de pe piaţa monetară, obţinut numai prin mecanismul cerere-ofertă de monedă, este spontan şi are

un grad mic de certitudine. De evoluţia pieţei monetare, depinde însă întreaga economie naţională: evoluţia preţurilor,

a profiturilor şi veniturilor populaţiei, accentuarea expansiunii economice sau a recesiunii, creşterea sau diminuarea

şomajului, raportul dintre moneda naţională şi valutele străine etc. Mai trebuie adăugat că, pe piaţa monetară

acţionează agenţi bancari foarte diversificaţi, existând unităţi bancare de stat, private şi mixte, care vehiculează şi

gestionează nu o marfă obişnuită, ci moneda naţională, ca element fundamental al stabilităţii economico-sociale şi al

prosperităţii.

Obiectivele principale ale politicii monetare sunt:

a) urmărirea şi reglarea cererii agregate şi ofertei agregate de monedă, adică menţinerea unui anumit nivel

al stocului de bani (al masei monetare) prin ajustările corespunzătoare ale ratei dobânzii şi alte mecanisme specifice;

b) menţinerea unui anumit nivel al ratei dobânzii, prin modificări corespunzătoare în stocul de bani (masa

monetară);

c) asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe a ţării.

Politica monetară nu reprezintă un scop în sine; ea trebuie să asigure, în final, creşterea nivelului de

viaţă al populaţiei, exprimat în cadrul unei perioade date, prin rata creşterii PIB real şi raportul dintre rata

inflaţiei şi rata şomajului.

Pârghiile cele mai importante ale politicii monetare, menite să creeze tendinţa spre echilibru dinamic pe piaţa

monetară (pe exemplul României) sunt: manevrarea taxei reescontului, achiziţionarea şi vânzarea de către banca de

emisiune a titlurilor de valoare de pe piaţa deschisă (open market), cotele obligatorii de rezervă ale societăţilor

bancare, refinanţarea societăţilor bancare ş.a.

a) Manevrarea taxei reescontului. Scontul este operaţiunea de cumpărare de către băncile comerciale a efectelor de comerţ (trate, cambii, poliţe),

cu reţinerea din valoarea lor nominală a dobânzii până la scadenţă şi a unui comision.

Reescontul constă în cedarea portofoliilor de efecte de comerţ de către băncile comerciale Băncii Naţionale

(de emisiune), în vederea obţinerii unei cantităţi suplimentare de monedă de cont (scripturală). Pentru această

operaţiune, banca centrală percepe băncilor comerciale o dobândă numită taxă de reescont. În funcţie de direcţia de

evoluţie a taxei de reescont, de creştere sau scădere a acesteia, creşte sau scade şi dobânda percepută de băncile

comerciale debitorilor acestora, şi, în consecinţă, sporeşte sau se reduce volumul creditului şi al masei monetare din

economia naţională.

b) Achiziţionarea şi vânzarea de titluri de valoare de către banca centrală (de emisiune) de pe piaţa

deschisă (open market). Într-o economie naţională există un anumit volum necesar al masei monetare, care evoluează

odată cu ansamblul activităţilor economice. De asemenea, pe piaţa monetară, în cadrul unei perioade, se confruntă

cererea agregată şi oferta agregată de monedă, apărând faţă de necesarul de masă monetară, fie un excedent global,

fie un deficit global de lichidităţi. Banca Naţională intervine în acest mecanism pentru a reechilibra piaţa monetară,

“retezând” excedentul de lichidităţi ori completând insuficienţa (deficitul) de lichidităţi.

c) Politica cotelor obligatorii de rezervă. În toate statele lumii, prin legislaţie, s-a impus existenţa unor

fonduri de rezervă ale fiecărei bănci; ele sunt formate din: tezaurul băncii sau rezerva păstrată de banca respectivă şi

disponibilul băncii în contul său curent la Banca Naţională. Sporirea cotelor obligatorii de rezervă diminuează

disponibilităţile de creditare din sistemul bancar şi micşorează masa monetară. Invers, reducerea cotelor obligatorii de

rezervă sporeşte masa creditului bancar şi masa monetară din economie.

d) Refinanţarea societăţilor bancare de către Banca Naţională. Baza procesului de refinanţare a societăţilor

bancare este reprezentată de creditul pe termen scurt acordat de Banca Naţională celorlalte băncii. În acest scop se

utilizează ca instrumente:

linia de

credit, prin care Banca Naţională deschide un cont unei societăţi bancare, pe care îl alimentează la un nivel convenit şi

pentru un interval de timp stabilit (de regulă 90 de zile). Rata dobânzii pentru acest credit se stabileşte de către creditor.

Reducerea ratei dobânzii la linia de credit are ca efect creşterea masei monetare la societăţile bancare debitoare şi

asigură refinanţarea acestora. Creşterea ratei dobânzii scumpeşte refinanţarea băncilor comerciale şi micşorează masa

monetară de care acestea dispun;

creditul de

licitaţie se utilizează atunci când Banca Naţională disponibilizează anumite resurse financiare, care sunt licitate între

societăţile bancare potenţial debitoare. Societatea bancară care oferă dobânda cea mai ridicată este câştigătoarea

licitaţiei;

creditul pe

termen fix constă într-un credit special cu o scadenţă de 30 de zile pe care Banca Naţională îl acordă societăţilor

bancare aflate în dificultăţi de plată. După această perioadă, prin neredresarea financiară a societăţii bancare

debitoare, începe procesul de supraveghere din partea Băncii Naţionale, care poate culmina cu propunerea de

reorganizare sau lichidare financiară a băncii respective.

5.3.2.5. Dobânda

În prezent, s-au conturat şi se confruntă două optici cu privire la dobândă, una restrânsă şi alta lărgită.

Dobânda, în sens restrâns, constă în acel excedent ce revine proprietarului capitalului dat cu împrumut, ca

răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp determinat.

Ea este suma de bani plătită de debitor, creditorului său pentru dreptul de utilizare a împrumutului acordat pe

un timp limitat.

Pentru debitor dobânda este o cheltuială, iar pentru creditor ea este un venit.

Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti împrumutate, băncile pretind şi încasează dobândă

sau comision, după caz.

Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti

împrumutate.

Dacă se are în vedere faptul că obiectul tranzacţiei de împrumut îl constituie banii priviţi ca lichiditate, atunci se

poate spune că dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă împrumutul, sau preţul

consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii. Fiind un surplus plătit proprietarului,

peste mărimea capitalului folosit, dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate

economică caracterizată prin eficienţă.

Există mai multe tipuri de dobândă:

a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între băncile

comerciale, între acestea şi banca centrală;

b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;

c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;

d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;

e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru

construcţii de locuinţe etc.

Indiferent de forma sub care se manifestă, dobânda are o mărime care se determină în funcţie de cererea şi

oferta de capital, de conjunctura pieţei interne şi internaţionale, de comportamentul agenţilor economici, de climatul

social-politic etc.

Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:

a) Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care sunt utilizate de către

bănci în acordarea de împrumuturi.

b) Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit care rămâne disponibilă după ce s-au plătit

dividendele.

c) Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile

bugetare.

Realitatea confirmă faptul că în societate există ofertă de capital de împrumut pe măsură ce se manifestă o

cerere pentru o asemenea marfa.

Cererea, la rându-i se grupează astfel:

a) Cererea din partea populaţiei, care vizează împrumuturile destinate procurării de bunuri de folosinţă

îndelungată (locuinţe, automobile, televizoare etc.).

b) Cerere din partea firmelor, care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea dezvoltării lor. Aceste

împrumuturi, în final, au menirea de a contribui la asigurarea satisfacerii de bunuri şi servicii, a nevoilor de consum

existente în societate.

c) Cererea din partea guvernului şi a administraţiilor locale, care vizează împrumuturi pentru o serie de

activităţi sociale, de educaţie, de sănătate, de transport, de telecomunicaţii etc.

Dobânda, în sens larg, este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii

normale.

Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:

a) dobânda pe piaţa monetară, care se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturilor contractate

între bănci, respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune;

b) dobânda bancară de bază, care se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau a bonurilor de

trezorerie;

c) dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare. Ea constă în dobânda

bancară de bază la care se adaugă un agio, plusul respectiv fiind stabilit în funcţie de credit şi de situaţia economică a

debitorului;

d) dobânda percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ numită şi taxă de scont comercială;

e) dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen constituite de bănci, la casele de economii;

e) dobânzi pe

piaţa obligaţiunilor;

g) dividende pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni.

În general, pot fi distinse două accente care antrenează două posibilităţi de calcul, şi anume dobânda simplă şi

dobânda compusă.

Rata dobânzii sau mărimea relativă a dobânzii este raportul procentual între masa dobânzii (anuale) şi capitalul

utilizat în condiţii normale.

Ea poate fi considerată preţul plătit pentru folosirea sumei de 100 unităţi monetare pe termen de un an.

Formula de calcul este următoarea:

100C

D'd

unde:

d' - rata dobânzii;

D - dobânda totală;

C - capitalul împrumutat.

Rata dobânzii în contextul opticii lărgite presupune raportarea dobânzii la capitalul tehnic în expresie bănească,

indiferent dacă resursele băneşti au o provenienţă internă (din profitul întreprinderii) sau una externă (din

împrumuturile făcute).

5.3.3. Piaţa capitalului

5.3.3.1. Piaţa primară şi piaţa secundară; valorile mobiliare

Piaţa capitalului reprezintă o componentă importantă a pieţei financiare, este piaţa titlurilor financiare cu o

durată mai mare de un an.

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărui obiect îl constituie titlurile de valoare. Îndreptăţirea denumirii de piaţă a capitalului, conferită ansamblului tranzacţiilor amintite, are un triplu temei:

a) persoanele fizice şi juridice care cumpără titluri de valoare (nou emise) urmăresc deliberat înmulţirea

banilor, specifică oricărui avans de capital;

b) întreprinderile şi instituţiile care recurg la emisiunea titlurilor de valoare au în vedere formarea

capitalului bănesc necesar organizării sau dezvoltării unor afaceri; statele emit şi ele adesea astfel de titluri, pentru

realizarea de investiţii publice de capital.

c) comercializarea la bursă a titlurilor de valoare, anterior emise, ţinteşte şi ea, nemijlocit, obţinerea unui

câştig din diferenţele de cursuri.

În baza acestor argumente, se poate susţine că întregul schimb al titlurilor de valoare, indiferent de durata lor de

viaţă, aparţine pieţei capitalului.

Piaţa capitalului se scindează în piaţa primară şi piaţa secundară.

Piaţa primară, cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou

emise. Spre deosebire de aceasta, piaţa secundară include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de

valoare emise şi plasate anterior. Pe piaţa capitalului, în genere, se vând şi se cumpără cu deosebire acţiuni şi obligaţiuni, adică titluri de valoare

pe termen lung. Nu lipsesc, însă, nici tranzacţiile cu titluri de valoare pe termen scurt.

Piaţa financiară primară este aceea în care se vând şi se cumpără hârtiile de valoare pe termen lung nou

emise (acţiuni şi obligaţiuni).

Pe piaţa financiară primară preţul de vânzare al titlurilor, numit curs, îl constituie valoarea nominală, suma

înscrisă pe titlu, şi este un preţ ferm. Pentru anumite împrumuturi, preţul pentru plasarea obligaţiunilor este sub

valoarea nominală, suma înscrisă pe titlu, recuperarea urmând să aibă loc la alocarea nominală. Aceasta este o

operaţiune de tehnică financiară ce vizează mobilizarea rapidă a unor sume subscrise în favoarea unui împrumut.

Operaţiunile pe piaţa financiară primară se efectuează, în principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul

unui comision plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri.

Ceea ce caracterizează piaţa financiară primară este faptul că există un singur vânzător, respectiv, emitentul

valorilor mobiliare, sau un acţionar majoritar şi, de regulă, un preţ unic de vânzare a valorilor mobiliare.

Piaţa financiară secundară (bursa de valori, de titluri) este piaţa publică organizată şi specializată, unde se

efectuează tranzacţii cu titluri anterior emise, la preţuri determinate de situaţia de moment a raportului dintre cerere şi

ofertă.

Părţile contractante - vânzătorii şi cumpărătorii de titluri - se întâlnesc pe piaţa bursieră prin mijlocirea unor

persoane autorizate (jobberi, brokeri sau curtieri) care execută ordinele clienţilor lor prin respectarea unor

reglementări şi uzanţe clare, bine cunoscute şi ferme. Asemenea reguli privesc: condiţiile de înfiinţare şi organismele

de conducere ale bursei; exigenţele ce trebuie îndeplinite de un titlu pentru a fi cotat şi tranzacţionat prin intermediul

bursei; agenţii care au acces la tranzacţii; modul de formare a preţului (cursului) titlului etc.

Problema fundamentală a activităţii pe piaţa financiară secundară este formarea preţului (cursului) titlurilor,

substanţial diferit de valoarea nominală. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori, a căror cuantificare

este dificilă. Ei ţin de situaţia economico-financiară şi perspectivele economice ale emitentului de titluri de valoare,

de starea generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale, de optimismul (pesimismul) şi alte atitudini

comportamentale ale agenţilor economici, decisivi fiind în ultimă instanţă raportul dintre cererea şi oferta de titluri,

mărimea anterioară a dividendului, dinamica preţurilor şi rata dobânzii.

În anumite cazuri, capitalul unei societăţi comerciale poate deveni insuficient pentru a face faţă unor nevoi

neprevăzute sau pentru dezvoltarea societăţii. Având nevoie de capital suplimentar, societatea comercială are la

dispoziţie mai multe căi pentru a-i obţine:

a) majorarea

capitalului social printr-o emisiune de acţiuni;

b) contractarea unui împrumut printr-o emisiune de obligaţiuni;

c) contractarea unui credit acordat de o bancă.

În situaţia în care fac apel public de obţinere a banilor prin emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni, societăţile

emitente intră în sfera pieţei de capital, iar produsele oferite investitorilor (acţiunile, obligaţiunile) se numesc valori

mobiliare.

Valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă materializată sau evidenţiate prin înscrierile în

cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului.

Trei coordonate majore conturează noţiunea de valoare mobiliară:

a) valorile mobiliare sunt instrumente (titluri de valoare) negociabile;

b) valorile mobiliare pot fi emise în formă materială sau evidenţiate prin înscrierile în cont;

c) valorile mobiliare conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale asupra emitentului,

conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora.

Acţiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeşte participarea deţinătorului la capitalul social

al societăţilor comerciale pe acţiuni emitente. Valoarea înscrisă pe acţiune, valoarea nominală este parte a

capitalului social. Potrivit legii nr. 31/1990, în România, acţiunile reprezintă fracţiuni ale capitalului social şi

desemnează raportul juridic dintre acţionar (persoana care deţine acţiuni) şi societatea comercială.

Principalele caracteristici ale acţiunilor sunt: reprezintă fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare

nominală; acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social; acţiunile sunt indivizibile, evitându-se astfel divizarea

excesivă a capitalului social; acţiunile sunt instrumente negociabile ele putând fi transmise altor persoane în virtutea legii

cererii şi a ofertei.

După modul de identificare a proprietarului acţiunile pot fi:

a) nominative deoarece au numele proprietarului înscris pe certificat şi

b) la purtător - caz în care, acţiunea aparţine celui care o deţine.

După forma materială de prezentare acţiunile pot fi:

a) acţiuni materializate acţiuni nominative sau la purtător emise în formă materială, pe suport de hârtie sau

b) acţiuni dematerializate, prin înscriere în cont. Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiunile nominative.

După mărimea şi modul de stabilire a dividendului acţiunile pot fi:

a) ordinare dividendul fiind dependent de dimensiunile profituri ale societăţii şi

b) privilegiate cărora li se atribuie un dividend fix.

Deţinerea acţiunii, este sursa următoarelor drepturi: dreptul de decizie; dreptul de informare; dreptul asupra

rezervelor încorporate în capitalul social; dreptul la dividende.

Venitul acţionarului se numeşte dividend şi reprezintă o parte din profitul distribuit al societăţii comerciale.

Dacă acţiunea este privilegiată, atunci acţionarul are dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului

realizat de societate în anul respectiv. Dacă acţiunea este ordinară atunci acţionarul primeşte un dividend variabil, în

funcţie de profitul realizat.

Obligaţiunea este un instrument (titlu) de credit pe termen lung emis de societăţile comerciale sau organe ale

administraţiei publice centrale şi locale în scopul finanţării unor obiective de investiţii.

După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi:

a) la purtător, caz în care obligaţiunea aparţine posesorului;

b) nominative, deoarece au numele proprietarului înscris pe certificat sau în cont;

După forma de emisiune:

a) materializa

te, sunt emise în formă materială, pe suport de hârtie;

b) demateriali

zate, emise prin înscriere în cont, pe suport magnetic.

După tipul de venit pe care îl generează, obligaţiunile emise de organele administraţiei publice centrale şi

locale pot fi:

a) obligaţiuni cu dobândă: sunt emise la o valoare nominală, valoare care se returnează, de regulă la

scadenţă, plus o dobândă care se distribuie conform unui program de distribuire;

b) obligaţiuni cu cupon zero sau obligaţiuni cu reducere (discount), sunt emise la un preţ de emisiune mai

mic decât valoarea nominală care este plătită la scadentă; nu se plăteşte dobândă iar câştigul constă în diferenţa dintre

preţul de cumpărare dat de investitor şi preţul de răscumpărare la scadenţă, mai mare (valoarea nominală).

5.3.3.2. Cererea şi oferta de capital financiar

Cererea de capital este reprezentată de cei care au nevoie de aceste capitaluri cum sunt: societăţile comerciale

publice şi particulare; guvernele; instituţiile publice cu caracter financiar; instituţiile bancare şi de asigurări;

organismele financiar-bancare internaţionale (FMI, Banca Mondială).

Cererea de capital se poate grupa în două categorii:

a) cerere structurală, determinată de nevoile permanente de finanţare a principalelor ramuri economice sau a

unor acţiuni de dezvoltare în cadrul fiecărei economii.

b) cerere determinată de factori conjuncturali este elementul ce contribuie în cea mai mare parte la sporirea

accentuată a cererii. Astfel, deficitul total de plăţi externe, tendinţa de creştere a preţurilor, majorarea preţurilor la

materiile prime şi energie, modificările substanţiale în nivelul ratei dobânzii bancare sunt factori perturbatori care

influenţează această componentă a cererii de capital.

Oferta de capital este determinată în principal de:

a) capitalurile disponibile temporar ale societăţilor comerciale (particulare, de stat, mixte);

b) resursele de finanţare disponibile (în exces) la un moment dat la nivelul instituţiilor de finanţare;

c) disponibilităţile băneşti ale populaţiei.

Cererea şi oferta de capital sunt două mărimi determinate şi aflate într-o strânsă corelaţie cu noţiunea de risc

investiţional care este de mai multe feluri:

a) risc inflaţional este riscul ca moneda să-şi piardă din valoarea de cumpărare în timp ce preţurile cresc;

b) riscul afacerii măsoară incertitudinea privind cererea pentru produsele oferite de o societate pe piaţă şi

capacitatea societăţii de a obţine profit;

c) riscul opţional - apare în momentul în care ofertantul de capital trebuie să decidă, să aleagă o valoare

mobiliară din mai multe existenţe;

d) riscul momentului este riscul determinat de alegerea necorespunzătoare a momentului derulării afacerii;

e) riscul pieţei - concretizat în scăderea sau creşterea preţului valorilor mobiliare ca urmare a pesimismului

sau optimismului investitorilor;

f) riscul creditului - se referă la posibilitatea ca o societatea comercială, la scadenţă să nu poată plăti dobânda

sau restitui capitalul investit;

g) riscul lichidităţii - se referă la viteza şi la uşurinţa cu care o valoare mobiliară poate fi cumpărată sau

vândută fără o schimbare majoră a preţurilor;

h) riscul schimbării cadrului legislativ provine din posibilitatea apariţiei unor noi reglementări la nivelul pieţei de

valori mobiliare, care pot afecta preţul titlurilor de valoare.

5.3.3.3. Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare

Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizează, de asemenea, cererea.

Veniturile, economiile şi înclinaţia spre lichiditate fiind date, cererea totală de titluri este cu atât mai importantă, cu

cât preţul este mai mic. Având în vedere costul redus al „producerii" şi distribuirii titlurilor, emitenţii lor stabilesc, în

regulă generală, valori nominale mici ale acestora, aşa încât să fie accesibile inclusiv păturilor mai puţin favorizate

ale populaţiei. Preţul titlurilor nu reprezintă, ca urmare, o limită în calea cererii.

Pe de altă parte, fiind unic, pe toată durata plasării titlurilor nou emise, preţul dă răgaz şi celor care n-au

venituri imediat disponibile să procure titluri de valoare într-o etapă ulterioară, recurgând în acest scop şi la credite

bancare.

Veniturile disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi preţul titlurilor de valoare,

influenţează şi ele cererea acestora. Pentru astfel de cumpărători, contează însă, adesea decisiv, încercarea de a

controla (prin dobândirea de acţiuni şi obligaţiuni) activitatea emitenţilor, a altor întreprinderi producătoare de bunuri

materiale ori a băncilor, dorinţa de a dobândi un loc privilegiat în ramură, ori posturi în consiliile de administraţie ale

instituţiilor financiare, soldate cu posibilităţi largi de a obţine credite avantajoase. Asemenea obiective sunt

realizabile, însă, şi dacă titlurile se procură de pe piaţa secundară a capitalului.

5.3.3.4. Bursa de valori şi rolul ei în economie

Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se

realizează transferul capitalului de la cei care au surplus (investitori) către cei care au nevoie (emitenţi), cu ajutorul

unor instrumente specifice valori mobiliare) şi prin intermediul societăţilor de valori mobiliare.

Piaţa românească de capital este guvernată de legea nr. 525/2002 privind valorile mobiliare şi bursele de

valori, lege care cunoaşte importante modificări impuse de necesitatea alinierii la standardele UE şi la realităţile

economiei româneşti, altele decât cele de acum. În cadrul pieţei capitalului se disting:

piaţa

financiară primară formată din piaţa noilor emisiuni de valori mobiliare şi

piaţa

secundară - pe care sunt tranzacţionate valorile mobiliare oferite deja în circulaţie.

Parte integrantă a pieţei capitalului, piaţa secundară se şi aseamănă, dar se şi deosebeşte de cea primară. Se

aseamănă întrucât pe ambele pieţe se confruntă cererea şi oferta, obiectul tranzacţiilor îl constituie aceeaşi marfă şi,

concomitent, ţelul urmărit de purtătorii tranzacţiilor este comun: obţinerea unui venit net. Piaţa secundară se

detaşează, totuşi, sub multiple aspecte, de cea primară, cele mai semnificative fiind:

a) Piaţa secundară este deservită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de

bănci.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea are ca scop încheierea de tranzacţii

cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.

De regulă, bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni, dar pot să apară şi ca asociaţii comerciale sau camere de

comerţ. Membrii fondatori - în număr limitat sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de

valoare, valute şi metale preţioase. Acţiunile emise şi plasate pentru formarea capitalului necesar funcţionării bursei

se numesc certificate şi nu dau dreptul la încasarea de dividend; posesorii lor pot participa, însă, la tranzacţiile

efectuate în localul bursei.

Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu experienţă

îndelungată, iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina administraţiei bursei.

Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de bursă. Ei sunt de două

feluri:

brokeri

agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor, şi

brokeri

specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA). Aceştia primesc ordinele de vânzare şi

de cumpărare de la brokerii agenţi (care le-au colectat în prealabil de la diverse persoane fizice şi juridice), le

centralizează, participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de cumpărare-vânzare. Brokerii specialişti pot să

încheie tranzacţii şi în numele lor; ei au la dispoziţie un portofoliu propriu de acţiuni şi obligaţiuni şi sume de bani, pe

care le folosesc pentru a menţine stabilitatea (relativă) a titlurilor pe care le gestionează.

b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene, ca acelea

realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Ele se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.

Operaţiunil

e la vedere sunt operaţiunile în care transmiterea titlurilor de valoare, de la vânzător la cumpărător, şi plata acestora

se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.

Operaţiunil

e la termen se efectuează în două runde. În prima rundă, partenerii convin asupra numărului de titluri ce se vor livra

în viitor şi asupra cursului (preţului). În runda a doua, au loc transmiterea efectivă a titlurilor şi plata lor, la preţul

anterior fixat. Uneori, se achită de vânzător sau cumpărător (după caz) doar diferenţa dintre cursul zilei (din T1) şi

cursul stabilit în T0, fără a se mai transmite titlurile.

c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară, este oscilant şi nu ferm, ca

acela practicat pe piaţa primară.

Pe aceasta din urmă, fiind ferm, preţul nu poate modifica, odată stabilit, relaţiile dintre cerere şi ofertă. În cadrul

pieţei secundare, mobilitatea preţului influenţează, deopotrivă, cererea şi oferta, privite în mod absolut, şi relaţiile dintre ele.

La rândul lor, acestea acţionează asupra preţului.

d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele

general al pieţei bursiere, care se calculează de către toate bursele.44

Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este Indicele Dow-Jones. Numele său vine

de la compania care a iniţiat producerea lui, constituită prin unirea a două firme: Dow şi Jones. Acest indice este

considerat drept un barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street: New York Stock Exchange.

Determinat ca o medie a preţului titlurilor de valoare emise de principalele 30 de companii americane cotate la bursa

din Wall Street, indicele Dow-Jones reflectă (aproximativ) evoluţia activităţii ramurilor în care funcţionează aceste

companii. În cazul în care companiile emitente ale titlurilor tranzacţionate la bursa amintită au dificultăţi, indicele

Dow-Jones scade; în ipoteza opusă, a unor afaceri cu randament bun şi foarte bun, indicele creşte, adesea, sensibil. El

este îndeaproape urmărit de agenţii economici din toate ţările, întrucât experienţa a demonstrat că o scădere

însemnată a acestui indice a fost urmată de declanşarea unor crize sau fenomene de criză.

e) Piaţa secundară a capitalului este precumpănitor dominată de optica pe termen scurt şi de dorinţa

participanţilor la tranzacţii de a obţine venituri, nu sub formă de dividende sau dobândă, ci din operaţiuni

comerciale, din diferenţele care apar între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al titlurilor.

În plus, pe piaţa secundară nu se formează capital pentru unităţile economice emitente ale titlurilor, ci se

redistribuie doar între diverse persoane capitalul existent, titlurile vândute pe piaţa primară.

Piaţa secundară de valori mobiliare în România are două componente: Bursa de Valori Bucureşti (BVB) şi

Piaţa RASDAQ.

44Puiu, Alexandru - Management în afacerile economice internaţionale. Tratat, ediţia a II-a, Editura Independenţă Economică, Bucureşti, 1997, p. 494.

Bursa de Valori Bucureşti a fost înfiinţată la 21 aprilie 1995 prin decizia CNVM, ca instituţie publică

investită cu personalitate juridică ce îşi desfăşoară activitatea pe principiul autofinanţării. Resursele necesare pentru

înfiinţare au fost primite de la bugetul statului, cu obligaţia restituirii după al treilea an de funcţionare.

Membrii Asociaţiei Bursei sunt societăţile de servicii de investiţii financiare (SSIF), ce solicită şi primesc din partea

CNVM autorizaţia de negociere în Bursa de Valori Bucureşti şi sunt acceptate de Asociaţia Bursei.

Pentru a deveni membru al Asociaţiei BVB un solicitant trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă

o bună reputaţie civică, integritate morală, cunoştinţe şi practică profesională; să fie autorizat ca agent pentru valori

mobiliare pentru a putea fi ales în Consiliul de Administraţie sau în Comitetul de Direcţie.

În cadrul Bursei de Valori Bucureşti pot executa ordine de tranzacţionare persoanele fizice autorizate de bursă

ca agenţi de bursă, sau dacă au calitatea de angajaţi ai societăţilor de servicii de investiţii financiare ale Asociaţiei

Bursei.

Orice valoare mobiliară care nu este cotată la nici o bursă de valori este, de regulă, tranzacţionată pe piaţa

RASDAQ. În ţara noastră, piaţa RASDAQ a fost proiectată, cel puţin la început, pentru tranzacţionarea acţiunilor rezultate

din programul de privatizare în masă a societăţilor comerciale.

RASDAQ este un sistem ce constă într-o reţea electronică de comunicaţie, dar numai între acei borkeri/dealeri

şi societăţile de servicii de investiţii financiare mobiliare membre ale Asociaţiei Naţionale a Societăţilor de Valori

Mobiliare (ANSVM).

Spre deosebire de bursa de valori care are un ring de tranzacţionare, într-un singur loc bine determinat,

RASDAQ constă în aceea că firmele aflate peste tot în teritoriu pot încheia tranzacţii între ele prin intermediul

telefonului.

Societăţile de servicii de investiţii financiare care pot desfăşura activităţi de intermediere pe piaţa RASDAQ

pot fi de mai multe feluri:

a) societăţi de servicii de investiţii financiare care acţionează numai pe contul clienţilor (brokeri) sunt

acele societăţi care prin agenţii lor de servicii financiare - brokeri -, persoane fizice, vând şi cumpără valori mobiliare

în numele şi pe contul clienţilor. Brokerii nu fac altceva decât să contacteze alţi brokeri/dealeri sau să introducă

ordinul în sistemul de tranzacţionare pentru a satisface oferta clientului, să efectueze operaţiunile de decontare şi

înscriere, în Registru;

b) societăţi de servicii de investiţii financiare care acţionează pe cont propriu (dealeri), sunt acele

societăţi care pot cumpăra/vinde acţiuni pentru/din portofoliul propriu în scop speculativ. Dealerii pot acţiona şi în

numele şi pe contul clienţilor.

Societăţile de servicii de investiţii financiare îşi desfăşoară activitatea prin agenţii de servicii financiare(dealeri

şi brokeri).

Dealerii sunt acele persoane fizice care efectuează operaţiuni pentru portofoliul societăţii, urmărind obţinerea

unui profit din diferenţa de preţ dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare al valorilor mobiliare.

Brokerii sunt acele persoane care efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare pe baza ordinelor clienţilor lor.

c) societăţi de servicii de investiţii financiare formatoare de piaţă (market-makeri), sunt societăţi care

acţionează în nume propriu şi care au rolul de a face piaţa prin afişare permanentă de cotaţii ferme, fiind gata în orice

moment să vândă şi să cumpere valorile mobiliare.

Market-maker-ul (formatorul de piaţă) este de fapt un dealer care face piaţa pentru una sau mai multe valori

mobiliare, nominalizate, asumându-şi anumite obligaţii.

5.3.3.5. Profitul şi renta

5.3.3.5.1. Profitul

Termen de origine latină, profitul vine de la verbul proficere care înseamnă a progresa, a da rezultate,

dobândind apoi semnificaţia de a da, sau a aduce profit. Acest fapt, explică de ce profitul este considerat drept venit

sau o formă de venit.

Intenţia de a da profitului doar sensul pozitiv a făcut ca adesea el să se identifice cu noţiunea de beneficiu.

Relaţia dintre profit şi beneficiu este destul de generală, unii autori considerându-le ca sinonime, alţii apreciind că

sunt noţiuni distincte şi diferă ca sferă de cuprindere.

În structura profitului se disting mai multe elemente componente. După modul de determinare şi realizare, se

delimitează:

a) Profitul brut, care este reprezentat de partea ce rămâne din venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de

producţie:

Pn = V-C

în care :

Pb - profitul brut;

V - venitul total sau încasat;

C - cheltuieli de producţie (costul).

Profitul brut apare ca venit rezidual.

b) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce au fost deduse dobânda la capitalul

propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea

care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit.

c) Profitul

normal, legitim sau justificat reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa

şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine. Profitul normal este câştigul minim acceptat de

întreprinzător ca să organizeze activitatea.

d) Profitul

pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea

întreprinzătorului, fiind denumit, de unii autori, şi excedentar. Este obţinut numai de acei întreprinzători care au o

poziţie de monopol în producerea şi/sau vânzarea produselor, fiind generat de elemente care nu intră în mecanismul

general al concurenţei. El se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de vânzare mai ridicate, care permit prelevarea

unei părţi din venitul consumatorilor.

e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu diferenţa dintre venitul

marginal şi costul marginal. Profitul marginal maxim se obţine atunci când costul marginal se află la nivelul cel mai

scăzut. Când însă profitul marginal este egal cu zero, profitul total e maxim.

Într-o accepţiune generală, prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine

întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

Profitul, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obţin agenţii economici, ca produs al utilizării

capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este câştigul pe care îl obţin agenţii economici, ca surplus peste

costul de producţie.

Privit ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul de producţie, profitul, mai precis profitul total are două

componente: profitul normal şi profitul supranormal sau economic.

Profitul normal reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează şi însuşeşte întreprinzătorul (agentul

economic) în calitatea sa de proprietar al factorilor de producţie. Ca venit al proprietarului care este şi întreprinzător,

profitul normal nu se include în costul de producţie.

Partea de profit ce se obţine ca venit peste costul de producţie indiferent dacă acest venit este produs al unor

factori de producţie închiriaţi sau ca urmare a jocului concurenţei pe piaţă, reprezintă profitul supranormal sau

economic. În timp ce, profitul contabil reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil, profitul economic

reprezintă diferenţa dintre venitul total al firmei şi costurile de oportunitate ale tuturor intrărilor (factorilor) utilizate

de aceasta într-o perioadă de timp. Adesea, teoria generala a profitului are în vedere acest tip de profit.

Pe lângă cele două forme principale de profit, normal şi supranormal, în cadrul economiilor de piaţă din lumea

contemporană mai sunt întâlnite şi alte forme, diferenţiate din alte puncte de vedere, între care un interes special îl

reprezintă profitul realizat pe pieţele cu concurenţă imperfectă şi anume, profitul de monopol sau supraprofitul de

monopol. Acesta este realizat de firme, respectiv corporaţii ce şi-au asigurat o poziţie de monopol pe piaţă şi care

rezultă din cele mai diferite situaţii în care-şi desfăşoară activitatea, putând impune monopolul în privinţa cantităţilor

de mărfuri vândute, al calităţii lor, în condiţiile folosirii noilor realizări tehnico-ştiinţifice.

O formă specială de profit este aşa-numitul profit neaşteptat, care se realizează de către agenţii economici cei

mai diferiţi, în condiţiile unor conjuncturi economico-politice sau de altă natură, favorabile. Asemenea situaţii se pot

întâlni fie în unele zone geografice ale globului în urma unor evenimente conjuncturale, fie în cazul unor produse de

natură deosebită precum petrolul sau alte resurse natural-materiale ce constituie monopolul exclusiv al unui număr

redus de producători, respectiv vânzători.

Profitul se determină potrivit unei metodologii oficiale, rezultate din reglementările în vigoare ale fiecărei ţări

şi reprezintă o sumă globală, care teoretic şi practic poate fi formată din două componente:

profitul

legitim sau legal - realizat în contextul respectării prevederilor legale de-a lungul întregii activităţi din care este

obţinut. Este de dorit ca întreaga diferenţă dintre venituri şi costuri să reprezinte un asemenea profit pentru a înlătura

orice aspecte neplăcute ce rezultă din nerespectarea legalităţii;

profitul

nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încălcării deliberate sau nu a legalităţii, prin atribuirea unor cote

procentuale de profit peste cele admise de lege, sustragerea de la plata impozitelor şi a taxelor, “umflarea costurilor”,

efectuarea unor duble înregistrări etc.

Profitul, este impozitat conform legilor din fiecare ţară. Cine-l deţine, poate dispune de profit numai după plata

impozitelor. Pornind de la mărimea şi modul de stabilire a impozitelor, a apărut conceptul de profit admis, care

reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului care se stabileşte nu atât în funcţie de factorii economici, ci de

decizia autorităţilor şi de politica statului de a asigura un anumit nivel al profitului pe ramuri, subramuri, pe categorii

de mărime a firmelor etc. Adesea el apare şi sub titulatura de profit net.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplineşte anumite funcţii pentru agenţii economici,

proprietari, întreprinzători, populaţie, societate în general:

a) funcţia de motivare a firmelor, luate în ansamblu ca entităţi economice, a întreprinzătorilor şi

proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează iniţiativa economică a acestora, el determină acceptarea

riscurilor de către întreprinzători şi prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri.

b) funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării

firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi etc. El reprezintă sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie

investiţiile, sursa de bază a creşterii economice:

c) Funcţia de control asupra activităţii firmelor. Nivelul şi dinamica profitului însuşi, constituie un adevărat

barometru al calităţii activităţii agenţilor economici. Cu cât profitul este mai mare şi cu cât perioada în care se

însuşeşte el este mai îndelungată, cu atât mai mult se verifică în practică, calităţile şi abilitatea agentului economic în

rândul oamenilor de afaceri.

d) Profitul îndeplineşte o importantă funcţie socială, constituind baza procurării resurselor necesare pentru

finanţarea acţiunilor social - culturale.

5.3.3.5.2. Renta

O altă formă de venit întâlnită în societate o constituie renta.

Renta a fost legată de cea mai veche preocupare a omului, şi datorită îndelungatei sale existenţe, ea se înscrie

printre noţiunile cu cea mai amplă utilizare şi cu cele mai diferite semnificaţii. Multă vreme, renta a fost abordată în

legătură cu utilizarea resurselor naturale, îndeosebi a pământului. În epoca modernă, însă, gândirea economică a

extins sfera de aplicare a acestei categorii.

În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri,

construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns, se foloseşte termenul

de rentă economică, ce reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă

totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.

Renta reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie a cărui ofertă este rigidă sau foarte

puţin elastică; ea este venitul ce revine proprietarului pentru transferarea dreptului de folosinţă şi de uzufruct al

oricărui factor de producţie cu însuşiri speciale către ale persoane.

Renta poate fi privită sub formă materială (excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de calitate

superioară inclusiv situaţii de monopol) şi ca rentă economică (sub formă bănească, generată de oferta redusă,

respectiv creşterea preţului de vânzare).

Cea mai veche formă a rentei poate fi întâlnită în agricultură - renta funciară.

În agricultură, procesul de producţie este nemijlocit legat de pământ. Acesta este limitat ca întindere şi diferit

de fertilitate şi poziţie.

Terenurile agricole se deosebesc între ele în privinţa gradului de fertilitate: există terenuri cu o fertilitate

ridicată, terenuri cu fertilitate medie şi terenuri cu fertilitate scăzută (redusă).

Fertilitatea pământului se referă la trei aspecte:

a) fertilitatea naturală dată de compoziţia naturală a solului şi de conţinutul său în substanţe nutritive pentru

plante;

b) fertilitatea artificială creată de om prin activitatea sa asupra pământului cu mijloace chimice, mecanice,

biologice etc;

c) fertilitatea economică care se manifestă ca îmbinare a fertilităţii naturale cu cea artificială şi reflectă gradul

de asimilare şi valorificare a substanţelor din sol. Fertilitatea economică se modifică odată cu dezvoltarea agriculturii,

mecanizării, tehnologiei culturilor ş.a.

Terenurile agricole se deosebesc între ele din punct de vedere al poziţiei faţă de pieţele de aprovizionare şi

desfacere, unele fiind mai apropiate, iar altele mai îndepărtate de acestea. Dezvoltarea transporturilor, a căilor de

comunicaţie, modifică ierarhia terenurilor după poziţie, dar nu poate să anuleze toate deosebirile dintre ele.

Pe termen lung, cererea de produse agricole manifestă tendinţa de creştere. De aceea, cu toate posibilităţile

societăţii de a mări fertilitatea terenurilor, se iau în exploatare agricolă şi terenurile cu fertilitate scăzută.

Investiţiile de capital şi de muncă pe aceste terenuri aduc, însă, producţii proporţional mai mici, comparativ cu

rezultatele obţinute pe terenurile bune şi foarte bune. Deci, pe suprafeţe egale şi la investiţii egale se obţin randamente

inegale, în funcţie de gradul de fertilitate. La acelaşi efect se ajunge şi în cazul investiţiilor succesive pe acelaşi teren.

Legea care exprimă conţinutul acestui proces este legea fertilităţii descrescânde a solului. Această lege a fost

formulată iniţial de economistul francez R. J. Turgot (1722 - 1781) în următorii termeni: orice investiţie suplimentară de

capital şi muncă în pământ nu este însoţită de o cantitate corespunzătoare, ci de una descrescândă a produsului

obţinut.

În forma ei actuală de manifestare, legea fertilităţii descrescânde acţionează şi asupra altor factori de producţie.

Ea a căpătat în gândirea economică contemporană două accepţiuni:

a) legea venitului neproporţional;

b) legea randamentelor factoriale descrescânde.

În primul caz, se pune în evidenţă faptul că veniturile obţinute în urma investiţiilor suplimentare din orice

domeniu, nu sporesc în mod proporţional cu eforturile făcute.

În cel de-al doilea caz, se relevă că, la un nivel dat al tehnicii, prin combinarea unor cantităţi crescânde dintr-

un factor variabil (capital, muncă etc.) cu o cantitate dintr-un factor invariabil (de exemplu un hectar de teren) se

ajunge la o productivitate marginală, adică la un spor de producţie tot mai mic.

Formarea rentei funciare are ca bază alături de factorii fertilitate şi poziţia terenului, procesul specific de

formare şi fluctuaţie a preţurilor produselor agricole.

În agricultură, preţurile produselor au la baza formării lor costurile (cheltuielile) marginale de producţie. Unicul

criteriu de recunoaştere a preţurilor şi a costurilor marginale îl constituie cererea crescândă de produse agricole. Raportul

specific dintre cerere şi ofertă imprimă preţurilor şi produselor agricole anumite particularităţi. Datorită ofertei rigide a

producţiei agricole sunt luate în exploatare şi terenuri cu condiţii de producţie mai slabe (fertilitate, poziţie), până la

acoperirea cererii în creştere.

Cantitatea de produse agricole obţinute cu factorii cei mai ineficienţi reprezintă producţia marginală, iar

costurile ei având nivelul cel mai ridicat, constituie cheltuielile marginale.

La aceste costuri marginale se adaugă profitul pretins de arendaş (întreprinzător) pentru factorii de producţie

avansaţi (capital, muncă) şi renta pretinsă de proprietarul funciar pentru cedarea utilizării pământului. În consecinţă,

preţul de vânzare al produselor agricole va trebui să fie la un nivel care să acopere: costul marginal al produsului

agricol; să asigure profitul normal al întreprinzătorului (arendaşului); să permită proprietarului funciar să încaseze

renta.

Renta va fi cu atât mai mare cu cât cererea de produse agricole va creşte, în raport cu rigiditatea ofertei de

terenuri pentru arendare. De asemenea, întreprinzătorii agricoli care folosesc terenuri mai bune, cu randament ridicat,

încasează profit suplimentar ca bază a constituirii (formării) rentei diferenţiale.

Renta funciară se prezintă sub mai multe forme. Una din ele este renta absolută. Ea este încasată de toţi

proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă ca o răsplată

pentru transferarea temporară, către arendaş, a dreptului de folosinţă a pământului.

Plata rentei se face sub formă de arendă, iar plătitorii ei sunt fermieri arendaşi. Se mai numeşte şi rentă

explicită, spre deosebire de renta implicită care revine direct fermierului când acesta este şi proprietarul pământului.

Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de

conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.

Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea

şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor.

Renta de monopol este venitul excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de

producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi. Obţinerea efectivă

este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători dispuşi sau constrânşi să plătească un preţ ridicat.

Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor

excepţionale pe care le are un individ.

Renta consumatorului (denumită, iniţial, de către economistul Alfred Marshall, surplus al consumatorului)

este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra

marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus.

Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care

pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat.

Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care

permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la

care sunt excluse celelalte persoane.

Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei, este condiţionată de cererea

de produse agricole şi de preţul de vânzare al acestora. Renta poate fi măsurată şi exprimată în mărimi absolute şi în

mărimi relative.

Mărimea absolută a rentei este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul

acestora plus profitul normal al arendaşului.

În mărime relativă, renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat. Rata rentei se

diferenţiază după categoria de folosinţă a terenurilor arendate.

Terenurile agricole se deosebesc între ele şi din punct de vedere al fertilităţii şi al poziţiei faţă de pieţele de

aprovizionare şi desfacere. Ca urmare, randamentul lor, la cheltuielile de producţie egale este diferit. Aceasta oferă

posibilitatea ca producătorii agricoli care cultivă terenuri mai fertile să obţină producţia cu cheltuieli mai reduse şi să

realizeze din vânzarea produselor, la preţuri mai ridicate, un profit suplimentar care revine proprietarului funciar sub

forma rentei diferenţiate. Renta diferenţiată este rezultatul faptului că în agricultură preţul regulator este dat de

cheltuielile extremale (marginale) făcute pe terenurile cele mai proaste (ca fertilitate) luate în circuitul agricol şi

justificată de nevoia socială.

Renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă se

numeşte renta diferenţială I.

Mărimea ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate de pe terenurile cele mai proaste, luate în

cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă.

Renta diferenţială de gradul I este caracteristica predominantă a agriculturii extensive: ea se manifestă în acele

etape în care există posibilitatea luării în cultură a noi terenuri. Pentru ţările avansate această posibilitate este, în mare

parte, epuizată. S-ar părea că, treptat, premisele rentei de fertilitate vor dispărea.

O altă formă de rentă este renta diferenţială II. Ea are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe

terenuri diferite.

Aceste investiţii măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea

de produs. Se obţine astfel, un supraprofit (peste profitul proporţional cu capitalul investit) care, este încasat de

arendaş în perioada desfăşurării contractului de arendare. Imediat însă ce expiră contractul de arendare, proprietarul

funciar măreşte arenda spre a reţine pentru el acest supraprofit care, astfel devine renta diferenţială II. Renta

diferenţială II este legată de agricultura intensivă, de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole. În ultimele

decenii a sporit importanţa rentei diferenţiale II, cu deosebire în ţările dezvoltate.

Teoria rentei din agricultură s-a extins şi asupra altor ramuri, cum ar fi industria extractivă şi construcţiile.

Datorită monopolului natural, a condiţiilor naturale inegale în întreprinderile miniere, petroliere ş.a., eficienţa muncii

şi a capitalului sunt şi ele inegale de la o unitate la alta.

Caracterul restrictiv al producţiei în raport cu cererea în creştere la produsele industriale - extractive (atât la

nivel naţional cât şi mondial) face ca preţurile de vânzare să fie determinate de condiţiile cele mai dificile.

Întreprinzătorii care exploatează mine au sonde mai bogate şi produc cu cheltuieli mai reduse, realizează venituri

suplimentare care revin proprietarilor ca rentă minieră. Aceasta are baza naturală, care constă în raritatea minelor şi

sondelor bogate.

În construcţii, poziţia terenurilor este hotărâtoare pentru obţinerea rentei. Terenurile mai bine echipate cu

elemente de infrastructură, surse de apă, energie, mijloace de transport sau sunt situate în centrul localităţilor etc.,

sunt arendate sau vândute la preţuri mai ridicate care cuprind în ele şi renta de construcţii.

În cadrul economiei de piaţă, pământul, care orice altă marfă, este obiect al schimbului. Problema care se pune

legat de aceasta este a preţului la care se vinde şi se cumpără. Mărimea preţului pământului este influenţată direct

sau indirect de mai mulţi factori:

a) cererea şi oferta de terenuri agricole.

b) cererea şi oferta de produse agricole, acţionează asupra preţului pământului prin intermediul cererii şi

ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obţinerea produselor agricole.

c) mărimea şi evoluţia rentei se află într-un raport direct proporţional cu preţul pământului.

d) posibilitatea utilizării în diferite scopuri a pământului. Suprafeţele de teren pot fi utilizate atât în

agricultură cât şi în silvicultură, în construcţii pentru şosele, căi ferate, etc. În acest caz preţul terenurilor va fi

influenţat de folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat.

e) rata dobânzii bancare influenţează şi ea în mod direct mărimea preţului pământului. Astfel, proprietarul de

terenuri agricole, dacă doreşte să renunţe la proprietatea asupra acestora, o va face doar în condiţiile în care va primi

drept preţ o sumă egală cu capitalul care depus la bancă, cu dobânda zilei, îi va aduce un venit anual egal cu renta

obţinută în situaţia în care ar fi arendat pământul.

Dacă notăm:

d' - rata dobânzii;

R - renta anuală obţinută de pe suprafaţa respectivă de teren; P = preţul suprafeţei respective de teren;

putem obţine:

100d

RP

'

f) poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi de centrele de aprovizionare şi desfacere a

produselor influenţează, de asemenea, asupra preţului pământului.

g) deprecierea banilor, urmare a amplificării procesului inflaţionist în ultimele decenii, influenţează

preferinţele deţinătorilor de capital pentru investiţii în cumpărarea de terenuri ceea ce influenţează asupra preţului

pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole.

5.3.4. Piaţa valutară

5.3.4.1. Aspecte generale ale pieţei valutare

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un

interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele. Adesea ea este înţeleasă şi ca loc ori centre în

care se desfăşoară tranzacţiile cu valută. Se vorbeşte de aceea de principalele pieţe valutare ale lumii, cum ar fi piaţa

Londrei, a New-York-ului, a Parisului etc. În asemenea centre, agenţii economici pot schimba monedele lor naţionale

pe monede aparţinând statelor străine, sau monede ale unor state străine cu monede ale altor state străine.

Piaţa valutară este impusă, înainte de toate, de comerţul mondial de mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica

acestuia. Valoarea tranzacţiilor cu valute creşte, totuşi, incomparabil mai rapid decât valoarea comerţului

internaţional, inegalitatea de ritm fiind determinată de marele volum al monedelor naţionale care se schimbă în

scopuri speculative.

În cadrul pieţelor valutare, un rol de seamă îl are, în condiţiile actuale, piaţa eurovalutelor, apărută în jurul

anului 1957. Eurovalutele sunt constituite, în principal, din dolari depuşi în conturi la băncile care funcţionează

dincolo de graniţele SUA., înainte de toate în Europa, dar şi în Asia şi alte continente. Surprinzător, sunt eurovalute,

respectiv eurodolari, şi dolarii din conturile băncilor din Japonia, Singapore, Brazilia, Bahamas etc. Eurovalutele

cuprind, de asemenea, moneda Uniunii Europene, euro, aflată în conturi la băncile străine, euro depuşi la băncile din

Japonia, SUA, China, sunt, deci, eurovalute.

Piaţa eurovalutelor include atât operaţiunile interbancare, cât şi operaţiunile efectuate între bănci, pe de o parte,

şi instituţii nebancare, pe de altă parte. Ea conţine astfel şi un segment de piaţă monetară, a creditului, întrucât

numeroase operaţiuni efectuate de bănci vizează acordarea de împrumuturi, respectiv restituirea acestora. Odată

apărută, piaţa eurovalutelor a crescut rapid45

.

Evoluţia rapidă a pieţei eurovalutelor (care, repetăm, cuprinde în principal dolari) se explică prin câteva

motive:

a) tranzacţiile pe această piaţă nu se supun nici reglementărilor în vigoare din ţările emitente şi nici

reglementărilor în vigoare din ţările în care eurovalutele circulă. Tranzacţiile efectuate cu dolari în Franţa, de

exemplu, nu ascultă nici de autorităţile americane şi nici de cele franceze din domeniu.

b) depunerea dolarilor în bănci din afara SUA s-a soldat, în anumite intervale de timp, cu dobânzi mai mari

decât cele acordate în SUA.

c) securitatea şi comoditatea sunt mai mari în cazul eurodolarilor. Pentru un deţinător de dolari din Europa poate fi

mai sigur depozitul care nu se află sub jurisdicţia autorităţilor americane şi, totodată, mai comod, pentru că este mai

aproape de domiciliul său.

Apariţia şi extensia eurovalutelor au avut consecinţe pozitive, dar şi negative. Ele au contribuit la dezvoltarea

schimburilor şi extinderea creditului, dar şi la apariţia unor dereglări monetare şi economice. “Enorme rezerve de

eurodolari se pot acumula în Belgia, Germania sau Bahamas, provocând necazuri economiei locale, politicienilor,

experţilor care încearcă să-i administreze. Ei pot submina moneda naţională, pot provoca inflaţia, modifica balanţa de

plăţi, prin zborul dintr-un loc în altul”46

.

5.3.4.2. Conceptul de valută; clasificarea valutelor

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice străine. Dolarii, lirele sterline, moneda euro , alte monede străine, care există la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice din

România, reprezintă, prin urmare, valute. Pentru aceste persoane, monedele amintite se constituie în titluri de drept

asupra unei părţi din avuţia existentă în statele emitente, titluri cu care ele pot procura, prin comerţ exterior sau în

calitate de turişti, mărfuri şi servicii din SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Belgia etc.

Ca oricare monedă, valuta are două forme de existenţă, şi anume:

a) forma

numerar, numită şi valută efectivă şi

b) forma

scripturală, atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din ţara proprie ori alte ţări.

Cea mai mare cantitate de valută apare sub formă scripturală, întrucât imensa majoritate a valutei este deţinută

de agenţii economici şi de bănci ori alte instituţii financiare, care prin mijlocirea conturilor bancare îşi asigură şi

securitatea banilor şi fructificarea lor (încasarea de dobândă).

Valuta efectivă, în monedă, se foloseşte, de regulă, cu ocazia deplasărilor în străinătate în interes de serviciu sau în

scopuri turistice. Şi în asemenea situaţii, însă, pentru comoditate şi siguranţă se utilizează “înlocuitori ai valutei”, cum sunt

cecurile de călătorie sau tichetele de credit47

.

Valutele se mai pot grupa şi în valute convertibile şi valute neconvertibile.

a) Valutele convertibile, sunt în prezent valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând

45 Toffler, Alvin - Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 19. 46 Toffler, Alvin - Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 18. 47 Kirilescu, C. Costin - Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 35.

sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul.

b) Statutul de valută neconvertibilă al unei ţări nu este dat odată pentru totdeauna; aceasta poate deveni

convertibilă dacă economia naţională realizează succese însemnate în dezvoltarea producţiei, în creşterea venitului

naţional şi în extinderea relaţiilor sale internaţionale.

Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei monede sunt multiple; câteva au, însă, o

importanţă aparte:

a) Producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa calităţii şi preţului, atât în planul pieţei

interne, cât şi al pieţei externe. Posesorii unei monede străine devenite valută convertibilă au astfel siguranţa că pot

transforma oricând sumele disponibile în mărfuri create de ţara emitentă, ale căror calitate şi preţ corespund exigenţelor

actuale.

b) Practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere, echivalentă cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de

producţie şi relaţiilor dintre cerere şi ofertă. Se impune, în consecinţă, eliminarea procesului de intervenţie masivă

a statului în stabilirea preţurilor, care adesea nu ţine seama nici de condiţiile interne de producţie şi desfacere şi nici

de concurenţa internaţională. Convertibilitatea se corelează, astfel, cu funcţionarea economiei naţionale pe principiile

pieţei libere, presupunând, între altele, şi prezenţa în ţară a burselor de mărfuri şi de valori mobiliare.

c) Crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la dispoziţia băncii naţionale, formate din valutele

convertibile ale altor ţări, aur, linii de credit externe etc., ceea ce impune un comerţ exterior însemnat şi eficient,

realizarea de balanţe comerciale echilibrate pe termen mediu şi lung.

Când se împlinesc premisele necesare convertibilităţii, moneda naţională se schimbă relativ neîngrădit cu

monedele altor state şi, concomitent, se utilizează măcar parţial pentru plata mărfurilor importate, cu urmări

favorabile asupra întregii vieţi economice a ţării.

Efect al creşterii producţiei şi productivităţii muncii naţionale, convertibilitatea este, la rândul ei, un

mijloc al sporirii în continuare a acestora.

5.3.4.3. Cursul valutar şi factorii care îl influenţează

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat. Acest raport cantitativ, în care o valută se

schimbă cu alta, se numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale, exprimat în altă

monedă.

Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite metode de cotare): direct şi indirect.

a) În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei

ţări străine, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii, naţionale, care asigură

echivalenţa.

b) În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta ecuaţiei,

numărul corespunzător de unităţi din monedele străine, care asigură echivalenţa.

În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima pentru operaţiunile valutare care au loc între

băncile SUA, iar a doua pentru operaţiunile efectuate cu valute europene. Indiferent de modul în care se exprimă,

cursul valutar este oscilant, fiind influenţat de mai mulţi factori.

După 1970, când nici o ţară nu mai utilizează bani convertibili în aur, cursul valutar nu mai depinde hotărâtor

de conţinutul în metal galben al monedelor naţionale, ci de puterea lor de cumpărare pe piaţa internă.

Cursul valutar se defineşte, deci, într-o primă abordare, pe baza parităţii puterii de cumpărare.

În realitate, cursul valutar depinde de capacitatea de cumpărare a monedelor naţionale care se schimbă între

ele, raportată însă nu la un singur set (coş) de bunuri, ci la mai multe. Aceste seturi luate în calcul fac parte din gama

bunurilor care formează obiectul comerţului exterior dintre ţările ale căror monede naţionale se compară una cu alta.

De aceea, în stabilirea cursului valutar se ţine seama şi de ponderea pe care o are fiecare set (coş) de bunuri în

comerţul exterior al ţărilor partenere

Factorii care influenţează schimbul valutar sunt.

a) Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor

variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. Balanţa activă a unei ţări

(valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să

scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa comercială pasivă (valoarea mai mică a

exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.

b) Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei într-o ţară decât în altă ţară reduce cursul

monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o constituie, în ultimă analiză, modificarea

raportului dintre puterile de cumpărare ale monedelor naţionale pe piaţa internă.

c) Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă

ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de lucruri -

dacă nu intervin alţi factori -, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o retragere de capital, o

migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu

sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce oferta de valută şi

cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.

d) Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor economici într-o valută oarecare antrenează

ridicarea cursului acesteia, întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar creşterea încrederii apare pe fondul

proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu însănătoşirea lor în ţara care a emis moneda mai mult solicitată.

Starea de spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra cursului valutei, izvorăşte tot din

motive de ordin economic.

Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să apară însă şi dintr-o evaluare incorectă a

dinamicii unei economii naţionale şi a cursului monedei sale, ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu

adevărul, propagate spontan sau conştient de grupuri interesate.

5.3.4.4. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară

Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează autorizat, de către unităţile bancare şi casele de

schimb valutar. Şi unele şi celelalte se numesc operatori valutari.

Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară, efectuează:

a) operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie,

agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);

b) operaţiuni pe cont propriu;

c) operaţiuni între ele.

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de

cont) şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging.

a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de

ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului.

Întrucât băncile apar în calitate atât de vânzători, cât şi de cumpărători de valută, ele fixează cursuri pentru

ambele operaţiuni.

Cursurile pentru cumpărare sunt mai mici decât cele pentru vânzare, băncile apropriindu-şi diferenţa numită

comision; pe seama lui, ele îşi asigură acoperirea cheltuielilor prilejuite de operaţiunile valutare efectuate şi un venit

net. În fixarea cursurilor, băncile ţin seama de situaţia prezentă şi de evoluţiile viitoare posibile ale cursurilor

valutelor. Se ia, astfel, în calcul şi riscul operaţiunilor.

Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul aceleiaşi zile), în funcţie de raportul dintre

cererea şi oferta de valută. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl poate ridica; ea încasează, ca

urmare, sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când la cursul fixat cererea este insuficientă, pentru a vinde mai

mult banca reduce cursul.

b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care

depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi de o lună, două, trei

etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul

zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract.

c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele

urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri.

În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi, care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor

se procură abia la scadenţă, marii importatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie:

cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea înseamnă

revenirea la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor, la scadenţă, importatorul e obligat să cumpere iarăşi

valuta necesară.

Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe

cont propriu, în scopul realizării de profit.

Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valutar. Profitul încasat de bănci, din asemenea operaţiuni, provine

din câteva surse:

a) diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;

b) diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;

c) diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite48

.

Cea mai simplă operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct, ea reducându-se la vânzarea unei valute pe piaţa

la care cursul este cel mai ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este cel mai scăzut.

Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt

operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi

(de către una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul unor convenţii sau

aranjamente.

Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb

manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă

valută în numerar.

5.3.4.5. Consecinţe ale modificării cursului valutar

Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională, sub acţiunea exercitată de multiple cauze. La

rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale, evoluţia exporturilor şi importurilor,

turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul

ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).

Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import pentru alte ţări.

Când moneda ţării exportatoare se depreciază, exportul ei este favorizat, întrucât importul din această ţară

devine mai ieftin (presupunem că preţul mărfii exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură

decât s-a devalorizat moneda).

Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu monedă depreciată se înscriu în principiile

generale ale cererii şi ofertei.

Scăderea cursului monedei naţionale, echivalentă cu reducerea preţurilor la mărfurile exportate sporeşte

cererea ţărilor importatoare (cumpărătoare).

Aceeaşi scădere a cursului sinonimă cu creşterea preţurilor mărfurilor importate în ţara respectivă - contractă

cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări, a căror monedă nu s-a depreciat.

Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale, asupra importului şi exportului unei ţări, pot genera

trecerea treptată de la o balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară.

Această “substituire” se resimte negativ, însă, în balanţele comerciale ale altor ţări, îndeosebi în situaţia în care

ţara a cărei monedă s-a depreciat exportă un volum mare de mărfuri, graţie puterii sale economice însemnate.

Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul,

întrucât îl ieftineşte. Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra turismului.

Deprecierea monedei naţionale a unei ţări, favorizează “exportul” şi frânează “importul” ei de turism.

Cererea de turism extern, în SUA, a cetăţenilor francezi, se contractă când moneda Franţei se depreciază, căci

ei plătesc mai multă monedă naţională pentru a obţine aceleaşi servicii.

Cererea de turism extern în Franţa, a cetăţenilor americani, creşte, însă, în ipoteza amintită, căci aceştia plătesc

mai puţină monedă naţională pentru a obţine aceleaşi servicii.

48 Kristescu, Costin - Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p. 84-85.

Prima cerere poate fi asimilată cu “importul” privat de turism de către Franţa, iar a doua, cu exportul de turism,

efectuat de ea.

Aprecierea monedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului extern.

Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei

naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.

Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele

scadente ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani devalorizaţi.

De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei.

Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o

valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului.

În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă

decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.

Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avantajează pe creditori şi dezavantajează pe

debitori. Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

6.3.1. Indicatorii macroeconomici rezultativi

Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi a modului în care sunt utilizate

resursele de care o ţară dispune necesită evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate de agenţii economici în toate

ramurile.

În Sistemul producţiei materiale (SPM), pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe economice, se

calculează următorii indicatori sintetici: produsul social (PS), produsul social final (PSF) şi venitul naţional (VN).

Produsul social (PS) reprezintă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor economice produse în cadrul

ramurilor producţiei materiale, în decurs de un an.

Se prezintă atât sub aspect material, cât şi sub aspect valoric.

Sub aspect material, se concretizează în totalitatea mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum produse,

în timp ce sub aspect valoric cuprinde cheltuielile de producţie aferente bunurilor produse şi serviciilor prestate,

veniturile primare ale populaţiei, ocupate în sfera productivă, ale unităţilor economice producătoare, precum şi

veniturile primare ale statului.

Produsul social final (PSF) constă din valoarea de schimb a bunurilor materiale şi serviciilor economice

produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în h ultimul stadiu al circuitului economic. Mărimea acestui indicator

se calculează ca diferenţă între PS şi consumul intermediar49

.

Din punct de vedere material, PSF cuprinde ansamblul bunurilor produse într-o anumită perioadă de timp şi

care sunt destinate: satisfacerii consumului personal şi social, înlocuirii capitalului fix consumat, acumulării,

constituirii stocurilor, exportului.

Din punct de vedere valoric, PSF este egal cu mărimea venitului naţional, la care se adaugă amortizarea

capitalului fix. Prin intermediul acestui indicator se evidenţiază acea parte din producţia unităţilor economice ajunsă în

stadiul final al circuitului economic, motiv pentru care el serveşte mai bine la caracterizarea dinamicii economice.

Venitul naţional (VN) este indicatorul sintetic (agregat) care exprimă valoarea nou creată în sfera producţiei

materiale şi a serviciilor economice în decurs de un an. Mărimea acestui indicator se determină prin scăderea din PS a

valorii bunurilor materiale consumate în procesul producerii lui.

Sub aspect material, cuprinde totalitatea bunurilor de consum (bunuri materiale şi servicii) şi acea parte a

mijloacelor de producţie (a prodfactorilor) care sunt destinate acumulării şi rezervelor.

Sub aspect valoric, cuprinde veniturile primare ale populaţiei ocupate în producţia materială, veniturile primare

49

Consumul intermediar exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor comerciale, altele decât bunurile de capital fix, consumate în procesul curent de producţie şi care intră în componenta noilor bunuri economice.

ale unităţilor producţie şi pe cele ale statului.

Spre deosebire de Sistemul producţiei materiale, care include numai rezultatele din producţia materială, punând

în prim plan fluxurile materiale din economie, Sistemul conturilor naţionale (SCN) cuprinde întreaga activitate din

economie şi dă prioritate fluxurilor financiare. Pe baza informaţiilor oferite de SCN, se calculează, în principal,

următorii indicatori sintetici, care reflectă mărimea rezultatelor macroeconomice: produsul global brut (PGB),

produsul intern brut (PIB), produsul intern net (PIN), produsul naţional brut (PNB), produsul naţional net (PNN),

venitul naţional (VN).

În acest scop, se folosesc indicatori macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie de piaţă cu

ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN).

Produsul global brut (PGB) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor cu caracter marfar sau

nemarfar, create în subsistemele economiei naţionale, într-o perioadă determinată, de regulă, un an. Deoarece, pe

fluxul productiv real, bunurile şi serviciile parcurg diferite faze de prelucrare, este necesară evitarea înregistrării

repetate şi acumulării în PGB a consumului intermediar.

Ca expresie a rezultatelor macroeconomice, PGB se poate calcula în trei moduri:

a) prin însumarea consumului intermediar cu valoarea producţiei finale, adică a producţiei ajunsă în

ultimul stadiu al circuitului economic şi care este destinată consumului final (metoda de producţie);

b) prin însumarea consumului intermediar cu elemente ce reprezintă remunerarea factorilor de

producţie, amortizarea capitalului fix şi impozitele indirecte (metoda valorii adăugate)

c) prin însumarea consumului intermediar cu valoarea consumului final exprimat prin cheltuielile făcute de

toţi agenţii economici pentru consum final şi pentru formarea brută a capitalului (metoda utilizării finale).

Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul

stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini,

într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an.

Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului

final, care au fost produse în interiorul unei anumite ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită

perioadă.

Produsul naţional brut (PNB) constă în expresia bănească a producţiei finale brute, obţinută de agenţii

economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării ori în afara acesteia, în decursul unei anumite perioade de timp,

de regulă un an. Dacă se porneşte de la PIB, PNB se determină prin adăugarea producţiilor finale brute ale agenţilor

economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii bunurilor

realizate de producătorii străini pe teritoriul ţării de referinţă (soldul valorii adăugate brute a agenţilor economici

naţionali din străinătate şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei).

Rezultă că PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de mărimea (pozitivă sau negativă) a

SVAB. Astfel, dacă soldul este favorabil agenţilor economici autohtoni, atunci PNB> PIB şi invers.

La calcularea PNB trebuie să se aibă în vedere ca bunurile să fie produse în acelaşi an şi să fie socotite

(calculate) o singură dată.

Aceasta înseamnă că se ia în calcul valoarea de piaţă (preţul) doar a produselor finale, eliminându-se deci

operaţiunile intermediare. Bunurile cumpărate pentru a fi revândute sau refăcute se exclud din calculul PNB.

PNB se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali. Mărimea PNB în termeni nominali este cea

exprimată în preţuri curente de piaţă. P.N.B. real semnifică mărimea pe care acesta ar fi avut-o dacă nu s-ar fi

modificat preţurile, comparativ cu anul anterior, de referinţă.

Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB. Acesta măsoară schimbarea medie a

preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările

reale intervenite în producţie. Aceste modificări sunt surprinse cel mai bine de indicele preţurilor bunurilor de

consum (indicele costului vieţii). Indicele preţurilor bunurilor de consum surprinde schimbarea intervenită în media

preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate de consumatori.

PNB potenţial arată cantitatea potenţială de bunuri şi servicii ce

s-ar putea produce cu resursele de muncă, pământ şi capital disponibile. Se determină ca produs între productivitatea

medie, numărul persoanelor ocupate şi numărul normal de ore ce ar trebui prestate de o persoană în timpul unui an, în

condiţiile în care în economie se realizează folosirea integrală a resurselor.

Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor

finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia, într-o anumită

perioadă de timp, de regulă un an.

În contabilitatea naţională şi în analiza macroeconomică se calculează şi venitul naţional (VN). VN exprimat în

preţurile pieţei reprezintă PNN, iar exprimat în preţurile factorilor de producţie reprezintă PNB evaluat în preţurile

factorilor de producţie şi este denumit venit naţional brut.

După stadiile mişcării PNN - producţie, repartiţie şi consum - se utilizează următoarele modalităţi de calcul:

a) însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor produse într-un an;

b) însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie;

c) însumarea cheltuielilor făcute pentru consum, investiţii şi creşterea stocurilor.

6.3.2. Conceptul de creştere economică şi dezvoltare economică durabilă. Ecodezvoltarea

Sporirea avuţiei naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor, constituie una din

preocupările actuale ale factorilor de decizie din diferite ţări şi principalul obiect al investigaţiilor şi controverselor

teoretice dintre economişti în perioada ultimelor decenii.

6.3.2.1. Creşterea economică: delimitări conceptuale

În gândirea economică actuală sunt exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu creşterea şi dezvoltarea

economică.

Economistul american S. Kuznets consideră creşterea economică a unei ţări ca o mărire a capacităţii de a furniza în

măsură tot mai mare diferite bunuri economice, această capacitate fiind bazată pe tehnologia înaintată, precum şi pe

adaptările instituţionale şi ideologice pe care le necesită50

.

H. V. Arndt arată că prin creştere economică se înţelege creşterea venitului ca medie pe locuitor (măsurată în

mod obişnuit prin PIB raportat la populaţie)51

.

În concepţia economistului francez Fr. Perroux52

, creşterea este sporirea dimensiunilor economiei naţionale

exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei perioade, inclusiv amortismentul. După părerea

sa, însă, numai sporul cantitativ pe termen lung constituie creştere economică, cel pe termen scurt constituind

expansiune.

Ţinând seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii economice, aceasta poate fi

definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea

şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin indicatori macroeconomici: produsul intern brut, produsul

naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.

Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica

sa, prezentând o evoluţie ascendentă pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale,

uneori regrese economice temporare. În legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află utilizarea conceptelor de

creştere economică zero şi creştere economică negativă, răspunzând unor raţiuni de politică economică.

Creşterea economică, atât sub aspect teoretic cât şi practic, reprezintă principala problemă a ştiinţei economice

şi evoluţiei actuale la nivel naţional şi mondial, alături de mediul înconjurător, cu care se găseşte în relaţie de

dependenţă reciprocă.

Procesul dezvoltării şi creşterii economice se pune deopotrivă pentru toate statele lumii, acestea aflându-se în

stadii de evoluţie diferite, de unde aspecte comune dar şi deosebiri.

Teoria creşterii economice apare ca domeniu de preocupări, după cel de-al doilea război mondial în ţările

avansate din punct de vedere economic. Timp de câteva decenii, s-a vorbit de o creştere economică în context

occidental - de factură burgheză - şi de o creştere economică în cadrul economiilor socialiste, respectiv o creştere

50

Kuznets, S. - Economic Growth and Structura. Selected Essay, Hainemann Educational Books Ltd, London, 1966, p. 6. 51

Arndt, H.W. - The Rise and Fall of Growth, H.Study în „Contemporary Thought”, Longman Cheshire Pty Limited, Melbourne, 1978, p. 1. 52 Perroux, Fr. - Pour une philosophie du nouveau developpment, Les Presses d’ UNESCO, Paris, 1981, p. 13.

economică socialistă. Deosebiri importante între ele au fost generate de suportul teoretic, dar şi în modul de

concepere a politicii economice.

De reţinut şi faptul că dacă teoria creşterii economice a apărut ca o variantă a neokeynesismului, în prezent ea

reprezintă un proces ce face obiectul atât al viziunii dirijiste cât şi a celei neoliberale. Deosebirile dintre cele două

concepţii, vizează, mai ales, principiile ce guvernează modul de desfăşurare a vieţii economice şi mijloacele de

influenţare a realizării obiectivelor la scară macroeconomică.

Teoria creşterii economice nu este altceva decât o viziune a vieţii economice într-o concepţie dinamică ce are în vedere

modificarea parametrilor, a variabilelor ce concură la desfăşurarea vieţii economice şi sociale. Cunoscute însă azi, şi în

perspectiva imediată, suportă influenţe importante din partea unor procese, fenomene, tendinţe din economia regională şi

mondială.

În opinia unor economişti, creşterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică şi chiar cu progresul

social economic. Majoritatea economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică

nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese

evolutive; au la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie

îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor.

În acelaşi timp, aceste două concepte conţin elemente care le delimitează unul de celălalt. Astfel, ele au o sferă

de cuprindere diferită. Sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a dimensiunilor

economiei naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor (PIB, PNB, VN). Sintetic, creşterea

economică se exprimă prin ritmul sporului PNB, PIB sau VN pe locuitor. În schimb, în sfera de cuprindere a

dezvoltării economice se includ şi modificările calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale (tehnologică,

interramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială etc.), precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor.

Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg. În

această situaţie, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică

înseamnă şi dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe lângă creşterea economică, îşi asociază şi modificări

structural-calitative în economia naţională şi calitatea vieţii oamenilor.

Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază cel de progres economic. Acesta

evidenţiază specificul şi sensul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie cu etapele anterioare, şi constituie suportul unei

viziuni optimiste asupra evoluţiei societăţii în perspectivă.

În perioada ultimilor decenii regăsim o delimitare între conceptul de creştere şi cel de dezvoltare economică,

respectiv între teoria creşterii economice, şi teoria dezvoltării economice.

În timp ce creşterea economică este specifică ţărilor Nordului, cea a dezvoltării economice, ţărilor Sudului. Cele

două concepte şi teorii au element comun creşterea cantitativă a producţiei de bunuri materiale şi servicii, iar

deosebirile sunt de ordin calitativ, de modul cum au loc evoluţiile concrete, implicând sau nu schimbări în structura

economică şi socială.

În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor (pozitive, negative, zero) ce au loc,

într-un orizont de timp şi într-un spaţiu, în dimensiunile rezultatelor macroeconomice.

Pe de altă parte, în sens restrâns, creşterea economică, constă în sporirea cantitativă a activităţilor şi a

rezultatelor acestora pe ansamblul economiei (naţionale) şi pe diferitele ei subsisteme în legătură cu factorii

care contribuie la această sporire53

.

Obiectivele cele mai generale ale creşterii economice sunt aceleaşi de-a lungul timpului, dar au loc modificări

îndeosebi în planul ritmurilor de creştere, a duratei, a unor conjuncturi favorabile. Totodată, pe anumite intervale de timp s-

au înregistrat stări de criză economică însoţite de alte fenomene negative - şomaj, inflaţie, dezechilibre sectoriale,

dezechilibre în raporturile economice externe şi altele - ca şi situaţii definite prin termenii de stagflaţie şi slumpflaţie.

Aceste concepte reflectă, de altfel, stări din economie relativ noi, dar şi cu întindere ce depăşeşte cadrul naţional al statelor.

Stagflaţia reprezintă acea stare economică marcată în general de prezenţa concomitentă a stagnării economice şi

a inflaţiei cu consecinţe negative multiple din punct de vedere economic şi social.

În ceea ce priveşte slumpflaţia, aceasta este o stare cu consecinţe mult mai grave datorită scăderii accentuate a

producţiei, manifestării inflaţiei ce generează multiple dezechilibre, dar care creează numeroase dificultăţi şi în planul

elaborării politicilor economice.

53 Dobrotă, Niţă - op. cit., p. 312.

O asemenea realitate o regăsim în ultimii ani la nivelul fostelor ţări socialiste şi este marcată de scăderi

accentuate ale producţiei, inflaţie ridicată şi persistentă, şomaj ridicat, dificultăţi în domeniul financiar, deficite

bugetare, deteriorarea puternică a schimburilor economice externe, şi altele.

Rămânând pe plan conceptual, considerându-se că tipul de creştere anterior nu mai este adecvat, există

numeroase preocupări pentru formularea a noi concepte, a noi tipuri de creştere, noi modalităţi de creare a

avuţiei.

Începând cu deceniul 7 au fost formulate noi concepte de creştere economică cum este creşterea zero,

creşterea negativă, creşterea organică, dezvoltarea economică adecvată, creşterea durabilă şi altele, toate opuse

vechiului concept de creştere pur cantitativă, canceroasă, nediferenţiată.

Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, reflectă situaţia

în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne

constant. In planul politicii economice, creşterea economică zero este prezentată ca fiind singura reacţie socială normală

faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor şi de deteriorarea echilibrului ecologic.

Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de

scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe

planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de

fapt sau a unei perspective nefavorabile.

Ceea ce considerăm a fi comun noilor concepte este accentul pus pe laturile calitative, şi nu în primul rând

pe cele cantitative. Motivaţiile ce stau la baza fiecărui concept sunt atât comune, legate de exemplu de existenţa unor

limite în planul resurselor, cât şi diferenţiate în funcţie de modul de concepere al noului tip de creştere.

Dezvoltarea economică adecvată reflectă recunoaşterea faptului că producţia şi consumul nu constituie obiective

ca atare, ci sunt mijloace de atingere a unui ţel, acest ţel fiind o existenţă mai sănătoasă, mai sigură, mai umană şi măi

aducătoare de satisfacţii în cazul tuturor oamenilor. O asemenea dezvoltare implică mai mult decât evitarea lezării

sistemelor naturii. Ea are o dimensiune etică şi chiar o dimensiune spirituală. În ultimă instanţă, a avea mai mult şi

a consuma mai mult nu înseamnă a f mai mult. Dezvoltarea economică adecvată poate ilumina drumul către o societate

în care să ne achităm de obligaţia morală de a ne îngriji cum se cuvine de planeta noastră şi de moştenirea pe care o

lăsăm generaţiilor viitoare”54

.

Asemenea mod de dezvoltare atestă multiple avantaje faţă de modelul tradiţional de până acum, în prim plan

situându-se grija faţă de păstrarea planetei şi conservarea sa, ca şi moştenire ce trebuie lăsată generaţiilor viitoare. De

fapt, cerinţe de acest gen se regăsesc şi în conceptul dezbătut pe larg astăzi; cel de creştere durabilă.

O dezvoltare economică adecvată înseamnă creşterea productivităţii muncii cu consecinţe nu numai asupra nivelului de

trai, dar şi al potenţialului de concurenţă internaţională. Creşterea capacităţii de concurenţă este determinată şi de faptul că

un număr din ce în ce mai mare de state au ca obiectiv realizarea unei creşteri economice orientate către exterior.

În evantaiul larg de concepte privind creşterea şi dezvoltarea, mai reţinem şi pe cel de creştere durabilă

formulat în raportul Brundtland intitulat “Viitorul nostru comun” prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de

Janeiro din iunie 1992. În viziunea acestui raport este vorba de “o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul

uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat”55

.

De fapt, noile concepte despre creşterea şi dezvoltarea economică au în vedere o dezvoltare care să

preîntâmpine o serie de efecte negative ale procesului de producţie indiferent de natura lor şi să asigure în acelaşi

timp o existenţă mai sănătoasă atât a omului cât şi a naturii, să asigure de fapt supravieţuirea umanităţii. Cu excepţia conceptului de creştere zero, toate celelalte concepte au în vedere o nouă creştere la scara fiecărei

naţiuni, cât şi la scară regională şi globală. Această nouă creştere, după modul cum este formulată, înseamnă

modificări, restructurări cu accent pe laturile calitative.

Pe planul gândirii teoretice a creşterii şi dezvoltării economice se impune elaborarea de noi strategii de

dezvoltare începând cu nivelul microeconomic, macroeconomic şi terminând cu cel mondoeconomic. Noile politici de

dezvoltare economică trebuie să ţină cont de stadiul atins în dezvoltare de către fiecare ţară, de cerinţele naţionale şi

globale, de principalele tendinţe de evoluţie din economia mondială. Aceste tendinţe trebuiesc cunoscute şi aplicate

având în vedere că politicile economice la nivel naţional capătă caracter de relativă independenţă, de autonomie, atât în

54

Reilly, Willim K. - Dezvoltare economică şi câştig ecologic, în Sinteza nr.89/1991, p. 24. 55 Dobrotă, Niţă – Opera citată. Editura Economică, 1995, p. 445.

elaborarea lor, dar mai ales în materializare.

În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de o serie întreagă de fenomene negative, cum sunt deteriorarea

continuă a mediului, creşterea sărăciei în mijlocul belşugului, creşterea gradului de urbanizare la scară

mondială, criza instituţiilor - inclusiv a unora de factură internaţională din domeniul economic şi financiar,

pierderea unor valori tradiţionale în paralel cu proliferarea unor comportamente noi dar inadecvate atât

pentru individ, cât şi pentru colectivităţi ş.a.

6.3.2.1.1. Factorii şi costurile creşterii economice

În legătură cu factorii ce concură la creşterea avuţiei, a producţiei de bunuri şi servicii, preocuparea o întâlnim

de la apariţia ştiinţei economice şi până azi, când ea se amplifică, din consideraţii multiple, unele amintite mai sus.

Reamintim în acest sens teoria trinitară a factorilor de producţie elaborată de J. B. Say şi teoria neofactorilor de

producţie care pe lângă multiplicarea lor are în vedere şi o modificare a locului şi rolului fiecăruia dintre aceştia,

îndeosebi după anii 1980. Se impune totuşi precizarea, de a nu pune semnul egalităţii între factorii de producţie şi cei

ai creşterii economice, deşi delimitările uneori sunt greu de realizat.

În teoria economică sunt prezente o serie de clasificări, respectiv:

a) în funcţie de specificul lor se desprind factori generalizaţi cum ar fi factorul bancar, sistemul de transporturi

şi telecomunicaţii, sistemul de învăţământ etc., şi factorii specializaţi, respectiv infrastructură specializată, personal

de înaltă calificare ş.a.

b) factori de bază ce se regăsesc în dimensiuni diferite în toate economiile naţionale, respectiv resursele

naturale, forţa de muncă cu un grad de calificare mai redus, condiţii de climă, poziţie geografică ş.a.

Alături de ei, există şi o a doua categorie factorii de vârf - ce îi întâlnim în special în ţările avansate din punct

de vedere economic, iar ca dimensiune sunt mai rari decât factorii de bază.

c) de reţinut în acelaşi timp şi factorii clasici - muncă, capital, natură (pământ) şi neofactorii, unii (cazul

capitalului uman) sau altele cu totul noi (unele componente, direcţii noi ale progresului tehnic actual).

Un element esenţial este însă potenţialul, gradul de atragere, de îmbinare şi eficienţă cu care sunt utilizaţi

surprinderea mutaţiilor ce apar în spaţiu şi timp56

.

În general, creşterea economică reprezintă o rezultantă a acţiunii conjugate a mai multor factori de natură

tehnică, economică, demografică, socială, fiecare având o pondere mai mare sau mai mică în asigurarea acestui proces.

Ca principali factori de creştere economică în prezent reţinem: progresul tehnic, cercetarea ştiinţifică,

inovaţiile, informaţiile, cunoaşterea, investiţiile, nivelul educaţiei, rata acumulării, gradul de organizare şi conducere al

producţiei, comerţul exterior, diplomaţia economică bi şi multilaterală, permanentă şi ad-hoc ş.a.

Orice factor însă trebuie abordat sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Toate sunt importante, dar în mod

deosebit cel calitativ deoarece el vizează creşterea eficienţei economice în toate componentele sale.

Alături de factorii amintiţi, întreg procesul dezvoltării contemporane este influenţat puternic de unele tendinţe din

economia mondială, şi îndeosebi, un întreg complex de interdependenţe, integrarea economică la nivel de organizaţii

sau sectoare din economia mondială, multipolaritatea economică, creşterea rolului corporaţiilor internaţionale,

mondializarea producţiei şi serviciilor, prezenţa unui set de probleme globale, edificarea unei noi ordini economice

internaţionale. Fiecare dintre acestea au efecte benefice, dar şi negative, atât la scara naţiunilor, dar şi pentru umanitate în

ansamblul ei, fapt ce explică şi dialogul, disputele de idei.

La aceşti factori şi procese trebuie adăugat şi un alt element, factor, respectiv timpul. Aşa cum precizează şi

Alvin Toffler: “timpul însuşi a devenit un factor de producţie tot mai critic. Ca rezultat, cunoaşterea e folosită pentru a

comprima intervalele de timp57

. Într-o logică românească, timpul nu mai are răbdare, ne grăbeşte în acţiune.

Dacă creşterea economică este un efect conjugat al tuturor factorilor, într-o ţară sau alta, într-o perioadă sau alta,

unul sau altul dintre factori au un rol determinant. Una dintre faţetele esenţiale în planul factorilor de producţie, în

prezent şi viitor, este cea legată de schimbările, în unele cazuri radicale, a locului şi rolului factorilor de

56 Vezi pe larg, Pîrvu, Cristian Dan - Tendinţe în procesul creşterii şi dezvoltării economice contemporane, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 97-

121. 57 Troffler, Alvin - Powershift, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995, p. 395.

producţie, inclusiv a conţinutului, la care adăugăm eficienţa folosirii lor. Schimbările, unele ca tendinţă, trebuiesc

interpretate privind dimensiunea lor globală, paralel însă cu nivelul naţional, date fiind stadiile de dezvoltare diferite,

posibilităţile de a materializa noul.

Revenind însă la locul şi rolul unor factori de producţie, azi asistăm la diminuarea rolului celor “clasici” şi

creşterea rolului altora, respectiv informaţia, cunoaşterea, ştiinţa pentru ştiinţă, ce vor defini chiar noul mod de

creare a avuţiei, noul tip de civilizaţie.

P. F. Drucker, susţine că “Astăzi, ştiinţa este singura resursă importantă. Factorii de producţie tradiţionali -

pământul (adică resursele naturale), forţa de muncă şi capitalul - nu au dispărut, dar au devenit factori secundari. Ei

pot fi obţinuţi, şi anulaţi uşor, dacă există ştiinţa sau cunoştinţele necesare.” 58

.

Costurile creşterii economice reprezintă o preocupare de prim plan, atât la nivel microeconomic, pentru agenţii

economici, dar şi la nivel macroeconomic, datorită preocupărilor pentru dezvoltare, dar şi pentru creşterea puterii de

competiţie, de concurenţă la scară zonală sau globală. Ambele au caracter dinamic, deoarece inovaţiile, noul, îşi fac

loc rapid în detrimentul tradiţiei şi inerţiei. În ultimul timp, la nivel global, asistăm la un puternic proces de fuziuni

între giganţii economiei mondiale din diferite domenii activităţi productive sau de servicii. Raţiunea acestor fuziuni,

are motivaţii multiple, în prim plan fiind cele legate de costuri, în sensul reducerii lor, paralel cu asigurarea unor

profituri mai mari.

Esenţial este faptul că preocuparea pentru reducerea costurilor antrenează firmele (mari şi mici), statele, şi într-

o serie de cazuri unele organisme economice şi financiare pe plan zonal.

Creşterea importanţei preocupărilor pentru costurile creşterii este determinată de:

a) creşterea volumului fizic al consumului de materii prime şi energie, clasice sau noi;

b) creşterea valorii şi a preţurilor pentru exploatare, prelucrare, transport;

c) creşterea investiţiilor în procesul cercetării şi dezvoltării, al progresului tehnic în general;

d) prezenţa limitelor în domeniul unor factori de producţie, inclusiv cheltuielile legate de crearea altora noi

(cazul industriei materialelor noi) sau al ridicării nivelului calitativ al altora (creşterea costurilor educaţiei, formarea

noilor profesiuni).

Un alt element, determinant pentru costurile creşterii economice este şi va fi mediul înconjurător - el însuşi

problemă economică, care pentru a fi suportul dezvoltării în general, trebuie să se regăsească într-un echilibru adecvat

cunoscut fiind faptul că a continua actualul curs este pusă în pericol inclusiv supravieţuirea umanităţii.

O reflectare adecvată a costurilor şi rezultatelor creşterii are loc prin sistemul de măsurare a lor. Cei mai utilizaţi

sunt P.N.B.59

şi venitul naţional, respectiv produsul naţional brut şi produsul naţional net. Deşi se consideră că există o

serie de imperfecţiuni în modul de calcul, ei rămân ca principali indicatori de măsurare a creşterii economice.

6.3.2.1.2. Tipuri şi modele de creştere economică

Evoluţiile postbelice au condus la cristalizarea unor tipuri şi modele diferite de creştere (dezvoltare) economică

şi care au permis mai mult sau mai puţin realizarea scopului final, satisfacerea nevoilor, asigurarea unui nivel de

bunăstare cât mai optim, mai adecvat, în raport cu sistemul de nevoi individual şi social.

În planul tipurilor creşterii economice sunt de reţinut mai multe clasificări, opţiuni. Astfel în raport de

ponderea factorilor cantitativi sau calitativi la rezultatele obţinute, creşterea economică poate fi de tip extensiv,

intermediar, intensiv.

a) Tipul extensiv, întâlnit azi pe o arie largă a globului înseamnă utilizarea unui volum însemnat de investiţii,

resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest consum şi de o eficienţă adecvată.

b) Tipul intermediar, presupune ponderi relativ egale ale factorilor cantitativi şi calitativi. Este caracteristic

pentru multe state în tranziţie către o economie modernă, avansată, dar în acest caz se impune o adaptabilitate rapidă la

nou, la tendinţele din economia mondială.

c) Tipul intensiv, caracteristic pentru economiile avansate, produce şi consumă noul, utilizează factori în care

laturile calitative sunt preponderente, eficienţa şi profitul sunt elemente definitorii ale oricărei activităţi.

58 Drucker, P.F. - Societatea bazată pe ştiinţă, în Sinteza nr.100/1994, p. 17. 59

După unii autori PNB este măsura de bază a activităţii economice. Dar este necesar a face distincţia între: - PNB real şi nominal; - nivelul PNB nominal sau real şi creşterea PNB; - PNB şi PNN pe cap de locuitor (R.Dornbusch, S.Fischer, Macroeconomia, Ed.Sedona, Timişoara, 1997, p.10).

O altă clasificare are în vedere tipul (modelul) orientat spre interior şi un altul orientat către exterior.

Primul porneşte de la o dezvoltare, de la o utilizare a factorilor de producţie, care în final, preponderent urmăreşte

satisfacerea nevoilor interne, în timp ce tipul orientat către exterior concepe o structură economică ce vizează pe

lângă satisfacerea propriilor cerinţe, urmăreşte încadrarea într-o pondere ridicată în economia mondială, desfacerea

celei mai mari părţi a producţiei naţionale pe pieţele externe.

Asistăm, de fapt, la o creştere a rolului pieţelor naţionale, regionale şi mondiale, în procesul creşterii economice,

dar şi a dezvoltării altor activităţi cu caracter social, cultural, şi de altă natură. Unele pieţe sunt deja într-un proces de

integrare la scară mondială.

Asemenea obiective economice, se corelează şi cu altele de factură politică, militară etc.

În planul tipurilor de creştere (dezvoltare) economice, pot fi întâlnite clasificări în funcţie de unele măsuri de

politică economică utilizate. Un exemplu poate fi legat de fenomenul inflaţiei şi în consecinţă putem vorbi de un tip

(model) de dezvoltare inflaţionistă sau neinflaţionistă.

Îmbinarea teoriei economice cu statistica şi matematica economică, a condus la apariţia unei noi discipline

econometria, fundamentată şi utilizată pe scară largă începând cu perioada postbelică. Progresele însemnate în acest

domeniu sunt însoţite şi de semnale, ce consideră că utilizarea într-o măsură prea mare a aparatului matematic, în

detrimentul factorilor calitativi, neglijarea unei serii de variabile ce pot influenţa şi determina cursul vieţii economice,

cer o reevaluare a acestor preocupări.

Preocupările în domeniul teoriei şi practicii creşterii economice se concretizează în elaborarea de modele

matematice. Deşi numărul lor este ridicat, cele ce au aplicabilitate este redus, iar altele au o doză însemnată de

incertitudine şi risc.

Modelarea economică, ca proces, înseamnă utilizarea unor instrumente, a unor variabile care corelate notează o

anumită evoluţie voită şi dorită. Instrumentul principal al modelării economice îl constituie modelul, care elaborat pe

baza unor variabile - într-o variantă sau mai multe, stă la baza evoluţiei viitoare a creşterii economice. Cerinţa principală

este ca aceste modele să aibă corespondent în realitate, să fie izomorfe. De multe ori, însă, modelele economice nu pot

surprinde multitudinea de variabile ce definesc procesul creşterii, de unde şi explicaţia inutilităţii lor. Cauzele pot fi de

ordin subiectiv, respectiv necunoaşterea sau neglijarea unor realităţi concrete, sau chiar obiectiv, când unele procese şi

fenomene cu totul noi acţionează peste voinţa omului. Acestea din urmă au o pondere crescândă în ultimii ani, când o

serie de procese acţionează cu o rapiditate necunoscută şi pe o arie relativ întinsă. Unele dintre ele pot fi pentru multe

state o adevărată capcană. Un exemplu este capcana mondializării.

Începând cu anii '70, alături de modelele micro şi macroeconomice, începe era modelelor de creştere

mondoeconomică. Cauza o constituie apariţia unor probleme globale, planetare, ce influenţează procesul creşterii, al

dezvoltării, la scară naţională, zonală şi globală. Între aceste probleme globale, reţinem: epuizarea unor resurse naturale

neregenerabile, populaţia, deteriorarea mediului natural, subdezvoltarea economică, problema alimentaţiei, criza datoriei

externe, economia subterană, urbanizarea excesivă, SIDA, ş.a.

Era modelelor globale va fi deschisă de către primele rapoarte către Clubul de la Roma.

Modelul Harrod-Domar, constituie punctul de plecare al multor modele ale creşterii economice (elaborate de

J. Robinson, Paul A. Samuelson ş.a.). Spre deosebire de J. M. Keynes, modelul abordează problemele în mod dinamic

şi pune accentul pe rolul investiţiilor în creşterea economică. Analizând problemele reproducţiei capitaliste, autorii

modelului se ocupă de trei probleme:

a) raportul între creşterea venitului naţional şi necesarul de investiţii (volumul economiilor);

b) teoria ciclului industrial - reliefând instabilitatea economică, dezvoltarea ciclică;

c) elaborarea măsurilor de politică economică pentru înlăturarea instabilităţii, respectiv a crizelor, şomajului, şa.

Modelul Harrod-Domar cuprinde o serie de elemente reale şi care vizează în primul rând, determinarea

necesarului de investiţii care să asigure o anumită rată a creşterii economice. Modelul este construit pe baza a trei

variabile independente, creşterea populaţiei, progresul tehnic, creşterea productivităţii muncii şi variabile

dependente - rata creşterii economice şi necesarul de acumulări în vederea efectuării investiţiilor.

Având în vedere că în economia de piaţă liberă creşterea are loc ca urmare a unor decizii individuale, autorii

deosebesc trei rate ale creşterii:

a) rata

garantată, cerută de capital;

b) rata

naturală cerută de condiţiile fundamentale – “aceea care este determinată de creşterea curentă a populaţiei active şi de

creşterea potenţială a progresului tehnic. O astfel de rată a creşterii nu depinde de dorinţele de economie ale

particularilor şi ale societăţilor”;

c) rata reală.

Echilibrul economic îl regăsim atunci când între cele trei rate există egalitate. Necoincidenţa lor explică

instabilitatea şi celelalte racile ale economiei. Rezolvarea problemelor şomajului, a crizelor economice, a tuturor

perturbărilor din economie, autorii o găsesc într-o serie de măsuri de politică economică, cum sunt: manevrarea ratei

dobânzii, folosirea deficitelor bugetare şi a bugetelor pe zece ani, a fondului tampon de mărfuri ca şi

promovarea economiei mixte, lucrări publice ş.a. Aceste măsuri s-au regăsit frecvent în ultimii ani în politicile

economice ale majorităţii statelor inclusiv cele foste socialiste.

6.3.2.2. Dezvoltarea economică durabilă

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de

transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de

fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi

comportamentul oamenilor. În acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă, ce reprezintă acea

formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să

nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare.

Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltarea economică durabilă sau viabilă, la nivelul fiecărei ţări şi la

scară mondială, sunt legate de un complex de probleme cu care se confruntă, în prezent, omenirea, şi anume: sărăcia în

mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui

loc de muncă; înstrăinarea tineretului; înlăturarea valorilor tradiţionale; inflaţia, şomajul, crize monetare, economice şi

geografice etc.

Dezvoltarea economică, în general, este un proces obiectiv, continuu, dar în timp, cunoaşte momente,

perioade cu caracter pozitiv, ascendent, dar şi momente, perioade, marcate de instabilitate, criză, conjunctură

nefavorabilă.

Trecerea timpului conduce la o serie de mutaţii, apariţia unui complex de factori care modifică substanţial

modul de desfăşurare al vieţii economice, modul de creare a avuţiei statelor . Alături de efectele pozitive ale

dezvoltării, aşa după cum au subliniat deja, au apărut multe fenomene negative, aşa numitele externalităţi, care

afectează procesul dezvoltării în general, dimensiunea bunăstării individuale şi sociale, şi s-au transformat în acelaşi

timp în probleme, preocupări, provocări la nivel micro, macro, mondoeconomic.

Sunt elemente, alături de altele, ce susţin tezele despre criza modelului tradiţional de creştere, necesitatea

unor reconsiderări în planul teoriei şi practicii creşterii/dezvoltării economice, elaborarea de noi strategii, ale celor

două procese, având în vedere faptul că “mult din ceea ce e luat drept creştere, nu e deloc aşa ceva” (A. King, B.

Schneider).

Pornind de la asemenea realităţi, în ultimele decenii au fost formulate o serie de teorii, modele, concepţii,

ce se vor un răspuns la criza modelului (modelelor) tradiţional de creştere/dezvoltare, rezolvării unor stări de

criză, a unor fenomene negative, la diferite nivele, la cerinţele impuse de problemele globale, ce nu pot fi

rezolvate decât într-un spirit de cooperare, dar conjugat cu importante mutaţii de comportament.

Dintre teoriile (modelele) elaborate şi care au făcut obiectul unor ample dezbateri, dar şi cu o serie de implicaţii

în politicile economice, pot fi amintite: teoria creşterii zero, teoria creşterii organice, teoria dezvoltării curate,

adecvate, teoria unui nou sistem economic de creare a bogăţiei formulat de Alvin Toffler (atât la nivel local cât şi

global), concepţia dezvoltării în cadrul celui de-al Patrulea Val60

ş.a.

La acestea s-a adăugat în ultimii ani concepţia dezvoltării durabile cu valabilitate atât în plan local-naţional,

cât şi global.

60 Maynard, Herman Bryant Jr.; Mehrtens, Susan E. - Al Patrulea val, Editura Antet 1997, p.35-42. Principalele repere ale acestui val (în continuarea celor

concepute de A.Toffler, sunt: mutaţia de conştiinţă, nemulţumirea faţă de scientism; noi surse (interioare) de autoritate şi putere, respiritualizarea societăţii, declinul materialismului, răspândirea democratizării economice şi politice, mişcarea dincolo de naţionalitate.

Teza fundamentală considerăm a fi realizarea unui echilibru cât mai adecvat, pe termen lung între

dezvoltarea economică şi natură (pământ). Cu alte cuvinte echilibrul economic - ecologic, plus cel social.

În Raportul Brundtland, intitulat “Viitorul nostru comun”, elaborat de Comisia Mondială Independentă pentru

Mediu şi Dezvoltare, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, în formularea acestui

concept, se regăseşte clar formulată această teză. Textual se spune că “…dezvoltarea durabilă este concepută în

viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susţină

progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor

îndelungat”.

Regăsim deci într-o formulare generalizatoare, cerinţele multiple prezente şi în concepţiile anterioare.

Deteriorarea mediului, criza ecologică de exemplu, este de acum o coordonată a tuturor preocupărilor privind

economia şi societatea, deoarece această criză, prin dimensiune, consecinţă, ea poate fi comparabilă cu ceea ce a

reprezentat în trecut pericolul nuclear. Această criză ecologică se adaugă altor crize, cum ar fi adâncirea sărăciei sau

fenomenul dezintegrării sociale (David C. Korten) şi nu în ultimul rând, chiar prioritar spunem noi - problema

supravieţuirii umanităţii.

Raportul Mondial al Dezvoltării Umane (1996), elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare (PNUD), sintetizează patru componente esenţiale ale paradigmei dezvoltare durabilă:

a) Productivitatea: populaţia trebuie să-şi sporească productivitatea şi să participe deplin la procesul de

generare a veniturilor, creşterea economică reprezentând un subsistem al modelelor de dezvoltare umană;

b) Echitatea: populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni;

c) Durabilitatea: accesul la opţiuni trebuie asigurat nu numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru generaţiile

viitoare. Toate formele de capital - fizic, uman şi mediu - trebuie să fie reîntregite;

d) Împuternicirea: omul trebuie să participe deplin la deciziile şi la procesele care îi modifică viaţa.

Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru cerinţe, strategia dezvoltării durabile include, ca un

element esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Conceptul de dezvoltare durabilă, apărut cu aproape un deceniu în urmă, suscită încă discuţii şi este

interpretat în mod diferit de economişti, sociologi, filosofi, ecologişti etc.

Astfel, dezvoltarea durabilă este concepută, de unii autori, ca menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de

viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a resurselor naturale regenerabile, cel puţin la nivelul celor existente

pentru generaţiile actuale, şi reducerea factorilor de mediu afectaţi de poluare.

Alţii consideră durabilitatea drept un mod de prezentare a eficienţei economice în managementul serviciilor

oferite pe baza înzestrării cu resurse naturale. O altă categorie de autori apreciază că respectivul criteriu al eficienţei

economice convenţionale este legat de echitatea faţă de generaţiile viitoare în protejarea factorilor de mediu (Robert

Solow, 1993).

Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea dintre populaţie, progres

economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca probleme esenţiale: optimizarea raportului nevoi-

resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu. Trebuie să fie

conceput şi realizat un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, se află în compatibilitate dinamică

cu mediul natural, dar şi cu nevoile prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed.

În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă este acceptat şi sprijinit pe plan mondial; mesajul său fiind preluat de

Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992, unde discuţiile s-au axat în special pe următoarele aspecte:

a) definirea dezvoltării durabile;

b) determinarea condiţiilor de realizare a acestei dezvoltări;

c) măsurarea, cuantificarea dezvoltării durabile prin găsirea unui indicator care să exprime faptul că o naţiune

sau o economie în ansamblul său se încadrează, sau nu, într-un mod de dezvoltare durabilă.

Din sfera largă a opţiunilor posibile, trei sunt considerate esenţiale: longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă.

Acestea stau la baza indicelui dezvoltării umane (IDU) care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi

complexe. Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în

învăţământ, ce reflectă nivelul de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a standardului de viaţă.

Problematica dezvoltării durabile a rămas şi va rămâne în actualitatea preocupărilor mondiale mai ales datorită

discrepanţei care există între recunoaşterea teoretică a importanţei acesteia şi rezultatele concrete înregistrate până în

prezent, subsumate ideii de progres social. În ultimele cinci decenii, pe plan mondial, s-au realizat progrese în toate

domeniile şi s-au înregistrat schimbări semnificative la nivelul dezvoltării umane.

Supravieţuirea umanităţii obiect de preocupări nu numai pentru economişti, implică toate sferele vieţii,

interacţiunea între toate sistemele naturale şi sociale. Astfel, strategia dezvoltării durabile implică, corelaţia dintre

sistemul economic, uman, ambiental şi tehnologic, şi a căror evoluţie, progres să se realizeze simultan.

Privită dintr-un alt unghi această dezvoltare durabilă presupune:

a) o dimensiune naturală - în sensul asigurării compatibilităţii om-natură. Preocupările pentru mediu trebuie să

devină obligatorii, norme de conduită, alături de alte elemente. Astfel morala, mediul ambiant, afacerile şi politica

converg ca urmare a faptului că legile menite să ocrotească mediul ambiant devin o normă”.61

b) o dimensiune social-umană - urmărind revigorarea existenţei şi dezvoltării generaţiilor prezente şi viitoare;

c) o dimensiune naţională, regională (zonală), mondială (globală), pornind de la influenţele multiple ale unor

factori; cum sunt interdependenţele (pe multiple planuri), mondializarea vieţii economice, fenomenele de integrare şi

multipolaritate, ş.a.

În acelaşi timp se impun în relaţia creştere - mediul înconjurător două priorităţi, aşa cum arăta David C.

Korten:

a) folosirea de către oameni a mediului înconjurător pe măsura capacităţilor de regenerare ale ecosistemului;

b) distribuirea capitalului natural disponibil într-un fel care să asigure tuturor oamenilor şansa de a-ţi

satisface nevoile fizice într-un mod adecvat ţi de a-ţi realiza pe deplin dezvoltarea socială, culturală, intelectuală

şi spirituală.

Dezvoltarea durabilă, va fi condiţionată de producerea şi utilizarea de tehnologii adecvate. La baza acestor

tehnologii adecvate, însă trebuie luate în considerare nu numai cerinţele de mediu economic şi ambiental. “Trebuie să

se ţină seama şi de factorii culturali. Când determină dacă o invenţie sau o tehnică nouă este potrivită pentru cultura

ei, analiştii examinează proporţiile populaţiei din acea cultură, nivelurile educaţionale, sistemele sociale, mâna de

lucru disponibilă, pe lângă baza de resurse, condiţiile pieţei şi infrastructură” 62

.

Fără a intra în detalii, viitorul economiei, la toate nivelele, trebuie abordat şi din unghiul relaţiei:

a) dezvoltare economică şi problematica forţei de muncă, rolul omului depinzând în mare măsură de statutul

de ţară avansată sau nu în structurile economice, instituţionale, dimensiunea progresului tehnic, raportul între creşterea

populaţiei şi a producţiei.

Nu trebuie neglijată nici afirmaţia lui Alvin Toffler conform căreia producţia trebuie reconceptualizată “sub forma

unui proces mult mai cuprinzător... de-aceea înainte, la fiecare pas, se situează cunoaşterea, nu munca ieftină; simbolurile,

nu materiile prime, care încorporează şi atrage valoare”.

Oricum, asistăm deja la importante mutaţii în gradul de ocupare, structura profesiilor, raportul om-

tehnică, inclusiv posibilitatea aplicării conceptului de muncă flexibilă ş.a. În ceea ce priveşte locul şi rolul forţei

de muncă in zilele noastre, el trebuie privit într-o dimensiune largă, complexă, multidimensională, datorită şi

faptului că preocupările sunt mult mai diverse.

b) creşterea

(dezvoltarea) economică şi cheltuielile militare.

Asupra acestui raport atât teoria cât şi politicile economice, în deceniile anterioare, au fost marcate de teza că

alocarea unor importante resurse în acest plan, pot constitui .nu numai sursă de putere, de securitate, ci şi mijloc de

creştere economică.

În general, în statele avansate, un potenţial militar ridicat, contribuie şi la procesul general de dezvoltare, la

ocuparea forţei de muncă, la progresul ştiinţific şi tehnic.

Resortul militar, pe de altă parte sustrage importante resurse producţiei civile de bunuri şi servicii, ori

finalitatea creşterii economice nu este alta, decât creşterea bunăstării populaţiei.

De aceea azi, pentru nevoile creşterii (dezvoltării) economice se impune reconversia de la activităţi militare la

cele civile, ca fiind o urgenţă până la dimensiunea planetară.

Reconversia de la economia militară la cea civilă ar însemna redistribuirea unor importante resurse în întreaga

61 Nayli Chonori, Înverzirea trusturilor multinaţionale, sinteza nr.91/1992,p.9. 62 Maynard, H.B.; Mehrtens, S.E., Jr. - Al patrulea val, Editura Antet, 1997, p.120.

lor structură, şi care ar fi orientate nu numai în activităţi strict economice, ci ar conduce şi la o stare de revitalizare,

creştere economică adecvată, durabilă, dar şi către alte activităţi, cum ar f educaţia, sănătatea.

Această reconversie, se loveşte în acelaşi timp de un întreg sistem de interese, de opţiuni, ce ţin de politicile

generale ale unor naţiuni, sau organizaţii (gen NATO), sau de unele înţelegeri la nivel bilateral sau de grup.

Se poate face un pas mai rapid însă în producţia de bunuri şi servicii duală care ar satisface fie nevoi cu

caracter civil, fie cu caracter militar. Producerea de asemenea bunuri şi servicii poate fi privită şi ca o rezultantă a

activităţii eficiente, performante, pentru că ele valorifică superior munca naţională.

În general, ca o concluzie, realizarea obiectivelor unei creşteri durabile, pe termen lung, în favoarea tuturor

implică aplecarea cu prioritate, asupra realităţii concrete dar şi surprinderea noilor tendinţe, cerinţe, ce apar la diferite

nivele.

Creşterea economică în prezent şi viitor este dependentă tot mai mult de tendinţele din economia mondială.

Ele conduc la o întrepătrundere a mersului economic la nivel naţional-regional-global. În mod deosebit îşi pun

amprenta procesul de integrare economică, mondializarea, globalizarea vieţii economice, multipolaritatea

economică, problemele globale, planetare, extinderea economiei subterane la nivel continental şi global, ş.a.

Efectele acestor tendinţe pot fi atât benefice, cât şi negative, de aceea se impune cunoaşterea profundă a vieţii

economice sociale, a teoriei economice.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi compatibilitate a patru

sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim

corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca sistemul să

fie operaţional, este necesar ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele

patru dimensiuni ale dezvoltării durabile-plecând de la energie, agricultură, industrie până la investiţii, aşezări umane

şi biodiversitate.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ: redimensionarear creşterii economice, având în

vedere accentuarea laturilor calitative ale producţiei; eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale - un

loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate; asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea

creşterii demografice necontrolate); conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,

supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului; reorientarea tehnologică şi punerea sub control a

riscurilor acesteia; descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind

mediul şi economia.

Aspectele multiple ale dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi ocuparea populaţiei până la egalitatea

dintre sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale, sunt tratate într-o viziune integratoare, accentul fiind pus pe

lărgirea posibilităţilor de manifestare a opţiunii oamenilor.

6.3.2.3. Tendinţe în procesul creşterii şi dezvoltării economice contemporane

Tendinţele de care trebuie ţinut cont în perspectiva imediată a dezvoltării economice, dar şi pe termen lung, vor

acţiona definitoriu la nivel naţional. Împărtăşim în consecinţă părerea lui Francis Fukuyama că „Într-un viitor

previzibil, lumea va fi împărţită într-o zonă postistorică şi o altă zonă încă înţepenită în istorie. În interiorul lumii

postistorice, axa principală de interacţiune dintre state va fi economică, şi vechile reguli ale politicii de forţă vor fi din

ce în ce mai puţin relevante”63

Şi, într-adevăr, atât în economia mondială, cât şi în raporturile bi şi multilaterale locul

principal îl deţin ţările avansate (post istorice). Aceasta este de fapt una din tendinţele principale ale dezvoltării actuale

şi de perspectivă

Într-o încercare de sinteză tendinţele în planul creşterii /dezvoltării economice la graniţa dintre mileniul 2 şi 3

sunt:

a) cererea obiectivă de trecere la noi strategii, cu accent pe laturile calitative. Noile strategii de

creştere/dezvoltare economică, trebuie să preia elementele pozitive din trecut, dar să utilizeze noi metode şi practici,

tehnici, şi care să integreze în acelaşi timp soluţionarea unor probleme, factori, cu totul noi, fie ei pozitivi sau negativi.

63 Fukuyama, Francis - Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, 1994, p. 239.

Mai mult, unele evoluţii înregistrează o mare doză de rapiditate în acţiunea lor, încât devin sesizabile numai după un

anumit timp şi totodată nu-şi găsesc corespondent în teoria economică.

b) creşterea competiţiei, concurenţei dintre state, motivaţiile fiind nu numai de natură economică, dar şi din

alte raţiuni.

c) rapidele mutaţii în planul progresului ştiinţific şi tehnic, care, după cum am subliniat modifică

fundamental locul şi rolul factorilor de producţie, raportul dintre factorii clasici şi neofactori, în principal informaţia şi

cunoaşterea.

d) creşterea ţi adâncirea interdependenţelor economice şi în alte domenii, ceea ce îşi pune amprenta asupra

obiectivelor, priorităţilor, dimensiunea deciziilor, inclusiv raportul dintre independenţă şi interdependenţă. Putem

vorbi, fără a greşi de o creştere a dependenţei în dezvoltare faţă de exterior, prioritar pentru statele mai puţin

dezvoltate, dar şi pentru cele avansate.

e) intensificarea procesului de integrare economică, financiară, politică, militară şi de altă factură, cu

consecinţe în acelaşi timp şi asupra creşterii polilor de putere (multipolaritate).

Multipolaritatea pe plan economic va însemna evoluţii diferite de la un pol. la altul, dar şi modificări în

raporturile de putere, de influenţă, până la scară mondială. Alături de tendinţa spre integrare, se manifestă în

acelaşi timp şi o alta, cu caracter opus, şi anume manifestarea de recuperare, de materializare a identităţii

naţionale a multor state, mai ales reapărute în acest deceniu, prin dezintegrarea unor foste organizări de state.

Şi această tendinţă, opusă celei de integrare, pune în mod deosebit probleme de ordin economic şi politic, dar şi

de încadrare în relaţiile externe - zonale sau globale.

f) mondializarea vieţii economice, care va atrage, marca, consecinţe pozitive şi negative, în mod inegal pentru

fiecare economie. Acest proces intensifică şi modifică legăturile dintre actorii vieţii economice, dintre economiile

naţionale, strategiile de politică economică. Regăsim şi o serie de cerinţe comune, unele direcţii de acţiune comune, ce

ţin cont mai puţin de interesele proprii şi se încearcă a le încadra în setul de cerinţe zonale sau globale. Globalizarea

(mondializarea) fiind un proces deja în curs de materializare; judecăţile de valoare vor purta amprenta unei viziunii

optimiste sau pesimiste, de acceptare sau nu, de încadrare sau nu în acest curs, în funcţie de sistemul de interese.

g) elaborarea oricărei strategii economice în funcţie de cerinţele de mediu, ecodezvoltarea fiind de acum o

prioritate a priorităţilor. h) prezenţa unor fenomene cu caracter negativ, relativ noi, reprezintă azi nu numai obstacole în calea

realizării unor obiective economice, ci presupun la rândul lor consumarea unor importante resurse pentru a le diminua dimensiunea şi influenţa lor negativă. Este vorba de criminalitatea economico-financiară, producţia şi comercializarea drogurilor, corupţia, şi altele, cunoscute generic sub numele de economie subterană sau paralelă, migraţia ilegală a forţei de muncă, ş.a..

Dacă prezenţa acestor fenomene o regăsim în toate statele, se impun, cel puţin două precizări:

au un grad de acuitate net mai mare în ţările mai puţin dezvoltate şi le lipsesc pe acestea de importante resurse ce ar putea fi alocate dezvoltării, şi

unele dintre ele sunt deja internaţionalizate şi afectează de astă dată inclusiv economiile zonale sau mondială.

Organizarea unor adevărate reţele internaţionale influenţează nu numai economia, dar şi politica, şi alte zone ale existenţei umane.

i) fără a epuiza setul de tendinţe şi provocări ce influenţează economia viitorului şi viitorul economiei, trebuie reţinută şi interferenţa tot mai puternică dintre economie şi politică. Unele din opţiunile şi deciziile economice au din ce în ce mai mult o încărcătură politică, şi în consecinţă nu de puţine ori ele dau greş, sau conduc la consecinţe neprevăzute. Din păcate un asemenea curs îl regăsim în economia noastră în acest deceniu.

De aceea, se impune, ca un fenomen mai general - a reglândi raportul amintit, şi a lăsa economia (evident pe baza unei concepţii, a unui mecanism însuşit şi adoptat) să-şi urmeze cursul firesc pe baza cerinţelor legilor economice, încadrarea ei în tendinţele actuale şi de viitor.

În privinţa acestui raport există şi păreri ce susţin că mondializarea vieţii economice reduce rolul politicului, dat fiind faptul că multe decizii ce privesc şi economiile naţionale sunt luate în exterior, la alte nivele.

Având de asemeni în vedere modul de evoluţie al economiilor libere de piaţă, se impune totodată o

anumită reevaluare a rolului statului în economie. Este vorba de rolul său, şi nu de intervenţia directă în

mecanismul economic, cu excepţia sectorului public, ce cade sub incidenţa sa directă, dar care trebuie să

funcţioneze după principiile generale ale economiei.

Se observă totuşi şi tendinţa de a nu mai fi respectate ci din contră, sunt puse sub semnul întrebării unele principii deja consacrate, ale existenţei statelor naţionale, raporturile dintre ele, sau rolul unor organisme, fie ele economice, financiare sau militare. Toate acestea vor modifica conţinutul şi diversitatea vieţii economice.

Creşterea/dezvoltarea economică va fi supusă deci unor modificări esenţiale în perspectiva imediată Ea se va desfăşura într-un cadru marcat de numeroase inegalităţi, care după părerea noastră vor fi greu de

depăşit. Cu alte cuvinte, ceea ce spunea Gossen că “orice om se străduieşte să-şi umple viaţa cu cât mai multe plăceri posibile” poate fi mai mult sau mai puţin realizată.

6.3.2.4. Ecodezvoltarea

Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice Sliong, secretar general al Conferinţei de

la Stockholm asupra mediului, câştigând tot mai mult teren, până în prezent. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi inspiră proiecte concrete ale PNUD şi alte programe ale organizaţiilor specializate de pe lângă ONU.

Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.

Ecodezvoltarea este, în prezent, o relaţie complexă ce surprinde nu numai dezvoltarea economică propriu-zisă în raport cu mediul natural, ci întreaga dezvoltare umană, cu aspectele ei sociale, de cultură, ştiinţă şi civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni.

Ea presupune prudenţă din punct de vedere ecologic; stimulează dezvoltarea pornind de la cunoaşterea consumului, dar subordonată posibilităţilor teritoriului; preconizează o dezvoltare armonioasă, prevăzătoare, în deplin acord cu posibilităţile existente la un moment dat şi într-un anumit loc.

Ecodezvoltarea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de lungă durată, propunând armonie şi complexitate, excluzând orientarea unilaterală spre o ramură sau alta a industriei. Presupunând o structură complexă, diversificată, ecodezvoltarea se caracterizează printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei etape şi ale unor obiective majore. Punctul de plecare în realizarea acestui deziderat este armonizarea politicilor de dezvoltare economică cu politicile de mediu; trebuie găsite metode de înlăturare a elementelor de departajare a trăsăturilor politicii de dezvoltare economică de mediu.

În cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecţie a mediului, în prezent, se disting următoarele obiective:

a) stabilizarea populaţiei lumii, cu o legislaţie destinată să creeze în fiecare din ţările lumii condiţii necesare pentru aşa zisa tranziţie demografică - trecerea de la un echilibru dinamic, cu rată ridicată a natalităţii şi mortalităţii, la un echilibru stabil, cu rate de natalitate şi mortalitate scăzute;

b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic - în special, în domeniul energiei, transportului, agriculturii, construcţiei de locuinţe şi proceselor de fabricaţie -, capabile să se adapteze la progresul economic fără să degradeze mediul înconjurător;

c) realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor economice asupra mediului, consecinţele ecologice atât în alegerea pieţelor, indivizilor sau companiilor, cât şi în opţiunile macroeconomice mai largi, ale naţiunilor;

d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale, prin care să se asigure cadrul legislativ, interdicţii speciale, mecanisme de constrângere, planificare operativă, angajamente reciproce, penalizări etc.; aceste acorduri trebuie să fie sensibile la marile decalaje de capacitate şi necesitate între naţiunile nedezvoltate şi cele dezvoltate;

e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor globale de mediu; supravegherea conştientă a stării mediului şi o conlucrare la nivel internaţional.

6.3.3. Consumul, economiile şi investiţiile în procesul de utilizare a venitului

6.3.3.1. Venitul şi formele lui

La nivelul economiei naţionale, expresia veniturilor încasate de posesorii factorilor de producţie, corespunzător

contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi serviciilor, constituie venitul naţional.

Pentru ca rezultatele producţiei de bunuri şi servicii să se transforme în venit al agenţilor economici participanţi

la activitatea economică este necesar să fie înlocuite toate elementele de capital (cheltuielile materiale) care s-au

depreciat şi consumat în procesul economic. Rezultă că venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea

nou creată) în producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau, altfel spus, venitul

naţional este produsul naţional net al agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a acestora.

Mărimea venitului naţional se poate determina în mai multe moduri în funcţie de existenţa şi mişcarea sa reală

în procesul de creare, repartiţie şi utilizare finală. Astfel, în procesul de creare, valoarea adăugată netă se evidenţiază în

preţurile factorilor de producţie în timp ce în mişcarea sa de la producător la consumator se evidenţiază în preţurile

pieţei care includ şi impozitele indirecte nete. Drept urmare, mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se

determină prin mai multe metode - cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.

Prin prisma procesului de creare, deci ca valoare adăugată netă, venitul naţional se determină pornind de la

indicatorii macroeconomici rezultativi adică prin metoda de producţie şi anume scăzând consumul de capital fix

(amortizarea) din produsul naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de producţie. Aceasta înseamnă că venitul

naţional este identic cu produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor şi constituie tocmai veniturile agenţilor

economici naţional posesori ai factorilor de producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor salariaţi, cele

provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorii adăugate nete create

de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.

Cum în procesul mişcării reale din producţie în consum bunurile şi serviciile sunt exprimate în preţurile

pieţei care cuprind şi impozite indirecte este necesar ca acestea să fie deduse din produsul naţional brut ca

expresie a procesului de repartiţie a rezultatelor.

Aceasta înseamnă că venitul naţional se poate determina şi prin metoda de repartiţie adică prin însumarea

veniturilor realizate de posesorii factorilor de producţie participanţi la activitatea economică.

Potrivit metodei de repartiţie, venitul naţional cuprinde salarii + profituri + rente + dobânzi nete (diferenţa dintre

dobânda încasată şi dobânda plătită). Toate aceste venituri obţinute de agenţii economici naţionali participanţi la

crearea bunurilor şi serviciilor sunt supuse impozitelor indirecte şi ca urmare, repartiţia venitului naţional creat

cuprinde două etape: distribuirea sau repartiţia primară şi redistribuirea sau repartiţia secundară.

Distribuirea venitului naţional reprezintă procesul de împărţire a acestuia între participanţii direcţi la

producerea lui: lucrători productivi, agenţi economici (unităţile productive) şi statul în calitatea sa de întreprinzător şi

organizator al vieţii economice. În acest proces se formează veniturile primare. În ţările cu economie de piaţă,

distribuirea venitului se înfăptuieşte în raport cu contribuţia factorilor de producţie la crearea sa, muncii revenindu-i

salariul, pământului - renta, întreprinzătorului - profitul, capitalului - dobânda. Aceste forme primare de venit nu sunt

întotdeauna autonome; separarea sau combinarea lor depinzând de situaţia subiectului proprietar faţă de factorii

productivi. Astfel, dacă o persoană este simultan posesor de capital şi întreprinzător, venitul său va însuma dobânda la

capitalul investit şi profitul. Tot astfel, venitul meseriaşilor cuprinde salariul, profitul şi dobânda, iar venitul ţăranului,

care îşi desfăşoară activitatea împreună cu familia sa, include toate formele de venit.

Dar, distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru toţi membrii societăţii, ceea ce face necesară

redistribuirea sa şi constituirea de venituri derivate. Redistribuirea venitului naţional constă în procesul de trecere fără

echivalent a unei părţi din veniturile primare dintr-o formă de proprietate în alta (de regulă între proprietatea privată şi

publică) şi are ca obiectiv crearea de venituri pentru lucrătorii din sfera neproductivă, pentru instituţiile social-culturale,

administraţia de stat etc., precum şi protecţia socială a întregii populaţii. Redistribuirea unei părţi a venitului naţional are

loc prin mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare a veniturilor şi prin politica preţurilor (sistemul de

impozitare indirectă). Această parte a venitului naţional este preluată de puterea publică şi constituie sursă a veniturilor

bugetare destinate acoperirii cheltuielilor legate de învăţământ, cultură, sănătate, administraţie, apărare, protecţie socială

etc.

În procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional se constituie venitul personal şi venitul disponibil.

Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o activitate, la care se adaugă

transferurile de la guvern şi de la întreprinderi. Mărimea venitului personal se determină scăzând din venitul naţional

contribuţiile pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite şi taxele pe veniturile corporaţiilor şi la care se adaugă

plăţile de transfer ale guvernului (sporuri, compensa(ii, ajutoare) şi dobânzile plătite pentru datoria publică. Dacă din

venitul personal se elimină impozitele şi taxele pe veniturile personale plătite administraţiei centrale şi locale, rezultă

venitul personal disponibil. Venitul disponibil exprimă veniturile care pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor

personale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.

După înfăptuirea proceselor de distribuire (repartiţie primară) şi redistribuire a veniturilor urmează utilizarea

veniturilor nete disponibile în interiorul ţării de către membrii societăţii pentru consumul privat şi de către instituţii

pentru consumul public. Partea care rămâne din venituri după efectuarea cheltuielilor de consum privat şi public este

destinată economisirii. Deci, ca expresie a utilizării finale a venitului naţional, diferitele categorii de venituri ce se

constituie în procesul repartiţiei, sunt destinate consumului şi investiţiilor.

6.3.3.2. Consumul: legităţile evoluţiei consumului

Pe baza rezultatelor economice obţinute, agenţii economici, instituţiile, administraţia de stat, utilizează o parte

din veniturile lor pentru procurarea de bunuri şi servicii destinate consumului.

Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii trebuinţelor

personale şi colective.

În multiplele sale forme, consumul asigură existenţa oamenilor ca şi satisfacerea unor nevoi generale ale

societăţii, constituind componenta principală a nivelului de trai şi calităţii vieţii.

În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în:

a) consum privat, care se referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie şi

b) consum public (guvernamental) care se referă la stat şi la instituţiile sale.

După obiectul consumului se delimitează:

a) consumul material sau consumul de bunuri materiale (satisfactori) şi

b) consumul nematerial, care constă în consumul de servicii. La rândul său, consumul material cuprinde

consumul de produse alimentare şi consumul de produse nealimentare. După modul de procurare a bunurilor există

consum de mărfuri şi autoconsum.

În raport cu durata consumului se disting:

a) consumul propriu-zis sau curent, care are în vedere bunurile ce-şi pierd utilitatea într-un singur act de

folosinţă şi

b) consumul de bunuri de folosinţă îndelungată care se referă la bunurile ce se utilizează într-o perioadă mai

mare şi care se uzează în mod treptat.

Mărimea consumului, pe ansamblul societăţii, este dependentă de dimensiunile venitului naţional şi de proporţia în

care acesta se împarte pentru investiţii (economii) şi pentru consum. La nivelul individului, mărimea consumului depinde

de venit, preţurile bunurilor şi de trebuinţele fiecăruia.

Înclinaţia spre consum şi, implicit, mărimea cheltuielilor destinate consumului personal ca şi ponderea acestor

cheltuieli în venitul total al familiilor depinde de factori obiectivi şi factori subiectivi. Printre factorii obiectivi care

determină mărimea cheltuielilor de consum se înscriu: modificarea mărimii salariului şi a venitului, în general,

modificarea mărimii profitului şi a dobânzii, modificarea mărimii capitalului şi a acumulării, modificarea politicii

fiscale etc.

Factorii subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum se referă la obiceiurile indivizilor şi înclinaţiile

psihologice ale acestora privind prevederea de a avea o rezervă bănească, sentimentul de siguranţă şi senzaţia de

independenţă pe care o generează economiile băneşti, dorinţa de a putea beneficia de dobânzi sau alte avantaje în

viitor pentru munca economisită, dorinţa de ridicare a standardului de viaţă, de a lăsa avere moştenitorilor sau

chiar zgârcenia proprie naturii umane. Datorită acţiunii acestor factori obiectivi şi subiectivi, evoluţia consumului

este guvernată de legea psihologică fundamentală, formulată de John Maynard Keynes, potrivit căreia, odată cu

creşterea sau reducerea venitului, oamenii tind să-şi mărească sau să-şi reducă consumul, dar într-o proporţie mai

mică.

Evident, volumul cheltuielilor de consum într-o perioadă de timp, depinde şi de evoluţia nivelului preţurilor şi

tarifelor pentru bunuri şi servicii în acea perioadă şi drept urmare, consumul astfel determinat se exprimă prin costul

vieţii.

Pentru cunoaşterea costului vieţii şi a consumului populaţiei se utilizează bugetele de familie întocmite pe un

eşantion reprezentativ al populaţiei ţării. Bugetul de familie constituie .un instrument de înregistrare şi evidenţă a

veniturilor şi a structurii cheltuielilor de consum pe categorii socio-profesionale şi tipuri de familii reprezentative, în

funcţie de mărimea veniturilor.

Cercetarea bugetelor de familie evidenţiază anumite tendinţe caracteristice în repartizarea cheltuielilor de

consum, tendinţe cunoscute şi sub denumirea de legile lui Engel.

Astfel, cheltuiala pentru alimentaţie este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic şi invers, cheltuielile cu

îmbrăcămintea şi cele cu locuinţa au o pondere relativ constantă, indiferent de evoluţia venitului; cheltuielile pentru

confort şi recreere au o dinamică mai rapidă decât cea a veniturilor, dar au o pondere redusă la veniturile mici şi se

ridică la ponderi însemnate la veniturile mari.

Gradul de satisfacere a cerinţelor de consum ale populaţiei, precum şi modificările structurale ale acesteia, se

apreciază semnificativ şi cu ajutorul indicatorului consumul pe locuitor, care reflectă nivelul mediu al consumului de

bunuri şi servicii dintr-o ţară, ca expresie a nivelului de trai.

6.3.3.3. Economiile şi investiţiile

Utilizarea venitului are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a celor viitoare şi în consecinţă,

aceasta se împarte într-o anumită proporţie, în cheltuieli de consum şi economii. Surplusul de venit peste cheltuielile

de consum constituie economiile.

În cazul întreprinzătorului, economiile se prezintă sub două forme: ca economii globale şi ca economii nete.

Dacă din valoarea totală a mărfurilor şi serviciilor vândute se scad cheltuielile pentru producerea respectivelor mărfuri

şi servicii, precum şi cheltuielile de consum, se obţin economiile globale. Economiile globale pot fi grevate de costuri

suplimentare, concretizate în pierderi involuntare care scapă controlului agenţilor economici (distrugeri în urma unor

catastrofe, scăderi imprevizibile ale cursului acţiunilor etc.). Deducând costurile suplimentare din economiile globale,

rezultă economiile nete.

Obţinerea economiilor este condiţionată de anumite împrejurări, cum ar fi: a) capacitatea muncii creatoare de

venit de a fi suficient de productivă, astfel încât să creeze un excedent peste nevoile curente ale vieţii; b) capacitatea de

prevedere a agenţilor economici de a pune pe acelaşi plan trebuinţele prezente şi cele viitoare; c) proprietatea bunului

economisit de a putea fi conservat, proprietate ce s-a generalizat odată cu întrebuinţarea monedei; d) existenţa unor

instituţii specializate şi a unor instrumente adecvate care să permită realizarea economiilor.

Economiile pot să rămână fie o tezaurizare sterilă, fie se pot transforma, prin intermediul investiţiilor, într-un

plasament care conduce la sporirea dimensiunilor capitalului real al agenţilor economici sau patrimoniului social.

În sens larg, investiţiile desemnează plasarea economiilor deţinute de persoane fizice sau juridice în

vederea creării şi achiziţionării de noi echipamente de producţie, perfecţionării celor existente, creşterii stocului

de capital, construirii de locuinţe, cumpărării unor suprafeţe de teren, achiziţionării de titluri de valoare.

În sens restrâns, investiţiile reprezintă adaosul la capitalul sau la patrimoniul personal existent, adaos rezultat din

folosirea unei părţi a economiilor obţinute într-o perioadă. Prin urmare, în sens restrâns, investiţiile corespund proporţiei

cheltuielilor care participă la formarea capitalului.

Acele investiţii care măresc volumul capitalului fix şi pe cel al stocurilor materiale, poartă numele de investiţii

nete; ele contribuie la formarea netă a capitalului. Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea, care asigură

înlocuirea capitalului fix uzat, se obţine investiţia brută care contribuie la formarea brută a capitalului.

Din punct de vedere structural, investiţiile cuprind:

a) lucrări de construcţii montaj (construcţii de clădiri, construcţii speciale, instalaţii electrice, de apă şi

canalizare, lucrările de montare a utilajului tehnologic, energetic, etc.);

b) procurarea de

utilaje şi instrumente;

c) lucrări geologice (studii, cercetări, prospecţiuni, explorări, lucrări de foraj etc.);

d) alte investiţii (cheltuieli pentru cercetare, studii, proiectare, pentru procurarea obiectelor şi inventarului

gospodăresc);

e) plasamente pe termen lung ale hârtiilor de valoare. Asigurând formarea brută a capitalului, investiţiile

antrenează sporirea veniturilor din care decurge o nouă creştere, atât a consumului, cât şi a economiilor.

Imboldul spre investiţii, respectiv transformarea economiilor în investiţii, depinde de o serie de factori cum

sunt: cererea de investiţii, eficienţa marginală a capitalului şi raportul ei faţă de rata dobânzii, randamentul viitor al

capitalului şi nivelul rentabilităţii la investiţiile existente, riscul întreprinzătorului şi al celui care împrumută,

implicarea statului în politica de investiţii, situaţia economiei mondiale.

Efectuarea oricărei investiţii este condiţionată de studiul de oportunitate financiară. Aceasta poate fi apreciată

cu ajutorul rentabilităţii investiţiei, care se bazează pe principiul actualizării sau al dobânzii compuse.

În practică, sunt folosite alte două criterii de alegere a variantelor de investiţii:

a) rata rentabilităţii minime a investiţiei, reprezentând minimul de rată a profitului scontat pe care investitorul

are certitudinea că o va depăşi ceea ce îi va motiva investiţia:

b) perioada de rambursare, reprezentând durata sau timpul în care investitorului i se va restitui (rambursa) costul

iniţial al investiţiei.

Luarea deciziei de investiţii presupune folosirea interdependentă şi a altor criterii cum ar fi: capacităţile de

producţie ce urmează a fi create şi, implicit, investiţia specifică, etapizarea lucrărilor de investiţii, resursele de

finanţare, maximizarea producţiei şi minimizarea costurilor, asigurarea de noi locuri de muncă, factori de ordin

psihologic etc. Decizia de investiţie trebuie, în final, să îndeplinească două condiţii: să aducă satisfacţie

(profitabilitate) investitorilor şi securitate economică întregii comunităţi.

6.3.3.4. Proporţia dintre consum şi investiţii; principiul multiplicatorului şi acceleratorului

Aşa cum s-a arătat, în orice economie naţională, veniturile obţinute sunt, finalmente, destinate consumului şi

investiţiilor. Cum, investiţiile influenţează producţia, veniturile şi consumul, în ţările cu economie de piaţă repartizarea

veniturilor pentru consum şi pentru investiţii (acumulare, economisire) are la bază principiile multiplicatorului, şi

acceleratorului.

Principiul multiplicatorului relevă influenţa investiţiilor asupra venitului. Astfel, creşterea investiţiilor determină

creşterea producţiei şi venitului, iar creşterii venitului îi corespunde un nivel în creştere al cheltuielilor pentru consum

care, la rândul său, impulsionează şi determină mărimea investiţiilor viitoare.

Dacă se consideră că sporul investiţiilor determină un spor de venit, atunci multiplicatorul (K), calculat ca un

raport între variaţia venitului (ΔY) şi variaţia investiţiilor (ΔI), evidenţiază efectul de multiplicare a venitului pe seama

investiţiilor.

La rândul său, creşterea venitului (ΔY) se scindează în creşterea consumului (ΔC) şi creşterea investiţiilor (ΔI).

Deci: ΔY = ΔC + ΔI, de unde: ΔI = ΔY - ΔC.

Drept urmare, formula multiplicatorului devine:

S

1

'C1

1

Y

C1

1

CY

Y

I

YK

În consecinţă, multiplicatorul ca formă tipică keynesiană a eficienţei marginale a investiţiilor, se află în raport

invers proporţional cu înclinaţia marginală spre economii (S), În acelaşi timp, multiplicatorul se află în raport direct

proporţional cu înclinaţia marginală spre consum (C’) punând în evidenţă impulsul stimulativ al consumului asupra

relaţiei dintre venit şi investiţii.

Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară efectul creşterii venitului asupra investiţiilor sub impulsul

efectului stimulativ al cererii de consum. Calculat ca raport între volumul investiţiei într-un an (I,) şi variaţia venitului

în perioada anterioară (Yt-Yt-1), acceleratorul tinde să furnizeze o explicaţie teoretică a variaţiilor acumulării de capital.

În formula:

IC

I

Y

I

YY

Ia tt

1tt

t

creşterea cererii de consum (ΔC) apare ca o variabilă independentă şi deci, principiul acceleratorului consideră

investiţia ca o variabilă dependentă de creşterea cererii.

Potrivit principiului acceleratorului, o schimbare în cererea şi oferta de bunuri şi servicii de consum antrenează

o schimbare mai intensă a cererii totale şi, ca urmare, a investiţiilor. Principiul acceleratorului acţionează în faza de

expansiune economică. În faza de recesiune şi criză, scăderea cererii de bunuri şi servicii de consum antrenează

reducerea producţiei acestora şi, implicit, frânează sau stopează investiţiile.

Procesul combinat multiplicator-accelerator oferă o explicaţie acumulărilor de capital şi evoluţiei raportului

dintre venit şi investiţii. Acceleratorul determină investiţiile pe baza creşterii scontate a venitului şi cererii, iar la

rândul lor, investiţiile determină creşterea venitului în conformitate cu principiul multiplicatorului. Invers, investiţia îşi

produce efectul multiplicator asupra venitului, venitul îşi produce efectul accelerator asupra investiţiei, iar aceasta din

urmă produce noi efecte multiplicatoare asupra venitului care, din nou, accelerează investiţia.

6.3.4. Echilibrul şi dezechilibrul economic

Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi dezechilibru economic, ţinând

seama de caracterul complex şi mereu dinamic al nevoilor şi resurselor.

În cadrul fiecăreia dintre pieţele studiate până acum, echilibrul presupune, în esenţă, concordanţa dintre cerere şi

ofertă - pe pieţele bunurilor economice, a muncii, monetară, a capitalului etc., în calitatea lor de părţi ale sistemului

relaţiilor de piaţă. De asemenea, echilibrul are manifestări concrete şi în cazul concordanţei dintre economii şi,

investiţii, al balanţei comerciale, al balanţei de plăţi externe, al bugetului de stat etc. In toate aceste situaţii este vorba

de echilibre parţiale.

Asupra obiectelor, fenomenelor şi proceselor din natură şi societate acţionează în permanenţă factori (forţe)

contradictorii, care tind să menţină starea de repaus sau de mişcare a acestora, denumită echilibru (“aequilibrium”).

Ştiinţa economică a împrumutat termenul de echilibru din fizică, chimie, psihologie.

În fizică, echilibrul desemnează starea de repaus sau de mişcare a unui corp sau a unui sistem solicitat de mai

multe forţe (procese) opuse, care se desfăşoară cu aceeaşi viteză, menţinând nemodifcate starea în care se află corpul

sau sistemul respectiv.

În chimie, echilibrul este prezentat de legătura dintre două reacţii reversibile ce decurg simultan din direcţii

opuse şi se desfăşoară cu aceeaşi viteză.

Cercetând senzaţia de echilibru a omului, psihologia o defineşte ca reflectând poziţia şi mişcările corpului în

spaţiu, prin devierile de la poziţia verticală.

6.3.4.1. Echilibrul economic: premise, concept, forme şi corelaţii fundamentale

Moment esenţial al stabilităţii sistemelor dinamice din lumea nevoie şi vie, echilibrul desemnează:

egalitatea a

două mărimi opuse, a două forţe contradictorii care se anulează reciproc;

deplasările

foarte mici ale corpurilor (sistemelor) după care acestea revin la poziţiile iniţiale;

deplasări ale

corpurilor (sistemelor) faţă de poziţia iniţială care nici nu revin la poziţia iniţială, dar nici nu se depărtează prea mult de

aceasta;

deplasări mai

mari ale corpurilor (sistemelor) care nu le readuc la poziţia iniţială, continuând să se mişte neuniform.

Elucidarea conceptului de echilibru economic implică, înainte de toate, formularea unor răspunsuri adecvate la

două întrebări:

a) care sunt premisele pe care se întemeiază existenţa echilibrului economic;

b) în ce constă, respectiv cum se defineşte echilibrul economic.

Premisele cele mai importante care permit existenţa echilibrului în economie sunt:

a) Economia de piaţă constă dintr-un ansamblu, o mulţime de fenomene şi procese interdependente, care se

desfăşoară în acelaşi timp dar cu sensuri diferite, ceea ce face ca în orice moment să se manifeste tendinţe opuse.

b) Una din premisele echilibrului economic o constituie structurile economiei naţionale. Acestea sunt

numeroase, în funcţie de criteriile utilizate distingându-se ca tipuri mai importante: structura tehnologică, structura de

proprietate, structura de ramură şi sectorială, structura teritorială etc.

c) Activitatea economică reprezintă o luptă continuă cu raritatea resurselor şi bunurilor ceea ce presupune un

ansamblu de legături între factorii tehnici, ştiinţifici şi culturali, sociali, ecologici etc. care să asigure corespondenţa dintre

comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii,

circulaţiei, distribuţiei şi consumului de bunuri, în acord cu nevoile şi interesele lor economice. Se urmăreşte astfel un

echilibru dinamic între procesul de înaintare a economiei şi traiectoria satisfacerii trebuinţelor nelimitate ale oamenilor, prin

folosirea cât mai eficientă a bunurilor şi resurselor relativ rare.

d) Economia înseamnă nu numai interdependenţă între factorii de producţie utilizaţi, între producătorii şi utilizatorii

de factori de producţie, între producţie şi consum, ci şi între domeniul economic şi celelalte domenii ale societăţii (juridic,

politic, cultural - spiritual, moral etc.), care se manifestă ca un ansamblu de impulsuri, cu tendinţe şi intensităţi diferite

asupra componentelor în mişcare ale economiei. Factorii economici şi sociali predominanţi asigură concordia dintre

componentele economiei, adică tind să menţină starea sistemului economic dat. În raport cu aceşti factori, acţionează factorii

perturbatori; ei creează tendinţa de modificare a stării sistemului economic, unii dintre ei modificând pozitiv corelaţiile din

economie, iar alţii având tendinţa să distrugă coerenţa sistemului economic. Anihilarea reciprocă a forţelor opuse create de

către cele două categorii de factori determină echilibrul economiei, în condiţiile în care aceasta se mişcă (se dezvoltă).

e) Din punctul de vedere al protagoniştilor săi, economia de piaţă se prezintă ca o sumă de opţiuni ale celor care

produc şi ale celor care consumă (utilizează) bunurile şi serviciile. Alegerile raţionale ale producătorilor, reflectate în

deciziile şi comportamentele lor pe piaţă, vizează maximizarea câştigurilor, în opoziţie cu raţiunile consumatorilor

care, la nivelul resurselor de care dispun, acţionează pentru aşi maximiza satisfacţia sau utilitatea. Aceste două forţe

contrarii ale economiei de piaţă se pot egaliza numai prin intermediul preţului de piaţă, ca preţ de echilibru care

orientează în mod decisiv cererea şi oferta de bunuri şi servicii şi oglindeşte condiţiile economice normale şi eficiente

pentru producerea fiecăruia şi a tuturor bunurilor şi serviciilor.

f) Economiile de piaţă contemporane sunt economii deschise spre exterior; ele se integrează în fluxurile

economice mondiale, atât prin intrările din economia mondială în economia naţională, cât şi prin ieşirile acesteia din

urmă spre economia mondială. O economie naţională, pentru a fi viabilă, trebuie să-şi asigure tendinţa spre egalizare a

fluxurilor de intrări şi ieşiri, în raport cu economia mondială, context în care se manifestă competiţia între interesele

economice naţionale ale statelor.

Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tind structurile economiei, fluxurile şi pieţele

bunurilor şi servicviilor, piaţa monetară, piaţa capitalului şi piaţa muncii, adică piaţa în ansamblul ei,

caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele

fiind nesemnificative pentru a se produce dificultăţi (dezechilibre) în funcţionarea economiei naţionale.

Echilibrul macroeconomic trebuie înţeles ca o tendinţă, ce nu exclude abateri sau discordanţe nesemnificative

care nu afectează funcţionarea de ansamblu normală a economiei.

Elementele necesare înţelegerii echilibrului macroeconomic sunt:

a) În primul rând, în acest caz, se operează cu noţiunile: oferta agregată şi cererea agregată, care presupune

exprimare monetară, ce permite aducerea la un numitor comun şi, pe această bază, posibilitatea de măsurare şi

comparare.

b) În al doilea rând, se impune luarea în considerare a relaţiei dintre producţie, venituri şi cheltuieli. Aceasta, în

sensul că producţia dă naştere la fluxuri de produse şi servicii, care, la rândul lor, determină fluxuri de venituri

distribuite deţinătorilor factorilor de producţie, ceea ce atrage după sine fluxuri de cheltuieli prin care se procură

bunuri economice oferite de producţie. Astfel, cererea şi oferta sunt legate între ele şi prin intermediul veniturilor; este

importantă cunoaşterea reacţiei acestora nu numai la variaţiile de preţuri, ci şi la cele ale veniturilor.

c) În al treilea rând, echilibrul macroeconomic presupune luarea în considerare a interdependenţelor dintre

pieţe şi, respectiv, dintre echilibrele economice parţiale. Starea de echilibru sau, dimpotrivă, de dezechilibru în

cadrul uneia sau alteia dintre, pieţele parţiale se reflectă, direct sau indirect, într-o proporţie sau alta, şi în funcţionarea

de ansamblu a economiei naţionale.

Starea de echilibru în economie este expresia compatibilităţii deciziilor luate de agenţii producători şi

consumatori, o concordanţă relativă a acestora care se menţine într-o anumită perioadă de timp, până intervin factori

perturbatori cu acţiune contrarie.

Echilibrul economic se manifestă printr-o multitudine de forme, care se clasifică după mai multe criterii.

În raport cu modul de manifestare în timp se disting echilibrul macroeconomic static şi dinamic.

Echilibrul static reflectă starea momentană a economiei, considerată drept punct de referinţă. În realitate, nu

există echilibru economic static, deoarece întotdeauna au loc schimbări în sistemul de trebuinţe şi în cel al resurselor,

astfel încât echilibrul economic nu rămâne la nivelul realizat, ci se schimbă, în timp, necesitând „ajustări",

corespunzătoare condiţiilor mereu dinamice.

Considerat doar ca o ipoteză de lucru, deci fără o corespondenţă efectivă în realitate, echilibrul static s-ar

caracteriza prin manifestarea unor schimbări imperceptibile, nesemnificative între diferite procese sau subsisteme ale

economiei naţionale, încât starea generală a acesteia rămâne nemodifcată.

Modificarea stării economiei sub acţiunea contradictorie a factorilor dezvoltării şi creşterii economice, a

raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală, ca şi dintre subsistemele economiei naţionale

defineşte starea de echilibru macroeconomic dinamic, care se poate manifesta pe termen scurt şi pe termen lung.

Echilibrul macroeconomic dinamic presupune mişcarea structurilor economiei naţionale, ruperea coerenţei

structurilor existente şi crearea de noi compatibilităţi structurale, adică restabilirea unui nou echilibru între

componentele structurale ale economiei, după care urmează reapariţia dezacordurilor între structurile interne ale

economiei naţionale ş.a.m.d.

Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii,

de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior. Există mai mulţi factori care determină dinamica

echilibrului economic, şi anume:

a) populaţia, care, prin numărul ei, prin structura pe grupe de vârstă şi socio-profesională, nivelul de calificare a

lucrătorilor etc. determină schimbări corespunzătoare în ansamblul cererii;

b) progresul ştiinţifico-tehnic, care duce la apariţia a noi trebuinţe, noi subramuri, la modificări în structura şi

nivelul lor şi, totodată, la înnoiri ale ofertei şi cererii agregate, la adaptări ale acestora;

c) comportamentul agenţilor economici, care se schimbă, atrăgând după sine noi orientări în folosirea

veniturilor, ca şi în structura pe ramuri şi subramuri economice a plasării capitalurilor în afaceri;

d) limitele resurselor, care acţionează restrictiv, impunând restructurări în alocarea şi combinarea factorilor de

producţie etc. Echilibrul are, deci, caracter relativ; această noţiune trebuie abordată în timp şi spaţiu.

În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul

îmbracă forma de echilibru economic material, valoric şi al resurselor de muncă.

Echilibrul material exprimă starea de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea ofertei globale,

pe de o parte şi nevoile de consum final şi intermediar (de producţie), adică cererea globală, sub aspect cantitativ,

calitativ şi structural, pe de altă parte.

Echilibrul valoric reflectă concordanţa relativă dintre structurile valorice ale rezultatelor economice, dintre

acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea lor. În cadrul echilibrului valoric se disting formele speciale de

echilibru:

a) echilibrul bănesc (monetar) sau concordanţa relativă dintre masa bănească aflată în circulaţie şi valoarea

bunurilor economice destinate pieţei;

b) echilibrul financiar, respectiv concordanţa relativă dintre sursele financiare şi necesităţile de plată din

economia naţională;

c) echilibrul bugetar, care pune în concordanţă relativă veniturile bugetare cu cheltuielile bugetare

d) echilibrul valutar sau concordanţa relativă dintre încasările şi plăţile în valută.

Echilibrul resurselor de muncă desemnează concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea

resurselor de muncă disponibile, pe de o parte, şi necesităţile de forţă de muncă ale utilizatorilor din economia

naţională, pe de altă parte.

Alături de aceste forme de echilibru economic, o importanţă crescândă prezintă echilibrul ecologic, ca stare de

concordanţă relativă între comunitatea biotică (fiinţele vii, inclusiv omul) şi mediul natural şi care condiţionează

hotărâtor existenţa şi progresul societăţii omeneşti.

În raport cu nivelurile de agregare ale activităţilor economice se disting:

a) echilibrul microeconomic, care priveşte verigile primare ale economiei (agenţii economici şi unităţile

teritorial-administrative de bază);

b) echilibrul mezoeconomic, care se referă la structurile de ramură şi zonale ale economiei;

c) echilibrul macroeconomic, ca echilibru integrator sau general al tuturor activităţilor economice de pe

teritoriul naţional.

Echilibrul economic evidenţiază egalitatea dintre forţele economice opuse care, conjugate, se anihilează reciproc.

Starea de echilibru este vremelnică, deoarece forţele economiei de piaţă variază în proporţii şi direcţii diferite, astfel că

starea de dezechilibru devine permanentă.

Echilibrul economic nu constituie un scop în sine; realizarea lui este subordonată creşterii şi dezvoltării

economice, îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale oamenilor.

În concluzie, trebuie subliniat faptul că echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa

bunurilor şi serviciilor, pe piaţa valutară, precum şi a echilibrului bugetar etc. Există, în acest caz, o relaţie ca de

la parte la întreg: asigurarea echilibrelor menţionate se reflectă favorabil în dinamica echilibrului macroeconomic,

după cum disfuncţionalităţile sau dereglările acestora afectează buna funcţionare a economiei în ansamblul ei; ritmul

înnoirilor în cadrul echilibrelor parţiale se oglindeşte în ritmul de ansamblu al dezvoltării economice.

6.3.4.2. Teoria dezechilibrului economic

Condiţiile noi în care se desfăşoară activitatea economică atrag după sine dezechilibre economice, considerate

drept stare normală, necesară dezvoltării. Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în

mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice,

şomaj, inflaţie etc. Asemenea decalaje nu constituie o stare normală în evoluţia economiei, ele fiind legate de limitele

resurselor, de insuficienţa cunoaştere a relaţiilor de piaţă, de rămâneri în urmă în ceea ce priveşte progresul tehnologic,

de lipsa unor reacţii rapide şi eficiente din partea unor agenţi economici, ca şi de unele greşeli de politică economică

generală pe termen lung etc.

Mărimile (forţele) măsurabile şi opozabile din economie, în interacţiunea lor, pot să fie egale sau inegale; în

cazul egalităţii, ele se anulează reciproc şi desemnează starea de echilibru, în timp ce în situaţia de dezechilibru, unele

sunt mai puternice în raport cu celelalte, devenind preponderente în raport cu acestea.

Prin dezechilibru economic se înţelege starea economiei naţionale sau a unei componente a acesteia de a nu fi în

echilibru. Întrucât acţiunea forţelor economice contrarii este permanentă, echilibrul se manifestă ca o stare de moment,

vremelnică şi întâmplătoare a sistemului economic, pe când dezechilibrul economic se manifestă permanent, însă cu

intensităţi diferite în timp şi în cadrul componentelor economiei naţionale.

Dezechilibrul economic, în funcţie de intensitatea şi efectele pe care le produce, poate fi interpretat:

a) ca stare normală a economiei de piaţă, a evoluţiei acesteia, atunci când nu dezorganizează în sens negativ

economia şi se manifestă în forme dorite şi acceptate de societate, ca suport al progresului economico-social. Devenite

preponderente şi permanente, aceste dezechilibre caracterizează starea normală, dinamică, de dezvoltare a economiei;

b) ca o stare normală şi nedorită a economiei creatoare de dezordine şi incompatibilităţi în cadrul

funcţionalităţii sistemului economic. Dacă dezechilibrele amintite se manifestă parţial şi pe termen scurt, ele nu pot

influenţa în mod decisiv tendinţa dominantă a sistemului economic. Dezvoltarea economică, deşi stânjenită. tinde spre

normalitate. Atunci când dezechilibrele nedorite devin predominante, în economie se instalează starea de criză. Paralel

cu dezechilibrele nedorite se manifestă şi dezechilibrele normale, dar acestea au caracter parţial şi se desfăşoară pe

termen scurt, influenţând într-o mică măsură cursul economiei. Când dezechilibrele nedorite cuprind cele mai

importante componente ale sistemului economic, se generalizează şi se prelungesc în timp, criza din economie devine

structurală. În cazul dezechilibrelor anormale obişnuite, reechilibrarea economiei şi a procesului de dezvoltare

economică implică reducerea intensităţii, a nivelului şi a gradului de extindere a dezechilibrelor nedorite, aducerea

acestora la limitele dezechilibrelor admisibile. În situaţia dezechilibrelor profunde şi generalizate, sistemul economic

se depărtează tot mai mult şi tot mai inegal în principalele componente ale sale de starea sa iniţială, trebuind

modernizate structurile viabile, înlăturate structurile care nu au viitor şi create noi structuri (forţe) ale economiei, care

să permită un alt echilibru dinamic.

Pentru a desemna dezechilibrele economice normale, ştiinţa economică foloseşte noţiunea de presiune, iar pe

cele anormale noţiunea de absorbţie.64

Presiunea redă situaţia de “ofertă excedentară” (“exces suply”) sau “existenţa pieţei cumpărătorului” (“buyers

market”), atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cât şi pe piaţa muncii; ea se soldează cu nerealizarea unei părţi a ofertei

de bunuri şi servicii şi apariţia şomajului. Metaforic vorbind, pe piaţa unui produs domină presiunea pentru

cumpărător dacă vânzătorul “stă la rând” să-şi vândă mărfurile, adică la vânzător apare o aspiraţie pozitivă care nu este

64

Kornai J.- Anti-equilibrium, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.217-311.

pe deplin satisfăcută.

Absorbţia este situaţia de piaţă în care cererea este excedentară (“exces demand”), respectiv “piaţa este a

vânzătorilor” (“sellers market”), cumpărătorii “stau la rând pentru a cumpăra, manifestându-se o tensiune de aspiraţie

pozitivă nesatisfăcută la cumpărător.

Efectele presiunii şi absorbţiei asupra desfăşurării activităţii economice în ansamblul ei sunt numeroase şi

complexe, manifestându-se atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

a) Pe termen scurt, absorbţia favorizează activitatea economică, îi măreşte dimensiunile, pe de o parte printr-o

mai bună utilizare a capitalului fix, iar pe de altă parte, prin sporirea volumului capitalului fix cu ajutorul investiţiilor.

Consumatorii se adaptează la producători. În schimb, presiunea poate să mărească volumul producţiei numai atunci

când ar folosi o parte din importantele capacităţi de producţie existente şi neutilizate. Investiţiile sunt inutile,

producătorul se adaptează la consumator, iar produsele noi modifică necesităţile consumatorului, deoarece există deja

rezerve (capacităţi) neutilizate.

b) Pe termen lung, starea de absorbţie frânează dezvoltarea şi perfecţiunea bunurilor economice, nu stimulează

introducerea produselor noi, îmbunătăţirea şi garantarea calităţii acestora, deoarece piaţa este a vânzătorilor, care se

comportă ca nişte monopolişti, iar cumpărătorii concurează între ei pentru vânzători (“stau la rând” pentru a cumpăra).

Creşterea vânzărilor depinde numai de producţie; producătorul găseşte cumpărător pentru fiecare produs şi nu trebuie

să concureze. De aceea, absorbţia poate să îndepărteze producţia de aspiraţiile consumatorului, care este obligat să

efectueze substituiri forţate de bunuri. Starea de presiune pe termen lung stimulează introducerea pe piaţă a produselor

noi, accelerează şi garantează dezvoltarea calitativă a bunurilor.

c) În perioada presiunii, indiferent dacă se manifestă pe termen scurt sau lung, povara nesiguranţei

(incertitudinii) este suportată de vânzător, cumpărătorul găseşte pe piaţă ceea ce doreşte şi nu se simte în nesiguranţă.

Situaţia se inversează în perioada de absorbţie: vânzătorul se simte în siguranţă, iar povara incertitudinii este suportată

de cumpărător, care cumpără bunurile dorite numai atunci când le găseşte pe piaţă şi nu în momentul în care şi-a

manifestat intenţia de a consuma (cumpăra). Pentru a consuma cum doreşte, cumpărătorul îşi creează stocuri

costisitoare din bunurile care-i sunt necesare.

d) Selecţia bunurilor, în perioada de presiune, o face cumpărătorul şi are ca rezultat la producători diversificarea

(diferenţierea) şi îmbunătăţirea calităţii bunurilor, concentrarea producţiei pentru a se obţine economiile de scară şi

reducerea costurilor unitare. În perioada de absorbţie, selecţia o face vânzătorul, iar efectele ei asupra cumpărătorului

sunt aproape nule, deoarece vânzătorul se comportă ca un monopolist.

e) Presiunea şi absorbţia îşi pun amprenta şi asupra fluxului informaţional dintre masa vânzătorilor şi masa

cumpărătorilor. ln perioada de presiune, sarcina de a-i informa pe cumpărători revine mai ales vânzătorilor, în timpul

absorbţiei procurarea informaţiilor se face mai ales de către cumpărători.

Efectele pozitive sau negative ale presiunii şi absorbţiei asupra pieţei se află în relaţie directă cu

intensitatea pe care o au fiecare din aceste procese.

Presiunea creează o diferenţă între aspiraţia vânzătorului şi vânzarea efectivă, denumită tensiunea aspiraţiei. Cu

cât tensiunea aspiraţiei este mai accentuată, cu atât presiunea asupra pieţei este mai mare. Tensiunea aspiraţiei este

factorul care amplifică procesele pozitive din economie, cum ar fi îmbunătăţirea calităţii bunurilor, înnoirea şi

diversificarea sortimentelor, reducerea costurilor de producţie ş.a.

Absorbţia, prin mărimea tensiunii ei, măsoară gradul de nesatisfacere a cerinţelor cumpărătorilor. Intensitatea

aspiraţiei spre satisfacerea trebuinţelor cumpărătorului depinde în principal de: timpul de aşteptare pentru satisfacerea

nevoii, previziunii asupra evoluţiei producţiei, cererii şi preţului bunului economic, mărimea rezervelor de care dispune

producătorul, importanţa produsului pentru cumpărător, efectele produse de procurarea sau neprocurarea bunului etc.

Absorbţia nemanifestată pe piaţă este, deci, o funcţie crescătoare a tensiunii şi intensităţii aspiraţiei de cumpărare.

Dintre cele două forme fundamentale de dezechilibru - presiunea şi absorbţia avantajele cele mai mari le

aduce presiunea, dacă prin politica economică generală se realizează câteva condiţii:

a) existenţa unei tensiuni moderate între aspiraţia de vânzare şi vânzare efectivă, încât să producă

suficientă îngrijorare pentru vânzător, dar să nu ducă la un volum prea mare de resurse neutilizate;

b) intensitatea aspiraţiei de vânzare să fie suficient de puternică, încât producătorii să fie interesaţi în mare

măsură de reuşita vânzării;

c) să existe suficiente forţe şi procese ale pieţei care să neutralizeze sau cel puţin să atenueze efectele

negative ale presiunii (speculaţia, necruţarea adversarului, dezorientarea cumpărătorului, reclama excesivă etc.).

În raport cu teoria echilibrului general, care consideră că cererea globală şi oferta globală de pe toate pieţele să

se afle în stare de echilibru, teoria dezechilibrelor arată că cele două forţe ale pieţei nu este de dorit să se afle în

echilibru, ci numai ca aspiraţiile vânzătorilor şi cele ale cumpărătorilor să fie puternice încât, la un anumit grad de

intensitate, să se manifeste unul din tipurile dezechilibrului: presiunea sau absorbţia.

Dezechilibrele economice îmbracă mai multe forme dintre care cele mai semnificative sunt:

a) Excesul de ofertă agregată pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii, ceea ce face ca o parte a bunurilor

produse să nu se vândă (ofertă excedentară), iar pe piaţa muncii să nu poată fi angajată o parte a resurselor de muncă,

manifestându-se şomajul.

Excesului de ofertă pe pieţele de bunuri şi servicii îi corespunde procesul economic cunoscut sub

denumirea de presiune, proces generat de mai multe cauze:

creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor, inflaţia având un rol precumpănitor. Prin reducerea

puterii de cumpărare a populaţiei, masa de bunuri aflate în circulaţie nu poate să fie absorbită în întregime de

către cerere, apărând excesul de ofertă;

dominaţia incertitudinii pe piaţă, ceea ce face ca fiecare producător să-şi formeze rezerve de produse, pentru a

nu pierde cumpărătorii potenţiali. Aceste rezerve depăşesc cu mult cererea normală de bunuri la nivel naţional;

creşterea volumului investiţiilor din economia naţională şi formarea unui surplus de capacităţi de

producţie. Noile tehnologii, induse în economia naţională prin procesul de investiţii, determină apariţia de noi

bunuri şi îmbunătăţirea calitativă a celor existente. La acei producători care nu reuşesc să utilizeze noile realizări

tehnice apar a capacităţi neutilizate, în timp ce la producătorii preocupaţi de inovare se creează o rezervă de

capacitate destinată noilor investiţii, care, la rândul lor, determină apariţia unui boom economic. Totuşi, intenţia de

a face investiţii este mai mică decât potenţialul de investiţii din economia naţională, manifestându-se o mare

prudenţă de a investi din partea deţinătorilor de capital.

Corelaţia dintre ritmul creşterii economice şi presiune se concretizează, de regulă, printr-o creştere lentă

însoţită de o puternică presiune. Prin sporirea ritmului creşterii economice, presiunea îşi reduce intensitatea, se

diminuează; prin accelerarea (forţarea) acestui ritm, starea de presiune se transformă în absorbţie, având loc o

creştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect imediat este utilizarea capacităţilor nefolosite anterior, iar

efectul îndepărtat îl constituie creşterea volumului capitalului fix şi promovarea progresului tehnic.

b) Excesul de cerere agregată pe piaţa bunurilor combinat cu excesul de ofertă agregată pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, iar excesul de cerere pe piaţa bunurilor înseamnă diminuarea

producţiei, care este sinonimă cu înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale consumatorilor.

Cauzele directe care determină absorbţia pe piaţă (excesul de cerere) sunt:

satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor, care sunt nevoiţi să recurgă la substituiri forţate de

bunuri şi la economii silite;

disproporţiile între ramurile de producţie, care determină un volum mai mic al ofertei de bunuri în raport cu

intenţiile de cumpărare ale agenţilor economici şi ale populaţiei, atât pentru bunurile de producţie cât şi pentru

bunurile de consum;

neconcordanţa între intenţiile de investiţii şi condiţiile tehnico-materiale reale ale efectuării investiţiilor.

Atunci când se trece de la absorbţie la presiune, are loc mai întâi o diminuare a ritmului creşterii economice, pe

fondul căreia sporesc intenţiile de cumpărare ale consumatorilor, ceea ce stimulează intenţiile de vânzare ale

producătorilor şi sporirea potenţialului de producţie; economisirea sporeşte pe seama sacrificiilor temporare din

domeniul consumului; se creează rezerve de resurse şi capacităţi de producţie, precum şi stocuri de bunuri economice,

ca premise pentru accelerarea creşterii economice.

c) Excesul de cerere agregată simultan pe piaţa bunurilor economice a monedei şi pe piaţa muncii este un

dezechilibru grav care afectează toate pieţele. El este rezultatul unei economii care se află într-o profundă criză

structurală. Acest dezechilibru implică existenţa hiperinflaţiei, a şomajului cronic şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale

majorităţii oamenilor; în economie nu acţionează în limite normale nici absorbţia şi nici presiunea, devenind necesară

o lungă perioadă de tranziţie pentru restructurarea tehnico-productivă a economiei. Această restructurare de fond

presupune costuri sociale mari, stabilirea corectă a priorităţilor, refacerea şi dezvoltarea treptată a funcţiei productive a

agenţilor economici şi a sistemului economic în ansamblul său.

6.3.5. Fluctuaţiile activităţii economice

6.3.5.1. Ciclicitatea - formă de evoluţie a activităţii economice

Evoluţia economiei, atât la nivel microeconomic (la nivel de agenţi economici), cât şi la nivel macroeconomic

(la nivel de ramură sau economie naţională), privită prin prisma principalilor indicatori cum sunt: volumul producţiei,

al desfacerilor şi profiturilor, venitul naţional, investiţiile şi economiile etc. relevă faptul că, în anumite perioade, se

înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar regrese. Prin urmare, activitatea economică nu are o evoluţie

uniformă liniară, ci fluctuantă.

Din analiza dinamicii activităţii economice se disting patru tipuri de evoluţii şi fluctuaţii:

a) trendul, care caracterizează tendinţa generală şi de lungă durată şi se măsoară prin ritmurile medii de creştere

economică;

b) variaţii sezoniere, care reprezintă fluctuaţii care au loc în activitatea economică în interiorul unei

perioade scurte, de regulă un an, şi care sunt determinate de cele mai diverse cauze (naturale, economice, sociale etc.);

c) variaţii întâmplătoare, care se produc ca urmare a unor împrejurări şi evenimente neaşteptate sau

neobişnuite;

d) variaţii ciclice, care se desfăşoară independent de celelalte tipuri de fluctuaţii şi sunt repetabile.

Evoluţia principalelor fenomene economice, începând cu deceniul al treilea al secolului XIX, se derulează sub

formă ondulatorie, are un caracter ciclic. Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice dintr-o

ţară, în care fazele de expansiune alternează cu cele de stagnare şi descreştere. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice,

activitatea economică parcurge deci anumite faze, fiecare având trăsături distincte şi derulându-se aproximativ cu

aceeaşi succesiune.

De aceea, în caracterizarea ciclicităţii ca formă de mişcare a activităţii economice, dintr-o ţară, se porneşte de la

succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (anumite faze ale ciclului), care se aseamănă, în linii

generale, de la un ciclu la altul. Aprecierea se poate face prin analiza unui singur indicator sau a mai multor indicatori,

prin performanţele agregate ale economiei (ritmul de creştere al venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole,

gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai etc.).

Fluctuaţia ciclică a economiei nu trebuie privită în mod static, ci în dinamică (evoluţie), în sensul că

repetabilitatea fazelor nu se manifestă la aceleaşi dimensiuni, ci la dimensiuni mai mari, asistând cu fiecare nou ciclu

la o creştere a indicatorilor fizici, valorici şi calitativi.

Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii

economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea

reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice.

6.3.5.2. Diversitatea ciclurilor economice

Unitatea de timp pentru mişcarea ciclică o constituie ciclul economic. El se defineşte ca fiind perioada de la

începutul unei crize, până la începutul crizei următoare, sau perioada de timp care separă două crize. Pornind de la adevărul că orice formă de viaţă socială fluctuează, oscilează, urmând mişcările periodice reluate

la infinit şi referindu-se la mişcările înţelese drept cicluri, Fernand Braudel65

susţine că pentru a le deosebi, li se

atribuie nume de economişti.

Pe baza analizei datelor disponibile, teoria economică evidenţiază cu preferinţă trei tipuri esenţiale de cicluri

generale, care se suprapun şi întrepătrund:

a) Cicluri lungi, seculare sau Kondratieff, de la numele economistului rus care le-a studiat pentru prima dată. .

65 Kitchin-ul este ciclul scurt de 3-4 ani; juglar-ul sau ciclul intradecenal durează de la 6 la 8 ani; Lambronsse - ul (interciclu sau ciclu interdecenal) durează de

la 10 la 12 ani, chiar şi mai mult; el este format din partea descendentă a ciclului Jugular (adică 3 sau 4 ani) şi dintr-un Juglar complet. 1-Iiperciclul sau Kuznets-ul, dublu ciclu de Juglar ce ar dura circa 20 de ani; Kondratief-ul îşi adjudecă o jumătate de secol sau mai mult. - Braudel Fernand - Timpul lumii, vol. l, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p.82.

b) Cicluri propriu-zise, numite decenale sau Juglar, purtând numele economistului francez, preocupat de

evoluţia fluctuaţiilor economice pe termen mediu.

c) Cicluri scurte sau Kitchin, de la numele economistului american care în 1923 a pus în evidenţă aceste

cicluri, având o durată de la 6 la 40 de luni, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi al variaţiei

stocurilor.

În afara ciclurilor generale, literatura de specialitate consemnează şi unele cicluri specifice, înţelese ca cicluri

“intermediare” şi care se manifestă în domeniul construcţiilor surprinzând mişcarea capitalului imobilizat în această

activitate, precum şi în domeniul agricol, reflectând linia sinuoasă pe care raportul cerere-ofertă o parcurge.

a) Ciclurile lungi

Evoluţia pe termen lung a vieţii economice demonstrează că aceasta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu

o durată de 50-60 ani. Ideea existenţei unor cicluri lungi a fost formulată cu circa opt decenii în urmă de către

economistul rus Kondratieff care analizând seriile de date statistice pentru Anglia, Franţa, SUA şi Germania,

referitoare la preţuri, ratele dobânzii, salarii, comerţ exterior, a evidenţiat o serie de mişcări cronologice.

Figura nr. 1. Ciclul Kondratieff

Se observă totodată că acestor variaţii de preţ le corespund variaţii în acelaşi sens ale profiturilor şi ale activităţii

economice.

Ciclurile Kondratieff sunt cicluri generale incluzând toate ramurile şi cvasitotalitatea ţărilor. Analiza evoluţiei

oricărei economii mature pe o perioadă de circa 50-60 ani66

conturează două mari tendinţe, surprinzând astfel două

mari faze, una ascendentă şi alta descendentă, în fiecare dominând un anumit mod tehnic de producţie. 67

Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte

de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai.

Experienţa istorică evidenţiază faptul că, o perioadă de timp de circa 25-30 ani, modul tehnic de producţie dominant,

funcţionează corespunzător, are un cadru adecvat de afirmare, dezvăluindu-şi capacităţile de progres. După aceasta, el

intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură pe baza cărora a fost edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor

sale de a asigura cadrul corespunzător de afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de

scădere a eficienţei economice, în primul rând, a ratei profitului. Acest mod tehnic de producţie în funcţiune intră în

criză, determinând necesitatea trecerii la un altul, nou, sau adecvat unor raporturi economice eficiente între om şi

natură.

Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod tehnic, apt să ridice eficienţa economică ca urmare a unor

niveluri calitative, structuri şi modalităţi de combinare ale factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele

disponibile şi accesibile. Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou, este marcată printr-o

66 ... „fiecare din cele două faze se întind pe un integral de 20-25 ani, ambele cuprinzând deci 40-50 de ani. Esenţialul, nu este, desigur, numărul de ani

aproximat, ci faptul că aparatul productiv parcurge periodic două faze distincte şi de durată - una de restructurare profundă, alta de stabilizare; Tratat de Economie Contemporană, vol. II, cartea 1, Editura politică, Bucureşti, 1987, p.186.

67 Este larg acceptată teza conform căreia aceasta desemnează nivelul calitativ şi caracteristicile de ansamblu ale factorilor de producţie, cu alte cuvinte, un

mod tehnic de producţie exprimă un tip calitativ determinant al raporturilor om-mediu, o stare calitativă definitorie şi de durată a combinării factorilor de producţie.

criză structurală a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente.

În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul

de ocupare se înrăutăţeşte etc., anii de recesiune sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în

economie (inflaţie, şomaj) se accentuează. Este o perioadă de 25-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de

producţie ies pregnant în evidenţă, are loc reducerea ritmurilor anuale de creştere a ratei medii a rentabilităţii.

Este evident că, dezvoltarea economică, reproducţia şi creşterea economică privite mai ales pe termen lung, se

derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni, economici, tehnico-economici, social-politici, naturali.

De aceea, evidenţierea bazei materiale a ciclului lung presupune surprinderea din multitudinea determinărilor, a celora

care sunt cu adevărat dominante.

Într-o abordare mai largă, baza materială a ciclurilor lungi este considerată a fi evoluţia ciclică a inovaţiei

tehnologice, în strânsă legătură cu evoluţia schimbărilor structurale în economie şi îndeosebi în modul tehnic şi

tehnologic de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, descoperirile tehnice şi inovaţiile tehnologice care stau

la baza noului mod tehnic de producţie, se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut,

conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi eficienţei economice. După o anumită perioadă, apar semne

de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent, concretizate în dificultăţi şi

disfuncţionalităţi în economie, marcând începutul fazei descendente a ciclului lung. În faţa acestor dificultăţi economice

se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică.

b) Ciclurile decenale

În economiile de piaţă, cercetarea economică privind evoluţiile ciclice s-a concentrat, în primul rând,

asupra ciclului decenal, căruia îi este dedicată o largă literatură surprinzând o mare varietate de puncte de

vedere, atât în privinţa definirii, cât mai ales în înţelegerea fazelor sale.

Localizarea crizei între cele două faze ale ciclului economic, nu trebuie să conducă în nici un caz la asocierea şi

confundarea sa cu perioada de depresiune care îi succede. O distincţie clară trebuie făcută între criză şi depresiune. Caracterului

violent, subit, perturbator al crizei, i se opune depresiunea, ca perioadă lentă de restructurare, de punere în ordine a sistemului

productiv, în cursul căreia se manifestă fenomene negative cum ar fi: scăderea producţiei, a preţurilor, a salariilor, a

schimburilor, creşterea şomajului.

Apariţia în unele domenii din economie şi consolidarea în altele a unor fenomene care determină o inversare a

conjuncturii, sunt generate adesea de unele măsuri restrictive adoptate de către guvern, de către băncile comerciale

prin ridicarea ratei dobânzii şi restrângerea investiţiilor din economie, de către partenerii externi şi în general, de

epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii anterioare. Acestora, li se adaugă tendinţa de reducere a ratei

profitului ca urmare a sporirii costurilor atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi,

creşterea stocurilor datorită unor neconcordanţe structurale între cerere şi ofertă, sporirea mai rapidă a producţiei în

raport cu veniturile de care dispun agenţii economici etc.

Depresiunea este faza care succede crizei şi se caracterizează prin lâncezeala activităţii economice, stagnarea şi

chiar diminuarea în continuare a producţiei, reducerea preţurilor, creşterea şomajului. Elementele de neîncredere deja

afirmate în faza crizei propriu-zise se difuzează în sistemul economic, o serie de întreprinderi mai slabe restrângându-

şi sau încetinindu-şi activitatea. Cererea tinde să se contracte pe seama unor prodfactori (datorită încetinirii sau

reducerii procesului investiţional) sau pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi a bunurilor de consum curent - în

relaţie cu diminuarea veniturilor unei părţi a populaţiei sau a economiilor pe care familiile le efectuează pentru a face

faţă creşterii preţurilor şi a perspectivei de şomaj. Are loc o reducere a volumului producţiei curente sub incidenţa

diminuării comenzilor, corelată cu restrângerea masei monetare şi scăderea substanţială a ratei profitului, a cursului

acţiunilor. Întreprinderile care au rezistat crizei şi depresiunii, adoptă măsuri drastice de reducere a costurilor, din

rândul cărora se detaşează reînnoirea mijloacelor de muncă active pe baza unor inovaţii tehnice.

Reluarea sau înviorarea activităţii economice este strâns legată de înnoirea capitalului fix şi mai ales a părţii sale

active, ceea ce conduce la depăşirea punctului celui mai de jos a ciclului respectiv. Revigorarea procesului

investiţional atât vizând crearea de noi capacităţi, cât şi reînnoirea celor existente, alimentează cererea de mijloace de

producţie şi de forţă de muncă, reducând proporţiile şomajului. Pe această bază, creşte cererea de satisfactori, care la

rândul său impulsionează procesul investiţional şi producţia de prodfactori. Reluarea sau înviorarea activităţii se

transformă treptat într-un avânt, a cărui durată poate diferi în raport cu condiţiile fiecărei ţări.

Expansiunea sau avântul, se caracterizează printr-o creştere a vânzărilor şi a preţurilor, o abundenţă de credit şi o

creştere generală a veniturilor. Într-o asemenea conjunctură tot mai favorabilă, afacerile devin prospere iar cererea de bunuri

de consum dinamică, cu perspective de consolidare. Pe fondul speranţelor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, în

economie se declanşează un proces investiţional, are loc modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora

noi. Procesul susţinut declanşat de sporirea cererii pentru bunuri de consum, este factorul determinant al creşterii producţiei

şi gradului de ocupare a forţei de muncă.

În această fază, are loc simularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în

perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Cererea agregată în creştere, stimulată artificial şi prin mărimea

masei monetare şi a vitezei de rotaţie a monedei, determină o tendinţă de creştere lentă, dar de durată a preţurilor.

În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, autorităţile monetare adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale,

în special prin majorarea ratei dobânzii, ceea ce determină o frânare a investiţiilor. Rata efectivă a profitului la noile

investiţii tinde adesea să fie mai mică decât cea anticipată, generând astfel o încetare a reînnoirii şi modernizării

capacităţilor de producţie. Pe acest fond, are loc intrarea economiei într-o nouă fază, într-un nou ciclu, producându-se

o ruptură (în punctul de cotitură superior) care va pune capăt unui ciclu, dar totodată, un nou ciclu va reîncepe.

În spiritul definiţiei ciclului economic, acesta ar cuprinde criza şi depresiunea care ar reprezenta după unele

opinii, recesiunea, în care sunt pregnante fenomenele negative şi căutările adesea dureroase pentru noi echilibrări şi

restructurări necesare şi, respectiv, înviorarea şi avântul care împreună definesc o evoluţie favorabilă a economiei, deşi

unele fenomene nu pot fi cu desăvârşire eliminate.

Nu există două cicluri sau două faze perfect asemănătoare. Aflate sub incidenţa acţiunii unor factori generali ele

pot şi au o serie de trăsături asemănătoare, dar, concreteţea conjuncturii, timpul şi mediul social-politic în care se

derulează le conferă specificitate, le diferenţiază şi particularizează. În acest context, ciclul Juglar este un ciclu major

prin importanţa sa economică şi socială. EI prezintă trei caracteristici principale68

(cel puţin până la cel de-al doilea

război mondial):

este regulat,

periodicitatea sa fiind de circa 6-10 ani;

este general,

cuprinzând adesea, în acelaşi timp principalele ramuri, dar şi cvasitotalitatea ţărilor capitaliste;

amploarea sa

este mare (distanţa mare între nivelul de activitate cel mai ridicat şi cel mai scăzut).

Juglar este frapat de regularitatea acestor fenomene şi el consideră că reluarea fazelor se produce de-a lungul

ciclului de o durată de 8 ani în medie. De fapt, 13 cicluri Juglar s-au produs din anul 1825, până în 1938.

Cu toate acestea, începând cu anul 1945, fenomenul nu se observă în aceeaşi măsură în economiile

occidentale. Constatăm că au loc fluctuaţii economice cu faze de expansiune şi recesiune dar, ciclurile economice

cu sensul lui Juglar nu se mai înfăţişează cu aceeaşi intensitate. Astfel, perioadele de expansiune succed

perioadelor de recesiune caracterizate nu prin reducerea producţiei, ci prin diminuarea ritmurilor creşterii, iar,

persistenţa inflaţiei pe fondul lipsei de creştere notabilă a economiei, a creşterii zero, sau a recesiunii economice

surprinde adesea fenomenul de stagflaţie.

Ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie simplă, şi liniară. Nu sunt excluse unele dereglări sau scăderi

parţiale de producţie în faza de expansiune, însoţite de recuperări rapide şi invers, unele creşteri parţiale de producţie

în faza de recesiune.

Ciclurile economice decenale se derulează totodată, pe fondul celor seculare (lungi), experienţa istorică

evidenţiind că în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung a cuprins, de regulă, 2-3 cicluri decenale, cu o configuraţie

specifică. Apare relevant faptul că în faza ascendentă a ciclului lung predomină fazele de expansiune ale ciclurilor

decenale în timp ce, în faza descendentă a ciclului lung, fazele de expansiune ale ciclului decenal, manifestă o anumită

slăbiciune. Fenomenele negative, de durată, în înlănţuirea a 2-3 cicluri decenale, pregătesc bazele introducerii şi

generalizării în economie a unui nou mod tehnic de producţie.

c) Ciclurile scurte

Pe fondul derulării ciclurilor lungi sau a ciclurilor Kondratieff, a ciclurilor majore sau a ciclurilor afacerilor,

denumite cicluri Juglar, poate fi observat şi un al treilea tip de cicluri, mici, sau cicluri Kitchin, cu o durată de la 30 la

68

Bremond J. - Geledan A. - Dicţionar economic şi social, Editura Expert, Bucureşti, 1995, p.120.

40 luni, specifice sectorului construcţiilor şi agriculturii. Acest ciclu scurt sau minor afectează economia în ansamblu.

EI nu se manifestă printr-o criză adevărată, ci printr-o frânare a expansiunii, sau o accelerare a scăderii în faza de

depresiune. Cu o periodicitate ce pare să fie de circa 40 luni, el a fost adesea perceptibil în SUA, fiind cauzat de

anumite practici de gestionare a stocurilor.69

Aspectul ciclic al volumului de activitate este imprimat de raporturile dintre portofoliul de comenzi şi stocuri,

existând fenomene de accelerare şi, apoi de decelerare.

Pentru teoriile externe, cauza ciclului economic o constituie câteva fluctuaţii exterioare sistemului economic şi

anume: războaiele, revoluţiile şi alegerile, descoperirile de aur, ritmurile creşterii populaţiei şi emigrărilor,

descoperirile ştiinţifice şi inovaţiile tehnologice, sau periodicitatea evoluţiilor petelor solare.

Teoriile interne fac referire la mecanismele din cadrul sistemului economic, acelea care generează cicluri

economice şi care reiau mişcarea ciclică. Potrivit lor, toată expansiunea conduce la recesiune şi la contracţie, iar

întreaga contracţie, conduce la reluare şi expansiune, asemenea unui proces care se reia în mod regulat.

După P.A. Samuelson şi W.Nordhaus70

, cele mai importante teorii ale ciclurilor economice, exprimate sintetic

sunt următoarele:

Pentru

teoriile monetare, originea ciclului economic rezidă în expansiunea şi în contracţia monedei şi a creditului (Hawtrey,

Friedman).

Pentru

teoriile inovaţiei, originea ciclului se găseşte în înlănţuirea invenţiilor importante care le acompaniază, spre exemplu,

invenţia căilor ferate sau a automobilului (Schumpeter, Hansen).

Modelul

interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două forţe este cauza care

poate determina expansiunea şi depresiunea cicliclă (Samuelson).

Conform teoriilor politice ale ciclurilor economice, fluctuaţiile sunt datorate politicienilor care combină politicile monetare şi bugetare (Kalecki, Nordhaus, Tufte).

Teoriile ciclului economic de echilibru, susţin că percepţiile greşite ale mişcării preţurilor şi ale salariilor determină oamenii să ofere puţină sau foarte puţină muncă ceea ce dă naştere la cicluri ale producţiei şi ale ocupării (Lucas, Barro, Sargent).

Adepţii ciclului real, susţin că şocurile de productivitate se propagă în toată economia şi antrenează fluctuaţii (Prescott, Long, Plosser).

Enumerarea de mai sus a teoriilor evidenţiază diversitatea explicaţiilor modificării producţiei, şomajului şi a preţurilor.

De peste un sfert de secol omenirea, economia mondială se află în criză. Aceasta nu semnifică însă un regres general, pe toată linia, ci mai degrabă faptul că, lumea s-a obişnuit să “gestioneze” şi să “evolueze” prin criză.

În România, ca de altfel şi în alte ţări vecine caracterul atipic al crizei economice constă pe de o parte, în acumularea pe o perioadă mai lungă, a unor dezechilibre importante în economie, pe de altă parte, în căderea economică, este manifestarea prăbuşirii sistemului economiei de comandă, precum şi în necorelarea măsurilor adoptate în cadrul procesului de reformare a mecanismului economic.

6.3.6. Politicile anticriză

Urmărind asigurarea unei cât mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale

evoluţiilor ciclice, diferiţi agenţi economici şi în general statul, adoptă o serie de măsuri. Surprinzând modalităţi fundamental diferite de percepere a cauzelor fluctuaţiilor ciclice, politicile anticriză pot fi structurate pe două mari categorii:

a) politici anticiclice având ca obiectiv influenţarea cererii agregate;

69

Ibidem, p.120. 70

Samuelson, Paul A.; Nordhaus, William D. - Macroeconomie 14 Edition, Les Editions d'Organisations, 1995, p. 795-796

b) politici anticiclice bazate pe ofertă. a) Punctul de reper al adaptării unor asemenea modalităţi de depăşire a situaţiei create îl constituie

marea depreciere economică din anii '30, iar teoreticianul de marcă este J. M. Keynes, care a demonstrat

necesitatea acţiunii asupra cererii globale, care poate stimula şi redresa producţia. În această viziune, problema

centrală este găsirea modalităţii optime de contro) din partea guvernului asupra cererii agregate, pe această

cale obţinându-se niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă, concomitent cu rate acceptabile a inflaţiei.

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice, se folosesc mai multe instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, masa monetară şi rata dobânzii, sistemul asigurărilor sociale etc. Fundamentate de către economistul englez Keynes, politicile anticriză se constituie într-o componentă a politicii economice pe termen scurt şi pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală.

Politica cheltuielilor publice, se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune).

Cheltuielile publice implică transferuri de venituri şi acţiune asupra cererii globale prin achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi investiţii în întreprinderi publice. Un mare rol revine majorării prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.) care permit în faza de recesiune să fie atenuate fluctuaţiile veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei.

Politica monetară şi de credit, are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii. Astfel, pentru stimularea creşterii economice, în fazele de stagnare sau recesiune se aplică dobânzi mai reduse care stimulează pe investitori şi creditul iar în fazele de avânt, când preţurile au tendinţă de creştere, se acţionează în direcţia restrângerii masei monetare prin creşterea dobânzii şi promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite.

Politica fiscală, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice, ridicând sau diminuând nivelul fiscalităţii, în vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi producţiei. Astfel, în condiţiile de recesiune se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând la dispoziţia agenţilor economici particulari, o cotă mai mare din profit.

b) Politicile anticiclice bazate pe ofertă, preconizează că pentru a influenţa evoluţia ciclică, esenţială este ameliorarea stimulentelor pentru producători, pentru a-şi spori oferta agregată. În vederea atingerii acestui scop, pot fi adoptate două categorii de măsuri: efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi a preţurilor libere prin eliminarea centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale, sindicate); folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor (ex. reducerea fiscalităţii).

Politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei au fost aplicate în mod coerent pentru prima dată în SUA, în

vederea depăşirii marii depresiuni din anii '30, program cunoscut sub numele de New Deal. După al doilea război

mondial, asemenea măsuri, cu accente specifice, au devenit o practică curentă în ţări din Europa Occidentală, Canada şi

Japonia. Atenuarea fluctuaţiilor ciclice, din economiile ţărilor dezvoltate până la jumătatea anilor '70 au sădit încredere în

viabilitatea politicilor anticiclice care vizează influenţarea cererii agregate în raport cu starea concretă a economiei.

ŞOMAJUL ŞI INFLAŢIA

7.3.1. Definirea şi cauzele şomajului

Prezent în practica economică, şomajul este surprins şi analizat global şi structural, pe forme şi tipuri, uzându-se în

acest sens de mai multe modalităţi de definire şi de comensurare.

Şomajul este un fenomen negativ prezent în aproape toate statele lumii. Cuprinzând o mare parte a populaţiei active,

şomajul este ilustrat de statisticile internaţionale ca un fenomen macroeconomic ce impune soluţii multiple de natură

economică, politică, socială, în funcţie de loc şi timp.

Şomajul prin efectele economico-sociale pe care le generează, a devenit o problemă preocupantă în ultimele decenii

pentru toate statele lumii. De aceea, dinamica teoriei economice despre şomaj, ca şi exprimarea unor puncte de vedere,

trebuie să reflecte nu numai natura şi cauzele şomajului, ci şi măsurile şi remediile pentru diminuarea efectelor sale.

Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii, în cadrul căreia există un excedent de ofertă de muncă faţă

de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi găseşte loc de muncă.

În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă.71

Privit în această accepţiune, şomajul apare ca rezultat exclusiv al cererii de muncă, oferta de forţă de muncă nefiind

luată în considerare. Ori, aprecierea obiectivă a situaţiei de pe piaţa muncii nu se poate realiza decât prin corelarea cererii cu

oferta de locuri de muncă.

În literatura economică este larg utilizată şi definiţia dată şomajului de Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie din

Sistemul Naţiunilor Unite - potrivit căreia este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent

următoarele condiţii: este apt de muncă, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă salariată sau

nesalariată, caută un loc de muncă.

Apariţia şi accentuarea şomajului au o multitudine de cauze obiective, dar şi subiective, între care:

a) Ritmul de creştere economică, în condiţiile unei productivităţi a muncii ridicate, nu mai este capabil să creeze

noi locuri de muncă, astfel încât să asigure o ocupare deplină. Pe piaţa muncii, decalajul între cererea de muncă şi oferta de

muncă este în defavoarea ultimei. Dezechilibre de amploare se manifestă pe segmentul de piaţă al forţei de muncă tinere, care

au drept cauză lipsa nu numai de locuri de muncă, ci şi a unei pregătiri profesionale, în discordanţă cu structura cererii pieţei

muncii. Există şi cauze de ordin subiectiv, ce ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja tineri fie din

cauza lipsei lor de experienţă, fie că aceştia nu se încadrează în disciplina muncii.

În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a căuta locuri de muncă plătite cu un salariu mai mare, fapt ce

întârzie integrarea lor activă.

b) Progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj, într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de

capacitatea financiară a ţărilor de a asimila noutăţile cercetării ştiinţifice.

Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi, care sunt acoperite prin produse rezultate din activităţi noi

generatoare de locuri de muncă.

c) Criza economică, caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activităţii economice, sporeşte numărul de şomeri, iar

integrarea lor, în perioada de boom, poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de şomeri depinde de

posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula agenţii economici în creşterea investiţiilor de capital, de capacitatea de

utilizare eficientă a pârghiilor economice în condiţii de criză.

Cu alte cuvinte, rate mari de creştere economică determină scăderea ratei şomajului, iar rate mici sau negative

ale creşterii economice sunt însoţite de creşterea ratei şomajului.

În România, criza economică de lungă durată a generat un şomaj de mari proporţii cu perspective reduse de reintegrare.

Modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice, sub impactul diversificării cererii de bunuri, al

crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă îndelungată la reducerea cererii de muncă.

În România, şomajul are la originea sa, parţial, şi transformările de structură a economiei naţionale, după criteriul de

eficienţă, în vederea adaptării la mediul concurenţial.

Imigrarea - emigrarea influenţează asupra stării pieţei muncii. Imigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea

angajării în diferite ţări va spori oferta de forţă de muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect invers, de scădere a

ofertei de muncă în zona de origine.

Conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă, datorită oscilaţiilor ritmului creşterii economice,

conflictelor armate, promovării unor politici de embargou influenţează negativ asupra relaţiilor economice vizând import-

exportul, deteriorând activităţile economice în ţările din zonă şi contribuind la creşterea şomajului. Embargoul impus

României faţă de Irak şi Iugoslavia a avut efecte negative asupra exportului, ceea ce a condus la restrângerea activităţii multor

unităţi economice. Pierderile se cifrează la zeci de miliarde de dolari.

7.3.2. Forme ale şomajului şi indicatori de măsurare

Argumentat în teorie şi constatat în practica economică, şomajul se caracterizează prin mai multe aspecte:

a) nivelul şomajului, exprimat absolut, respectiv prin numărul celor neocupaţi şi relativ, ca rată a şomajului, calculată

71 Piaţa muncii reprezintă, deci, locul de confruntare, pe total şi pe structură, a ofertei de muncă cu cererea de muncă. Este o piaţă imperfectă, aflată sub

incidenţa unui foarte mare număr de factori obiectivi, materiali, dar şi subiectivi.

ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată. Creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului

au dobândit, în ultimele decenii, şi alte semnificaţii. Astfel, şomajul, deşi a devenit un fenomen permanent, cu sensuri de

evoluţie diferite pe ţări, nu exclude definitiv existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă.

Consecinţele economico-sociale sunt diferite. În cazul subocupării, apar probleme sociale, creşte presiunea asupra

salariului, se iroseşte muncă socială. În cel de-al doilea caz, al supraocupării, forţa de muncă devine rară şi scumpă, salariul

crescând mai repede decât productivitatea muncii72

. În realitate, ocuparea deplină, subocuparea şi supraocuparea, sunt noţiuni

folosite în mod diferenţiat în funcţie de condiţiile de loc şi timp;

b) intensitatea şomajului, este o altă caracteristică în funcţie de care se poate distinge: şomajul total care presupune

pierderea locurilor de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii prin reducerea

duratei de lucru sub cea legală; şomajul deghizat, care presupune o activitate aparentă, cu o productivitate mică;

c) durata şomajului cuprinde perioada de timp din momentul pierderii locului de muncă până la preluarea activităţii.

Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată a şomajului legiferată;

d) structura şomajului se formează pe baza anumitor criterii care sunt: categoria socio-profesională, nivelul

calificării, ramura de activitate din care provine, vârstă, sex, rasă etc. Din studierea structurii şomajului pe sexe şi categorii de

vârstă, se constată o creştere a numărului de şomeri tineri (până la 25 de ani) şi a femeilor.

Pe baza acestor trăsături caracteristice, putem considera că a şoma înseamnă a nu lucra în mod oficial adică lipsa

pentru o anumită perioadă de timp a unui loc de muncă. Inactivitatea poate fi însă şi rezultanta voinţei individuale având o

motivaţie subiectivă. În consecinţă, şomajul poate fi voluntar sau involuntar.

Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este datorat refuzului sau imposibilităţii pentru

purtătorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare salariului de echilibru. Acest refuz este bazat pe anumite

prevederi legale, pe uzanţe sociale sau pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective.

În contrast, şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi dispuse să lucreze pentru

un salariu real mai mic, nu găsesc locuri de muncă disponibile73

.

Între aceste două forme de şomaj există puncte de interferenţă, care le fac uneori greu departajabile. Există astfel, un

şomaj tranzitoriu sau fricţional, specific acelor economii în care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie spre

schimbarea locului de muncă în vederea ameliorării condiţiilor de viată. În categoria şomajului voluntar, pot să fie incluşi şi

aceia care primesc o indemnizaţie de şomaj. Explicabilă şi motivată social, indemnizaţia de şomaj are efecte economice

contradictorii. Se constată că şomajul voluntar este cu atât mai mare cu cât această indemnizaţie este mai consistentă. Un

efect negativ al indemnizaţiei de şomaj este şi aşa numitul “şomaj la negru”. El cuprinde pe aceia care beneficiază de

indemnizaţia de şomaj, dar care prestează concomitent o activitate remunerată, de obicei, în domeniul serviciilor de consum

sau comerţului. Pentru aceasta este necesar ca indemnizaţia de şomaj să fie astfel stabilită, încât să incite la căutarea unui loc

de muncă. Mărimea optimă a indemnizaţiei de şomaj este situată între 45-90% din salariul avut. Ea determină mobiluri şi

atitudini specifice fiecărei ţări în parte.

Cauzele generatoare de şomaj trebuie căutate în cele două mari procese economico-sociale, şi anume:

a) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;

b) creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a se putea angaja şi

afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive.

În cadrul primului proces, pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate, distingem mai multe forme

sau genuri de şomaj.

În primul rând, şomajul ciclic denumit uneori şi conjunctural, cauzat de crizele economice care au loc, de crizele

parţiale sau de alte crize specifice unei conjuncturi. El este explicat ca rezultat al modului defectuos în care se realizează

legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte. În general,

şomajul ciclic poate fi resorbit total sau parţial, în perioadele de avânt economic.

În al doilea rând, şomajul structural, determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, socială etc.,

care au loc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. El se datorează, în principal, dezechilibrului

creat între oferta şi cererea de muncă.

În al treilea rând, şomajul tehnologic, ca o variantă a celui structural, este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi

tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice care impun restrângerea locurilor de

72 Flauzat, Denise - Économie contemporaine, Paris, P.U.F., 1992, p. 107. 73 Keynes, J. M. - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 44.

muncă. Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilă, întrucât ea reclamă recalificarea forţei de muncă în concordanţă

cu progresul tehnic.

În al patrulea rând, şomajul intermitent, ca rezultat al practicării contractelor de angajare pe durate scurte din cauza

incertitudinii afacerilor. În acest caz, perioada de şomaj începe la expirarea angajării şi se încheie la reînnoirea contractului

sau la realizarea unei noi angajări la o altă unitate.

În al cincilea rând, şomajul de discontinuitate, care afectează în mod deosebit femeile şi este cauzat de întreruperea

activităţii din motive familiale sau de maternitate.

În al şaselea rând, şomajul sezonier, cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de factori naturali, cum

sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice etc.

În afara acestor forme principale de şomaj mai există în ţara noastră şi alte forme mai puţin cuprinzătoare cu ar fi:

şomajul sezonier, şomajul deghizat etc.

Indiferent de formele sub care se manifestă, şomajul are consecinţe multiple, atât pentru individ, cât şi pentru economia şi

societatea românească în ansamblu. Consecinţele economico-sociale multiple, asemănătoare, în general cu cele care au fost arătate

anterior, se îmbină organic cu costul social al şomajului şi afectează puternic esenţa, proporţiile, ritmul şi eficienţa dezvoltării

economiei româneşti pe termen lung.

Cel de-al doilea proces, economico-social generator de şomaj are şi el două aspecte majore.

Unul priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii şi explică formarea şomajului prin starea economiei

(nivel, structură, tehnică) ca şi prin diferenţa dintre ciclul reproducţiei forţei de muncă şi ciclul diferitelor activităţi

economice. De asemenea, acest şomaj este explicat şi prin formarea noilor generaţii sub incidenţa factorilor naturali-

biologici, demografici şi economici care, deşi se influenţează reciproc, nu au unii asupra altora o determinare directă.

Al doilea aspect se referă la populaţia activă disponibilă, la persoanele care nu au mai lucrat şi sunt nevoite să se

încadreze, ca urmare a unor cauze directe: diminuarea posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri insuficiente (pensiile

de urmaş, salariul soţului), intensificarea mişcării de emancipare a femeilor, ruinarea micilor producători etc.

În explicarea cauzelor şomajului, nu poate fi neglijată, migraţia internaţională a populaţiei, adică deplasarea

populaţiei active disponibile, dintr-o ţară în alta, în căutarea unui loc de muncă. Acest proces, creează serioase dezechilibre pe

piaţa muncii, între cererea şi oferta de muncă, atât pentru ţările importatoare, cât şi pentru ţările de origine.

7.3.3. Consecinţele economice şi sociale ale şomajului

Pe plan economic, se disting consecinţe negative ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de individ - familie.

Pe plan naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează dinamica mărimii PIB, în sensul că instruirea,

calificarea celor aflaţi în şomaj au presupus cheltuieli din partea individului şi societăţii, care nu vor putea fi recuperate în situaţia

şomajului de lungă durată; această forţă de muncă, ieşită din populaţia activă ocupată, nu contribuie la creşterea PIB; societatea

suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj, din partea agenţilor economici, salariaţilor; existenţa unui

şomaj de lungă durată, mai ales în rândul tinerilor, poate genera acte de violenţă, infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu

impact asupra întregii societăţi.

La nivel de individ-familie, şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Indemnizaţia de şomaj este mai mică

decât salariul. Prelungirea duratei şomajului erodează şi economiile, dacă ele există. Se deteriorează calitatea forţei de muncă

şi este mai greu de găsit un loc de muncă.

Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul devenit şomer mai mult decât latura economică. Apar

complexe de neutilitate pentru societate şi familie. Starea de şomaj poate afecta coeziunea şi armonia din unele familii. Totodată,

şomajul cronic şi de lungă durată, care generează sărăcia unui grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte

sociale profunde. Este de înţeles că “bulversarea vieţii sociale şi a celei de familie poate provoca o adevărată criză de

identitate”74

.

Multitudinea de efecte negative ale şomajului pentru societate şi individ justifică pe deplin îngrijorarea guvernelor

statelor lumii în faţa acestui flagel şi preocuparea pentru a găsi soluţii de ocupare a forţei de muncă la un grad cât mai înalt.

Existenţa în România a unui şomaj cronic de lungă durată, ce a generat criza ocupării forţei de muncă, impune

cu necesitate o politică activă de ocupare, care să vizeze obiective la nivel micro şi macroeconomic.

74 Sen, A.K. - L'inegalite, le chomage et L'Europe d'aujourd’hui, în “Revue internationale du travail", nr.2/1977, p. 77.

7.3.4. Măsuri de combatere a şomajului

Complexitatea fenomenului, a formelor şi implicaţiilor sale în toate componentele organismului economico-social fac

deosebit de dificilă găsirea unor măsuri de diminuare a şomajului. De aceea, şomajul s-a impus atenţiei guvernelor şi forţelor

sociale, devenind o preocupare generală. Soluţiile preconizate cuprind o gamă foarte variată şi vizează atât firmele, cât şi

societăţile, atât pe cei ce lucrează, cât şi pe şomeri. Toate acestea formează obiectul unor reglementări care, în totalitatea lor,

sunt cunoscute ca politici sau măsuri pentru diminuarea şomajului.

Şomajul ridică, aşadar, numeroase probleme economice şi sociale atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.

Pe termen scurt, pentru atenuarea consecinţelor sale, obiectivul major îl constituie asigurarea unor venituri minime

pentru cei afectaţi, ceea ce se realizează prin ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. În prezent, această indemnizaţie diferă

atât prin dimensiunea cât şi prin durata de timp pentru care se acordă, de la o ţară la alta. Astfel, ponderea indemnizaţiei faţă

de salariul unei persoane oscila între 28% în Marea Britanie şi circa 55% în Italia, iar durata de acordare în săptămâni era de

65 în SUA şi în Canada, 52 în Germania şi Anglia, 26 în Italia.

În general, indemnizaţia de şomaj reprezintă un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari

destinaţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. Pentru asigurare, indemnizaţia de şomaj oferă o completare a

mijloacelor de trai, pentru o perioadă determinată şi atâta timp cât persoana ce o încasează dovedeşte că este şomer şi

realizează un venit sub un anumit nivel. Pentru asistenţă, indemnizaţia de şomaj, contribuie la susţinerea programelor de

calificare şi recalificare, precum şi a programelor de încadrare în activitate.

Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor guvernamentale îl constituie diminuarea sau chiar resorbirea resurselor

de muncă aflate în stare de şomaj. Măsurile în acest domeniu, pot fi grupate în următoarele categorii: măsuri care privesc

direct pe şomeri; măsuri care privesc populaţia ocupată, alte măsuri. a) Din prima categorie (măsuri ce privesc direct pe şomeri) fac parte măsurile şi acţiunile pentru pregătirea,

calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă sau pentru reintegrarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a

restructurărilor tehnologice şi economice. De asemenea, un loc important îl ocupă, facilităţile acordate de stat pentru crearea

de noi întreprinderi şi pentru trecerea la noi forme de angajare.

În acest sens, se remarcă angajarea pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea provizorie, cu contract de muncă pe

durată determinată, măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor etc. De regulă, asemenea măsuri au ca rezultat

asigurarea unor salarii mai mici decât cele normale;

b) Măsurile care privesc populaţia activă ocupată, au ca scop diminuarea şomajului prin crearea de posibilităţi

suplimentare de angajare care se asigură, în principal, prin “împărţirea muncii” între cei angajaţi şi crearea de noi posibilităţi

de angajare. Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a

muncii şi a producţiei. Protejarea populaţiei ocupate este realizată, în ultimul timp, şi prin măsurile întreprinse pentru

îndepărtarea imigranţilor şi repatrierea lor în ţările de origine.

Dar, adevăratul remediu pentru diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât procesul creării de noi locuri de muncă.

Aceasta pentru că, şomajul, rămâne, în principal, un rezultat al modului în care se desfăşoară procesul reproducţiei sociale. El

este strâns legat de creşterea economică şi de aceea, cele mai multe măsuri trebuie să vizeze acest domeniu.

Prin urmare, problema de fond o constituie asigurarea creşterii economice şi crearea condiţiilor pentru conferirea unui

suport real şi dinamic acestei creşteri.

De aceea, diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă, corelată cu pregătirea corespunzătoare a

forţei de muncă, constituie căi sigure de limitare a şomajului. Impulsionarea cererii efective, prin investiţii bazate pe

cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne, pot avea efecte benefice asupra ofertanţilor forţei de muncă.

Investiţia în producţie trebuie însă corelată cu cea în om, în pregătirea şi formarea sa profesională. De aceea, odată cu

restructurările tehnologice, cu reorientarea unor sectoare şi ramuri de activitate, trebuie găsite şi mijloacele necesare pentru a

produce schimbări tot mai profunde în planul structurii forţei de muncă (învăţământ modern bine structurat pe cerinţe şi profesii).

Pentru epoca pe care o parcurgem, dezvoltarea sectorului terţiar, îmbinarea unor strategii naţionale cu altele locale şi

regionale, ca şi înlăturarea oricărei piedici în calea liberei iniţiative, sunt condiţii în plus, fără de care, nu poate fi asigurat

echilibrul pe piaţa forţei de muncă.

7.3.5. Şomajul în România

În România75

, conţinutul şomajului este similar cu cel ce defineşte şomajul în general, însă se particularizează de

condiţiile economico-sociale concret istorice şi specifice.

Astfel, geneza şomajului, se explică pornind de la situaţia în care şomajul şi subocuparea coexistă cu potenţialul

economic, cu capacităţile de producţie nefolosite sau parţial folosite, într-un context de recesiune economică profundă, ceea

ce face ca venitul naţional să fie mai mic decât i-ar permite productivitatea muncii.

Trebuie să avem în vedere şi efectul distructiv pe care dobânzile îl pot avea asupra ocupării şi a investiţiilor.

Menţinerea unor rate ridicate ale dobânzilor, situate mult timp peste rata inflaţiei, secătuieşte economia atât de posibilităţile

viitoare de dezvoltare, cât şi de posibilităţile de ocupare.

Un alt aspect ce se impune a fi luat în calcul pentru înţelegerea genezei şi manifestării şomajului în România priveşte

problema salariilor. Uneori, specialiştii consideră că rigiditatea salariului în privinţa scăderii constituie un element de

blocare a pieţei muncii, de impulsionare a sporirii şomajului. Unii susţin că mărirea necontrolată a salariilor şi a costurilor

salariale de astăzi ar da dimensiunea şomajului de mâine.

Un alt aspect relevant pentru aprecierea genezei şi manifestării şomajului în România se referă la faptul că eliberarea

forţei de muncă din motive de retehnologizare în diferite ramuri şi unităţi economice s-a accentuat, în timp ce crearea

de locuri de muncă a stagnat, din cauza nesiguranţei economice şi a lentei restructurări a economiei.

Procesul de tranziţie a României la economia de piaţă relevă câteva trăsături ale şomajului:

a) creşterea însemnată a numărului şomerilor pe întregul parcurs al tranziţiei la economia cu piaţă concurenţială;

rata şomajului se mişcă în jur de 8-12% pe ansamblul economiei. Prognozele în acest sens trebuie să se realizeze cu prudenţă,

întrucât, pe lângă factorii presupuşi a avea o influenţă pozitivă (evoluţia sectorului privat, amplificarea serviciilor etc.), se

prefigurează factori cu influenţă negativă (ritmul lent al restructurării economice, aplicarea anevoioasă a legii falimentului

etc.).

b) existenţa în structura şomajului a unui număr important de muncitori, îndeosebi cei care au lucrat în unităţi

economice energointensive.

c) şomajul afectează puternic tinerii şi femeile. Şomerii tineri provin mai ales din mediul urban, având o pregătire

liceală sau profesională. Cauzele care generează şomajul în rândul tinerilor sunt: penuria locurilor de muncă pentru tinerii

care intră pentru prima dată pe piaţa muncii; neconcordanţa structurii cererii cu cea a ofertei de forţă de muncă; preferinţa

patronatelor pentru a angaja persoane cu experienţă în activitate; disponibilizarea cu prioritate a tinerilor lucrători etc.

Ponderea mare a femeilor în rândul şomerilor are ca principală cauză persistenţa unei mentalităţi învechite privind rolul

femeii în societate, mentalitate care se manifestă atât la angajare, cât şi la disponibilizarea personalului.

d) tendinţa de creştere a şomajului de lungă durată. Aceasta se explică mai ales prin perioada mare a recesiunii în

cadrul ciclului economic.

e) alimentarea şomajului prin procese de natură economică şi social-culturală. Procesele economice ţin prioritar

de : declinul economiei, inconsecvenţa aplicării reformei economice, lipsa de capital etc., iar procesele social-culturale

privesc mai ales: mobilitatea relativ redusă a forţei de muncă în planul teritorial din motive sociale restrictive, neconcordanţa

dintre opţiunile profesionale ale celor care caută de lucru şi cerinţele vieţii social-economice, amplificarea tendinţelor de

specializare a unor grupuri socio-profesionale etc.

7.3.6. Geneza, natura, cauzele şi formele inflaţiei contemporane

Fenomenul denumit inflaţie76

constituie o problemă de analiză macroeconomică şi una din formele principale ale

dezechilibrului economic.

În sens general, starea de dezechilibru în economie înseamnă inegalitate dintre cerere şi ofertă, care se

manifestă diferit, în funcţie de natura obiectului pieţei. Astfel, pe piaţa bunurilor economice, dacă cererea depăşeşte

oferta existentă, ajungându-se la creşteri generale de preţ, starea de dezechilibru are caracter inflaţionist.

Inflaţia reprezintă unul dintre cele mai discutate dezechilibre economico - sociale actuale. Dacă în unele ţări şi

perioade, inflaţia a fost şi este pericolul cel mai de temut al dezvoltării şi progresului economic, în altele, politica de creştere

75 Ciucur, Dumitru; Gavrilă, Ilie; Popescu, Constantin - Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 529-531. 76 Cuvântul inflaţie vine de la “inflare”, care are sensul de umflătură, ceea ce nu sugerează că este vorba de creşterea cantităţii de bani aflaţi în circulaţie, şi nici

de creşterea generală a preţurilor. Etimologia cuvântului nu vine în sprijinul acestui concep - inflaţie.

economică inflaţionistă poate deveni un instrument util la îndemâna guvernelor.

Inflaţia este un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor de consum, un

mecanism care provoacă variaţii multiple şi de lungă durată.

Inflaţia contemporană reprezintă un fenomen macroeconomic care constă într-o creştere semnificativă şi

continuă, permanentă, a nivelului general al preţurilor şi o scădere a puterii de cumpărare a banilor. Dacă în

economie se întâmplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de deflaţie77

.

Inflaţia există doar în prezenţa banilor, iar problemele, ridicate de ea se datorează numai incertitudinii. Deflaţia şi

dezinflaţia (reducerea ritmului inflaţiei) creează probleme în economie şi societate, ca de altfel şi inflaţia tot datorită banilor.

În modul de explicare a inflaţiei s-au conturat două tendinţe: prima se referă la politicile de inspiraţie Keynesiană, care

leagă inflaţia de fenomenele din sfera producţiei; cea de-a doua consideră inflaţia ca fenomen primordial monetar. În acest

ultim caz, “inflaţia” ar fi datorată nu unui fenomen real (exces de cerere şi situaţia raporturilor de forţă), ci, în principal, unui

exces de monedă78

. În acest sens se consideră că inflaţia se referă numai la sistemul monetar în care circulă însemnele aurului

(înlocuitorii lui), şi reprezintă în speţă deprecierea banilor de hârtie. În condiţiile circulaţiei banilor adevăraţi (de aur) s-ar

părea că nu au existat acest fenomen. Desigur, nu a existat inflaţia de tipul actual, dar deprecierea banilor de aur (uzura fizică

prin circulaţia acestora) a existat cu certitudine, acestea pierzând din greutate, deci şi din valoare, devalorizându-se.

Inflaţia este considerată ca fiind fenomenul economic cel mai de temut (indiferent de termenii folosiţi pentru a o numi

hiperinflaţie galopantă sau pur şi simplu inflaţie de mare amploare) şi anume “dezordinea dezordinelor în viaţa economică”79

.

Inflaţia este un proces complex şi controversat macroeconomic şi mondoeconomic. Termenul de inflaţie este frecvent

utilizat, dar esenţa sa a rămas încă insuficient cunoscută.

Precizarea naturii proceselor inflaţioniste, cunoaşterea noţiunii de inflaţie trebuie să pornească de la formele istorice

ale acesteia, în corelaţie cu formele de bani, cunoscute de-a lungul secolelor, acestea fiind în primul rând, de natură monetară.

Prima formă a inflaţiei a fost cea monetar-bănească, care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a

monedelor din metale preţioase, prin punerea în circulaţie a unor monede false, cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur

mai redus decât cele oficiale. Falsificarea monedei s-a făcut atât de cei care aveau dreptul de a bate moneda, cât şi de cei ce se

specializează în această activitate. Elementele definitorii ale acestui fenomen de inflaţie au fost:

a) conţinutul real în aur al monedei metalice a fost mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a separat conţinutul

nominal de cel real al monedei;

b) transformarea existenţei - aur a monedei în aparenţă - aur;

c) punerea, într-o mare măsură, în circulaţie a unor monede “ieftine” (fără valoare deplină), ceea ce a dus la scăderea

puterii de cumpărare a acestora (a monedelor falsificate).

Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor convertibili în aur, care s-a manifestat în perioada trecerii de

la feudalism la capitalism, când statele europene au început să înlăture haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale

prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur. Dacă scăderea volumului mărfurilor ce urmau să se realizeze pe

piaţă sau creştea viteza de circulaţie a monedei, cantitatea de bani de hârtie devenea excedentară, semnele valorii se

discreditau, scădea puterea lor de cumpărare, pe fondul general al creşterii preţurilor.

Forma a treia a inflaţiei este cea prezentă în zilele noastre şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în

aur. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit care se exprimă în creşterea preţurilor

şi în lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă; ea este un dezechilibru între banii depreciaţi şi circulaţia

bunurilor economice.

77 De câteva decenii, pericolul cel mai mare, pentru economiile de piaţă din ţările dezvoltate, a fost inflaţia. Guvernele au făcut tot posibilul să menţină inflaţia

la un nivel cât mai scăzut, în special prin politici monetare. Circumstanţele economice sunt, actualmente, de aşa natură încât băncile trebuie să atace deflaţia cu cel puţin aceeaşi fermitate cu care au atacat inflaţia, cu scopul de a se menţine nivelul preţurilor. Deflaţia poate fi mult mai periculoasă decât inflaţia, atunci când provoacă o scădere în spirală a preţurilor, ceea ce reduce cererea, care împinge, la rândul ei, şi mai jos preţurile, fenomen ce s-a întâmplat în timpul crizei din anii 1929-1933. Cu excepţia SUA, aproape în toată lumea se manifestă cel mai periculos risc, acela de scădere a preţurilor bunurilor de consum (deflaţie) din anii '30 până în prezent. Este un fenomen nou, diferit de cel cu care cetăţenii se obişnuiseră în ultimii 25 de ani, de creştere a preţurilor. Preţurile scad, parţial, din cauza efectelor benefice date de noile tehnologii şi de noile reglementări pe piaţă şi, tot parţial, din cauza scăderii preţului petrolului şi a altor produse de bază. Aceste scăderi sunt fireşti. Nefireşti sunt scăderile de preţuri provocate de excesele de capacităţi de producţie şi de slaba cerere care impulsionează deflaţia. Previziunile economiştilor arată că decalajul în producţia globală între capacităţile reale şi cele potenţiale va fi, la sfârşitul anului 1999, cel mai mare din anii '30 şi până în prezent. În Japonia şi ţările dezvoltate din Europa deflaţia este mai iminentă decât în SUA. Cu toată ameninţarea deflaţiei, majoritatea economiştilor speră să nu se ajungă la o criză precum cea din anii '29-'33. Pentru detalii vezi: Ţuiu, Florea - „Deflaţia, pericol mai mare decât inflaţia”, în Economistul, nr. 296, p. 8.).

78 Albertini, J. M. - Les rouages de I'économie nationale, Les Editions ouvrières, Paris, 1988, p. 365. 79 Didier, Michel - Economie, Les regles de jeu, Paris, 1989, p. 269.

Realităţile inflaţioniste pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase puncte de vedere cu privire la

natura însăşi a formei contemporane de inflaţie. Există diverse opinii cu privire la fenomenul inflaţionist legate de

elementul monedă iar alte opinii care se referă la evoluţia indicelui preţurilor.

Inflaţia monetară poate fi definită ca o rupere de echilibru, la un moment dat, dintre masa monetară şi volumul

mărfurilor şi serviciilor, printr-o creştere excesivă a semnelor monetare, asociată cu creşterea preţurilor şi urmată de

depreciere monetară80

.

Într-o altă formă de explicare a fenomenului inflaţionist există economişti care consideră că inflaţia este legată în

general de evoluţia indicelui preţului, existând ca un proces atemporal şi aspaţial, deci care se manifestă oricând şi oriunde

prin variaţia preţurilor. Astfel, “există inflaţie atunci când nivelul general al preţurilor este în creştere continuă, mai mult sau

mai puţin rapidă; deflaţia este prezentă atunci când nivelul general al preţurilor se află în scădere continuă”81

.

Sintetizând numeroasele opinii cu privire la inflaţia contemporană, se desprind caracteristicile esenţiale ale acesteia,

cum ar fi:

a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional, cât şi în raport cu alte monede;

b) este un proces de creştere durabilă a tuturor preţurilor;

c) este un dezechilibru calitativ structural, între masa de mărfuri şi servicii socialmente necesare şi masa bănească,

aceasta din urmă manifestându-se ca un excedent relativ în circulaţie;

d) este un proces material şi monetar, deoarece fluxurile materiale sunt dublate de fluxuri monetare, acestea se

stimulează reciproc fie în sensul menţinerii echilibrelor parţiale şi a echilibrului global, fie în sensul accentuării

dezechilibrelor;

e) inflaţia se interferează cu numeroase aspecte psihologice (de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul

creditului, populaţia aduce în “prezent” o cerere viitoare de consum);

f) este un accident al creşterii şi dezvoltării economice devenind un obiectiv al politicii economice care încearcă să o

menţină între anumite limite tolerabile;

g) este un proces structural ce cuprinde ansamblul macro-social.

În strânsă legătură cu trăsăturile (caracteristicile esenţiale) inflaţiei, se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă

un dezechilibru structural, monetaro-material care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte

nevoile economiei ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă, şi generalizată a preţurilor.

În esenţă, dezechilibrul de ansamblu al economiei datorat inflaţiei este evidenţiat de trei tendinţe majore:

a) disparitatea, respectiv creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă comparativ cu creşterea altor variabile ale

economiei, în primul rând, producţia;

b) creşterea preţurilor;

c) scăderea puterii de cumpărare a banilor. Cauza acestor tendinţe este de natură monetară şi de natură nemonetară.

De regulă inflaţia este determinată de două situaţii:

a) emisiunea monetară excedentară în raport cu nevoile de circulaţie a bunurilor economice, prioritar pentru acoperirea

deficitelor bugetare ale statului;

b) când cantitatea de bani rămâne aceeaşi, deşi se reduce considerabil cantitatea de bunuri economice oferite pieţei.

Fenomenul inflaţionist poate fi pus în evidenţă şi prin dezechilibrul dintre masa monetară şi produsul intern brut (PIB)

a cărui circulaţie şi realizare trebuie să se efectueze prin intermediul monedei şi care poate să apară în următoarele situaţii:

a) creşterea masei monetare sau a diferitelor ei componente în ritm mai rapid decât creşterea PIB;

b) creşterea vitezei de rotaţie a banilor, ceilalţi parametrii rămânând constanţi;

c) scăderea PIB fără o scădere corespunzătoare a masei monetare sau în condiţiile scăderii mai lente a acesteia;

d) acţiunea concomitentă şi conjugată a acestor factori.

Cauzele (factorii) care pot determina procesul de inflaţie sunt numeroşi şi diverşi. Ei sunt de ordin general, particular şi

specifici, dar strâns legaţi între ei.

În funcţie de natura cauzelor sunt cunoscute următoarele forme de inflaţie:

a) inflaţie prin cerere provocată de excesul de cerere solvabilă pentru bunuri economice, rigiditatea sau chiar involuţia

ofertei în fondul creşterii generale şi de durată a preţurilor. Ea poate fi cauzată de creşterea cererii consumatorilor, a cheltuielilor

statului, a investiţiilor efectuate de firme, a exporturilor, precum şi de orice combinaţie dintre acestea. Pe măsura creşterii cererii,

80 Dan Drosu Saguna - Drept financiar şi fiscal, vol. I, Editura “Deşteaptă-te Române”, SRL, 1992, p. 49. 81 Barre, Raymond - Économie politique, P.U.F., Paris, 1976, p. 575.

fermele răspund prin creşterea producţiei şi a ofertei, drept urmare resursele se reduc şi cresc costurile, ceea ce determină

creşterea preţurilor. Creşterea producţiei, însă este oprită de creşterea costurilor care ating plafonul preţurilor, plafon determinat

de volumul veniturilor. De aceea, determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp şi apreciată ca o inflaţie pe

termen scurt. Inflaţia prin cerere este asociată unei economii aflate în plin avânt.

b) inflaţia prin monedă determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare excedentare în

raport cu cantitatea de mărfuri de pe piaţă, încălcându-se cerinţele legii circulaţiei băneşti, încetinirea vitezei de rotaţie a banilor,

Această formă de inflaţie este folosită de către stat pentru stimularea artificială a economiei naţionale, conform concepţiei după

care punerea în circulaţie a unei cantităţi excedentare de bani ar înviora activitatea economică, salvând-o de la stagnare sau de la

criză (aşa-zisa “politică a banilor ieftini”, sau “politica injecţiilor monetare”).

Această formă de inflaţie se observă şi în cazul deficitului bugetar al statului, respectiv creşterea mai rapidă a

cheltuielilor bugetare decât a veniturilor, situaţie în care statul recurge la împrumut de la Banca Centrală;

c) inflaţie prin costuri, determinată de cauze cu motivaţii diverse, care influenţează creşterea costurilor, a preţului resurselor

naturale, a costurilor salariale, a fiscalităţii şi a importurilor, şi nu în ultimul rând, a devalorizării monedei naţionale. Inflaţia prin

costuri, corelată cu oferta, se produce în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată, care rămâne

constantă. Cu cât cererea va fi mai puţin elastică, cu atât vânzările se vor reduce mai puţin şi, în consecinţă firmele vor reuşi să

transmită mai uşor creşterea costurilor lor de producţie asupra consumatorilor, prin preţuri mai ridicate. Faţă de cazul inflaţiei prin

cerere, inflaţia prin costuri are efect invers asupra producţiei şi ocupării forţei de muncă, respectiv, creşterea costurilor în condiţiile

unei cereri agregate constante duce la reducerea producţiei şi a locurilor de muncă. Factorii care determină creşterea costurilor şi

deci cauze ale inflaţiei prin costuri, mai importanţi sunt: inflaţie prin creşterea salariilor, când se creează o discrepanţă între sporirea

sumelor plătite pentru salarii şi creşterea numărului de locuri de muncă, respectiv creşterea salariilor nu este susţinută de cererea de

muncă; inflaţie prin creşterea profiturilor, care se produce în situaţia firmelor mari, de oligopol, ceea ce le permite să impună preţuri

mari, relativ independent de cerere; inflaţie prin creşterea preţurilor la produsele importate, în special la materii prime, combustibil

şi energie, ceea ce influenţează costul producţiei interne şi respectiv al preţurilor independent de cererea de pe piaţa internă.

d) inflaţie prin credit determinată de creşterea substanţială a creditului care conduce la excesul de cerere nominală

pentru bunurile de consum. Acordarea de credite fără o temeinică analiză a scopurilor urmărite de către debitorii sau cu intenţia

de a contribui la expansiunea viitoare a economiei, duce la o creştere exagerată a masei monetare în economie;

e) inflaţie combinată, determinată de interacţiunea celor două cauze majore: cererea şi costurile. Complementarea

acestor cauze face dificilă precizarea cauzei esenţiale care a declanşat fenomenul.

f) inflaţie structurală, determinată de cadrul legislativ social, de rolul şi capacitatea negociativă a sindicatelor în

materie de venituri, discrepanţele în condiţiile producţiei, de condiţiile de formare a preţurilor pe anumite pieţe sau în anumite

sectoare ale economiei. Ea se manifestă în contextul unor strategii de impunere a preţurilor de către monopoluri sau

oligopoluri ce deţin puterea de decizie economică pe un segment al pieţei totale sau prin intermediul unor puteri controlate şi

stabilite de stat pe alte considerente decât cele în funcţie de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă82

. Inflaţia structurală este

consecinţa unor modificări de structură în cerere sau ofertă. O modificare structurală rapidă poate conduce, în acelaşi timp, la

apariţia şi a şomajului structural şi a unei inflaţii structurale. Cu timpul, această inflaţie are un efect molipsitor, pentru că se

extinde şi asupra altor domenii de activitate;

g) Alte cauze şi influenţe cum ar fi:

inflaţia deschisă (explicită, declarată, recunoscută), care se dezvoltă prin ea înşişi, într-o manieră autonomă, fără

a putea fi stopată prin intervenţie umană;

inflaţie ascunsă (ocultă, refulată, frânată, reprimată), care se caracterizează prin intervenţia deciziilor

(monetare, fiscale, bugetare etc.) din partea statului;

inflaţia dată de factorul psihologic, care apare atunci când toţi agenţii economici sunt influenţaţi în deciziile lor de

relaţia dintre aprecierile privind evoluţia inflaţiei şi evoluţia propriu-zisă a fenomenului;

renunţarea la obligativitatea convertibilităţii monetare, fapt ce duce la creşterea nelimitată a masei monetare,

etc.

Din cele prezentate se pot desprinde cel puţin două concluzii:

a) toţi factorii inflaţiei au atât încărcături economice cât şi politico-sociale;

b) sensul evoluţiei unui factor, dimensiunea dinamicii acestuia (creştere sau scădere), nu se reflectă identic în

dinamica inflaţiei şi în amploarea ei. De pildă, deficitul bugetar nu se reflectă întotdeauna în creşteri ale procesului

82 Vezi: Bezbackh, Pierre - Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, 1992, p. 42.

inflaţionist, iar o mărime anume a deficitului nu provoacă pretutindeni aceeaşi rată a inflaţiei.

Între caracteristicile de bază ale inflaţiei pe primul plan, se situează intensitatea (evoluţia indicelui general al preţurilor

cu amănuntul la bunurile şi serviciile de consum) şi durata ei în timp, în funcţie de care distingem trei tipuri de inflaţie

(forme ale inflaţiei sau scală de departajare a procesului inflaţionist):

a) inflaţia latentă Inflaţia reprimată, apare în economia de plan, centralizată, şi, uneori, în economia de piaţă în formare (în tranziţia la

economia de piaţă). Ea se manifestă atunci când preţurile reale de pe piaţa liberă sunt mai mari decât preţurile stabilite de stat,

centralizat. Ea este observată când oamenii au mai mulţi bani şi pe piaţă există mai puţine mărfuri pe care ei doresc să le

cumpere. Eliminarea acestui gen de inflaţie se face prin măsuri care să ducă la echilibrul între preţuri şi cantitatea de bani

deţinută de oameni, cum ar fi: creşterea producţiei de bunuri de consum mai mult decât investiţiile şi producţia militară

pentru ca populaţia să-şi cheltuiască banii pe ele; importul de bunuri de consum care să suplinească lipsa de mărfuri de

consum de pe piaţă din cauza căreia se formează cozi la magazine şi pieţe; majorarea preţurilor produselor în aşa fel încât să

se colecteze banii populaţiei; reformă monetară specifică, în sensul că se schimbă conţinutul şi înfăţişarea banilor, prin

denominalizare, reducându-se masa monetară.

Inflaţia târâtoare este caracterizată printr-o rată de creştere a preţurilor relativ moderată, până la 3% anual. Aceasta

duce la o depreciere monetară lentă şi progresivă fără zguduiri economice;

b) inflaţia moderată, când creşterea anuală a preţurilor se încadrează între 3-6%;

c) inflaţia rapidă (deschisă), atunci când preţurile cunosc o creştere de circa 10% anual;

d) inflaţia galopantă (hiperinflaţia), considerată foarte periculoasă, deoarece ritmul mediu anual al creşterii preţurilor

depăşeşte 10 procente. Ea conduce la prăbuşirea monedei naţionale. Fenomenele actuale arată dificultatea încadrării exacte

într-o formă de inflaţie sau alta. De aceea, atenţia multor specialişti este îndreptată spre analiza celei mai periculoase forme,

hiperinflaţia - ca formă excesivă de inflaţie. Hiperinflaţia pune în evidenţă trei caracteristici esenţiale ale oricărei inflaţii şi

anume:

a) existenţa unui deficit bugetar;

b) creşterea cantităţii de monedă emisă;

c) deteriorarea valorii monedei în raport cu valutele străine.

Corelaţiile cantitative dintre creşterea economică şi procesele inflaţioniste sunt analizate în ultimele decenii, prin

termeni şi expresii consacrate ca noi forme ale inflaţiei cum sunt: creştere neinflaţionistă, creştere inflaţionistă, stagflaţia şi

slumpflaţia.

Creşterea neinflaţionistă se realizează atunci când ritmul creşterii economice devansează ritmul inflaţiei.

Creşterea inflaţionistă are loc atunci când are loc accelerarea ritmului inflaţiei şi încetinirea sensibilă a ratei medii

anuale de creştere a producţiei sociale.

Stagflaţia se manifestă, în anumiţi ani, caracterizaţi prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei,

prin “creşterea zero” sau prin recesiuni economice. Deci când creşterea economică foarte slabă sau chiar stagnarea economică

coexistă cu inflaţia.

Slumpflaţia se caracterizează prin coexistenţa scăderii producţiei cu creşterea preţurilor. Ea sintetizează o criză economică

sau un declin economic, pe de o parte, şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de altă parte.

7.3.7. Măsurarea şi combaterea inflaţiei. Efectele (costurile) inflaţiei

Deoarece cauzele de ordin economic, monetar şi social-politic care determină inflaţia au ca rezultat emisiunea de

hârtie-monedă şi de bani scripturali într-un volum superior sporirii produsului naţional, inflaţia devine transparentă în

economia de piaţă prin creşterea, vizibilă şi generalizată a preţurilor. Nu orice creştere de preţuri, este în acelaşi timp, un

fenomen al inflaţiei.

În vederea măsurării inflaţiei şi deflaţiei, se folosesc, concomitent mai mulţi indicatori, care permit formarea unei

imagini corecte cu privire la amploarea inflaţiei. Se consideră că cel mai cuprinzător criteriu de măsurare a fenomenului

inflaţionist este ecartul absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală potenţată artificial de factori politici, pe de o parte,

şi oferta reală de mărfuri şi servicii, pe de altă parte, ambele privite la scara economiei naţionale.

Absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea solvabilă nominală şi cantitatea reală de bunuri economice

pe care agenţii economici le pot pune în circulaţie. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire de bunuri

materiale şi servicii necesare şi dorite de populaţie.

Relativ, inflaţia rezultă ca raport procentual dintre mărimea absolută arătată (excedentul de masă monetară) şi oferta

reală de bunuri. Mărimile relative, la rândul lor, pot fi exprimate în indici prin care se poate aprecia sensul evoluţiei

procesului inflaţionist.

În prezent, inflaţia este măsurată, predominant prin următorii indici şi coeficienţi:

a) indicele general al preţurilor;

b) dinamica preţurilor bunurilor de consum;

c) indicele costului vieţii;

d) modificarea puterii de cumpărare a banilor pe piaţa internă şi internaţională;

e) evoluţia masei monetare şi a vitezei de rotaţie a monedelor;

f) devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PNB, PIB, PNN, PIN, PGB, VN) de către masa

monetară, existentă în circulaţie şi disponibilă pentru a fi cheltuită.

Având în vedere structura, ponderea şi importanţa consumului, în rândul specialiştilor s-a impus ca indicator al inflaţiei

indicele general de creştere a preţurilor bunurilor de consum personal.

Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum83

exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o

familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi

structura nevoii sociale istoriceşte determinată.

Măsurarea inflaţiei se realizează, în primul rând, prin intermediul unor indici de preţuri care să sintetizeze

modificările preţurilor mărfurilor corporale şi serviciilor ce compun indicatorii sintetici prin care se dimensionează rezultatele

activităţii la nivel macroeconomic. Întrucât indicatorii macroeconomici sunt exprimaţi monetar, iar creşterea lor se poate

datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii

macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului de referinţă şi se numesc

indicatori reali (PIB real, PNB real etc.). Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc

indicatori nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflator - preţ implicit al PIB (indice

de diferenţiere) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie în perioada analizată.84

Se consideră că indicele de deflaţionare a PNB constituie cea mai bună modalitate disponibilă de estimare a inflaţiei,

deoarece arată modificarea preţurilor producţiei finale de bunuri materiale şi servicii produse şi realizate într-o perioadă de

timp dată.

Măsurarea inflaţiei impune, în al doilea rând, şi cunoaşterea puterii de cumpărare a populaţiei, respectiv a cantităţii de

mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate monetară, deci a valorii relative a monedei. Puterea de cumpărare permite, de regulă,

comparaţia în timp, de la un an la altul etc., pentru o tară dată sau, cu unele condiţii, chiar între ţări.

Măsurarea inflaţiei, a nivelului şi intensităţii sale, se reflectă, în al treilea rând, şi în creşterea masei băneşti din circulaţie

într-un ritm mai rapid decât creşterea producţiei şi productivităţii factorilor de producţie. Se pot astfel sesiza anumite corelaţii în

economia contemporană între inflaţie şi creşterea economică. Manifestarea acestor corelaţii indică probleme specifice pentru

elaborarea şi înfăptuirea strategiilor cu caracter antiinflaţionist ale guvernelor. Astfel, atunci când ritmul creşterii economice

întrece rata inflaţiei, corelaţia respectivă reflectă procesul neinflaţionist de creştere economică. În această situaţie, o rată

moderată a inflaţiei poate avea un efect de atenuare asupra dinamicii economice. În cazul creşterii economice cu caracter

inflaţionist, rata inflaţiei întrece ritmul mediu anual înregistrat de indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice.

Potrivit practicii internaţionale (statistica ONU şi FMI), acest indice este un “indice de coş”, adică sunt luate în calcul,

în proporţii specifice fiecărei ţări, mărfurile care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei. Construirea acestui “coş” şi

stabilirea proporţiilor respective, se bazează pe datele bugetelor de familie. Indicele preţurilor de consum se deosebeşte,

dimensional de ceilalţi indici de preţ (indicele preţurilor cu ridicata, indicele preţurilor producătorilor), deoarece preţurile de

consum includ şi impozitele indirecte sau taxele de consumaţie, care influenţează puterea de cumpărare a populaţiei.

Inflaţia este un proces care poate fi direcţionat conştient în realizarea unor scopuri externe şi interne.

Pe plan extern, statul are în vedere asigurarea unei poziţii competitive a mărfurilor naţionale, practicând în acest sens

nu de puţine ori, politica de dumping valutar, care constă în devalorizarea sau deprecierea monedei în vederea pătrunderii sau

menţinerii pe pieţele străine. Deşi această practică este interzisă de Fondul Monetar Internaţional, reprezentând un mijloc

inechitabil de concurenţă internaţională, ea se practică în continuare. Ţările lezate iau măsuri de apărare vamală restrictivă sau

83 Pentru a exprima evoluţia puterii de cumpărare a populaţiei, indicele cel mai frecvent folosit, este, în toate ţările, indicele preţurilor de consum, deoarece

are ca element de referinţă, preţul la consumator, reflectând veridic puterea de cumpărare a populaţiei. 84 Dobrotă, Niţă – op. cit. , p.416.

chiar de dumping. Din această cauză se extinde “Cursa deprecierii valutare”, respectiv “deprecierea în lanţ”.

Pe plan intern, experienţa arată că inflaţia este departe de a contribui la echilibrarea economiei, la utilizarea deplină a

forţei de muncă, ea adăugând la dezechilibrele existente altele noi. Aşa de pildă, restrângerea importului, prin inflaţie, pentru

a asigura echilibrul balanţei de plăţi, poate să aibă consecinţe negative asupra utilizării forţei de muncă prin insuficienta

aprovizionare din import.

Consecinţele inflaţiei (efectele, costurile inflaţiei) pot fi analizate atât la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.

Efectele inflaţiei sunt negative atât pentru indivizi cât şi pentru economia şi societatea în ansamblu.

Principalele efecte ale inflaţiei contemporane sunt:

a) redistribuirea veniturilor şi avuţiei de la persoanele cu venituri fixe şi cu poziţii slabe în sistemul economic spre

cele care deţin putere economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari;

b) creează o stare de incertitudine în rândul întreprinzătorilor;

c) contribuie la înrăutăţirea relaţiilor economice externe ale ţării;

d) afectează negativ utilizarea resurselor economiei de care dispune economia naţională;

d) subminează creditul pe termen lung.

Efectul redistribuirii veniturilor şi avuţiei apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea reală. Dacă nu ar

exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală,

reducând puterea de cumpărare a banilor. Redistribuirea venitului se manifestă, în principal prin următoarele forme:

a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă rata inflaţiei este mai mare decât cea de creştere a

salariului nominal, atunci salariul real se va reduce. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort,

o cantitate mai mică de bunuri. Deci în termeni reali el pierde, iar patronul câştigă. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat

sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect;

b) prin relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această formă apare ca urmare a reducerii valorii reale

ale banilor, adică scăderea puterii lor de cumpărare. Debitorul (cel care se împrumută) primeşte de la creditor (cel care dă

împrumutul respectiv) un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de

timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare mult mai mică în funcţie de nivelul ratei inflaţiei.

Starea de incertitudine în rândul întreprinzătorilor se concretizează în deciziile acestora de a investi. Inflaţia duce la

dezoerientarea agenţilor economici, la accelerarea cheltuielilor de consum, în detrimentul deciziilor de a economisi, perturbând

echilibrul dintre cerere şi ofertă. Firmele întâmpină greutăţi reale în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări, cu

urmările cunoscute asupra creşterii economice. La acestea mai trebuie adăugat şi faptul că ritmul creşterii economice se reduce

şi ca urmare a politicilor antiinflaţioniste, care urmăresc scăderea cererii agregate.

Consecinţele în planul relaţiilor economice internaţionale, mai ales pentru statele cu monedă neconvertibilă sunt

dezastruoase. Prin deprecierea monedei naţionale sporesc considerabil cheltuielile pentru import şi se afectează valoarea

naţională a mărfurilor destinate pieţelor externe. Consecinţele se concretizează, în esenţă, în dezechilibrarea balanţei de plăţi

externe.

Resursele economice de care dispune economia naţională trebuie utilizate cu maximă eficienţă. În condiţii de

inflaţie, sunt neglijate activităţi stringente pentru înfăptuirea echilibrului economic general, are loc folosirea suplimentară a

unor resurse în comparaţie cu perioada de stabilitate a preţurilor. Este vorba de cheltuielile care se fac cu urmărirea

fenomenului inflaţionist la toate nivelele: firme, sindicate, bănci, guvern.

Inflaţia galopantă subminează creditul pe termen lung, ducând, de cele mai multe ori la diminuarea depozitelor

bancare şi la deficite bugetare cronice.

Fenomenul inflaţiei are la bază două cauze majore: cererea agregată şi oferta agregată.

Cererea agregată este o categorie macroeconomică şi reprezintă nivelul total al cheltuielilor din economie determinat

de consumul final (consumul individual, consumul public, investiţii) plus cheltuielile străinilor (firme, persoane, organisme).

Oferta agregată este, de asemenea o categorie macroeconomică şi reprezintă nivelul total al bunurilor şi serviciilor din

economie. Curba cererii agregate are o pantă negativă (scade) în raport cu creşterea preţurilor. Curba ofertei este crescătoare

în raport cu sporirea preţurilor, ceea ce înseamnă că un preţ mai mare stimulează producţia, deoarece o producţie

suplimentară şi deci o creştere a ofertei implică costuri marginale mai mari şi, drept urmare, firmele pentru a produce mai

mult trebuie să încaseze preţuri mari.

Preţul de echilibru general se formează după următorul mecanism: dacă cererea agregată este mai mare decât oferta

agregată apare o lipsă de produse în economie, iar preţurile tind să crească, ceea ce îi determină pe producători să producă

mai mult. În acelaşi timp, dacă veniturile se află la un nivel existent, creşterea preţurilor face să scadă cererea, până când

preţurile ajung la un echilibru.

Politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două cauze majore care determină acest fenomen. În

consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei,

fie ambele cauze.

Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici: politici fiscale şi politici monetare.

Politicile fiscale folosesc două pârghii:

reducerea cheltuielilor guvernamentale, care constituie o componentă importantă a cererii agregate, şi

creşterea impozitelor, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor.

Atât prin politica cheltuielilor guvernamentale cât şi prin politica impozitelor se realizează ceea ce se numeşte “politică

deflaţionistă”. Dacă aceleaşi pârghii (cheltuielile guvernamentale şi impozitele) se folosesc în sens invers, respectiv, creşterea

cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor se are în vedere reducerea şomajului, constituind părţi componente ale

politicilor denumite “reflaţioniste”.

Politicile monetare85

au mai multe modalităţi de aplicare. Pe de o parte, ele recurg la modificarea ofertei de bani

acţionând asupra reducerii ei, iar pe de altă parte, recurg, la pârghia dobânzii, manevrând rata dobânzii în direcţia încurajării

depunerilor, economii şi descurajând folosirea creditelor. Ambele se ating prin creşterea ratei dobânzii.

Controlul ofertei agregate se realizează pe două direcţii principale:

a) metode de control a preţurilor şi a veniturilor;

b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei (producţiei).

Metodele de control asupra preţurilor şi veniturilor au ca obiective principale următoarele:

restrângerea influenţei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi a veniturilor (vizează acţiunile patronatului);

restrângerea presiunilor privind creşterea salariilor (vizează presiunile sindicale);

îngreunarea fuziunilor de firme (formarea de oligopoluri), care pot lua decizii în direcţia creşterii preţurilor.

Pentru stimularea ofertei (producţiei) se folosesc, în principal, următoarele măsuri:

scutiri de impozite şi taxe;

încurajarea efectuării de către firme a acţiunilor de cercetare şi dezvoltare;

stimularea de investiţii în direcţia modernizării aparatului de producţie;

efectuarea de cheltuieli pentru perfecţionarea pregătirii profesionale etc.

Gama măsurilor antiinflaţioniste include şi elemente de protecţie socială faţă de efectele creşterii preţurilor şi

scăderii puterii de cumpărare a banilor, cum ar fi: indexarea salariilor (majorarea la anumite intervale de timp) şi a altor

venituri fixe; acordarea de compensaţii de către stat şi întreprinderi pentru salariaţi etc.

Măsurile prezentate nu sunt singulare, fenomenul inflaţionist fiind extrem de complex, necesită folosirea unor “pachete

de măsuri”, concepute şi folosite astfel ca să se completeze cât mai bine atât pe termen scurt cât şi mediu şi lung. În raport cu

aceste măsuri, în timp s-au conturat o serie de căi de combatere a inflaţiei dintre care subliniem:

a) deflaţia, reprezentând reducerea provocată prin măsuri de politică monetară a veniturilor nominale ale populaţiei,

care să conducă la reducerea preţurilor sau limitarea creşterii lor;

b) devalorizarea, ca reducere oficială a valorii de schimb a monedei naţionale în raport cu aurul sau cu alte valute;

c) revalorizarea, respectiv ridicarea conţinutului în aur a monedei naţionale şi modificarea corespunzătoare a parităţii

ei faţă de alte monede;

d) nulificarea, acţiunea de îndepărtare a însemnelor băneşti depreciate şi introducerea unor noi semne, cu un alt

85 Politica monetară este o componentă a politicii economice, definite ca ansamblul deciziilor şi reglementărilor adoptate de autorităţile monetare (Banca

Centrală şi Trezoreria), pentru a acţiona asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei. Politica monetară trebuie să lină seama de obiectivele fundamentale ale politicii economice care sunt: stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă şi expansiunea economică. De aceea, politica monetară trebuie să asigure reglarea cererii şi ofertei de monedă cât şi echilibrul balanţei de plăţi . Politica monetară se înfăptuieşte prin următoarele instrumente: manevrarea taxei scontului şi rescontului; cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă, variaţia cotelor rezervelor obligatorii. Scontarea este actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi la vedere şi înainte de scadenţă, creanţe pe termen scurt, oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei. Rescontarea reprezintă achiziţionarea de către banca de emisiune de la băncile comerciale, a efectelor de comerţ deja scontate de acestea din urmă, operaţiunile efectuate la vedere şi înainte de scadenţă Valoarea acestor titluri este înregistrată în contul băncii prezentatoare, diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont şi duratei creditării băncii comerciale. Taxa rescontului, dacă creşte, scumpeşte creditul, iar dacă scade, ieftineşte creditul. Achiziţionarea sau vânzarea titlurilor pe piaţa deschisă de către banca de emisiune, când pe piaţa interbancară apare fie un excedent, fie un deficit de lichidităţi. Cotele obligatorii de rezervă dau posibilitatea băncilor să controleze masa monetară şi afluxurile sau refluxurile capitalurilor străine. În acest scop, se folosesc plafoanele de credit (adică maxime de credit pentru fiecare bancă în parte de către Banca Naţională) şi rata de refinanţare bancară, prin care Banca Centrală furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitate în conformitate cu obiectivele de politică monetară şi de credit.

conţinut în aur. Aceste măsuri vizează mai ales aspectul monetarist al inflaţiei şi restabilirea unei circulaţii nominale a

banilor, şi nu ansamblul procesului ce caracterizează inflaţia contemporană.86

Aşadar, lupta împotriva inflaţiei comportă, în general, trei categorii de politici:

a) blocajul monedei;

b) blocajul cheltuielilor publice;

c) blocajul veniturilor.

Prin acestea se realizează apărarea şi protejarea agenţilor economici împotriva măririi preţurilor şi scăderea puterii de

cumpărare a banilor, cât şi diminuarea şi controlul inflaţiei. Dar, pentru a învinge inflaţia trebuie atacate cauzele profunde ale

creşterii preţurilor. De aceea, crescând productivitatea factorilor de producţie şi întărind concurenţa putem diminua creşterea

preţurilor. Dar, mai este una şi anume, că perioadele inflaţioniste marchează perioada de tranziţie între o ordine veche şi noi

sisteme economice şi sociale mai complexe.

Inflaţia rămâne un fenomen controversat, deosebit de complex, insuficient cunoscut, confirmat de teoria economică

mondială. Nu există consens în privinţa cauzelor, politicilor şi măsurilor de combatere a fenomenului inflaţionist.

7.3.8. Probleme actuale privind inflaţia în România

Inflaţia s-a manifestat din plin în România, mai ales începând cu anii 1978-1980, când sporirea salariilor nominale era fără

corespondent real în planul producţiei şi productivităţii. Mecanismul oficial al inflaţiei a fost declanşat prin masivele creşteri de preţuri

de la începutul anilor '80. Inflaţia a fost un element definitoriu al crizei economice româneşti. În perioada 1990-2000, creşterea inflaţiei

este un efect al stării degradării economiei româneşti. Indicele preţului de consum sau puterea de cumpărare a populaţiei a fost, în anul

2000, de numai 58,9% din cât era la sfârşitul anului 1989. Se poate trage concluzia că nivelul de trai al populaţiei din ţara noastră a fost

serios afectat de evoluţiile negative ale economiei, precum şi de măsurile întreprinse privind privatizarea care nu a fost, de cele mai

multe ori bine gândită sau au fost puse în practică fără a se întreprinde şi măsuri de protecţie socială.

Având o economie neperformantă, nebeneficiind de o monedă folosită ca etalon internaţional, pentru a evita inflaţia pe

piaţa valutelor forte. România trebuie să-şi creeze obligatoriu un excedent comercial în raport cu ţările dezvoltate economic -

premisa surplusurilor de ofertă la valutele forte. În aceste condiţii, inflaţia ce însoţeşte natural expansiunea economică va ocoli

piaţa valutelor forte, cursul valutar va rămâne constant, inflaţia se va opri la atingerea echilibrului global, evitându-se

depresiunea economică.

În economia socialistă, de comandă, problema excedentului comercial era rezolvat prin: evitarea folosirii valutelor

forte prin introducerea rublei transferabile, mult mai uşor de prelucrat; controlul statului asupra pieţei valutare; reducerea la

minimum a importurilor din ţările dezvoltate economic.

În economia de piaţă, liberă, excedentul comercial trebuie, însă, obţinut prin: stimularea exporturilor; descurajarea importurilor;

evitarea inflaţiei interne.

Politica economică, după decembrie 1989, a avut ca principală eroare, dorinţa de a obţine expansiune economică

indiferent de starea balanţei comerciale. De pildă, în anul 1994, când s-a reuşit echilibrarea balanţei comerciale (calculată în

preţuri FOB), s-a trecut la creşterea cererii globale, prin finanţarea fără discernământ a activităţilor, inclusiv a celor

consumatoare de valută forte. Deşi s-a ţinut în frâu inflaţia pe piaţa valutară, prin intervenţia statului şi folosirea creditelor

externe, dezechilibrul acumulat nu şi-a pierdut din potenţialul său distructiv, creator de inflaţie. Explozia inflaţionistă s-a produs

în perioada 1997-2000, când s-a înlăturat piedicile antiinflaţioniste existente pe piaţa valutară, dând posibilitatea economiei să

elimine deficitul de valută prin inflaţie. Măsura a fost greşită, deoarece trebuia amânată, mai întâi punându-se bariere

protecţioniste şi stimulându-se exporturile, pentru diminuarea dezechilibrului.

Principala eroare, în politica economică, în perioada 1990 - 2000, este modul în care se tratează (dar s-a tratat şi înainte

de această perioadă) slumpflaţia. Actualmente, prin credit scump şi cheltuieli publice mici, se adânceşte depresiunea care,

oricum, economia o generează natural pentru echilibrarea pieţei valutelor forte, nu se reuşeşte echilibrarea pieţei valutelor

forte. Situaţia se datorează intervenţiei guvernului, deoarece economia dispune, în mod natural, de forţe puternice de

echilibrare a raportului cerere - ofertă, fapt pentru care în câteva luni, s-ar fi putut atinge echilibrul.

Există mai multe cauze ale neputinţei economiei de a echilibra piaţa valutelor forte, cum ar fi:

86

În acest sens, majoritatea economiştilor şi cercurilor guvernante din ţările occidentale au înţeles şi arată că lupta împotriva inflaţiei nu poate fi dusă doar cu

instrumente monetare, fiind necesară elaborarea unor ample programe antiinflaţioniste. Dintre acestea, în literatura economică, sunt cunoscute foarte bine două

şi anume Programul antiinflaţionist Gerald-Ford şi Programul Raymond Barre de combatere a inflaţiei.

a) rambursarea unor credite externe în valute forte. Atât statul, cât şi societăţile comerciale au de rambursat rate şi

dobânzi în valută forte care sporesc cererea pe piaţa valutară;

b) acumularea unui decalaj între inflaţia pe piaţa valutară şi inflaţia ce afectează restul economiei. Astfel, dându-

şi seama că inflaţia de pe piaţa valutară generează puternice valuri inflaţioniste în toată economia, Banca Naţională se

străduieşte să ia măsuri pentru stabilizarea cursului de schimb. Însă nu se iau măsuri similare pentru restul economiei, inflaţia

la bunuri şi servicii fiind mult mai mare. În timp ce producătorii autohtoni sunt afectaţi de inflaţie, pierzând din

competitivitate, importatorii câştigă la capitolul competitivitate prin calcularea preţurilor la un curs nemodificat. Funcţionarea

după reguli diferite a pieţei valutare şi a celorlalte pieţe interne deteriorează, în sens negativ, balanţa comercială, depresiunea

naturală şi cea generată prin submonetizare, devenind inaplicabile să echilibreze piaţa valutară;

c) menţinerea cererii de valută la cote înalte, urmare a deplasării depresiunii din sectorul de stat spre populaţie şi

sectorul privat. Fenomenele globale, în cazul nostru depresiunea, tind să aibă o repartiţie uniformă în economie, afectând toate

pieţele în mod egal. Anumite sectoare pot profita de poziţia puternică pe piaţă. Aceste sectoare dominatoare pun bariere în calea

depresiunii (reducerii cererii globale) ce le-ar afecta, economia fiind nevoită să concentreze depresiunea în celelalte sectoare.

În România, sectorul productiv de stat şi sectorul pseudoprimar conectat la cel de stat, principalii consumatori de valute

forte, cu sprijinul tacit al guvernului, evită pe cât posibil depresiunea, amânând inevitabila restrângere economică. Metoda

folosită este transferul de monedă (cerere globală) de la populaţie, bănci, buget, sectorul privat spre sectorul productiv de stat

şi, în consecinţă migrarea depresiunii în sens invers.

Menţinerea cererii globale în sectorul de stat se face prin: neplata impozitelor şi taxelor la stat, reducând veniturile

bugetare şi, în final, salariile bugetarilor; nerambursarea creditelor contractate la bănci, aruncând băncile în faliment,

populaţia nemaiputând recupera banii depuşi; neplata furnizorilor şi îndatorarea altor firme, creându-se, astfel, blocajul

financiar; mărimea cheltuielilor şi generarea pierderilor pentru a se primi ajutoare de la guvern; o creştere a preţurilor prin

fructificarea unui monopol sau rigidităţii pieţei,. Băncile îşi acoperă “găurile” provocate de firmele de stat şi cele

pseudoprivate prin dobânzi mari şi împrumuturi de la stat.

Guvernul va completa veniturile lipsă 1a buget prin: creşteri de impozite şi taxe; introducerea de noi impozite şi taxe;

eliminarea unor facilităţi fiscale pentru firme şi populaţie; împrumuturi pe piaţa internă la populaţie, firme, bănci; reducerea

cheltuielilor bugetare şi salarii mici la bugetari.

Toate aceste măsuri au efect inflaţionist pentru populaţie şi efect depresiv pentru firme. Sectorul productiv de stat,

punând în continuare bariere în calea depresiunii, nu va fi afectat prea mult de măsurile guvernului. Guvernul este campionul

monetarismului şi pieţei libere doar când este vorba de populaţie şi sectorul privat. Pentru interesele sale şi ale monopoliştilor

de stat aplică, de fapt, reguli socialiste. În consecinţă, nerestrângerea normală a sectorului productiv de stat, prin alocarea

efectelor reglajului global cerere - ofertă, conduce la menţinerea unei mari cereri de valută pe piaţă şi la împingerea efectelor

negative spre alte sectoare. Creşterea accizelor la combustibili este cel mai rău mod posibil de a mări veniturile bugetare,

având efecte inflaţioniste similare deprecierii cursului valutar. Şi creşterea dobânzii (dacă se va realiza), pe fondul unui

puternic deficit comercial, nu va face decât să compenseze pierderea de cerere globală datorită inflaţiei, diminuând

depresiunea. Dar, în actualele condiţii, generarea expansiunii prin crearea surplusului de cerere globală nu poate duce, în

final, decât la accentuarea inflaţiei pe piaţa valutară, baza depresiunii inflaţioniste (slumpflaţiei).

În prezent, România are un indice de inflaţie sub 3%, încadrându-se în cerinţele Comisiei Eruopene.

În concluzie, orice guvern din România, trebuie să-şi propună ca obiectiv central realizarea unei depresiuni fără inflaţie sau cu

inflaţie lentă. Pentru aceasta trebuie îndeplinite, cumulat, două condiţii şi anume:

a) obţinerea excedentului comercial şi surplusului de cerere globală prin creditarea prioritară a exportatorilor şi

scumpirea importurilor folosind bariere protecţioniste;

b) păstrarea stabilităţii preţurilor pe piaţa internă, inclusiv prin măsuri administrative, pentru că decalajul inflaţie

internă - inflaţie externă afectează balanţa comercială. Totodată, clasa de afaceri din România, în perioada actuală, trebuie să-

şi fixeze ca obiectiv, conservarea avuţiei, iar guvernul ar putea sprijini această clasă, nu prin facilităţi fiscale în general, ci

prin reducerea inflaţiei şi a deprecierii monetare, iar scutirile fiscale acordate exportatorilor se vor constitui ca un mijloc în

bătălia împotriva deficitului comercial şi inflaţiei.

PROBLEME ACTUALE ALE ECONOMIEI MONDIALE

8.3.1. Economia mondială - economie deschisă

În ultimii treizeci de ani ai secolului XX, au fost puse bazele unei noi etape ale economiei de piaţă, numită tot mai

frecvent economie deschisă. Aceasta reprezintă un stadiu superior al dezvoltării în profunzime şi în amplitudine a economiei

de piaţă, caracterizată prin două trăsături esenţiale.

Prima rezidă în capacitatea sa extraordinară de a genera permanent şi a încorpora, în rezultate benefice pentru om şi

societate, progresele ştiinţei şi tehnologiei, ale dezvoltării factorilor de producţie contemporani.

Cea de-a doua caracteristică constă în procesul de reînnoire sistemică permanentă, de înlăturare a barierelor

structurale, organizaţionale şi teritorial-geografice care obstrucţionează manifestarea deplină a principiului raţionalităţii şi

eficienţei activităţii economice. Fără să se manifeste plenar în toate regiunile lumii, aceste trăsături proprii noului stadiu al

dezvoltării economice reprezintă tendinţele dominante ale progresului contemporan.

Fundamentul tehnologic al economiei de piaţă deschise s-a constituit prin acumulări spectaculoase şi rapide de

descoperiri şi inovaţii tehnico-ştiinţifice.

În ţările dezvoltate cu economie de piaţă s-au adoptat măsuri de liberalizare mai profundă a economiei, de stimulare a

iniţiativei agenţilor economici pentru sporirea eficienţei activităţii lor. S-au înlăturat progresiv reglementările rigide,

administrativ-birocratice din calea activităţii acestora. Noi sfere şi sectoare de activitate au fost deschise iniţiativei private

prin retragerea statului din aceste sectoare şi de reglementarea activităţii lor.

În ţările Europei Centrale şi de Est şi în China, transformările structurale începute la sfârşitul anilor '80 au înlăturat

formele de proprietate şi mecanismele economice anchilozate care au obstrucţionat funcţionarea eficientă a economiilor

acestor state.

În majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, consolidarea proprietăţii private, a

liberei iniţiative şi a concurenţei a fost expresia aceluiaşi proces de intrare în etapa economiei de piaţă deschise. Aproape

întreaga populaţie a globului trăieşte astăzi în ţări cu economie de piaţă deschisă, consolidată sau în curs de formare şi

afirmare, proces stimulat de superioritatea certă a acesteia faţă de formele preexistente de economie - economia naturală şi

economia etatistă, dirijată.

Înlăturarea barierelor teritorial-geografice din calea funcţionării nestingherite a principiului raţionalităţii şi eficienţei

economice, tendinţa de formare a unei economii mondiale unice se exprimă prin procesul de constituire a unei diviziuni şi

pieţe mondiale unitare, prin organizarea şi desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale pe spaţii din ce în ce mai largi,

subregionale, regionale şi la nivel mondial.

De la constituirea Comunităţi Economice Europene, la jumătatea anilor '50, şi până la realizarea Uniunii Monetare

Europene, a Băncii Europene şi a monedei unice - EURO, afirmarea rolului pe care îl au în prezent Banca Mondială (BIRD),

Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), a fost parcursă o imensă distanţă către

economia deschisă de piaţă, care realizează o unificare economică progresivă a condiţiilor producţiei şi schimburilor la nivel

subregional, regional şi mondial.

În consecinţă, înţelegerea esenţei economiei de piaţă deschise necesită cunoaşterea procesului de amplificare şi

aprofundare a relaţiilor economice dintre comunităţile umane, de formare şi consolidare a economiei mondiale, procese care

în bună măsură se suprapun, tinzând spre crearea unei economii şi pieţe unice, la nivel mondial.

Premisele constituirii economiei mondiale s-au acumulat treptat, în decursul unei perioade istorice îndelungate.

a) Marile descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea87

au făcut

evidentă unicitatea lumii terestre, iar intercondiţionarea dintre bunăstarea individuală şi colaborarea popoarelor se constituie

într-un bun public probat în viaţa fiecărui cetăţean prin consumul de mărfuri coloniale din noile teritorii descoperite, de

bumbac, cauciuc, metale colorate şi, mai presus de orice, de forţă de muncă ieftină pentru întinsele plantaţii coloniale, ce se

dezvoltau în vastele teritorii cucerite. Fărâmiţarea feudală a teritoriilor europene şi fărâmiţarea tribală în noile ţinuturi intrate

în orbita schimbului de mărfuri continuau însă să fie obstacole puternice în fluidizarea legăturilor dintre diverse regiuni şi

87 În 1492, Cristofor Columb a descoperit America, iar în 1498, Vasco da Gama, înconjurând Africa, a descoperit noua cale maritimă spre India.

popoare88

. Distanţele geografice constituiau, la rândul lor, alte bariere greu de depăşit. A fost, de aceea, nevoie şi de alte

premise care să stimuleze procesul constituirii economiei mondiale.

b) Formarea economiilor naţionale bazate pe pieţe integrate şi dezvoltarea producţiei de mărfuri care să ofere

substanţă materială intensificării şi diversificării legăturilor economice dintre popoare reprezintă alte premise ale

constituirii economiei mondiale.

Primele ţări care înfăptuiesc revoluţii burgheze, antifeudale sunt Olanda şi Anglia (secolele XVI-XVII), punând astfel

capăt fărâmiţării feudale, desăvârşind formarea naţiunii şi realizând unificarea economiilor şi teritoriilor naţionale,

promovarea de politici economice unitare.

Exemplul lor a fost urmat de Franţa, Spania, Italia, Germania şi alte ţări europene (secolul XIX şi secolul XX), care,

desăvârşindu-şi revoluţiile burgheze, şi-au consolidat pieţele naţionale şi complexele economice naţionale.

Acest proces a avut un suport material puternic în dezvoltarea cu repeziciune a primei revoluţii industriale, declanşată

în ultima treime a secolului al XVIII-lea89

.

c) Revoluţia industrială a generat producţia maşinistă, de masă, capabilă să aprovizioneze cu mărfuri, mai ieftine

decât cele furnizate de meşteşugari ori de atelierele manufacturiere, pieţele din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii,

reprezentând, astfel, premisa tehnologică a formării economiei mondiale.

d) Revoluţia industrială a impulsionat dezvoltarea sistemului modern de transporturi - maritime, terestre şi, din

secolul XX, aeriene - care au micşorat distanţele între localităţi, regiuni şi continente, facilitând astfel circulaţia oamenilor,

mărfurilor şi capitalurilor. Industria maşinistă a lărgit spectaculos producţia de mărfuri, care necesită pieţe de desfacere tot

mai mari, atât în interiorul ţărilor, cât şi în exterior; totodată, cererea de materii prime a fost enorm stimulată; pieţele locale

preexistente se unificau tot mai strâns, formând pieţe naţionale integrate. În acelaşi timp, dezvoltarea industriei a amplificat

diviziunea socială a muncii, procesul de diferenţiere a producţiei şi a muncii naţionale pe ramuri, subramuri şi sectoare de

activitate, pe profesii.

e) Pe o anumită treaptă de dezvoltare, diviziunea socială a muncii a spart graniţele naţionale, conturându-se, treptat, o

specializare a diferitelor economii naţionale în producerea diferitelor clase, categorii, sortimente, tipodimensiuni de

produse şi servicii. A apărut, astfel, o diviziune mondială a muncii, baza obiectivă a unor legături durabile şi tot mai

complexe dintre agenţii economici din diferite ţări ale lumii, a unei pieţe mondiale, care reprezintă altă premisă esenţială a

formării economiei mondiale.

În lumina acestui decurs istoric, rezultă că economia mondială, odată constituită, reprezintă un sistem complex,

interdependent, de agenţi ai vieţii economice, economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale, transcontinentale,

companii private şi publice, persoane fizice, rezidente în diferite ţări ale lumii, între care se dezvoltă ample relaţii economice,

tehnlogice, comerciale, financiar-monetare etc., pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-

legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului

economic mondial în ansamblul său.

8.3.2. Regionalism şi globalizare în economia mondială

Relaţiile comerciale internaţionale au cunoscut o evoluţie continuă, care a fost şi este, în continuare, dominată de

apariţia şi dezvoltarea anumitor organisme şi aranjamente comerciale internaţionale. Constituirea acestora în funcţie de

nevoile ce se fac resimţite, de preocupările economice, financiare, monetare, şi uneori chiar politice cu tentă de integrare, fac

ca aceste organisme internaţionale şi regionale, ale căror obiective se interferează de multe ori, să nu poată fi întotdeauna

clasificate în mod corespunzător.

În acelaşi timp, apartenenţa la aceste organisme, implică pentru fiecare ţară membră, o renunţare la o fracţiune din

suveranitatea sa (în sensul pozitiv al noţiunii) prin transferarea acesteia către o autoritate supranaţională. Această renunţare,

în forma sa concretă, se află în solicitarea şi aderarea acestor ţări la o serie de acorduri, tratate, convenţii etc., încheiate cu

88 “Cam la zece mile - nota un negustor din Bremen din secolul al XVI-Iea- este oprit şi pus să plătească vamă: între Basel şi Koln a plătit de treizeci şi una de

ori... Numai în zona din jurul Baden-ului se folosesc 112 unităţi de lungime, 92 unităţi de suprafaţă, 65 de unităţi de capacitate, 163 de unităţi de măsură a cerealelor şi 123 de măsurare a lichidelor, 63 de unităţi speciale pentru băuturi alcoolice şi 80 de greutăţi de cântar”. (Heilbroner, R. L. - Filosofii lucrurilor pământeşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.24, 25)

89 În 1735, a fost inventată suveica zburătoare, care a dublat productivitatea ţesătoriilor. Între 1765-1767, s-au inventat maşinile de tors cu mai multe fusuri, care au înlăturat rămânerea în urmă a filaturilor. În 1785, s-a inventat războiul de ţesut mecanic care a sporit productivitatea muncii în ţesătorii de peste 40 de ori. În 1784, în Anglia, a fost construit motorul universal cu aburi, care a deschis larg porţile etapei industriale moderne a producţiei de mărfuri.

aceste organisme internaţionale şi implică recunoaşterea statutelor acestora, beneficiind de anumite avantaje.

Analizând dezvoltarea economică a fiecărei naţiuni, precum şi economia mondială, în ansamblul său, putem evidenţia

succesiunea, în timp, a mai multor tipuri de politică comercială, fiecare dintre acestea fiind însoţite de argumentele

corespunzătoare. În pofida argumentelor tot mai sofisticate în favoarea protecţionismului, cauza pentru un comerţ

internaţional liber a rămas deosebit de puternică.

O privire retrospectivă asupra dezvoltării economice mondiale relevă existenţa unei lupte puternice între forţele

naţionaliste, pe de o parte, şi cele care agreau cooperarea economică internaţională, pe de altă parte, această dispută generând

cicluri de protecţionism şi comerţ liber. Această confruntare a demonstrat că măsurile de politică comercială tarifară,

netarifară sau de stimulare a exporturilor au un impact puternic nu numai pentru ţara care le adoptă în interiorul acesteia dar

şi asupra ţărilor partenere şi în interiorul acestora.

Astfel, pentru a evita măsurile de protecţie în lanţ şi privarea de beneficiile comerţului internaţional, ţările au ajuns la

concluzia că este mai realizabil şi reciproc avantajos ca în materie de politică comercială să negocieze între ele, atât în

situaţia în care vor să întreprindă măsuri protecţioniste, cât şi atunci când vor să-şi liberalizeze schimburile.

Aceste negocieri se pot desfăşura în cadrul bilateral, regional sau în cadrul multilateral oferit de organizaţiile

economice internaţionale.

8.3.2.1. Bilateralism în relaţiile comerciale internaţionale

Europa a apărut din Evul Mediu dominată de monarhi, care au folosit puterea lor suverană pentru controlul comerţului

exterior. Scopul era să se realizeze o balanţă comercială excedentară şi să se acumuleze în acest mod aur în tezaurele lor.

Mercantilismul a fost supus în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea unor puternice atacuri din partea clasei mijlocii, cheia de

boltă a doctrinei liberale fiind libertatea individuală, iar în plan economic, intern şi extern, principiul “lassez – faire”. În

prima jumătate a secolului al XIX-lea, Anglia s-a industrializat rapid şi a aderat la filozofia liberală în afacerile interne.

Comerţul internaţional s-a dezvoltat rapid şi a devenit relativ liber de intervenţia guvernamentală.

În ultima parte a secolului al XIX-lea această tendinţă spre un comerţ liber a început să se inverseze, întrucât alte două

ţări, Germania şi Statele Unite, au dorit să-şi dezvolte propria industrie, adoptând tarife vamale pentru protecţia industriei lor

tinere. Alte ţări mai mici au urmat aceeaşi cale, apărând o puternică luptă de concurenţă pentru pieţele de export. Protecţia

pieţelor interne prin tarife vamale a devenit o practică acceptată. Aceste tendinţe economice au fost acompaniate de o

creştere a naţionalismului militant, care a culminat cu primul război mondial.

După acest război, au fost făcute încercări pentru reîntoarcerea la lumea liberalismului economic din secolul al X1X-

lea, însă, datorită problemelor economice cu care erau confruntate principalele ţări în deceniul al doilea (deficite în balanţa

comercială şi şomaj în Anglia, plăţi mari de reparaţii de război din partea Germaniei), naţionalismul economic a devenit din

nou dominant şi restricţiile comerciale au continuat să crească. În Statele Unite protecţionismul a atins punctul culminant în

1930, prin adoptarea Actului Hawley-Smoot, potrivit căruia nivelul mediu al taxelor vamale la import a atins 53%.

Şomajul şi haosul economic din timpul marii depresiuni economice care a început în anul 1930 au determinat o

schimbare fundamentală a atitudinii Statelor Unite faţă de problematica schimburilor comerciale internaţionale. Actul

Acordurilor Comerciale (AAC) din 1934 a anulat autoritatea arenei politice excesiv partizane din Congres, transferând-o

executivului. Preşedintele a fost autorizat să reducă cu 50% taxele vamale impuse de Actul Hawley-Smoot. Principiul de bază al noului Act a fost reciprocitatea bilaterală a concesiilor vamale. Conform acestui principiu, Statele

Unite au negociat reduceri de taxe vamale cu o anumită ţară numai la produsele care erau importante în comerţul reciproc şi reprezentau un volum de schimburi reciproce echilibrat. Pentru a se evita crearea unui tarif vamal cu multe coloane de taxe în funcţie de originea mărfurilor din import, s-a prevăzut ca reducerile convenite pe cale bilaterală să fie extinse şi asupra importului din alte state. Extinderea în comerţul exterior a taxelor vamale astfel reduse a devenit ulterior principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Regula concesiilor bilaterale, combinată cu principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate prezenta, însă, dezavantajul că multe ţări, mai puţin importante ca furnizori pe piaţa americană, beneficiau la exportul în Statele Unite de taxe vamale mai reduse, fără să fi oferit ceva în schimbul acestui avantaj. În consecinţă, negocierile comerciale s-au aflat în faţa dilemei de a limita reducerile reciproce de taxe vamale la puţine produse care dominau comerţul bilateral, sau de a conveni reduceri la un număr mai mare de produse, care ar fi permis un import majorat din ţări care nu ofereau în schimb concesii. Ieşirea din impas a fost înlocuirea negocierilor bilaterale cu negocieri multilaterale.

Astfel, pe măsura constituirii şi consolidării lor, statele naţionale şi-au reglementat activitatea economica internă şi

relaţiile internaţionale prin sisteme juridice şi prin instituţii naţionale proprii, menite să ordoneze interesele naţionale în vederea maximizării profitului agenţilor economici, a creşterii bunăstării cetăţenilor şi stimulării progresului economic şi social.

Pe planul relaţiilor economice mondiale, bilateralismul a reprezentat prima modalitate de organizare, reglementare şi desfăşurare a acestor relaţii. Bilateralismul îşi găseşte expresia în sistemul de norme juridico-legislative, de instituţii şi de acţiuni care, împreună, alcătuiesc cadrul raporturilor dintre două state, dintre agenţii economici publici şi privaţi rezidenţi în fiecare dintre ele, dintre cetăţenii lor. Normele juridice din relaţiile bilaterale sunt stabilite prin tratate, acorduri, convenţii -politice, consulare, economice, de comerţ şi cooperare, de plăţi, etc., interguvernamentale, şi printr-o diversificată reţea de înţelegeri între agenţii economici din ţările respective, pe baza competenţelor stabilite de tratatele bilaterale. Pe măsura consolidării rolului pieţei în funcţionarea economiilor naţionale sporeşte rolul agenţilor economici în reglementarea raporturilor contractuale reciproce.

Cadrul instituţional al relaţiilor bilaterale este alcătuit din entităţi publice şi private, guvernamentale şi neguvernamentale, care organizează, desfăşoară şi monitorizează raporturile bilaterale. Acest cadru include: guverne, ministere, departamente, ambasade, consulate, comisii mixte, agenţii şi birouri de reprezentare, companii, sucursale şi filiale publice şi private, reţele de marketing etc., implicate în raporturile bilaterale. Adâncirea interdependenţelor economice internaţionale generează tendinţa de restrângere a bilateralismului în favoarea multilateralismului în relaţiile economice mondiale.

8.3.2.2. Regionalism în relaţiile comerciale internaţionale

Liberalizarea comerţului internaţional, determinată în principal de dezvoltarea mai rapidă a pieţei capitalului în

raport cu piaţa mărfurilor, a devenit şi mai imperioasă după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar în acest sens s-

au manifestat două tendinţe pe planul comerţului internaţional:

a) globalizarea pieţei aşa cum a fost promovată de SUA în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)

şi începând cu 1995, de recent înfiinţata Organizaţie Mondială a Comerţului (OMC);

b) crearea de organisme comerciale regionale, promovate mai întâi de statele europene şi apoi de către statele din

celelalte continente.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor 1960, în Europa, prin crearea

Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau pur şi

simplu din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud şi Sud-Est şi

Orientul Mijlociu, având ambiţii mari şi şanse relativ reduse de a deveni viabile. Specific acestei perioade a fost dorinţa de a

realiza efectele sinergice menite să dinamizeze schimburile interzonale şi să reacţioneze la incapacitatea sistemului

comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat în perioada anilor ’80 perioadă în care SUA a

devenit principalul actor. Procesul de integrare europeană a simţit nevoia adâncirii sectoriale şi lărgirii geografice şi s-a

confruntat tot mai mult cu înţelegerea pragului de integrare de către decidenţii politici, a dificultăţii procesului şi a efectelor

pozitive şi negative generate.

În această perioadă, Comunitatea Economică Europeană a lansat Carta Albă şi Actul Unic European menite de a pune

bazele pieţei unice interne, privită fie ca o soluţie la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o “fortăreaţă”, inclusiv

pentru ţările terţe.

În acelaşi timp SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord american: Acordul de

Liber Schimb Nord American (NAFTA).

Integrarea regională a diferitelor valuri este un pas deosebit de contradictoriu. Pe de o parte preferinţele comerciale se

extind doar la nivelul participanţilor generând puseuri protecţioniste, chiar discriminatorii, iar pe de altă parte, aceste entităţi

economice reprezintă evoluţii către un comerţ mai liber între parteneri, fiind un fenomen complementar multilateralismului.

Astfel, putem afirma că globalizarea (multilateralismul) şi regionalizarea sunt tendinţe complementare; realizarea de grupuri

regionale facilitează şi grăbeşte liberalizarea internaţională a comerţului. Se poate aprecia deci, că regionalizarea a devenit la

rândul său un fenomen global oferind o polarizare în jurul unei triade definite:

a) un pol comercial cu o dinamică bine definită se conturează în jurul SUA cuprinzând în forme şi proporţii diferite

cele trei Americi;

b) un pol comercial cu o maturitate mai pronunţată s-a format în jurul Uniunii Europene, atrăgând în sfera sa

gravitaţională ţările în tranziţie;

c) al treilea pol comercial, mai puţin instituţionalizat, dar la fel de puternic, îl constituie Japonia, ca pivot central, şi

zona Asiei de Sud-Est şi de Est, ca zonă gravitaţională.

Unii specialişti consideră că această tendinţă de multipolarizare a economiei mondiale este benefică şi destul de

normală, în timp ce alţii emit păreri conform cărora evoluţia blocurilor comerciale este o deplasare dinspre sistemul

comercial multilateral spre blocuri regionale, ceea ce poate genera escaladarea protecţionismului, îndeosebi a celui netarifar

în defavoarea ţărilor nemembre ale acestor grupări regionale.

Explicaţia orientării schimburilor comerciale către regionalizare are următoarele motivaţii:

a) existenţa unor diferenţe instituţionale majore între state, care fac negocierile deosebit de complicate;

b) proliferarea comerţului în interiorul companiilor, care este generat de un nou tip de specializare internaţională,

modificându-se astfel mecanismele de control cu privire la aplicarea conduitei comerciale multilaterale;

c) creşterea numărului participanţilor la negocierile internaţionale (peste 120 de ţări), ceea ce face ca tratativele să

devină destul de îndelungate, dificil de soluţionat prin consens, prelungindu-se astfel, perioada de aplicare a rezultatelor;

d) existenţa unor decalaje semnificative în dezvoltarea economică a diferitelor ţări participante la comerţul

internaţional evidenţiază deosebirile de opinii şi imposibilitatea creării unui cadru principial bazat pe reguli general aplicate;

e) modificarea regulilor protecţioniste, în sensul că se constată o proliferare a barierelor netarifare şi paratarifare, o

creştere a rafinamentului cu care se aplică deplasarea spre măsuri din noua generaţie, acestea mărind gradul de administrare

al protecţiei, lărgind spaţiul de negociere, şi complicând procesul de obţinere a rezultatelor pozitive;

f) redefinirea raportului de forţe pe plan comercial la scară internaţională, acest lucru conducând la reducerea

posibilităţilor de influenţare semnificativă, de către un număr redus de ţări, a cadrului principial al comerţului internaţional.

Procesul de integrare economică şi comercială regională a urmărit realizarea unei diversităţi de avantaje între care:

a) realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferenţial faţă de terţi;

b) folosirea în comun a infrastucturii şi a instituţiilor;

c) realizarea unei strânse integrări politice, ca motiv important de depăşire a unor dispute şi diferende;

d) accesul reciproc preferenţial pe piaţă;

Organismele economice regionale au apărut şi ca răspuns la lipsa unor instituţii globale, atât GATT cât şi OMC,

nepropunându-şi realizarea de măsuri radicale de liberalizare a comerţului, fiind la stadiul de zone libere.

În ultima perioadă de timp, regionalizarea, privită ca o liberalizare preferenţială a schimburilor comerciale, a cunoscut

o puternică revigorare, mai ales ca urmare a faptului că asistăm la o reorientare conceptuală a SUA. Astfel, decizia SUA de a

călători pe rutele regionalismului american sau din zona Pacificului, înclină balanţa de forţe de la multilateralism către

regionalism. Această schimbare a avut loc pe fondul unor insatisfacţii cu privire la posibilitatea sistemului comercial

multilateral de a răspunde la noi stimuli ai comerţului internaţional. Ca element complementar al multilateralismului,

regionalismul va accentua procesul de dezvoltare a sistemului comercial internaţional, întrucât preferinţele unilaterale sau

plurilaterale se transpun favorabil la scară multilaterală.

Prin apariţia primelor organizaţii regionale (Comunitatea Economică Europeană, Asociaţia Europeană a Liberului

Schimb), s-a realizat un gen de uniuni vamale, în care politica vamală şi agricolă erau aproximativ comune. Ulterior, ţările

comunitare au realizat o piaţă comună unică, adică posibilitatea liberei mişcări a mărfurilor în spaţiul comunitar. În aceste

condiţii, modelul comunitar prevedea tarif vamal extern comun, cu două coloane de taxe vamale aplicate terţilor, respectiv

taxe autonome şi taxe convenţionale. Pentru importul pe care o ţară comunitară îl realiza în cadrul Uniunii Europene nu se

aplicau taxe vamale. În cazul importurilor din ţările în curs de dezvoltare se aplica un sistem de preferinţe vamale, pentru a

se repetă astfel cerinţele GATT şi OMC.

Din Europa, aflată în fruntea concepţiei integrării în organizaţii regionale, ideea de bloc comercial şi de integrare

regională a continuat în ritm susţinut şi s-a extins şi în alte continente. La nivel european s-a mai constituit Zona de Liber

Schimb din Europa Centrală (CEFTA), în baza acordului semnat între ţările membre (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia)

intrat în vigoare în anul 1993 care a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate. La acest acord au

mai aderat alte trei state din Europa de Est, respectiv România, Bulgaria şi Slovenia.

În Asia apare Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), cu o populaţie de aproape 300 milioane de locuitori,

la care au aderat Indonezia, Filipine, Singapore, Malaesya, Cambogia şi Brunei.

În America de Nord se constituie Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA), prin participarea SUA, Canada

şi Mexic, cu o piaţă de peste 360 milioane consumatori. După acest prim pas, SUA făcând abstracţie de greutăţile de

adaptare a diferitelor ţări din cele două Americi, a extins aria liberului schimb la peste 35 de state, propunându-şi crearea

până în 2005 a unei zone de liber schimb între acestea (ETAA), care se va dezvolta pe structura NAFTA, această nouă zonă

economică cuprinzând peste 850 milioane locuitori.

În zona Caraibelor s-a realizat o piaţă unică şi un tarif vamal comun – CARICOM, propunându-şi armonizarea

fiscalităţii, crearea unui fond de investiţii propriu, libera circulaţie a persoanelor, abordarea în comun a negocierilor

internaţionale pe probleme de mediu înconjurător şi turism, etc.

În anul 1989 s-a constituit Forumul de Cooperare Asia Pacific (APEC) care reuneşte 18 state, fiind un for de

negociere şi cooperare în problemele comerciale şi financiare şi având ca obiectiv crearea unei comunităţi economice în zona

Asia-Pacific prin liberalizarea schimburilor comerciale reciproce şi libera circulaţie a factorilor de producţie în cadrul

regiunii.

O altă grupare economică din America Latină a constituit-o Pactul Andin, care şi-a propus realizarea unei uniuni

vamale între ţările membre cu perspectivă de piaţă comună. Dar, ca urmare a marilor discrepanţe existente între statele

membre, din punct de vedere economic, precum şi a instabilităţii politice şi a conflictelor dintre unele state membre, s-a

ajuns la o încetinire a procesului de integrare, rămânându-se la stadiul unei zone de comerţ liber.

De un interes deosebit pentru America Latină este şi gruparea economică SELA (Sistemul Economic Latino

American), la care participă toate ţările latino americane, având ca obiective promovarea cooperării inter-regionale în scopul

accelerării dezvoltării economico-sociale a ţărilor membre, consultare şi coordonare pentru adoptarea de poziţii şi strategii

comune asupra problemelor economice şi sociale în organismele şi forurile internaţionale, precum şi faţă de ţările terţe sau

grupurile de ţări.

De asemenea, merită evidenţiată crearea Pieţei Comune a Sudului (MERCOSUR) prin integrarea Argentinei,

Paraguayului, Uruguayului şi Braziliei.

Cooperarea şi integrarea economică la nivelul Africii a condus la crearea spaţiului economic african, îndeosebi prin

constituirea de grupuri economice subregionale, preludiu al unei Pieţe Comune Africane, care se poate realiza doar prin

eficientizarea nucleelor existente şi integrarea economică a acestora (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest –

CEDEAO, Comunitatea Economică a Statelor din Africa Centrală – CEEAC, Uniunea Economică şi Vamală din Africa

Centrală – UDEAC, Uniunea Maghrebului Arab – UMA, Zona de schimburi preferenţiale pentru Africa Orientală şi Australă

etc.).

O nouă realitate în ansamblul continentului African o constituie crearea Comunităţii Economice Africane, prin

semnarea Tratatului din 1991 în Nigeria.

În anul 1989 a luat fiinţă în Europa Iniţiativa Central- Europeană (ICE), care are ca obiectiv central dezvoltarea unor

reţele trans – europene în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, energiei, turismului, protejării mediului etc., dând

posibilitatea ca unele ţări membre să beneficieze de ajutoare comunitare.

În acelaşi spirit al cooperării regionale, în 1992 a fost semnat la Istanbul acordul prin care s-a constituit Zona de

Cooperare Economică a Mării Negre (ZCEMN), care şi-a propus să realizeze în spaţiul său geografic proiecte de interes

comun în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, informaţiilor, schimburilor economice, turismului, agriculturii,

protecţiei sanitare, ştiinţei, tehnicii şi mediului înconjurător. Zona Mării Negre urmează să devină atât o zonă a cooperării

economice, cât şi o zonă a păcii şi stabilităţii, urmărind ca treptat să se integreze în spaţiul economic al întregii Europe.

Ca urmare a acestor iniţiative, circa 60% din comerţul mondial, se desfăşoară în cadrul organismelor regionale. În ciuda

aşteptărilor specialiştilor, nu s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a organismelor şi acordurilor de integrare în ultima perioadă de

timp, cu excepţia Uniunii Europene.

Efectuând un studiu asupra impactului integrării economice regionale, Banca Mondială a concluzionat: “experienţa

arată că prin aderarea la blocuri comerciale nu s-au urmărit, în mod absolut, performanţe comerciale deosebite ci şi înţelegeri

care pot genera un acces mai mare şi mai stabil la pieţe, creşterea credibilităţii politicilor promovate, mijloace de atragere a

investiţiilor şi tehnologiilor.”

8.3.2.3. Multilateralism în relaţiile comerciale internaţionale

Multilateralismul reprezintă procesul de apropriere şi unificare legislativă şi instituţională progresivă a

raporturilor internaţionale pe calea asocierii statelor prin tratate având acte constitutive şi organe comune şi

personalitate juridică distinctă, care preiau asupra lor prerogativele exercitate până atunci de entităţile naţionale.

Promovarea multilateralismului în relaţiile internaţionale este proprie epocii moderne, de consolidare şi dezvoltare a

economiei mondiale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest proces a înregistrat o treaptă calitativ nouă de

extindere şi aprofundare ca urmare a adâncirii interdependenţelor sub impactul accelerării progresului tehnico-ştiinţific, al

creşterii numărului de state independente, al apariţiei unor noi sfidări în faţa acestora, reprezentate de problemele globale ale

omenirii. Pe acest fond, s-a dezvoltat impetuos şi corelat activitatea de normare juridico-legislativă a majorităţii domeniilor

relaţiilor internaţionale şi de coordonare a acestor relaţii de către diferite organizaţii internaţionale. Coordonarea şi

cooperarea, la rândul lor, au avansat atât de mult, încât s-a ajuns în anumite regiuni la unificarea legislaţiilor, a politicilor

economice, comerciale, financiare, vamale, monetare, la formarea pe spaţii ample de pieţe unice, deschise activităţii tuturor

tipurilor de agenţi economici. Tot mai multe prerogative naţionale sunt preluate de organizaţii transnaţionale, regionale şi

subregionale.

Organizaţia internaţională reprezintă o formă de coordonare a colaborării internaţionale pentru care statele au creat

un cadru juridic şi instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, care prevede obiectul şi scopul

organizaţiei, organele, funcţiile şi mijloacele necesare realizării obiectivelor.

Semnarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945, de către 51 de state, şi începerea funcţionării efective a Organizaţiei

Naţiunilor Unite, la 24 octombrie acelaşi an, au declanşat imensul proces de proliferare a multilateralismului contemporan.

ONU este cea mai amplă şi cuprinzătoare organizaţie internaţională, constituind centrul unui veritabil sistem organizaţional

al Naţiunilor Unite. Conform statutului său - Carta ONU -, obiectivele fundamentale ale organizaţiei sunt asigurarea unui

climat de pace şi bunăstare în lume şi rezolvarea problemelor economice internaţionale. În cadrul Adunării Generale, organul

principal cel mai reprezentativ al organizaţiei, sunt dezbătute problemele economice majore ce confruntă omenirea, în

legătură cu care se adoptă rezoluţii cu caracter de recomandări pentru statele membre. Adunarea Generală a dezbătut şi

aprobat strategiile pentru cele trei decenii ONU ale dezvoltării (1960-1990) vizând dezvoltarea economiei mondiale,

îndeosebi a ţărilor mai puţin dezvoltate. De asemenea, a adoptat Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale

Statelor (1974) şi a analizat în repetate rânduri consecinţele şi pericolele cursei înarmărilor. Sesiunile speciale ale Adunării

Generale sunt precumpănitor consacrate examinării problemelor economice mondiale. Un organ special al ONU - Consiliul

Economic şi Social (ECOSOC) - are drept scop îndrumarea activităţilor din domeniul economic şi social (dezvoltarea

economică, industrializarea, reformele agrare, resurse naturale, ştiinţă şi tehnologie etc.). Adunarea Generală a ONU şi

ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter permanent având ca obiect al activităţii analiza unor probleme

economice specifice şi coordonarea eforturilor statelor membre în soluţionarea lor.

Multilateralismul reprezintă stadiul la care a ajuns, la începutul mileniului trei, procesul istoric de internaţionalizare a

economiilor şi activităţilor economice, ca urmare a evoluţiilor şi mutaţiilor survenite în structurile economice interne şi

internaţionale. El este rezultatul conjugat al mai multor factori, dintre care cei mai semnificativi sunt:

a) dezvoltarea fără precedent a pieţelor de capitaluri (care reclamă o tot mai mare libertate de mişcare);

b) multiplicarea şi diversificarea schimburilor internaţionale, care în prezent se derulează pe baza unor reguli universal

convenite;

c) accentuarea tendinţelor de liberalizare a schimburilor comerciale;

d) internaţionalizarea producţiei şi distribuţiei marilor societăţi transnaţionale;

e) evoluţia spectaculoasă a comerţului cu servicii; intensificarea fluxurilor de investiţii în străinătate, mai ales a celor

directe;

f) schimbări substanţiale în structurile capitalului şi în cele financiare;

g) stabilirea şi extinderea unor reţele de transport şi comunicaţii, care facilitează legăturile economice între toate

zonele şi economiile planetei;

h) formarea unor grupuri de economii cu diferite grade de integrarea pieţei şi circulaţiei bunurilor şi serviciilor,

capitalului şi forţei de muncă;

i) constituirea unei economii mondiale transfrontaliere şi funcţionarea ei grefată pe economiile naţionale;

j) adoptarea de politici economice şi modele de orientare liberală în diferite ţări, mai ales sub influenţa organismelor

financiare internaţionale;

k) extinderea economiei de piaţă la nivelul economiei mondiale.

Globalizarea vieţii economice sub multitudinea aspectelor sale, demonstrează că economia mondială se află într-un

plin proces de restructurare. În cadrul acesteia se întâlnesc două componente care se intersectează, respectiv:

a) componenta economiilor naţionale, ca entitate de bază, care nu sunt intersectate prin comerţ, relaţii financiare,

investiţii, schimburi ştiinţifice, asistenţa tehnică, convenite prin acorduri bilaterale. O parte din acestea se regăsesc pe uniuni

economice integratoare cu caracter regional, de diferite tipuri, dar în ansamblul lor, cel puţin în prezent, nu manifestă atracţie

spre o anumită grupare planetară. Această primă componentă ar putea fi denumită economie mondială “cu frontiere”.

b) componenta corporaţiilor transnaţionale, care formează o reţea aflată în unele privinţe deasupra graniţelor naţionale.

În cadrul acestei componente se practică negocieri multilaterale, în principal între agenţii economice din diferite ţări, pe de o

parte, şi între ţările participante la circuitul economic mondial în cadrul GATT şi OMC.

8.3.2.4. Divergenţe şi limite cu privire la regionalism şi multilateralism

Evoluţia grupărilor regionale şi încercările de integrare economică a ţărilor membre a condus la apariţia unor puncte

de vedere divergente privind compatibilitatea acestora cu tendinţele generale de globalizare şi multilateralizare a relaţiilor

comerciale.

Unii analişti consideră proliferarea în ultimii ani a negocierilor bilaterale şi regionale un simptom alarmant al

fragmentării şi incoerenţei sistemului comercial reprezentând tot atâtea devieri de la principiul multilateralităţii, consimţit de-

a lungul timpului drept principiul călăuzitor al sistemului comercial internaţional.

S-au conturat două curente principale de gândire cu privire la relaţia dintre regionalism şi multilateralism. Cei care au

susţinut valenţele multilateralismului, au căzut de acord asupra a trei elemente de referinţă:

a) s-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ, prin instituirea unui

tratament comercial preferenţial între participanţi în raport cu terţii;

b) s-a argumentat că prin proliferarea grupurilor integraţioniste, în baza semnalelor iniţiate de avantajele competitive,

statele îşi pot diminua interesul pentru sistemul comercial multilateral, sperând aderarea la ideea de regionalizare, ceea ce

poate determina încetinirea dinamicii multilateralismului, şi chiar subminarea valenţelor acestuia. Acest element de

rezistenţă în fundamentarea acestui punct de vedere poate fi denumit deturnarea atenţiei.

c) aranjamentele comerciale regionale au contribuit la atenuarea disensiunilor politice şi militare dintre naţiuni.

Fără a nega efectele stabilizatoare ale grupurilor integraţioniste, criticii acestora atrag atenţia că pot apărea şi efecte

inverse ca urmare a entropiei pe care accentuarea liberalizării o generează, ajungându-se la iritare sau chiar la conflicte într-o

sferă mai largă a relaţiilor internaţionale.

La polul opus, adepţii grupărilor integraţioniste au căzut de acord asupra a trei elemente coincidentale:

a) aranjamentele economice internaţionale promovează ideea de comerţ liber şi promovează prin aceasta, conduita

comercială multilaterală, cel puţin pe două căi: crearea de comerţ (superioară deturnării de comerţ în cadrul unor asemenea

grupări); adâncirea integrării, care contribuie atât la dinamica internă cât şi la dinamica externă a globalizării globale.

b) regionalizarea determină, de cele mai multe ori, numeroase efecte de antrenare. Iniţiativele integraţioniste pot

mobiliza autorităţile decizionale, cercurile academice şi grupurile de interese în direcţia îmbrăţişării valutelor liberalizării

comerciale şi pot consolida premisele unor acţiuni similare la nivel multilateral;

c) regionalismul, are mai degrabă efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă pe termen scurt mai apar şi

unele efecte negative şi pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea

procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară au făcut practic imposibile conflictele dintre ţările

membre ale Uniunii Europene. De asemenea, Brasilia şi Argentina folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor

dintre ele.

Polemicile care au apărut în cadrul dezbaterilor teoretice şi cu prilejul diferitelor reuniuni internaţionale, derivate din

opunerea regionalismului şi globalizării, par a avea un caracter artificial şi a nu observa o caracteristică dominantă a

perioadei actuale cu perspective de menţinere, şi anume aceea că nici una din aceste tendinţe nu poate fi eliminată din

economia mondială, nici una nu o exclude pe cealaltă, multilateralismul fiind sprijinit de regionalism.

Regionalismul nu constituie o alternativă la globalizare, ci un proces complementar care facilitează globalizarea.

Regionalismul şi globalizarea sunt două procese independente care se susţin reciproc, contribuind la liberalizarea relaţiilor

economice internaţionale. Regionalismul este fără îndoială calea cea mai eficientă pentru a favoriza deschiderea progresivă a

economiilor naţionale şi liberalizarea fluxurilor globale într-o perioadă de competiţie exacerbată. În timp ce anumite aspecte

ale producţiei contemporane îmbracă nu numai dimensiunile economice regionale, ci şi globale, producţia devine mult mai

integrată la scară regională decât la scară globală. Pe de altă parte internaţionalizarea producţiei reprezintă forţa motrice care

alimentează acordurile generale de comerţ liber.

8.3.2.5. Principalele aranjamente comerciale regionale şi multilaterale

Inventarul aranjamentelor preferenţiale convenite între diferitele state, pe plan regional sau interregional, este destul de

extins. Multe astfel de aranjamente regionale, sub formă de uniuni vamale şi zone de comerţ liber, şi interregionale, între ţări

dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare sau între ţări în curs de dezvoltare, nu au rezistat exigenţelor vieţii economice

internaţionale. Unele dintre ele şi-au dovedit, însă, viabilitatea şi conturează viitoarea configuraţie a relaţiilor economice

internaţionale.

8.3.2.5.1. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)

GATT a apărut ca urmare a Conferinţei de la Bretton Woods (SUA, 1944), la care ţările aliate au decis o nouă

organizare a relaţiilor economice internaţionale după încheierea celui de-al doilea război mondial, prin convenirea de reguli

monetare, valutare, de credit şi comerciale internaţionale şi înfiinţarea, în acest scop, a Fondului Monetar Internaţional

(FMI), a Băncii Mondiale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi a unei Organizaţii Mondiale a Comerţului

(OMC). FMI şi BIRD au luat fiinţă în anul 1947. În acelaşi an s-a desfăşurat Conferinţa de la Havana destinată înfiinţării

OMC. Statutul OMC nu a fost ratificat de Congresul american şi, ca rezultat, regulile comerţului internaţional au fost

încorporate în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) ca tratat comercial multilateral, fără a fi o organizaţie

internaţională specializată a ONU, precum FMI Şi BIRD.

În cadrul negocierilor multilaterale desfăşurate sub egida GATT au fost prezentate numeroase reguli şi obligaţii pentru

statele membre.

Regula de bază a GATT, devenită principiu fundamental al comerţului internaţional, este clauza naţiunii celei mai

favorizate. Conform acesteia, orice avantaj de politică comercială pe care o ţară îl oferă alteia trebuie să fie extins automat şi

necondiţionat asupra comerţului cu toate celelalte ţări membre GATT. Altă regulă de bază a GATT consacră tariful vamal

ca principal instrument de protecţie a economiei naţionale, fiind prohibită utilizarea restricţiilor cantitative la import,

exceptând cazuri speciale, cum ar fi pericolul apariţiei unui deficit grav în balanţa de plăţi sau de perturbarea gravă de către

importuri a unor sectoare economice naţionale. Mai mult decât atât, GATT a prevăzut că ţările vor negocia între ele, în

cadrul unor runde multilaterale, reducerea permanentă a taxelor vamale, în vederea liberalizării comerţului internaţional.

GATT a consacrat şi regula tratamentului naţional. În virtutea acestuia, produsele provenind din import, după ce au

fost supuse taxelor vamale, trebuie tratate ca şi mărfurile naţionale similare, respectiv nu pot fi supuse unor taxe şi impozite

interne mai mari decât cele aplicate produselor indigene.

Alte reguli ale GATT se referă la libertatea tranzitului, la dumping şi taxe antidumping, la subvenţii şi taxe

compensatorii, la obligaţia statelor de a publica reglementările de politică comercială, care sunt monitorizate la

Secretariatul GATT, pentru a se verifica conformitatea lor cu reglementările GATT.

O prevedere deosebit de importantă a GATT se referă la posibilitatea neaplicării principiului clauzei naţiunii celei

mai favorizate de către ţările care formează între ele o uniune vamală sau o zonă de comerţ liber. Această importantă derogare

de la clauza naţiunii celei mai favorizate a constituit justificarea de ordin juridic a apariţiei de diferite grupuri economice

regionale restrânse în toate zonele comerciale ale lumii.

În afară de faptul că a instituit regulile de bază ale comerţului internaţional, pe care continuu le precizează şi le

perfecţionează în raport cu evoluţia practicii, GATT a organizat, începând cu 1947 şi până în prezent, opt runde de

negocieri comerciale multilaterale, în cursul cărora s-a realizat o semnificativă reducere a taxelor vamale şi eliminarea

restricţiilor de ordin cantitativ din calea schimburilor, ceea ce a contribuit la expansiunea comerţului dintre state şi la

progresul economic în general.

Primele cinci runde s-au desfăşurat după principiul “produs cu produs”, fiind negociate concesii vamale (reduceri de

taxe, consolidări de taxe la un anumit nivel sau angajamentul de a nu majora o taxă peste o anumită limită) pentru fiecare

produs în parte. De regulă, concesiile reciproce de taxe (principiul reciprocităţii) trebuie să asigure avantaje egale (principiul

avantajului mutual egal) pentru toţi participanţii în ceea ce priveşte posibilităţile de majorare a exporturilor lor. De la această

regulă fac excepţie ţările în curs de dezvoltare, cărora nu li se pretinde de către ţările dezvoltate oferirea de concesii egale cu

cele pe care ele le acordă.

Cea de-a şasea rundă (“Runda Kenedy”) a aplicat principiul reducerii liniare a taxelor vamale, uniformă pentru toate

produsele, cu un procent convenit (în acest caz 35%). Acelaşi principiu a fost aplicat şi la următoarea rundă (“Runda

Tokio”). În plus, la “Runda Tokio” au fost aduse precizări importante privind subvenţiile şi taxele compensatorii, dumpingul

şi taxele antidumping, standardele şi normele tehnice, evaluarea în vamă a mărfurilor, licenţele de import şi achiziţiile

guvernamentale

Cea mai importantă rundă de negocieri a fost Runda Uruguay, care s-a desfăşurat în perioada 1986-1994. La această

rundă s-a convenit continuarea procesului de reducere liniară a taxelor vamale între ţările membre GATT. În plus, şi acesta

reprezintă aportul special al Rundei Uruguay, au fost abordate pentru prima dată subvenţiile din domeniul agricol şi a fost

inclusă în preocupările GATT liberalizarea comerţului cu servicii (în afara celui cu mărfuri), un accent deosebit punându-se

şi pe domeniul proprietăţii intelectuale.

Merită subliniată, totodată, preocuparea GATT pentru sprijinul prin comerţ al dezvoltării economice a ţărilor în curs

de dezvoltare. Pe lângă preferinţele vamale, acordate unilateral de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare la importul de

produse manufacturate, în cadrul GATT a fost convenit “Protocolul celor 16” privind acordarea de reduceri de taxe în

comerţul cu anumite produse între ţările participante, precum şi Sistemul Global de Preferinţe Vamale (SGVP) în cadrul

căruia 39 de ţări în curs de dezvoltare şi-au redus şi pot să-şi reducă în continuare taxele vamale în comerţul lor reciproc la

un nomenclator larg de produse.

8.3.2.5.2. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)

Una dintre principalele realizări ale Rundei Uruguay o constituie întărirea mecanismului instituţional pentru punerea

în aplicarea a regulilor şi angajamentelor asumate de ţări în cadrul rundelor de negocieri comerciale multilaterale, prin

înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Organizaţia este şi un forum de negocieri continue între ţările

membre, atât pentru liberalizarea, în continuare, a comerţului cu bunuri şi servicii, cât şi pentru abordarea altor domenii ale

relaţiilor economice internaţionale. Responsabilitatea generală a OMC este supravegherea implementării tuturor acordurilor

multilaterale care au fost negociate în cadrul Rundei Uruguay, precum şi a celor ce vor fi negociate în viitor. Obiectivele sale

de bază sunt similare cu cele ale GATT, care a încetat să mai fie o instituţie separată, devenind parte a OMC.

Acordul privind înfiinţarea OMC prevede ca aceasta trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să faciliteze punerea

în aplicare, administrarea şi operabilitatea instrumentelor legale ale Rundei Uruguay şi ale oricăror noi acorduri ce vor fi

negociate în viitor; să asigure un forum de negocieri viitoare între ţările membre, cu privire atât la problemele cuprinse în

acorduri cât şi la noi domenii; să aplice un sistem unitar de reguli şi proceduri pentru reglementarea neînţelegerilor şi

diferendelor între ţările membre; să examineze periodic politicile comerciale ale ţărilor membre. OMC a fost concepută să

devină un forum de negocieri pe bază continuă, renunţându-se, în acest fel, la practica GATT de derulare de negocieri în

cadrul unor runde.

Actul Final de la Marrakesh conţine un calendar al unor asemenea negocieri, care se referă la: încheierea negocierilor

nefinalizate din Runda Uruguay (de exemplu, negocierile din domeniul unor sectoare de servicii, negocierile privind

stabilirea de reguli pentru cazurile de salvgardare în regim de urgenţă, precum şi pentru cazul utilizării subvenţiilor în

domeniul comerţului cu servicii); examinarea periodică a anumitor prevederi specifice şi / sau a unui întreg acord, conform

prevederilor unor acorduri OMC; lansarea de noi negocieri conform angajamentelor din unele acorduri OMC, după

parcurgerea unei perioade de timp (de exemplu, cele demarate la 1 ianuarie 2000 pentru două domenii critice: agricultură,

domeniu în care trebuie continuat procesul de reformă început în cadrul Rundei Uruguay şi serviciile, pentru determinarea

unor paşi suplimentari în domeniul liberalizării comerţului); lărgirea agendei de lucru a OMC pentru a putea cuprinde noi

probleme şi aspecte apărute în relaţiile economice dintre ţări (de exemplu, încă de la întâlnirea de la Marrakesh,

reprezentanţii ţărilor participante au decis înfiinţarea unui Comitet pentru comerţ şi mediu).

Pentru ca un sistem multilateral de comerţ să funcţioneze în mod corespunzător şi fără fricţiuni, nu este suficientă

existenţa unui set convenit de reguli. Regulilor trebuie să li se adauge un mecanism care să permită sancţionarea încălcărilor

acestora cât şi reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor apărute între partenerii de afaceri. Dezvoltarea unui puternic

sistem multilateral de reglementare a diferendelor, care să înlăture unele slăbiciuni ale anteriorului sistem GATT, a

constituit astfel unul dintre cele mai critice obiective ale negocierilor din Runda Uruguay.

Acordul OMC prevede realizarea unui sistem comun de reguli şi proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apare în

cadrul oricăruia dintre instrumentele sale legale. Principala responsabilitate în aplicarea acestor reguli şi proceduri este în

sarcina Consiliului General al OMC, care acţionează ca Organ de Reglementare a Diferendelor (ORD). Unul dintre

principiile importante înscrise în aceste proceduri este acela că un diferend trebuie prezentat la ORD de către guvernul ţării

membre în vederea reglementării, numai după ce au eşuat încercările de rezolvare a neînţelegerii prin consultări bilaterale. În

sprijinul acestui principiu, dacă consultările sau eforturile de consiliere nu au dat rezultatele aşteptate, într-un termen de 60 de

zile, partea vătămată poate cere ORD declanşarea formală a mecanismului de reglementare a diferendelor, prin stabilirea unui

panel care să examineze plângerea. Un panel este, în mod normal, format din trei persoane, dacă părţile implicate în diferend nu

convin că trebuie să fie cinci persoane.

Organul OMC responsabil pentru luarea deciziilor este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte o dată la doi ani.

Între conferinţele ministeriale, funcţiile acesteia sunt îndeplinite de către Consiliul General. Consiliul General se întruneşte

şi ca Organ de Reglementare a Diferendelor, atunci când examinează plângerile şi ia măsurile necesare pentru a

reglementa diferendele dintre ţările membre. El este, de asemenea, responsabil pentru efectuarea examinărilor politicilor

comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de Secretariatul OMC. În activitatea sa, Consiliul General este

sprijinit de: Consiliul pentru Comerţul cu Bunuri, care supraveghează punerea în aplicare şi modul de funcţionare a

GATT şi a acordurilor conexe; Consiliul pentru Comerţ şi Servicii, care supraveghează punerea în aplicare şi modul de

funcţionare a GATT; Consiliul TRIPS care supraveghează funcţionarea Acordului TRIPS pentru activităţi corelate cu

schimburile de bunuri şi servicii.

Acordul privind înfiinţarea OMC prevede că aceasta va continua practica GATT în domeniul luării deciziilor, anume

consensul. Se consideră că s-a ajuns la un consens atunci când, la luarea unei decizii nu se opune nici o ţară membră. Dacă

nu se reuşeşte ajungerea la consens, Acordul OMC prevede posibilitatea unei decizii cu majoritate de voturi, fiecare ţară

având un singur vot. Oamenii de afaceri sunt adeseori sceptici cu privire la avantajele pe care le poate aduce un sistem

puternic de reguli multilaterale şi cadrul instituţional existent pentru punerea lor în aplicare, rezultat din înfiinţarea OMC. Ei

motivează acest lucru prin faptul că doar guvernele au participat la negocierile şi discuţiile din OMC. În plus, întâlnirile

OMC sunt închise pentru publicul larg, iar comunitatea de afaceri află despre rezultatele acestor discuţii numai prin

intermediul comunicatelor remise presei.

Este adevărat că atunci când o întreprindere exportatoare întâmpină unele probleme la vânzare pe o piaţă externă ea nu

poate prezenta plângerea direct la Organul de Reglementare a Diferendelor din OMC, aceasta fiind o prerogativă a

guvernului său. Guvernele nu acţionează, totuşi, izolat. În majoritatea ţărilor dezvoltate şi un mare număr de ţări în curs de

dezvoltare au fost stabilite anumite derogări.

GATT a admis, ulterior, alte două derogări de la clauza naţiunii celei mai favorizate, în favoarea ţărilor în curs de

dezvoltare: acordarea de către ţările dezvoltate de preferinţe vamale unilaterale la importul de produse manufacturate din

ţările în curs de dezvoltare pe bază de nereciprocitate; convenirea între ţările în curs de dezvoltare de concesii vamale care să

nu fie extinse la importul din alte ţări, respectiv din ţările dezvoltate. În felul acesta a fost consacrat principiul nereciprocităţii

depline în materie de concesii vamale în relaţiile dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, ca şi posibilitatea ca

ţările în curs de dezvoltare să instituie între ele regimuri preferenţiale pe o scară mai restrânsă sau la nivelul unui grup

important de ţări, indiferent de zona geografică în care sunt situate.

În baza acestor derogări, în comerţul internaţional au apărut o serie de regimuri preferenţiale de comerţ, care

acoperă o pondere importantă din volumul comerţului internaţional. Ca o remarcă generală este de subliniat faptul că

schimbările comerciale între ţările participante la astfel de aranjamente cresc mai rapid decât comerţul internaţional luat în

ansamblu. Conform evidenţelor OMC, peste 100 aranjamente preferenţiale regionale au fost notificate la GATT şi, ulterior,

la OMC. În plus, multe astfel de acorduri nu au fost notificate, cu toate că sunt operaţionale în practică. Multe dintre acestea

sunt încheiate între ţările în curs de dezvoltare. Este clar impulsul politic spre încheierea unor astfel de acorduri regionale.

Mai mulţi factori pot fi invocaţi pentru a explica o astfel de tendinţă. Unul este de natură politică: dorinţă de a avea o mai

strânsă colaborare economică şi politică care a dominant în Europa după încheierea războiului rece. Alt factor este că, într-o

economie mondială globalizată, multe guverne pot să perceapă că mărimea este cea care contează; acest sentiment poate

provoca temerea că rămânând mic şi nealiniat în plan regional poate pune în situaţie dezavantajoasă producătorii autohtoni

faţă de concurenţii lor cu producţii de mare serie.

Acest argument poate fi valabil atunci când producţia de mare serie nu poate fi realizată la nivel naţional, dar guvernele

ar trebui să aibă în vedere piaţa globală, mondială, şi să nu fie seduse de tentaţia de a considera că a produce pentru o zonă

geografică este un substitut adecvat. Această cale poate foarte uşor să conducă spre protecţionism la nivel regional şi la apariţia

de întreprinderi necompetitive la nivel internaţional (în fapt, o politică de substituire a importurilor la scară regională, extinsă de

la nivel naţional).

Există riscul ca extinderea aranjamentelor regionale să conducă la transformarea discriminării mai degrabă în regulă

decât în excepţie, aşa cum a prevăzut GATT. Comerţul interregional între ţările UE, EFTA, CEFTA, NAFTA şi

MERCOSUR reprezintă deja peste 1/3 din comerţul mondial. Această cifră este cu atât mai relevantă dacă avem în vedere

faptul că volumul comerţului exterior al ţărilor membre ale grupărilor regionale menţionate reprezintă peste 70% din

volumul comerţului mondial. Dacă la această cifră se adaugă schimburile comerciale în regim preferenţial, între ţările

dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, şi ţările în curs de dezvoltare, însele, rezultă o erodare practică considerabilă a

principiului statuat de GATT şi OMC, clauza naţiunii celei mai favorizate.

8.3.2.5.3. Uniunea Europeană (UE) şi fazele istorice ale constituirii sale

Mai înainte de a fi concretizată într-un proiect economic şi politic, ideea unei politici la nivel european s-a limitat la

cercuri filosofice şi vizionari. Perspectiva Statelor Unite Europene corespundea unui ideal pacifist şi umanist, brutal

dezminţit de conflictele care au sfâşiat Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea. Expresia “Statele Unite Europene”

se datorează lui Victor Hugo. În timpul celui de-al doilea război mondial şi după acesta s-a născut şi a devenit tot mai

puternică ideea unei organizaţii continentale, capabilă să depăşească antagonismele naţionale.

Alterio Spinelli, federalist italian, şi Jean Monet, inspirator al Planului Schuman, sunt iniţiatorii celor două curente de

gândire care au făurit procesul de integrare comunitară: proiectul federalist, întemeiat pe dialog şi o relaţie de

complementaritate, şi proiectul unionist, axat pe delegare progresivă a unei părţi din suveranitatea la nivel naţional către

nivelul comunitar. Aceste două teze unesc, astăzi, convingerea că trebuie să existe, pe lângă puterile naţionale şi regionale, şi

una europeană, capabilă să gestioneze acele domenii în care acţiunea comună se dovedeşte mai eficientă decât cea a statelor

acţionând separat şi anume: piaţa internă, moneda, coeziunea economică şi socială, politica externă şi securitatea. UE este

rezultatul eforturilor depuse începând din anii ‘50 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată

organizaţie de integrare multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi politic, cât şi în

domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale celor 15 state membre. Tratatul de la Paris, din 1951, a întemeiat

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar Tratatul de la Roma, din 1957, Comunitatea

Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind, împreună,

Comunităţile Europene (CE). Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea Acordului Unic European, şi

1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht. Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 şi 1991

constituie baza constituţională a cea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între statele membre legături

juridice care merg dincolo de relaţiile contractuale între statele suverane. UE gestionează ea însăşi o legislaţie aplicată direct

cetăţenilor europeni care le conferă acestora drepturi speciale. Limitată în prima sa formă la deschiderea pieţei comune a

Cărbunelui şi Oţelului, cele şase ţări fondatoare: Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au început, de

fapt, o iniţiativă de pace, reuşind să asocieze într-un ansamblu instituţional, subordonat principiului egalităţii, atât pe învinşii

cât şi pe învingătorii din cel de-al doilea război mondial.

În 1945, Adunarea Naţională a Franţei a refuzat să ratifice proiectul unei armate europene, dar în 1957 cei şase

membri au decis să constituie o comunitate economică bazată pe libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi lucrărilor. Ca

rezultat, între ţările membre (cele 6) au fost desfiinţate taxele vamale, iar importurilor din ţările terţe li s-a aplicat, treptat, un

tarif comun, ca medie aritmetică a tarifelor vamale ale statelor membre. De asemenea, în interiorul comunităţii au fost

desfiinţate îngrădirile de ordin cantitativ. În acest fel, a apărut uniunea vamală vest europeană, fără taxe şi restricţii în interior

şi cu o politică comercială comună faţă de ţările terţe. În acelaşi cadru, al Comunităţii Economice Europene, a fost realizată

şi o piaţă agricolă comună, bazată pe o politică agricolă comună. Elementele de mecanism ale politicii agricole comune sunt

următoarele: preţuri unice garantate pentru producători stabilite la nivelul celor mai ridicate costuri de producţie existente în

Comunitate; taxe de prelevare la import ca diferenţă între preţurile mondiale mai scăzute şi preţurile interne stabilite de

Comunitate, acestea fiind colectate în Fondul European de Garantare şi Orientare Agricolă (FEOGA); subvenţii la export,

reprezentând diferenţa dintre preţurile interne mai ridicate şi cele mondiale mai scăzute, acordate din fondurile FEOGA.

Agricultura vest-europeană a fost, astfel, subvenţionată în mare măsură pe seama producătorilor din afara Comunităţilor

Europene. Prin această politică, Comunităţile Europene au devenit, dintr-o zonă net importatoarea de produse agricole o zonă

net exportatoare. Prin cele două politici comune, comercială şi agricolă, precum şi prin coordonarea politicilor în domeniul

energetic sau cel de transport, CE ca entitate, s-a transformat în cea mai mare putere comercială din lume.

Succesele repurtate de cele şase ţări membre fondatoare au determinat Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda să li

se alăture, la capătul unor negocieri foarte dificile, cărora Franţa, prin generalul Charles de Gaulle, le-a opus vetto-ul său în

1961 şi 1967. Cu toată această opoziţie, prima lărgire a UE s-a produs în 1972 prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei

şi Irlandei, care au părăsit gruparea considerată rivală, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA). Concomitent, a

avut loc şi o diversificare a preocupărilor comunitare prin lansarea unor noi politici comune în domeniul social, regional sau

al mediului. În anii 1981 şi 1986 s-a produs a doua importantă lărgire a CE prin aderarea Greciei şi, respectiv, a Spaniei

şi Portugaliei. În acest fel, numărul de membrii a ajuns la 12, întărindu-se flancul de state al CE spre ţări cu un nivel mai

scăzut de dezvoltare economică. De aceea, s-a impus cu mai multă stringenţă realizarea unor programe structurale destinate

să reducă diferenţele între nivelurile de dezvoltare economică existentă între cele 12 ţări membre. Revigorarea construcţiei

europene comunitare a determinat pe Austria, în 1989, Suedia, în 1991, şi Finlanda, în 1992, să candideze la aderarea la

CE. Cei l2, iar începând din 1995, cei 15, sau angajat într-un proces de aprofundare a relaţiilor lor în domeniile politic şi

monetar prin încheierea Tratatului de la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991. Odată cu începutul anilor `70, când a avut

loc şi suspendarea convertibilităţii dolarului în aur, ţările CE şi-au pus problema unei convergenţe economice şi monetare,

necesitate cu atât mai stringentă în contextul şocurilor petroliere din 1973 şi 1979. Deci, alături de uniunea vamală şi piaţa

agricolă comună, s-a pus problema unei uniuni economice şi monetare. În 1979, în consecinţă, a fost instituit Sistemul

Monetar European (SME), denumit şi “şarpele monetar”, care a contribuit la stabilizarea ratelor de schimb, la promovarea

unor politici de austeritate şi o mai mare disciplină într-un spaţiu economic deschis. Şarpele european s-a caracterizat prin

stabilirea, între valutele europene, de cursuri fixe prin intermediul unei monede de cont sau fictive, ECU. Cursurile de

schimb între valutele europene şi ECU erau fixe, dar ajustabile din timp în timp cu acordul ţărilor participante, în timp ce

cursurile acestora faţă de celelalte valute, în primul rând faţă de dolar, erau fluctuante. În acelaşi timp, Comunitatea s-a

afirmat pe plan internaţional întărind relaţiile sale contractuale cu ţările din sudul Mediteranei, din Asia, Caraibe şi Pacific,

asociate la Comunitate prin Convenţiile de la Lome. În 1984, odată cu depăşirea crizei economice şi a disputei cu Marea

Britanie, referitoare la contribuţia acesteia la bugetul comunitar, se renaşte speranţa relansării integrării economice europene.

Plecând de la o “Cartă albă” prezentată de Jacqus Delore în 1985, Comunitatea a hotărât să încheie constituirea unei pieţe

mari interioare, piaţă unică, până în 1993. Dispoziţiile legislative ce îngăduiau concretizarea acestui obiectiv au fost

consacrate în Actul Unic European, semnat la 18 februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Totodată, în condiţiile

prăbuşirii “Zidului Berlinului” şi a dispariţiei împărţirii Europei între „Vest" şi „Est", cele 15 state membre s-au angajat în

ample tratative cu ţările din Europa Centrală şi de Est în vederea asocierii şi, ulterior, aderării acestora la LTE, apărând ca

perspectivă “o mare Europă”.

O altă etapă de exteindere a Uniunii Europene s-a finalizat în anul 2005, o dată cu intrarea în Uniunea Europeană a

unui grup de 10 state, respectiv: Polonia, Ungaria, Cipru Malta, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Estonia, Lituania.

În anul 2007 au aderat la Uniunea Europeană România şi Bulgaria, iar în 2013 Croaţia, astfel că în prezent Uniune

Europeană numără 28 de membrii.

Realizarea unei pieţe unice europene a fost prevăzută încă din momentul încheierii Tratatului de la Roma. Progresele

înregistrate pe această linie au fost însă lente. Evoluţia procesului spre piaţa unică a fost accelerată prin semnarea Actului

Unic European, la 1 iulie 1987. Acest act a stabilit data realizării definitive a pieţei unice pentru 31 decembrie 1992, vizând

mişcarea liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalului şi a persoanelor pe tot cuprinsul UE. Pe lângă acestea, Actul unic a

consacrat o schimbare majoră în modul de luare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri. Mai înainte, majoritatea

hotărârilor erau supuse deciziei unanime a Consiliului. Din acest motiv procesul decizional era foarte lent. Miniştrii dintr-o

ţară sau alta au adoptat atitudini protecţioniste şi împotriva legislaţiei absolut necesară pentru realizarea pieţei unice. Actul

Unic European prevede vot majoritar cu privire la toate hotărârile necesare realizării pieţei unice, exceptând doar domeniul

fiscal Şi mişcarea liberă a persoanelor. Practic, piaţa unică a fost realizată în termenul prevăzut, iar începând cu 1 ianuarie

2013, Uniunea Europeană, cu o populaţie de peste 500 milioane locuitori a devenit cea mai mare piaţă unificată din lume.

În interiorul acestei pieţe, firmele europene beneficiază de posibilitatea unei producţii de mare serie, comparabilă cu cea

realizată de SUA şi Japonia. În aceste condiţii, preţul de cost şi de export al produselor oferite de UE este mai competitiv pe

piaţa mondială.

În decembrie 1991, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre, reuniţi în cadrul Consiliului European la Maastricht

(Olanda), au luat măsuri decisive în vederea integrării europene continue şi ireversibile. Ei au hotărât să stabilească o UE

bazată pe CE şi întregită cu noi forme de cooperare. Tratatul asupra UE prevede:

a) o cetăţenie a Uniunii. Aceasta înseamnă că toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii, iar fiecare

cetăţean are dreptul: să se deplaseze şi să îşi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul Uniunii; să voteze şi să

candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul unde şi-au stabilit domiciliul; să fie protejaţi de

autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu

sondarea opiniei publice.

b) o uniune europeană. Directivele politicii economice ale statelor membre vor fi adoptate de către Consiliul de

Miniştri care, în acelaşi timp, va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat membru şi în comunitate, luată în ansamblu.

Dacă această politică nu corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol funcţionarea Uniunii, Consiliul va lua măsuri în

consecinţă. Statele membre sunt obligate să încerce să evite deficite guvernamentale excesive.

c) o uniune monetară. Începând cu 1 ianuarie 1999, UE are o singură politică monetară. De asemenea, a fost instituit

un singur etalon monetar, EURO, precum şi o nouă instituţie Banca Centrală Europeană, care formează, împreună cu băncile

centrale ale statelor membre, Sistemul European al Băncilor Centrale (ESCB).

d) o uniune politică. Aceasta are următoarele componente: o politică de securitate şi externă comună, care va include

formularea, pe termen lung, a unei politici de apărare, în procesul Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa

(CSCE); dezarmarea şi controlul armamentului în Europa; neproliferarea armelor nucleare şi aspectele economice ale

securităţii; creşterea rolului Parlamentului European; sporirea competenţelor Comunităţii; o politică comună în domeniul

juridic şi al afacerilor interne (ca, de exemplu, emigraţie, azil, vize ş.a.); un birou european de poliţie (EUROPOL) în scopul

schimburilor de informaţii asupra narcoticelor.

UE reprezintă cea mai mare putere comercială din lume, deţinând circa 25% din comerţul mondial. Ca entitate, UE

exportă cu 60% mai mult decât SUA şi de două ori mai mult decât Japonia. Din punct de vedere industrial, UE este puterea

numărul doi în lume, după SUA. În afară de aceasta, UE este cea mai mare sursă mondială a ajutorului acordat de ţările

dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare.

Ca entitate, UE a încheiat acorduri comerciale şi de altă natură cu aproape toate statele lumii şi întreţine relaţii

diplomatice cu peste 100 de state. Relaţiile comerciale dintre UE şi celelalte ţări europene dezvoltate, sunt reglementate pe

baza unor acorduri de liber schimb. Astfel, între UE şi ţările încă membre ale EFTA (Elveţia, Norvegia, Islanda,

Liechtenstein) a fost încheiat un acord privind crearea unui spaţiu economic european (SEE). Aceasta înseamnă că între UE

şi EFTA schimburile comerciale cu produse industriale se realizează fără taxe vamale.

Relaţiile cu ţările dezvoltate din alte zone privesc relaţiile intense cu SUA, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, bazate

pe prevederile GATT şi pe un mecanism de consultări bilaterale periodice. Cu Canada, UE are încheiat un acord-cadru de

cooperare economică şi comercială.

Raporturile cu ţările Europei Centrale şi de Est, au fost reglementate în trecut prin acorduri comerciale şi de cooperare

economică şi prin aşa-numitele acorduri sectoriale. Acestea au vizat reducerea în comerţul reciproc a taxelor vamale şi

îngrădirilor cantitative. Ele au fost perfectate, in special, în domeniul textil, siderurgic şi agricol.

Pentru raporturile cu republicile independente din fosta URSS, a fost conceput Acordul de Cooperare şi Parteneriat.

Astfel de acorduri se au în vedere a fi încheiate cu Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus, Moldova.

8.3.2.5.4. Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA)

În anul 1988, Statele Unite şi Canada au semnat Acordul de Liber Schimb SUA-Canada, potrivit căruia obstacolele

tarifare şi netarifare din comerţul reciproc au fost eliminate, până în anul 1998. În ultimele zile ale Administraţiei Bush,

SUA, Canada şi Mexic au semnat Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA), prin care cele trei ţări nord-

americane au hotărât să constituie o zonă de comerţ liber.

Zona de comerţ liber nord-americană include o populaţie de 360 milioane şi o producţie de peste 7 mii miliarde dolari,

mai mare decât cea a Uniunii Europene. Acordul prevede eliminarea taxelor vamale în comerţul reciproc într-o perioadă de

10-15 ani şi abolirea restricţiilor în ceea ce priveşte majoritatea investiţiilor.

În cursul campaniei electorale din 1992, din SUA, NAFTA a constituit principalul subiect. Atât Bill Clinton cât şi

George Bush au susţinut acordul; Ross Perot s-a opus. Nesurprinzător, sindicatele industriale, care puteau fi afectate de

importurile majorate din Mexic, s-au opus acordului, în timp ce industriile care îşi vedeau crescute exporturile în Mexic îl

susţineau.

NAFTA a fost ratificată de Congresul american la finele anului 1993 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

Departamentul Comerţului al SUA a estimat că schimburile comerciale dintre SUA şi Mexic vor creşte substanţial. În anul

1995, însă, Acordul a intrat în umbră datorită devalorizării peso-ului mexican.

Există intenţii privind lărgirea sferei NAFTA prin asocierea unor ţări sud-americane. Totodată, Statele Unite manifestă

deosebit interes pentru Forumul de Cooperare Economică Asia - Pacific (APEC), la care participă 18 ţări asiatice şi care

în 1994 au hotărât să-şi desfiinţeze, în decurs de 25 de ani, obstacolele din comerţul reciproc. Merită subliniat faptul că la

acest forum au aderat şi SUA, Canada, Mexic şi Chile, alături de ţări asiatice importante, precum Japonia, China, Republica

Coreea, Australia şi Noua Zeelandă, care împreună pot constitui un nou pol în zona Asia-Pacific.

8.3.2.5.5. Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale (SGPV)

În anul 1964, dialogul Nord-Sud a căpătat un cadru organizat prin instituţionalizarea Conferinţei ONU pentru Comerţ

şi Dezvoltare (UNCTAD) ca organism permanent al ONU. Solicitările iniţiale ale ţărilor în curs de dezvoltare faţă de ţările

dezvoltate s-au axat pe sprijin financiar (1% din PIB-ul fiecărei ţări dezvoltate) şi pe organizarea internaţională a pieţelor de

produse de bază, printr-un sistem de cote de producţie, export şi import, preţuri internaţionale minime şi maxime şi stocuri

tampon de intervenţie pe piaţă.

Ţările dezvoltate au răspuns cu oferta “ajutor prin comerţ”, respectiv prin SGPV. Sistemul a fost adoptat la sesiunea

UNCTAD de la New Delhi. Filosofia sistemului constă în sprijinirea dezvoltării industriale a ţărilor în curs de dezvoltare

prin favorizarea importului de produse manufacturate din aceste ţări, acordându-le preferinţe sub formă de reduceri sau chiar

scutiri de taxe vamale la importul în ţările dezvoltate. Sistemele de preferinţe vamale acordate ţărilor în curs de dezvoltare, în

funcţie de ţara donatoare, deşi diferă, au totuşi o serie de elemente comune: ţările donatoare interpretează aceste preferinţe ca

un act de voinţă unilateral, fără să fie considerat ca o obligaţie internaţională; ţările beneficiare sunt, de regulă, cele cărora li

s-a recunoscut statutul de ţară în curs de dezvoltare şi sunt participante la “Grupul celor 77”; preferinţele se referă numai la

produsele manufacturate; dacă unele ţări în curs de dezvoltare realizează exporturi mari la un produs inclus în sistem în

detrimentul producţiei naţionale a ţărilor importatoare sau a altor ţări exportatoare, preferinţa vamală poate fi retrasă;

sistemul este conceput cu caracter temporar, până când ţările în curs de dezvoltare vor deveni competitive pe pieţele externe.

Punerea în aplicare a SGPV reprezintă un revers al argumentului industrie tânără (infant industry) pentru protecţie. În loc

de protecţie pentru tinerele industrii s-a aplicat soluţia asigurării unui mai bun acces pe pieţele externe, contribuind în cazul

multor ţări, în special asiatice, la schimbarea accentului de pe politici de substituţie a importului pe politici orientate spre export.

Analizele empirice demonstrează că SGPV a contribuit la dezvoltarea exportului de produse manufacturate din ţările în curs de

dezvoltare în ţările dezvoltate. Apariţia noilor ţări industrializate nu poate fi desprinsă de efectele practice ale sistemului. În

acelaşi timp, în ţările dezvoltate există grupuri de interese care se manifestă tot mai mult împotriva sistemului. Sindicatele, în

principal, consideră că preferinţele vamale au contribuit la menţinerea şi accentuarea şomajului în ţările dezvoltate.

Soluţiile propuse de grupurile de interese afectate merg de la creşterea barierelor tarifare şi netarifare la import, la

impunerea de standarde mai exigente pentru produsele importate din ţările în curs de dezvoltare, până la scăderea

standardelor pentru producătorii din ţările dezvoltate.

Există şi concluzia că nici importul de produse manufacturate din ţările în curs de dezvoltare şi nici inovaţiile tehnice

nu sunt responsabile pentru şomajul din ţările dezvoltate. Un argument în acest sens este faptul că şomajul a crescut nu

numai în rândul persoanelor necalificate sau cu o calificare medie, ci şi în rândul forţei de muncă superior calificată. Astfel

de analize consideră că răspunsul la situaţia actuală a pieţei muncii trebuie căutat în domeniul reglementărilor excesive

existente în acest domeniu şi domeniul măsurilor active insuficiente de pregătire şi angajare. De aceea, se consideră că o

soluţie mai realistă decât cele sugerate de sindicate este liberalizarea, în continuare, a comerţului internaţional, care să

conducă la accelerarea cooperării economice între stat şi la progresul economic al fiecărei ţări.

8.3.3. Integrarea economică internaţională; integrarea europeană

8.3.3.1. Noţiuni privind integrarea economică

Termenul de “integrare” a fost folosit pentru prima dată în corelaţie cu organizaţiile industriale pentru a exprima un

ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală, în sensul

punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii, şi pe una orizontală, referitoare la înţelegerile între competitori. În sensul de

combinare a unor economii naţionale distincte, termenul are un istoric relativ scurt în literatura de specialitate.

Cercetările derulate pentru stabilirea paternităţii noţiunii de “integrare economică” au condus la concluzia existenţei

unor creatori multipli, mai mulţi economişti scriind şi publicând, în acelaşi timp, lucrări de referinţă în care a fost utilizat

termenul de "integrare economică".

Există o abundenţă de definiri contradictorii ale termenului de “integrare economică”. Dar există, însă, şi un larg

consens în rândul analiştilor economici asupra a cel puţin trei aspecte:

a) “integrarea economică” se referă, în special, la diviziunea muncii şi specializarea intra şi internaţională;

b) “integrarea economică” presupune libertatea şi mobilitatea circulaţiei bunurilor, serviciilor sau factorilor de

producţie, sau a tuturor acestora;

c) “integrarea economică” este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu în ceea ce

priveşte originea sau destinaţia bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.

Una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze asupra definirii conceptului de “integrare economică” o găsim la Balassa,

care a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de fapt sau un ansamblu de procese prin care diferite state

constituie un grup sau un bloc comercial regional. În acelaşi timp, Fritz Machup apreciază că nu este binevenită îngustarea

termenului de integrare economică, întrucât economia politică a integrării a surprins şi posibilitatea unor provincii din ţări

diferite, care pot deveni “mai integrate”, sau diferite naţiuni în cadrul mai multor blocuri regionale, sau integrarea la scară

globală a mai multor blocuri regionale. Se poate astfel vorbi despre integrarea naţională (intranaţională sau

interprovincială), de integrarea regională (plurinaţională) sau de integrarea globală (multilaterală, universală).

8.3.3.2. Problematica integrării în lumea contemporană

Expresia integrarea economică acoperă mai multe categorii economice. Ea se poate referi la absorbirea unei companii

într-un concern mai mare. Integrarea poate avea o dimensiune spaţială, referindu-se, spre exemplu, la includerea unei

economii regionale într-o economie naţională.

Folosită într-o accepţiune statică, categoria economică de integrare reprezintă o stare de fapt în care componentele

naţionale ale unei economii compozite nu mai sunt semnificativ separate prin frontierele economice, ci funcţionează

interdependent maximizând efectele sinergice.

Utilizând accepţiunea dinamică, integrarea economică desemnează eliminarea treptată a frontierelor economice

dintre statele participante (ceea ce poate echivala cu înlăturarea multora din formele discriminatorii), fostele state naţionale,

separate economic, fuzionând într-un ansamblu funcţional mai cuprinzător.

Trecerea de la componenta statică la cea dinamică derivă din stadiile pe care le-a parcurs integrarea economică.

Integrarea economică interstatală constituie una din trăsăturile caracteristice esenţiale ale economiei europene în

perioada postbelică. Ea a determinat formarea unor noi centre de putere care exercită o influenţă tot mai mare asupra

raportului de forţe pe plan european.

Integrarea economică apare, ca proces contemporan, după cel de-al doilea război mondial, în contextul vest-european,

din considerente ce au pornit iniţial de la situaţia economică din această perioadă. Integrarea statelor vest-europene a fost una

din modalităţile de refacere economică a unor ţări care resimţeau efectele negative ale războiului.

În literatura economică se conferă noţiunii de integrare economică numeroase sensuri, însă, printr-o sintetizare a

acestora se poate realiza o caracterizare succintă a acestui proces.

Pornind de la definiţia dată noţiunii de integrare economică, ca fiind un proces complex de dezvoltare a economiei

mondiale, în condiţiile contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi a

specializărilor între economiile diferitelor state, care este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl

are evoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană, se pot desprinde sensurile şi punctele de vedere cu privire la integrarea

economică.

În sensul strict al cuvântului, integrarea înseamnă unirea unor părţi într-un întreg funcţional.

Integrarea economică interstatală este efectul interdependenţelor determinate de dezvoltarea diviziunii internaţionale a

muncii, a specializării internaţionale. Astfel, integrarea economică interstatală necesită o complementaritate bazată pe un

nivel de dezvoltare asemănător, în aşa fel încât părţi dezarticulate nu pot constitui un întreg coerent.

Integrarea economică este, în primul rând, integrarea pieţelor, ştiinţa economică făcând o distincţie clară între piaţa

bunurilor şi serviciilor şi pieţele factorilor de producţie(capital, forţă de muncă, spirit antreprenorial).

Libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor este principiul de bază al integrării economice. Libera circulaţie a produselor

presupune, de cele mai multe ori, efecte pozitive asupra prosperităţii tuturor participanţilor, însă în măsură diferită. Liberul

schimb permite consumatorilor să-şi procure bunurile la cele mai mici costuri, lărgeşte bazele de selecţie şi creează condiţiile

pentru câştiguri viitoare, ca urare a economiilor de scară. Câştigurile iminente ale liberalizării schimburilor sunt un bun

motiv economic pentru lansarea unor procese integraţioniste.

Schemele integraţioniste tind să urmeze uneori logica politică, mai degrabă, decât pe cea strict economică. Raţiunile

politice pentru debutul unor procese de integrare cu piaţa bunurilor sunt: armonizarea intereselor sectoarelor economice care

solicită protecţie tot mai mare şi înclinaţia consumatorilor spre liberul schimb în speranţa obţinerii unor produse mai bune şi

mai ieftine, este destul de dificilă; instrumentele alternative (politicile de ajustare structurală, barierele netarifare, procedurile

administrative) se pot folosi pentru a interveni în procesele economice; aspectele politice esenţiale, cum ar fi politicile de

creştere economică şi redistribuirea veniturilor sunt mai fezabile, dacă se păstrează la nivel naţional.

Libera circulaţie a factorilor de producţie poate fi apreciată ca un alt pachet de stimuli pentru integrarea economică.

Un argument în această direcţie este că ea permite o alocare raţională, optimă a forţei de muncă şi a capitalurilor. Uneori,

anumiţi factori de producţie se pot risipi dacă nu se respectă fundamentele economice pentru alocarea lor. În situaţii bine

determinate, abilităţile manageriale se pot dovedi eficiente în deplasarea capitalurilor din locuri de valorificare mai redusă

spre cele mai atractive.

În această situaţie, deţinătorii de forţă de muncă vor migra spre regiunile unde calificarea lor este mai necesară şi, prin

urmare, mai bine remunerată. Un alt argument constă în faptul că o piaţă mai largă a factorilor de producţie favorizează

posibilităţile de producţie, care, în replică, permit o nouă şi eficientă folosire a factorilor de producţie.

Alegerea factorilor de producţie ca obiectiv al celui de-al doilea stadiu de integrare este parţial bazată doar pe

avantajele competitive ce decurg din integrare. Dar şi aici trebuie luată în considerare logica politică. Integrarea pieţelor

forţei de muncă pare să fie chiar o alternativă obligatorie în perioadele de subutilizare a acesteia. Neclarităţi ale

reglementărilor naţionale cu privire la salarizare, securitate socială etc., lasă politicienilor suficiente oportunităţi pentru

intervenţii politice la nivel naţional în vederea acceptării principiilor generale la nivel european. Printr-o integrare a pieţelor

de capital, problematica investiţiilor directe pare a fi mai simplă: mulţi politicieni pot spera să atragă noi investitori străini pe

această cale. Pentru alţi, mişcarea capitalurilor nu este argumentul care sporeşte dorinţa de integrare, întrucât aceasta va

implica pierderea controlului asupra instrumentelor sensibile macroeconomice.

Referidu-se la economiile moderne, Jan Timbergen distingea două forme de integrare:

a) integrarea pozitivă, adică realizarea unor condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice integrate;

b) integrarea negativă, adică, eliminarea obstacolelor.

Dacă integrarea negativă pare mai simplă (de reglementare structurală, liberalizare comercială), integrarea pozitivă

se dovedeşte mult mai dificilă întrucât implică forme mai complicate de intervenţie şi armonizare a politicilor

guvernamentale (armonizare, coordonare).

8.3.3.3. Tipuri de integrare economică interstatală

Integrarea economică interstatală este efectul interdependenţelor determinate de dezvoltarea diviziunii

internaţionale a muncii, a specializării internaţionale. Astfel, integrarea economică interstatală necesită o complementaritate

bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător, în aşa fel încât părţi dezarticulate nu pot constitui un întreg coerent.

Integrarea poate să cuprindă doar pieţele produselor, pieţele factorilor de producţie, extinzându-se, mai târziu, la

diverse domenii de politică economică. Cu cât forma de integrare aleasă este mai complexă, cu atât mai presantă va fi

cererea de redefiniri instituţionale.

Având în vedere, drept criteriu, gradul de integrare, în evoluţia sa, de la simplu la complex, se pot distinge următoarele

trepte şi forme (tipuri) de integrare economică interstatală:

a) zona de liber schimb (ZLS) În cadrul acestei forme de integrare, obstacolele comerciale, sub forma taxelor vamale de import şi restricţiilor

cantitative, sunt înlăturate între parteneri. Astfel, circulaţia internă a mărfurilor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi propria

politică comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor prin ţara cu cel mai

permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie însoţite de certificate de origine, care să indice

ţara unde a fost realizat produsul respectiv. Acest lucru permite lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii ale

tarifelor vamale, să stabilească dacă taxele vamale sau prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul

grupării;

b) uniunea vamală (UV)

Şi în cazul acestei uniuni, toate obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante sunt eliminate.

În plus, se elaborează şi se pune în aplicare un tarif vamal comun faţă de terţi, care se aplică în acelaşi timp cu solicitarea

certificatelor de origine la graniţele interne comune care se mai păstrează. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii

vamale, el poate circula liber şi nestingherit. Totodată, începe un proces treptat de uniformizare a legislaţiei vamale. În plus,

factorii de producţie (forţa de muncă şi capitalurile) încep să circule fără restricţii în interiorul uniunii. Astfel, piaţa comună

este, în primul rând, o uniune vamală;

c) uniunea economică (UE)

Această formă de integrare implică, pe lângă o piaţă comună, şi un grad ridicat de coordonare şi chiar unificare a politicilor

economice sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor. Acestea se supun unei pronunţate uniformizări a

politicilor macroeconomice şi a celor monetare, precum şi a politicilor de redistribuire a veniturilor. În plus în raport cu politica

comercială comună faţă de terţi, se dezvoltă politici externe privitoare la producţie, factori de producţie şi evoluţie sectorială;

d) uniunea monetară (UM)

Este o formă de cooperare care, în stadiul cel mai avansat al pieţei comune (când s-a realizat o liberă circulaţie a

capitalurilor) creează rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şi chiar o monedă comună care să circule între statele

membre. O astfel de uniune presupune un grad foarte ridicat de integrare a politicilor bugetare şi a celor macroeconomice;

e) uniunea economică completă (UEC)

O asemenea formă de integrare implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai

importante domenii. De asemenea, situaţia economică trebuie să fie, virtualmente, aceeaşi ca şi în cazul unei ţări.

În condiţiile actuale, acest proces, la scară mondială, se manifestă printr-un spectru foarte larg de forme de integrare,

ce reflectă diferite grade de integrare internaţională, existând forme simple şi forme complexe de integrare.

Formele simple includ zonele de comerţ liber, uniunile vamale, şi integrarea pe unul sau două produse. Formele

complexe includ piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară, uniunea economică completă etc.

Se constată că ţările cuprinse în acest plan de integrare economică cedează, în funcţie de gradul respectiv de

intensitate, unele atribuţii statale unor organisme suprastatale. Ca urmare, într-o formă sau alta a integrării, sunt afectate

independenţa şi suveranitatea statelor iar apoi, mai târziu, în etapa superioară a integrării, aceste atribute pot fi pierdute

aproape în totalitate.

Însă, în legătură cu acest aspect extrem de controversat, sunt necesare anumite precizări:

a) ţările integrate realizează acest lucru de bunăvoie, dovadă fiind că forma superioară de integrare este supusă

referendumului;

b) pierderea unei părţi din suveranitate şi independenţă nu înseamnă, deocamdată, pierderea fiinţei naţionale, culturii

naţionale şi tradiţiilor, respectiv, particularităţilor fiecărui popor în parte.

Toate formele de integrare descrise mai sus implică un permanent proces de conlucrare între statele participante cu

privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită

economică. Cu alte cuvinte, ele implică acordul partenerilor cu privire la regulile de desfăşurare a demersului integraţionist.

Prin urmare, cu cât est mai înalt stadiul de integrare, de la piaţa comună în sus, cu atât devine mai insuficientă

armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul unor

instituţii comunitare.

Toate formele de integrare reduc libertatea de acţiune a decidenţilor macroeconomici din ţările membre, cu efecte atât

pozitive, cât şi negative. Cu cât este mai înalt pragul de integrare, cu atât sunt mai mari restricţiile şi se diminuează

competeţele naţionale.

Din analiza fenomenelor integraţioniste se desprinde următoarea ierarhie a politicilor de conlucrare:

a) informarea Partenerii convin să se informeze reciproc cu privire la instrumentele şi mecanismele de politică economică pe care

intenţionează să le pună în aplicare. Asemenea informaţii pot servi la o schimbare profitabilă a propriilor strategii

macroeconomice pentru a le face mai coerente şi mai eficiente. Totuşi, partenerii îşi rezervă deplina libertate de acţiune pe

care o consideră necesară, competenţele naţionale fiind, practic, neatinse;

b) consultarea Partenerii îşi declară acordul să ceară opinia şi sprijinul celorlalţi cu privire la pachetele decizionale pe care le

intenţionează. Prin analiză comună şi tratativele care se poartă, se promovează, activ, politici macroeconomice coerente;

c) coordonarea

Reprezintă un pas înainte, întrucât obligă partenerii să-şi declare acordul cu privire la pachetul de acţiuni cerute de

elaborarea şi aplicarea unor politici coerente comune. Coordonarea poate conduce la convergenţa variabilelor ţintă ale

politicilor structurale. Cu toate acestea, acordurile la care se ajunge prin coordonare nu dobândesc totdeauna forţa aplicabilă

şi nu sunt însoţite de modalităţile de sancţionare pentru neîndeplinirea lor, deoarece ele nu limitează dezideratele şi tipurile

de acţiuni politice naţionale, neîngrădind, semnificativ, competenţele naţionale;

d) unificarea

Constă fie în înlăturarea instrumentelor naţionale şi înlocuirea lor cu instrumente comune pentru întreaga zonă, fie în

adoptarea unor instrumente identice de către toţi partenerii. În acest caz, competenţa naţională de a alege instrumentarul de

acţiune este limitată.

8.3.3.4. Natura şi cauzele integrării economice interstatale

Integrarea economică este impusă de necesitatea trecerii de la microspaţii la macrospaţii, la crearea unor ansambluri

economice tot mai vaste, care să permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară a mărfurilor. Fiecare

naţiune, luată separat, nu mai poate oferi economiei moderne un cadru suficient de creştere. Numai în marile spaţii se poate

folosi, pe deplin, capacitatea de producţie, căreia progresul tehnic îi măreşte, cu fiecare zi, limitele.

Integrarea economică este condiţia absenţei discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile

economice dintre diferite ţări. Mai multe elemente economice sunt integrate dacă relaţiile dintre ele devin stabile şi eficiente

din punct de vedere economic.

Literatura economică aduce în discuţie şi alte concepţii cu privire la integrarea economică, care are în vedere mai

multe grade de adâncire şi trepte de extindere, astfel:

a) integrarea de gradul întâi, în care structurile producţiei şi schimburile sunt ordonate de o formă mai mult sau mai

puţin spontană, determinată de legea pieţei concurenţiale;

b) integrarea de gradul doi, are în vedere situaţia în care instituţiile interguvernamentale şi autorităţile supranaţionale

joacă un rol major în dezvoltarea şi orientarea schimburilor;

c) integrarea de gradul trei, este stadiul suprem al integrării, stadiul final, el trebuind să fie considerat ca un ideal al

sferelor valorilor umane.

Se pare că acest punct de vedere este acceptat de marea majoritate a specialiştilor. Se consideră că primele două grade

sunt doar două trepte, două metode care fac posibil procesul integrării şi distincţia de alte forme istorice, iar cel de-al treilea

grad reprezintă, cu adevărat, spiritul integrării interstatale.

Alţi specialişti definesc integrarea economică în sensul că aceasta constă în realizarea unei unificări complete între economii

mai înainte distincte. Prin aceasta se înţelege nu doar o unificare vamală, ci şi o liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau

financiare, astfel încât posibilităţile de iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de competenţa ţărilor în cauză,

identice cu cele care existau anterior în fiecare teritoriu. Această definire poate fi criticată din cel puţin trei puncte de vedere:

a) nu tratează integrarea ca un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale, care are ca rezultat crearea unui

ansamblu bine armonizat;

b) nu reliefează legăturile de dependenţă şi de interdependenţă ce apar între statele integrate economic;

c) nu evidenţiază rolul hotărâtor al revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane asupra evoluţiei fiecărei ţări în parte şi a

statelor integrate economic.

Într-un raport referitor la procesul integrării, Consiliul Europei precizează că integrarea nu trebuie privită ca un ideal

static, ci ca un proces dinamic şi evolutiv. Astfel, integrarea reprezintă un obiectiv ultim, realizarea unei unităţi integrative

totale şi un proces evolutiv ce cuprinde măsuri ferme în vederea atingerii acestui ultim obiectiv.

Cauzele integrării economice sunt multiple, de natură economică, socială şi politică, acestea avându-şi originea atât în

condiţiile interne ale dezvoltării fiecărei ţări, cât şi în mediul economic internaţional, în funcţie de formele şi etapele de

integrare care îşi pun amprenta tot mai intens asupra dezvoltării economice a fiecărei ţări.

Între acestea, cele mai importante sunt:

a) apariţia contradicţiei tot mai accentuate dintre posibilităţile tot mai mari de sporire a producţiei şi capacitatea

restrânsă a pieţelor naţionale de absorbţie a acestei producţii, fapt ce a impus lărgirea cadrului de desfăşurare a producţiei

prin integrarea economică. Această contradicţie nu a fost resimţită imediat după cel de-al doilea război mondial, deoarece

reforma economică nu era încheiată. Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi evoluţia rapidă a dezvoltării economice au determinat nu

numai depăşirea rapidă a nivelului antebelic, dar şi apariţia unei contradicţii evidente între posibilităţile de producţie mari şi

foarte mari şi cadrul îngust şi foarte îngust al pieţelor naţionale;

b) creşterea gradului de concentrare a producţiei şi capitalului. Datorită refacerii potenţialului tehnico-economic s-au produs numeroase mutaţii în raportul de forţe economice din

cadrul diferitelor ţări. Numai creşterea gradului de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalului constituie

elementul hotărâtor care putea asigura succesul în lupta de concurenţă. De aceea, era nevoie de un acord de ansamblu care să

unească, sub diferite forme, economiile naţionale ale unor state şi, prin aceasta, devenea posibilă eliminarea limitelor şi

restricţiilor din calea liberei mişcări a capitalurilor şi forţei de muncă, care puteau oferi avantaje, atât marilor firme cât şi

populaţiilor forţei de muncă din toate ţările integrate;

c) intensificarea concurenţei internaţionale prin dezvoltarea rapidă a SUA şi Japoniei, acestea reprezentând un

pericol iminent pentru ţările vest-europene. În aceste condiţii se impunea, cu necesitate, unirea ţărilor vest-europene, pentru

a-şi putea promova şi apăra, în comun, interesele ameninţate de concurenţa internaţională;

d) necesitatea promovării, în comun, a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne şi, pe această bază,

câştigarea supremaţiei în lupta de concurenţă;

e) dorinţa statelor dezvoltate de a menţine şi lărgi relaţiile cu fostele ţări coloniale, devenite independente. Trecerea la dezvoltarea de tip intensiv, odată cu schimbarea raportului dintre creşterea economică şi resurse, a impus

importul unor cantităţi însemnate de materii prime ieftine din fostele colonii, fapt ce a determinat atragerea tinerelor state în

diferite forme de integrare economică;

f) apariţia şi dezvoltarea unor societăţi multinaţionale, care prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale, a impus

crearea unui spaţiu adecvat, cu mult lărgit, care să permită penetrarea externă, fără restricţii sau limite;

g) cauze politice, generate de intervenţia directă a statelor în procesul integrării economice internaţionale. Se poate

spune că, în unele împrejurări, cauzele economice sunt amestecate cu cel politice.

Integrarea economică determină efecte benefice pentru ţările participante la acest proces, atât la nivel microeconomic dar şi

macroeconomic.

La nivel microeconomic, înlăturarea barierelor comerciale netarifare, ca rezultat al procesului de integrare, produce

următoarele efecte:

a) reducerea costurilor pentru întreprindere, ceea ce în condiţiile unei concurenţe sporite pe pieţe, au ca rezultat

scăderea preţurilor. Reducerea preţurilor stimulează cererea internă şi externă, măreşte volumul producţiei şi sporeşte

profiturile;

b) restructurarea întreprinderilor, ca urmare a presiunii concurenţiale şi, în consecinţă, economii la costuri;

c) intensificarea procesului de inovaţie în domeniul produselor şi tehnologiilor, tot ca urmare a presiunii concurenţiale;

La nivel macroeconomic, efectele integrării se referă la:

a) creşterea puterii reale de cumpărare prin reduceri de preţuri;

b) stimularea investiţiilor private prin creşterea cererii pe piaţă, reducerea dobânzilor ca urmare a liberalizării

serviciilor financiare şi intensificarea concurenţei şi inovaţiei în domeniul proceselor de producţie şi a produselor;

c) degrevarea bugetului public, prin economii, în cadrul liberalizării sistemului de achiziţii publice şi prin creşteri ale

veniturilor, ca urmare a creşterii produsului naţional brut;

d) ameliorarea poziţiei concurenţiale a firmelor ţărilor integrate în ceea ce priveşte preţurile de pe celelalte pieţe

internaţionale;

e) crearea de noi locuri de muncă pe baza creşterii produsului naţional brut şi a unor măsuri de politică fiscală

stimulativă a statului.

8.3.3.5. Integrarea europeană – cea mai completă formă de integrare

Integrarea economică interstatală îşi are originea în Europa postbelică. Realizarea unităţii Europei în pace, libertate

şi prosperitate constituie un ideal cu puternice rădăcini care se regăsesc în trecutul istoric al continentului european.

Europa de astăzi este rezultatul dezvoltării istorice, economice, culturale, politice şi religioase a mai multor popoare

din regiuni diferite. Prin urmare, realitatea dezvoltării istorice dă dreptul de participare la instituţiile europene de astăzi,

tuturor statelor, fără nici o discriminare. Se apreciază, însă, că valorile comune dobândite de statele europene, în decursul

dezvoltării istorice, nu sunt suficiente pentru realizarea practică a ideii de unitate europeană, şi aceasta datorită marilor

deosebiri existente în Europa, de la ţară la ţară, de la o regiune la alta. Este vorba de o diversitate geografică, dialectică,

religioasă, economică şi politică.

Această separare este, în mare măsură, produsul dezvoltării istorice, rezultatul procesului istoric de formare a

naţiunilor. Decalajele economice dintre est şi vest sunt incontestabile, acestea fiind accentuate de regimurile comuniste

instaurate după cel de-al doilea război mondial.

Ideea unei unităţi a ţărilor europene s-a conturat cu multă ardoare după cel de-al doilea război mondial şi, pentru prima

etapă a purtat, mai mult, amprenta factorului politic. Ca rezultat, ideea unităţii europene s-a divizat în funcţie de cele două

blocuri militare, politice şi economice opuse, pe criterii ideologice şi de sistem.

Istoria dezvoltării economice şi politice a statelor vest-europene, în ultima jumătate a secolului trecut, ne arată rolul

deosebit jucat de Winston Churchill, care împreună cu Stalin, la Ialta, au hotărât împărţirea Europei în două sfere de

influenţă.

Referindu-se la Europa şi la viitorul ei, în anul 1946, la Zűrich, Winston Churchill, spunea: “Acest continent este

leagănul civilizaţiei occidentale. Şi totuşi, din Europa au pornit toate teribilele dispute naţionaliste care, de două ori în timpul

vieţii noastre, au spulberat pacea şi au întunecat viitorul întregii umanităţi. Cu toate acestea există un remediu care, dacă ar fi

fost folosit peste tot şi spontan, ar transforma ca un miracol întreaga scenă şi ar face din Europa, în puţini ai, un pământ liber şi

fericit… Care este acest remediu suveran? Este reformarea familiei Europei… şi asigurarea ei cu o structură la adăpostul căreia

să se poată trăi în pace şi securitate. Noi trebuie să constituim un fel de State Unite ale Europei”.

Ca răspuns la blocul compact pe care URSS l-a format cu statele din est, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi

Luxemburg au semnat la Bruxelles Tratatul privind Uniunea Europei Occidentale, la 17 martie 1948, prin care s-au

decis să acţioneze în comun, în cazul în care securitatea lor ar fi ameninţată pentru că ele aveau de apărat un patrimoniu

comun şi, îndeosebi, principiile democratice ale libertăţii unice şi individuale, tradiţionale, constituţionale şi respectul legii.

Acest Tratat a fost prima afirmaţie oficială a intenţiei de colaborare a ţărilor vest-europene şi reprezintă punctul de

plecare al consolidării politice a Europei Occidentale.

În anul următor (5 mai 1949) guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europei Occidentale, încurajate de opinia publică

şi de factorii politici care doreau o instituţie unde să poată fi discutate problemele ţărilor europene, împreună cu alte cinci

state, respectiv: Danemarca, Italia, Norvegia, Irlanda şi Suedia, au adoptat convenţia privind crearea primului organism

politic vest-european, Consiliul Europei, cu sediul la Strasburg. Ulterior la acesta au aderat toate statele occidentale, iar

după 1990 şi alte ţări foste comuniste.

Constituirea Consiliului Europei a fost impulsionată şi facilitată de cooperarea declanşată de SUA, prin intermediul

Planului Marshall, care a însemnat un vital ajutor financiar dat ţărilor Europei Occidentale, a căror economie fusese ruinată

de război. De fapt, prin Planul Marshall, SUA a urmărit, înainte de toate, transformarea Europei Occidentale într-o primă

linie de apărare în faţa pericolului sovietic, numai o Europă puternică din punct de vedere economic şi politic putând să joace

un asemenea rol.

Confruntarea est-vest şi “războiul rece”, susţinut de factorii politici, au avut un rol important în concretizarea ideii de

unitate în Europa de vest. Această unitate graduală este specifică doar vestului, pentru că tot ceea ce s-a realizat în est pe

linia integrării economice a fost rezultatul voinţei politice exclusive a URSS, care a condus la constituirea CAER, desfiinţat

după 1990.

Europa unită, prin performanţele sale în domeniul economic, social şi politic, reprezintă o forţă, o realitate

contemporană şi un pol de atracţie pentru celelalte state. S-a ajuns, însă la acest stadiu, parcurgându-se, în timp, mai multe

etape, în procesul integrării economice, cele mai importante dintre acestea fiind:

a) constituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care a luat fiinţă în 1951, prin semnarea

Tratatului de la Paris, de către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Această comunitate a avut drept scop

promovarea unei pieţe comune pentru comerţul cu cărbune şi produse siderurgice între ţările membre;

b) constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunităţii Economice Europene

(Piaţa Comună), prin semnarea Tratatelor de la Roma, de către aceleaşi şase state europene. Prin constituirea EURATOM

se urmărea unirea eforturilor pentru promovarea cercetării ştiinţifice comune, îndeosebi în ceea ce priveşte utilizarea paşnică

a energiei nucleare, precum şi constituirea unei “pieţe comune” pentru materialele şi echipamentele nucleare.

Comunitatea Economică Europeană (CEE), proaspăt constituită, avea la bază următoarele principii fundamentale:

unitatea dintre statele membre; egalitatea între statele membre şi între cetăţenii comunităţii, fără discriminări; garantarea

unor libertăţi fundamentale; libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor; solidaritatea statelor membre etc.. Ulterior,

au mai aderat la Piaţa Comună: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda (1 ianuarie 1973).

Ca reacţie la apariţia Comunităţii Economice Europene, la 4 ianuarie 1960, a fost semnată Convenţia de la

Stockholm, prin care a luat fiinţă Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), între Austria, Danemarca, Elveţia,

Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. Ulterior la AELS au mai aderat Finlanda (1961), Irlanda (1970) şi

Liechtenstein (1973);

c) fuziunea celor trei Comunităţi constituite anterior (CECO, EURATOM, CEE), prin Tratatul semnat la Paris în

anul 1973, astfel că acestea aveau acelaşi organ de conducere şi un buget comun, luând astfel naştere ansamblul

integraţionist denumit “Comunităţile Europene”, a cărei caracteristică esenţială este creşterea considerabilă a numărului de

state asociate la CEE;

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1 ianuarie 1993), a luat naştere Uniunea Europeană care

înlocuieşte vechea denumire de Comunitatea Economică Europeană (CEE), conferindu-se acestei noi comunităţi alte

dimensiuni economice şi politice, în primul rând cu intenţia de a promova o politică externă unică şi, în al doilea rând, de

a introduce o monedă europeană unică.

Titular de disciplină, Lect. univ. dr. SANDU IONEL