Vacaru Claudiu

8/18/2019 Vacaru Claudiu

1/78

PONTIFICIA UNIVERSITAS LATERANENSISINSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

FUNDAMENTUL DECLARAŢIEI DOMINUS IESUS ŞI ECUMENISMUL

Lucrare de Bacalaureat în TeologieStudent: Claudiu VĂCARU

Moderator: Pr. Prof. Dr. Ştefan LUPU

IAŞI-2010


2/78

CUPRINS

Sigle şi abrevieri .................................................................................................................... 4Introducere ............................................................................................................................. 6

CAPITOLUL I: Isus Cristos şi Biserica în Const. dogm. Lumen gentium .................................8Introducere ............................................................................................................................. 81. Prezentarea constituţiei dogmatice Lumen gentium ...........................................................9

1.1. Repere istorice ........................................................................................................... 91.2. Structura .................................................................................................................. 101.3. Conţinutul dogmatic ................................................................................................ 11

2. Rolul salvific al lui Isus Cristos în Lumen gentium .........................................................152.1. Isus Cristos - Cuvântul Întrupat .............................................................................. 152.2. Isus Cristos unicul R ăscumpărator .......................................................................... 16

3. Rolul salvific al Bisericii în Lumen gentium ...................................................................173.1 Biserica, sacrament de mântuire .............................................................................. 18

3.1.1. Biserica, Trupul lui Cristos ............................................................................. 213.1.2. Biserica, realitate vizibilă şi spirituală ............................................................ 223.2. Rolul ierarhiei Bisericeşti ........................................................................................ 25

3.2.1. Episcopul şi colegiul episcopilor ..................................................................... 253.2.2. Preoţii .............................................................................................................. 27

Concluzie ............................................................................................................................. 28

CAPITOLUL II: Isus Cristos şi Biserica în Declaraţia Dominus Iesus ...................................29Introducere ........................................................................................................................... 291. Prezentarea declaraţiei Dominus Iesus ............................................................................30

1.1. Contextul istoric ...................................................................................................... 30

1.2. Structura .................................................................................................................. 321.3. Conţinutul dogmatic ................................................................................................ 33

2. Moştenirea cristologică a Const. Lumen gentium în Decl. Dominus Iesus......................392.1. Isus Cristos este Cuvântul Întrupat ......................................................................... 392.2. Isus R ăscumpăr ător şi Unicul mijlocitor ................................................................. 41

3. Tradiţie şi continuitate în ecleziologia Declaraţiei Dominus Iesus ..................................433.1. Biserica sacrament de mântuire .............................................................................. 44

3.1.1. Biserica Trupul lui Cristos .............................................................................. 463.1.2. Biserica realitate vizibilă şi spirituală ............................................................. 47

3.2. Rolul ierarhiei în Biserică ....................................................................................... 48Concluzie ............................................................................................................................. 50


3/78

CUPRINS 3

CAPITOLUL III: Problema ecumenică şi dialogul interreligios ............................................. 51Introducere ........................................................................................................................... 511. Introducere în problema ecumenică ................................................................................. 522. Concepţia ecleziologică a Conciliului al II-lea din Vatican ............................................ 54

2.1. Rugăciunea şi dialogul, elemente fundamentale ale ecumenismului ...................... 542.2. Importanţa dialogului doctrinal ............................................................................... 552.3. Dorinţa de unitates .................................................................................................. 58

3. Principiile catolice ale ecumenismului ............................................................................ 603.1. Relaţiile dintre fraţii despăr ţiţi şi Biserica Catolică ................................................ 623.2. Dialogul ecumenic şi interreligios în declaraţia Dominus Iesus .............................633.3. Dialogul interreligios în lumina Constituţiei dogmatice Lumen gentium ...............64

4. Urgenţa şi progresul dialogului interreligios ................................................................... 675. Dificultăţile întâmpinate în dialog şi perspective de viitor .............................................. 70Concluzie ............................................................................................................................. 71

Concluzie ............................................................................................................................. 73Bibliografie ...............................................................................................................75


4/78

SIGLE ŞI ABREVIERI

Gen Cartea Genezei Is Cartea profetului Isaia Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu Lc Evanghelia după sfântul Luca In Evanghelia după sfântul Ioan Fap Faptele Apostolilor Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani.1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni.Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

Ap Apocalipsul sfântului apostol Ioan

AA CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre apostolatullaicilor Apostolicam actuositatem (18 noiembrie 1965): EnchVat 1, 912-1041; trad. română: ARCB, Bucureşti 20002.

AAS „Acta Apostolice Sedis. Commentarium officiale”, Città del Vaticano,Roma 1, 1909-.

AG CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre activitateamisionar ă a Bisericii Ad gentes (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1087-1242;trad. română: ARCB, Bucureşti 20002.

DH CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Declaraţia despre libertateareligioasă Dignitatis humanae (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1042-1086;

trad. română: ARCB, Bucureşti 20002

. DT „Dialog teologic. Revista Institutului Teologic Romano-Catolic Iaşi”, Iaşi 1,1998-.

EnchVat Enchiridion Vaticanum, Bologna 1985-.GS CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia pastorală despre

Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1319-1644; trad. română, ARCB, Bucureşti 20002.

LG CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică Lumen gentium (21 noiembrie 1964): EnchVat 1, 294-456; trad. română: ARCB,Bucureşti 20002.


5/78

SIGLE ŞI ABREVIERI 5

NRTh „Nouvelle revue théologique”, Louvain 1, 1869-, RMs IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio

(7decembrie 1990): AAS 83 (1991) 449-623.SC CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie

Sacrosanctum Concilium (4 decembrie 1963): AAS 56 (1964) 97-138; trad.română: ARCB, Bucureşti 20002.

UR CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decret despre ecumenism Unitatisredintegratio (21 noiembrie 1964): AAS 57 (1965) 90-107; trad. română:ARCB, Bucureşti 20002.

US IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Ut unum Sint (25 mai 1995): AAS 87(1995) 921-982.

ARCB Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.cf. veziConst. Dog. constituţia dogmatică Decl. declaraţieDecr. decreted. editor(i)etc. etcaetera ITRC Institutul Teologic Romano-catolic, Iaşinn numereleScris. ap. scrisoare apostolică Scris. enc. scrisoare enciclică trad. traducere


6/78

INTRODUCERE

În luna iunie 2010 se împlinesc 10 ani de la aprobarea dată de Papa Ioan Paul alII-lea pentru publicarea declaraţiei Dominus Iesus, care avut loc în august 2000.Aprofundând acest document putem observa r ădăcinile lui în magisteriulConciliului al II-lea din Vatican din care se inspir ă. În acest document Congregaţia

pentru doctrina Credinţei face o invitaţie pentru toţi creştinii de a-şi reînnoi această mărturie şi să descopere semnificaţia profundă a Anului Sfânt.

Acest document a generat un val de critici din partea celorlalte Biserici creştine şidin partea celorlalte religii, pe motiv că ar aduce un deserviciu major cauzeiecumenice, şi a fost catalogat ca fiind un act conservator.

Lucrarea de faţă nu doreşte altceva decât să r ăspundă la acuzaţiile care i se aducdeclaraţiei Dominus Iesus: că este un document izolat de celelalte documentemagisteriale precum şi că a lovit ecumenismul şi dialogul interreligios, lucru totalfals, bineînţeles.

Având această orientare generală, în primul capitol doresc să prezint mesajulconstituţiei dogmatice Lumen gentium cu privire la Isus şi la Biserică. Capitolul estestructurat în trei păr ţi: în prima parte prezint istoricul constituţiei f ăcând referinţă laimportanţa pe care a avut-o la Conciliul al II-lea din Vatican, urmat fiind de modulcum a fost structurată şi de conţinutul ei dogmatic. În a doua parte prezint rolulsalvific al lui Isus Cristos prezentat şi de Constituţie şi insistând asupra imaginii luiIsus Cristos în calitatea sa de Cuvântul întrupat şi unic R ăscumpăr ător. Iar în a treia

parte, este dezbătut rolul salvific al Bisericii prezentat în Lumen gentium, pornind

de la imaginea Bisericii ca sacrament de mântuire şi Trup al lui Cristos;Al doilea capitol este identic ca structur ă cu primul deoarece doreşte să arate că tot ceea ce s-a tratat în declaraţia Dominus Iesus are un fundament stabil în doctrinaconciliar ă, în special Lumen gentium.

Al treilea capitol tratează despre problema ecumenică şi dialogul interreligios îngeneral. Nu se limitează la un document ci doreşte să dezvăluie adevărata activitateaa Bisericii pe acest plan. Ea are ca primă îndatorire aceea de a vesti tuturoroamenilor adevărul revelat în mod definitiv de Domnul şi de a proclama necesitateaconvertirii la Isus Cristos şi a ader ării la Biserică prin Botez şi prin celelaltesacramente, pentru participarea deplină la comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi


7/78

INTRODUCERE 7

Duhul Sfânt. Căci „lipsa unităţii între creştini este, desigur, o rană pricinuită Bisericii; nu în sensul că ea ar fi lipsită de unitatea ei, ci întrucât dezbinarea este o

piedică pentru împlinirea deplină a universalităţii sale în istorie”( DI 17).Doresc să mulţumesc foarte mult părintelui profesor doctor Stefan Lupu pentru

bunăvoinţa cu care m-a îndrumat în aprofundarea temei pe care mi-am propus să o prezint.


8/78

CAPITOLUL I

Isus Cristos şi Biserica în Constituţia dogmatică Lumen gentium

Introducere

În acest capitol dorim să prezentăm Constituţia dogmatică Lumen gentium.Capitolul este structurat în trei puncte. În primul punct vom face o scurtă prezentarea acestei Constituţii pornind de la apariţia ei în cadrul Conciliului al II-lea dinVatican continuând cu explicarea structurii şi cu înf ăţişarea conţinutului dogmatic.

Al doilea punct doreşte să arate unicitatea şi universalitatea salvifică a lui Isusaşa cum se află ea descrisă în Lumen gentium, scoţându-se în evidenţă relaţia pe

care o are Mântuitorul cu oamenii. Astfel vedem că Isus este Cuvântul întrupat carea venit între oameni pentru a împlini planul Tatălui şi totodată vedem că El esteUnicul R ăscumpăr ător al omului şi f ăr ă el nu este mântuire.

În al treilea punct al acestui capitol dorim să prezentăm rolul salvific al Bisericiiîn Lumen gentium. Pornind de la primul număr al Constituţiei, descoperim că „Biserica este sacrament de mântuire” deoarece ea este locul prezenţei lui Cristos.De asemenea este şi instrument de har şi de mântuire pentru toţi cei care fac partedin Biserică. Prin Botez, creştinii sunt încorporaţi în „trupul lui Cristos” care esteBiserica. Biserica pământească şi cea cerească nu trebuie considerate ca două lucruri diferite ci ele formează o singur ă realitate fiind rezultatul unui element

dublu: uman şi divin. În ultima parte a acestui prim capitol ne vom opri asupraierarhiei bisericeşti pentru a scoate în evidenţă importanţa ei în sânul Bisericii. Esteun lucru firesc ca Biserica să aibă o autoritate şi o ierarhie după cum putem observaşi în scrierile sacre. Prezenţa episcopilor în mijlocul credincioşilor îl face prezent peCristos, care vorbeşte, şi acţionează prin ei. Preoţii sunt colaboratorii episcopilorreprezentându-l pe episcop în mijlocul comunităţii. Chiar dacă preoţii nu deţinaceeaşi plinătate a preoţiei, ei sunt totuşi uniţi cu episcopii în demnitateasacerdotală.


9/78

CAP. I: ISUS CRISTOS ŞI BISERICA ÎN LUMEN GENTIUM 9

1. Prezentarea constituţiei dogmatice Lumen gentium

Biserica este comunitatea care provine de la Cristos, care crede în Isus Cristos şisper ă ca la sfâr şitul istoriei să se întoarcă la casa Tatălui. Această unitate cu IsusCristos prin credinţă, speranţă şi iubire, apărută în istorie, propune o legătur ă indestructibilă între Dumnezeu şi omenire. Acest lucru se datorează lui Isus Cristos,care odată cu întruparea şi r ămânerea sa în istorie devine semn primordial(sacrament primordial) al comunicării dintre Dumnezeu şi lume. Şi deoarece Cristoseste stă pânul istoriei, i-a promis prin puterea Duhului Sfânt acestei comunităţi decredinţă, speranţă şi iubire şi un caracter indestructibil.

Sfântul părinte Papa Ioan al XXIII-lea ne spune care a fost scopul constituţie Lumen gentium:

„Obiectivul primar al muncii noastre nu este discutarea unor articole principale aledoctrinei Bisericii, nu este o preluare şi o dezvoltare a temelor pe care sfinţii părinţi şiteologii mai vechi şi moderni le-au propus. Iată şi concluzia: Este nevoie de o doctrină sigur ă şi imutabilă, la care trebuie adusă credinţa şi care trebuie studiată şi învăţată înlumea de astăzi, acum când timpul nostru o cere”1.

Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, a fost considerată de părinţii conciliari adevărata Magna Charta a Conciliului al II-lea din Vatican,deoarece au dorit să atragă toate privirile către Isus Cristos, „lumina neamurilor” şi„plinătatea oricărei revelaţii”2.

1.1. Repere istorice

Constituţia dogmatică Lumen gentium a apărut în cadrul Conciliului al II-lea dinVatican (11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1965). Acest document este rezultatulmuncii numeroşilor teologi care au dorit să facă Biserica, mai operativă în lume,căci avea nevoie de o adaptare a mesajului ei, de o nouă organizare şi de noi metode

pastorale, pe scurt, de un aggiornamento.Constituţia despre Biserică a fost dezbătur ă în a III-a sesiune a Conciliului, care a

fost o sesiune foarte laborioasă, str ă bătută de tensiuni „traversată de mari elanuri şide mari decepţii”3. Părinţii se ar ătau destul de ner ă bdători şi doreau ca această sesiune să fie ultima. Cu toate acestea, au fost puţine schemele care nu au stârnitdiscuţii aprinse.

În discursul de deschidere al acestei sesiuni, Papa Paul al VI-lea şi-a manifestatdeschis dorinţa ca schema despre Biserică să fie nu doar prima pe ordinea de zi, ci

1 G. PHILIPS, L’Eglise et son mistère, I, Desclée et Cie, Paris 1967; trad. italiană, La Chiesa e il suo mistero nel Concilio Vatican II , Jaca Book, Milano 19752, 20.

2 Cf. L.GEROSA, „Editoriale”, Rivista Teologica di Lugano (= RTLu) 3 (2005) 331.3 R. LAURENTIN, Bilan du Concile Vatican II , Bussière à Saint Amand, Paris 1964, 30.


10/78


să fie şi rezolvată, astfel încât la sfâr şitul sesiunii conciliare să poată fi promulgată.El considera această schemă de o importanţă capitală, ţinând să precizeze că

primatul papal nu este nicidecum micşorat de puterile colegiului episcopal, citrebuie considerat ca un complement al primului4. În ajutorul comisiei vine şidocumentul Papei Paul al VI-lea „Nota explicativa praevia”, fiind destinat să rezolve unele dificultăţi ale capitolului al III-lea din Lumen gentium, ajungând să devină pentru comisie cheia de interpretare exactă a întregii constituţii5.

În ziua de 21 noiembrie, odată cu încheierea sesiunii, au putut fi aprobate şi promulgate alte trei scheme: constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium;decretul despre Bisericile orientale Orientalium ecclesiarum şi decretul despre

ecumenism Unitatis redintegratio.Prin contribuţia pe care a adus-o Papa Paul al VI-lea, Conciliului al II-lea din

Vatican, Conciliul a putut fi considerat ca o adevărată manifestare a lui Dumnezeu,o epifanie: „Hoc signum magni regis est”, devenind astfel evanghelia timpuluinostru6.

1.2. Structura

Pentru a se ajunge la actuala schemă a Constituţiei dogmatice Lumen gentium afost nevoie de două proiecte care să traseze direcţia. Cardinalul Ottaviani, asistat de

teologul olandez pr. S. Tromp, în calitate de secretar, au condus Comisia teologică şi doctrinar ă. În timpul fazei pregătitoare această comisie a fost compusă din 12episcopi, mulţi teologi şi profesori str ăini. S-a creat şi comisii mai mici pentru a seîmpăr ţi materia care trebuia tratată. Pe masa lor de lucru au fost numeroase

probleme care au fost clarificate în 11 sau 12 capitole: 1. Natura Bisericii primare;2. Membrii Bisericii primare şi necesitatea acesteia pentru mântuire; 3. Episcopatulca grad suprem al sacramentului ordinului şi al preoţiei; 4. Episcopii rezidenţi; 5.Stările perfecţiunii evanghelice; 6. Laicii; 7. Magisteriul Bisericii; 8. Autoritate şisupunere în Biserică; 9. Relaţiile dintre Biserică şi stat; 10. Necesitatea Bisericii dea anunţa evanghelia la toate popoarele şi în toată lumea; 11. Ecumenismul. Vine ca

o anexă, capitolul 12. „Sfânta Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu şi Maicaoamenilor”.Acesta este proiectul unei munci istovitoare a subcomisiei pregătitoare care a

apărut în 1962 într-un volum de 123 pagini7.

4 Cf. PAUL AL VI-LEA, Allocutio (15 septembrie 1964): AAS 56 (1964) 805-816.5 Cf. Cf. J. GROOTAERS, I protagonisti del Vaticano II , San Paolo 1994, 60.6 P. GHERGHEL, „Descoperirea Conciliului al II-lea din Vatican”, Dialog Teologic (= DT ) 11

(2003) 24.7 G. PHILIPS, La Chiesa e il suo mistero…, 17-18.


11/78


La finalul primei sesiuni conciliare, extrem de încărcate, reieşea limpede că lucr ările Conciliului nu se vor încheia prea curând, cardinalul Montini preluândştafeta de la cardinalul Suenens întreba:

„Biserică a lui Isus Cristos, ce spui tu despre tine însuţi?”, propunând totodată pentru aordona imensa materie adunată, considerarea Bisericii ca fiică călăuzitoare, Biserica adintra şi ad extra, Biserica în ea însăşi şi pentru lume8.

Primele cuvinte „Lumen gentium” sunt luate din discursul cardinalului Suenens,dar textul definitiv nu ofer ă în mod direct acest titlu Bisericii. După cum ne spuneScriptura, apelativul se aplică la Cristos ca fiind Lumina care se reflectă în viaţa

Bisericii9

.Comisia teologică se pune din nou la muncă în lunile dintre prima şi a douasesiune a Conciliului. Schema a fost redusă la patru capitole, care au fost împăr ţite

părinţilor conciliari în două fascicule. Primul fascicul conţine: Capitolul 1. MisterulBisericii; Capitolul 2. Structura ierarhică a Bisericii, în mod particular Episcopatul.Al doilea fascicul: Capitolul 3. Poporul lui Dumnezeu, în mod special laicii;Capitolul 4. Chemarea la sfinţenie în Biserică10.

La începutul discuţiilor din 1963 schema despre Biserică avea numai patrucapitole. În 1964, constituţia conţinea opt capitole, datorită inser ării schemei despremariologie şi introducerea unei dezvoltării despre escatologie şi sfinţii din cer. A

fost un proiect acceptat în ultimul moment11

.Discuţia proiectului dedicat Bisericii în cadrul adunării generale a avut loc de la 1

până la 7 decembrie 1963 şi de la 20 septembrie până la 30 octombrie 1964. Textula fost adoptat definitiv în cursul şedinţei publice din 21 noiembrie 1964 prin 2151

placet (da) şi 5 non placet (nu), şi promulgat imediat de Papa Paul al VI-lea12.

1.3. Con ţ inutul dogmatic

Capitolul I - Misterul Bisericii. Până la Conciliul al II-lea din Vatican, misterulBisericii nu a fost obiectul unei reflecţii conciliare. Deseori percepută din afar ă ca o

societate printre altele, cu organizarea ei proprie, ierarhii, structur ă şi legi proprii,Biserica este înainte de toate mister ( LG 5). Acest mister îşi are originea în Cristos.El şi numai el este lumina tuturor popoarelor. Iar Biserica nu are altă misiune decât

8 P. POUPARD, Le Concile Vatican II , P.U.F., 1983; trad. română, Conciliul Vatican II , GalaxiaGutenberg, Târgu Lă puş 2008, 9.

9 G. PHILIPS, La Chiesa e il suo mistero…, 19.10 G. PHILIPS, La Chiesa e il suo mistero…, 25.11 G. PHILIPS, La Chiesa e il suo mistero…, 50.12 W. DANCĂ, „Moştenirea Conciliului al II-lea din Vatican”, DT 16 (2005) 15.


12/78


aceea de a-i conduce pe toţi oamenii către El, pentru a fi instruiţi în lumina sa şi a beneficia de harurile sale13.

Capitolul trece în revistă toate resursele oferite de revelaţie, toate imaginile pecare ni le-a lăsat Dumnezeu pentru a înţelege planul şi lucrarea sa. De aceea textulofer ă o clasificare rapidă şi sumar ă a acestor imagini, deschizând multe direcţii demeditaţie şi de reflecţie14. Remarcăm asemănările care se fac între Biserică şi turmă a cărei unică poartă de intrare este Cristos ( LG 6). Biserica este turma, iar Cristoseste păstorul care îşi dă viaţa pentru oile sale. Este mireasa imaculată a Mieluluinepătat; este trupul mistic al cărui cap este Cristos şi ale cărui membre suntem noi( LG 7)15. El o iubeşte ca pe mireasa sa fiind modelul omului care îşi iubeşte soţia sa

ca pe propriul său trup. Astfel, ea este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală ( LG 8)nutrită de harul lui Dumnezeu pe care îl comunică prin sacramentele sale16.

Capitolul al II-lea - Poporul lui Dumnezeu. Această Biserică, născută din inimalui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, nu este o societate între altelecare urmăreşte o finalitate terestr ă. Este poporul lui Dumnezeu, popor imens dincare nimeni nu este exclus şi la care toţi suntem chemaţi să ne alătur ăm ( LG 13).

Cristos a murit pentru a-i reuni pe toţi fiii risipiţi ai lui Dumnezeu. Făr ă a încetasă fie unic, acest popor se întinde în lumea întreagă şi înglobează toate culturile.Ceea ce îl constituie ca popor al lui Dumnezeu este credinţa în Cristos, primită şiîmpărtăşită în Biserică. Bisericile particulare, departe de a fi diviziuni ale acestui

popor, sunt celule vii şi organice care se dezvoltă prin Botez şi se hr ănesc dinEuharistie şi din toate sacramentele. Biserica se roagă şi lucrează totodată pentru calumea întreagă să devină poporul lui Dumnezeu17.

Capitolul al III-lea - Constitu ţ ia ierarhică a Bisericii. În poporul lui Dumnezeutoţi sunt fraţi, chemaţi să tr ăiască aceeaşi viaţă şi să celebreze acelaşi cult cucredinţă, ca ofrandă de mulţumire. Aceasta este preoţia comună a credincioşilor pecare toţi o împărtăşesc, în egală demnitate de fii ai lui Dumnezeu. Dar acest popornu este anarhic şi lipsit de formă. El este structurat ( LG 19). Există o ierarhie, ceeace vrea să spună că funcţiile exercitate nu sunt, aşa cum spune Isus în Evangheliedupă modul în care le exercită oamenii care dispun de o anumită putere, ci după

cum fraţii îşi îndeplinesc un serviciu. „Tu eşti Petru şi pe această piatr ă voi zidiBiserica mea” ( Mt 16,18), spusese Isus apostolului, situându-l astfel în mod evidentîn fruntea celor doisprezece, ca principiu şi fundament etern şi vizibil al unităţiicredinţei şi al comuniunii. Acesta este colegiul apostolic, instituit pentru a-l

13 Cf. W. DANCĂ, „Moştenirea Conciliului al II-lea din Vatican”, 17.14 W. DANCĂ, „Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium”, DT 16, (2005) 141.15 Cf. G. ALBERIGO, Storia dei Concili Ecumenici, Queriniana, Brescia 19932, 436.16 P. POUPARD, Conciliul Vatican II , 11-12.17 P. POUPARD, Conciliul Vatican II , 12-13.


13/78


mărturisi pe Cristos, la Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, până la capătul pământului.

Această misiune încredinţată celor doisprezece nu este doar dincolo de spaţiu cişi dincolo de timp. Prin impunerea mâinilor, darul primit de la Cristos prin apostolise transmite de atunci succesorilor lor într-un mod neîntrerupt. Consacrareaepiscopală confer ă plenitudine sacramentului preoţiei cu îndatorirea de a sfinţi, de aînvăţa şi a conduce, în comuniune ierarhică cu capul şi membrii colegiuluiepiscopal, al cărui cap este episcopul Romei, papa, întocmai cum sfântul Petru seafla în fruntea colegiului apostolic ( LG 21). În slujirile lor, în numele lui Cristos,episcopii exercită într-o manier ă personală o putere proprie, ordinar ă şi imediată. Ei

sunt numiţi pe bună dreptate conducătorii spirituali ai poporului lor 18.Capitolul al IV-lea – Despre laici. Laicii sunt membri cu aceleaşi drepturi ca şi

slujitorii lui Dumnezeu, ei sunt toţi credincioşi, adică toţi creştinii care constituieîntre ei un mare număr de fraţi, membri ai aceluiaşi trup, împărtăşind aceeaşidemnitate fundamentală şi aceeaşi misiune evanghelică, aceea de a-l mărturisi peCristos în lume ( LG 31).

Acest capitol face o analiză mai aprofundată a „preoţiei comune” şi ofer ă uncadru natural pentru reflecţie creştinilor laici şi scoate în evidenţă multiplelecalităţile ale laicului, în special cel de membru viu al poporului lui Dumnezeu. Sedezvoltă în mod generos „funcţia laicului în Biserică”, dar şi subordonarea lui

ierarhiei voite şi instituite de Domnul ca autentică slujire de autoritate19.Capitolul al V-lea – Chemarea universal ă la sfin ţ enie în Biserică. Toţi, laici sau

membri ai ierarhiei aflaţi în slujirea poporului lui Dumnezeu, sunt chemaţi lasfinţenie ( LG 40). Sfinţenia creştinilor nu trebuie să înceteze, ci trebuie să fie într-uncontinuu exerciţiu. Sfinţenia se naşte şi se dezvoltă doar cu aportul fiecăruia,

pornind de la acel teren fecund care se află în sfinţenia Bisericii20. Genurile de viaţă sunt multiple şi serviciile diferite, dar idealul este acelaşi: „Fiţi aşadar devăvâr şiţi,ne spune Isus în Evanghelie, precum Tatăl vostru ceresc desăvâr şit este” ( Mt 5,48).La fel ca păstorii lor, toţi credincioşii, oricare ar fi statutul şi condiţia lor suntchemaţi de Domnul la perfecţiunea acestei sfinţenii de care Tatăl se bucur ă în

deplinătate, urmând fiecare calea sa personală. Omul a fost creat după imaginea luiDumnezeu, liber şi responsabil. Şi idealul său este de a-l imita pe Cristos,Dumnezeu şi om perfect, este de a deveni în viaţa zilnică ceea ce este prin vocaţie:fiu al lui Dumnezeu ( LG 42). Participând la viaţa intimă a lui Cristos, laicii

18 P. POUPARD, Conciliul Vatican II , 13-14.19 W. DANCĂ, „Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium”, 146.20 Cf. A. CAZZAGO, „Paolo VI, predicatore della santità”, RTLu 3 (2005) 342.


14/78


întrupează acest ideal angajându-se în societate pentru a întemeia împăr ăţia luiDumnezeu dincolo de administrarea lucrurilor pământeşti21.

Capitolul al VI-lea – C ălug ării. Este titlul unui capitol ce se bucur ă de un locspecial în cadrul Constituţiei Lumen gentium, totuşi trebuie să fie citit cu

precedentul capitol, unde era plănuit să apar ă textul despre călugări22. Prin voturilecastit ăţ ii, săr ăciei şi ascult ării, persoanele consacrate se obligă să tr ăiască acestetrei îndemnuri evanghelice dăruindu-se pe deplin lui Dumnezeu printr-un act deiubire. Încă de la origini au existat bărbaţi şi femei care au dorit, prin practicareaîndemnurilor evanghelice, să-l urmeze pe Cristos şi să-l imite cu mare devotament;fiecare în felul său, ducând astfel o viaţă consacrată lui Dumnezeu. Ei nu tr ăiesc

decât pentru Dumnezeu fiindcă şi-au dedicat întreaga viaţă slujirii lui printr-oconsacrare. Biserica autentifică această stare de viaţă stabilă la care ne cheamă Duhul Sfânt ( LG 46). Fiind semne vii ale transcendenţei Împăr ăţiei cerurilor ce vaveni, ei manifestă deja prezenţa sa sf ătuindu-se să o întemeieze prin rugăciune şiapostolat. În contexte şi stări de viaţă diferite, contemplativi sau activi, aceştia îşimanifestă iubirea mai întâi faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de oameni23.

Capitolul al VII-lea – Caracterul escatologic al Bisericii peregrine şi unirea eicu Biserica cerească – subliniază legătura dintre Biserica cerească şi Biserica

pământească. Capitolul arată realitatea şi fundamentul acestei unităţi, adică iubireaşi comuniunea în Cristos24. Fiind uniţi cu Cristos cei aleşi sunt uniţi şi cu noi şi

participă în mod eficace la grija divină pentru mântuirea noastr ă. Martiri, fecioare,mărturisitori, adunaţi în jurul sfintei Fecioare Maria şi a îngerilor, sunt mijlocitoriinoştri preţioşi dintotdeauna în ochii Bisericii, care, în mod legitim, a recurs laajutorul lor. Noi îi rugăm, îi imităm, îi iubim. Liturgia noastr ă se uneşte cu liturgialor ( LG 50). Cultul sfinţilor, întemeiat pe adevărul credinţei, cur ăţat de abuzuri sauexager ări ( LG 51), este una dintre încurajările şi bogăţiile Bisericii în drumul sprecer 25.

Capitolul al VIII-lea – Sfânta Fecioar ă Maria, N ă scătoarea de Dumnezeu înmisterul lui Cristos şi al Bisericii. Integrând-o pe Sfânta Fecioara Maria îndocumentul despre Biserică, Conciliul va evidenţia prin aceasta şi mai semnificativ

prezenţa Maicii Domnului, în chiar inima misterului Bisericii ( LG 54). Aşadar,Sfânta Fecioara Maria nu poate fi înţeleasă decât în misterul lui Cristos şi alBisericii. Maria este fiica preaiubită a Tatălui şi templu al Duhului Sfânt, iarBiserica o venerează ca pe o mamă iubitoare, cu totul sfântă, plină de haruri,

21 Cf. W. DANCĂ, „Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium”, 146.22 Cf. G.-M. GARRONE, „Constitution dogmatique sur l’Église Lumen gentium”, în Concile

Oecuménique Vatican II. L’ Église Orientales, I, Éditions du Centurion, Paris 1965, 118.23 Cf. P. POUPARD, Conciliul Vatican II , 16.24 Cf. G.-M. GARRONE, „Constitution dogmatique sur l’Église Lumen gentium”, 126-127.25 Cf. W. DANCĂ, „Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium”, 148.


15/78


mijlocind la planul de milostivire al lui Dumnezeu asupra lumii, în libertateacredinţei şi în deplină ascultare ( LG 66). Adeziunea sa a fost totală încă de lavestirea tainică a îngerului, aşa cum evanghelistul Luca ne-o comunică: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” ( Lc 1,38)26.

2. Rolul salvific al lui Isus Cristos în Lumen gentium

2.1 Isus Cristos – Cuvântul Întrupat

Conciliul pune în lumină raportul dintre Cristos şi creaţie iar aceasta o vedem celmai bine în Lumen gentium (nn 1-3). Lumea întreagă este lucrarea Cuvântului

veşnic. El şi-a întipărit sigiliul raţionalităţii în creaţie. Venirea lui în istoria noastr ă prin întrupare, ca om, a f ăcut creaţia mai inteligibilă.

În planul de mântuire al Tatălui, Fiul are primatul absolut. Constituţia dogmatică Lumen gentium integrează primatul Mântuitorului reamintind de doctrina paulină arecapitul ării întregii creaţii în Cristos, regele universal şi suprem.

Faptul că lumea a fost creată prin intermediul Cuvântului veşnic ne arată că eatrebuie să fie bună. Materia însăşi a fost creată în vederea venirii Fiului omului.Întrupându-se din Fecioara Maria, asumând natura umană ca pe o sinteză a zidirii, areconfirmat unitatea acesteia cu el, a consolidat raportul permanent al întregii creaţiicu el. Aceasta întăreşte atât realitatea, cât şi conceptul unităţii creaţiei. Sfântul Paul

însuşi spune: „El este înaintea tuturor f ă pturilor şi toate au fiinţă în el” (Col 1,17).Dumnezeu a voit să „reconducă la Cristos, unicul Cap, toate lucrurile, cele din cer şicele de pe pământ” ( Ef 1,10), salvând în el tot ceea ce asumase după cum ne-ospune şi sfântul Grigore de Nazianz27.

Întruparea Cuvântului este şi o garanţie a planului Providenţei cu lumea. GraţieCuvântului, lumea f ă pturilor se prezintă ca şi creaţie, ca un univers ordonat. TotCuvântul este acela care, întrupându-se, reînnoieşte ordinea creaţiei28.

Întruparea, aşadar, are şi o semnificaţie şi o dimensiune cosmică. Cel născut maiînainte de orice f ă ptur ă, întrupându-se în omenitatea individuală luată din FecioaraMaria, se uneşte, într-un anumit fel, cu întreaga realitate a omului, care este şi

„carne”, şi, prin ea, cu toată creaţia29.Cristos însă îşi păstrează transcendenţa şi suveranitatea asupra creaţiei. El nu

poate fi niciodată considerat ca o parte necesar ă a lumii create, în sensul că Dumnezeu ar fi fost constrâns să trimită Cuvântul său pentru a-şi însuşi natura

26 P. POUPARD, Conciliul Vatican II , 17-18.27 S. GRIGORE DE NAZIANZ, Epistola ad Cledonium: PG 37, 181-184: „Quod non este assumtum

non est salvatum”, în E. FERENŢ, Biserică , ce sim ţ i despre taina fiin ţ ei tale?, Sapientia, Iaşi 2004, 203.28 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. apost. Tertio millenio ineunte, (10 noiembrie 1994), 3.29 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Dominum et vivificantem (18 mai1986), 50.


16/78


umană. Aceasta ar însemna negarea gratuităţii întrupării şi a harului. Nu trebuie să uităm niciodată că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natur ă, în timp ce noidevenim fii ai lui Dumnezeu prin harul adopţiunii.

Cel mai bine ne-a prezentat rolul măreţ al lui Cristos, sfântul Paul. El ne spunecă: „Tatăl a voit să reconducă la Cristos, unicul Cap, toate f ă pturile, cele din cer şicele de pe pământ” ( Ef 1,10). Această recapitulare a tuturor lucrurilor în Cristosînseamnă că Tatăl conduce orice f ă ptur ă la sine prin intermediul Fiului său în

puterea Duhului Sfânt30. Cristos este Capul tuturor realităţilor create, a îngerilor, aoamenilor şi a lumii materiale. Omenirea r ăscumpărată de el mijloceşte la rândul eir ăscumpărarea sa pentru restul creaţiei. Fiecare om, în Cristos este implicat direct la

r ăscumpărarea lumii, în calitate de frate mai mare al ei.R ăscumpărarea săvâr şită de Cristos, este net superioar ă creaţiei, mult mai

minunată decât cea de la început. Roadele acesteia depăşesc roadele celei dintâi,deoarece R ăscumpăr ătorul lumii este Cristos, Fiul lui Dumnezeu31. În Cristos,această lume creată de Dumnezeu pentru om, lume în care intrase păcatul, îşiregăseşte legătura sa originar ă ca izvorul iubirii şi al înţelepciunii. Dacă în omul-Adam această legătur ă fusese întreruptă, în Omul-Cristos a fost reînnoită,restabilită. El ne-a dovedit că iubirea este mai puternică decât păcatul şi moartea32.

2.2. Isus Cristos unicul Ră scumpăr ător

Părintele veşnic după ce a creat lumea întreagă din prea marea sa bunătate, a hotărât să-iridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine, iar atunci când aceştia au căzut în păcat, nu i-a păr ăsit, ci le-a promis un R ăscumpăr ător, Isus Cristos. Şi toţi cei care cred în Cristos ahotărât să fie adunaţi în Sfânta Biserică care a fost prefigurată de-a lungul istoriei şi care vafi împlinită la sfâr şitul veacurilor. Când toţi drepţii se vor aduna la Tatăl în Bisericauniversală33.

Din doctrină conciliar ă reiese clar că Cristos este r ăscumpăr ătorul omului. Înînsuşi actul r ăscumpăr ării săvâr şite de Cristos, istoria omului s-a împlinit. Prinîntruparea Fiului său din Fecioara Maria, Dumnezeu a restituit vieţii umane

dimensiunea pe care i-o dăruise omului încă de la origini34

.Analizând cu atenţie problemele lumii contemporane, Conciliul al II-lea dinVatican şi-a oprit privirea cu precădere asupra lumii vizibile, asupra omului.Imitându-l pe Cristos, părinţii sinodali au pătruns în tainele cele mai profunde ale

30 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. apost. Tertio millenio ineunte, (10 noiembrie 1994), 6.31 Cf. GS 2; 13.32 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptor hominis, (4 martie 1979), 8: EnchVat 6,

1167-1268.33 Cf. LG 2.34 E. FERENŢ, Biserică , ce sim ţ i despre taina fiin ţ ei tale?, 201.


17/78


conştiinţelor oamenilor, ajungând până la misterul lăuntric al omului, până la problemele care fr ământă inima omului. După ce spune că omul este singuracreatur ă de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru el însuşi, creatura carevalorează mai mult prin ceea ce este decât prin ceea ce are35, învaţă clar că:

De fapt numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterulomului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea Aceluia ce avea să vină, CristosDomnul. Cristos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi a iubirii acestuia, îldezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoper ă măreţia chemării proprii.

El este „Chipul nevăzutului Dumnezeu”(Col 1,15), el este homo perfectus, Omuldesăvâr şit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu

primul păcat. Cum în el natura umană a fost asumată f ăr ă a fi nimicită, prin însuşi acestfapt, ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin întrupare, însuşi Fiul luiDumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minteomenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din MariaFecioar ă, s-a f ăcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afar ă de

păcat36.

El este R ăscumpăr ătorul omului pe care l-a creat. Cuvântul lui Dumnezeu, princare toate s-au f ăcut, el însuşi s-a f ăcut trup pentru ca, Om desăvâr şit, să-imântuiască pe toţi şi să adune laolaltă toate. Domnul este de aceea ţinta istorieiumane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului

omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor. Primind de la el viaţa,noi peregrinăm spre împlinirea istoriei umane care corespunde total planului iubiriilui: „Ca toate să fie adunate laolaltă în Cristos, cele din cer şi cele de pe pământ” ( Ef 1,10)37.

3. Rolul salvific al Bisericii în Lumen gentium

Primele tratate de ecleziologie au apărut în secolul al XIV-lea, dar ele s-au dezvoltatceva mai târziu în contextul conflictului dintre puterea spirituală a papei şi putereatemporală a împăratului şi a regilor. În funcţie de acest context conflictual, Biserica s-a

definit ca societate vizibilă, ierarhică, din punct de vedere juridic perfectă, diferită destat, dar comparabilă cu statul. Această definiţie a fost formulată de cardinalulBellarmin († 1621) şi a r ămas predominantă până la Conciliul al II-lea din Vatican38.

35 GS 24; 35.36 Cf. GS 22.37 Cf. GS 45.38 Cf. Th. R EY-MERMET, Croire. Vivre la foi avec le Concile Vatican II , III, Droguet & Ardant,

Limoges 1979, 117-194.


18/78


Odată cu începerea Conciliului, s-a produs mari schimbări în viaţa Bisericii, din maimulte puncte de vedere pe care monseniorul Elchinger, episcop auxiliar de Strasbourgle scoate în evidenţă:

„Ieri - spunea dânsul - era considerată Biserica ca instituţie, astăzi ea se vede mult maiclar ă, aflată în comuniune. Ieri se vedea doar papa, astăzi este unit cu episcopii. Ieri eraconsiderat singurul episcop, astăzi este în unire cu toţi episcopii. Ieri, teologia afirmavaloarea ierarhiei, astăzi ea descoper ă poporul lui Dumnezeu. Ieri se ţinea cont de ceea cesepar ă, astăzi de ceea ce uneşte. Ieri teologia Bisericii ţinea cont de viaţa sa internă, astăziea se vede ca Biserica care se extinde în afar ă”39.

3.1. Biserica, sacrament de mântuireÎn documentele Conciliului al II-lea din Vatican, tema Bisericii ca sacrament este

abordată chiar la începutul constituţiei dogmatice despre Biserică, Lumen gentium.Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semnul şi instrumentul unirii intimecu Dumnezeu şi al unităţii neamului omenesc40.

Privind înainte de Conciliului al II-lea din Vatican, încă de la Sfinţii Părinţi,Biserica este definită ca şi sacrament. Sfântul Ciprian numeşte Biserica sacramentulunităţii: Ecclesia est indistructibile unitatis sacramentum41.

Biserica este sacramentul realităţii ascunse a lui Cristos, este trupul mistic al lui

Cristos, fiind el fondatorul, capul, susţinătorul şi Mântuitorul ei42

. Biserica estelocul prezenţei lui Cristos, este un semn eficace, un instrument viu de har şimântuire, ea este în Cristos veluti sacramentum. Această perspectivă sacramentală aBisericii este una din cele mai întâlnite în ecleziologia actuală. Cristos este izvoruloricărei sacramentalităţi în Biserică. Sacramentalitatea Bisericii provine de laCristos, de la omenitatea sa r ăstignită şi glorificată. Cristos prin intermediulDuhului Sfânt a întemeiat-o şi o susţine în structura ei sacramentală, plină de harf ăcând din ea permanent o comuniune sacramentală cu unitatea Tatălui, a Fiului, aDuhului Sfânt şi între noi43.

Henri de Lubac a adus o perspectivă importantă cu privire la sacramentalitatea

Bisericii afirmând că:dacă Cristos este sacramentul lui Dumnezeu, Biserica este pentru noi sacramentul luiCristos, ea îl reprezintă pe el în întregul şi vechiul înţeles al termenului, de a-l face cuadevărat prezent. Ea nu numai că îi continuă lucrarea, dar ea este continuatoarea într-un

39 G. PHILIPS, La Chiesa e il suo mistero…, 21.40 LG 1.41 CIPRIAN DE CARTAGINA, Epistola LV, 21: PL 37,87, în E. FERENŢ, Teologia fundamental ă a

sacramentelor , ARCB, Bucureşti 2002, 41.42 E. FERENŢ, Teologia fundamental ă a sacramentelor , 28.43 Cf. E. FERENŢ, Despre Biserică, ITRC, Iaşi 1991, 35.


19/78


sens mult mai real decât poate fi spus că orice instituţie umană este continuatoareafondatorului44.

Acest concept de sacrament aplicat Bisericii trebuie înţeles în mod analogic.Biserica nu este un sacrament într-un sens strict: trebuie evitat înţelesul echivoc alBisericii45. Un sacrament îşi exercită acţiunea salvifică prin simplul fapt că eficacitatea lui nu depinde de vrednicia celui care-l celebrează şi nici a celui care îl

primeşte, căci Cristos este cel care lucrează, cel care celebrează. Orice face omul,Dumnezeu r ămâne credincios angajamentului său. Semnele deci sunt garantate, esteeficace acţiunea Bisericii ex opere operato (din lucrarea f ăcută).

După cum în Cristos sunt două naturi: cea umană şi cea divină, la fel, şi înBiserică se găsesc aceste două naturi: căci precum natura asumată de CuvântulDumnezeiesc îi slujeşte acestuia ca instrument de mântuire, indisolubil cu El, într-un mod comparabil, organismul social al Bisericii este în serviciul Duhului luiCristos care dă viaţă pentru creşterea trupului46.

Biserica este semnul eficace, instrumentul, locul în care se realizează comuniunea cu Dumnezeu, singurul loc în care mântuirea devine posibilă. Cristosînviat din mor ţi a trimis ucenicilor pe Duhul Sfânt cel de viaţă dătător şi, prin el, aconstituit trupul său, care este Biserica, sacrament universal de mântuire47.Mântuirea este un dar total, gratuit din partea lui Dumnezeu. Biserica este cea careîi reprezintă pe oameni în faţa lui Dumnezeu.

R ădăcinile Bisericii sunt în Sfânta Treime încă din veşnicie. Biserica este lucrarea adextra a întregii Sfintei Treimi: Părintele veşnic, în planul total liber şi tainic alînţelepciunii şi bunătăţii sale a creat lumea întreagă, a hotărât să ridice pe oameni laîmpărtăşirea vieţii divine […] Iar pe cei care cred în Cristos a hotărât să-i adune înSfânta Biserică48. Misiunea Fiului este de a ne mântui prin jertfa sa pe cruce: Biserica –Împăr ăţia lui Cristos prezentă deja în mister – creşte vizibil în lume prin puterea luiDumnezeu. Acest început şi această creştere sunt semnificate prin sângele şi apa care iesdin coasta str ă punsă a lui Isus cel r ăstignit…49. Semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeueste Cristos. Cel care sfinţeşte Biserica este Duhul Sfânt, care mai poate fi numit şisufletul Bisericii. O dată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe

pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt ca să sfinţească necontenit Biserica,şi astfel, cei care cred să poată ajunge la Tatăl prin Cristos, într-un singur Duh50.

44 A. DULLES, Models of the Church, Image Book, New York-London-Toronto- Sydney-Auckland 1987, 63.

45 Cf. E. FERENŢ, Teologia fundamental ă a sacramentelor , 41.46 LG 7.47 LG 48.48 LG, 9.49 LG, 3.50 LG 4.


20/78


Avem garanţia mântuirii prin Biserică. Credinciosul primeşte în mod activ înBiserică mântuirea şi îi aduce mulţumire lui Dumnezeu.

De ce a voit Dumnezeu să ne comunice mântuirea în această structur ă sacramentală? Pentru că natura omului are nevoie de semne, gesturi, sau fapte

pentru a aprofunda, a înţelege o realitate. Datorită semnului, realitatea semnificată atinge o adâncime existenţială, ea pătrunde în mod solid în existenţa tangibilă51.Pentru că omul este din fire o fiinţă socială, omul are o natur ă raţională, primeşte omediere prin altul. Omul are nevoie de un punct de referinţă care este Cristos,Biserica. Isus este semnul sensibil şi real al harului invizibil52. Locul prezenţeiharului pe pământ este Biserica, instrumentul mântuirii tuturor oamenilor. Ca

instrument uman, Biserica are nevoie mereu de reînnoire, nu este un instrumentstatic, ci o realitate vie în noi înşine.

Biserica ştie în ce măsur ă trebuie să se maturizeze în mod necontenit pe bazaexperienţei veacurilor, pentru a-şi dezvolta relaţiile cu lumea. Călăuzită de DuhulSfânt, Sfânta Maică Biserică nu încetează să-i îndemne pe fii săi la cur ăţire şireînnoire, pentru ca sensul lui Cristos să str ălucească mai limpede pe faţa ei53.

Biserica aşa cum a dorit-o Cristos, reprezintă totalitatea oamenilor. Deoarececomuniunea între oameni este întemeiată pe unirea cu Dumnezeu, Biserica este şisacrament al unităţii neamului omenesc54.

Biserica se manifestă şi se realizează în adunarea liturgică încât adunarea se

poate identifica cu Biserica; aşadar nu este doar o parte, un fragment, ci esteBiserica în misterul său şi se afirmă cu claritate în Lumen gentium, la numărul 26,unde se spune: „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate adunărilelegitime locale ale credincioşilor, chiar dacă sunt reduse ca număr”.

Pentru cel care se converteşte şi crede în Isus Cristos care aduce vestea cea bună a împăr ăţiei lui Dumnezeu, începe deja acum o nouă viaţă care se exprimă într-unnou raport cu Dumnezeu şi oamenii. Toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată, iar prinBiserică se exprimă cel mai bine acest adevăr 55. Isus este principiul unităţii Bisericiişi Capul acesteia, f ăr ă el apare dezbinarea, dezintegrarea, moartea spirituală. Încă dela început, Biserica a fost considerată ca Mamă a tuturor celor r ăscumpăraţi de

Cristos, aşadar toţi oamenii sunt chemaţi să devină părtaşi ai comuniunii existenteîn Biserică. Biserica este f ăcută pentru oameni, pentru a-i aduna în jurul lui Cristos,în faţa sfintei Euharistii. Făr ă elementul uman, Biserica ar r ămâne o realitateabstractă, de neînţeles.

51 A. DULLES, Models of the Church, 68.52 Cf. E. FERENŢ, Teologia fundamental ă a sacramentelor , 40.53 GS 4354 Cf. E. FERENŢ, Teologia fundamental ă a sacramentelor , 54-57.55 Cf. F. ARDUSSO, Gesù Cristo, Figlio del Dio vivente, Edizioni Paoline, Roma 19932, 80-81.


21/78


Aşadar, Biserica, constituită din Cristos şi oameni r ămâne un sacrament viu,dinamic, cauză eficientă a mântuirii noastre.

3.1.1. Biserica, Trupul lui Cristos

Odată cu întruparea lui Cristos, El îşi asumă toate însuşirile naturii omeneşti, şinu numai, care au avut un mare impact asupra întregului univers. Cristos, prin

puterea şi eficacitatea sa, cu vigoarea for ţei sale, domină şi guvernează întreguniversul. Printr-o perfecţiune şi acţiune eficace revarsă şi umple Biserica sa cutoate darurile, virtuţile şi carismele care se găsesc în mod eminent în El (cf. Col 1, 15;

Ef 1,18-23;).Pentru Biserică, în general, acest drum, odată început, continuă să crească şi să sematurizeze după programul stabilit de divinul Întemeietor. Spre deosebire derealitatea trupului fizic, care are o limită şi moare, trupul mistic al Bisericii are odestinaţie veşnică, căci, o dată început, el nu mai moare, moartea nu mai are nici o

putere asupra lui, aşa cum ştim că s-a întâmplat cu Cristos, capul acestui trup, care,o dată înviat din mor ţi, nu mai moare, ci este veşnic viu. Să experimentăm acestadevăr împreună cu sfântul Paul şi cu primii creştini, prezenţi la Roma:

Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din mor ţi prin gloria Tatălui, la fel, şi noi să umblăm într-o viaţă

nouă. Căci dacă am fost împreună sădiţi într-o moarte asemănătoare cu a lui, la fel vomfi în înviere, ştiind bine că omul nostru cel vechi a fost r ăstignit împreună cu el, pentruca trupul păcatului să fie nimicit, aşa încât să nu mai fim sclavii păcatului, fiindcă celcare a murit a fost eliberat de păcat. Dar dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom tr ăi împreună cu el, ştiind că Cristos cel înviat din mor ţi nu mai moare, moartea numai are nici o putere asupra lui ( Rom 6,3-9).

Noi, prin Botez, am intrat în această realitate a trupului mistic al lui Cristos, înBiserică, şi credem că vom avea soarta lui, o viaţă f ăr ă de sfâr şit. SacramentulBotezului ne-a f ăcut fii ai lui Dumnezeu, membri ai Bisericii, părtaşi la demnitatea

profetică, sacerdotală şi regală, iar sacramentul Mirului ne-a dăruit plinătatea

Duhului Sfânt, ne-a f ăcut mai asemenea cu Cristos cel înviat56. Această stare pe carene-au adus-o cele două sacramente trebuiesc păstrate şi dezvoltate în continuare,

pentru a deveni tot mai asemenea cu Cristos. Trebuie să ajungem să fim ca nişte„copii” fidele ale sale, să vorbim şi să acţionăm şi să suferim aşa cum a f ăcut el.Sacramentul Euharistiei are tocmai acest scop: de a ne face părtaşi la misterulPascal al lui Cristos pentru a avea parte în veci şi de glorificarea lui57.

56 Cf. SC 71.57 Cf. SC 47.


22/78


Asigurarea dată de însuşi Isus Cristos, când l-a ales pe Petru să fie în frunteaapostolilor şi piatra pe care să fie zidită Biserica, nu mai are nevoie de alteargumente: „Tu eşti Petru, şi pe această piatr ă voi zidi Biserica mea şi por ţileiadului nu o vor birui” ( Mt 16,18).

Aşa după cum se ştie, Isus nu s-a limitat numai la a institui Biserica, dar a înviat pentru a r ămâne cu ea, aşa după cum a promis: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfâr şitul veacurilor” ( Mt 28,20).

Isus este prezent în Biserică pentru a continua să fie Capul suprem, Maestrul,Marele Preot, Păstorul păstorilor. Datorită acestei prezenţe vii şi active, Bisericaeste Trupul său Mistic, sacramentul său, semnul vizibil al prezenţei sale şi

instrumentul influenţei sale continue (1 Cor 10,15). Ea nu este numai pătrunsă deCristos, ci este ca o „dilatare” a lui în spaţiu şi timp.

Există mai multe modalităţi ale prezenţei personale, dinamice a lui Cristos înBiserică. Despre ele a tratat atât Conciliului al II-lea din Vatican, cât şi altedocumente ale magisteriului Bisericii care au ca temă Euharistia58 Aşa cum afirmă aceste documente, Cristos este prezent în Biserica în rug ăciune, aşa după cum el adeclarat: „Acolo unde doi sau trei vor fi adunaţi în numele meu, eu voi fi în mijlocullor” ( Mt 18,20). Cristos este prezent în Biserica predicatoare, el care a spusapostolilor şi succesorilor săi legitimi: „Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă!”( Lc 10,16). Cristos este prezent în Biserica ierarhică, cu papa şi episcopii uniţi cu

el, pe care a însărcinat-o cu conducerea întregului popor. Cristos este prezent înmod deosebit în mijlocul acelora care sunt fuzionaţi în iubire, care săvâr şesc faptede milostenie, el care este Iubirea milostivă. Iar Biserica în numele său celebrează Euharistia şi administrează sacramentele.

Toate aceste forme de prezenţă nu sunt prezente metaforic, ci sunt prezenţeadevărate, reale ale lui Cristos viu şi glorios. El, pentru că este persoană divină,

poate să realizeze această prezenţă multiplă, prin care continuă să fie unit cu noi şisă ni se dăruiască59.

3.1.2. Biserica, realitate vizibilă şi spirituală

Cristos, unicul Mediator, a instituit pe pământ Biserica sa, sfântă, comunitate decredinţă, de speranţă şi de caritate care este o comunitate vizibilă în care se află totadevărul şi măreţia primită de la întemeietorul ei Cristos. Comunitatea constituită din elemente ierarhice este corpul mistic al lui Cristos, comunitatea vizibilă şi ceaspirituală, Biserica terestr ă şi Biserica cerească nu trebuie considerate ca două lucruri diferite, dar formează o singur ă realitate complexă, fiind rezultatul unui

58 Cf. SC 7.59 Cf. P. GILIOGNI, I sacramenti di Cristo e della Chiesa. Una sinfonia tra Dio e l’uomo, Città

del Vaticano 1994, 89.


23/78


element dublu: uman şi divin60. Aşa cum natura asumată slujeşte Cuvântului divinca un instrument viu de mântuire, în mod indisolubil unit, într-un mod diferit decomunitatea socială a Bisericii care slujeşte Duhului lui Cristos şi care oînsufleţeşte, pentru creşterea Bisericii, Trupul lui Cristos (cf. Ef 4,16 ).

Nu numai cu ochii credinţei se poate vedea Biserica aşa cum este descrisă încapitolul 1 din Lumen gentium. Acest capitol vorbeşte şi despre funcţiile careconstituie organismul vizibil cu ochii umani. În această perspectivă ceinecredincioşi „văd” Biserica şi, la fel ca inamicii ei, pot să o persecute. Noi,recunoscând Biserica ca fiind casa lui Dumnezeu, ca Trupul şi Mireasa lui Cristos,le distrugem posibilităţile lor de a face r ău Bisericii61.

Biserica prezentă deja în această lume, creşte vizibil prin puterea lui Dumnezeu.Acest început şi această creştere sunt semnificate prin sângele şi apa care ies dincoasta str ă punsă a lui Isus r ăstignit şi sunt prevestite de cuvintele Domnului prinmoartea sa pe cruce: „iar eu când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage pe toţi lamine” (cf. In 19,34; 12,32)62.

Această acţiune de a-i atrage pe toţi la Cristos fiind universală, nu cunoaşte limitede spaţiu şi de timp. A avut un început prin moartea r ăscumpăr ătoare, însă durează şi se măreşte de-a lungul întregului arc al istoriei umane prin Euharistie (cf. LG 3;7). Orice creştere a Bisericii derivă de la Cristos care îi este Capul. De la El, TrupulMistic, primeşte posibilitatea şi energia necesar ă pentru a se construi şi a se

r ăspândi (cf. Ef 4,16; Col 2,19).Conciliul porneşte de la o afirmaţie generală potrivit căreia Cristos constituie

împreună cu creştinii Trupul Mistic, comunicându-le Duhul său. Schema urmărită pentru a reda realitatea Trupului Mistic este cea urmată de sfântul Paul. Acesta înscrisorile sale către Corinteni şi către Romani, învaţă că creştinii sunt „Trupul luiCristos”, sau „sunt un unic trup al lui Cristos”, sau, mai simplu, „sunt un singurtrup” (cf. 1 Cor 12,13. 27; Rom 12,5). În scrisorile din captivitate însă, vorbinddespre Biserica universală, afirmă în mod expres că Cristos este „Capul Trupuluisău, care este Biserica” (cf. Col 18,24; Ef 1,22-23).

Expresia Biserica lui Cristos vrea să sublinieze unitatea şi comuniunea reală,

vitală şi foarte strânsă existentă între Cristos şi credincioşi pe plan vertical şi acredincioşilor între ei, pe plan orizontal. Această identificare relativă este constituită

prin acţiunea şi prezenţa Duhului Sfânt. „Duhul Sfânt, unificând trupul prin propriasa putere şi prin legătura internă dintre mădulare face să se nască şi să crească dragostea între credincioşi” ( LG 7). Trupul Mistic al lui Cristos este distinct, însă nu

60 M. NARDELLO, ed,. Pensare la fede per rinnovare la Chiesa. Il valore dellla riflessione delConcilio Vaticano II per la Chiesa di oggi, San Paolo, Torino 2005, 195.

61 G. PHILIPS, La Chiesa e il suo mistero…, 107.62 LG 3.


24/78


separat, strâns legat prin Duhul Sfânt de trupul fizic şi glorios, pe care acumMântuitorul îl posedă în gloria Tatălui şi care, ascuns sub sacramentul euharistic, seofer ă ca hrană spirituală credincioşilor.

Cristos este Capul, deoarece în calitate de Domn se află deasupra oricărui lucru şiinsuflă viaţa Bisericii. După constituţia Lumen gentium, principiul lui Cristos, CapulBisericii, se prezintă sub patru aspecte diferite: ca şi Cap, El face membreleconforme cu sine, însufleţeşte viaţa Bisericii; prin Duhul său o înnoieşte şi o unifică în mod continuu; iar ca şi Cap şi mire o iubeşte pe cea care este trupul său şi f ăcând-o tot mai perfectă pentru a o face părtaşă de plinătatea lui Dumnezeu (cf. LG 7).

Cristos este alfa şi omega pentru întregul raport dintre om şi Dumnezeu, care

trebuie să fie un raport de comuniune. Dumnezeu se comunică pe sine omului printr-olungă istorie a mântuirii care îşi găseşte plinătatea în Cristos. El dă viaţă Bisericii şigarantează în mod continuu identitatea adevărului pe care îl posedă Biserica pentru că Cristos este acela şi ieri, azi şi întotdeauna cum se afirmă în Scrisoarea către Evrei 13,8. Cristos este Capul şi Întemeietorul Bisericii de aceea Biserica este în acelaşitimp: popor al lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt, Comuniune,Societate şi Sacrament63. „Poporul care se naşte din Isus Cristos r ăstignit şi înviat este

poporul unităţii şi al diversităţii în funcţionalitate carismatică şi ministerială”64.„Biserica nu este o simplă creaţie umană, o simplă adunare ci este o comunitate

întemeiată de Isus Cristos, despre care avem mărturie în Sfintele Scripturi”65.

Dumnezeu care transcende lumea şi istoria, în planul său de mântuire, prin IsusCristos, Fiul său, a întemeiat şi a încredinţat Bisericii tot tezaurul mântuirii pentru a-lcomunica lumii.

Doctrina catolică ne învaţă că Cristos, Veşnicul Păstor al sufletelor noastre, pentrua face vie opera r ăscumpăr ării noastre, a voit să edifice Sfânta Biserică în care toţicredincioşii să fie uniţi în legătura unei singure credinţe. Chiar din învăţătura luiCristos se observă că, încă de la început a avut intenţia de a întemeia o Biserică. Esteadevărat că nu foloseşte cuvântul Biserică, dar a folosit expresia: Împăr ăţ ia cerurilor ,care înseamnă planul întregii sale opere. Lumea trebuie să vadă comunitate luiCristos ca un oraş construit pe un munte (cf. Mt 5,14); trebuie să recunoască unitatea

ei, pentru că ea se pronunţă în mod exterior şi înaintea oamenilor în numele lui Isus(cf. Mt 10,32-33).

În discursul de deschidere a sesiunii a doua a Conciliului al II-lea din Vatican (29septembrie 1963), Papa Paul al VI-lea aminteşte diferitele figuri şi definiţii dateBisericii: „Noi toţi ne amintim de minunatele imagini cu care Sfintele Scripturi ne

63 Cf. Y. CONGAR , Cette Eglise que j’aime, Paris 1968, trad. italiană: Ecco la Chiesa che amo,Queriniana, Brecia 1969, 7-8.

64 L. A NTINUCCI, Ecumenismo, Piemme, Casale Monferrato 1991, 51.65 Y. CONGAR , Eglise catholique et France moderne, Cerf, Paris 1978, 13-14.


25/78


fac să ne gândim la natura Bisericii numită: Edificiul lui Cristos, Casa lui Dumnezeu, Templu şi Tabernacolul lui Dumnezeu, Poporul S ău, Turma Sa,Coloană a Adevărului şi într-un târziu Mireasă a lui Cristos, Trupul Mistic, darsusţine că: conceptul adevărat, profund complet al Bisericii pe care Cristos l-afondat şi apostolii au început să-l construiască, are nevoie de a fi anunţat. Misteruleste Biserica adică o realitate plină de divin care este capabilă de a explora şiaprofunda noi orizonturi”66.

3.2. Rolul ierarhiei Biserice şti

Pentru a r ămâne o adevărată societate, Biserica trebuia în mod natural să aibă oautoritate şi o ierarhie. Pentru acel moment, Isus era cel care conducea, iar apostolii,în acel moment, erau doar un grup mai intim, prieteni apropiaţi67.

Precum Tatăl l-a trimis pe Fiul, la fel, Cristos i-a trimis pe cei 12 care au devenitapostolii lui Cristos. Iar după plecarea lui Isus, ei vor fi conducătorii comunităţilorcreştine şi totodată lor le revine datoria de a se îngriji de aceasta, judecândchestiunile dintre fraţi, după cum este scris în Mt 18,18: „Tot ce veţi lega pe pământva fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”.

Misiunea pe care Domnul a încredinţat-o păstorilor poporului său, este oadevărată slujire care este exprimată în Sfânta Scriptur ă prin termenii: diakonia şi

ministerium. Această regulă supremă trebuie să-i conducă pe aceia care posedă oautoritate în comunitatea creştină.

3.2.1. Episcopul şi colegiul episcopilor

Deşi sunt numai zece numere în care se vorbeşte despre ierarhia Bisericii înconstituţia dogmatică Lumen gentium, ele au încins spiritele în sânul adunărilor

părinţilor conciliare. Prin actuala constituţie s-a dorit o exprimare mai clar ă a roluluişi a locului episcopilor în Biserică, dar şi a r ădăcinilor lor istorice68.

După ce aminteşte că Cristos a instituit pe cei 12 apostoli, Constituţia dogmatică Lumen gentium vorbeşte despre episcopat ca sacrament69. Că episcopii sunt urmaşii

apostolilor este o afirmaţie fundamentală a teologiei catolice, confirmată în modexpres de Conciliul I din Vatican şi asupra căreia nu pot fi dispute70. Episcopilor ca

66 C. MORINO, La Chiesa come sacramento, Vivere In, Roma 1985, 95.67 G. ALBERIONE, „Le Christ. Encyclopédie populaire des connaissances christologiques”, în G.

BARDY – A. TRICOT, Enciclopedia Christologica, Paoline, Roma 1960, 302.68 Cf. G. ALBERIGO, Storia dei Concili Ecumenici, 436-437.69 J. LÉCUYER , „L’Episcopato come Sacramento”, în G. BARAÚNA, La constituzione gerarhica

della Chiesa, Vallecchi, Firenze 1968, 19-38.70 Cf. J. R ATZINGER , „La collegialità episcopale: spiegazione teologica del testo conciliare”, în

G. BARAÚNA, La constituzione gerarhica della Chiesa, 42.


26/78


păstori ai Bisericii li se aplică cuvintele lui Isus: „Cine vă ascultă pe voi, pe minemă ascultă şi cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte”( Lc 10,16). Dealtfel, Lumen gentium afirmă „În persoana episcopilor, care sunt asistaţi de preoţi,este prezent în mijlocul credincioşilor Isus Cristos, Pontiful Suprem”71. Prezenţa luiCristos în episcopi nu se limitează numai la activitatea liturgică; prin persoanaepiscopilor, Cristos este cel care predică la toate popoarele cuvântul lui Dumnezeuşi administrează credincioşilor sacramentele credinţei. Cristos învaţă, sfinţeşte şiconduce prin episcopi, însă aceasta nu exclude acţiunea sa prin persoana altorminiştri. Opera episcopilor nu este pur umană; Cristos este acela care vorbeşte prinei aşa cum vorbea şi prin apostoli după cum ne spune şi sfântul Paul în a doua

scrisoare către Corinteni: „Cristos vorbeşte prin mine” (2Cor 4,5).Episcopii acţionează deci in persona Christi; în ei se găsesc şi se fondează

împreună două curente supranaturale: unul apostolic, care-i leagă prin legăturasuccesiunii de origini şi de Cristos istoric, şi altul pneumatic, care-i leagă de Cristosglorios, care, prin Duhul Sfânt, acţionează în ei ca într-un sacrament. Episcopul esteconsiderat ca o reflecţie a preoţiei regale şi profetice a lui Cristos, părtaş la funcţiilesacerdotale ale acestuia, iar Biserica este dirijată de Cristos prin înţelepciunea şi

prudenţa episcopilor 72.Precum Tatăl l-a trimis pe Fiul, la fel, Cristos i-a trimis pe cei doisprezece care

au devenit apostolii lui Cristos. Misiunea pe care Domnul a încredinţat-o păstorilor

poporului său este o adevărată slujire care este exprimată în Sfânta Scriptur ă printermenii: diakonia şi ministerium.

Urmând exemplul dat de Isus Cristos de a-şi exercita misiunea, episcopii trebuie să anunţe Evanghelia, predicând în numele lui Cristos73, să sfinţească poporul său prinmijloacele sacramentale şi prin persoana sa74 şi să conducă turma în numele luiCristos75.

Slujirea episcopală este una dintre marile teme ce au atras atenţia teologilor îndeceniile care au precedat Conciliul al II-lea din Vatican şi asupra căreia însuşiConciliul a f ăcut importante precizări, f ăcând o adevărată reevaluare a imaginiiepiscopului şi a locului său în Biserica universală şi cea locală76. Doctrina

Conciliului cu privire la episcopat se leagă, desigur, nu la întâmplare, de reînnoireaecleziologiei ce s-a dezvoltat de-a lungul secolului al XX-lea şi care îşi află înConstituţia dogmatică Lumen gentium expresia autoritar ă cea mai înaltă. În anii ce

71 LG 21.72 Cf. LG 21-23.73 Cf. LG 25.74 Cf. LG 26.75 Cf. LG 27.76 Cf. G. PHILIPS, La Chiesa e il suo mistero…, 197-339; B. FORTE, La Chiesa della Trinità.

Saggio sul mistero della Chiesa comunione e misione, Paoline, Milano 1995, 221-228.


27/78


au urmat, aprofundarea teologică a luat în considerare, mai ales, dimensiuneacolegială a episcopatului, pusă în centru de Sinodul extraordinar al episcopilor,celebrat în luna octombrie 1969. De atunci şi până în zilele noastre, sinoadeleepiscopilor şi conferinţele episcopale au devenit instituţii de mare importanţă înviaţa Bisericii77. În persoana episcopului, unit cu poporul său, converg caracterelecomuniunii ecleziale; în el se manifestă comuniunea trinitar ă, pentru că el devinesemnul „Tatălui”, apoi este prezenţa lui Cristos, „cap, mire şi slujitor”, este„economul” harului, este şi omul Duhului. În episcop se realizează comuniuneaapostolică ce îl face martor al tradiţiei vii a evangheliei, care se leagă desuccesiunea apostolică. În plus, în persoana episcopului operează comuniunea

ierarhică ce îl uneşte cu carisma petrină, aşa cum apostolii erau uniţi cu Petru laIerusalim78.

Prin persoana episcopului se exprimă cel mai bine legătura între Bisericauniversală şi Bisericile locale (particulare), care, deschise unele faţă de altele, seregăsesc ca por ţiuni ale poporului lui Dumnezeu şi portiones Ecclesiae în una,sfântă, catolică, şi apostolică, care preexistă lor, şi în el se întrupează dreptcomunităţi istorice, teritoriale şi culturale concrete79.

3.2.2. Preoţii

În capitolul al III-lea din Lumen gentium, Constitu ţ ia ierarhică a Bisericii descoperim că preoţilor le este adresat doar un număr ( LG 28): „deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuşi uniţi cuaceştia în demnitatea sacerdotală”. De aceea ceea ce s-a spus despre cele trei funcţiiale episcopilor, care sunt: cea de Învăţător, de Păstor şi de Mare Preot, se poatespune şi despre preoţi. Orice preoţie provine de la preoţia lui Isus Cristos, El esteunicul izvor al oricărei demnităţi sau funcţii spirituale80.

Din poporul ales, înzestrat prin Botez cu preoţia comună, Cristos cheamă ucenicila preoţia sacramentală, care să actualizeze neîncetat jertfa sa. Numai preotulhirotonit poate consacra pâinea şi vinul, poate ierta păcatele, poate predica şi aduna

poporul lui Dumnezeu, în numele şi în persoana lui Isus Cristos. Această preoţieeste instituită în slujba preoţiei comune.Creştinii şi necreştinii trebuie să vadă în persoana preotului un om total dăruit lui

Dumnezeu, un prieten şi un reprezentant real al lui Cristos, care face prezent peCristos în jertfa euharistică şi dispus spre a ajuta pe fiecare dintre ei asemenea lui

77 A. PERCĂ, „Episcopul – Păstor al Bisericii locale şi păstr ător al credinţei universale”, DT 16(2005) 125.

78 A. PERCĂ, „Episcopul – Păstor al Bisericii locale şi păstr ător al credinţei universale”, 127.79 Cf. LG, 23.80 Cf. LG 21.


28/78


Cristos care: „Nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi a-şi da viaţa car ăscumpărare pentru mulţi” ( Mc 10,45; cf. In 13,12-17) şi f ăcându-se slujitor altuturor, să câştige pe cât mai mulţi (cf. 1 Cor 9,19).

Există o ierarhie cu privire la misiunea şi activitatea preoţilor, ei nu activează independent de episcopii proprii, ci sunt subordonaţi lor. Drept urmare, normele celemai importante în acest sens sunt: leg ătura tuturor preo ţ ilor cu Episcopul în vedereaunei legături mai strânse între comunitatea pe care o păstoreşte episcopul prin delegatulsău care este preotul81.

Concluzie

Aşa cum am văzut în Structura şi Con ţ inutul dogmatic al acestui capitol, nugăsim nici o menţionare explicită a lui Cristos, în vre-un număr din Constituţiadogmatică despre Biserică Lumen gentium. Dar cunoaştem din Sfânta Scriptur ă,Tradiţie, şi sfinţii părinţi că Isus Cristos este cel care a întemeiat Biserica.

În raport cu toate celelalte lucr ări, decrete şi declaraţii ale Conciliului, Lumen gentium ocupă un loc central în Biserică deoarece vorbeşte despre ea însăşi princonţinutul său doctrinal, spiritual şi pastoral. În această Constituţie nu se prezintă informaţii ieşite din comun care erau necunoscute până la apariţia sa. În Constituţiesunt semnalate doar anumite explicări mai amănunţite cu privire la natura Bisericii,

şi a diver şilor termeni folosiţi în teologie cum ar fi de exemplu termenul„comuniune”.Reînnoirea Bisericii în structurile sale instituţionale presupune distincţia clar ă

între ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate schimba în Biserică. Raportul dintreBiserica universală şi Biserica locală constituie centrul gravitaţional al ecleziologiei,care doreşte să propună modelul Bisericii drept communio ecclesiarum, unde

primatul şi colegialitatea episcopală au un rol important. După Conciliul al II-leadin Vatican putem afirma că raporturile dintre ierarhie şi laici sau mai cristalizat.

81 Cf. J. GIBLET, „I presbiteri collaboratori dell’ordine episcopale”, în G. BARAÚNA, Laconstituzione gerarhica della Chiesa, 195.


29/78

CAPITOLUL II

Isus Cristos şi Biserica în Declaraţia Dominus Iesus

Introducere

În acest capitol dorim să evidenţiem faptul că Declaraţia Dominus Iesus nu esteun document izolat de Magisteriul Bisericii, aşa cum afirmă cei care nu au ajuns să înţeleagă acest document, ci el se află foarte bine ancorat în documenteleConciliului al II-lea din Vatican. Scopul Declaraţiei este acela de a expune din nouînvăţătura credinţei catolice, continuând învăţătura transmisă în precedenteledocumente magisteriale cu scopul de a relua adevărurile care fac parte din

patrimoniul credinţei Bisericii şi de a reaminti episcopilor, teologilor şi tuturorcredincioşilor catolici unele conţinuturi de doctrină care sunt absolut necesare şicare pot ajuta reflecţia teologică la găsirea unor soluţii care să fie conforme cuadevărurile de credinţă cu privire la ecumenism şi dialogul interreligios. De aceea încontinuare vom trata despre principalele teme ale acestei declaraţii f ăcând referire laConstituţia dogmatică Lumen gentiun.

Capitolul al II-lea este structurat în trei puncte aproximativ identice cu capitolul precedent. Primul punct este o prezentare sumar a Declaraţiei Dominus Iesus,scoţând în evidenţă contextul istoric care a influenţat apariţia documentului. Încontinuarea primului punct vom explica structura şi a conţinutul dogmatic al

Declaraţiei.În al doilea punct vom prezenta moştenirea cristologică a Constituţiei Lumen gentium care se află în Declaraţia Dominus Iesus, ar ătând că Cuvântul Întrupat esteIsus R ăscumpăr ătorul şi Unicul mijlocitor la Tatăl.

Al treilea punct tratează despre tradiţia şi continuitatea în ecleziologie aDeclaraţiei Dominus Iesus, în care vom evidenţia faptul că Biserica este sacramentde mântuire, f ăcând referire şi la realitatea vizibilă şi spirituală a Bisericii – Trupullui Cristos.


30/78

CAP. II: ISUS CRISTOS ŞI BISERICA ÎN DOMINUS IESUS 30

1. Prezentarea Declaraţiei Dominus Iesus

Suntem martorii unor timpuri mereu supuse schimbări, unor timpuri care daunaştere a noi provocări pe care omul încearcă şi crede că le poate face faţă. Tr ăimtimpuri în care omul nu este pasiv în faţa transformărilor, dar care îşi pune întrebărişi caută mereu r ăspunsuri.

Unele dintre acestea pe care omul crede că le-a descoperit se dovedesc adeseaeronate, iar ele au drept consecinţă formarea unor sisteme de gândire la fel deeronate. Acesta este un motiv pentru care Biserica nu poate tăcea, mai ales în faţadeclinului omului care urmează aceste sisteme. De aceea, Magisteriul a intervenit,

ori de câte ori a fost nevoie, prin nenumărate documente în care să reamintească şichiar să clarifice omului conţinutul credinţei creştine, iar în final să ajungă laadevăratele r ăspunsuri de care are nevoie.

În faţa acestor fr ământări, Biserica nu poate r ămâne pasivă, datorită responsabilităţii sale faţă de om, dar mai ales pentru faptul că se refer ă laDumnezeu, despre care ea se simte datoare să vorbească.

Declaraţia Dominus Iesus este unul dintre aceste documente, necesare omului pentru a se cunoaşte pe sine şi fundamentul vieţii sale. În cele ce urmează vom privimai pe larg ceea ce conţine această Declaraţie oferită de Congregaţia pentruDoctrina Credinţei, mai exact care este doctrina cristologică şi ecleziologică pe care

ea o propune.1.1. Contextul istoric

Contextul istoric este marcat de amploarea pe care au luat-o mai multe ideologii,însă mai ales de importanţa care i se acordă omului, atunci când se raportează lalume şi la Dumnezeu.

Astfel, se remarcă un număr din ce în ce mai mare de curente de gândire multedintre ele dovedindu-se a fi eronate datorită unor concepţii false pe care, omullimitat, le construieşte. Unele dintre ele sunt semnalate de către Declaraţie, Bisericavoind astfel să apere pe credincioşii săi de o anumită gândire teologică de tip

relativist. Tendinţele filozofice şi teologice actuale, menţionate de către documentsunt: subiectivismul filozofic (care consider ă raţiunea ca unicul izvor alcunoaşterii), despuierea metafizică a misterului Întrupării, eclectismul religios (alcelor care în cercetarea teologică, adoptă idei provenite din contexte filozofice şireligioase diferite, f ăr ă a ţine seama nici de coerenţa lor, nici de conformitatea lor cuadevărul creştin), interpretarea Sfintei Scripturi în afara Tradiţiei şi a Magisteriului,

pluralismul religios (care consider ă depăşite adevăruri precum: caracterul definitivşi plenar al revelaţiei lui Isus Cristos, deosebirea dintre credinţa teologală şicredinţele populare, unitatea personală dintre Cuvântul etern şi Isus din Nazaret,unitatea salvifică a economiei salvifice a Cuvântului Întrupat şi a Duhului Sfânt,


31/78


unicitatea şi universalitatea salvifică a Misterului lui Cristos, etc.) şi relativismulreligios (pentru care religiile lumii sunt deopotrivă de bune, iar credinţa Bisericiiîntr-un adevăr universal, definitiv şi plenar - acela a lui Cristos - este considerată unfel de fundamentalism religios care periclitează şi ameninţă spiritul modern altoleranţei şi al libertăţii de conştiinţă; Isus îşi pierde caracterul său de unicitate şiuniversalitate salvifică, r ămânând doar unul dintre geniile religioase sauîntemeietorii religiilor lumii). În faţa acestor pericole care ameninţă credinţacatolică, Declaraţia Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, folosindu-se de un stilaparte, cel enunţiativ, repropune doctrina credinţei catolice, reia doctrina învăţată dedocumentele precedente ale Magisteriului, indică probleme fundamentale care

r ămân deschise unor aprofundări ulterioare şi respinge poziţiile eronate, ca şiinterpretările ambigue ale patrimoniului credinţei Bisericii1.

Era nevoie de apariţia documentelor care să facă lumină în acest câmp vast demuncă cu privire la dialogul interreligios şi ecumenism şi nu numai. Pornind de laConciliul al II-lea din Vatican descoperim numeroase linii care trasează această calede urmat: Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate;Decretul privind activitatea misionar ă a Bisericii Ad gentes; Declaraţia privindlibertatea religioasă Dignitatis humanae; Constituţia dogmatică despre Biserică

Lumen gentium.Documentele nu s-au oprit să apar ă, întrucât următorii succesori pe scaunul

petrin după Conciliul al II-lea din Vatican şi-au adus fiecare aportul propriu. Astfelîl amintesc aici pe Papa Paul al VI-lea care a emis o enciclică Ecclesia suam, şi oexortaţie apostolică Evangelii nuntiandi, dar şi multe alte discursuri.

Dialogul interreligios în documentele Papei Ioan Paul al II-lea de vie amintire, cuurcarea sa pe scaunul sfântului Petru, a iniţiat o serie de deschideri pastorale şiecumenice spectaculoase spre toate confesiunile şi religiile lumii, un adevărat

pelerinaj mondial perpetuu. Aş dori să amintesc doar lucr ările cele mai importanteale Suveranului Pontif: două scrisori enciclice Redemptor hominis şi Redemptorismissio2; exortaţii post-sinodale: Ecclesia in America (22 ianuarie 1999), Ecclesia in

Asia (6 noiembrie 1999) şi Ecclesia in Oceania (22 noiembrie 2001).

Un document mai recent al Congrega ţ iei pentru Doctrina Credin ţ ei este„Declaraţia Dominus Iesus privind unicitatea şi universalitatea salvifică a lui IsusCristos şi a Bisericii”.

Declaraţia, semnată de cardinalul Ratzinger şi monseniorul Bertone, respectiv prefectul şi secretarul congregaţiei pentru doctrina credinţei, expune opinii alecongregaţiei care s-a pronunţat asupra acestui subiect. Declaraţia a fost aprobată de

1 Cf. DI 3.2 IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio (7 decembrie 1990): EnchVat 12, 547-

732.


32/78


Papa Ioan Paul al II-lea „cu ştiinţă deplină şi cu autoritatea sa apostolică”. El l-aconfirmat la data de 16 iunie 2000 şi dat acceptul pentru a fi publicat. Aceasta vaavea loc la data de 6 august 2000.

Referitor la titlul documentului, cardinalul Joseph Ratzinger, prefectulCongregaţiei pentru Doctrina Creştină, ne ofer ă explicaţii de ce declaraţia începe cucuvintele „Dominus Iesus”. Este o scurtă formulă de credinţă luată din 1Cor 12,3,ce rezumă pentru sfântul Paul fiinţa creştinismului: Isus este Domnul.

Este foarte important pentru acest document trimiterea la In 6,68, atunci cândPetru i-a r ăspuns la întrebarea lui Cristos: „Doamne la cine să mergem? Tu aicuvintele vieţii veşnice”. Dominus Iesus trebuie să fie o invitaţie pentru toţi creştinii

de a-şi reînnoi această mărturie şi să descopere semnificaţia profundă a AnuluiSfânt3.

Dar acest document a provocat foarte multe reacţii, depăşind orice alt document pontifical din ultimii 20 de ani. Ceea ce după autorul principal al documentuluitrebuia să devină punctul culminant al doctrinei Anului Sfânt era să se transformeîntr-o catastrof ă pentru relaţiile ecumenice şi pentru dialogul interreligios4.

Acest text are deci bazele teologice ale unei expuneri ale Magisteriului roman„ordinar”, cu siguranţă mai puţin im

Documents

Vacaru Claudiu