UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE, CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT ANUL UNIVERSITAR: 2017-2018
ECONOMIE – Sinteză de curs –
Titular curs: Conf. univ. dr. Patache Laura
2
Obiectivele disciplinei
Obiectivul general al
disciplinei
crearea ABC-ului economistului prin familiarizarea cu termenii economici
de specialitate coroborat cu înţelegerea conceptelor, proceselor,
fenomenelor, regularităţilor şi limitărilor pe care se sprijină activitatea
economică prin prisma conexiunilor care apar între diferitele categorii de
agenţi economici, a comportamentelor consumatorului şi, respectiv,
producătorului şi manierei de combinare eficientă a factorilor de producţie,
a mecanismului de funcţionare al pieţei prin prisma componentelor ei:
cererea, oferta, preţul şi concurenţa etc.
Obiectivele specifice însuşirea de către studenţi, într-o manieră riguroasă, a conceptelor şi
categoriilor acestei ştiinţe;
explicarea aspectelor de bază ale vieţii economice a societăţii;
acumularea de către studenţi a unui set de cunoştinţe care să le permită
înţelegerea şi descifrarea mecanismelor economiei ca sistem real;
înţelegerea metodelor de cunoaştere şi analiză utilizate în teoria şi practica
economică care stau la baza înţelegerii proceselor economice reale, a
mecanismelor de funcţionare a economiei la nivel micro-, mezo- și
macroeconomic precum şi formarea unei culturi economice solide,
indispensabilă viitorilor specialişti.
3
Structura cursului
Cursul este compus din 11 capitole:
Capitolul 1. Economia şi ştiinţa economică. Noţiuni introductive (4 ore)
Capitolul 2. Piaţa. Cererea şi oferta (4 ore)
Capitolul 3. Comportamentul consumatorului (4 ore)
Capitolul 4. Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie (3 ore)
Capitolul 5. Costul de producţie (2 ore)
Capitolul 6. Piaţa muncii şi salariul (2 ore)
Capitolul 7. Profitul şi renta (2 ore)
Capitolul 8. Piaţa monetară (2 ore)
Capitolul 9. Piaţa capitalului (2 ore)
Capitolul 10. Piaţa valutară (2 ore)
Capitolul 11. Teoria comportamentelor economice agregate (2 ore)
Capitolul 12. Creşterea şi dezvoltarea economică (2 ore)
Capitolul 13. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile (2 ore)
Capitolul 14. Fluctuațiile activității economice (2 ore)
Capitolul 15. Ocuparea, şomajul și inflația (3 ore)
Capitolul 16. Externalităţile şi bunurile publice (2 ore)
Capitolul 17. Bunăstarea şi sărăcia (2 ore)
4
CAPITOLUL 1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor
şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi
consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor
economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de
gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor
nelimitate cu resursele limitate.
Legea rarităţii constă în aceea că, volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi
a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane.
Costul de oportunitate al alegerii constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate
pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat, sau costul de oportunitate al unei
alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă),
atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.
Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de activităţi de
producţie, de schimb, de servicii, care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate,
subramuri, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea
valorilor materiale şi spirituale, se asigură dezvoltarea şi funcţionarea economică a societăţii.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele
aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de
oameni în mod direct. Privite în mişcarea lor temporală, fenomenele devin procese
economice.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi economice în timp şi
spaţiu, ce se desfăşoară pe baza unor relaţii de interdependenţă proprii şi a legăturilor de
interdependenţă cu cele de alta natură precum tehnologică, ecologică, socială, psihologică.
Legile economice exprimă raporturi stabile, cu un grad ridicat de repetabilitate, între
procese si fenomene economice. În viziunea celor mai mulţi dintre specialiştii contemporani,
legile economice au un caracter obiectiv, dar acţiunea lor diferă de cea a legilor naturii.
Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice sunt următoarele:
abstractizarea, inducţia, deducţia, metoda istorică, analiza cantitativă, analiza calitativă.
Analiza economică poate fi pozitivă, atunci când explică faptele aşa cum sunt şi
normativă, atunci când stabileşte norme, reguli de comportament, iar după criteriul temporal
poate fi: statică (la un moment dat), dinamică (luând în calcul timpul) şi static-comparativă
(compară două sau mai multe perioade). Cu toate că analiza este actul cel mai important în
procesul de cercetare, ea trebuie completată cu sinteza, care înseamnă cunoaşterea pe baza
reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză, prin stabilirea legăturilor dintre ele.
Experimentul economic presupune ca, înainte de extinderea sau generalizarea unor
măsuri de perfecţionare a organizării, gestiunii etc., la nivelul firmelor sau al ramurilor, să
aibă loc experimentarea acestora, prin care se verifică eficacitatea aplicării lor.
Nevoile umane reprezintă ansamblul cerinţelor care se manifestă ca dorinţe subiective ale
omului pentru consumarea, utilizarea, contemplarea unor factori de satisfacţie, acestea
devenind nevoi efective-reale în funcţie de gradul atins în dezvoltarea societăţii şi nivelul de
cultură şi civilizaţie la un moment dat.
Resursele reprezintă totalitatea bunurilor oferite de natură sau produse de om şi utilizate
de acesta în activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor.
Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex
care reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi
utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de
5
bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. Participanţii la activitatea economică
poartă numele de agenţi economici.
Diviziunea socială a muncii, reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere,
separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,
prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.
Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura
economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe
baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi
consumul.
Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a
economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fără a fi
nevoie de schimb.
Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii
economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate
tranzacţionării pe piaţă.
Economia de comandă este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi
prezintă câteva caracteristici: este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este
dominantă, aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele
fiind alocate prin plan; este caracterizat printr-un stil de muncă formalist; era apreciată mult
timp ca fiind o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea
existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori, dar, în contextul unei economii
orientate spre export evoluţia fulminantă a Chinei din ultimii ani generează noi moduri de
abordare a acestui tip de economie şi deschide noi porţi de dezbateri
Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi funcţionare
a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod
liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi
existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.
6
CAPITOLUL 2. PIAŢA, CEREREA ŞI OFERTA
Piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară
într-un anumit spaţiu în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează
preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea
unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.
În cadrul pieţei cu concurenţă perfectă, maximizarea profitului se poate asigura numai
prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor, încât încasările
să fie mai mari decât cheltuielile totale.
Concurenţa perfectă cumulând următoarele caracteristici: atomicitatea agenţilor
economici şi pieţei, care presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători; omogenitatea
extrinsecă şi intrinsecă a produselor fabricate şi vândute, în care cumpărătorii sunt indiferenţi
faţă de unitatea care vinde; mobilitatea perfectă (teritorial, sectorial, dar şi ca substituibilitate)
a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum; transparenţa perfectă a pieţei, producători
şi consumatorii fiind perfect informaţi.
Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune,
dar se şi deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa
duopolistă, piaţa oligopolistă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson.
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin
intermediul pieţei, prin vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea
totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă de
timp, la un preţ unitar dat.
Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă,
cantitatea dintr-un bun cerută de cumpărători tinde să crească atunci când preţul scade sau
tinde să scadă atunci când preţul creşte.
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea cererii faţă de variaţia preţului
sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii în funcţie de preţ sau de venit.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ exprimă modificarea cantităţii cerute determinată de
modificarea preţului.
Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun
determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând
neschimbate.
Oferta de mărfuri reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, la
un moment dat.
Legea ofertei: exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în
acelaşi sens cu preţul.
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii
oferite dintr-un bun ca urmare a modificării procentuale a preţului său, celelalte condiţii
rămânând neschimbate.
Expunerea bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru
achiziţionarea unor bunuri şi servicii în cadrul tranzacţiilor de piaţă, reprezintă preţul.
Preţul de echilibru, este preţul spre care tind preţurile practicate pe piaţă.
În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute
sunt egale, la preţul pieţei, când cumpărătorii obţin cantităţile cerute, iar ofertanţii îşi vând
mărfurile.
7
CAPITOLUL 3. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
Existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură, transformate
sau nu, care sunt denumite bunuri.
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie sau o dorinţă, capacitate
dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
Utilitatea este cardinală atunci când fiecărui bun i se atribuie o valoare directă şi exactă
acestei utilităţi.
Utilitatea se numeşte ordinală dacă numerele de utilitate atribuite pachetelor nu au altă
semnificaţie decât acela de a desemna rangul acestor preferinţe din punctul de vedere al
consumatorului.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană ca urmare a
consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii de timp şi spaţiu.
Utilitatea individuală reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană în urma
consumării unei unităţi dintr-un bun.
Utilitatea totală reprezintă utilitatea pe care o resimte o persoană în urma consumării
unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată.
Utilitatea marginală reprezintă sporul utilităţii totale resimţite de o persoană ca urmare a
consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun.
Legea utilităţii marginale (formulată de H. Gossen în 1854) care arată că atunci când
cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală a bunului respectiv tinde să se
diminueze, până la adeveni nulă în punctul de saturaţie.
Curba de indiferenţă (izoutilitate) este curba care exprimă ansamblul combinărilor
posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul utilităţii consumatorului să fie
acelaşi.Linia bugetului (constrângerea bugetară) exprimă limitele băneşti ale consumatorului.
Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime de consum (demarcaţia dintre
opţiunile accesibile şi cele imposibile).
Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X (RMSY/X = rata marginală de
substituţie a bunului Y prin bunul X) reprezintă cantitatea din bunul Y la care consumatorul
poate renunţa în schimbul achiziţiei unei unităţi suplimentare din bunul X, astfel încât
utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână neschimbată (în condiţiile conservării
satisfacţiei consumatorului).
8
CAPITOLUL 4. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA
FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Întreprinderile sunt organizaţii cu scop economic care în urma desfăşurării unei activităţi
eficiente şi eficace pot obţine profit.
Mişcările permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice,
disponibilităţi băneşti etc. între agenţii economici şi mediul exterior în calitate de participanţi
la activitatea economică concretizează fluxurile economice.
Munca reprezintă activitatea specific umană, normală sau/şi intelectuală, prin care
oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa ajutându-se de instrumente
corespunzătoare în scopul producerii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor imediate şi de
perspectivă.
Factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care pot fi
folosite în producerea bunurilor şi serviciilor.
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi
anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri
pe piaţă, în scopul obţinerii unui profit.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau
net este constituit din capitalul fix şi capital circulant.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în
diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice şi portă numele de uzură.
Amortizarea reprezintă procesul de recuperare treptată a cheltuielilor de achiziţionare a
capitalului fix prin includerea în costul produsului a unei părţi din producţie.
Rata marginală de substituţie între factorii de producţie este cantitatea dintr-un factor de
producţie la care trebuie să se renunţe pentru a spori creşterea cu o unitatea a celuilalt factor,
astfel încât volumul producţiei să rămână constant.
9
CAPITOLUL 5. COSTUL DE PRODUCŢIE
Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi agenţi
economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în economia
de piaţă, întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face cheltuieli
către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de producţie,
se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit.
Costurile de oportunitate care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii
factorilor de producţie se numesc costuri explicite.
Costurile de oportunitate care nu necesită o plată monetară de către firmă se numesc
costuri implicite.
Actualizarea costurilor semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor
cheltuielilor incluse în cost; aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare
economică în momente diferite de timp.
Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de
producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit structural, divizat în cost fix şi cost variabil şi pe
ansamblu, adică drept cost global total.
Costul mediu sau costul unitar, exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Similar
costului global, distingem costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul total.
Costul total exprimă, în formă bănească, consumurile totale de factori de producţie
realizate pentru obţinerea unui volum dat al producţiei.
Costul fix reflectă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de
volumul producţiei (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ,
cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi, etc.).
Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de
volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii
prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o funcţie
crescătoare faţă de producţie.
10
CAPITOLUL 6. PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL
În cadrul pieţei muncii se întâlnesc şi se confruntă persoanele dispuse să tranzacţioneze
şi să presteze în anumite condiţii (legale şi/sau ilegale – în contextul pieţei gri şi negre a
muncii) muncă fizică, intelectuală şi, cu o pondere per ansamblu din ce în ce mai mare,
activitate creativă, cu acele persoane fizice sau juridice care îşi exprimă nevoia de muncă
salariată; toate acestea pe fondul unei eterogenităţi de situaţii, piaţa muncii nefiind nici unică
şi nici unitară.
Oferta de muncă într-un spaţiu economico-social determinat (oraş, zonă, regiune, ţară,
comunitar) reprezintă resursele de muncă existente în societate, la un moment dat, şi care se
delimitează pe baza unor criterii, cum ar fi: remunerarea, posesia unor aptitudini fizice şi
intelectuale necesare prestării unor anumite activităţi specifice, căutarea susţinută a unui loc
de muncă, şi disponibilitatea imediată de a-l ocupa. Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ
aceste criterii nu se includ în oferta de forţă de muncă .
Efectul de substituţie este caracterizat prin faptul că o mărime a salariului determinată
generează tendinţa de a spori cantitatea de muncă depusă de către cei angajaţi, dar, şi prin
transformarea unor situaţii de ocupare nesalariale în ocupaţii salariale; veniturile sporind mai
rapid decât cantitatea de muncă, timpul liber fiind sacrificat. Este acel comportament
caracteristic pentru anumite categorii profesionale şi de vârstă, în special tineri, persoane care
consideră venitul bănesc unul dintre cele mai importante criterii de realizare profesională.
Efectul de venit se manifestă atunci când o persoană atinge nivelul de venit care îi
permite să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el optând să înlocuiască timpul
de muncă cu timp liber. Altfel spus, are o putere de cumpărare care îi permite „să cumpere”
timp liber.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată, condiţionată de remunerare, care
se formează într-o economie de piaţă, la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată
prin numărul locurilor de muncă asigurate de către angajatori (persoane fizice şi juridice,
publice şi private).
Salariul reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă
pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.
Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii,
contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj.
Salariul-venit, revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal, de a
cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor fiecărui salariat. În literatura economică salariul-
venit este abordat în mod diferit.
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte şi este cel
negociat. Salariul nominal în care este inclus impozitul este salariul nominal brut.
Salariul net este acela pe care îl primeşte salariatul ca venit, din care s-a scăzut impozitul
şi alte reţineri prevăzute prin lege.
Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumparată cu salariul
nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioada de timp. Mărimea salariului real
se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preturilor.
Salariul direct reprezintă remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu
salariul net plus sumele corespunzătoare pentru concediul legal.
Salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât
consumul efectiv de muncă.
Salariul minim garantat este salariul fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-
guvern.
11
Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-
financiare ale acesteia sunt deosebit de bune (prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute
salariaţilor la anumite servicii precum creşe, case de odihnă, cantine, etc.).
Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin
de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.
Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a
timpului muncii, care îi asigură salariatului venituri mai mari. Are deci loc o substituţie a unei
părţi din timpul liber prin timp de muncă.
Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare,
astfel încât are loc micşorarea timpului destinat muncii.
Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului
să fie astfel determinate, încât să stimuleze pe salariat la muncă. Principiile şi modalităţile
concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat exprimă forma de
salarizare.
Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat (ora, zi,
săptămână, lună) şi se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat.
Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie
de cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiunilor executate.
Salarizarea în remiză, sau cote procentuale, se aplică de regulă, în comerţ şi în activitatea
de prestări servicii. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică
în funcţie de volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli
de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o
funcţie crescătoare faţă de producţie.
12
CAPITOLUL 7. PROFITUL ŞI RENTA
Prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce
s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.
Profitul brut reprezintă partea ce rămâne din venitul total după scăderea cheltuielilor de
producţie.
Profitul net reprezintă partea din venitul brut care rămâne după ce au fost deduse
dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa,
arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă
direct din profit.
Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă câştigul minim acceptat de întreprinzător
ca să organizeze activitatea.
Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au
legătură cu activitatea întreprinzătorului şi se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de
vânzare mai ridicate, în condiţii de monopol.
Profitul marginal este reprezentat de profitul asigurat de producţia marginală şi este egal
cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care nu se înregistrează nici
pierderi nici profit, încasările sunt egale cu costurile.
Viteza de rotaţie a capitalului se exprimă fie prin durata unei rotaţii, fie prin numărul de
rotaţii în unitatea de timp.
Rentă economică, reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice
nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit
pentru posesorul acestuia.
Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului terenului în virtutea
monopolului asupra pământului de la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici.
Renta absolută care este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea
terenului pe care îl deţin. Plata rentei se face sub formă de arendă.
Renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri fiind numită şi renta
de fertilitate, sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi
suprafaţă de teren.
Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu
însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite.
Renta de poziţie rezultă din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le
generează terenurile ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de
comunicaţie.
Renta minieră, încasată de proprietarii minelor, sondelor se datorează diferenţei de
conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau poziţiei zăcământului.
Renta în construcţii provine de la terenurile destinate construcţiilor şi este în funcţie de
diferenţa de calitate (terenuri mai bine echipate cu elemente de suprastructură – surse de apă,
energie, mijloace de transport, servicii comunale) sau poziţie (ex. situate în centrul
localităţilor).
Renta de monopol este un venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi
folosesc factorii de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea
cărora sunt excluşi ceilalţi.
Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi
calităţilor unui individ.
13
Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul mai ridicat, pe care
consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpără marfa dorită, faţă de preţul real, mai
redus.
Renta producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi
vândă marfa la un preţ superior celui estimat.
Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor
împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.
Renta de marcă, de autor sau model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a
încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.
Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de
proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.
14
CAPITOLUL 8. PIAŢA MONETARĂ
În pofida diversităţii de opinii asupra funcţiilor banilor pot fi identificate următoarele:
mijloc de măsurare a activităţii economice, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele
obţinute în activitatea economică prezentă şi trecută precum şi cele avute în vedere în
perioada următoare; mijloc de schimb, atunci când mărfurile se achită în momentul livrării
lor; mijloc de plată, atunci când drepturile şi obligaţiile economice sunt evaluate în bani şi se
sting prin cedarea (primirea) sumei corespunzătoare. Ca mijloc de plată, banii servesc însă, şi
pentru stingerea altor obligaţiuni; mijloc de rezervă de valoare, atunci când obţinerea banilor
prin vânzarea bunurilor sau serviciilor oferă deţinătorilor posibilitatea să facă economii,
denumite rezerve de valoare.
Băncile, ca agent economic autonom, reprezintă instituţii financiare care concentrează
mijloacele de plată şi acordă credite, oferind clienţilor săi, deponenţi şi împrumutători, servicii
diverse, în schimbul cărora primeşte o plată.
Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei
monetare, de a acorda credite altor bănci şi de a coordona întreaga politică monetară a
statului.
Băncile comerciale de depozit, întâlnite sub forma băncilor de depozit propriu, care
primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care nu fac împrumuturi decât pe termen scurt şi a
băncilor de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate şi îşi pot procura mijloacele
necesare pentru finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni.
Băncile specializate care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate: case de
credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior,
societăţi de asigurări. Există şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale.
Sistemul financiar bancar din România cuprinde: Banca Naţionala a României, Băncile
comerciale, Casele de economii, Cooperativele de Credit, Societăţile de Asigurare,
Trezoreria.
Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi plată de care dispune
economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (trimestru, an).
Disponibilităţile monetare cuprind bilete ale băncii de emisiune, monedele divizionare,
moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.).
Disponibilităţile semi-monetare cuprind economiile pe bilete bancare, bonurile de casă
ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efectele de comerţ
negociabile, etc.).
Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei monetare şi semi-monetare,
ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor.
Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa cum rezultă el din
confruntarea cererii cu oferta.
Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi
servicii intermediate efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici
şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.
Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a
mijloacelor băneşti împrumutate, sau dacă banii sunt priviţi ca lichiditate, dobânda reprezintă
preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii.
15
Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală
împrumutată. Mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între
masa dobânzii şi capitalul împrumutat.
Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi
metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile
macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani.
Scontarea reprezintă actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi
înainte de scadenţă creanţe pe termen scurt oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv
din care se scade dobânda aferenta pe perioadei de timp cuprinsă între momentul
achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont).
Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare de către Banca Centrală de la
băncile comerciale a efectelor de comerţ deja scontate de acestea, operaţiune efectuată la
vedere şi înainte de scadenţă. Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează Banca
Centrală în momentul rescontării portofoliilor de cambii şi alte titluri de credit de către
băncile comerciale.
16
CAPITOLUL 9. PIAŢA CAPITALULUI
Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărui obiect îl constituie titlurile de
valoare.
Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor.
Active fizice cuprind bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje, etc.), suprafeţe
de terenuri, bunurile constituite în stocuri ţi rezerve materiale, bunuri de consum de folosinţă
îndelungată, inclusiv locuinţele.
Active financiare constau în depozitele monetare şi semi-monetare, inclusiv din hârtiile
de valoare pe termen scurt şi pe termen lung, sau fără termen.
Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin
care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur,
certificate de depozit), care de regulă se consideră ca fac obiectul pieţei monetare.
Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc
finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an sau fără termen.
Din această categorie fac parte acţiunile şi obligaţiunile.
Acţiunea este un titlu de proprietate care dă dreptul deţinătorului la o parte din capitalul
social al firmei emitente şi un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit
anual variabil numit dividend.
Dividendul reprezintă o parte din venitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită
deţinătorilor acestora.
Acţiunile nominative, au înscrise pe ele în afară de alte date şi numele deţinătorului şi
acţiuni la purtător care nu poartă nici un nume. Ele se mai clasifică şi în acţiuni ordinare care
conferă posesorilor drepturi obişnuite şi acţiuni privilegiate, care conferă deţinătorului
drepturi speciale.
Obligaţiunea este un titlu de credit şi un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii
ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă
Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa
sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. Ele sunt nerambursabile, dar sunt negociabile
la bursă.
Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori
administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea
lor, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci sume de bani pentru
acoperirea unor goluri bugetare. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile
la scadenţa şi negociabile la bursă.
Piaţa capitalului (financiară) cuprinde piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară
tranzacţionează titlurile de valoare pe termen lung nou emise. Pe piaţa secundară se negociază
titluri de valoare emise anterior.
Comisia Titlurilor de Valoare este un organism guvernamental care are responsabilităţi
în ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe.
Casele de brokeraj îndeplinesc următoarele funcţii: introducerea noilor emisiuni pe piaţa
primară, tranzacţii pe pieţele secundare, tranzacţii pe cont propriu, gestionarea portofoliului
de titluri de valoare, consultanţă în probleme de investiţii şi păstrarea în custodie a titlurilor de
valoare.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată prin lege şi supravegheată de stat. Are ca scop
încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu
valute şi metale preţioase.
17
CAPITOLUL 10. PIAŢA VALUTARĂ
Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare,
încheiate într-un interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.
Cererea şi oferta de valută se formează pe baza unor procese specifice determinate de
economiile naţionale şi de relaţiile internaţionale.
Cererea de valută se formulează de agenţii economici pentru următoarele nevoi:
extinderea activităţii economice, interese speculative, protejarea împotriva unei dinamici
nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.
Oferta valutară se formează pe baza deciziilor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi
juridice ca agenţi economici care activează în comerţ, industrie, agricultură, turism, asigurări.
Numeralul nu are un rol semnificativ în procesul de formare a ofertei de valută.
Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice
străine.
Valutele convertibile sunt valutele ce se pot schimba liber cu alte valute, fără restricţii
privind sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care efectuează
schimbul (spre exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez etc.).
Valutele neconvertibile sunt valute ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi
limitate şi în condiţii strict reglementate, din această categorie face parte şi leul românesc.
Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă
naţională cu care se compară valoric.
Cursul valutar se exprimă în două moduri, numite metode de cotare: direct şi indirect.
În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate
din moneda unei ţări străine, iar în dreapta numărul corespunzător de unităţi din moneda
naţională proprie, care asigură echivalenţa.
În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în
dreapta numărul corespunzător de unităţi din monedele străine care asigură echivalenţa.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei
scripturale şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip
hedging (hedging – a se pune la adăpost de riscuri).
Operaţiunile la vedere (SPOT) sunt acelea în care transferul efectiv de valută are loc
într-un interval de 48 ore lucrătoare socotite de la încheierea contractului.
Operaţiunile la termen sunt acelea în care valuta se transferă efectiv într-un interval de
timp mai mare de 48 ore lucrătoare, din momentul încheierii contractului.
Operaţiunile valutare de tip Hedging urmăresc evitarea riscurilor de către marii
importatori de mărfuri, care efectuează într-o zi anume o dublă tranzacţie. Cumpărarea la
vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen.
Balanţa de plăţi externe, este un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează
sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare între rezidenţii unei economii
naţionale şi restul lumii, în cursul unei perioade de un an.
18
CAPITOLUL 11. TEORIA COMPORTAMENTELOR ECONOMICE AGREGATE
Cererea agregată reprezintă cererea totală a gospodariilor (menajelor), firmelor,
guvernului și străinilor (care importă) de bunuri materiale si de servicii produse într-o
economie, într-o perioada de timp si la un nivel mediu general al preturilor acestora.
Cererea agregata pentru bunurile materiale si serviciile produse pe plan intern scade,
atunci când are loc cresterea nivelului general al preturilor si scaderea puterii de cumparare a
banilor, prin sporirea importurilor si scaderea exporturilor.
Cresterea nivelului general al preturilor afecteaza si volumul investitiilor.
Sporirea nivelului general al preturilor are ca rezultat si reducerea cheltuielilor reale ale
guvernului, ceea ce înseamna si scaderea acestei componente a cererii agregate din economie.
Daca consideram dat nivelul general al preturilor, cererea agregata creste sau scade în
raport de modificarea actiunilor unor factori numiti conditiile cererii agregate si anume:
anticiparile consumatorilor si investitorilor; natura politicilor guvernamentale; starea generala
a economiei mondiale.
Oferta agregata reprezinta oferta de piata a tuturor bunurilor materiale si serviciilor
produse, într-o perioada determinata de timp, de catre o economie nationala.
În raport cu gradul de utilizare a capacitatilor de productie, oferta agregata este
influentata si de modul cum se modifica cererea agregata.
Considerând dat nivelul general al preturilor, modificarea ofertei agregate se afla sub
influenta unor factori, numite conditiile ofertei si anume: productivitatea factorilor de
productie; volumul factorilor de productie; pretul factorilor de productie.
La nivelul de echilibru, se realizeaza acel volum de productie pe care economia este în
masura sa îl produca, dispunând de capacitatile de productie necesare si existând cererea
agregata pentru realizarea ei.
Evidentierea nivelului de dezvoltare economica, a tendintelor acesteia, precum si a
modului în care o țară dispune de resursele utilizate, necesita evaluarea rezultatelor activitatii
desfasurate de agentii economici în toate ramurile, folosindu-se în acest sens indicatorii
macroeconomici, determinati în conditiile tarilor cu economie de piata cu ajutorul sistemului
conturilor nationale (SCN), care asigura atât descrierea si analiza structurilor economice, cât
si norme internationale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanti indicatori
macroeconomici.
Principalii indicatori macroeconomici sunt: produs intern, produs national, venit
national, venit disponibil, venit personal al populatiei.
Produsul intern brut, principalul agregat macroeconomic, exprima valoarea adaugata
bruta a productiei finale produsa în decursul perioadei de calcul de agentii economici care îsi
desfasoara activitatea în interiorul tarii.
Produsul global brut exprima, în forma monetara, productia de bunuri si servicii, dintr-o
perioada de timp, a agentilor economici dintr-o tara fara a fi dedus consumul intermediar si
soldul veniturilor din munca si proprietate cu restul lumii sau exteriorul.
Produsul intern brut exprima valoarea adaugata bruta a bunurilor si serviciilor ajunse în
ultimul stadiu al circuitului economic care au fost produse în interiorul unei tari de catre
agentii economici autohtoni si straini, într-o anumita perioada de timp, de regula, un an.
Produsul intern net reflecta marimea valorii adaugate nete a bunurilor economice
destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii, de catre agentii
economici autohtoni si straini, într-un anumit interval de timp.
Produsul national brut exprima valoarea productiei finale brute de bunuri si servicii si
obtinute de catre agentii economici nationali atât în interiorul tarii respective cât si din
activitatea desfasurata în alte tari.
19
Produsul national net exprima marimea valorii adaugate nete, a bunurilor si serviciilor
finale obtinute de agentii economici autohtoni, care actioneaza în interiorul tarii si în afara
acesteia, obtinuta în cursul unei perioade de timp, exprimata în preturile pietei.
20
CAPITOLUL 12. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Creșterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în
ansamblul sau și în dinamica sa, prezentând o evoluție ascendentă pozitivă a economiei
naționale, dar care nu exclude oscilațiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare.
Cresterea economica zero, reflecta situatia în care rezultatele economice si populatia
totala sporesc în acelasi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor ramâne constant.
Cresterea economica negativa reflecta situatia în care rezultatele macroeconomice pe
locuitor au o tendinta de scadere, mentionându-se sub control o serie de corelatii
fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficientei economice si al
nivelului de trai.
Dezvoltarea economica presupune un ansamblu de transformari cantitative, structurale
si calitative, atât în economie, cât si în cercetarea stiintifica si tehnologiile de fabricatie, în
mecanismele si structurile organizatorice de functionare a economiei, în modul de gândire si
comportamentul oamenilor.
Dezvoltarea economica durabila care reprezinta acea forma de dezvoltare economica în
cadrul careia se urmareste ca satisfacerea cerintelor prezente de consum sa nu compromita sau
sa prejudicieze pe cele ale generatiei viitoare. Dezvoltarea economica durabila, aseaza omul
în centrul actiunii destinate dezvoltarii si presupune existenta unor conditii economice,
sociale, culturale si de mediu favorabile.
Longevitatea, educatia si standardul de viata stau la baza indicelui de dezvoltare umana
(IDU) care ofera o masura simplificata, dar utila, a unei realitati complexe. Indicatorii
cuantificati ca medie geometrica utilizati la calcularea IDU – în prezent - sunt: speranta de
viata, numarul mediu de ani de scolarizare si numarul mediu estimat de ani de scolarizare, ce
reflecta nivelul de educatie, venitul national brut pe locuitor exprimat la paritatea puterii de
cumparare, ca masura a standardului de viata.
Recunoasterea dependentei dezvoltarii economice de resursele naturale si starea lor
fizica si formularea conceptului de dezvoltare are loc în cadrul unei confruntari între diferite
conceptii privind protectia mediului din care mentionam conceptia geocentrica, biocentrica si
cea antropocentrica.
Tipul extensiv se caracterizeaza prin contributia preponderenta a laturilor cantitative ale
factorilor directi la formarea sporului PNB. Acest tip caracterizeaza tarile ce au un nivel
economic scazut si presupune acumulari sustinute, un amplu efort investitional.
Tipul intensiv de crestere economica se defineste prin faptul ca cea mai mare parte a
sporului de rezultate macroeconomice se datoreaza laturilor calitative ale factorilor de
crestere, maririi eficientei utilizarii lor.
Teoriile si modelele de crestere economica din perioada postbelica sunt teoriile
agregate, care privesc relatia productie – consum la nivelul economiei nationale, diferentiata
pe ramuri, denumite modele inter-ramuri si teoriile dezagregate care se refera la evolutia
raportului productie – consum la nivelul ramurilor economice denumite modele sectoriale.
Subdezvoltarea economica este un fenomen complex, care sintetizeaza caracteristici
economice, politice, ideologice de o mare diversitate.
21
CAPITOLUL 13. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE
Venitul national este valoarea adaugata neta, exprimata în preturile pietei, creata în
decurs de un an de catre agentii economici ai unei tari în interiorul tarii si în strainatate.
Consumul este acea parte a venitului care se utilizeaza pentru procurarea bunurilor si
serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente.
Economiile reprezinta partea din venit ramasa dupa scaderea consumului.
Înclinatia medie spre consum reprezinta relatia dintre cheltuielile pentru consum si
suma totala a venitului, dorind sa arate cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetara
de venit.
Înclinatia medie spre economii reprezinta relatia dintre suma absoluta a economiilor si
venitul total.
Înclinatia marginala spre consum este relatia dintre suma de bani cheltuita pentru
consum din venitul suplimentar obtinut si marimea acestuia din urma.
Înclinatia marginala spre economii este raportul dintre economiile facute din venitul
suplimentar obtinut si marimea acestuia din urma.
Investitiile nete reprezinta partea de venit cheltuita pentru cresterea capitalului fix si a
stocurilor de capital circulant, având drept consecinta formarea neta de capital.
Investitiile de înlocuire au menirea sa înlocuiasca în natura capitalul fix uzat fizic si
moral.
Investitiile brute reprezinta suma dintre investitiile nete si investitiile de înlocuire.
Prin rata investitiilor se întelege raportul procentual dintre investitiile brute si PNB total.
Economiile exprima comportamentul colectiv al consumatorului individual, investitiile
reflecta comportamentul colectiv al întreprinzatorului individual.
Multiplicatorul este o marime pozitiva si mai mare decât 1, ceea ce înseamna ca sporul
venitului este mai însemnat decât sporul investitiilor.
22
CAPITOLUL 14. FLUCTUAȚIILE ACTIVITĂȚII ECONOMICE
Evolutia activitatii economice este un proces neliniar, ondulatoriu, care se desfasoara în
timp, în ritmuri diferite, ceea ce face sa determine aparitia fluctuatiilor activitatii economice.
Fluctuatii sezoniere sunt determinate de factori naturali si sociali.
Fluctuatiile economice întâmplatoare sau accidentale sunt determinate de factori sau
evenimente neasteptate.
Fluctuatii ciclice sunt legate de însusi mecanismul de functionare a economiei, de
structuri interne si interdependente ale acesteia si se reproduce cu o anumita regularitate, în
timp.
Principalele determinari calitative ale ciclicitatii sunt: alternanta, periodicitatea,
inerenta, cumulativitatea, autoreglarea.
Ciclicitatea constituie o forma speciala de evolutie a activitatii economice, în cadrul
careia alterneaza perioade de crestere sustinuta cu perioade de încetinire a cresterii, de
stagnare sau chiar de declin economic.
Ciclurile economice pe termen scurt sunt, reprezinta oscilatii sub-anuale si anuale ale
activitatii economice si pot fi: oscilatii saptamânale, oscilatiile lunare, oscilatii sezoniere,
oscilatii anuale.
Ciclul Kitchin are o durata de circa 40 de luni si se mai numeste si ciclul de stocuri,
datorita faptului ca principala cauza a producerii acestui ciclu o reprezinta necesitatea
refacerii stocurilor de orice fel.
Ciclul Hanau, este specific pietei produselor agricole în general, a celor zootehnice în
special.
Ciclul Juglar, are o durata de circa 10 ani, numindu-se si ciclu decenal sau ciclu de
afaceri, fiind determinat de evolutiile profunde ale marilor procese industriale care se petrec
în sistemul economic respectiv, precum si de politicile bancare pe termen lung.
Ciclul Kondratieff, denumit si ciclul lung, are o durata de circa 50 de ani. Acest ciclu se
constituie într-o înfasuratoare, pe termen lung, a ciclurilor economice cu o durata mai mica.
Mecanismul ciclului economic reprezinta ansamblul proceselor care au loc în cadrul
activitatii economice si care confera acesteia un caracter ondulatoriu specific ciclicitatii
economice.
Politica anticriza reprezinta ansamblul masurilor întreprinse de catre stat, prin care se
urmareste corectarea evolutiilor ciclice excesive ale activitatii economice si atenuarea
efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
23
CAPITOLUL 15. OCUPAREA, ŞOMAJUL ȘI INFLAȚIA
Ocuparea resurselor de munca reprezinta o actiune rationala complexa, specifica
managementului resurselor umane, prin care se stabilesc si se realizeaza proportii optime
privind structura, repartizarea, distribuirea si încadrarea la diferite locuri de munca a
oamenilor, în functie de calificare, de cerintele locurilor de munca respective, de retribuire, de
scopul final al angajatorului, tinându-se seama de legile pietei muncii concurentiale, de
normele juridice, etnice si cele ale echitatii sau justitiei sociale statuate pe plan intern si
international.
Somajul este o stare de dezechilibru pe piata muncii în cadrul careia exista un excedent
de oferta de munca fata de cererea de munca, adica un surplus de populatie activa care nu-si
gaseste loc de munca.
Somajul ciclic este generat de evolutia ciclului economic.
Somajul conjunctural este efectul restrângerii activitatii economice în unele ramuri,
sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali,
interni si internationali.
Somajul structural deriva din conversiunea unor activitati economice, din restructurarile
de ramura si subramura impuse de progresul tehnic.
Somajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii care impun un nou mod de
organizare a productiei si a muncii si în consecinta o reducere a locurilor de munca.
Somajul sezonier este legat de restrângerea activitatii economice în anumite anotimpuri
ale anului datorita conditiilor naturale, având un caracter ciclic.
Somajul total presupune pierderea locului de munca si încetarea totala a activitatii
(falimente, restructurarea profilului întreprinderii, închiderea unor unitati nerentabile).
Somajul partial consta în reducerea duratei de munca sub nivelul stabilit legal cu
diminuarea corespunzatoare a salariului.
Somajul deghizat cuprinde persoanele declarate si înregistrate în categoria someri dar
care, în realitate, sunt pe piata gri a muncii. Ele lucreaza fara contract de munca dar
beneficiaza de toate drepturile prevazute în legi privind somerii.
Marimea absoluta a somajului, reflecta numarul total al somerilor existent la un moment
dat în economia nationala într-o zona geografica, în anumite ramuri, profesii etc.
Rata somajului exprima procentual marimea somajului si se calculeaza ca raport
procentual între numarul somerilor si populatia activa.
Intensitatea somajului adica evidentierea situatiei în care este vorba de reducerea
perioadei de lucru, a numarului de ore de munca saptamânale si diminuarea corespunzatoare a
salariului sau de pierderea totala a locului de munca.
Durata somajului, reprezinta intervalul de timp din momentul încetarii partiale sau totale
a activitatii pâna la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu sau altul.
Politicile de ocupare reprezinta un ansamblu de masuri elaborate de stat pentru a
interveni pe piata muncii, în scopul stimularii crearii de noi locuri de munca, al ameliorarii
adaptarii resurselor de munca la nevoile economiei, al asigurarii unei fluiditati si flexibilitati
eficiente pe piata muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele, disfunctionalitatile de pe piata
muncii.
Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocuparii considerat
dat si urmaresc gasirea de solutii pentru angajarea excedentului de resurse de munca,
concretizându-se în masuri si actiuni care sa asigure somerilor involuntari un anumit venit
pentru un trai decent sau de subzistenta.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de masuri, metode,
procedee si instrumente cu ajutorul carora se urmareste sporirea nivelului ocuparii.
24
Inflatia reprezinta aceea stare de dezechilibru economic în care masa monetara existenta
în economie depasesc necesarul real de moneda, ducând la cresterea generalizata a pretului si
la scaderea puterii de cumparare a banilor.
Deflatia este opusul inflatiei, reflecta situatia existenta în economie, în care, pe termen
lung, oferta de bunuri si servicii este mai mare decât cererea, având loc scaderea preturilor.
De aici, denumirea de presiune deflationista.
Stagflatia caracterizeaza situatia în care productia stagneaza, fara ca masa monetara sa
se micsoreze, accentuându-se, astfel dezechilibrul dintre cerere si oferta si fenomenul inflatiei.
Slumpflatia pune în evidenta starea de declin sau de regres a economiei, în care
productia nationala scade, iar inflatia se manifesta cu intensitate ridicata.
Inflatia târâtoare, sau linistita presupune un ritm mediu anual de crestere a preturilor de
pâna la 3%.
Inflatia moderata prezinta o crestere a preturilor de pâna la 6%.
Inflatia rapida se manifesta atunci când ritmul de crestere anuala a preturilor se apropie
de 10%.
Inflatia galopanta denumita si cu doua cifre se manifesta atunci când cresterea preturilor
este mai mare de 10% anual.
Hiperinflatia este forma cea mai acuta si presupune o rata medie anuala de 1000% si
peste acest nivel.
Politica antiinflationista se concretizeaza, în principal, în doua masuri prin care se lupta
împotriva cresterii preturilor si anume: masuri de reducere a cererii agregate si masuri de
stimulare a cresterii ofertei, de lichidare a ramânerii ei în urma fata de cerere.
25
CAPITOLUL 16. EXTERNALITĂŢILE ŞI BUNURILE PUBLICE
Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de
valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre.
Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată de consecinţele
excluziunii imperfecte şi de limitele obiective ce pot să apară în legătură cu transferul
bunurilor sau al controlului asupra acestora.
Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun
economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane
fizice sau chiar juridice.
Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea
drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele cele
mai avantajoase, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri.
Atât excluziunea imperfecta cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al
utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii
tipice de eşec al pieţelor.
Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a
ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri.
Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea
oamenilor, inclusiv mediul natural.
Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în
costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite
activităţi.
Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în
organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.
Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază
membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi
economice.
Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în
organizarea şi desfăşurarea activităţii.
Bunurile publice sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate
beneficia de ele.
Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi
exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie
afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.
Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de
indivizibilitatea ofertei de bunuri publice.
26
CAPITOLUL 17. BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA
Interventia statului în economie înseamna participarea sa directa sau indirecta prin
politica economica a autoritatilor publice centrale si a administratiei locale, la activitatea
economica, la rezolvarea problemelor economice si sociale, locale si nationale, conjuncturale
sau structurale, precum si a celor globale, pe perioade scurte si pe termen lung, cu ajutorul
unor anumite instrumente sau mijloace, prin masuri si actiuni concrete.
Bugetul de stat se prezinta sub forma unei balante economice în care sunt prevazute si
autorizate veniturile (sau încasarile) si cheltuielile statului.
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprima cresterea productiei si a veniturilor prin
marirea cheltuielilor publice fara ca volumul impozitelor sa se modifice.
Multiplicatorul fiscal reflecta cresterea productiei si a veniturilor prin diminuarea
impozitelor, fara ca totul cheltuielilor bugetare sa fie modificat. Si în acest caz, deficitul
bugetar se finanteaza prin împrumuturi.
Multiplicatorul bugetului echilibrat exprima influenta pe care o are asupra productiei
marirea egala si simultana a veniturilor si cheltuielilor statului.
Datoria publica se concretizeaza în împrumuturile interne sau externe contractate de
catre stat, atunci când tara respectiva se confrunta cu dificultati economice.
Serviciul datoriei reflecta toate platile legate de executarea obligatiilor asumate, adica
atât rambursarea împrumuturilor, cât si achitarea dobânzilor aferente.
Programarea sau planificarea macroeconomica reprezinta una din modalitatile de
interventie a statului în economia de piata moderna. Ea se concretizeaza în decizii
macroeconomice, în programe sau planuri de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce
cuprind obiective economice, niveluri orientative, masuri si fenomene de îndeplinire privind
evolutia diferitelor sectoare si ramuri ale economiei, mecanismul preturilor, în corelare cu
piata economica externa.
Puterea de cumparare poate fi definita ca reprezentând aspectul cantitativ al satisfacerii
nevoilor economice ale unui individ sau ale unei colectivitati.
Nivelul de trai se refera exclusiv la dimensiunea cantitativa a gradului de satisfacere a
acestor nevoi economice, este complet cuantificabil, adica exprimabil în moneda si reprezinta
o relatie între nevoile economice si capacitatea individului sau a societatii de a le satisface.
Masurarea nivelului de trai se face prin intermediul indicatorilor economici de consum
prin determinarea, ca medie a consumului de bunuri si servicii pe locuitor.
Calitatea vietii poate fi definita ca fiind ansamblul conditiilor si sferelor din care se
compune viata integrala a omului.
Calitatea vietii cuprinde resursele vietii si cadrele vietii.
Modul de viata reprezinta forma colectiva în care sunt valorificate conditiile privind
calitatea vietii.
Stilul de viata reprezinta aspectul personalizat, individualizat al modului de viata.
Asigurarile sociale constituie acea parte a relatiilor social-economice banesti cu ajutorul
carora în procesul repartitiei produsului intern brut se formeaza, se repartizeaza, se
gestioneaza si se utilizeaza fondurile banesti necesare ocrotirii obligatorii a salariatilor si
pensionarilor, a membrilor cooperatiei mestesugaresti si asociatiilor agricole, a avocatilor, a
agricultorilor, a mestesugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzatorilor particulari, a slujitorilor
cultelor, a personalului casnic care lucreaza la persoane fizice, a persoanelor ce deservesc
blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporara sau permanenta de munca, în caz de
batrânete si în alte cazuri prevazute de lege.
Programele de combatere a saraciei vizeaza actiuni de ajutorare a persoanelor aflate sub
pragul oficial de saracie, sub diverse forme: cantine pentru asigurarea hranei, camine pentru
asigurarea locuintei, programe de socializare etc.
27
Garantarea venitului minim pe economie se refera la stabilirea unui nivel minim al
salariului, sub care nici o firma, indiferent de forma de proprietate nu poate negocia sau
acorda efectiv salariul, precum si a unui venit minim garantat de catre autoritatile publice
locale (primarii) în schimbul unor contraprestatii de natura sociala (munca în folosul
comunitatii).
Protectia sociala pe care o realizeaza statul are ca scop reducerea discrepantelor de
venituri si, în general de avere, care se formeaza între indivizi în cursul activitatii economice.
28
Bibliografie obligatorie
1. Patache L., Economie, Biblioteca USH, Constanța, 2017.
2. Patache L., Pivodă R., Microeconomie, Editura Fundaţiei “România de Mâine”,
Bucureşti, 2013.
3. Grant S. (2014), Cambridge IGCSE Economics, UK Cambridge: Cambridge
University Press.
4. Constantinescu M., Macroeconomie, Ed. Revers, Craiova, 2015.
Bibliografie facultativă
1. Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică,
București, 2010.
2. http://www.revistadestatistica.ro/.
3. http://www.capital.ro/macroeconomie-si-statistica.