INTRODUCERE
Vârsta toxicologiei corelează cu vârsta medicinii. Încă în papirusul Ebers (1500 ani p.e.n..
Egipt) se conţin informaţii despre plante otrăvitoare, multe din care mai apoi se utilizau ca remedii
de tratament, ori în scopuri criminale. Hipocrat, fondatorul medicinii practice (400 ani p.e.n.) avea
noţiuni concrete despre toxice, intoxicaţii, şi a formulat principii de bază de tratament al
intoxicaţiilor, ca maladii provocate de substanţele toxice pătrunse în organism. Un aport esenţial în
dezvoltarea toxicologiei clinice au adus lucrările învăţaţilor medici Galen (130-200), Avicena (980-
1037), care se ocupau cu lucrul practic şi prin experienţa proprie au confinat eficacitatea curativă a
unor antidoturi.
Paracels (1493-1541) a fondat bazele toxicologiei contemporane, demonstrând că toxicul
este un preparat chimic cu o anumită structură, de care depinde toxicitatea lui şi se deosebeşte de
preparatele medicamentoase numai prin doza.
Cauzele intoxicaţiilor exogene acute pot fi divizate în subiective și obiective:
· cauzele subiective depind de comportarea accidentatului şi pot avea loc întâmplător (din
greşeală), ori intenţionat (autotratament, tentative suicidale). Deseori preparatele toxice
sunt folosite în scop criminal.
· cauzele obiective sunt condiţionate de o "situaţie toxică" concretă când, sub influenţa
încordării sporite a condiţiilor contemporane de viaţă, unii oameni sunt nevoiţi să
folosească preparate sedative. În unele cazuri preparatele toxice sunt utilizate în scop de
întrerupere a gravidităţii. Un loc deosebit se atribuie alcoolismului şi toxicomaniei – ca
factori de risc.
Asistentul de farmacie este singurul specialist care are la îndemâna toate instrumentele
necesare acestor studii complexe. El este singurul capabil să „vizualizeze" drumul parcurs de un
xenobiotic în organism (aşa cum o face cu medicamentele în vederea optimizării acţiunii lor
terapeutice), slujindu-se de o etapă importantă a acestuia şi anume biotransformarea pentru a
înţelege mecanismele intime de acţiune toxică, activările toxice şi detoxifierile efectuate de
sistemele enzimatice din organism. În funcţie de modul de producere, intoxicaţiile medicamentoase
se clasifica în intoxicaţii accidentale (90 %) şi voluntare (10 %). Cele mai multe toxice pătrund în
organism pe cale digestivă (80 %), urmate fiind de pătrunderea prin piele (6-7 %), prin respiraţie şi
la nivelul ochilor (5-6 % fiecare).
1
CAPITOLUL I
INTOXICAŢIILE
Intoxicaţia sau otrăvirea este o reacţie a organismului faţă de o substanţă, străină corpului
(xenobiotic, substanţa exogenă) care generează o stare patologică diferită de aceea produsă de
boală. Complexitatea şi intensitatea efectelor toxice, locale sau generale, adică gravitatea
intoxicaţiei depinde de o însuşire a substanţei -diferita de proprietăţile ei fizice şi chimice - numită
toxicitate. Aceasta este o caracteristică similară nocivitat fiind o formă de manifestare a unor acţiuni
biologice nedorite, toxicitatea unei substanţe are o anumită „cota' său „grad de toxicitate' care depinde
nu numai de structura sa chimică, ci şi de cantitatea care a pătruns în organism, de organele şi
sistemele afectate ca şi de mecanismul de acţiune asupra acestora. N.Deleanu, un înaintaş important al
toxicologiei româneşti, a împărţit intoxicaţiile funcţie de natură (originea lor) în:
Ø intoxicaţii „endogene' , care sunt de fapt formal endogene sau fals endogene întrucât agentul
etiologic (un microorganism sau un parazit) provine din exteriorul organismului; el emite
toxinele generatoare de stări patologice din interiorul organismului, distribuindu-le prin
intermediul circulaţiei sistemice), dar fără să fi fost produse de acesta;
Toate aceste intoxicaţii sunt de domeniul medical (şi, ca urmare, se tratează medicamentos). Există doar două
situaţii în care deşi agentul etiologic primar este un microorganism şi anume bacilul tetanic şi bacilul botulinic efectele
toxice produse se datoresc toxinelor elaborate şi emise de aceştia fie de la poarta de intrare în cazul tetanosului (plagă)
fie înainte de pătrunderea în organism în cazul botulinismuiui (alimentele infestate conţin deja toxina botulinică). De
aceea aceste două intoxicaţii fac obiectul toxicologiei, agenţii etiologici incriminaţi fiind bacteriotoxine.
Ø Intoxicaţii „exogene' care sunt provocate efectiv de xenobiotice (xenos =
străin; bios = viaţa) şi intră în sfera de interes a toxicologiei. Intoxicaţia,
datorată în principal toxicităţii xenobioticului, este un proces extrem de complex încă cu mult timp
în urmă, H.E.Stokinger, om de ştiinţă din avangarda toxicologiei moderne afirma
că: „Toxicitatea este consecinţă a două reacţii antagoniste: acţiunea toxicului asupra organismului şi
acţiunea organismului asupra toxicului'.
Se poate concluziona că toxicitatea se instalează şi se exprima sub formă de efecte toxice de o
intensitate variabilă, funcţie de rezultanta „disputei' intre procese diametral opuse (unele promovează,
altele se opun) care se petrec concomitent pe parcursul mişcării toxicului de la locul de expunere la
locul său de acţiune într-o formă activă (aceasta „mişcare a fost denumită sugestiv invazie sau
livrare). Intoxicația cu medicamente este intoxicație apărută în urma administrării incorecte a
2
substanțelor medicamentoase. De obicei, se produc la oamenii cu boli cronice, care au consumat
medicamente în doze mari, la copiii care le-au luat din întâmplare, la femei în cazurile de
întrerupere a sarcinii cu ajutorul medicamentelor. Intoxicațiile cu medicamente sunt mai frecvente
şi decurg mai grav la persoanele cu afecțiuni cronice ale ficatului, rinichilor, sistemului
cardiovascular, la alcoolici şi la persoanele de vârsta înaintată. Majoritatea intoxicațiilor cu
medicamente au loc când se administrează substanțe medicamentoase pe cale bucală, deși uneori ele
pot apărea şi în urma aplicării unor alifii pe sectoare mari de piele, mai ales la copii a căror piele
absoarbe ușor substanțele medicamentoase.
Astfel de intoxicații pot apărea atunci când pentru fricțiune s-a folosit din greșeală alifie
mercurială în loc de cea cu sulf sau când la sugaci se aplică pe o suprafață mare a pielii soluție de
verde de briliant. Intoxicațiile cu somnifere şi cele cu sedative încep, de regulă, cu un somn
îndelungat şi profund, care trece apoi într-o stare de comă, manifestată prin pierderea cunoștinței.
Profilaxia intoxicațiilor cu medicamente constă în consumarea preparatelor prescrise de medic
numai în strictă corespundere cu indicațiile lui. Se interzice autotratamentul, mai ales mărirea dozei
fără indicația medicului, precum şi folosirea somniferelor şi a preparatelor sedative împreună cu
băuturile alcoolice, deoarece ele intensifică acțiunea alcoolului. O atenţie deosebită se va acorda
respectării regulilor de păstrare a medicamentelor: în condiții casnice ele trebuie păstrate în locuri
inaccesibile pentru copii, în truse farmaceutice speciale, împachetate şi etichetate. Preparatele
medicamentoase, al căror termen de păstrare a expirat și cele cu etichete indescifrabile urmează a fi
aruncate.
1.1 Comportarea toxicilor în organism
În procesul apariţiei intoxicaţiei se pot deosebi trei faze:
Ø Faza de expunere
Ø Faza toxicocinetica
Ø Faza toxicodinamica
După depăşirea fazei de expunere, când toxicul a pătruns în mediul intern, relaţia dintre toxic şi
organism îmbraca două aspecte:
Ø Acţiunea organismului asupra toxicului, corespuzand fazei toxicocinetice şi cuprinzând
absortia, distribuţia, depozitarea (eventual acumularea), biotransformarea, eliminarea.
Ø Acţiunea toxicului asupra organismului, corespuzand fazei toxicodinamice şi cuprinzând
ansamblul fenomenelor care au loc în organism la diferite nivele, conducând, în final, la
efectul toxic.
3
Pătrunderea se poate realiza pe diferite căi în raport cu natura toxicului şi modul de
producere a intoxicaţiei, şi anume, pe cale digestive, respiratorie, transcutanata, transmucoasa
(oculara, vaginala), transplacentara, parentala.
Absortia reprezintă trecerea toxicului din mediul extern în mediul intern (sânge şi limfa
circulantă). Pentru a trece în mediul intern, toxicul trebuie să traverseze una sau mai multe
membrane: mucoasele tractului gastro - intestinal, mucoasele cailor respiratorii, straturile
superficiale ale tegumentelor. Traversarea membranelor este condiţionată de natura chimică şi
organizarea moleculelor constitutive ale membranei; proprietăţile fizico - chimice ale toxicului;
structura fizico - chimică a mediului de o parte şi de cealaltă a membranei.
Absortia pe cale digestivă are loc la toate nivelele: gura, esofag, stomac, intestin subţire,
intestin gros dar este preponderenta în intestinul subţire, datorită suprafeţei mari şi vascularizării
intense. În gură şi esofag contactul toxicului cu mucoasele este scurt, încât absortia este redusă.
Totuşi toxicii foarte hidrosolubili se absorb rapid prin mucoasa bucală, putând genera intoxicaţii
mortale. Substanţele corosive şi caustice nu se absorb în esofag, însă îi corodează peretele. În
stomac se absorb toxicii foarte hidrosolubili, iar cei iritanţi pot determina spasm piloric (cu reţinerea
toxicului în stomac) sau vărsături (cu eliminarea lui). Absortia este diminuată de prezenţa
alimentelor în stomac. În colon toxicul ajunge în cantităţi foarte reduse, mai ales în caz de
accelerare a tranzitului intestinal. Factorii care influenţează absortia digestiva depind de toxic (lipo-
sau hidrosolubilitate, grad de disociere, stabilitate chimică în tubul digestiv, mărimea moleculelor)
şi de organism (motilitatea intestinală, debitul evacuării gastrice, interacţiuni cu alimentele). În
tubul digestiv pot avea loc, înaintea absortiei, fenomene fizice (adsorbţie, dizolvare) şi biochimice
(sub acţiunea sucurilor digestive şi a florei intestinale).
Absorbţia pe cale respiratorie, caracteristică pentru gaze, vapori, aerosoli, este favorizată de
suprafaţă mare a alveolelor şi de structura acestora, care permite trecerea rapidă în circulaţie.
Absorbţia transcutanata este importantă în cazul toxicilor liposolubili, al unor săruri
minerale în suspensie fină, al gazelor şi vaporilor, iar dacă tegumentele nu sunt intacte pot pătrunde
şi toxici hidrosolubili. Pătrunderea transcutanata este favorizată de umiditate, temperatura crescută,
masaj.
Absorbţia transplacentara, este posibilă pentru medicamente şi mulţi toxici (gaze şi
lichide volatile, metale grele, solvenţi organici), are implicaţii deosebit de grave pentru dezvoltarea
fetusului.
După pătrunderea în mediul intern, toxicii sunt vehiculaţi în sânge şi limfa circula spre lichidul
interstiţial şi apoi spre celule. În timpul transportului, o fracţiune din toxic se leagă de proteinele
plasmatice, în special de albumine (vehicule plasmatice), formând complexi inactivi, iar cealaltă
4
fracţiune rămâne liberă; numai această poate traversa membranele şi deci este singura activă. Între
ambele fracţiuni se stabileşte un echilibru dinamic.
Cantitatea de toxic legată depinde de concentraţia lui sangvina, de afinitatea pentru situsurile
de legare şi de capacitatea proteinelor plasmatice de a le fixa (această capacitate este limitată). În
general, substanţele liposolubile şi slab acide sunt mai puternic legate decât cele neutre. Substanţele
cu capacitate mai mare de legare le deplasează pe cele cu capacitate redusă: este fenomenul de,
competiţie de transport".După ce ajung în lichidul interstiatial, toxicii sunt distribuiţi, depozitaţi
şi/sau acumulaţi, înainte de a fi metabolizaţi.
Distribuţia reprezintă transferul toxicilor din sânge în ţesuturi şi organe. Unii toxici se
distribuie uniform toate ţesuturile, majoritatea însă se distribuie electiv în anumite ţesuturi, în raport
cu permeabilitatea membranelor celulare şi cu proprietăţile fizico-chimice ale toxicului. În general,
toxicii foarte liposolubili străbat uşor membranele şi se distribuie în ţesuturi (organe) lipoide şi bine
vascularizate.
Depozitarea reprezintă procesul de fixare electivă a toxicului în diferite ţesuturi sau organe.
Intensitatea şi modul de depozitare depind în principal de vascularizarea ţesutului şi de afinitatea
chimică intre toxic şi constituenţii acestuia.
Acumularea în ţesuturi se realizează prin pătrunderea repetată său continua în organism de
doze subtoxice de xenobiotice, de obicei rezistente la metabolizare şi cu grad redus de eliminare;
când, prin acumulare se atinge doza toxică, apare acţiunea toxică. Organismul asupra căruia
acţionează reacţia biochimică rezultată din acţiunea asupra organismului viu este în unele situaţii
legată de specia respectivă: sunt substanţe foarte toxice pentru om şi practic netoxice pentru alte
vieţuitoare. Această caracteristică este datorată echipamentelor enzimatice diferite cantitativ şi
calitativ ale diferitelor specii
Doza reprezintă relaţia dintre cantitatea de substanţă administrată şi efectul produs asupra
organismului viu.
Acţiunea supra organismului poate fi în cazul medicamentelor terapeutica sau toxică, de aici
şi cele două tipuri de doze cu referire la medicaţie: doza maximă pentru o dată şi doza maximă
pentru 24 de o r e .
Compus Concentraţia
terapeutică sanguină
Concentraţia toxică
sanguină
Concentraţia
letală sanguină
Amitriptilina 5-20 mcg% 40mg% 1-2 mg/100 ml
Imipramina 0.05-0.016 mg/100ml 0.07 mg/100 ml 0.2 mg/100 ml
Doxepin 0.02 mg/100 ml 1-8 mg/100 ml 3- 10 mg/100 ml
5
Efectele toxice cu sfârşit letal pentru toate substanţele cu potenţial toxic se exprimă prin aprecierea
cantitativă a unei doze minime letale (DML) capabile să provoace moartea unei persoane adulte în
doza unică.
Aceasta doza a fost stabilită deobicei prin extrapolarea la om a dozelor rezultate din studii
experimentale pe animale, care se apropie de reactivitatea organismului uman. Doza experimentală
se exprimă prin DL 50(doză letală medie) şi reprezintă cantitatea de toxic, exprimată în
gram/kilocorp animal care provoacă la administrarea în doza unica moartea într-un timp determinat
a 50% din animalele unui lot pe care se practica determinarea toxicităţii acelei substanţe. În funcţie
de valoarea DL50 şi DML este apreciat gradul de toxicitate al unei substanţe încadrând-o în diverse
grupe: supertoxice, extrem de toxice, foarte toxice, moderat toxice, cu toxicitate redusă şi practic
netoxice.
CATEGORIA DL50
SUPERTOXICE
EXTREM DE TOXICE
FOARTE TOXICE
MODERAT TOXICE
CU TOXICITATE REDUSĂ
PRACTIC NETOXICE
≤ 5 mg/kg
5-50 mg/kg
50- 500 mg/kg
0,5-5 g/kg
5-15 g/kg
>15 g/kg
1.2 Clasificarea toxicelor
Pe larg se utilizează clasificarea chimică, după care toxicele se divizează în organice, neorganice şi
elementoorganice. Dar o însemnătate mai mare pentru profilaxia intoxicaţiilor o are clasificarea
practică a preparatelor toxice, şi anume:
1.2.1. Clasificarea toxicelor după sfera de utilizare
1. Toxice industriale - solvenţi organici (dicloretan), combustibili (metan, propan, butan), reagenţi
chimici (alcool metilic), plastificatori.
6
2. Toxice utilizate în gospodăria săteasca - pesticide clororganice (hexacloran. Policlorpinen. Etc),
insecticide organofosforice (carbofos, clorofos, letafos, fosfatid, etc), preparate mercurorganice
(granozan);
3. Preparate medicamentoase care au clasificarea lor farmacologica.
4. Preparate chimice de menaj - ingrediente alimentare (acid acetic), mijloace de sanitario, igiena
personală şi cosmetică; mijloace pentru îngrijirea hainelor, mobilei, automobilelor;
5. Toxice de origine vegetală şi animală, care se conţin în diferite plante şi ciuperci, animale şi
insecte otrăvitoare.
6. Preparate toxice de luptă, utilizate ca arma chimică (zarin, zoman, iprit, fosgen\).
1.2.2. Clasificarea toxicelor după "toxicitatea selectivă"
1. Cardiotoxine - cu tulburări de ritm şi conductibilitate, distrofie toxică a miocardului.
Reprezentanţi - glicozidele cardiace (digitalis, digoxin, lantozid,), antidepresanţi triciclici
(imipramin, amitriptilin); toxice vegetale (aconit, veratrin, chinin); toxice animale
(tetrodotoxin); săruri de bariu, kaliu.
2. Neurotoxine - cu tulburări ale activităţii psihice, comă toxică, hiperchineze şi paralizii toxice.
Reprezentanţi - preparatele psihotrope (narcotice analgetice, tranchilizatori, somnifere);
insecticidele organofosforice; oxidul de carbon; derivaţii izoniazidei (tubazid, ftivazid); alcoolul
şi surogatele lui.
3. Hepatotoxine - cu distrofie toxică a ficatului. Reprezentanţi - hidrocarburile aromatice clorate
(dicloretan.); ciupercile otrăvitoare (ciuperca albă); fenoli; aldehide.
4. Nefrotoxine - cu nefropatie toxică. Reprezentanţi - compuşii metalelor grele; etilenglicolul;
acidul oxalic.
5. Hemotoxine - cu hemoliza, methemoglobinemie. Reprezentanţi -anilina şi derivatele ei; nitriţii;
hidrogenul arsénicos.
6. Toxice gastro-intestinale - cu gastroenterita toxică. Reprezentanţi - preparate corozive; compuşii
metalelor grele şi a arseniului.
7
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA INTOXICAŢIILOR
2.1. Clasificarea etiopatogenetica
2.1.1. Intoxicaţii întâmplătoare:
Ø Accidente la producţie ori în condiţii de lenaj;
Ø Intoxicaţii alcoolice ori narcotice;
Ø Supradozarea preparatelor medicamentoase.
2.1 2. Intoxicaţii intenţionate:
Ø Criminale - cu tentă de omor, ori imobilizare a jertvei;
Ø Tentative suicidale - veridice, ori demonstrative;
Ø Intoxicaţii "poliţieneşti";
Ø Alicarea armei chimice (preparate toxice de luptă).
Conform circumstanţelor deosebim;
Ø intoxicaţii la producţie;
Ø intoxicaţii de menaj.
2.2. Clasificarea clinică
1. Intoxicaţii acute – toxicul este absorbit în doza relativ mare şi unică, sau în doze mai mici şi
repetate la intervale scurte iar manifestările toxice apar pe neaşteptate; sunt violente şi pot fi urmate
de moarte.
2. Intoxicaţii cronice – toxicul este absorbit în doze mici şi repetate iar manifestările, determinate
de leziuni biochimice şi morfofuncţionale, apar lent dar continuu.
8
3. Intoxicaţii subacute - toxicul pătrunde în organism într-o repriză, debutul este lent, se constată
tulburări de lungă durată a stării sănătăţii. De obicei se tratează ca fiind mai apropiate de
intoxicaţiile acute după patogeneza şi simptomatologie.
Crimele prin otrăvire care în trecut se executau în special prin compuşii de arsen, se practică în
prezent mai mult prin pesticide organofosforice sau prin substanţe cu efect cumulative.De altfel pe
plan mondial numărul crimelor prin otrăvire a scăzut, fapt datorat progreselor în depistarea toxicilor
ca şi evoluţiei conştiinţei umane.
2.1.1 Intoxicaţii accidentale
1. Intoxicaţii accidentale propriu-zise
Acestea sunt de obicei intoxicaţii acute şi constituie consecinţa neatenţiei, neştiinţei,
Imprudentei sau nerespectării regulilor de protecţia muncii în laboratoare sau industrie.
În farmacie, pentru prevenirea unor accidente prin confuzie, substanţele puternic active şi toxice se
păstrează separat în dulapurile „Separanda" şi respectiv „Venena", etichetate distinct de
medicamentele anodine. De asemenea, este obligatorie recepţia calitativă a substanţelor pure la
masa de analiza întrucât au existat cazuri de etichetări greşite încă de la plecarea lor din depozite,
ceea ce a dus la eliberarea de BaS în loc de BaSO4 sau de KCIO3 în loc de KCI (legat de
interpretarea greşită a denumirilor latineşti ale substanţelor: de ex. BaSO4 se numeşte barium
sulfuricum dar şi Barii sulfas, iar BaS este barium sulfidum, iar KCI se denumeşte kalium
chloratum, dar şi kalii chloridum, în timp ce KCIO3 este kalium chloricum). Etichetarea corectă şi
cunoaşterea periculozităţii acestora se pretind şi pentru pesticide sau îngrăşăminte agricole.
Acest tip de intoxicaţii se produc şi în zona casnică prin situarea în aceleaşi încăperi sau chiar
rafturi a alimentelor sau băuturilor alături de substanţe utile în gospodărie.
Pentru combaterea dăunătorilor sau pentru igienă; astfel, s-au produs intoxicaţii grave sau chiar
mortale prin confundarea cu băuturi alcoolice a unor lichide fără miros sau gust evident neplăcut şi
care erau de fapt soluţii de HgCI2 (sublimat coroziv), H2SO4, KOH, NaOH, verde de Paris
(acetoarsenit de cupru şi nu paration); de asemenea, au fost confundate soda de rufe sau unii
detergenţi cu sarea de bucătărie sau faina.
Sunt destul de frecvenţe intoxicaţiile acute cu oxid de carbon -multe chiar colective
(de ex. Familiale) -cauzate de arderea incompletă a combustbililor (inclusiv a gazului metan) în
instalaţii şi sobe cu tiraj defectuos; în industrie acest tip de intoxicaţii este rar întâlnit (de ex.
Explozia unor recipiente cu NH3, O2 sau acetilenă, lichefiate).
9
2. Intoxicaţii profesionale
Majoritatea acestora sunt de tip cronic şi se întâlnesc mai ales în industria metalurgică si
chimică. Dintre bolile profesionale mai bine cunoscute menţionăm (în paranteză sunt indicaţi toxicii
care cauzează bolile respective): benzenismul (benzen), saturnismul (Pb), hidrargirismul (Hg),
manganismul (Mn), silicoza (SiO2), antracoza (praful de cărbune), berilioza (Be), baritoza (Ba) şi
pneumoconioze (îmbolnăvirea plămânilor prin praful industrial). Unii toxici produc cancer
profesional: beriliu, hidrocarburi aromatice cu minimum 4 nuclee condensate, dicromati, coloranţi
azoici etc.
Intoxicaţii profesionale sunt şi cele care se produc la lucrătorii care manipulează coloranţi în
vopsitorii sau în fabricile de cosmetice sau în cazul celor care manipulează pesticidele
(antidaunatorii).
Un pericol major pentru populaţia care locuieşte în proximitatea întreprinderilor
producătoare de noxe industriale şi în care măsurile de epurare a aerului (atât a celui din interior cât
şi a celui evacuat) sunt insuficiente este îmbolnăvirea de aceleaşi boii ca şi în cazul celor care
lucrează efectiv în halele industriale: de ex. Saturnismul (în zona Baia Mare) sau berilioza sau
fluoroza (situaţii tipice de producere de intoxicaţii „la distanţă" sau „de vecinătate" prin
comportarea toxicului prin aer dar uneori chiar prin hainele lucrătorilor dacă aceştia nu se
decontaminează înainte de a pleca acasă), precum şi variate pneumoconioze şi alte afectări ale
plămânilor cauzate de praful industrial. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale,
laboratoarele uzuale trebuie să efectueze periodic (cel puţin o dată la 6 luni) analize de sânge şi
urina urmărind eventualele modificări ale unor parametri biochimici sub influenţa noxelor inhalate
iar laboratoarele mobile pentru urmărirea poluării să facă, tot periodic, analiză cantitativă a noxelor
specifice locurilor de muncă respective.
3. Intoxicaţii medicamentoase
Ca şi cele profesionale, şi aceste intoxicaţii sunt în majoritate cronice. Etiologia lor este
legată de greşeli înfăptuite de unui din cei trei factori implicaţi în utilizarea medicamentului: medic,
asistent de farmacie şi bolnav.
A) Intoxicaţii medicamentoase din eroarea medicului
· prin prescrierea unor substanţe active sau indicarea unei posologii care ar presupune
depăşirea dozelor maxime terapeutice; în aceste cazuri dacă medicul nu precizează „sic
volo" farmacistul are obligaţia profesioanla de a reduce corespunzător dozeie prescrise;
· prin prescrierea de medicamente conţinând un principiu activ comun (efect cumulativ);
· prin prescrierea de medicamente cu acelaşi loc de acsiune (sinergism de adiţie) sau de
principii active care se potenţează reciproc putând duce la efecte toxice;
10
· prin prescrierea unor medicamente fără a lua în seamă că starea patologică şi în general
forma fizică a pacientului ar putea determina modificări de acţiune sau chiar efecte toxice
prin influenţarea absorbţiei, biotransformării şi eliminării medicamentului;
În toate aceste situaţii, asistentul de farmacie trebuie să discute cu medicul pentru a lămuri
problemele apărute, reţinând reţeta.
B) Intoxicaţii medicamentoase din eroarea asistentului de farmacie
· prin nedescifrarea corectă a reţetei, urmată de eliberarea unei substanţe active sau a unui
medicament în locul altora (mai grav dacă cele prescrise erau anodine, adică slab active);
· eliberarea unui medicament de uz extern fără etichetă corespunzătoare sau a unuia de uz
intern;
· nesemnalarea depăşirii dozelor maxime sau a asocierii de medicamente care generează
efecte toxice;
· realizarea unui preparat necorespunzător tehnic (neomogen) care nu permite pacientului
administrarea de doze egale (ex. Emulsia de bromoform);
· confundarea unor substanţe active (cazuri foarte rare);
· consilierea insuficienta mai ales în cazul bolnavilor care practica automedicaţia.
C) Intoxicaţii medicamentoase din eroarea bolnavului
· supradozari autodidacte;
· automedicaţie;
· polifarmacie (polipragmazie);
· confuzii privind calea de administrare sau chiar medicamentul (în cazuri de
semisenilitate).
Multe din greşelile pacientului se datorează anturajului său şi pot conduce la intoxicaţii
polimedicamentose. Unele accidente toxice medicamentase se datoresc unui complex de factori sau
unor factori greu de controlat: sensibilitatea particulară a unui bolnav faţă de un medicament sau
producerea unor reacţii secundare uneori dramatice; în acest ultim caz un exemplu îl reprezintă
administrarea de medicamente IMAO ambulatoriu (de altfel interzisă) unor bolnavi care nu respecta
dieta din care sunt excluse alimentele şi băuturile conţinând amâne presoare precum tiramina (bere,
vin, ciocolată), mezeluri, brânzeturi fermentate, heringi etc; la ingerarea acestora concomitent cu
IMAO are loc o potenţare manifestată prin pusee de hipertensiune paroxistică cu hipertermie şi risc
de hemoragie cerebrală (tranilcipromina a generat astfel de cazuri).
11
2.1.2Intoxicatiile Intenţionate
1. Crimele (otrăviri criminale)
Dintre omucideri, crimele prin otrăvire reprezintă mijlocul cel mai vechi dar şi cale mai las
de suprimare a vieţii altuia. Majoritatea s-au derulat ca intoxicaţii supraacute sau acute, dar au fost
şi cazuri de Intoxicaţii lente, cronice, consecutiv unei administrări intermitente care a dus la cumul
de efecte şi în final la moarte. Acest ultim mod de otrăvire criminală a fost practicat de criminali cu
unele cunoştinţe în domeniu, iar „rafinamentul" acestei practici a făcut uneori greu de dovedit
juridic' crimă prin otrăvire întrucât toxicul şi metaboliţii săi eliminându-se gradual, substanţa
reziduală găsită la expertiza toxicologică apărea ca provenind dintr-o cantitate administrată prea
mică pentru a provoca moartea. Acest fapt a fost mai posibil în cazul otrăvurilor care se acumulează
în mică măsură (în general mai hidrofile); desigur însa că o dată identificată substanţa, s-a făcut apel
la toxicocinetica ei şi, datele furnizate de aceasta împreuna cu informaţiile despre simptomatologie
(dacă au existat martori), precum şi cu analiza aspectelor anatomopatologtce, au condus prin
coroborare la stabilirea verdictului de crimă prin otrăvire.
Progresele majore făcute în analiza instrumentala prin apariţia cromatografiei pe lichide de
înalta performanţă (HPLC) a gaz -cromatografiei (GC) asistata de spectrometrul de masă (GC -MS),
a spectrofluorimetriei şi a altor tehnici şi aparate extrem de sofisticate au permis identificarea unor
substanţe aflate în proba biologică în proporţia de părţi per quadrilion. Bibliotecile de spectre au
ajuns să conţină date despre zeci de mii de substanţe.În acest fel, replica judiciara data de societate
crimelor prin otrăvire a devenit atât de energică încât a descurajat pe criminali şi numărul crimelor
de acest tip a fost permanent în cădere liberă în ultimele decenii (totuşi este de gândit dacă
„preferinţa" pentru arme de foc sau arme albe ori pur şi simplu omorârea în bătaie, crime mult mai
uşor de dovedit, nu înseamnă o tendinţă spre mentalităţi şi instincte primitive, deşi oricum criminalii
sunt în majoritate primitivi).
2. Sinuciderile (auto - otrăviri)
Sinuciderea (sau suicidul prin otrăvire) este şi ea o modalitate de suprimare a propriei vieţi
practicată încă din antichitate. Din statisticile medico-legale reiese că scăderea în timp a numărului
acestora nu este nici pe departe ia fel de semnificativă ca în cazul crimelor prin otrăvire. Oamenii se
sinucid atât de prea mult rău cât şi de prea mult bine, dar totdeauna există un anumit fenotip psiho-
neurologic predispus la această practică. Substanţele folosite sunt foarte adesea medicamente dintre
12
cele mai active (benzodiazepine, barbiturice, antidepresive, tranchilizante, neuroleptice etc.) dar şi
unele anodine (de exemplu: aspirină).
Unii se sinucid fiind în semicunostinta de cauză: toxicomanii care îşi administrează singuri
supradoze ne mai fiind mulţumiţi de „trairife" oferite de dozele de „croazieră" (de altfel, mereu
crescânde).
3. Toxicomaniile
Etimologic toxicomania înseamnă mânia (nebunia) toxicului. Este vorba de o adevărată
boală care se instalează în urma inducerii dependentei şi instalării abuzului de substanţe psihoactive.
Ea afectează indivizi şi uneori colectivităţi din păturile extreme ale societăţii, atât cele sărace cât şi
cele bogate. Ea se propagă de la individ la individ şi chiar de la ţară ia ţară din curiozitate şi
respectiv spirit de imitaţie.
Oamenii din ţările care au cunoscut dictatura mult timp şi care sunt sărăcite atât material cât
şi spiritual resimt sub formă de frustrări tot ce decurge din irosirea existenţei lor sau a ascendenţilor
imediaţi şi vor să recupereze rapid rămânerile în urmă; îşi dirijează însa intenţiile în direcţii greşite,
aducătoare de boala şi de pierderea sensurilor umane. La noi în ţară. Recuperarea" aceasta s-a
produs dramatic încât acum cuprinde masiv segmentul de vârsta 12-17 ani (sunt cunoscute cazuri şi
la copii de 7 ani).Este un semnal de alarmă care ar trebui să înspăimânte, iar asistentul de farmacie
este unul din factorii sociali de primă importanţă în combaterea acestui flagel.
Dacă la mijlocul secolului XIX toxicomaniile se limitau la opiomanle şi cocainomanie, ele
s-au extins de la droguri naturale complexe (opiu, haşiş şi marijuana, frunze de cocă, peyotl, etc.) la
substanţe naturale pure (morfină), de semisinteza (heroină) sau chiar de sinteză (LSD, STP, etc).
Uneori sunt utHteate produse şi substanţe la care nu s-ar fi gândit nimeni cu ani în urmă: clei de
lipit, coji de banane (torefiate într-un fel anume), solvenţi (eterul etilic şi unii esteri organici).
Toxicomaniile constituie o formă de intoxicaţie cronică instalată prin autoadministrarea
repetată a unor substanţe psihoactive numite şi droguri (dar puternic active şi chiar toxice), care
generează euforie (de aici termenul de euforizante pentru substanţe şi eufomanie pentru dependenţă
însăşi), stupefacţie asemănătoare celei de la instalarea narcozei (de aici denumirea de stupefiante)
sau halucinaţii (de aici termenul de halucinogene sau psihodisleptice), adică în general o stare de
satisfacţie (cel puţin în faza iniţială), ceea ce explica instalarea dependenţei de ordin psihic şi de
multe ori şi fizic faţă de drogul respectiv.
Încă în 1970 OMS defineşte dependenţă faţă de euforizante şi halucinogene ca fiind „o stare
psihică şi uneori fizică, care rezultă din interacţiunea unui organism viu şi o substanţă cfctfmica, fie
13
ea şi un medicament, care include întotdeauna o compulsiune (dorinţa irezistibilă) de a lua substanţa
continuu sau periodic în scopul obţinerii efectelor sale: psihice şi uneori al evitării disconfortului şi
neplăcerii legate de privare".
Dependenţa psihică este trăsătura universal valabilă a dependenţei faţă de un anumit drog şi se
caracterizează prin puternicul sentiment de satisfacţie (chiar senzaţia de om fericit) pe care îl
resimte toxicomanul şi din care se naşte impulsul psihic dominant de a continua autoadministrarea
drogului. Uneori dorinţa obţinerii plăcerii rămâne secundară faţă de necesitatea de a evita starea de
rău sau de a-şi atenua senzaţiile dezagreabile resimţite prin lipsă (privarea) drogului. De cele mai
multe ori cel dependent continua să ia substanţa deşi el îşi dă seama că aceasta constituie un pericol
pentru sănătatea sa, pentru familie şi societate. De aici rezultă că aceasta compulsiune reprezintă
factorul cel mai important în intoxicaţia cronică cu substanţe psihotrope şi face din toxicomanie o
manifestare maniacală. De altfel, toxicomanii provin în general din rândurile unor oameni cu boli
psihice, diagnosticate sau nu, cum ar fi:
Ø nevropaţi - care caută să-şi combată anxietatea congenitală sau dobândita;
Ø psihopaţi -care urmăresc obţinerea unor plăceri paroxistice;
Ø psihotici -care încearcă să iasă astfel din starea quasipermanent depresiva sau să
înlocuiască propriile halucinaţii (terorizante, obsesive) cu cele oferite de drog (de basm,
idilice).
4. Dopingul
Dopingul sau doparea nu este o intoxicaţie în sensul strict al cuvântului, întrucât, de regulă,
se practică la intervale relativ mari de timp, în timpul diverselor competiţii sportive, cu ocazia
cărora sportivii, ingerând diverse substanţe, urmăresc să-şi îmbunătăţească performanţele.
Asemănător se întâmpla şi în cazul unor persoane cu preocupări intelectuale care, în timpul
unor perioade de muncă intensă, eludează somnul luând cafeină sau chiar amfetamina, substanţe
care le produc o stare de „trezire corticală" dându-le senzaţia de forţă şi energie; în acest din urmă
caz chiar există pericolul inducerii unor dependente sau toxicomanii (amfetaminomania).
În toate cazurile însa, după exaltarea temporară a unor funcţii vitale ale organismului si în
special a SNC (o adevărată „biciuire") urmează o „cădere" la o cotă a posibilităţilor de efort atât
fizic cât şi intelectual mai mică decât cea iniţială (Înainte de dopare). Alternanta acestor stări
produce în timp dereglări atât metabolice cât şi nervoase care fac ca individul să semene cu un
toxicoman la începutul dependenţei.
Substanţele folosite de sportivii de performanţă sunt dintre cele mai diverse ca structură,
natura şi acţiune: analgezice (salicilaţi, fenilbutazona, morfină), amâne simpatomimetice
14
(amfetamine, efedrină, pseudoefedrinâ), analeptice (nicetamida, pentetrazol), antidepresive
(imipramina), stimulante xantice (cafeină, teofilina), hormoni steroizi anabolizanţi.
Este cunoscut faptul că în timpul contracţiei sale muşchiul transforma energia chimică
rezultată din glicofiza în lucru mecanic şi căldură. Glicemia scade, se formează acid lactic în
cantităţi crescute şi, ca urmare, se instalează acidoza cu hipoxie tisulara. Are loc degajarea excesivă
de căldură. La oxigenarea insuficientă şi căldura în exces sistemul nervos este foarte sensibil (aşa se
explica căderea unor atleţi în plin efort că „fulgeraţi": este vorba şi de acumularea acidului lactic la
nivelul plăcii motorii dar şi de un colaps temporar al SNC).Substanţele enumerate cresc eficienta
mecanică a muşchiului, cu întârzierea apariţiei semnelor de oboseală şi asigură o mai bună adaptare
la efort a vaselor sanguine. Pe de alta parte-trebuie să se ţină seama şi de faptul că în condiţii de
efort fizic şi temperatura excesivă a mediului ambiant toxicitatea multor substanţe creşte în mod
neaşteptat; astfel, în timp ce amfetaminomanii suporta doze de până la 1700 mg/zi fără manifestări
evidente, sunt citate cazuri de decese la sportivi la doze moderate, mult inferioare acestora şi anume
50 - 60 mg amfetamina. Sportivii care practica dopingul au un regim alimentar care, predispunând
la alcaloza, preîntâmpina acidoza metabolică.
5. Otrăviri simulate
„Victima" simulează unele simptome de otrăvire, completează uneori cu semne, care se vor
obiective, tabloul „otrăvirii" ingerând vomitive sau purgative, ia un somnifer (în doza rezonabilă)
lăsând însa la vedere mai multe cutii goale pentru a sugera sinuciderea, sau, de multe ori, solicita
efectuarea analizei unor alimente sau băuturi în care ea însăşi a introdus otrava. Creează astfel de
situaţii o persoană cu sindrom maniacal, care are sau a avut o boală psihică sau este perfect
sănătoasă dar foloseşte acest simulacru de otrăvire în scop de şantaj (mai ales sentimental). De aici
reiese că otrăvirile simulate nu sunt intoxicaţii propriu zise, deşi uneori, în dorinţa unei cât mai bune
reuşite a simulării, exagerează doza putând ajunge într-adevăr în pericol (de ex. Ingerarea de
digitală pentru a demonstra prezenţa unor tulburări cardiace). Alteori, persoana care pune în operă
şantajul chiar ingera cantităţi toxice dintr-un medicament (de ex. Un tub de fenobarbital), dar îşi ia
măsuri să fie descoperită la timp spre a fi dusă la spital unde este salvată fără sechele prin spălătura
stomacală precoce.
15
CAPITOLUL III
INTOXICAŢII MEDICAMENTOASE
1.Intoxicaţia cu opiacee
Opiaceele acţionează similar opoizilor peptidici endogeni (enkefaline, endorfine, dinorfine)
la nivelul receptorilor opoizi. Clasic, au fost identificate 3 clase de receptori opoizi: µ (miu), κ
(kappa), σ (sigma). Opiaceele acţionează în special receptorii µ şi κ şi inhiba transmiterea
ascendenta a durerii şi a sensibilităţii nociceptive, eliberarea unor neurotransmiţători (ACTH, beta-
endorfine), neurohormoni (factori de eliberare ai Gn-RH, CRH, LH, FSH); modulează transmisia
sinaptică. Repetarea administrării duce la toleranţă şi dependentă. Aceste efecte sunt mediate în
special de receptorii µ; dependenţa fizică implica şi participarea receptorilor κ. Intoxicaţia acută se
întâlneşte frecvent la toxicomani.
Substanţele din categoria opiaceelor care pot determina intoxicaţii acute sunt:
Ø utilizate mai ales în scop analgetic: morfină, tebaină, meperidină=petidină (Mialgin®),
pentazocină (Fortral®), piritramida, levometadil, levorfanol, mai rar buprenorfina şi
tramadolul (agonişti parţiali ai receptorilor μ);
Ø utilizate mai ales ca antitusive: codeină, propoxifen (levo/dextro), dextrometorfan (dau mai
rar intoxicaţii acute);
Ø utilizate mai ales pentru anestezie generală (fentanil, alfentanil, sufentanil, renifentanil);
Ø utilizate mai ales ca antidiareice: loperamid, difenoxilat, difenoxin (dau mai rar intoxicaţii
acute);
Ø utilizate mai ales ca tratament substitutiv pentru dependenţi de opiacee (metadonă);
Ø utilizate exclusiv ca drog (heroina);
16
Cel mai frecvent intoxicaţiile sunt produse însă de morfină, petidină-meperidină, heroină,
pentazocină.
Se distig două situaţii diferite prin circumstanţele de producere, în care atitudinea terapeutică
trebuie să fie de asemenea direrită:
Ø intoxicaţia acută la o personă nedepedentă (fie un pacient tratat cu opiacee pentru
analgezie, contra tusei sau diareei au ca anestezic, însă care nu este dependent, fie la
persoană care utilizează aceste substanţe în scop euforizant, dar că nu a devenit dependent);
Ø intoxicaţia acută prin supradozaj la o persoană dependentă (fie utilizează substanţa ca
drog, fie în unul din scopurile terapeutice enumerate: analgezic, antidiareic, antitusiv,
anestezic general) sau la un pacient în perioada de menţinere pe metadonă.
Simptomele sunt identice la dependenţi şi nedependenţi, însă la persoanele ne-dependente sunt
mai accentuate sau se manifestă la doze mai mici de substanţă, datorită faptului că nu s-au instalat
fenomene de toleranţă ca în cazul celor dependenţi.
Ø Simptome datorate predominant acţiunii opiaceelor la nivelul sistemului nervos central.
Opiaceele determină iniţial o perioadă de hiperexcitabilitate (agitaţie, prurit cutanat,
determinat de fapt de eliberarea de histamină), euforie. Urmează la scut timp faza inhibitori
la nivel central (persoana manifestă disforie, apatie, posibil şi ostilitate, agresivitate chiar),
dizartrie, lentoare intelectuală, alterări ale memoriei, atenţiei, alterarea reflexelor,
somnolenţă, contracturi musculare involuntare. Supra-adăugarea simptomatologiei
vegetative poate să determine convulsii, comă, colaps, deces.
Ø Simptome datorate predominant acţiunii opiaceelor la nivelul sistemului nervos vegetativ.
Opiaceele determină mioză, prin acţiune la nivelul nucleului Edinger-Westphal (exagerarea
reflexelor de adaptare la lumină). Excepţie face meperidina=petidina, datorită efectelor uşor
muscarinolitice (determină midriază). Opiaceele dau deprimare respiratorie (prin acţiune
inhibitorie asupra centrului respirator bulbar), vasodilataţie periferică (prin eliberare de
histamină şi efect vasodilatator direct), cu scăderea tensiunii arteriale, mai ales în
ortosatism. Eliberarea de histamină este responsabilă şi de rash cutanat, prurit,
bronhospasm. Alte simptome: constipaţie, greţuri, vărsături, retenţie acută de urină
(opiaceele determină spasm sfincterian), hipotermie, scăderea tonusului muscular, scăderea
frecvenţei cardiace, posibil edem pulmonar acut, cu etiologie predominant toxică.
17
Primă măsură terapeutică este reprezentată de intubaţie oro-traheală şi suport ventilator. Se
prinde o linie venoasă; nu se intervine cu diuretic pentru grăbirea eliminării toxicului, nici cu tonic
cardiac sau catecolamine pentru susţinerea funcţiei cardiace.
Ø La nedependenţi antidotul este antagonistul pur al receptorilor μ, NALOXON. Acesta este
de preferat faţă de alţi reprezentanţi ai clasei (naltrexone, nalmefen) datorită perioadei de
latenţă mai scurtă. Doza este de 0,4– 2 mg, intravenous, eventuale repetat până la o doză
maximă de 10mg. Altă manieră de dozare: 0,01mg/kg, crescând până la maxim 0,1mg/kg
sau 4 mg 1000 mL ser glucozat 5%, perfuzate câte10 ml/h. Naloxon antagonizează
receptorii μ şi κ. Creşte tensiunea arterială, determină hiperventilaţie, trezire, nu
influenţează însă edemul pulmonar. Este necesară repetarea deci a dozei de naloxon,
întrucât efectele acestuia pot dispărea în condiţiile în care efectul drogului care a determinat
intoxicaţia persistă (se elimină din organism mai rapid ca agonistul).
Ø La dependenţi, naloxon (chiar o doză de doar 0,5 mg, intravenos) ar putea determina
sindrom de abstinenţă. De aceea, se intervine de obicei cu un agonist antogonist (antagnist
μ, stimlant şi σ şi κ) de tipul Nalbufină [este de preferat faţă de alţi reprezentanţi ai clasei
(nalorfină) datorită perioadei de latenţă mai scurtă]. Altă variantă: agonistul parţial al
receptorilor μ de tip buprenorfină.
2. Intoxicaţia cu beta - blocante
Medicamentele blocante ale receptorilor beta-arenergici sunt cunoscute în special pentru
efectele loratiaritmice, antianginoase, antihipertensive. Utilitatea lor terapeutica şi unele
particularităţi ale toxidroamelor sunt influenţate de:
Ø Selectivitatea faţă de receptori (selective blocante beta 1: atenolol, metoprolol, esmolol,
acebutolol şi neselective – blocante beta 1 şi beta 2: propranolol, nadolol, timolol);
Ø Activitatea simpatomimetrica intriseca (acebutolol, pindolol, timolol);
Ø Efectul chinidin-like (acebutolol, metoprolol, propranolol, pindolol)
Aceste medicamente acţionează prin blocarea competitivă a receptorilor beta-adrenergici
neuromorali împiedicând acţiunea fiziologică a catecolaminelor endogene la acest nivel. Toxicitatea
se manifestă mai ales la nivel cardiac unde activitatea canalelor de calciu voltaj-dependente este
redusă, urmărea fiind concentraţie scăzută de calciu în timpul sistolei şi întârziere a recaptarii sale în
diastola, cu efecte negative asupra contractilităţii şi conducerii cardiace.
18
Toxidromul determinat de beta- blocante este caracterizat de manifestări cardiovasculare
(bradicardie sinusala, prelungirea conducerii AV, bloc de ramura, asistolie, hipertensiune), nervos
centrale (letargie, confuzie, halucinaţii, pierderea cunoştinţei, convulsii, comă), respiratorii (edem
pulmonar acut, cianoza, depresie respiratori), metabolice (hipoglicemie, hiperpotasemie, acidoza
metabolică). Scopul major al tratamentului este restabilirea parametrilor cardiocirculatori.Ca
măsură iniţială adresată bradicardiei şi hipotensiunii se utilizează atropina şi lichide intravenos; în
caz de insucces, glucagon, izoprenalina (a doua opţiune), adrenalina (a treia opţiune). Antidotul
specific de elecţie în această intoxicaţie este glucagonul care stimulează contractilitatea cardiac prin
creşterea AMPc printr- un mecanism nemeditat de receptorii beta-adrenergici; izoproterenolul,
prenalterolul, adrenalina, noradrenalina, dopamine, dobutamina pot fi de asemenea considerate
antidoturi specifice datorită acţiunii beta-agoniste şi competiţiei cu toxicul la nivel de receptor.
· BLOCANTE ALE CANALELOR DE CALCIU
Blocantele canalelor de calciu sunt utilizate în special pentru proprietăţile lor antiaritmice şi
hipotensoare şi sunt reprezentante de verapamil, diltiazem, dihidropiride (nifedipina, nicardipina,
isradipina, nimodipina, amlodipina, felodipina). Flumarizina şi cinarizina au şi ele proprietăţi
blocante la nivelul canalelor de calciu. Acţionează prin scăderea influxului de calciu la nivelul
canalelor de calciu lente voltaj-depedente, situate în miocard şi miocard şi musculatura netedă
vasculară; Ca urmare, scade contractibilitatea cardiac, frecventa descărcărilor NSA, viteza
conducerii AV; se produce vasodilataţie. Toxicitatea acestora este favorizată de următoarele situaţii:
insuficienţa hepatica, asocierea diureticilor, beta-blocantelor, antiaritmicelor de clasa I.
Toxidromul determinat de blocantele canalelor de calciu cuprinde manifestări
cardiovasculare (bradiaritmii, hipotensiune, blocuri de ramura), neurologice (confuzie, vertij,
convulsii, comă), hiperglicemie, acidoza metabolică, anurie.
Succesul tratamentului depinde de: oxigenarea adecvată, combaterea bradicardiei (atropine,
izoproterenol), hipotensiunii (lichide, adrenalina, noraadrenalina sau dopamine), deprimării cardiace
(glucagons, dopamine). Antidot specific: sarurile de calciu 9clorura sau gluconat de calciu) care
reprezintă surse de Ca2+ pentru combaterea blocării influxului acestui ion în celulă.
3.Intoxicaţia cu benzodiazepine
Benzodiazepinele îşi exercita efectele prin interacţiunea cu receptorii activaţi direct GABA
de la nivelul sinapselor neuroinhibitorii. Benzodiazepinele nu stimulează direct receptorii GABAA
19
ci potenţează acţiunea GABA la acest nivel (cresc fluxul ionic, la nivelul canalelor pentru C1-
generat de activitatea receptorilor GABAA). Benzodiazepinele pot avea durata de acţiune foarte
scurtă (estazolam, midazolam, temazepam, triazolam), scurtă (alprazolam, lorezepam, oxazepam)
sau prelungungita (diazepam, clordiazepoxid, clonazepam, flurazepam).
În urma unui supradozaj acut cu o benzodiazepină, debutul simptomelor este pană în 4 ore.
Pacienţii iniţial prezintă o uşoară până la moderată insuficienţă a funcţiei sistemului nervos central.
Primele semne și simptome includ intoxicare, somnolenţă, diplopie, tulburări de echilibru,
alterarea funcţiei motorii, amnezie, ataxie. Reacţii paradoxale, cum ar fi anxietatea, delirul,
halucinaţii, și agresiunea pot apărea, de asemenea, după supradozajul cu benzodiazepine.
Simptome gastro-intestinale, cum ar fi greaţă şi vărsături au fost raportate ocazional.
În cazurile severe de supradozaj au fost raportate şi simptomele care includ comă profundă
prelungită sau comă profundă ciclică, apnee, depresie respiratorie, hipoxie, hipotermie,
hipotensiune arterială, bradicardie, stop cardiac, şi aspiraţie pulmonară, cu posibilitatea morţii.
Consecinţele grave sunt rare după supradozajul cu benzodiazepine, dar numai gradul de severitate al
supradozajului este crescut în mod semnificativ în cazul în care benzodiazepinele sunt luate în
combinaţie cu alte medicamente. Toxicitate semnificativă poate să rezulte după folosirea abuzivă de
droguri, în asociere cu alte deprimante SNC, cum ar fi opioide sau etanol. Durata simptomelor
supradozajului este, de obicei între 12 şi 36 de ore, în majoritatea cazurilor.
În cele mai multe cazuri de supradozaj fatal, este probabil că lipsa de toleranţă la
opioide combinată cu efectele deprimante a benzodiazepinelor este cauza decesului. Simptome
ale unei supradozări, cum ar fi somnolenţa, agitaţia şi ataxia apar mult mai frecvent și mai sever
la tineret. Hipotonie poate să apară, de asemenea, în cazurile severe.
Tratamentul consta în susţinerea funcţiilor vitale, decontaminarea internă în cazul ingestiei
(emeză, lavaj gastric, cărbune activat, purgative osmotic) şi administrarea antidotului specific
(flumazenil).
4.Intoxicaţia cu fier
Intoxicaţia acută cu medicamente conţinând fier ionic are o frecvenţă crescută la copii.
Fierul are efecte corozive la nivelul mucoasei gastro-intestinale, este toxic hepatic şi renal; afectarea
vasculară (creşterea permeabilităţii, pierderea tonusului postasteriolar şi venos) determina
hipoperfuzie tisulara şi hipovolemie cu acidoza metabolică şi disfuncţie miocardică. Sideremia mai
mare de 0,5 mg/dl este potenţial letală.
Toxidromul din intoxicaţia cu fier ionic evoluează în 4 stadii:
Ø Stadiul iniţial (debut la 1-2 ore postingestie) cu vărsături, diaree, dureri abdominale,
gastrica hemoragica, paloare, tahicardie, letargie, comă;
20
Ø Stadiu de latenţă (12-24 ore post ingestie) cu ameliorare aparentă a stării bolnavului;
Ø Stadiu de recurenta şi agravare (12-48 ore post ingestie) cu simptome de afectare
multisistemica: digestiva (perforaţie, hematemaza, melena), cardivasculara (colaps, cianoza,
edem pulmonar acut), sistem nervos central (letargie, convulsii, comă), hepato-renală
(insuficienţă cu coagulopatii, hipoglicemie), acidoza metabolică.
Ø Stadiu tardiv (4-6 săptămâni) cicatrici gastrice, stenoza pilorică.
Tratamentul intoxicaţiei cuprinde măsuri de decontaminare internă (în absenţa hemoragiei),
administrarea de soluţii macromoleculare, dopamine, dobutamina (în caz de hipotensiune arterială),
diazepam (controlul convulsiilor)
Antidotul specific intoxicaţiei cu fier ionic este deferoxamina.
5.Intoxicaţia cu paracetamol
Paracetamolul (acetaminofen) este unul din cele mai utilizate antipiretice (substanţe care
combat febră) şi antialgice (scad durerea) şi se găseşte în compoziţia a peste 100 de produse
farmaceutice disponibile fără reţetă medicală (aparţin clasei de medicamente over the counter). Se
utilizează în special pentru ameliorarea febrei şi durerii, a cefaleei, dar şi a altor dureri minore, dar
supărătoare (şi care nu au componenta inflamatorie), în stări gripale şi răceli banale. În combinaţie
cu antiinflamtoarele nesteroidiene sau chiar cu opiodele se poate folosi cu succes în tratamentul
unor dureri cronice severe (dorsalgii, lombalgii şi chiar dureri neoplazice).
Se pare însă că ameliorează durerea ridicând de fapt pragul de apariţie a acesteia (deci
stimulul dureros trebuie să aibă o intensitate mult mai mare pentru a declanşa o senzaţie ce poate fi
resimţită şi conştientizată ca durere). Efectul antipiretic pare a fi realizat prin influenţa directă
asupra centrilor de termoreglare cerebrali (hipotalamici).
Paracetamolul este un preparat cu metabolizare primară hepatica. Aici este transformat în
produşi netoxici prin 3 cai metabolice, iar la rândul lor, produşii rezultaţi sunt eliminaţi urinar din
organism. Eficacitatea să demonstrată de-a lungul timpului a făcut ca acest compus să fie foarte
utilizat de către pacienţi. Totuşi, dacă se exagerează şi doza administrată este ridicată,
paracetamolul poate afecta grav organismul (în special ficatul şi rinichii) punându-l chiar în pericol
vital. Uneori hepatotoxicitatea şi leziunile sunt atât de importante încât pacienţii au nevoie de
transplant hepatic pentru a supravieţui intoxicaţiei. Există însă un antidot care trebuie administrat în
primele 8 ore de la ingestie - N acetil cisteina. Administrarea la timp a acestuia poate salva
pacientul şi poate limita toxicitatea paracetamolului. De aceea, intoxicaţia trebuie recunoscută,
diagnosticată şi tratată imediat. Este o urgenţă medicală iar pacientul trebuie să anunţe medicul dacă
considera că a luat o doză prea mare.
21
În prezent paracetamolul este disponibil în multiple forme:
· tablete, ;
· comprimate;
· supozitoare,
· suspensii lichide sau preparate pentru administrarea intramusculară sau intravenoasa.
În cazul supradozelor acute, căile de metabolizare hepatică sunt săturate şi nu mai fac faţă
excesului de paracetamol. Ca urmare, metabolismul este deviat spre căi ce vor determina
apariţia unor compuşi toxici. Aceştia sunt capabili să interfere cu proteine celulare şi cu
membrana celulară a hepatocitului (celula hepatică). Aceasta cascadă de reacţii va duce în final
la necroza hepatocelulara (hepatocitul devine incompetent funcţional şi moare). Procentul
celulelor afectate depinde în mod direct de doză de paracetamol administrată şi de intervalul de
timp în care a fost
Specialiştii insistă ca pacienţii care consumă mai mult de 3 pahare de băuturi alcoolice
zilnic să evite paracetamolul şi alte medicamente care îl conţin.Administrarea cronică de
paracetamol în dozele recomandate de către medic dar şi de către producător nu determină apariţia
leziunilor hepatice, chiar dacă pacientul mai consuma, din când în când, un pahar de alcool slab.
Copii cu vârsta sub 5 ani se recuperează mai bine după intoxicaţia cu paracetamol
comparativ cu adulţii, în special datorită capacităţii crescute de conjugare a acetaminofenului.
Toxicitatea acetaminofenului este exprimată clinic prin faze de evoluţie a semnelor şi
simptomelor. Imediat după ingestia de paracetamol pacientul este asimptomatic, perioada de latenţă
având în general o durată de 48 de ore.
Semnele intoxicaţiei cu paracetamol sunt şi ele numeroase şi uneori sunt specifice anumitor
faze, astfel:
Ø Faza 1: paloare, maleza, voma, diaforeză;
Ø Faza 2: sensibilitate spontană şi la palparea cadranului abdominal superior, tahicardie,
hipotensiune;
Ø Faza 3: margine hepatică palpabilă dureroasă, icter, manifestări ale coagulopatiilor (inclusiv
hemoragii digestive), tremor, mers ataxic, reflexe hiporeactive, rigiditate musculară,
nistagmus. Din cauza semnelor şi simptomelor atât de diverse, medicul trebuie să facă
diagnosticul diferenţial cu o serie de patologii care au uneori aceleaşi manifestări. Indicaţia
de diagnostic diferenţial este obligatorie dacă medicul nu cunoaşte circumstanţele de apariţie
a simptomelor.
22
Tratamentul instituit la camera de gardă depinde foarte mult de patologia de fond a pacientului
dar şi de alte substanţe care puteau fi administrate concomitent. În cazul în care se suspicionează
intoxicaţia cu paracetamol însă pacientul este asimptomatic, primele măsuri includ:
Ø Decontaminarea gastrică - se realizează prin administrarea pe cale orală de cărbune
activat (care are capacitatea de a adsorbi acetaminofenul) dacă este administrat la 1 ora de la
ingestie. Cărbunele activat este indicat în foarte puţine cazuri deoarece pacienţii nu se
prezintă decât în rare cazuri la medic în primele minute după ingestie. Golirea stomacului
are aceleaşi indicaţii ca şi administrarea cărbunelui activat. Spălaturile gastrice se fac pentru
a preveni şi a reduce absorbţia paracetamolului. Cărbunele activat se recomandă şi în cazul
pacienţilor care au ingerat şi substanţe care pot diminua motilitatea sau golirea gastrică. Se
recomandă administrarea unei doze de 1 gram/kg corp sau de 10 ori cantitatea de
medicament ingerată. Nu trebuie administrat concomitent cu sirop de ipeca deoarece îl
inactivează şi nu trebuie administrat nici cu lapte, iaurt, îngheţată, şerbet (deoarece acestea
reduc semnificativ proprietăţile adsorbtive ale cărbunelui). Cărbunele este contraindicat
dacă există şi o supradoză cu substanţe acide sau acaline, iar administrarea lui trebuie făcută
cu precauţie în cazul pacienţilor alcoolici sau care au coingerat litiu sau saruri de fier.
Ø Administrarea de N-acetil cisteina - aceasta este antidotul în cazul supradozelor de
paracetamol. Se poate administra oral sau pe sonda nazogastrica sau chiar intravenos. Acetil
cisteina are un gust neplăcut însă poate fi administrată cu un suc de fructe pentru a-i
îmbunătăţi aroma. N-acetil cisteina se administrează timp de 20-72 de ore. Studiile au
demonstrat că substanţa este 100% hepatoprotectoare dacă se administrează în primele 8 ore
postingestie. În cazul în care acetilcisteina este administrată la peste 8 ore, eficienta ei se
reduce semnificativ deoarece cascada evenimentelor toxice a fost iniţiată, crescând astfel
foarte mult riscul de necroza hepatică. Se consideră că acetil cisteina este eficientă (în
măsură diferită) dacă este administrată cel târziu la 48 de ore de la ingestie. În spital,
protocolul de tratament prevede că dacă pacientul se prezintă mai târziu de 8 ore să fie
trecut imediat pe acetilcisteina deoarece se consideră că etapa de administrare a cărbunelui
activat este deja depăşită. Administrarea intravenoasă pare a fi la fel de eficientă ca şi cea
orală (dacă sunt realizate în 8 ore).
Cele mai frecvente reacţii adverse ale acetilcisteinei includ reacţii anafilactoide, manifestate de
obicei prin erupţie tegumentară, wheezing şi hipotensiune arterială (cu valori medii).
23
CAPITOLUL IV
TERAPIA ANTIDOT
Antidoturile sunt substanţe capabile să inactiveze toxicii prin fenomene fizice ori reacţii
chimice, antidoturi chimice sau antidoturi propriu – zise, sau să antagonizeze efectele toxicelor,
antidoturi fiziologice sau antagonişti.
Antidoturile trebuie să posede următoarele calităţi:
· Să acţioneze specific asupra unui complex funcţional celular;
· Să aibă activitate ridicată;
· Să nu determine efecte adverse importante;
· Să nu elibereze prin biotransformare metaboliţi toxici;
· Să posede efect antidotic persistent pentru o perioadă de timp cunoscută.
Numărul antidoturilor cu aceste calităţi este restrâns, astfel încât numai 2 % din intoxicaţiile
acute beneficiază de tratament antidotic. Antidoturile se administrează pe cale orală (înainte, o dată
cu, sau după spălătura gastrică) pentru inactivarea toxicilor neabsorbiti din tubul digestive, sau pe
cale orală ori parentala pentru inactivarea toxicilor deja absorbiţi.
Antidoturile care inactivează toxicii din tubul digestiv acţionează prin:
Ø Adsorbţie: cărbunele activat adsoarbe mulţi toxici organici şi anorganici, adsorbţia este
micşorata sau împiedicată de alimentele din stomac care astupa porii particulelor de
carbine, dar nu este practice influenţată de pH – ul mediului. Eficacitatea este maximă la
30 minute după ingerarea toxicului, dar antidotul este util şi mai târziu, când toxicul a
trecut de pilor.
Ø Oxidoreducere: permanganatul de potasiu, în prezent rar folosit, este efficient în intoxicaţia
cu morfină, atropina, cocaina, barbiturice.
24
Activitatea antidotica este accentuate de mediul alcalin şi limitată de causticitatea pentru
mucoasa gastrică.
Ø Formare de compuşi insolubili (puţin solubili): albuşul de ou şi laptele, datorită proteinelor
din compoziţia lor, precipita ca albuminatii unii alcaloizi şi saruri de metale grele.
4.1. PARTICULARITĂŢILE TERAPIEI ANTIDOT
Studierea proceselor toxicocineticii preparatelor chimice în organism, cailor lor de
biotransformare, şi a realizării acţiunii lor toxice, a permis o apreciere mai reală a posibilităţilor
terapiei antidot, şi determinarea aportului ei în diferită faze ale intoxicaţiilor exogene acute.
1. Terapia antidot păstrează eficacitatea să numai în faza toxicogenă precoce, durata căreia
depinde de particularităţile toxicocinetice a toxicului concret. Cea mai lungă durată această fază
o are în cazul intoxicaţiilor cu compuşi ai metalelor grele (8-12 zile); cea mai scurtă - în cazul
intoxicaţiilor cu preparate de toxicitate înalta şi metabolizare rapidă (cianide, hidrocarburi
aromatice clorate s.a.).
2. Terapia antidot se caracterizează printr-o specificitate înalta, şi deci poate fi aplicată numai după
concretizarea veridica clinico-laboratorica a genului intoxicaţiei acute. În caz contrar - se poate
manifesta acţiunea toxică asupra organismului a însuşi antidotului.
3. Eficacitatea terapiei antidot considerabil scade în perioada terminală a intoxicaţiilor acute, cu
tulburări severe ale sistemului circulator şi a schimbului de gaze, care necesită aplicarea în
paralel a măsurilor de resuscitare.
4. Terapia antidot are un rol esenţial în profilaxia stărilor ireversibile în cazul intoxicaţiilor, dar nu
poseda efect curativ când ele deja sunt declanşate, mai ales în faza somatogena.
4.2.VARIETĂŢILE DE BAZĂ A ANTIDOTILOR
1. Antidoti chimici (toxicotropi)
A) Antidoti care acţionează asupra stării fizico-chimice a preparatelor toxice în tractul gastro-
intestinal;
25
Ø antidoti chimici de contact (TUM, antidotul metalelor, antidotul Srigevcki).
În prezent aceşti antidoti şi-au perdut insematatea practică, deoarece mai accesibilă şi mai simplă
este aplicarea lavajului gastric şi a enterosorbtiei.
B) Antidoti, care realizează o interacţiune fizico-chimică specifică cu preparatele toxice în mediul
umoral al organisiului (antidoti chimici de acţiune parenterală). Reprezentanţi: compuşii de tiol
(unitiol, lecaptid) - utilizaţi în tratamentul intoxicaţiilor cu compuşi ai metalelor grele şi arseniului:
şi helatizantele (sărurile EDTA, tetacin) - care formează în organism compuşi netoxici - helati cu
sărurile unor metale grele (plumb, cobalt, cadmiu s.a.).
2. Antidoti biochimici (toxico-cinetici), care asigura o schimbare rentabilă a metabolismului
preparatelor toxice în organism, ori a direcţiei reacţiilor biochimice, în care ele participa, fără a
influenţa asupra stării fizico-chimice a însuşi toxicului. Reprezentanţi: reactivatorii
colinesterazei (oximele) - la intoxicaţiile cu preparate organofosforice; albastru de metilen - la
intoxicaţiile cu methemoglobinizante; alcoolul etilic - la intoxicaţiile cu alcool metilic şi
etilenglicol; nalorfin - la intoxicaţiile cu opiate; antioxidanţii - la intoxicaţiile cu tetraclorura de
carbon.
3. Antidoti farmacologici (simptomatici), care asigura efectul curativ prin antagonismul
farmacologic, acţionând asupra aceloraşi sisteme funcţionale a organisiului, ca şi preparatele
toxice.
4. Imunoterapia antitoxică, se utilizează la necesitate în cazul intoxicaţiilor cu toxice de origine
animală (muşcături de şerpi şi insecte veninoase); în calitate de seruri antitoxice. Un neajuns
esenţial al imunoterapiei antitoxice este eficacitatea redusă în cazul utilizării tardive (peste 3-4
ore după intoxicare), cât şi probabilitatea anafilaxiei.
Albastru de metil Toxice methemoglobinizante Cianuri
Nitritul de natriu Fe3+
Desferal Bi, Aş, Cu, Pb
D-penicilamina Reactivarea fermenţilor SH. - Metale grele
Unitiolul Paracetamol, cloroform, CCU
Acetilcisteina Benzodiazaepine
Flumazenil M-CB, efedrină, amitriptilina
Aminostigmina SFO, barbiturice, rezerpina, clofelina, ßAB, Ca-bloc.
Atropina Opioizi, clofelina, etanol
Naloxona Izoniazida, combust. de rachete, deriv, hidrazina Etilenglicol
Piridoxina Haloperidol, antidepresive triciclice, eufilina, carbamazepina
26
În toxicologia clinică mai pe larg se utilizează antagonistul farmacologic intre atropină si
acetilcolina - în cazul intoxicaţiilor cu compuşi organofosforici; între prozerina şi pahicarpina; între
cloridul de kaliu şi glicozidele cardiace. Utilizarea lor permit jugularea multor simptome
periculoase cu preparate de acest gen, dar nu asigura efectul curativ complectamente.
Atropina combate, în intoxicaţia cu substanţe organofosforice, efectele muscarinice
declanşate de acumularea de acetilcolina, însă nu acţionează asupra blocării periferice a transmisiei
neuromusculare din această intoxicaţie.
La administrarea de atropină trebuie ţinut seama de două indicaţii majore:
Ø Urgenţă administrării (intravenos), înainte de orice altă acţiune, dacă este posibil chiar la
locul accidentului;
Ø Necesitatea administrării a unei doze mari, căci pericolul supradozării este mai mic decât al
subdozarii, întrucât toleranţă la atropina este foarte mare, iar dozele prea mici de atropină
periclitează viaţa intoxicatului.
4.3. ANTIDOTURI IN INTOXICATIILE MEDICAMENTOASE
N-ACETILCISTEINA
Proprietăţi fizico-chimice: este derivatul N-acetil al L-cisteinei, solubil în apă (soluţia are miros de
hidrogen sulfurat şi este uşor oxidabila).
Farmacodinamie: sursa de L-cisteina, Precursor al glutationului cu rol major în procesele redox
metabolice hepatice. Acţionează intracelular ca substituent sau regenator de glutation; are activitate
antioxidantă proprie. În consecinţă, previne acumularea de intermediari toxici şi oxidarea
proteinelor, protejează membranele celulare contra peroxidarii lipidice.
27
Farmcocinetica: după administrare orală este absorbită rapid gastro-intestinal, metabolizata
intensiv la primul pasaj hepatic N, N-diacetilcisteina şi L-cisteina; L-cisteina este transformată mai
departe la glutation, sulfat şi taurina; eliminare renală sub formă de sulfaţi, mici cantităţi de taurina
şi sub forma neschimbată. Concentraţia plasmatică maximă se realizează în 30-60 minute. După
administrare intravenos T1/2 este de aproximativ 6 ore.
Farmacotoxicologie: După administrare intravenos pot apărea reacţii anafilactoide,
trombocitopenie, rush, tahicardie, dureri toracice, febră, hipotensiune, angioedem, bronhospasm
(datorate probabil eliberării de histamina prin mecanism neimunologic); acestea nu apar după
administrare per os rareori sulfhemoglóbinemie.
Farmacoterapie: intoxicaţii cu paracetamol, tetraclorura de carbon.
Farmacografie: administrare per os: 140 mg/kg doză de încărcare (diluat 5%), apoi 70 mg/kg la 4
ore, până la 17 doze în cazuri grave. Pentru cazurile de administrare tartiva (mai mult de 16 ore) de
la ingestia de paracetamol, acest protocol poate fi mai eficient decât cel intravenos.
Administrare intravenos:
· 150 mg/kg în 200 ml glucoza 5% în 15 minute, apoi 50 mg/kg în 500 ml glucoza 5% în 4
ore şi 100 mg/kg în 1000 ml glucoza 5%în următoarele 16 ore (doza totală 300 mg/kg în 20
de ore) - regimul este eficace dacă este început în primele 8 ore de la ingestia
paracetamolului;
· 140 mg/kg în soluţie glucoza 5 % într-o oră, urmate de o serie de 12 doze de 70 mg/kg în
soluţie glucoza 5 %, fiecare administrate într-o oră şi spaţiate la 4 ore interval (doza totală
980 mg/kg în 48 de ore); e recomandat în primele 10-24 ore de la ingestia paracetamolului.
Farmacoepidemiologie:
Contraindicaţii: hipersensibilitate cunoscută la acetilcisteina.
Precauţii: insuficienţă renală, respiratorie, vârstnici trebuie utilizate numai dispozitive din sticlă,
materiale plastice, aluminiu, crom, oţel (acetilcisteina reacţionează cu fierul, cupru, cauciucul); nu
se administrează p.o. concomitent cu cărbunele activat; la astmatici este necesară asocierea de
bronhodilatatoare.
Interacţiuni: nu se asociază cu eritromicina, tetracicline, toleandromicina.
ATROPINĂ
28
Proprietăţi fizico-chimice: sulfatul de antropina este o substanţă cristalizată, inodora, cu gust
amar, foarte uşor solubilă în apă, uşor solubilă în alcool, practic insolubila în cloroform şi eter.
Atropina este un eter format între un acid aromatic (acidul tropic) şi o bază organică complexă
(tropina). Esenţiale pentru acţiunea antimuscarinica sunt legătura tip ester între tropină şi acidul
tropic şi gruparea hidroxil liberă de la nivelul grupării acil. Legarea de receptorii muscarinici se
realizează prin cuplarea azotului terţiar al atropinei cu acidul aspartic din porţiunea N-terminala a
celui de - al treilea helix transmembranar al receptorului (mecanism probabil).
Farmacodinamie: atropina blochează toate subtipurile de receptori colinergici muscarinici
postsinaptici de la nivelul muşchilor netezi miocardului, celulelor glandulare, ganglionilor
periferici. Receptorii la nivelul sistemul nervos central sunt acţionaţi numai la doze mari sau toxice
(traversează greu bariera hematoencefalică). Este un antagonist competitiv al acetilcolinei,
împiedicându-i efectele muscarinice.
Ø Aparat digestiv: scăderea secreţiilor salivare, uscăciunea gurii, sete, greutate în deglutiţie
(apar adesea înaintea acţiunii musculaturii netede intestinale). Dozeje terapeutice
influenţează slab secreţia gastrică (numai faza cefalică). Dozele mari de atropină pot reduce
secreţia gastrică de HCI din perioadele interdigestive (acţiunea este mai slabă la bolnavii cu
ulcer gastro-duodenal). Diminuă (nu suprimă) secreţia gastrică stimulată prin histamina,
alcool sau cafeină. Inhibă peristaltismul intestinal (tonusul, amplitudinea şi frecvenţa). Are
efect antispastic moderat asupra veziculei şi cailor biliare. Asupra spasmului cailor biliare
produs prin morfină are efect mai slab decât al teofilinei şi nitriţilor.
Ø Aparat respirator: scade secreţia glandulară; relaxează musculatura bronhiilor, crescând
volumul de aer residual, mai intens când există o bronhoconstricţie produsă de
parasimpatomimetice şi mai slabă când contracţia bronşică este provocată de histamine.
Ø Aparat circulator: efectele sunt diferite, în funcţie de doză şi de tonusul vegetative; la doze
mai mici produce bradicardie şi hipotensiune uşoară prin stimularea centrului vegetal bulbar
29
(la cei cu tonus vagal normal); la personane cu tonus vagal crescut poate produce trahicardie
şi uşoară hipertensiune (acţiune anticolinergica direct).
Ø Aparat excretor: relaxează musculatura bazinetului, uretrelor, vezicii urinare; creşte
tonusul sfincterului vezical; nu influenţează semnificativ formarea urinei.
Ø Ochi: efecte puternice asupra ochiului când este administrată în sacul conjuctival şi mai
slabe pe cale orală sau parentala; produce dilatarea pupilei prin acţiune asupra receptorilor
colinergici ai muscului circular al irisului (midriaza pasivă).
Ø Sistem central nervos: la doze cuprinse între 0,5 – l mg determina o uşoară excitabilitate
vagala prin stimularea centrilor nervosa superiori; previne sau suprima efectele excitante
centrale ele unor anticolinesterazice (fizostigmina).La doze mari sau toxice se produce
stimulare urmată de inhibiţie.
Farmacocinetica: se absoarbe bine după administrare parentală sau digestive şi difuzează în toate
ţesuturile şi organele; se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 14 – 22 %; jumătate din doză
este biotransformata în ficat în metaboliţi inactivi, prin hidroliza enzimatica la nivelul legăturii
esterice, iar restul este excretata urinar în formă neschimbată; volum de distribuţie este aproximativ
2,1 l; clerance- ul este de 8 ml/min şi kg; T1/2 este 4 ore.
Faramacotoxicologie: efectele toxice sunt cele determinate de parasimpatolitice, sunt depedente de
doză (intoxicaţie sau supradozare), iar copii sunt mai susceptibili decât adulţii. Doză letală pentru
un adult este de aproximativ 80 – 100 mg, iar pentru copii de 10 – 20 mg.
Farmacoterapie: intoxicaţii cu substanţe cu acţiune parasimpatomimetică (pilocarpina, metacolina,
anticolinesterazice).
Farmacografie: 2 – 4 mg intravenos care se repeat la 10 – 15 minute, până la instalarea
simptomelor de atropinizare. Doza de 1 mg intravenous este folosită ca test diagnostic pentru
intoxicaţia cu organofosforice.
Farmacoepidemiologie: Contraindicaţii: contraindicaţiile uzuale nu se aplică atunci când atropine
trebuie folosită în situaţii care pun în pericol viaţa pacientului.
Interacţiuni: asocierea cu alte anticolinergice (antidepresive triciclice, antihistaminice H1,
sedative, antiparkisoniene, anticolinergice centrale, disopiramida, chinidina, mequitazina şi
neuroleptice fenotiazinice) determina adiţia reacţiilor adverse de tip antropina. Diminua acţiunea
deprimantă respiratory a morfinomimeticelor; împiedica spasmul larigian care apare uneori după
tiobarbiturice.
Incompatibilităţi:
Sulfatul de antropina nu se administrează în amestec cu alte produse medicamentoase.
DEFEROXAMINA
30
Proprietăţi fizico – chimice: este un acid polihidroxamic produs de Streptomyces pilosus;
pulbere liofilizată de culoare roşie, solubilă în apă, stabilită la pH neutru.
Farmacodinamie: este un agent chelator care formează complexe predominant cu ionii de
fier şi aluminiu; chelărea se produce în raport molar 1:1, astfel încât 1 g de deferoxamina poate lega
theoretic 85 mg fier ionic. Deferoxamina preia ionul ferric legat de hemosiderina, feritina şi mai
puţin din transferina, formandu – se ferioxamina, nu afectează fierul din hemoglobina, mioglobina
şi citocromi.
Farmacocinetica: absorbţie digestivă redusă; se leagă slab de proteinele plasmatice (10 %)
şi se distribuie în spaţiul extracelular; metabolizat rapid în plasmă; T1/2 al epurării este de
aproximativ 6 ore.
Farmacotoxicologie: reacţii adverse: anafilactice (IgE mediate) sau anafilactoide (prin eliberare de
histamine), mai ales după administrare intravenoasă rapidă (eritem, urticarie, tahicardie,
hipotensiune, şoc); senzoriale (neuropatie optică retrobulbara, cataractă, hipoacuzie); renale
(disurie, insuficienta acută); pulmonare (sindrom ce asociază hipoxemie, tahipnee, febră,
eozinofilie).
Farmacoterapie: intoxicaţii cu fier, intoxicaţii cu aluminiu la pacienţii dializaţi.
Farmacografie: intoxicaţii acute cu fier, dacă fierul seric este peste 0,5 mg/dl:15 mg/kg/oră
intravenous lent (doza maximă 90 mg/kg/24 ore); dacă fieru seric este 0,35 – 0,5 mg/dl: 50 – 90
mg/kg/oră intravenos profound la fiecare 8 ore, Intoxicaţii cornice cu fier: 0,5 – 1 g p.o. dizolvate în
apă şi bicarbonate de sodium 1 %. Doza de deferoxamina pentru tratamentul pacienţilor dializaţi
este adaptată nivelului seric al aluminiului.
Farmcoepidemiologie: Contraindicaţii: hipersensibilitate la deferoxamina, insuficienţă renală,
anurie.
Precauţii: administrat în sarcina numai dacă nu există alternative; administrarea orală poate fi
urmată de creşterea absorbţiei fierului, de aceea se utilizează carbine activate care absoarbe
ferioxamina.
31
DIAZEPAM
Proprietăţi fizico – chimice: derivate de 1,4 benzodiazepină; pulbere cristalină albă, inodora, cu
gust amar, practice insolubila în apă. Este foarte liposolubil, fapt ce explica caracteristicile de
penetrabilitate prin membranele biologice şi legarea înaltă de proteinele plasmatice.
Farmacodinamie: se leagă de un receptor specific care face din structura receptorilor GABAA
situaţi la nivelul sinapselor inhibitorii din sistemul central nervos, potenţează legarea şi acţiunea
GABA la acest nivel prin facilitarea deschiderii canalelor de clor. Are effect sedative şi anxiolitic
(la doze mici, fără afectarea funcţiilor cognitive); inhiva reflexele polisinaptice (cu efecte
miorelaxante), reduce salvele susţinute de impulsuri neuronale de mare frecvenţă (effect
anticonculsivant – la doze mari). Alte efecte: scade tonusul miometrului; are influenţă redusă asupra
aparatului cardiovascular; slab anticolinergetic.
Farmacocinetica: legat de proteinele plasmatice în proporţie în foarte mare (98 -99%); volum de
distribuţie este aproximativ 1 l/kg (crescut la vârstnici, cirotici, în hipoalbuminemie); T1/2 este de
30 – 56 ore (mai mare la vârstnici şi la cirotici). Efectele centrale se dezvoltă rapid şiş cad pe
măsură ce substanţa se redistribuie în alte ţesuturi. Este biotransformat hepatic aproape în totalitate
prin deezalchilare oxidativa (se formează un metabolit mai puţin activ – N – dismetildiazepam) şi
prin hidroxilare urmată de glucuronoconjugare. Mai puţin de 1% se elimină urinar nemetabolizat.
Farmacotoxicologie: reacţii adverse: depresia centrilor respiratorii (doze mari); agravarea
disfuncţiei respiratorii la bolnavii cronici; risc de malformaţii în cazul administrării în primele 3 luni
de sarcină; ocazional hiperecitabilitate. Administrarea intravenoasă poate determina local iritaţie şi
tromboza; apnee şi/sau sincopa cardiacă. La epileptici poate precipita instalarea crizelor tonico-
clonice (grad mal).
Administrarea îndelungată de doze mari este cauzată de toleranţă şi dependenta la medicament.
Întreruperea bruscă a administrării duce la instalarea sindromului de abstinenţa: anxietate, insomnie,
32
ameţeli, cefalee, anorexie, greaţă, voma, vărsături, diaree, hipotensiune posturala, hipertermie,
convulsii, psihoze. Supradoză determina sedare, somnolenţa, depresie, respiratorie, comă, diplopie,
dizartrie, ataxie. Antidotul intoxicaţiei cu diazepam (benzodiazepine) este flumazenilul.
Farmacoterapie: Controlul convulsiilor în intoxicaţii cu clorochin, izoniazida (în asociere cu
piridoxina), salicilaţi, metilxantine, antidepresive triciclice şi alţi compuşi convusivanti.
Farmacografie: la adult: usual 5 - 10 mg intavenos lent, care se poate repeta la 10 - 15 minute
(maxim 30 mg); la copii sub 5 ani:0,3 0,5 mg/kg/doza, maxim 5 mg; la copii peste 5 ani, 1 2
mg/doza, maxim 10 mg.
Farmacoepidemiologie: Contraindicaţii: şoc, comă, intoxicaţii acute cu alcool sau alte deprimante
centrale; nu se administrează concomitant cu inhibitori de MAO; alergie la diazepam; primele trei
luni de sarcină; miastenia gravis, glaucom.
Precauţii: la celebro – vasculari, în insuficienţa cardio – respiratorie, la bătrâni şi debilitate; se
evita administrarea intravenoasă rapidă şi asocierea cu barbiturice, alcool, analgezice opoide; nu se
amestecă cu alte medicamente şi nu se adauga soluţiilor perfuzabile.
Interacţiuni: prelungeşte efectele succinicolinei, accentuează efectele antidepresivelor triciclice şi
hormonilor tiroidieni. Efectele diazepamului sunt scăzute de paracetamol, contraceptive orale,
izoniazida, litiu şi amplificate de rifampicina.
FLUMAZENIL
Proprietăţi fizico – chimice: este un compus cu structura imidazobenzodiazepina; pentru funcţia
de antagonist benzodiazepinic sunt determinate prezenta funcţiei ceto în poziţia 5 şi a
substituentului metal în poziţia 4 a inelului diazepinic.
Farmacodinamie: antagonizează competitive legarea şi efectele alosterice ale benzodiazepinelor la
nivelul receptorilor GABAA, pentru care are afinitate fină.La nivelul sistemului central nervos
33
antagonizează rapid efectele hypnotic şi sedative ale benzodiazepinelor şi nu antagonizează
deprimarea respiratorie produsă de acestea.
Farmacocinetica: administrarea intravenoasă: se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 50
%; T1/2 este de aproximativ 1 oră; epurat aproape în întregime prin metabolizare hepatică,
compuşii inactivi sunt eliminate renal; durata efectelor clinice: 30 – 60 minute, cu debut în 1 – 3
minute.
Farmacotoxicologie: sunt posibile: vertij, cefalee, vărsături; posibil convulsii în cazul asocierii la
benzodiazepine a barbituricelor sau, mai ales, a antidepresivelor triciclice; declanşează sindromul
de abstinenţa la pacienţii cu toleranya şi/sau dependenta la benzodiazepine; vasodilataţie cutanată;
ataxie, labilitate emoţională; diplopie; parestezii, aritmii, mai ales în cazul asocierii supradozei de
antidepresive triciclice, reacţii la locul injectării (tromboflebita); rare reacţii de hipersensibilitate.
Supradoză: fără efecte semnificative în lipsa agoniştilor benzodiazepinici; anxietate, agitaţie,
creşterea tonusului muscular, hiperestezie, posibil convulsii în cazul utilizării unor doze excesiv de
mari pentru tratamentul intoxicaţiei cu benzodiazepinelor. Convulsiile sunt prompt stopate de
administrarea barbituricelor, benzodiazepinelor, fenitoinei.
Farmacoterapie: tratamentul şi diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei cu benzodiazepine;
tratamentul intoxicaţiei cu zolpiden, zolpiclon; combaterea sedării benzodiazepinice induse şi
menţinute la pacienţi pentru proceduri diagnostice şi terateutice (anestezie generală, defibrilări
electrice, intervenţii de mică chirurgie).
Farmacografie: 0,5 intravenos, repetabil în funcţie de răspunsul clinic; în general, în cazul
supradozei benzodiazepinice, răspunsul apare după doza totală de 1 – 5 mg administrate în 2 – 10
minute. Lipsa răspunsului după 5 mg flumazenil sugerează o altă cauză de sedare. Dacă sedarea
reapare după 20 – 30 minute, pot fi administrate doze suplimentare de flumazenil.
Farmacoepidemiologie:
Contraindicaţii: hipersensibilitate cunoscută la produs; intoxicaţii grave cu antidepresive triciclice.
Precauţii: tratament recent cu benzodiazepine în doze repetate; pacienţi cu dependenţa fizică de
benzodiazepine; controlul cu benzodiazepine al situaţiilor ameninţătoare de viaţă (presiune
intracraniană, status epilepticus). Pacienţii trebuie monitorizaţi minim 2 ore pentru detectarea
reapariţiei depresiei respiratorii şi sedării datorate benzodiazepinelor.
FITOMENADIONA (Vitamina K1)
34
Proprietăţi fizico – chimice: este un derivate de naftochinona; face parte din grupul vitaminelor
liposolubile.
Farmacodinamie: acţiunea marmacologica a fitomenadionei este identical cu acţiunea fiziologică a
vitaminei K endogene, fiind cofactor al biosintezei factorilor coagulării II, VII.IX, X şi proteinelor
C şi S din precursori native. Când supradoză de antivitamine K are ca rezultat inhibarea formării la
nivelul ficatului a factorilor de coagulare vitamino K – dependenţi, administrarea fitomenadionei
compeseaza deficitul de vitamina K biologic active şi stimulează biosintezele menţionate. Cantităţi
adecvate de fitomenadiona normalizează activitatea protrombinica în 24 – 48 de ore.
Farmacocinetica: după administrare intravenoasă este metabolizată hepatic, rezultând metabolite
polari excretaţi renal şi biliar.
Farmacotoxicologie: produce efecte adverse numai la doze foarte mari: sudoraţie, hiperemie,
dispnee, cianoza, tahicardie, colaps (în special după injectare intravenous rapidă);
hiperbilirubinemie (la nou – născuţi); anemie hemolitica, methemoglobinemie. Rareori apar reacţii
anafilactice.
Farmacoterapie: hemoragiile determinate de anticoagulante cumarinice şi indandionice;
prevenirea hipoprotrombinemiei determinate de salicilaţi.
Farmacografie: hemoragii determinate de anticoagulante orale: 0,1 mg/kg corp/zi intravenous lent,
până la normalizarea activităţii protrombinei (până la 40 mg/zi, în cazuri grave). Intoxicaţii acute cu
salicilaţi; 1 mg vitamina K pentru fiecare gram de salicilaţi.
Farmacoepidemiologie: Contraindicaţii: intoleranţă la fitomenadiona.
Precauţii: nou – născuţii şi sugari; nu se amestecă cu alte soluţii.
NALORFINA
35
Proprietăţi fizico – chimice: clorhidratul de nalorfina este o pulbere albă, solubilă în apă.
Substituţia în molecula morfinei a grupării metal de la atomul de azot cu gruparea metiletena este
determinate pentru acţiunea malorfinei.
Farmacodinamiei: antagonist, pur” al opiaceelor naturale şi sintetice, blochează competitiv
receptorii µ, κ, σ,. Previne şi anulează depresia respiratorie, sedarea şi hipotensiunea produse de
supradozele de opiacee naturale şi sintetice (morfină, codeine, heroină, meperidina, fentanil),
efectele disforice şi psihotice ale pentazocinei şi ale altor angonisti – antagonişti ai receptorilor
opoizi. Nu are efecte sedative şi nici activitate parasimpatomimetică, nu determina fenomene de
dependena şi toleranţă.
Farmacocinetica: nu se leagă de proteinele plasmatice; biotransformare hepatică (în principal prin
glucuronoconjugare) în proporţii mari, metaboliţii sunt eliminate renal; T1/2 este 60 – 90 minute;
volum de distribuţie 2 l/kg. Efectele apar după aproximativ 2 minute după administrarea
intravenoasă şi persista mult mai puţin decât în cazul administrării intramuscuar sau subcutanat;
efectele clinice se estompează uneori în mai puţin de o oră, în funcţie de supradoza, durata de
acţiune şi timpul scurs de la administrarea morfinomimeticului.
Farmacotoxicologie: dozele mai mari de 24 mg produc la voluntari sănătoşi uşoară somnolenţă;
dozele mici pot declanşa la toxicomani manifestări similare sindromului de abstinenţa: greaţă,
vărsături, transpiraţii, tremor, pusee de hipertensiune artificială, tahicardie, aritmii.
Farmacoterapie: tratamentul şi diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei acute cu opiacee naturale şi
sintetice; postoperator pentru reducerea deprimării respiratorii datorate opiaceelor (acţiune în 3 – 4
minute); tratamentul toxidromului grav sedative hipnotic din intoxicaţia severă cu etanol.
Farmacografie: la adulţi: doza iniţială este de 0,4 mg intravenous; la copii; 0,01 – 0,1 mg/kg
intravenos. Doza poate fi repetată după câteva minute (doza totală 10 mg). Dacă repetarea dozei
este fără efect, depresia respiratorie are altă etiologie decât supradoză de opiacee.
Farmacoepidemiologie: Contraindicaţii: hipersensibilitate la naloxona; toxicomani, în afară
manifestărilor supradozei de opiacee.
36
Precauţii: administrarea la gravide se face sub supraveghere strictă; pacientul va fi supravegheat
chiar după apariţia efectelor terapeutice, administrarea intravenoasă prea rapidă poate declanşa
manifestării similare sindromului de întrerupere.
GLUCAGON
Proprietăţi fizico – chimice: este un polipeptid format din 29 de aminoacizi.
Farmacodinamie: în organism este unul din hormonii implicaţii în homeostazia glucozei.
Glucagonul interacţionează cu receptori glicoproteici membranari cuplaţi cu proteină GS rezultând
activarea adenilciclazei şi creşterea AMPc intracelular. La nivel hepatocitar: este stimulate
activitatea şi transcripţia genică a unor enzyme implicate în metabolismul glucidic (fosforilaze,
kinaze), având ca rezultat creşterea glicogenoliezei şi gluconeogenezei, inhibarea glicogenogenezei
şi glicolizei; scade concentraţia intracelulară a malonil – CoA cu stimularea consecutive a oxidării
acizilor graşi. La concentraţii mari sunt evidente efecte şi la nivelul altor ţesuturi şi organe: ţesut
adipos (creşterea lipolizei), inima (creşte contractilitatea), tub digestiv (relaxarea musculaturii
netede).
Astfel, glucagonul determina: creşterea glicemiei (efect redus sau absent când depozitele de
glycogen hepatic sunt epuizate: hipoglicemie prelungită, înfometare, alcoolism), scăderea
colesterolemiei, creşterea eliminării de Na, K, Cl, P independent de acţiunea hiperglicemianta;
creşte debitul cardiac şi coronarian şi produce uşoară tahicardie; scade volumul şi aciditatea
secreţilor gastrice, scade motilitatea gastrică.
Farmacocinetica: degradat enzymatic la nivel hepatic, renal şi plasmatic; clearance plasmatic 10
ml/kg/min; T1/2 este de 3 – 6 minute; activitatea biologică este abolita prin înlăturarea proteolitică a
histidinei de la capătul amino terminal; efectele apar la aproximativ un minut după injectarea
intravenoasă şi la 5 – 15 minute după injectarea intramusculară şi se menţin 10 – 40 minute.
Farmacotoxicologie: greaţă, voma, reacţii de hipersensibilizare; hipertensiune arterială în caz de
feocromocitom; doze mai mari de 2 mg produc hipopotasemie.
DOPAMINĂ
37
Proprietăţi fizico – chimice: pulbere albă cristalină, solubilă în apă, alcool.
Farmacodinamie: activează receptorii alfa şi beta – adrenergici (direct şi indirect prin eliminarea
norepinefrinei din terminaţiile nervoase) precum şi receptorii dopaminergici. Efectele depind de
doză.La doze mici (între 0,0015 şi 0,005 – 0,010 mg/kg. minut): vasodilataţie renală, mezenterica,
coronariana, cerebrală; creşte fluxul sanguine renal, diureza şi natriureza: efectele sunt rezultatul
activării receptorilor dopaminergici D1 vasculari.La doze mai mari (0,010 mg/kg/minut): stimulare
cardiacă (creşte forţa de contracţie AV, frecvenţă şi debitul cardiac).
Farmacocinetica: inactivă oral; administrată intravenos urmează calea metabolica a
catacolaminelor, fiind rapid transformat în noradrenalina şi metabolite proprii; T1/2 este 2 minute;
nu traversează bariera hematoencefalică. Efectele debutează la 5 minute după administrare
intravenoasă şi durează puţin de 10 minute.
Farmacotoxicologie: sunt posibile: tahicardie, aritmii, angor, hipertensiune, cefalee, greaţă,
vărsături, necroza ischemică locală (administrare paravenoasa în cantităţi mari); gangrena degetelor
(perfuzie intravenoasă prelungită). Supradozajul poate duce la activitate simpatamimetica excesivă;
hipertensiunea arterială marcată se tratează cu izoproterenol, iar celelalte efecte se combat cu alfa-
sau beta-adrenolitice.
Farmacoterapie: dopamină antagonizează specific scăderea debitului cardiac şi a tensiunii arteriale
în intoxicaţia cu beta-blocante, şi specific situaţii similare produse de alţi compuşi cardiotoxici.
Farmacografie: se începe cu 0,002-0,005 mg/kg/minut perfuzie intravenoasă şi se creşte gradat
până la 0,020-0,050 mg/kg/minut sau mai mult, în funcţie de tensiune arterială, debitul cardiac şi
urinar.
Farmacoepidemiologie: Contraindicaţii: feocromocitom, tahiaritmii.
Precauţii: la vârstnici, în caz de infarct miocardic, hipertensiune, sindrom Raynaud, hipertiroidie,
hipertensiune portala, insuficienta respiratorie acută; doza se reduce dacă scade debitul urinar, apar
tahicardie sau aritmii; oprirea administrării se face lent.
Interacţiuni: se evita asocierea cu fenitoina intravenoasa, tolazolina (hipotensiune); ergotamina
(ischemie periferică şi gangrena); antidepresivele triciclice (impredictibilitatea răspunsului);
38
inhibitor de monoaminoxidaza (creşte marcat concentraţia şi efectele dopaminei). Inversează
acţiunea antihipertensivelor.
BICARBONAT DE SODIU
Proprietăţi fizico – chimice: are formula chimică NAHCO3 şi este o pulbere cristalină, albă, cu
gust sărat, leşietic, solubilă în apă şi practic insolubila în alcool.
Farmacodinamie: prin alcalinizare plasmatică şi urinara este micşorată capacitatea de trecere prim
membrane a toxicelor acide (creşte gradul de ionizare) fiind redusă pătrunderea la locurile de
acţiune şi respectiv crescută eliminarea urinara a acestora.
Acidoza metabolică cu hiatus anionic, caracteristică a intoxicaţiei cu salicilaţi, este compensate prin
aportul de HCO3 şi consecutiv este împiedicată pătrunderea intracelulară a toxicului.
Este eficace în cazul hipotensiunii, lărgirii complexului QRS, blocului AV, tahiaritmiilor associate
cardiotoxicitatii determinate de supradozele de antidepresive triciclice, antiaritmice de clasa Ia şi Ic
(posibil datorită efectelor cardioprotectoare ale sodiului extracelular şi osmolaritatii crescute).
39
Farmacotoxicologie: sunt posibile: hipertensiune arterială, aritmii grave şi edem pulmonary acut
(supraîncărcare volemica şi permeabilitate capilară pulmonara crescută).
Farmacoterapie: indicat pentru creşterea eliminării urinare a: salicilaţilor, barbituricelor,
metotrexatului, clorpropamidei; corecţia acidozei în intoxicaţiile cu salicilaţi, izoniazida, fier,
metilxantine, antidepresive triciclice; tratamentul antiaritmic în intoxicaţii cu antidepresive
triciclice, antiaritmice de clasa Ia şi Ic; util uneori în tratamentul tahiaritmiilor ventriculare associate
cu prelungirea intervalului QT şi conducere intraventriculară anormală în intoxicaţii cu fenotiazine.
Farmacografie: 1 – 3 Eq/kg în perfuzie intravenoasă pentru a menţine pH-ul sangvin la 7,5 şi pH-ul
urinar între 7,5 – 8; ca antiaritmic: 50 -100 mEq bolus intravenous.
Farmacoepidemiologie: Contraindicatii: alcaloza; insuficientă renală; edem cerebral;
hipertensiune arterială; insuficientă cardiacă congestive.
Interacţiuni: poate creşte efectele amfetaminei, meperidinei, efedrinei, chinidinei şi scade efectele
anticoagulantelor, acidului nalidixic, fierului, penicinelor, pentobarbitalului, fenibutazonei,
salicilaţilor, sulfamidelor, tetraciclinelor. Incompatibil în soluţie cu ACTH, atropine sulfurica,
clorura şi gluconat de calciu, efedrina sulfurică, insulina, lidocaină clorhidrica, meperidina, morfină
sulfurică, penicilina G potasica sau sodica, procaine, sulfat de magneziu, thiopental sodic, vitamine
din complexul B.
CĂRBUNE ACTIVAT
Proprietăţi fizico-chimice: este o pulbere neagră, puţin solubilă în apă, obţinută prin combustia
materialelor. Activarea se produce prin îndepărtarea materialelor adsorbite şi prin diminuarea
mărimii particulelor, crescând astfel suprafaţa de acţiune a cărbunelui.
Farmacodinamie: are capacitatea să adsoarbă anumite substanţe toxice; proprietăţile adsorbante
sunt correlate cu geneza forţelor de interacţiune de tip legături de hydrogen, ion – ion, dipol –
40
dipole şi van der Waals; pentru o adsorbţie optimă este necesar ca substanţele să fie cât mai puţin
ionizate şiş a fie dizolvate.
În plus faţă de simplă adsorbţie este acceptată existenţa unui mecanism suplimentar de exsorbtie
enterocapilara prin care compuşii din sânge retrodifuzeana în lumenul intestinal.
Acest mechanism creşte eliminarea toxicului, eficacitatea sa fiind depedenta de fluxul sanguin,
afinitatea toxicului pentru cărbunele activat, existenţa unei lungi faze de distribuţie a
medicamentului, volumul de distribuţie redus al acestuia şi legarea redusă de albuminele
plasmatice.
Acest mecanism explica eficacitatea cărbunelui activate în eliminarea unor toxice care au o
circulaţie enterohepatica redusă sau absenţa. Eficacitatea cărbunelui activate este condiţionată şi de
timpul scurs de la ingestia toxicului (variaţia invers proporţională), cantitatea de carbine
asministrata (variaţie direct proporţională); practic eficienţa maximă se obţine în prima oră de la
ingestia toxicului.
Este practic inefficient în adsorbţia acizilor şi bazelir minerale, cianurilor inlt dissociate, fluorurilor,
metalelor, alcoolilor, glicolilor, hidrocarburilor alifatice şi a altor substanţe anorganice.
Farmacocinetica: nu se absoarbe din tubul digestive, împreună cu toxicul adsorbit se elimină prin
fecale.
Farmacotoxicologie: nu are acţiune toxică directă; sunt posibile greaţă, vărsături, constipaţie
(uneori diareee), colorarea scaunelor în negru.
Complicaţii: aspiraţie, obstrucţie intestinală, infecţie (colmatarea cărbunelui).
Farmacoterapie: decontaminare internă şi creşterea eliminării toxicului în intoxicaţii cu: salicilaţi,
barbiturice, antidepresive triciclice, paracetamol, glutetimida, fenitoina, digitalice, dapsona, nadolol,
fenilbutazona, piroxicam, izoniazida, penicilamina, amiodarona şi a alte substanţe organice şi
anorganice.
Farmacografie: 1-2 g/kg pe cale orală sub formă de suspensie (8 ml lichid/1g carbine) sau pasta cu
apă la fiecare 2-4 ore. Doza uzuală este de 60-100 g.
Farmacoepidemiologie: Contraindicatii : ingestie substanţe corozive (împiedica vizualizarea
leziunilor pein endoscopie); nu se administrează înainte, concomitent, sau imediat după siropul de
ipeca şi după un antidote oral.
41