1

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI MEDIAȘ DIRECŢIA MUNICIPALĂ PENTRU CULTURĂ, SPORT, TURISM ŞI TINERET

CULTURA MEDIEŞANĂ VIII

MEDIAŞ – 2019

2

Consiliul ştiinţific Dr. Andeea Atanasiu-Croitoru – Muzeul Marinei Române din Constanţa Dr. Gherghina Boda – Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva Dr. Constantin Ittu – Muzeul Brukenthal din Sibiu Dr. Cătălina Mărculeţ – Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti Dr. Vasile Mărculeţ – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Sime Pirotici – Facultatea de Arhivistică a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti Dr. Nicolae Rusan – Institutul Meteorologic, Sibiu Dr. Mihail Zahariade – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti Comitetul de redacţie Christine Thellmann – viceprimar; coordonator DMCSTT Mediaș Elena Sajgo – director DMCSTT Mediaș Dr. Vasile Mărculeţ – redactor şef – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Ioan Mărculeţ – redactor şef adjunct – Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti Delia Crişan – secretar de redeacţie – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Membri: Drd. Viorel Ştefu – Muzeul Municipal Mediaş Helmuth Julius Knall – Liceul Teoretic „St. L. Roth” din Mediaş Dr. Alexandru Bucur – Sibiu Dr. Dragoș-Lucian Țigău – Școala Comercială Superioară „Nicolae Kretzulescu”, Bucureşti Traducerea rezumatelor Limba engleză: Theodora Mărculeţ; Angela Porime Limba franceză: Stefania Di Pucchio; Elena Jampa Limba germană: Sanda-Iuliana Georgescu Corespondenţa, schimburile de carte şi comenzile se vor trimite la: La correspondance, les échanges et toutes commandes seront envoyés au: The correspondence, the book exchange and the orders could be sent to: Primăria Municipiului Mediaș Direcţia pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret Piaţa Corneliu Coposu, nr. 3 551017, Mediaş jud. Sibiu, România directiamunicipalamedias@yahoo.com

Editor: Primăria Municipiului Mediaș

prin Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret - Mediaş

Responsabilitatea pentru ideile exprimate, conţinutul şi acurateţea corecturii materialelor publicate revine exclusiv autorilor.

ISSN 2285 – 4045 ISSN-L 2285 – 4045

3

NOTA REDACȚIEI

Anuarul Cultura Medieșană, VIII reunește lucrările prezentate de autori în cadrul Sesiunii naționale de

comunicări științifice dedicată Zilei Naționale a României, organizată, în noiembrie 2018, de Colegiul Tehnic „Mediensis”,

prin Catedra de Istorie și Științe Socio-Umane, în parteneriat cu Primăria Municipiului Mediaș, prin Direcția Municipală

pentru Cultură, Sport, Turism și Tineret.

Ediția din noiembrie 2018 a Sesiunii naționale de comunicări științifice dedicată Zilei Naționale a României s-a

desfășurat sub egida proiectului «Centenarul Marii Uniri», care a inclus totalitatea activităților cultural-artistice și

științifice, organizate de Primăria Municipiului Mediaș cu ocazia aniversării a 100 de ani de la finalizarea procesului

făuririi statului național unitar român. În acest context, Sesiunea națională de comunicări științifice, dedicată acestui

moment crucial din istoria națională, a fost inclusă în caledarul respectivelor activități.

Manifesatare științifică de amploare și ținută națională, sesiunea a reunit specialiști din importante institute de

cercetare și muzee din țară (București, Constanța, Cluj-Napoca, Deva, Sibiu, Sighișoara), cadre didactice din

învățământul superior și preuniversitar. O parte însemnată a comunicărilor prezentate în cadrul sesiunii, pe care autorii

lor le-au pus la dispoziția redacției, au fost cuprinse în prezentul număr al anuarului.

Structura actualului număr al anuarului Cultura Medieșană urmează, pe cât posibil, pe cea a sesiunii de

comunicări științifice. În consecință, în prezentul număr au fost incluse 20 studii, cu o tematică, a subiectelor abordate,

extrem de variată, grupate în cadrul a trei secțiuni: „Istorie și Arheologie” – 9 lucrări, „Cultură și Civilizație” – 4 lucrări și

„Geografie și Științele Mediului” – 7 lucrări.

În procesul de realizare a anuarului, redacția s-a limitat doar la a asigura forma materialelor publicate și

respectarea de către autorii lor a normelor de redactare. În consecință, unele dintre acesta au suferit o serie de

modificări față de forma transmisă de autori, fără a se face nicio intervenție în conținutul lor. De altfel, întreaga

responsabilitatea pentru conținutul materialelor, a ideilor și opiniilor exprimate revine în exclusivitate autorilor.

Redacția,

Mediaș, iulie 2019

4

ISTORIE ȘI

ARHEOLOGIE

5

POSESIUNILE MĂNĂSTIRII ARGEȘ ÎN JUDEȚUL IALOMIȚA

Mihai Iorga Résumé. Les propriétés du monastere ďArgeș dans le departament Ialomița. Le monastère ďArgeș, fondépar le voïevde Neagoe Basarab au début du XV-éme siécle, a bénéficié dès la début des nombreusses donnations: propriétés et privilèges. Dès les premières années de sa construction, le voïevode Neagoe Basarab, préoccupé par la prospérité des moines, a concédé au monastère des propriétés dans le département de Ialomița (des parties de villages, des villages entiers, des étangs, des moulins) notamment dans sa partie ďest, sur le bras Borcea, où le monastère bénéficiera des terres fertiles et surtout des quantitésimportantes de poisson, dont la commercialisation apportait des revenus signifiants, le poisson étant en même temps la nourriture préférée de moines. Si les propriétés détenues par le monastère ďArgeș dans les villages Dichiseni et Trănșani ont été assez vite perdues à la faveur ďautres boyards ou ďautres monostères par des actes ďagresssion ou par des donations; le monastère gardera les propriétés dans les villages Fetești et Poiana jusqu′a la sécularisations.Pas tout à fait en totalite, car le saint lieu se confrontera à la perte de certaines parties des ces proprietes suite à une serie de jugements avec les grands boyards, les plus connus étants les procès avec la famille Dudescu. En même temps, le monastère a du affronter plusieurs conflicts avec les «rumâni» (paysans dependants) du villages de Fetești, determinés par le fardeau des obligations et la dureté des moines et le refus de rumâni de respecter le monopole «des boissons», privilège réservé au monastère. Cuvinte cheie: Mănăstirea Argeș, Neagoe Basarab, Dichiseni, Trănșani, Fetești, Poiana, egumeni, moșie. Mots de clés: Monastère Argeș. Neagoe Basarab, Dichiseni, Trănșani, Fetești, Poiana, higoumènes, propriété foncière.

Mănăstirea Argeș a fost ctitorită de domnul Neagoe Basarab pe locul fostei Mitropolii a Țării Românești (1359).

Mănăstirea a fost înălțată pe moșia Flămânzești luată de la orășenii din Curtea de Argeș, cărora le-a dat în schimb partea Sasului în Muscel, probabil aceeași cu ocina Zigovanilor (Zăgovenilor)1. Acest schimb a generat un conflict îndelungat cu orășenii din Curtea de Argeș. Încă de la început, ctitorul a înzestrat mănăstirea cu dărnicie, oferind sfântului lăcaș proprietăți și privilegii numeroase. Nu cunoaștem actul de danie al domnului Neagoe Basarab, în schimb documentele date de urmașii săi, prin care întăreau dania ctitorului, arată cât de însemnată a fost dania lui Neagoe Basarab. Potrivit unui hrisov din 4 aprilie 1523, prin care domnul Radu de la Afumați, ginerele domnului, întărea dania lui Neagoe Basarab, mănăstirea deținea 19 sate și părți de sate, gârle, bălți, 8 mori (unala Domnești, două la Corbi, pe Argeș trei mori, la Pitești două mori), vama de la Ocna Mică din Târgoviște, precum și vinăriciul domnesc și boieresc de la Răzvadul și Ștefănești2, un număr de robi. Această întărire este reconfirmată de același domn la 9 februarie 15243, unde apar în plus satele: Crivadia (Vlașca), Cornet, Borsești, Ruda (Argeș) și Hornești-Orlești (Vâlcea). Cu timpul mănăstirea mai este înzestrată și de alți domni și boieri, cu mai multe ocini, vii, grădini și livezi, locuri de casă în orașul Curtea de Argeș și la București4. Totodată, mănăstirii Argeș, domnul Antonie Vodă din Popești îi întărește metohul Robaia cu satul5; Grigore Vâlsănescu și frații săi închină mănăstirii schitul Brătășești cu toate moșiile și bunurile sale6, iar Cozma, episcopul Buzăului, închină schitul făcut de el în București și cu casele „în mahalaoa Sfeti Gheorghe vechiu”7. După cum se vede mănăstirea Argeș s-a bucurat de atenția mai multor domni printre care: Radu de la Afumați, Petru cel Tânăr, Pătrașcu cel Bun, Radu Șerban și Matei Bsarab. Însă, urmașii lui Matei Basarab n-au mai arătat aceeași bunăvoință mănăstirii, cea mai cunoscută fiind poziția ostilă a domnului Constantin Șerban izvorâtă și din dușmănia acestuia față de amintirea și realizările domnului Matei Basarab8.

Prin daniile domnilor amintiți mai sus, dar și a unor boieri, mănăstirea va beneficia, la sfârșitul secolului al XVI-lea, de unul din cele mai întinse domenii feudale mănăstirești, care se întindea în mai multe județe, cele mai multe proprietăți, (sate, părți de sate, mori, vii, grădini, livezi, locuri de casă, vămi) fiind în județul Argeș, urmat de județele: Mușcel, Dâmbovița, Ialomița, Romanați, Vlașca, Vâlcea, Olt.

Încă din primii ani de la ridicarea mănăstirii Argeș, domnul Neagoe Basarab, preocupat de bunăstarea călugărilor, le-a dăruit ocine în județul Ialomița, îndeosebi în satele de la Balta Ialomiței împreună cu gârlele și bălțile, de unde mănăstirea beneficia de cele mai mari cantități de pește, care prin comercializare aducea însemnate venituri, 1 Ionașcu 1944, p.459. 2 DRH, B, II, doc. 215. 3 DRH, B, II, doc.221. 4 Andreescu 2004, doc. 167. 5 Andreescu 2004, doc. 52 și54. 6 Andreescu 2004, doc.122. 7 Andreescu 2004, doc.167. 8 Ionașcu 1944, p. 460.

6

totodată, peștele constituind și hrana preferată a călugărilor. Pentru început, domnul Neagoe Basarab dăruiește mănăstirii satele: Dichisești și Trănșani împreună cu gârlele și bălțile. Documentul nu s-a păstrat, însă un hrisov din 4 aprilie 1523, de la domnul Radu de la Afumați, amintește că Neagoe Basarab a dăruit mănăstirii „Trănșani jumătate și cu gârlele și bălțile jumătateși Dichisești cu gârlele și bălțile”, danie reconfirmată de același domn la 9 februarie 1524, „adică Tonșani cu balta, Dichisiștii, iar cu gârla și cu tot hotarul”9.

După cele două hrisoave ale domnului Radu de la Afumați rezultă că mănăstiriiea Argeș a intrat în posesia unei jumătăți din satul Trănșani și jumătate din gârlele și bălțile sale, în schimb, în ceea ce privește satul Dichiseni,actele citate nu fac nicio precizare, așa că în absența altor mărturii, răspunsul este dificil de dat. Probabil, va fi fost vorba de întreg satul cu gârlele și bălțile sale, dacă am lua în considerare expresia din hrisovul din 9 februarie 1524, „Dichiseni cu tot hotar”. Pe de altă parte, domnul Radu Șerban, în hrisovul din 9 februarie 1608, ne spune că domnul Neagoe Basarab a dăruit „satul Dichisești cu tot hotarul, din câmp și din baltă”10, un argument în sprijinul afirmației că dania ctitorului se referea la tot satul Dichisești. Din acest act aflăm că satul fusese al paharnicului Șerbul, care a făcut schimb cu domnul Neagoe Basarab, primind Cunești în schimbul satului Dichisești, pe care domnul l-a dăruit mănăstirii Argeș. În sprijinul acestei afirmații ar veni și actele domnului Radu de la Afumați, unde, enumerând satele dăruite de Neagoe Basarab folosește aceeași expresie „cu tot hotarul”, iar actele referitoare la aceste sate, din secolele XVI-XVII, fac dovada sigură că au fost dăruite în întregime11.

În ambele cazuri, informațiile documentare, din secolele următoare, referitoare la stăpânirea mănăstirii Argeș în aceste sate lipsec aproape total. Doar în cazul satului Dichiseni, hrisovul lui Radu Șerban, din 9 februarie 1608, prin care domnul confirma dania lui Neagoe Basarab, menționează încă prezența mănăstirii în acest sat, desigur, proprietate mult redusă la acea dată. Prin acest hrisov domnul mărturisește că a găsit mănăstirea în ruină și că a văzut și hrisovul străbunului său, Neagoe Basarab, rupt, vechi și întunecat, de aceea l-a înnoit confirmând mănăstirii mai multe sate, mori, vii, ocna de la Târgoviște, printre care și moșia Dichiseni. Probabil, ocina mănăstirii din satul Dichiseni fusese cotropită, ca și celelalte moșii amnitite de actul citat, de unii demnitari domnești în timpul luptelor pentru tron de după asasinarea lui Mihai Viteazul. De alfel, actele de cancelarie din prima jumătate a secolului al XVII-lea consemnează recuperarea, de către mănăstire, a unor proprietăți în urma judecăților12. Cât privește ocina din satul Trănșani nu se mai regăsește printre satele întărite de Radu Șerban, ceea ce ar demonstra pierdea sa definitivă.

Oricare va fi fost întinderea proprietăților mănăstirii Argeș în cele două sate, un lucru este cert, încă de la jumătatea secolului al XVI-lea, stăpânirea mănăstirii aici s-a destrămat, fie prin acte de cotropire din partea unor boieri, fie prin donații domnmești.

Din documentele cercetate rezultă că proprietățile mănăstirii în satele Trănșani și Dichiseni, încă de la mijlocul secolului al XVI-lea se învecinau cu alți proprietari, ale căror ocini se extind în defavoarea mănăstirii Argeș. Astfel, în satul Dichiseni, un document din 17 decembrie 158613 ne face cunoscut că Maria postelniceasa, sora lui Pătrașcu cel Bun, stăpânea o însemnată parte din satul Dichiseni, proprietate pe care o deținea, cu siguranță, înainte de anul 1550. Tot în acest timp, un hrisov din 14 iunie 1568 menționează pe un anume Stoica Gighiri, stăpân al unei întinse proprietăți în sat, pe care în acel an a vândut-o postelnicesei Chera14. La sfârșitul secolului al XVI-lea, partea jupânesei Maria din satul Dichiseni va fi cumpărată de domnul Mihnea Turcitul de la nepoții Mariei, pe care o dăruiește mănăstirii Sf. Troiță (Radu vodă) la 7 ianuarie 158715. O parte din moșia și satul Dichiseni va fi recuperată de mănăstirea Argeș prin hrisovul lui Radu Șerban, amintit mai sus. În condiții pe care nu le cunoaștem, mănăstirea Argeș pierde pentru totdeauna ocina sa din satul Dichiseni; un document de la Antonie Vodă din Popești, la 1671, menționează Dichisești ca sat al mănăstirii Sf. Troiță.

Cât priveste ocina din satul Trănșani, mănăstirea Argeș o va pierde definitiv, încă din cursul veacului al XVI-lea, în favoarea unor boieri printre care Datco clucer din Potoceni. Demnitarul domnesc intrase în stăpânirea ocinei din Trănșani ca zestre a soției sale Zamfira, care oavea „de la părinții ei, din moși stămoși”16. Mănăstirea Argeș nu va mai recupera, în secolele următoare, proprietățile sale din cele două sate ialomițene, pierdute în favoarea unor boieri și a altor mănăstiri.

Urmașii domnului Radu de la Afumați vor înzestra mănăstirea cu alte proprietăți în județul Ialomița. Astfel, domnul Vlad Înecatul va dărui mănăstirii morile de pe Ialomița, în satul Berilești, clădite de domn pentru sfânta mănăstire. Aceste mori au fost cotropite de Radu Furcovici vistier. Egumenul mănăstirii va interveni pe lângă domnul 9 DRH, B, II, doc. 215 și 221. 10 DIR, B, XVII/1, doc. 273. 11 Andreescu 2004, p. 9-18. 12 Andreescu 2004, p. 10-18. 13 DIR, B, XVI/V, doc. 284. 14 DRH, B, VI, doc.74. 15 DIR, B, XVI/V, doc.291. 16 DIR,B, XVII/4, doc.152.

7

Vlad Vintilă care în urma judecății va întării mănăstirii stăpânirea asupra morilor din satul Berilești17. Este singura informație pe care o cunoaștem în legătură cu această proprietate a sfântului lăcaș. Domnul Vlad Vintilă (1532-1535) înzestrează mănăstirea Argeș cu balta Săltava și cu toate iezerele, fixîndu-i și hotarele: „din hotarul de sus, pe la Voina și pe la Părușul până la Gorganul Răsuhate și de la piatră pe Grumazul Brânzeșului și între Secure și pe Lănujde, până la Biserica Curvelor”18. Probabil, este vorba de balta din fața satului Fetești dăruită mănăstiriiîn anul 1528 de domnul Radu de la Afumați. Era necesară precizarea acestor hotare pentru a delimita proprietatea mănăstirii Argeș de părți din balta Săltava aflate în stăpânirea altor lăcașuri sfinte, înzestrate de domnii încă de la sfârșitul secolului al XV-lea. Este cazul domnului Radu cel Frumos, care, în anul 1474, dăruise mănăstirii Dealul, balta Săltava19, iar la 15 decembrie 1501 Radu cel Mare dăruia mănăstirii Nucet, „jumătate din balta Săltava de la gură și până la Tâmburești”20, act reconfirmat la 23 ianuarie 1516 de Neagoe Basarab.

În repetate rânduri, partea mănăstirii de la gârla Săltava va fi reconfirmată de domni. La 8 ianuarie 1569, o carte a voievodului Alexandru al II-lea Mircea întărea balta Săltava mănăstirii Argeș21. Prin două hrisoave, unul din 1 iunie 1629 și celălalt din 20 iunie 1629, domnul Alexandru Iliaș va întării mănăstirii Argeș stăpânirea bălții Săltava cu toate iezerele22. Domnul Matei Basarab, la 5 mai 1644, împuternicește pe egumenul Leontie să stăpânească „gârla și balta Futești, până ce cade în Dunăre, numită balta Săltava, cu toate iezerele”23. Ulterior, la 15 iunie 1647, prin porunca domnului Matei Basarab, 12 boieri împietresc ocina mănăstirii Argeș din satul Fetești stabilind și hotarele bălții Săltava24. De la această dată, nu mai dispunem de alte informații în legătură cu proprietatea mănăstirii la balta Săltava, este posibil ca mănăstirea să o păstreze sub stăpânirea ei până la secularizare, odată cu moșia sa din satul Fetești.

Actele de cancelarie de la începutul secolului al XVIII-lea amintesc de o altă proprietate a mănăstirii Argeș în județul Ialomița, este vorba de părți din moșia Poiana, intrate în stăpânirea mănăstirii, fie prin danii sau ca urmare a unor acte de vânzare-cumpărare. La 22 ianuarie 1716, Gheorghe sin Mateiu dăruiește mănăstirii Argeș moșie la Poiana25. În luna mai același an, trei locuitori din Poiana: Dragomir, Gradea sin Colțea și Pârvu, vând părțile lor de moșie din satul Poiana egumenului mănăstirii. La începutul secolului al XIX-lea, prorietățile mănăstirii din satul Poiana, vor fi arendate; o copie după un act din 1840 menționează pe arendașul moșiei - Gheorghe Pribegeanu26.

Dar cea mai importantă proprietate a mănăstirii Argeș în județul Ialomița va fi o mare parte din satul și moșia Fetești, împreună cu gârlele și bălțile. Primul act care consemnează prezența unei mari părți din moșia și satul Fetești, printre bunurile mănăstirii, provine din cancelaria domnului Radu de la Afumați. Prin hrisovul din 21 aprilie 1528 domnul întărește mănăstirii Argeș dania lui Albu Rogoz vornic prin care marele boier îi dăruia partea sa din Fetești, pentru pomenirea sa și a părintelui său, Nanu Rogoz, ce-și pierduse capul pentru fiul său Albul vornic, precum și părțile lui Badea și Oneasa, cumpărate de egumenul Gheorghe și frații săi, cu 1.250 aspri și respectiv 8.000 aspri. Totodată, domnul a dăruit mănăstirii „balta toată care se află în fața satului Futești”27, posibil parte din balta Săltava de care aminteam mai sus. Un document de la Matei Basarab, din 15 iunie 1647, ne informează și ce suprafață din moșia Fetești intra în stăpânirea mănăstirii Argeș; în total 597 stj. în lățime, iar în lungime de la Dunăre și până la râul Ialomița28.

În următoarele decenii ale secolului al XVI-lea, mănăstirea își va extinde stăpânirea sa în satul Fetești prin danii domnești, sau ca urmare a unor acte de vânzare-cumpărare. Domnul Radu Paisie, prin hrisovul din 20 ianuarie 1542, reînnoit la 20 februarie 1542, dăruiește mănăstirii partea lui Dragomir a lui Scurtu și a cumnatului său Stan paharnic „jumătate din parta păpească”, pe care cei doi frați o dăruiseră domnului, iar acesta, la rândul său, o dăruiește sfântului lăcaș. Cealaltă jumătate din partea Păpească o vor cumpăra egumenul și călugării cu 7.000 aspri. Suprafața noii achiziții a mănăstirii nu este de neglijat, dacă avem în vedere valoarea sa totală de 14.000 aspri (740 stj. s.n.), mai mult decât stăpâniseră Albu Rogoz, Badea și Oneasa la un loc. În urma acestor danii mănăstirea Argeș avea să stăpânească în satul Fetești o suprafață de 1.337 stj., una din cele mai întinse proprietăți ale sale.

Aceste proprietăți vor fi stăpânite în bună pace până spre sfârșitul secolului al XVI-lea. Actele de cancelarie din a doua jumătate a secolului al XVI-lea nu mai amintesc de alte danii sau reconfirmării din partea domnilor. În schimb, începând cu secolul al XVII-lea, mănăstirea se va confrunta cu pierderea unor părți din moșia satului Fetești. Acestea au 17 DRH, B, III, doc.195. 18 DRH, B, III, doc.163. 19 DIR, B, XIII,XIV,XV, doc.148. 20 DRH, B, III, doc.11. 21 DRH,B, VI, doc. 126. 22 DRH, B, XXII, doc. 284, 309. 23 CDȚR, V, doc. 1323. 24 CDȚR, VI. doc. 867, 868. 25 ANIC, Episcopia Argeșului,VI, 52/14, 15, 16, 17. 26 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 54/14. 27 DRH,B, III, doc. 49. 28 CDȚR, VI, doc. 867 și 868.

8

loc în condițiile vremurilor tulburi și nesigure de la sfârșitul secolului al XVI-lea, îndeosebi după uciderea lui Mihai Viteazul, caracterizate prin reînceperea luptelor pentru tron, între diferiți pretendenți, situație ce va genera numeroase abuzuri, concretizate în încălcări de hotare ale moșiilor, când și mănăstirea Argeș va pierde din proprietățile sale. La aceste pierderi se referea, fără îndoială, domnul Radu Șerban în hrisovul din anul 1608, unde afirmă că a găsit mănăstirea sărăcită. Hrisovul din 20 iunie 1629 menționează că partea Bădească, a mănăstirii din satul Fetești, fusese cotropită de Țigulea și Dumitru, nepoții lui Badea, în zilele lui Mihnea Turcitul, pe care aceștia au vândut-o Meiuteștilor. Tot din acest hrisov mai aflăm că ocina Papei, cumpărată de mănăstire în anul 1542, a fost cotropită de Papa din Păpeni. Ulterior, Papa a vândut toată partea Păpească lui Datco clucer Potoceanul. Fiul său Radu postelnic din Potoceni a vândut această ocină lui Dumitru Dudescu vistier, în zilele lui Alexandru Iliaș. Toate aceste pierderi au declanșat un șir de procese ale mănăstirii cu marii demnitari domnești, ce se vor continua și în secolele următoare, pocese comparabile cu cele pe care le-a avut mănăstirea cu orășenii argeșeni29.

Aceste procese au început în timpul domniei lui Alexandru Iliaș când egumenul Melintie, cu călugării au intervenit cu pâră în marele divan pentru partea Păpească și Bădească, împotriva lui Dumitru Dudescu, Radu postelnic și Datco paharnic, fii lui Datco clucer din Potoceni și nepoții Papei din Păpeni și a Bădenilor: Țigulea și Dumitru. Călugării vin, în divan, cu „hrisoave bătrâne și vechi și alte cărți mai mici, pe aceste părți”. Judecând în divan, domnul Alexandru Iliaș adeverește că ocinile sunt „dedine drepte ale mănăstirii Argeș”, însă recunoaște mănăstirii „numai jumătate din partea Păpeascăcumpărată cu bani, cealaltă jumătate, dăruită mănăstirii de Dragomir și cumnatul său, să o țină Dumitru Dudescu, pentrucă am iertat-o domnia mea de sărăcia acelor boieri (boierii Potoceni n.n.) care au vândut-o lui Dumitru Dudescu vistier, partea Bădească, ce a fost cotropită de Bădeni, anume Țigulea și Dumitru, în zilele lui Mihnea Voievod și vândută Meiuteștilor să o țină sfânta mănăstire toată”30.

Această situație se menține până în anul 1644, când, în urma unei noi tentative a lui Dudescu de a-și adjudeca stăpânirea asupra întregii părți a Papei din Păpeni, conflictul dintre el și mănăstire recidivează, determinând intervenția domnului Matei Basarab. La insistențele egumenului Leontie, la 3 iulie 1644, domnul întărește mănăstirii Argeș „moșie și rumâni în satul Futești de Baltă, căci arătând călugării hrisoave la divan au adeverit că sunt ale mănăstirii, rămânând ceilalți de judecată”. În continuare, hrisovul ne face cunoscut că boierul Dudescu nu a renunțat și că a umblat „cu rugăciuni de taină, la călugări ca să-l lase să țină el jumătate din partea Păpească, scriind în hrisoavele lui Alexandru să țină mănăstirea jumătate și el jumătate”. Din document mai aflăm că, „acum în zilele lui Matei Basarab v.v. a ridicat pâră Dumitru vornic pentru partea lui Badea, partea Păpească și pentru rumâni, ca să stăpânească în silă, zicând că a cumpărat aceste părți, dar nu poate dovedi cu acte”. Domnul dă câștig de cauză mănăstirii poruncind că „dacă (Dudesu, n.n.) va mai scoate vreo carte pentru Futești, să nu se creadă, să fie mincinoasă”31. Conflictul va continua și pentru a-l stinge, la 15 iunie 1647, la porunca domnului Matei Basarab „12 boieri împreună cu egumenul Leontie și cu Dumitru Dudescu și fiul său Radu Dudescu, Sima vistier, Pătrașcu postelnic din Bucșani și Meiută aleg și împietresc ocina m-rii Argeș”, fixând vechile hotare ale moșiei din satul Fetești. Documentul precizează că partea Păpească a fost cumpărată de Dumitru Dudescu „rău și fără dreptate”, rămânând acesta de lege și de judecată32.

Timp de mai bine de un secol documentele nu mai vorbesc de conflicte între mănăstirea Argeș și familia Dudescu, ceea ce ar demonstra că mănăstirea a stăpânit în bună pace proprietățile sale din Fetești. Manifestările de încălcare a hotarelor moșiei Fetești vor reizbucni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dovadă hotărnicia din 21 aprilie 1764, ordonată de domnul Ștefan Racoviță, în urma neînțelegerilor dintre mănăstire și Constantin Dudescu33. Mai cunoscut este conflictul pe care îl are mănăstirea Argeș cu banul Nicolae Dudescu. La 26 mai 1782, Partenie, arhimandritul Argeșului, se plânge voievodului Nicolae Caragea că „având moșie în Ialomița ce se numește Fotești, cu hrisoave domnesti și cu carte de hotărnicie se hotărnicește cu moșia banului Dudescu în care avea pricină”34. La cerea arhimandritului, în anul 1782, banul Dudescu a cerut ispravnicului județului Ialomița să stabilească hotarele moșiei lui. Ispravnicul a ales boierii și au mers la fața locului. Dar hotarele stabilite de aceștia nu sunt cele recunoscute de egumenul Partenie, de aceea, pe baza actelor, el cere o nouă hotărnicie.

Două decenii mai târziu, la 5 iunie 1805, o scrisoare a locuitorilor din satul Fetești către arhimandritul Partenie, privind încălcarea hotarelor moșiei Episcopiei Argeșului35, consemnează încă prezente aceste neînțelegei36, de data aceasta într-un context nou. Pe de o parte, familia Dudescu pierduse moșia sa din Fetești, așa cum de altfel va pierde întreaga avere a familiei Constantin Dudescu, fiul risipitor al banului Nicolae Dudescu. Pe de altă parte, la 16 iulie, 29 Ionașcu 1944, p. 458-466. 30 DRH, B, XXII, doc. 309. 31 CDȚR, V, doc. 1386. 32 CDȚR, VI, doc. 867 și 868. 33 ANIC, Reforma Agrară, 1864, Ialomița, mapa 1078/14.559/500. 34 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 22, 26. 35 În anul 1793 domnul Alexandru Moruzi a ridicat mănăstirea la rangul de Episcopie numindu-l pe Iosif ca titular. 36 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 22, 27.

9

egumenul Partenie al Argeșului relatează că „moșia Fotești fiind loc îndepărtat și neputându-se controla de sfânta mănăstire se dă în arendă, care din a lor amelic și nepurtare de grijă au lăsat de s-au încălcat hotarele de cătrevecini”37. Printre aceștia era și Constantin Arnăutul „care ținea arenda moșiei Dudești, a Sfitei mănăstiri Sinaia și în silnicie au intrat de au încălcat hotarul luând și dijma din grânele de aici”. Egumenul cere să i se aducă boieri hotarnici care să ceară lămuriri de la bătrânii satului”38. Oricum, conflictul nu ia sfârșit. O dovedesc: scrisoarea lui Matei Poenaru, din 9 august 1805, către Ispravnicul de Ialomița, relativ la starea de pe moșia Fetești și Anaforaua Ispravnicilor județului Ialomița către domn pentru hotarele moșiei Fetești, din 23 august 180539. Amândouă actele sunt rezultatul unei noi încercări de a fixa hotarele dintr cele două moșii și a aplana conflictul.

În anul următor, la 4 iunie, printr-o jalbă, locuitorii satului Fetești fac cunoscut că administratorul moșiei Dudești, a mănăstirii Sinaia a încălcat din nou hotarul luând dijmă din grânele de aici.

Timp de aproape patru decenii, documentele nu mai semnalează niciun conflict. În anul 1847, conflictul reizbucnește în urma unei noi „încălcări a moșiei Fetești a Episcopiei Argeșului de către administratorul moșiei Dudești” Cheltuielile de 1360 de lei, pe care vătafu Dincă Pantadi, arendașul moșiei Fetești, făcute în această pricină, vor fi returnate de Episcopia Argeș văduvei acestuia, Anica, în 185140. Departe de a rămâne la acest stadiu, conflictul mănstirii Argeș cu vecini se extinde cinci ani mai târziu, deoarece mănstirea intră în conflict pentru hotarele moșiei sale cu moșnenii din Maltezi41.

Neînțelegerile declanșate între cele două lăcașuri sfinte privind hotarele dintre moșiile lor au determinat autoritățile să ordone o nouă hotărnicie a moșiei sale dinspre moșiile Cărăreni, Hagieni, Dudești și Ostrovul Miculi. Hotărnicia va fi executată de inginerul M. Papazoglu. Acțiunea este destul de complexă. Se face controlul documentelor de proprietate începând cu anul 1647, terminând cu anul 1846. Dosarul care a stat la baza acestei acțiuni însumează 300 de pagini. În urma analizei documentelor, la 6 mai 1856, se consemnează într-un proces verbal că se executase împietrirea moșiei Fetești spre Dudești și Stelnica, hotărnicie întărită de opisul domnesc cu numărul 3.319 din 29 mai 185642.

Acțiunea de hotărnicie a fost de natură să tempereze întreaga dispută, dar nu a rezolvat-o definitiv. Printr-o adresă din 1860, N. Iliescu, arendașul moșiei Fetești a Argeșului făcea cunoscut Ministerului Cultelor că „hotarele dinspre moșia Dudești merg în linii șovăite și nu drepte și mai cu seamă în baltă și dintr-acestea având bănuiala ca nu cumva să se fi schimbat adevăratele hotare dintr- aceste două proprietăți statornicite prin învoiala ce am aflat că s-a urmat în anii trecuți între cele două cu întărire domnească și care s-a adus la îndeplinire pe fața pământului în 1856”43. Arendașul cere ocopie legalizată după acele acte, urmând să intervină pe lângă autoritățile locale pentru a îndrepta hotarele. Cererea a rămas fără rezultat, deoarece o nouă adresă a sa către Răducanu Drăguțescu de la Ministerul Cultelor arată că la „hotarul dintre proprietatea sa se face călcare cu 100 pogoane de pădure, peste linii și măguri tăindu-se și copaci”44. Întreaga această dispută care durează de aproape un secol și jumătate va fi stinsă de secularizarea averilor mănăstirești prin actul din 17/29 decembrie 1863.

Documentele de cancelarie ne fac cunoscute și neînțelegerile pe care mănăstirea le-a avut, de-a lungul secolelor, cu rumânii de pe moșiile sale, cele mai cunoscute fiind cele cu sătenii din Flămânzești și Fetești. Între rumânii din satele ialomițene și egumenii mănăstirii lui Neagoe Basarab vor fi fost multe neînțelegeri, dar puține sunt documentele, scăpate de vitregia timpurilor, care să mărturisească existența lor. Împotriva abuzurilor egumenilor, atât în ceea ce privește procesul de rumânire cât și creșterea obligațiilor în natură și în muncă, locuitorii satelor ialomițene au reacționat în diferite feluri. Povara obligațiilor și asprimea călugărilor chinuiau mult pe rumânii care își găseau alinarea în fuga pe altă moșie sau în altă țară. Pentru rumânii din satele de pe Dunăre, vecinătatea cu Dobrogea, a constituit, încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea un spațiu, unde, vremelnic, și-au găsit adăpost în fața abuzurilor din partea stăpânilor, fără a renunța la dorința de a reveni la vechile lor vetre. Dispunem de acte domnești care reflectă strășnicia cu care rumânii erau căutați și trimiși la urmă. La începutul secolului al XVII-lea, rumânii de pe moșiile mănăstirii Argeș erau fugiți, ceea ce îl determină pe domnul Gavril Movilă să dea poruncă egumenului Iosif „să adune pe toți rumânii mănăstirii de unde sunt risipiți, ori în oraș, ori în sat domnesc sau călugăresc, să-i aducă cu bucatele și cu familiile la moșia lor, unde le va fi satul și să-și plătească și cisla”45.Pentru că fuga sătenilor de moșiile mănăstirii nu mai contenea, domnul Matei Basarab, la 13 aprilie 1634, volnicea pe egumenul Grigorie al Argeșului „să-și strângă rumânii acestei sfinte

37 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 22, 28. 38 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 22, 28. 39 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 22, 29 și 30. 40 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 131/78. 41 ANIC,Episcopia Argeșului, VI, 131/130. 42 ANIC, Reforma agrară, 1864, Ialomița mapa 1078/14559/500. 43 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 78/319. 44 ANIC, Episcopia Argeșului, VI, 78/320. 45 DIR, B, XVII/2, doc. 992.

10

mănăstiri, carie pre unde-i vor afla să-i aducă la urmă”46. Probabil, într-un astfel de context, săteni din Fetești vor fugi peste Dunăre, în Dobrogea, unde au întemeiat un cătun cu numele de Fetești, lângă satul Parcheș, existent până la începutul secolului al XIX-lea47.

Până la începutul seculului al XIX-lea, cea mai frecventă formă de rezistanță a rumânilor față de abuzurile egumenilor mănăstirii Argeș, a fost refuzul acestora de a da ascultare egumenului, de a da zeciuiala și a face claca. Tocmai pentru că sătenii de pe moșia Fetești a mănăstirii nu ascultau de egumen, domnul Matei Basarab, la 5 mai 1644, poruncește rumânilor de aici „să asculte de egumen, iar celui ce nu va asculta de egumen să-i facă egumenul cercetare”48.

După desființarea rumâniei, sătenii clăcași sunt obligați să muncească mănăstirii 12 zile pe an, iar cănd mănăstirea n-ar avea de lucru, fiecare cap de familie să plătească un zlot pe an, reglementările domnești interzicând clăcașilor de a vinde vin și rachiu, această operațiune fiind un privilegiu rezervat proprietarului moșiei. Aceste măsuri au generat un șir de nemulțumiri din partea clăcașilor. În anul 1757, Nichifor, egumenul mănăstirii Argeș se plânge domnului Constantin Mavrocordat că „oamenii ce șed pe moșiile mănăstirii: Flămânzești, Mostiștea – sud Argeș, Domnești, Corbu – sud Muscel, Futești – sud Ialomița, nu vor să clăcuiască zilele cele orânduite de măria ta, după așezământul ce s-au făcut în anii trecuți prin hrisov, care s-au întărit acum, și de către măria ta”. Continuând egumenul cere „să aibă toți sătenii câți vor fi șezători în satele sfintei mănăstiri a clăcui 12 zile pe an, însă numai cei ce vor fi casnici și vrednici de muncă”. Documentul citat ne spune că locuitorii satelor amintite mai sus nu respectau și monopolul mănăstirii asupra vinderii vinului și rachiului, domnul amintind că „vin și rachiu încă să nu fie volnic nimeni alt a vinde fără totdeauna vinul și rachiul mănăstirii să să vânză”49.

Două decenii mai târziu, în anul 1775, egumenul Damaschin al Argeșului se plângea că sătenii din Fetești refuză din nou să presteze cele 12 zile de clacă, să dea dijma după obicei și se opun monopolului vânzării vinului și rachiului, ceea ce îl determină pe domnul Alexandru Ipsilanti să dea carte de încuiințare egumenului să oblige pe săteni la cele orânduite50.

O nouă plângere a egumenului Pandele, din 2 septembrie 1781, demonstrează că opoziția clăcașilor mănăstirii față de abuzurile călugărilor, continuă. Din document reiese că „oamenii ce sunt șezători pe moșie (Fetești n.n.) nu se supun să dea adetul, adică zlotul de vatră, și dijma din semănături cum și zeciuiala din peștele ce-l vânează după baltă, cum și pentru rachiul ce-l aduc alții de vânzare, ei îl țin în sat cât 2 săptămâni de stau cârciumile mănăstriii închise”51. Domnul intervine pe lângă Isprăvnicia județului Ialomița să supună pe clăcașii din Fetești „la cele orânduite, mai vârtos la vânzarea vinului și rachiului care alișveriș este al stăpânului”. Conflictul dintre mănăstirea Argeș și țăranii de pe moșia Fetești va continua și în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Chiar dacă nu dispunem de documente care să consemneze aceste fapte considerăm că starea de spirit a locuitorilor din satul Feteștieste bine oglindită de actele vremii care apreciază că „satele mărginimii acestui județ (Ialomița n.n.) și acum ca și în alte vremi s-au arătat cu idos (căldură) de anarhie”52.

Din cele prezentate succint în acest demers putem concluziona că: domeniul funciar al mănăstirii Argeș a cuprins, din momentul ctitoriei sale de către domnul Neagoe Basarab și până la secularizare, mai multe sate, părți de sate vii, munți, mori, etc., care au făcut din comunitatea argeșeană una din cele mai înzestrate din Țara Românească, printre acestea situându-se și proprietățile sfântului lăcaș din județul Ialomița. Cu trecerea vremurilor, o parte din moșiile sale din județul Ialomița, existente în proprietatea mănăstirii, din anii următori întemeierii sale, aveau să intre sub alte stăpâniri. La vremea secularizării lui Cuza, importantul așezământ religios mai avea în județ doar moșia Fetești.

Bibliografie

Izvoare

ANIC – Arhivele Naționale Istorice Centrale, București: Fond Episcopia Argeș, VI/14, 15, 16, 17, 22, 25, 26, 28, 29, 30, 78, 131. Fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Reforma Agrară, 1864 - județul Ialomița. Mapa 1078/14559/500.

Academia CDȚR. – Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Naționale, vol. V; vol. VI, București, 1985-1993.

46 DRH, B, XXIV, doc. 234. 47 Ursu 1969, p. 17, Harta lui Lapie. 48 CDȚR, V, doc. 1323. 49 DRA, I, doc. 382. 50 DRA, I, doc. 467. 51 ANIC, Episcopia Argeș, XXII/25. 52 Apud Corfus 1969, p. 79, nota 7.

11

DIR. B – Documente privind istoria României, B. Țara Românească, Vecul XIII, XIV, XV (1247-1500); Veacul XV, vol. V (1581-1590); Veacul XVII, vol. 1, (1601-1610); Veacul XVII, vol. 4 (1621-1625), București, 1951-1953.

DRH. B – Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. II (1501-1525), vol. III (1526-1525), vol. V (1551-1565), vol. VI (1566-1570), vol. XXII (1628-1629), vol. XXIV (1623-1634), București, 1965-1988.

DRA, I – Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. I. Țara Românească, București, 1961.

Lucrări de specialitate Andreescu 2004 – M.M. Andreescu, Documente muntene referitoare la Mitropolia Țării Românești. Mănăstirea Argeș și Episcopia

Argeșului. Anii 1492-1823, București, 2004. Corfus 1969 – I. Corfus, Agricultura Țării Românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, București, 1969. Ionașcu 1944 – I. Ionașcu, Din relațiile mănăstirii Curtea de Argeș cu orășenii argeșeni, în „Revista Istorică Română”, XIV, 1944, IV,

p. 456-466. Ursu 1969 – N. Ursu, Deplasări demografice din Țara Românească în Dobrogea, în „Comunicări de Istoria Dobrogei”, 1969, p. 10-

32.

12

NOI CONSIDERAȚII TIPOLOGICE ȘI ISTORICE ASUPRA UNEI PIESE DE ARMAMENT DIN COLECȚIA MUZEULUI MUNICIPAL SIGHIȘOARA

Dr. Mihai Chiriac

Dr. Nicolae Teșculă

Abstract. New historical and typological considerations regarding a armament weapon from the collection of the Municipal Museum from Sighișoara. This article present some short considerations about ahuntying knife from the 18 century. The artifact is 68 cm long and has the inventory number 1213 and at the beginning we consider that this weapon is a scimitar. Practically my study is focus on the evidence of the form, style and the features of this singular type of hunting knife, so called jagdplaute in the specialty literature.

Cuvinte cheie: piesa de armament, număr de inventar, iatagan, cuțit de vânătoare, muzeu, imagine. Key words: armament weapon, inventory number, scimitar, hunting knife, museum, image.

Piesa pe care urmează să o prezentăm face parte din colecția Muzeului de Istorie din Sighișoara, are 68 de cm

lungime, numărul de inventar 1213 iar fișa acesteia ne indica faptul că reprezintă un iatagan turcesc curbat, cu mâner din lemn, tăiș ornamentat, gravat cu litere arabe și semilună1. În cele ce urmează o să arătăm motivele pentru care considerăm că artefactul nu este un iatagan, ci un cutit de vânătoare de tipul jagdplaute, de secol XVIII.

Din ceea ce avem cunoștință până în present există, în literatura de specialitate autohtonă un singur studiu dedicat cuțitelor de vânătoare semnat de cercetătorul timișorean Zoran Markov, însă respectivul articol analizează în mod special colecția de cutite de vânătoare, de tipul Hirschfänger (patru exemplare) apartinând Muzeului Banatului din Timișoara2.

Arma din imaginile atașate este una de vânătoare, europeană, de secol XVIII. În literatura de specialitate, armele albe de vânatoare – cuțitele lungi de vânătoare – sunt clasificate în două mari categorii: Hirschfanger (cuțitul lung și drept) și Jagdplaute (sabia scurtă și ușor încovoiată)3.

Analizând strict forma ușor încovoiată a piesei din imaginile trimise, opinia noastră este că avem de a face cu o armă de tipul Jagdplaute și nu un iatagan. Invocăm acestă opinie deoarece la iatagane niciodată tăișul nu apare pe muchia convexă a lamei, ca în cazul de față (Fig. 1), ci este pe cea concavă4. Lama este tipică cuțitelor lungi de vânătoare europene din secolul XVIII, neavând nici o legătură cu iataganele fie ele crnosapac sau belosapac. Decorul present pe lamă apare și în cazul armelor de vânătoare europene (semiluna, redată într-o formă similar (Fig. 2) apare în cazul unei arme de vănătoar realizate în Germania, la Weyersberg, în a doua jumătate a secolului XVIII5. Practic în acest caz vorbim de simboluri magice, care nu au legatură cu atelierele orientale.

Din nefericire calitatea și mai ales valoarea istorico-artistică a piesei a scăzut dramatic deoarece arma din imagini a fost modificată în timp, iar din piesa inițială doar lama se pastrează în integralitate. Garda păstrată este fragmentară, cel mai probabil este autentică, însă i-au fost frânte cele doua brațe laterale. Acest lucru se vede și in imagini (Fig, 1, 3). În ceea ce privește mânerul, bănuim că a fost adaugat ulterior. Oricum, manșonul din alamă aflat în continuarea gărzii nu este realizat in manieră similară cu garda, deci nu suntem de părere că este autentic. De altfel mânerele erau de regulă realizate din corn, os, sau fildeș, nu din lemn, în timp ce capul mânerului se închidea cu un capac metallic, de cele mai multe ori din alamă, care era fixat prin nituire.

* În concluzie piesa aflată în colecția Muzeului de Istorie Sighisoara nu este un iatagan, cum s a crezut initial, ci

aceasta reprezintă un cuțit de vânătoare de tipul Jagdplaute, probabil central-european, din secolul al XVIII-lea, modificat în zona gărzii prin retezarea brațelor și în zona mânerului unde avem de a face cu atașarea ulterioară a unui mâner de lemn torsadat cu înfășurare din sârmă împletită.

Bibliografie

Chiriac, Ștefu 2017 – M. Chiriac, V. Ștefu, Quelques considerations historiques concernant unyatagan de la collection du Musee Municipal Mediaș, în „Acta Terrae Fogarasiensis”, VI, 2017, p. 282-287.

1 Mulțumim pentru amabilitatea de a ne oferi informațiile tehnice și de a ne pune la dispoziție fotografiile armei, domnului director dr. Nicolae Teșculă. 2 Marcov 2017, p. 157-171. 3 Marcov 2017, p. 158. 4 Marcov 2012, p. 259-284; Chiriac, Stefu 2017, p. 282-287. 5 Informație oferită prin amabilitatea domnului cercetător dr. Zoran Marcov, căruia îi mulțumim pe această cale.

13

Marcov 2012 – Z. Marcov, Colecția de iatagane a Muzeului Banatului Timișoara, în „Analele Banatului”, S.N., Arheologie-Istorie, XX, 2012, p. 259-284.

Marcov 2017 – Z. Marcov, Cuțite de vânătoare din colecția Muzeului Național al Banatului (secolele XVIII-XIX), în „Vocația Istoriei. Studii în memoria profesorului Nicolae Bocșan. Muzeul Banatului Montan Reșița”, volum îngrijit de Ligia Boldea și Rudolf Gräf, Reșița, 2017, p. 157-171.

Fig. 1

Fig. 2

Fig. 3

14

SIGHIȘOARA ȘI REVOLUȚIA DE LA 1848/1849. UN MONUMENT UITAT DEDICAT GENERALULUI

GRIGORI IACOVLEVICI SKARIATIN

Dr. Nicolae Teșculă

Zusamenfassung. Schäßburg und die Revolution von 1848/1849. Ein Denkmal geschmiedet für General Grigori Iacovlevici Scariatin gewidmet. Eine besondere Episode während der Revolution von 1848/1849 ist der Schlacht von Weisskirch in der Nähe von Schäßburg gewidmet zwischen der revolutionären ungarischen Armee unter General Joseph Bem und der zaristischen Armee zur Unterstützung der österreichischen Armee (31. Juli 1849). Wie vergeblich bekannt, werden der Dichter Sandor Petöfi und der Publizist Anton Kurz, die beide zu Josif Bems Armee gehören, ihr Leben verlieren. Eine weniger bekannte Tatsache in der Geschichtsschreibung ist, dass schon in den frühen Augenblicken des Schlachtes, der russische General Gregori Iacovlevici Skariatin zugrunde gehen wird. Nach dem Besuch des österreichischen Kaisers Franz Joseph am 31. Juli 1852 wurde der Grundstein eines Denkmals für den General Skariatin an dem Ort, an dem er starb, geweiht. Es wird vom österreichischen Bildhauer Johann Maixner angefertigt und am 29. September 1853 eingeweiht. Das Denkmal ist ein schlafender Löwe und hat zwei Inschriften in Deutsch und Russisch. Bekannt als das Denkmal ”Zum Löwen”, hat es sich in den letzten 60 Jahren verschlechtert. In den letzten Jahren wurden Schritte unternommen, um das Denkmal wiederherzustellen.

Cuvinte cheie: revoluție, monument, bătălie, Skariatin, Sighișoara. Stichworte: Revolution, Denkmal, Schlacht, Skariatin, Schäßburg. Alături de cetate, la Sighișoara, putem spune că mai sunt monumente asupra cărora, de multe ori, memoria

colectivă devine mai mult sau mai puţin atentă. Ele par par uitate şi eclipsate de cele din vechiul burg medieval, dar putem aprecia că au o valoare la fel de mare.

În cele ce urmează ne vom referi la un monument, ca loc al memoriei pentru comunitatea sighişoreană,din păcate, uitat parţial. Este vorba de monumentul cunoscut sub numele La leu, construit in anul 1852 și dedicat jetfei generalului rus Grigori Iacovlevici Scariatin, decedat în lupta desfășurată la Albești, lângă Sighisoara între armata țaristă și trupele revoluționare maghiare conduse de generalul Josif Bem la 31 iulie 1849.

Continuatoare a revoluţiei franceze de la 1789, revoluţia de la 1848-1849 reprezintă, prin complexitatea manifestărilor ei şi prin extinderea geografică (de la Mediterană la Marea Baltică, de la Atlantic la Carpaţi), o ridicare de proporţii la scară europeană.

Izbucnind în diferite zone ale imperiului a impregnat aceste provincii cu ideile revoluţiei franceze, antrenând în mişcarea sa pături sociale din cele mai diverse. Organizaţi sau nu, paşnici sau violenţi, revoluţionarii paşoptişti au remarcat o nouă viziune politică prin stabilirea legăturilor, pe de o parte, între democraţie şi republicanism şi pe de altă parte, naţionalism. A fost forma care a permis răsturnarea regimurilor absolutiste care se consolidaseră după 1815 în Europa Centrală1.

După cum se știe și în Transilvania in martie 1848 a izbucnit revolutia. Din păcate, din cauza pretențiilor revoluționarilor maghiari cu privire la uniunea Transilvaniei cu Ungaria are loc delimitarea revoluționarilor români și în cele din urmă se va ajunge la un război civil. Armata revoluționară maghiară condusă de generalul, de origine poloneză, Josef Bem va ocupa întreaga provincie, cu excepția Munțiilor Apuseni, unde avem rezistența eroică a moțiilor conduși de Avram Iancu.

În spiritul Sfintei Alianțe din 1815 consfințită prin Congresul de la Viena, Rusia dorea să intervină în Transilvania pentru a restabili ordinea. Pentru Romanovi, monarhia Habsburgică reprezenta un factor esențial în păstrarea status-quo- ului european. În acest sens au loc trative între reprezentanții celor două imperii, la care s-au adăugat o serie de solicitări făcute de români și de sași către comandantul armatei țariste cantonate în Țara Românească și anume generalul Alexander von Lüders. Trupele țariste au trecut granița la 5 ianuarie 1849, intrând în Sibiu și restul trupelor în zona dintre Sibiu și Brașov. Are loc contraofensiva maghiară, care ocupă Sibiu, rușii fiind nevoiți să se retragă în Țara Românească. Tupele austriece nu reșeau să reocupe Transilvania și în urma întâlnirii dintre țarul Rusiei, Nicolae I și împăratul Austriei Franz Josef de la Varșovia în zilele de 21-23 mai 1849 s-a decis o intervenție ruseacă în Transilvania2.

Intervenția rusească face ca sa fie ocupate Bistrița, Clujul, o mare parte din secuime, la 2 iunie Brașovul, și în a doua jumătate a lunii iulie Sibiul. Bem a încercat să recucerească secuimea. A intrat în Moldova prin pasul Oituz, dar

1 Maior 1998, p. 24. 2 Maior 1998, p. 390-401.

15

este nevoit să se retragă. Avansarea trupelor țariste în Transilvania va determina dispersarea acestora. Bem încearcă să profite și astfel are loc confruntarea celor două armate prin bătalia din 31 iulie de la Albești, de lângă Sighișoara. După cum se știe în bătalie își vor pierde viața poetul Sandor Petöfi și publicistul sas Anton Kurz, ambii făcând parte din statul major al armatei lui Josif Bem3.

Un fapt mai puțin cunoscut în istoriografie, este faptul că încă în primele momente ale bătaliei va pieri și generalul rus Gregori Iacovlevici Skariatin. Legat de acest fapt, în descrierea bătăliei făcută de corespondentul gazetei vieneze Oesterreichischer Soldatenfreund se menționează: „Din Transilvania raportul generalului rus v. Lüders arată: <La 31 iulie la Sighișoara a avut loc o importantă luptă între al cincilea corp de armată rusesc și insurgenți sub conducerea personală a lui Bem, în în urma căreia a rezultat înfrângerea completă a inamicului. Prima șarjă de tun din păcate a lovit pe venerabilul general și șef de stat major Skartiatin. El a murit la o oră după aceea, deplâns profund de armată și de cei care au avut posilibitatea de a-i admira abilitatea strategică, curajul cavaleresc și personalitatea demnă>”4.

Despre acest generalul rus, Gregori Iacovlevici Skariatin, datele biografice sunt extrem de lacunare. În bibliografia dedicată revoluței de la 1848-1849, apare menționat a avea titlul fie de prinț, fie de conte. De asemenea, la intrarea trupelor țariste în Transilvania, la începutul anului 1849, avea gradul militar de colonel, ulterior, în aprilie același an, este menționat ca fiind general, ceea ce arată a ca fost ridicat în grad5.

După batălie corpul defunctului general Skartiatin va fi îngropat pentru o perioadă scurtă de timp în curtea vechii biserici parohiale ortodoxe din Sighișoara. Jertfa sa pentru cauza imperială nu va fi uitată. La puține zile după decesul generalului, în data de 4 august: „Corpul ofițerilor cezaro-crăiești cantonați în Brașov s-au hotărât să organizeze un requiem dimineață la orele 11, în biserica parohială neunită din Schei, pentru memoria generalului imperial rus Skariatin, care a a căzut în bătălia de la Sighișoara”6.

În toamna aceluiași an, familia generalului va veni să i-a corpul neînsuflețit al acestuia și să-l ducă în Rusia: „În 24 a a(cestei n.n.) l(uni n.n.) corpul generalului rus Skartiatin, care a murit eroic în bătălia de la Sighișoara din 31 iulie a a(cestui n.n.) a(n n.n.) și care este îngropat în cimitirul neunit de acolo a fost luat de cei doi frați ai acestuia care sunt militari imperiali ruși spre a fi dus în cripta familiei din Rusia”7. La ceremonie a patricipat oficialitați locale și o companie a armatei austriece: „La Requiem-ul din biserica neunită au luat parte ofițerii garnizoanei, membrii magistratului, a comunității și preoții, care au fost onorați să aducă un omagiu în aminitirea eroului”8 , iar tot acum: „O companie a garnizoanei noastre a dat salvele obișnuiteâ”9.

Fapta eroică a generalului nu va ramâne uitată. După stabilizarea situației și eliminarea pericolului revoluționar în anul 1852 autoritățiile militare austriece vor comanda sculptorului austriac Johan Maixner (1819-1872) pentru realizarea a două monumente, unul la Sibiu în memoria colonelului austriac Losenau și alta la Sighișoara, în memoria generalului rus Skariatin. Legat de acest aspect presa vremii relatează: „În atelierul sculptorului J. Meixner (Laimgruube Nr. 21) au fost terminate două monumente magnifice, ce sunt destinate, unul care va rămâne în Sibiu pentru colonelul cerazo-crăiesc Losenau și unul la Sighișoara, pentru generalul rus Skariatin căzut aici”10.

Tot din Viena, din jurnalul Die Presse, aflăm că: „Sibiu, 7 iulie guvernatorul militar și civil cezaro-crăiesc a făcut public următorul anunț: <Dintre numeroșii curajoși in lupte, care au dobândit adminiația și venerația camarazilor de arme s-au remarcat în fața tuturor colonelul Losenau și generalul Skartiatin. Losenau a căzut la Piski și Skariatin la Sighișoara. Al 12-lea corp de armată a decis să realizeze două pietre comemorative. Majestatea Sa Împăratul a autorizat construcția și va binevoi să pună piatra de temelie pentru monumentul Losenau la Alba-Iulia pentru data de 23 a a(cestei n.n.) l(uni n.n.) și pentru Skariatin în data de 29 la Sighișoara”11.

După cum vedem, graba cu care autoritățiile austriece o va da realizării monumentului este dată în primul rând de vizita intrepinsă de împăratul Franz Joseph în Transilvania în vara anului 1852. Cu această ocazie, dorea să marcheze și victoria împotriva revoluționarilor maghiari. Dacă inițial monumentul dedicat lui colonelului Losenau urma să fie realizat la Sibiu, nu cunoaștem cauzele pentru care acesta este mutat la Alba-Iulia. Mutarea monumentului nu a fost dictată de traseul vizitei, după cum vedem mai jos monarhul austriac vizitând ambele orașe.

3 Maior 1998, p. 402-403. 4 Oesterreichischer 1849, p. 453. 5 Pascu 2012, p. 126-127. 6 Der Satellit 1849, p. 118. Luna noiembrie. 7 Fremden-Blatt 1849, p. 1 8 Salzburger 1849, p. 1467. 9 Kronstädter Zeitung 1849, p. 304. 10 Fremden-Blatt 1852, p. 3. Luna iulie 11 Die Presse 1862, p. 3.

16

Vizita va începe în vara lui 1852 sosind de la Viena la Pesta cu vaporul. Din Ungaria va ajunge în Banat şi Patrium şi în 20 iulie intră în Transilvania. În 19 iulie este la Cluj. O mare parte a vizitei va fi rezervată Munţiilor Apuseni, trecând prin localitaţi ca Abrud, Câmpeni, Vidra, Brad. De aici va trece muntele în comitatul Hunedoara şi în 21 iulie îl găsim la Alba Iulia şi în 23 iulie îl vedem la Sibiu, unde va sta două zile. În 28 iulie este la Braşov şi de aici în Secuime12. La Sighişoara, Franz Josef va ajunge în seara zilei de 31 iulie. El va fi însoţit de arhiducele Albrecht, guvernatorul militar şi civil al Transilvaniei, prinţul von Schwarzenberg, contele Grünne, şi de o numeroasă suită. Legat de acest eveniment oficiosul Siebenbürger Bote arăta admosfera sărbătorească a întâlnirii sighişorenilor cu suveranul lor: „ Mii de oameni umplură uliţele şi pieţele bogat împodobite cu porţi triumfale, steaguri şi coroane de flori, cu bubuiala tunurilor acoperind strigătul jubilar şi sunetul festiv al clopotelor prezenţa Majestăţii sale apostolice in corpore; autorităţiile militare si civile adunate l-au întămpinat graţios pe Majestatea sa. La orele 7 era o mare masă mare de oameni, numeroase persoane distinse. Seara ( ...) întregul oras lumina strălucit. Din toate turnurile oraşului vâlvătau mii de focuri şi pe înălţimile din apropiere ardeau nenumărate focuri de tabără. Azi la orele 8 dimineaţa, la trei ani de la bătălia de la Sighişoaraa curajosului general imperial rus Scariatin, se va pune piatra de temelie a unui monument dedicat acestuia. La un sfert de oră de Sighişoara, în dreapta drumului ce merge spre Odorhei, la o înălţime, la liziera pădurii este locul, unde a închis ochii eroul; aici în acest loc tragic va fi ridicat în scurt timp un frumos monument, la care azi Majestatea sa apostolică a pus temelia. (...) Alteţa sa, domnul guvernator îi transmite Majestăţii sale documente, care Înălţimea sa le va pune într-o boceluţă de cupru (...) în acest timp clerul făcea slujba”. Boceluţa este introdusă în pământ cu ajutorul unei mistri şi a unui ciocan aurit şi: „În momentul în care Majestatea sa bătea cu ciocanul, răsună muzica tobelor şi trompetelor, fanfara militară cântă imnul, infanteria adunată a dat drumul la şarjă, tunurile bubuiau şi toate clopotele răsunau în oraş. Atunci domnul inspector de geniu preluă ciocanul de la Majestatea sa împreună cu mistria i-a dat-o primarului cu sarcina de a proteja şi de a se preocupa de conservarea acestui monument. Apoi Majestatea sa apostolica participă la punerea pietrei de temelie din partea Înălţimii sale arhiducele, a alteţei sale guvernatorului, prinţul von Schwarzenberg, a domnului primar a oficialităţiilor militare şi civile. Întreaga festivitate a fost închisă de scurta defilare a trupelor. Apoi Majestatea sa vizită locul bătăliei. (...). Plecarea Majestăţii sale apostolice spre Tg. Mureş a avut loc la orele 9 ½ dimineaţa”13. Observăm faptul că la trei ani de la bătalia din 31 iulie, în mod simbolic împăratul austriac, dimineața la orele 8, la aceeași oră la care generalul Skaritatin a fost lovit mortal în luptă. De asemenea, după cum vom vedea mai jos, pentru monument s-a ales a fi reprezentat un leu, de altfel, cel mai nobil animal al bestiarului imagistic14. După punerea pietrei de temelie a monumentului, peste un an are loc inaugurarea acestuia. De această dată nu va mai fi prezentă nici o față imperială, ci doar oficialitățiile civile și militare provinciale, precum și invitați din partea armatei țariste, care la acea vreme era cantonată în țara românească: „Sighișoara 29 septembrie. Inaugurarea și dezvelirea festivă a monumentului dedicat bătăliei de la Sighișoara din 31 iulie 1849 în care a căzut generalul Skartiatin a avut loc ieri. Armata rusă din Țara Românească a trimis la festivități trei ofițeri: prințul Urussoff, general, colonelul Blum și căpitanul Klitzki. Inălțimea sa domnul guvernator militar și civil prințul Schwarzenberg a fost prezent împreună cu domnii feldmareșali Bordolo și Simbschin, domnul comandant al districtului militar Eisler, domnii generali Csollich, Mainone și Frank, comandanții și ofițeri de la trupele existente în Transilvania, batalionul 2 de infanterie Hartmann, două divizii de ulani imperiali, unul de cavalerie și o baterie de tun de 12 pfunzi. Trupele s-au mobilizat sub comanda domnului general contele Zedwitz. La monument au fost prezente toate corporațiile și cetățeni ai orașului Sighișoara. La orele 9 și jumătate Înălțimea sa împreună cu oaspeții ruși și cu întreaga suită formată din 50 de ofițeri au fost prezenți la locul festiv. Fanfara regimentului de infanterie Hartmann și ai ulanilor imperiali a cântat imnul rusesc,s-a făcut prezentarea trupelor, șarjele bateriei de tun au luminat dealul, unde a fost ridicat monumentul, apoi fanfara a cântat imnul austriac. Bubuitul tunurilor, frumoasa melodie a imnului a făcut să se creeze o admosferă foarte frumoasă”. Au urmat discursurile în limba germană. După dezvelirea monumentului, cu ocazia prânzului festiv, la Hotelul Steaua de Aur din Sighișoara, unde au luat parte 75 de participanți, s-au ridicat toasturi în limba franceză pentru cei doi monarhi. Seara s-a organizat un banchet în aceeași locație15. Acelasi articol prezintă monumentul ca fiind din: „ ... gresie, 1 stânjen lungime, 1 stânjen înălțime, 3 picioare lățime. Deasupra stă un leu adormit, pe o parte este o inscripție în limba germană și pe alta în limba rusă”16.

12 legat de traseul vizitei vezi: Siebenbürger Bote 1852, p. 99; Mádly 2003, p. 363-377. este vorba de bătălia de la Albeşti din 31 iulie 1849. este vorba de primarul Michael Weinrich. 13 Sibenbürger Bote 1852 a, p. 613. 14 Pascu 2012, p. 125. 15 Satellit 1953, p. 325. 16 Satellit 1953, p. 325.

17

Tot presa vremii aflăm și de modul în care este realizat acest monument: „Monumentul terminat de sculptorul vienez Meixner se găsește în locul unde a fost rănit mortal generalul Skariatin, pe o movilă pe partea dreaptă a drumului, care merge de la Sighișoara, la Odorhei. (...) Pe piedestalul pe care stă un leu adormit, între sulpturi cu decorații ale ordinelor și emblemelor militare, care decorează ambele părți, pe o parte este o inscripție în limba germană: GREGOR IACOVLEVICI SKARTIATIN, BRAV EROU, GENERAL IMPERIAL RUS, ADJUTANT AL ȚARULUI ȘI ȘEF AL STATULUI MAJOR, CARE A CĂZUT ÎN 31 IULIE 1849 LA SIGHIȘOARA, PRINTR-O LOVITURĂ DE GHIULEA DE TUN, CA MONUMENT DE RECUNOȘTINĂ A LUPTEI COMUNE ȘI A VICTORIEI ARMATELOR ALIATE, PRECUM ȘI A LEGĂTURII FRĂȚEȘTI A SUBLIMILOR MONARHI AI AUSTRIEI ȘI RUSIEI DIN PARTEA CORPULUI DE ARMATA TRANSILVAN CEZARO-CRĂIESC. Pe cealaltă parte este o inscripție coprespunzătoare în limba rusă între doi îngeri autoritari gravați ca purtători ai cuvintelor: <Eroul a avut credință, vitejie și jertfă!>”17. Monumentul a intrat în memoria colectivă a sighișorenilor. După cum arată fotografiile și cărțiile poștale ale epocii, acest monument, aflat în afara orașului de a ajuns să fie protejat la finele secolului al XIX-lea, printr-un acoperiș din lemn, care să salveze gresia monumentului de la degradare. Prima agresiune asupra monumentului s-a produs după 1990, când s-au furat plăcile din bronz cu cele două inscripții pentru a fi valorificate. Monumentul a intrat în uitare și a fost omis a fi inclus pe lista monumentelor istorice. Apoi în anul 2003, s-a descis ca în zonă să se construiască locuințe. Deși în jurul monumentului era prevăzut în plan, a se realiza o zona verde cu alei și bănci, proprietarul care se învecinează cu monumentul la vest nu a respectat lotizarea și construcția locuinței a fost realizată în apropierea monumentului18.

Acest lucru a determinat luarea unor măsuri. În primul rând avem de a face cu un monument dedicat unui ofițer dintr-o armată străină și în al doilea rând este nevoie de înscrierea lui pe lista monumentelor istorice. În anul 2012 au demarat discuțiile cu Ambasada Federației Ruse la București, care a fost de părere că cel mai bine pentru punerea în valoare a monumentului a fi mutarea acestuia în parcul eroilor sovietici din oraș, iar pe locul monumentului să fie așezată o mică stelă comemorativă, ambasada fiind dispusă să participe la costurile privind mutarea și restaurarea monumentului19.

Bibliografie Presa

Die Presse 1852 – Die Presse, nr. 163, Wien, Dienstag, 13. Juli 1852, 5. Jahrgang. Die Presse 1853 – Die Presse, nr. 233, Wien, 6. Oktober 1853, 6. Jahrgang. Fremden-Blatt 1849 – Fremden-Blatt, nr. 294, Wien, Dienstag, den 11. Dezember, 1849. Fremden-Blatt 1852 – Fremden-Blatt, nr. 145, Wien, Samstag, den 19. Juni 1852. Kronstädter Zeitung 1849 – Kronstädter Zeitung, nr. 71, Donnerstag, den 29. November 1849. Oesterreichischer 1849 – Oesterreichischer Soldatfreund. Zeitschrift für militärische Interessen, nr. 97, Dienstag, den 14. August

1849, II. Jahrgang. Salzburger 1849 – Salzburger constitutionelle Zeitung, nr. 297, Freitag den 14. Dezember 1849. Satellit 1849 – Der Satellit, nr. 27, Kronstadt, den 4. August 1849. Satellit 1853 – Der Satellit, nr. 79, Kronstadt, den, 1 Oktober 1953 Siebenbürger Bote 1852 – Siebenbürger Bote, nr. 94, Hermannstadt, den 14. Juni 1852. Siebenbürger Bote 1852a – Sibenbürger Bote, Hermannstadt, am 6. August 1852. Lucrări de specialitate Mádly 2003 – L. Mádly, Vizita împaratului Francisc Iosif I în Transilvania în anul 1852, în „Arhiva Someşană”, nr. II, Cluj-Napoca,

2003, p. 363-377. Maior 1998 – L. Maior, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Bucureşti, 1998. Pascu 2012 – I.F. Pascu, Prințul, împăratul și contemporanii. Povestea monumentului Skariatin din Sighișoara, în „Alt-Schaessburg”,

5, 2012, p. 126-127.

17 Die Presse 1853, p. 3. 18 Pascu 2012, p. 131. 19 Pascu 2012, p. 131.

18

Monumentul Scariatin în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

19

ASPECTE PRIVIND CONTRIBUȚIA MATERIALĂ A FĂGĂRĂȘENILOR LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Dr. Constantin Băjenaru

Abstract. Aspects regarding the material contribution of the citizen from Făgăraș county in the First World War. The Great War – as others from the modern era – al sore presented a complex political-economic phenomen on which grasped societi esentirely in its whirlpool, frequently reaching limit situation which generated facts, attitudes and reaction which hadn’treportedonly to occurrences, but also to mentalities, education and others. In this context enrolled the numerous material contributions of the people in Ardeal (indifferent of ethnicity or confessions), there fore implicitly those of the inhabitants of Făgăraș County who had to participate a long side with the other people from Transylvania, willingly or unwillingly, to the enormous effort to sustain the warby the bicephalous Austro-Hungarian Empire. This topic approaches the contributional most on the entirety of its manifestations through more than four years of war. Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, contribuții materiale, rechiziții, împrumuturi de război, comitatul Făgăraș. Keywords: First World War, material contributions, requisitions, warloans, Făgăraș County.

Marele Război a reprezentat categoric cel mai important eveniment de la începutul secolului al XX-lea, acesta punându-și amprenta la nivel global, afectând inevitabil și zona central-estică a Europei, care a și constituit spațiul declanșator al conflagrației mondiale. Acțiunile politice, diplomatice și militareîntreprinse și realizate în anii premergători prevesteau declanșarea unui război în această parte a Europei, însă absolut nimeni nu putea intui clar proporțiile pe care le va căpăta. Cei mai mulți dintre istorici au fost și sunt încă de acord cu sintagma că „relațiile dintre [marile] puteri au determinat istoria Europei”, afirmație care pare cu atât mai întemeiată în cazul studierii a ceea ce contemporanii au numit Marele Război. De la declanșarea sa până în prezent, problematica acestuia a creat o amplă și intensă dezbatere în istoriografie, relevând și controverse care în unele privințe nu sunt elucidate nici astăzi. De altfel, nici un alt conflict din istoria mai veche sau mai nouă a omenirii nu a atras atenția unui număr atât de mare de istorici, istorici militari, memorialiști, sociologi, politologi etc. Primul Război Mondiali-a cuprins în vâltoarea sa, inevitabil,și pe români, declanșarea acestuia și evoluțiile ulterioare punând în fața lor o problemă de însemnătate covârșitoare pentru însăși soarta națiunii – împlinirea idealului suprem, adică Unirea tuturor românilor într-un singur stat național. Justețea năzuințelor naționale, în numele cărora aveau să participe cu toții, i-a condus treptat către desăvârșirea unității naționale, care i-a însuflețit în aceeași măsură pe românii de dincolo și de dincoace de Carpați, implicit pe cei din Țara Făgărașului. Dezideratul de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma contribuției României la conflictul mondial, participare care a avut în permanență sprijinul opiniei publice românești. Întrucât în 1914 Transilvania și Bucovinaerau părți componente ale Imperiului austro-ungar, românii din aceste provincii au fost cei dintâi care au primit botezul focului; făgărășenii nu au făcut nici ei excepție. Factorul declanșator se ivise la 28 iunie/11 iulie 1914, când la Sarajevo se comisese atentatul asupra principelui moștenitor al coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, și a soției acestuia, Sophia, pentru ca ulterior evenimentele să se succeadă în avalanșă.Evenimentul acesta, ca de altfel și cele imediate, au avut un mare impact, emoțional în primul rând, fiind dezbătute pe larg în paginile presei din toată lumea. În tonul general al presei românești ardelene, asupra căreia încă plana mitul bunului împărat, pe prima pagină a unuia dintre numerele săptămânalului făgărășean Olteanul apărea cu litere mari știrea-șoc a asasinării perechii moștenitoare a Casei imperiale austriece1. Prin „pana” autorului se dezvăluia o mare tristețe șio dezamăgireaidoma, moartea principelui moștenitor reprezentând pentru români și risipirea speranțelor de a căpătao situație națională mai bună în cadrele imperiului bicefal: „A murit Francisc Ferdinand (...) și cu el au murit toate nădejdile noastre! În mijlocul stărilor de nesuferit în care ne aflăm noi românii din Ungaria, numai gândul că mai avem pe cineva care privește cu milă la suferințele noastre, ne mai făcea să ne păstrăm cumpătul”2. La nivelul unei societăți ce încă era ancorată în trecut și în care tradiția juca un rol însemnat, precum era și cea a românilor ardeleni, în general, sacralizarea puterii monarhului era pronunțată, suveranul fiind considerat cheia de boltă a sistemului politic imperial3. Grație acestor sentimente nutrite față de Franz Ferdinand și românii din comitat vor adopta, în cea mai mare parte, o conduită pozitivărelativ la declanșarea războiului, răspunzând prompt apelului lansat de împăratul Franz Joseph I, care îi chema la război pentru a răzbuna ofensa adusă Monarhiei și familiei sale. Prin urmare, starea de însuflețire din primele săptămâni ale războiului a fost determinată total de convingerea soldaților români că 1 Olteanul, nr. 25/1914, p. 1. 2 Olteanul, nr. 25/1914, p. 1. 3 Nicoară 1997, p. 341.

20

merg la luptă pentru a răzbuna moartea arhiducelui.Pe parcursul războiului, însă, datorită prelungirii sale îndelungate, loialitatea dinastică s-a consumat progresiv, lăsând locul loialității naționale. Din ce în ce mai mult se întărea sentimentul că luptă de fapt pentru un ideal care nu era al lor, în pofida declarațiilorcategorice de loialitate din anii următori a unora dintre liderii politici. La această schimbare de atitudine au contribuit și măsurile restrictive pe care le-au impus autoritățile, deși normale pe timp de război, care au condus la limitarea drepturilor civile: cenzura, împrumuturile de război, rechizițiile forțate, pedepse grele pentru opozanți, inclusiv cea cu moartea etc.Deteriorarea loialității dinastice s-a intensificatși mai mult odată cu intrarea României în război și îndeosebi după moartea împăratului (noiembrie 1916), când soldații români s-au considerat dezlegați de jurământul pe care îl depuseseră față de el, având drept consecință dezertări în masă. Un aspect deosebit de important la susținerea efortului de război a constat în contribuțiile materiale ale locuitorilor, impuse sau benevole, care s-au manifestat sub mai multe aspecte, pe care le voi aminti și dezvolta în continuare. De altfel, la sfârșitul conflictului mondial se preciza că despăgubirile de război pentru comitatul Făgăraș s-au ridicat la impresionanta sumă de peste 300 milioane de coroane. Acestea reprezentau sumele neplătite de autoritățile austro-ungare către populație ca datorii din repetatele împrumuturi de război, din despăgubiri față de internații, refugiații și întemnițații politici, din pagubele făcute de armata germană cu ocazia retragerii din toamna anului 1918, dar și din daunele provocate de armata și autoritățile austro-ungare4. Dintr-un alt tablou, totuși incomplet, relativ la efortul de război susținut de românii din comitatul Făgăraș (aici fiind cuprinși și românii brăneni, care pe atunci se aflau încadrați în cuprinsul său), ce începuse a fi întocmit încă din 1914 de către preoții români5, indică următoarele cifre: la o populație de 83.660 români, contribuțiile benevole pentru armată se ridicau la 891.500 lei, iar pagubele de război erau cifrate la 21.003.000 lei6.

Ajutorarea familiilor cu soldați mobilizați. Imediat după mobilizarea din iulie 1914 au fost luate măsuri importante pentru ajutorarea familiilor soldaților plecați pe front din întreaga Monarhie, din imboldul instituțiilor statului sau prin inițiative provinciale. În acest sens, încă din prima lună de la declanșarea ostilităților ministrul de război, împreună cu miniștrii de honvezi austriac și maghiar, au organizat în Viena și Budapesta câte un Oficiu pentru ajutorarea armatei. Fiecare dintre acestea primea donații care constau în special în bani, dar și în diverse produse alimentare și textile, pentru ajutorarea soldaților de pe front, a văduvelor și a orfanilor de război7. Acestei acțiuni i s-a raliat și comitatul Făgăraș – la inițiativa avocatului Ioan Șenchea (liderul național-politic al românilor de aici) –, ai cărui conducători, în frunte cu comitele suprem Széll József și vicecomitele Alexandru Belle, au constituit un Comitet central de ajutorare în Făgăraș, câte un Comitet cercual în fiecare cerc pretorial și câte un Cerc în fiecare comună. Comitetul central din Făgăraș s-a organizat la 4 august 1914, avându-i ca președinte pe comitele suprem, ca vicepreședinte pe vicecomite, iar ca membri români pe I. Șenchea, deputatul dietal Nicolae Șerban, protopopul ortodox Nicolae Borzea și vicarul foraneu greco-catolic Iacob Popa8. O zi mai târziu, oficialii administrativi ai comitatului hotărau în mod unanim ca 1% din salariul lunar să-l cedeze pentru scopul stabilit. Locuitorii orașului nu s-au lăsat mai prejos și într-o adunare civică ținută la 6 august în sala Transilvania, sub prezidiul primarului Herszény Imre, au ales un Comitet de ajutorare și au hotărât să lanseze un apel – în limbile română, maghiară și germană –, pentru contribuiri benevole. Apelul s-a bucurat repede de sprijin, astfel încât în primele zile s-au primit câte 500 de coroane din partea celor mai importante trei institute de credit (Furnica, FogarasiTakarékpénztár și FogarascherVorschussverein), iar de la locuitori se colectaseră deja 2.000 de coroane9. Pentru comunele comitatului era stabilit ca în componenţa comitetelor locale să fie incluși învățători, preoți, primării și alți fruntași locali. Acestea aveau menirea de a colecta bani și alimente, care urmau a fi împărțite cu „dreptate între cei lipsiți, ai căror capi de familie își fac datoria pe câmpul de război”10. De asemenea, s-a adoptat și dispoziția ca lucrul câmpului familiilor cu bărbații plecați pe front sau a celor aflate, din diferite motive, în imposibilitatea de a o face, să se efectueze de către întreaga comunitate11. În acest sens, într-una

4 Oltul, nr. 14/1919, p. 4. 5 Inițiativa a debutat în decembrie 1914, inclusiv printr-o adresă a ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice de la Budapesta, care cerea păstrarea tuturor actelor și scriptelor având legătură cu războiul, preoții fiind invitați să alcătuiască registre complete cu numele celor plecați pe front și ce s-a întâmplat cu aceștia (Unirea, nr. 132/1914, p. 1). 6Păcățian 1923, p. 51 (Anexa A). 7 Unirea, nr. 86/1914, p. 2. 8 Olteanul, 31/1914, p. 1. 9 Olteanul, 31/1914, p. 1-2. 10 APC, XI, f. 113. 11 Olteanul, nr. 30/1914, p. 1.

21

dintre circularele arhiepiscopului Ioan Mețianu, din iulie 1914, se spunea: „(...) să nu le lăsăm pe câmp, pradă nimicirii, rodurile pe care le au, ci să le dăm tot sprijinul și ajutorul ca să și le poată aduna de pe câmp”12. Anul următor, un ordin ministerial complementar prevedea ca prin primăriile locale și cu ajutorul preoților și învățătorilor să fie alcătuite comisii economice comunale, care urmau a se îngriji de bunul mers al economiei agricole din localitățile rurale. Era cerută cultivarea la maximum a suprafețelor agricole destinate acestui scop, iar comisiile trebuiau să îndemne populația să se ajute reciproc, atât cu brațele cât și cu vitele, pentru atingerea obiectivului. În plus, cei care primiseră despăgubiri bănești pentru vitele rechiziționate sau aceia care dispuneau de alte surse financiare erau obligați să-și procure alte vite, eventual prin mijlocirea inspectoratelor agricole comitatense. De asemenea, cei care nu dispuneau de sămânța necesară pentru semănat erau orientați către o societate agricolă din Budapesta, care urma să le pună la dispoziție, contra cost, îndeosebi sămânță de orz, ovăz și porumb13.

Colectele. Pe de altă parte, preotul de atunci al Becleanului, Nicolae Clonța, nota în Cartea de Aur a bisericii ortodoxe din localitateși despre desele colecte în haine, bani și alimente, realizate între enoriașii săi pentru cei aflați pe front, indiferent de situația fizică pe care o aveau: „sănătoși, bolnavi și răniți”14. În decembrie 1914, la nivelul întregului comitat s-a inițiat și colecta Pomului de Crăciun pentru răniții internați în spitalul de campanie din Făgăraș, la care locuitorii au răspuns cu mult entuziasm, deși sumele donate au fost modeste. Tabelele cu subscripții („Coală de colectă”), scrise în limbile română și maghiară, cu îndemnul „Să facem dar de Crăciun la acei soldați răniți în resbel care sunt îngrijiți în Făgăraș”, conțineau și o rubrică privind donațiile către Societatea de Cruce Roșie Augusta. Fiecare comunitate a contribuit după posibilitățile materiale ale locuitorilor săi, iar acolo unde existau, după puterea financiară a institutului de credit și chiar a composesoratelor de pădure15. Dintre aceste „Coli de colectă”, amintim aici pe cele din Mărgineni (au subscris ambele biserici românești și 38 de locuitori – în total 12 coroane și 8 fileri)16, Hârseni (Institutul Grănițerul și 6 locuitori – 7,12 coroane)17, Beclean (42 locuitori – 38,60 coroane)18, Galați (16 localnici și unul din satul vecin, Calbor – 7,50 coroane)19, Dridif (8 locuitori – 6,30 coroane)20 și Făgăraș (82 locuitori, dintre care majoritatea o constituiau românii – 41,70 coroane)21. Presa românească din Ardeal a găzduit permanent în coloanele sale rubrici referitoare la numeroasele colecte întreprinse pe parcursul războiului, unele ziare surprinzând şi eforturile bănești și materiale ale făgărășenilor şi brănenilor. De pildă, în cazul înființării Orfelinatului din Blaj, au fost inserate în special liste colective, dar și specificări individuale; printre altele, erau menționate şi localitățile Ileni22, Săvăstreni și Porumbacu de Jos23, Teleki-Recea24, Tohanu-Vechi (228,90 coroane) și institutul Furnica (1.000 coroane)25, satele Copăcel și Viștea de Jos26, Șinca Veche (4.270 coroane)27. Pentru diverse cauze naționale românești s-au inițiat colecte inclusiv printre soldații de pe front, care-și jertfeau o parte din solde spre aceste scopuri. Sunt consemnate multe astfel de acțiuni, dintre care vom evoca doar trei cazuri: - învățătorul subofițer ErmilRoșală din Cuciulata, colectant în cadrul Companiei a 2-a din Regimentul 31 pentru Orfelinatul român din Blaj. Printre donatori apăreau inclusiv numele a surprinzător de mulți soldați maghiari și sași28, ceea ce constituie, în cele din urmă, o reală și firească faptă de umanitate întâmplată până la intrarea României în război. Dintre făgărășeni sunt amintiți: Emanoil Căpruța din Pojorta, Ilarion Cosgarea, Ioan Motoc, Ioan Boeriu, A. Bârsan ș.a.; mulți soldați din comitat sunt consemnați pe listele altor militari colectori29. - tânărul Dumitru Bălcăcian din Făgăraș, apropiat al vicarului greco-catolic Iacob Popa30; - sublocotenentul Dumitru Negrea, printre soldații Regimentului 31 Brünn (300 coroane)31. 12 APC, XI, f. 113. 13 APC, XI, f. 43. 14 APB, CA. 15 MTF, doc. nr. II 2.936. 16 SJANBv, fd. PjF, f. 109. 17 SJANBv, fd. PjF, f. 110. 18 SJANBv, fd. PjF, f. 113. 19 SJANBv, fd. PjF, f. 119. 20 SJANBv, fd. PjF, f. 142. 21 SJANBv, fd. PjF, f. 153-154. 22 Unirea, nr. 39/1916, p. 2-3. 23 Unirea, nr. 48/1916, p. 3-4. 24 Unirea, nr. 53/1916, p. 3. 25 Unirea, nr. 54/1916, p. 3. 26 Unirea, nr. 60/1916, p. 3-4. 27 Unirea, nr. 76/1916, p. 3-4. 28 Unirea, nr. 40/1916, p. 2-3. 29 Unirea, nr. 40/1916, p. 2-3.. 30 Unirea nr. 45/1916, p. 4.

22

Pentru același orfelinat s-au inițiat și efectuat numeroase colecte și în localitățile comitatului, coordonate de preoții locului: parohul Gavrilă Cornea în Ileni (1.632,40 coroane, 270 m pânză, 35 cămășuțe, 27 iișoare, 24 fețe de pernă, 23 izmene, 17 lepedee, 8 ștergare, două perne ș.a.)32; Ioan Fulicea în Șinca Veche (4.000 coroane și numeroase obiecte)33, Valeriu P. Comșa în Copăcel (800 coroane, pânzeturi și îmbrăcăminte), Ioan Stanciu în Viștea de Jos (151,90 coroane, pânzeturi, țesături și obiecte de îmbrăcăminte)34, Rea-Silvia Crăciun, soție de notar, în Tohanu Vechi (228,90 coroane)35, BartolomeiVijoli, învățător, în Teleki-Recea (172,25 coroane)36, parohul Ioan Micu în Săvăstreni și parohul Ilie Comșuță în Porumbacu de Jos (705 coroane)37 etc. Pe de altă parte, au fost inițiate colecte și pentru orfelinatul din Sibiu, printre donatori aflându-se multe dintre institutele de credit din comitat: Furnica – Făgăraș (1.000 coroane), Grănițerul – Hârseni (20 coroane), Negoiul – Porumbacu de Sus (20 coroane), Noiana – Nou Român (50 coroane), Porumbăceana – Porumbacu de Jos (100 coroane), Ucea Mare – Ucea de Sus (24,38 coroane), Venețiana – Veneția de Jos (200), Însoțirile de credit din Colun (20 coroane), Drăguș (40 coroane), Feldioara (30 coroane), Hurez (20 coroane), Râușor (20 coroane), Sâmbăta de Sus (50 coroane), Viștea de Sus (50 coroane) și Însoțirea de consum din Drăguș (20 coroane)38. Colecte locale au fost inițiate și pentru satisfacerea câtorva necesități sociale ale unor sate din comitat, amintind aici doar un caz aparte, care vizează localitatea Vaida-Recea. În primăvara anului 1916, înaintea inițiativelor Blajului și Sibiului de înființare a două orfelinate confesionale, femeile localnice au debutat o acțiune de strângere de fonduri, „cu o sârguință de albină”, pentru a putea„alina foamea și singurătatea celor ce în urma vitregiei vremilor au rămas fără tată și mamă”. Străduințele acestora au fost încununate cu colectarea a peste 1.000 de coroane, sumă care a fost depusă la banca Furnica din Făgăraș. Corespondentul de presă încheia informația cu următoarele cuvinte: „Laudă și cinste se cuvine lor. Din țara colonelului Boeriu, viteazul vitejilor, fiul acelei comune (...)”39.

Împrumuturile de război. Considerabile au fost eforturile financiare şi materiale pe care le-au făcut făgărăşenii şi brănenii pentru susţinerea războiului în toţi cei peste patru ani, însă cel mai mult i-au împovărat împrumuturile de război. Locuitorii erau îndemnați să participe la acest efort financiar, inclusiv de către mitropolitul Ioan Mețianu, atât pentru avantajele sale materiale (sic!), cât și pentru a îndeplini „sfânta (...) datorință de cetățeni loiali și credincioși tronului și patriei, de a contribui și cu obolul nostru (...), căci precum soldații noștri își varsă sângele în război, tot asemenea și noi cei de acasă datori suntem a veni cu obolul nostru în ajutorul patriei mame în aceste zile grele, care ne apasă pe toți deopotrivă”40. Din cele opt împrumuturi, primul a fost inițiat în noiembrie 1914, pentru a se putea acoperi marile cheltuieli cerute de situația de beligeranță. Statul „nu cerea cadou”, ci emitea o emisiune de împrumut cu o dobândă de 6%, exclusiv prin subscripție publică, urmând ca primul cupon al obligațiunilor să fie răscumpărat începând cu 1 mai 191541; la final, fuseseră subscrise peste trei miliarde de coroane. Din Beclean, de pildă, contribuiseră Fondul bisericesc, Reuniunea de înmormântare, Primăria, funcționarii și cea mai mare parte a locuitorilor, fiecare „după putință”42. După o jumătate de an, constatându-se că războiul a consumat miliarde de coroane, vistieria statului fiind aproape goală, în mai 1915 a fost lansat cel de-al doilea împrumut către populație, destinat să acopere atât cheltuielile armatei – solde, hrană, armament, muniții, lucrări tehnice ș.a. –, cât și pe cele legate de ajutorarea familiilor rămase acasă. Termenul de subscriere fusese stabilit pentru perioada 12–26 mai, iar deponenții o puteau face la sediile perceptoratelor, la poștă și la bănci sau institute de credit. Statul emisese obligațiuni de câte 50, 100, 1.000, 5.000 și 10.000 de coroane, ca hârtii de valoare scutite de impozit, cu o dobândă de 5,5%-6%; în vremuri normale, dobânzile variau între 4%-5%43. Celelalte împrumuturi ale statului au fost lansate pentru noiembrie-decembrie 1915, aprilie-mai 1916, cu o dobândă de 6% (apăreau în plus „Bonurile de tezaur”, cu dobândă de 5,5%44), noiembrie-decembrie 1916 (6% dobândă

31 Unirea, nr. 60/1916, p. 3. 32 Unirea, nr. 39/1916, p. 2. 33 Unirea, nr. 76/1916, p. 3. 34 Unirea, nr. 60/1916, p. 3. 35 Unirea, nr. 54/1916, p. 2. 36 Unirea, nr. 53/1916, p. 3. 37 Unirea, nr. 48/1916, p. 3-4. 38 Unirea, nr. 57/1916, p. 4. 39 Unirea, nr. 42/1916, p. 4. 40 APC, XI, f. 117. 41 Unirea, nr. 116/1914, p. 2. 42 APB, CA. 43 Unirea, nr. 47/1915, p. 1. 44 Unirea, nr. 42/1916, p. 2-3.

23

și amortizabil începând cu anul 192245), mai-iunie 1917, 15 noiembrie-14 decembrie 1917(dobândă 5,5% și 6%) și 12 iunie-11 iulie 1918 (5,5% dobândă; amortizabil începând cu 1 aprilie 1919)46.

Rechizițiile și alimentația populației. Rechizițiile continue de cereale, carne și alte alimente de bază, la care s-au adăugat criza monetară și „ani mai puțin roditori” (1914, 1916), au condus la o scumpire exacerbată a prețurilor tuturor articolelor uzuale. Acesta a constituit și mobilul pentru care statul a intervenit și a stabilit prețuri maximale pentru aproape toate articolele de consum, încercând și eliminarea speculanților, care erau numeroși. Pentru comitat, ca dealtfel întreg Ardealul, au fost statorite prețuri identice cu cele din Budapesta: grâul între 37-41 coroane, secara între 27-31 coroane, orzul și ovăzul 28 coroane47. Printr-un ordin din 1915 al primului ministru maghiar, se împuternicea ministrul agriculturii în a proceda, prin intermediul organelor administrative (Comisia regnicolară agricolă), la rechiziționarea rezervelor de grâu, secară, orz și ovăz ale fiecărui cetățean. „Sechestrarea” se realiza în schimbul plății cerealelor la prețul maximal stabilit oficial, dar cu obligația celor din urmă ca, în răstimp de o lună de la termenul indicat, cerealele să fie duse la cea mai apropiată gară48. Necesitățile stringente ale familiilor erau stabilite de un oficiu administrativ, însă deciziile acestuia puteau fi contestate. În fine, cel care ascundea rezervele sau atenta la cele rechiziționate, putea fi pedepsit cu închisoare de până la două luni49. La stabilirea totalului trebuințelor familiale s-a luat în considerare timpul petrecut între două recolte (15 august), iar cantitatea necesară unei persoane era fixată la 18 kg pe lună, adăugându-se la aceasta și strictul necesar pentru hrana lucrătorilor, a ajutoarelor la muncile agricole, ca și pentru vitele din gospodărie50. Doi ani mai târziu, necesarul familial era scăzut și diferențiat: 15 kg de făină pe lună sau 180 kg/an pentru bărbații peste 15 ani; 12 kg/lună pentru toți ceilalți membri. Cei care nu produceau sau nu aveau posibilitatea să cumpere necesarul, erau ajutați de primării cu o cantitate de 7 kg/lună51. Pentru a putea rezolva problema alimentației populației rămase acasă, statul austro-ungar a fost obligat să importe cereale – inclusiv din România până la intrarea acesteia în război. Una dintre autorizațiile eliberate de guvernul român pentru exportul de grâu în Transilvania, i-a fost acordată deputatului N. Șerban, pentru două vagoane, destinate localităților Mărgineni și Voila52, iar mai târziu și pentru porumb. Cu toate acestea, autoritățile au emis mai multe dispoziții prin care cereau populației să recurgă la raționalizarea alimentelor de bază, în special a grâului și secarei. Un astfel de ordin de la sfârșitul anului 1914 stipula că pentru a putea prevedea armata cu „cerealele cele mai bune”, morile și negustorii trebuiau să pună la dispoziția publicului consumator numai făină compusă din câte o treime de orz, porumb și cartofi53. În vara anului următor se mergea și mai departe, autoritățile de la Budapesta interzicând populației consumul de carne de vită, vițel și porc în două zile ale săptămânii – miercurea și vinerea –, „de bună voie chiar și în alte zile (...), ceea ce acum se poate de altfel ușor face, având la dispoziție legume și tot felul de verdețuri din abundență”54. În același timp, au fost rechiziționați în mai multe rânduri caide călărie și de tracțiune, pentru care statul plătea între 500 și 1.050 coroane de animal55. S-au mai adăugat căruțe, hamuri, vite pentru tăiat și altele, care au condus la ruinarea multor gospodării.

Rechiziționarea clopotelor și a altor materiale metalice. Un element important în privința efortului de război – rechiziționarea de clopote –, își avea începuturile în august 1915, când ministrul cultelor și instrucțiunii publice atenționa confesiunile statului că nu este exclus ca pentru „a aduce cele mai mari jertfe posibile pe altarul patriei” și a sprijini scopurile armatei să fie rechiziționate „unele din clopotele bisericilor, care nu sunt neapărat de lipsă, și al căror preț îl va rebonifica, ca după război să poată biserica procura altul în loc”56. Se pare că toate confesiunile au fost de acord cu această „jertfă”, cum reiese și dintr-un Circular din 5 octombrie 1915 al mitropolitului ortodox I. Mețianu: „(...) după ce parohiile noastre ca și parohiile altor confesiuni din patrie s-au declarat aplicate a jertfi o parte din clopotele bisericilor lor, așa noi am înștiințat despre aceasta pe d-l

45 Unirea, nr. 90/1916, p. 8. 46 Unirea, nr. 36-37/1918, p. 4. 47 Unirea, nr. 63/1915, p. 3. 48 SJANBv, fd. PcSV, doc. 5/1915. 49 Unirea, nr. 5/1915, p. 3-4. 50 Unirea, nr. 60/1915, p. 3. 51 Unirea, nr. 50/1917, p. 3-4. 52 Unirea, nr. 30/1915, p. 4. 53 APC, XI, f. 16. 54 APC, XI, f. 153. 55 APB, CA. 56 APC, XI, f. 151.

24

ministru de culte și instrucțiune publică cu rugarea, ca în cazul când ar obveni(interveni-n.n.) necesitatea de a se lua și clopotele de la biserici, atunci să se rezerve totuși pe seama comunelor bisericești mai mici câte un clopot, la comunele mai mari și împrăștiate, cum și la orașe, câte două la fiecare biserică, și îndeosebi acelea care stau în legătură cu orologiul bisericii ori sunt donate de cineva, ori au vreo însemnătate istorică”. Clopotele urmau a fi cântărite și greutatea consemnată într-un protocol cu două exemplare, contravaloarea lor trebuind să fie achitată fie numerar, fie cu alte clopote „de aceeași calitate și de aceeași mărime” în perioada imediat următoare încetării războiului57. Rechiziționarea de clopotea debutat oficial, însă, doar în primăvara anului 1916, când Ministerul Cultelor notifica, printr-un ordin, autorităților confesiunilor bisericești asupra iminentei rechiziționări a clopotelor, în schimbul prețului de 4 coroane/kg, cerând totodată și lămurirea preoților parohiali58. Un contemporan – vicarul Iacob Popa –, descria cu emoţie momentele „despărţirii” de unele din simbolurile Bisericii: „Joi în 17/VIII a fost dus p[entru] armată clopotul mijlociu al bisericii (greco-catolice-n.n.) de 135 k[i]l[o]gr[ame]. 6 soldaţi l-au demontat lăsându-l în jos pe treptele spirale ale turnului, legat de o funie groasă. Tot atunci au fost duse clopotele şi de la celelalte biserici din Făgăraş. Clopotele au fost transportate la gară cu automobile de povară militare, aşa de mari și grele încât se cutremură pământul sub ele. Aveau roţi masive de fier. Cu aceleaşi automobile au fost aduse tot azi clopotele din satele din jur.

Înainte de demontare, la bis[erica] gr[eco] cat[olică] din Făgăraş au fost trase pe lung toate trei clopotele laolaltă. La vestea despre dusul clopotelor s-a adunat la biserică mult popor, mai ales femei şi copii, care au acoperit cu flori clopotul. Se pleacă petrecându-l cu privirile înlăcrimate. Cât a ţinut drumul până la gară, cele 2 clopote rămase au fost trase în continu[u], ca semn al despărţirii jalnice de fratele lor59. Rechiziționarea de clopote s-a continuat inclusiv după retragerea armatei române, cum menționa și protopopul ortodox de atunci al Făgărașului, N. Borzea, care afirma că în perioada noiembrie-decembrie 1917 germanii ar fi „răpit” din biserica Sf. Treime din oraș „cele trei clopote vechi și plăcut sunătoare, ca să facă tunuri pentru nimicirea noastră”60. Acțiunea fusese precedată de un nou ordin al ministrului de culte și instrucție publică, de la începutul lunii mai 1917, prin care aducea la cunoștință obligația predării clopotelor ce nu fuseseră luate anterior; erau scutite numai cele care aveau o importanță istorică sau artistică61. S-au efectuat inclusiv rechiziții de diferite alte materiale „de fabricat gloanțe”62, care au constat în aluminiu, plumb, alamă galbenă și roșie, nichel, crom, cositor ș.a. Proprietarii acestor tipuri de metal erau datori să anunțe cantitățile deținute la oficiile administrative locale – preturi pentru sate și la primarul orașului Făgăraș –, dar numai dacă erau însemnate: minimum 20 kg aluminiu, 100 kg plumb, 30 kg alamă roșie, 1 kg nichel și 10 kg cositor; în cazul în care se aflau dezmembrate trebuiau anunțate oricum63. Printr-un apel al Comisiei regnicolare de ajutorare a armatei, din aprilie 1915, se iniția colectarea de materiale metalice „ca să se zădărnicească intențiile dușmanului, care oprește importul metalului în țara noastră”. Se pare că situația era dramatică în privința armamentului și muniției, din moment ce se cereau tot soiul de obiecte casnice și materiale metalice de mare necesitate în gospodării: cratițe, oale, linguri, strecurători, căni, mojare, cupe, țevi, ghivece de flori, lacăte, chei, mânere, decoruri de mobilă, jucării, lămpi etc.64. În derularea acestei acțiuni din primăvara anului 1915 a fost implicat inclusiv sistemul școlar – de stat și confesional –, elevilor cerându-li-se să „adune metalele aruncate ca neapte, anume bucăți de metal galben sau roșu, aramă, plumb și bucăți de căldări de aramă, care adunate pot fi din nou prelucrate și folosite”. După ce le colectau, elevii împreună cu învățătorii trebuiau să le păstreze în edificiile școlare până venea vremea predării lor unei comisii special numite de ministrul cultelor și instrucției publice pentru acest scop65.

Alteori, școlarii au fost implicați în efectuarea unor colecte repetate pentru strângerea de daruri care să fie trimise de Crăciun soldaţilor de pe front sau în colectarea de pânză, tot pentru necesităţile armatei66. Tot elevii au fost supuşi, încă din septembrie 1914, unui ordin prin care le revenea sarcina de a strânge frunze de mur pentru ceaiul soldaţilorşi a gogoşilor de pe frunzele de stejar 67. Peste un an, în noiembrie 1915, un alt ordin îi îndemna pe copii să colecteze de data aceasta urzici pentru producerea bumbacului68.Mai târziu, în martie 1916, era emis un ordin ministerial 57APC, XI, f. 181. 58 Unirea, nr. 34/1916, p. 4. 59 SJANCj, fdp. IP, f. 11. 60 Borzea 1925, p. 86. 61 Unirea, nr. 24/1917, p. 4. 62 APB, CA. 63 Unirea, nr. 14/1915, p. 4. 64 Unirea, nr. 35/1915, p. 2. 65 APC, XI, f. 118. 66 APC, XI, f. 124. 67 La sfârşitul lunii octombrie se strânseseră 10 kg de frunze (Cf. APC, XI, f. 124). 68 APC, XI, f. 128.

25

prin care, la 1 mai, copiii trebuiau să organizeze o serbare şcolară cu colectă, banii adunaţi urmând a fi folosiţi pentru reconstruirea satelor distruse de ruşi în Galiţia69. Războiul acesta – ca și altele anterioare sau viitoare, de altfel –, a reprezentat și un fenomen politico-economic complex, care a cuprins în vâltoarea sa totul și pe toată lumea, ajungându-se frecvent în situaţii limită ce au generat fapte, atitudini, judecăți și reacţii care nu s-au mai raportat doar la evenimentele în sine, ci și la mentalităţi, educație, tradiţii etc. În acest context se înscriu și contribuțiile materiale nenumărate ale făgărășenilor, care au trebuit să participe alături de ceilalți transilvăneni, voit sau nevoit, la uriașul efort pentru susținerea războiului de către Imperiul bicefal austro-ungar.Deși nu putem cuantifica cu precizie contribuțiile locuitorilor din comitatul Făgăraș, documentele de arhivă existente, sursele de presă sau cele câteva amintiri contemporane ne indică fără echivoc că eforturile materiale ale acestora, ca și cele ale ardelenilor, în general, au fost nenumărate și consistente pe întreaga durată a conflictului mondial.

Bibliografie APB, CA – Arhiva Parohiei Beclean (jud. Brașov), Cartea de Aur (nenumerotată). APC, XI – Arhiva Parohiei Calbor (jud. Brașov), dos. nr. XI. Borzea 1925 – N. Borzea, Organizarea Românilor Olteni în orașul Făgăraș din Țara Voivozilor Români la 11 Nov. 1918, Făgăraș,

Tiparul Tipografiei Miron Neagu, 1925. MTF – Muzeul Țării Făgărașului ”Valer Literat”, Colecția Document. Nicoară 1997 – T. Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală și mentalități colective, Cluj-

Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997. Olteanul – Olteanul, Făgăraș, anii 1914-1916. Oltul – Oltul, Făgăraș, anul 1919. Păcățian 1923 – T.V. Păcățian, Jertfele Românilor din Ardeal, Bănat, Crișana, Sătmar și Maramureș aduse în răsboiul mondial din

anii 1914-1918, în Transilvania, LIV, nr. 1-2/1923, Anexa A, p. 51. SJANBv, fd. PjF – Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Brașov, Fond Prefectura județului Făgăraș (1614-1950) [neprelucrat],

doc. nr. 2.696 (Fond 3), Acte diverse. Comisia pentru ajutorul poporului. SJANBv, fd. PcSV – Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Brașov, Fond Primăria comunei Șinca Veche, doc. nr. 5/1915. SJANCj, fdp. IP – Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj, Fond personal Iacob Popa, doc. nr. 925, Însemnări zilnice despre

evenimentele din Făgăraș. Unirea – Unirea, Blaj, anii 1914-1918.

69 APC, XI, f. 147.

26

PREOŢI DIN MEDIAŞ LA MAREA UNIRE

Dr. Răzvan Mihai Neagu Abstract. Priests from Mediaş at the Great Union. In the Romanian society from Transylvania in the second half of the

19th century and the first half of the 20th century, the priest embodied an important character and a cohesive factor. The activity of the cleric involved a large spectrum of fields: religious, political, economical, social, cultural, educational, national (until the Great Union from 1918). The priest was a noticeable personality of the Romanian Community, both within the church, where he was serving, but also in the society, where he was always seen as a guide and a behavior role-model to be followed. Three priest from Mediaş, among whom two of Greek-Catholic confession and one of them of Orthodox confession, attended the Great National Assembly on December 1st 1918 as official representatives. They were: Romul Mircea, the Orthodox archpriest of Mediaş, Iuliu Nistor, the Greek Catholic archpriest of Mediaş and Ioan Oltean, the Greek-Catholic parson of Ighişu Nou.

Cuvinte cheie: Marea Unire, Mediaş, preot, Ortodoxie, Greco-Catolicism. Keywords: Great Union, Mediaş, priest, Orthodoxy, Greek-Catholicism. La momentul Marii Uniri, în oraşul Mediaş funcţionau două protopopiate româneşti: unul ortodox şi celălalt

greco-catolic. Acest fapt indica, precum în multe alte zone ale Transilvaniei realitatea divizării comunităţii româneşti din punct de vedere confesional. În cele ce urmează ne-am propus să facem o mică schiţă biografică pentru fiecare preot medieşan, care a participat la Marea Unire, precizând faptul că l-am inclus şi pe parohul greco-catolic de la Ighişu Nou, luând în considerare faptul că în prezent acest sat este parte componentă a Mediaşului.

Romul Mircea (1862-1930) a fost protopopul ortodox al Mediaşului. Era originar din Caţa, comitatul

Târnava Mare (azi în jud. Braşov) şi s-a născut într-o familie de preot. El şi-a terminat studiile medii în 1882 la Gimnaziul Superior Greco-Catolic din Blaj, ulterior a urmat studiile teologice la Seminarul Andreian de la Sibiu (1882-1885)1. Începuturile carierei sale sunt legate de domeniul didactic, Romul Mircea fiind învăţător la şcolile confesionale din Săcele şi Sălişte. A fost dascăl opt ani. În anul 1891 a fost sfinţit diacon, iar în 1894 a fost numit paroh şi protopop ortodox al Mediaşului, oficiu pe care l-a îndeplinit până la moarte. Pe plan cultural, el a făcut parte din asociaţiunea ASTRA, despărţământul Mediaş, în care s-a înscris în anul 1894, ca membru ordinar2. A urcat în ierarhia despărţământului, iar în 1897 a fost ales vicepreşedinte3.

Protopopul Mircea, însoţit de alte personalităţi din Mediaş, precum avocatul Dionisie Roman, dar şi alţi români din Transilvania, a participat la Expoziţia Generală Română din anul 19064, organizată cu prilejul împlinirii a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de împăratul Traian (106), a 40 de ani de la venirea în ţară a regelui Carol I (1866) şi a 25 de ani de la proclamarea Regatului României (1881). Acest gest al său arată sentimentele profunde pe care le avea pentru românitate şi pentru România.

De asemenea, Romul Mircea a desfăşurat şi o activitate economică la filiala din Mediaş a renumitei Bănci Albina din Sibiu. În acest sens a avut şi unele funcţii; în 1910 a fost numit în comitetul de cenzori al respectivei filiale5. La 29 octombrie 1911, Romul Mircea s-a numărat printre convocatorii adunării populare româneşti de la Târnăveni, unde a participat conducerea centrală a Partidului Naţional Român6. Membru de vază al comunităţii româneşti medieşene, Romul Mircea s-a implicat în diverse activităţi sociale, cum a fost Petrecerea de vară, organizată în oraşul de pe Târnava Mare, la 12 august 1906, în cadrul căreia a donat pentru scopuri culturale patru coroane7. Protopopul ortodox a fost o figură centrală a Marii Uniri de la Mediaş. Astfel, la 10 noiembrie 1918, Romul Mircea a contribuit la constituirea Consiliului Naţional Român din Mediaş, al cărui membru a fost8. La 24 noiembrie 1918, el a fost cel care a sfinţit cele şase steaguri ale legiunii române şi ale corporaţiunilor bisericeşti din Mediaş9. Protopopul Mircea era informat despre contextul general al epocii, după cum reiese din relatările vremii: Păr. protopop Mircea foloseşte aceste clipe sfinte, să trimită lui Wilson, eliberatorul celor necăjiţi, salutul poporului românesc10. Această consemnare indică faptul că 1 Roşca 1911, p. 157. 2 Giura, Giura 2008, p. 17. 3 Ibidem, p. 26. 4 Gazeta Transilvaniei, LXIX, 1906, 204, p. 3. 5 Revista Economică, XII, 1910, 29, p. 287. 6 Gazeta Transilvaniei, LXXIV, 1911, 218, p. 1. 7 Gazeta Transilvaniei, LXIX, 1906, 182, p. 4. 8 1918 la români, vol. VII, p. 232. 9 Unc, Deac 1979, 92. 10 1918 la români, vol. VII, p. 509.

27

protopopul Mediaşului era familiarizat cu principiul autodeterminării naţiunilor vehiculat în Cele 14 puncte ale preşedintelui american, Thomas Woodrow Wilson. Romul Mircea a condus ca preşedinte adunarea electorală din 25 noiembrie 1918 de la Mediaş, în cadrul căreia s-au stabilit delegaţii pentru Marea Unire11. A participat la Marea Unire în calitate de delegat de drept al Protopopiatului Mediaş. La 16 decembrie 1918, protopopul ortodox a fost unul dintre reprezentanţii elitei medieşene, care au întâmpinat Armata Română în gara din Mediaş. În perioada interbelică şi-a continuat pastoraţia la Mediaş. A murit în anul 1930, înmormântarea având loc la 4 februarie. Ca delegati ai mitropolitului Nicolae Bălan au participat la înmormâtarea protopopului, asesorii consistoriali George Proca şi Virgil Nistor (viitorul episcop Veniamin al Caransebeşului)12. Pe plan personal, a fost căsătorit cu Paraschiva, având cinci copii: Ştefan (doctor în medicină), Silvia, Eleonora, Constanţa şi Octavia. Din păcate, în stadiul actual al cercetărilor informaţiile noastre despre acest preot se opresc aici.

Iuliu Nistor (1859-1936) a fost protopopul greco-catolic de Mediaş şi a reprezentat la Marea Unire

instituţia ecleziastică pe care o conducea. El s-a născut în 10 iulie 1859 la Pişcolţ, comitatul Bihor (azi în jud. Satu Mare), iar tatăl său Grigore Nistor era preot. Tânărul Iuliu a avut un traseu şcolar interesant. Iniţial, a studiat la Carei, iar apoi la Gimnaziul Romano-Catolic din Oradea şi Gimnaziul Greco-Catolic din Beiuş, acolo unde a susţinut cu succes examenul de maturitate (bacalaureat) în anul 1879. Alege să continue tradiţia familială şi optează pentru studiul teologiei, iniţial în cadrul Seminarului Romano-Catolic din Oradea (1879-1880), apoi la Seminarul Greco-Catolic din Ungvar (azi Uzhorod, Ucraina) între 1880-1882. Iuliu Nistor şi-a finalizat studiile teologice la Seminarul din Blaj, unde a învăţat între 1882-1883. La 27 august 1882 a fost sfinţit ipodiacon, iar hirotonia ca preot a primit-o la 29 august 1886, prin punerea mâinilor de către mitropolitul de Blaj, Ioan Vancea de Buteasa. Iniţial, Iuliu Nistor s-a îndreptat spre o carieră în administraţia bisericească de la Blaj. Din 1884 a fost funcţionar la cancelaria mitropolitană, în 1891 avea şi sarcina de revizor la Exactoratul arhidiecezan. Iuliu Nistor a fost capelan la Veza şi Blaj13. În perioada cât a funcţionat la Blaj, Nistor a fost catehet (profesor de religie ) la şcolile de fete14. La sfârşitul anului 1910, Nistor a fost numit protopop de Târgu-Mureş, fiind instalat la 22 ianuarie 1911 de către Ariton Popa, protopopul de Reghin, în calitate de delegat al mitropolitului de Blaj, Victor Mihaly de Apşa15. În acelaşi an, la 29 octombrie, Nistor s-a numărat printre convocatorii adunării populare româneşti din Târnăveni, unde a participat conducerea Partidului Naţional Român (George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Vasile Lucaciu, Aurel Vlad, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu)16.

Conform presei româneşti transilvănene a vremii, protopopul Iuliu Nistor a manifestat o atitudine favorabilă faţă de crearea episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdúdorogh, care afecta profund competenţa juridicţională a Bisericii Române Unite cu Roma17. Astfel, în numărul 58 din 1913 al periodicului Gazeta Transilvaniei apare un articol, în care se afirmă că ziarul a primit la redacţie o scrisoare a unui român din Târgu-Mureş, despre faptele protopopului. Nistor era acuzat că a avut o atitudine binevoitoare faţă de vicarul episcopiei de Hajdúdorogh aflat în vizită la Târgu-Mureş, împreună cu care a slujit în limba maghiară şi pe care l-a însoţit în vizitaţie canonică în diferite sate. Cititorii sunt înştiinţaţi că atitudinea protopopului nu era nouă, la sărbătoarea Învierii Domnului din 1912, el a citit Evanghelia în limba maghiară. În respectiva misivă se mai afirmă că Iuliu Nistor aspira la oficiul de vicar al episcopiei de Hajdúdorogh, care urma să se creeze la Târgu-Mureş. Conform acelei scrisori, protopopul Nistor a adresat episcopului maghiar, Pap Antal o misivă în care îi cerea să-i asigure un venit anual de 6.000 de coroane. Precizăm că ziariştii braşoveni îşi exprimau rezerva cu privire la aceste afirmaţii, dar afirmau că dacă ele ar fi adevărate, ar trebui condamnate cu vehemenţă18. În ceea ce ne priveşte, nu cunoaştem veridicitatea acestor informaţii; ele pot fi adevărate sau protopopul era ţinta unei campanii de denigrare. Cert este că toată activitatea sa anterioară şi ulterioară este contrară atitudinii vehiculate în ziarul braşovean. În timpul Primului Război Mondial, între 28 august 1916 şi 1 iulie 1917 a fost deportat la Fertomégyes, lângă Sopron19. Revenit în Transilvania, la 1 octombrie 1918, Iuliu Nistor a fost numit la conducerea tractului protopopesc Mediaş20. El s-a implicat în evenimentele premergătoare Marii Uniri. El a reprezentat protopopiatul pe care îl gira la Alba Iulia, în 1 decembrie 191821. La 16 decembrie 1918, Iuliu Nistor a participat în gara din Mediaş la primirea Armatei Române în oraşul de pe Târnava Mare şi a ţinut un discurs cu această ocazie.

11 1918 la români, vol. IX, p. 250. 12 Telegraful Român, LXXVIII, 1930, 11, p. 2. 13 Sigmirean 2007, p. 186, nr. 1152; Sigmirean 2016, p. 232. 14 Comşa, Seiceanu, 1994, p. 130. 15 Unirea, XXI, 1911,4, p. 46. 16 Gazeta Transilvaniei, LXXIV, 1911, 218, p. 1. 17 Teodor 2017, p. 103. 18 Gazeta Transilvaniei, LXXVI, 1913, 58, p. 2. 19 Stanca 2015, p. 210. 20 Unirea, XXVIII, 1918, 60, p. 3. 21 Galea 1996, p. 421.

28

Potrivit informaţiilor vehiculate de istoricul Vasile Mărculeţ, protopopul Nistor s-a preocupat de modernizarea patrimoniului imobiliar al parohiei unite din Mediaş. În timpul păstoririi sale, s-au desfăşurat ample lucrări de renovare la casa şi biserica parohială în anul 1924, precum şi racordarea la reţeaua de gaz metan22. În ultimii ani de viaţă, Iuliu Nistor s-a îmbolnăvit grav şi nu a mai putut conduce protopopiatul Mediaş. Această situaţie au determinat autorităţile ecleziastice de la Blaj să i-a măsuri. Astfel, începând cu data de 1 octombrie 1932, Iuliu Nistor a fost trecut în deficienţă23. Distinsul protopop a încetat din viaţă la 25 mai 1936, având 77 de ani şi după 46 de ani de preoţie24. Ziarul blăjean Unirea, aprecia personalitatea protopopului Nistor în următorii termeni: una din figurile distinse ale clerului nostru25.

Comunitatea greco-catolică din Ighişul Nou (azi parte componentă a oraşului Mediaş) a fost reprezentată la

Alba Iulia de preotul Ioan Oltean (1890-?). Era născut la 30 ianuarie 1890 în localitatea Mănărade, comitatul Alba de Jos (azi parte componentă a oraşului Blaj, jud. Alba). Despre el ştim că a urmat cursurile Gimnaziului Superior Greco-Catolic din Blaj, iar apoi Seminarul Teologic din Blaj. Ioan Oltean a fost hirotonit ipodiacon la 17 decembrie 1915, iar la 19 decembrie 1915 a fost sfinţit preot de mitropolitul Victor Mihaly de Apşa. La momentul realizării Marii Uniri era administratorul parohiei Ibişdorful Săsesc azi Ighişul Nou26. Oltean a fost cel care a condus adunarea electorală din satul menţionat mai sus şi delegaţia sătească la Marea Unire27. El participat la marele moment de la Alba Iulia în calitate de delegat supleant, fiind inclus în cercul electoral Mediaş28. Alte informaţii despre acest preot nu sunt disponibile

Bibliografie

Presă

Gazeta Transilvaniei, LXIX, 1906, 182 – Gazeta Transilvaniei, anul LXIX, 1906, nr. 182, din 18 (31) august. Gazeta Transilvaniei, LXIX, 1906, 204 – Gazeta Transilvaniei, anul LXIX, 1906, nr. 204, din 16 (29) septembrie. Gazeta Transilvaniei, LXXIV, 1911, 218 – Gazeta Transilvaniei, anul LXXIV, 1911, nr. 218, din 5 (18) octombrie. Gazeta Transilvaniei, LXXVI, 1913, 58 – Gazeta Transilvaniei, anul LXXVI, 1913, nr. 58, din 13 (26) martie. Revista Economică, XII, 1910, 29 – Revista Economică, anul XII, 1910, nr. 29, din 17 iulie. Telegraful Român, LXXVIII, 1930, 11 – Telegraful Român, anul LXXVIII, 1930, nr. 10, din 8 februarie. Unirea, XXI, 1911, 4 – Unirea, anul XXI, 1911, nr. 4, din 28 ianuarie. Unirea, XXVIII, 1918, 60 – Unirea, anul XXVIII, 1918, nr. 60, din 2 octombrie 1918. Unirea, XLVI, 1936, 22 – Unirea, anul XLVI, 1936, nr. 22, din 30 mai.

Acte şi documente Cercular XVII,1932 – Cercular către Veneratul Cler al Arhidiecezei Greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş, XVII-1932, nr.

6942-1932. Cercular VIII, 1936 – Cercular către Veneratul Cler al Arhidiecezei Greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş, VIII-1936, nr.

4700-1936.

Lucrări generale şi speciale 1918 la români, vol. VII – 1918 la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, vol. VII,

Bucureşti, 1989. 1918 la români, vol. IX – 1918 la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, vol. IX, Bucureşti,

1989. Comşa, Seiceanu, 1994 – N. Comşa, T. Seiceanu, Dascălii Blajului, Bucureşti, 1994. Galea 1996 – A. Galea, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria (2

decembrie 1918-10 aprilie1920), Târgu Mureş, 1996. Giura, Giura 2008 – M.G. Giura, L. Giura, Despărţământul Mediaş al Astrei (1890-1948), Sibiu, 2008. Mărculeţ, Mărculeţ 2011 – V. Mărculeţ, I. Mărculeţ, Mediaş. Istorie, demografie, personalităţi, Brăila, 2011. Pascu, Josan 1988 – Şt. Pascu, N. Josan, Mărturii inedite privitoare la participarea maselor la Marea Adunare Naţională de la Alba

Iulia din 1 decembrie 1918, în ,,Apulum’’, XXV, 1988, p. 477-519. Roşca 1911 – E. Roşca, Monografia Institutului Seminarial Teologic-Pedagogic ,,Andreian’’ al Arhidiecezei Gr. Or. Române din

Transilvania, Sibiu, 1911.

22 Mărculeţ, Mărculeţ, 2011, p. 119-120. 23 Cercular XVII, 1932, p. 62. 24 Cercular VIII, 1936, p. 34. 25 Unirea, XLVI, 1936, 22, p. 8. 26 Sigmirean 2007, p. 238, nr. 1696. 27 Pascu, Josan, 1988, p. 516. 28 Galea 1996, p. 417.

29

Sigmirean 2007 – C. Sigmirean, Intelectualitatea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1948), Târgu-Mureş, 2007. Sigmirean 2016 – C. Sigmirean, Elite clericale: Protopopii Blajului între 1835-1911, în C. Sigmirean, C. Teodor (coordonatori), Cler,

biserică şi societate în Transilvania sec. XVII-XX, Cluj-Napoca, Gatineau, 2016, p. 199-254. Stanca 2015 – S. Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919) Ediţie, studiu

introductive, note şi indici de Mihai-Octavian Groza şi Mircea-Gheorghe Abrudan, Cluj-Napoca, 2015. Teodor 2017 – C. Teodor, O istorie din fărâme: Protopopiatul greco-catolic al Mureşului la începutul secolului al XX-lea, Cluj-

Napoca, 2017. Unc, Deac, 1979 – Gh. Unc, A. Deac, Gărzile Naţionale Române din Transilvania, Bucureşti, 1979.

30

PARTICIPAREA ROMÂNILOR DIN FOSTUL JUDEȚ TÂRNAVA MICĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1918)

Dr. Alexandru Bucur

Dr. Vasile Mărculeț

Abstract: Romanians from the former county of Târnava Mică that participated in the First World War (1914-1918). The First World War also marked the lives of the Romanian inhabitants and the communities in which they lived that were part of the former-county Târnava Mică. In the actions imposed by the war were involved 9,513 persons from the 118 localities reviewed. Between 1914 and 1918 from the localities of the county were concentrated 9,498 Romanian inhabitants. Among those called to arms, 8,618 were employed in the active part, as soldiers on the frontline, and 880 in the sedentary part for auxiliary activities or mobilized on the spot. 13 other Romanian inhabitants were detained to be incarcerated or imprisoned in camp most likely because of their involvement in the national fight and 2 of them chose the path of refuge. During the war, among the Romanians mobilized, 667 died on the front, 276 died in detention, in exile, due to the diseases they caught or from the injuries and 633 went missing. At the end of the war the number of survivors was 7,937. 6,832 of them returned home fully healthy, 704 ill or injured which afterwards would make a full recovery and 401 of them disabled. 956 medals were received. Those that were dead or had disappeared left behind 621 widows and 1,449 orphans. The communities of the county had their own contribution in sustaining the war. The donation and voluntary contributions made by the inhabitants of those communities reached a total value of 75,736 lei during the entire war. At the same time, they suffered damages that reached a total value of 3,350 lei.

Cuvinte cheie: Târnava Mică, români, ofiţeri, soldaţi, subofițeri, agricultori, funcționari, meșteșugari, intelectuali. Keywords: Târnava Mică, Romanians, officers, soldiers, NCOs (noncommissioned officers), farmers, officials,

craftsmen, intellectuals. Izbucnirea Primului Război Mondial, în anul 1914, a implicat participarea unui mare număr de locuitori români

din Transilvania, în cadrul armatei austro-ungare. Până în 1918, la sfârşitul conflagraţiei mondiale, un număr mare de români transilvăneni au luptat pe diferitele fronturi în cadrul armatei austro-ungare, plătind un însemnat tribut de sânge. Alături de aceștia, la efortul de război al dublei monarhii au contribuit masiv și ceilalți membri ai comunităților locale românești.

Românii transilvăneni în Primul Război Mondial. Numărul românilor transilvăneni participanți la

prima conflagrație mondială, în cadrul armatei austro-ungare, rămâne necunoscut cu exactitate. Diferitele cercetări, mai vechi sau mai recente, au condus la rezultate diferite.

Conform statisticii realizate de Teodor V. Păcățian, numărul acestora ar fi fost de 489.544 de persoane1. Dintre aceștia, 41.739 au căzut pe câmpul de luptă, 11.275 au murit în detenție, în pribegie, în spital sau acasă din cauza rănilor sau a bolilor contactate în timpul războiului, 29.839 au fost dați dispăruți, 343.387 s-au întors din război complet sănătoși, 25.406 au revenit acasă invalizi, iar 37.898 s-au întors răniți și bolnavi, dar ulterior s-au însănătoșit. Pentru faptele de vitejie au fost decoraţi 44.101 dintre participanţi. Numărul văduvelor a fost de 38.630 iar al orfanilor de 79.226. Populaţia a dat contribuţii benevole pentru armată, cifrate la suma aproximativă de 11.884.169 lei. Pagubele înregistrate în urma acţiunilor militare au fost mult mai mari şi s-au ridicat la suma aproximativă de 285.598.471 lei2.

Într-un studiu realizat cu peste trei decenii în urmă, Liviu Maior susținea că au fost mobilizaţi 483.373 de români din Transilvania, cifră care reprezenta 52% din totalul soldaților transilvăneni și 5,3% din totalul soldaților austro-ungari3. Potrivit aceluiași autor, dintre românii mobilizați, 449.796 soldați și ofițeri, adică 92,4% au fost trimiși la partea activă, fiind repartizați unităților din prima linie, și doar 34.578, respectiv 7,6% au fost distribuiți la partea sedentară pentru servicii auxiliare sau mobilizați pe loc4. Dintre militarii români repartizați la partea activă 52.954 au căzut pe diferitele câmpuri de luptă, iar alți 25.402 au rămas invalizi5.

1 Păcăţian 1923a, p. 50; Păcăţian 1923b, p. 21. 2 Păcăţian 1923a, p. 49; Păcăţian 1923b, p. 20. 3 Maior 1985, p. 357. 4 Maior 1985, p. 357-358. 5 Maior 1985, p. 358.

31

Potrivit calculelor de dată mai recentă, realizate de Ioan I. Șerban, numărul românilor încorporați în armata austro-ungară, din Transilvania şi Bucovina, s-ar fi ridicat la peste 651.000 soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri6. În rândul acestora s-au înregistrat, în cei patru ani de război, 82.588 de morţi şi dispăruţi şi 63.304 de răniţi, invalizi şi bolnavi7.

Identificarea românilor transilvăneni participanţi la Primul Război Mondial, din toate localitățile provinciei, a fost realizată în urma solicitărilor adresate de ASTRA autorităților locale. Iniţiativa a aparţinut ziaristului Teodor V. Păcăţian, care a conceput modelul tabelului și a făcut demersuri repetate și insistente pentru completarea lui8. În pofida acestor eforturi, ca urmare a dezinteresului manifestat de unii reprezentanți ai autorităților locale față de această inițiativă, rezultatele au rămas incomplete9.

Prezentarea documentelor. Studiul nostru îşi propune să prezinte aportul locuitorilor de naționalitate română din fostul județ Târnava Mică. Demersul inițiat de noi se bazează pe un set de documente inedite, care apare cu titlul XXI. Județul Târnava Mică, care este în realitate un centralizator al localităţilor rurale ale fostului judeţ Târnava Mică (tabel nominal al localităților rurale) şi două Tablouri (tabele) nominale cu participanţii din fostele comune urbane Ibaşfalău (azi Dumbrăveni, oraş în jud. Sibiu) şi Diciosânmărtin (azi Târnăveni, municipiu în jud. Mureş). Acestea sunt incluse în pachetul intitulat Listele participanților la Primul Război Mondial, aflat la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Sibiu, în Fondul Astra, pachet nr. 12, act nr. 12b10.

Documentele studiate de noi, pe care le reproducem în facsimil (centralizatorul, integral iar Tablourile nominale ale oraşelor Dumbrăveni şi Târnăveni, parţial), conţin: primul, 3 file, numerotate 1, 4 şi 5; al doilea, 2 file, numerotate de la 9 la 10, iar al treilea, 2 file, numerotate de la 7 la 8. La primul document, fila 1r cuprinde doar denumirea actului, iar fila 5v conţine 23 de localităţi recenzate şi o sumă („Total”) a celor patru pagini, care înregistrează rezultatele totale. Celelalte file, 4r, 4v şi 5r, cuprind alte 93 de localitățile recenzate11. Menţionăm că, dintre cele 116 de localităţi nominalizate, patru nu au avut nici un participant la acţiunile impuse de război. Cel de-al doilea document conţine date despre participanţii din oraşul municipal Dumbrăveni iar cel de-al treilea despre participanţii din oraşul Târnăveni12. Setul a fost realizat în urma demersurilor ASTREI, pe lângă autoritățile locale. Inițiativa, în acest sens, a aparținut istoricului și ziaristului Teodor V. Păcățian, care a realizat calculele centralizatoare şi a publicat rezultatele demersului său13.

Documentul centralizator, un tabel nominal al localităților rurale, cuprinde 10 rubrici principale. Patru dintre acestea sunt împărțite în alte 11 rubrici secundare. Dintre rubricile secundare, două sunt compuse din câte alte trei subrubrici. În total, actul cuprinde 21 de rubrici (principale, secundare și subrubrici)14.

1. Prima rubrică principală, Numărul curent, înregistrează în ordine crescătoare un număr de 116 poziții. Acestea corespund celor 116 localități recenzate15.

2. A doua rubrică principală este intitulată Comunele din județ. Ea cuprinde denumirea celor 116 localități înregistrate, în ordine aproape alfabetică.

3. Cea de-a treia rubrică principală, Poporațiunea română a comunei, înregistrează numărul total de locuitori români ai fiecărei localități. Precizăm faptul că cifra reprezintă numărul locuitorilor români domiciliați în localitate la momentul completării tabelului de către autoritățile locale, nu la izbucnirea războiului.

4. Rubrica a patra principală, intitulată Numărul celor decorați în cursul războiului, înregistrează numărul decoraților din fiecare localitate. Nu sunt precizate nici numele celor decorați, nici numele sau clasele decorațiilor primite, nici numărul decorațiilor primite de fiecare.

5. A cincea rubrică principală, S-au făcut contribuiri benevole pentru armată, precizează doar valoarea totală, aproximativă, în lei, a contribuțiilor și donațiilor locuitorilor, pentru susținerea efortului de război. Actul nu precizează însă în ce au constat aceste contribuții benevole.

6. Cea de-a șasea rubrică principală, Pagubele de război ale comunei în total, înregistrează valoarea totală, aproximativă, în lei, a pagubelor produse de război fiecărei localități recenzate. În cadrul documentului nu sunt precizate nici contextul concret în care s-au produs aceste pagube, nici în ce au constat ele.

7. A șaptea rubrică principală, intitulată Au luat parte la mișcările impuse de război, precizează pentru fiecare localitate numărul locuitorilor români concentrați în timpul războiului. Rubrica cuprinde alte două rubrici secundare,

6 Şerban 1998-1999, p. 207. 7 Şerban 1998-1999, p. 208. 8 Păcăţian 1923a, p. 32-50; Păcăţian 1923b, p. 3-21. 9 Păcăţian 1923a, p. 49; Păcăţian 1923b, p. 20. 10 SJANSB, 12b, f. 1-241. 11 SJANSB, 12b, f. 1, 5, 6r. 12 SJANSB, 12b, f. 2r-3r, 4. 13 Păcăţian 1923a, pass.; Păcăţian 1923b, pass. 14 SJANSB, 12b, f. 1r, 4r-5v. 15 SJANSB, 12b, f. 4r-5v.

32

anume Chemați fiind, în care sunt înregistrați numeric toți cei concentrați în perioada conflagraţiei, în funcție de statutul avut în timpul războiului, și Au fost refugiați, care cuprinde numărul persoanelor care, în timpul războiului, din motive legate de acesta, și-au părăsit locuințele plecând în refugiu.

Prima rubrică secundară cuprinde trei subrubrici, anume: La partea activă, ca soldați pe front, care îi include numeric pe toți cei care au participat la război în calitate de combatanți; La partea sedentară, pentru servicii auxiliare sau mobilizați pe loc, înregistrează numărul celor mobilizați ca necombatanți; Pentru a fi arestați sau internați, cuprinde numărul persoanelor indezirabile regimului dualist, care în timpul războiului au fost încarcerate sau deportate.

8. Cea de-a opta rubrică principală, intitulată Soarta îndurată în timpul războiului, precizează numeric situația celor mobilizați, la sfârșitul conflagrației. Rubrica cuprinde alte patru rubrici secundare. Prima rubrică secundară, Morți pe câmpul de luptă, înregistrează numărul celor căzuți pe front din fiecare localitate. A doua rubrică secundară Morți în temniță, în pribegie, în spital, în urma boalelor sau rănilor, precizează numărul concentraților, care și-au pierdut viața în timpul războiului, în afara luptelor, dar din motive determinate de acesta. A treia rubrică secundară, S-au reîntors acasă, cuprinde numărul celor concentrați, care au supraviețuit războiului. A patra rubrică secundară, intitulată Sunt dispăruți, înregistrează numărul celor care au dispărut pe front.

Cea de-a treia rubrică secundară cuprinde alte trei subrubrici: Ca invalizi, în care sunt înregistrați numeric toți cei care au suferit în urma războiului, dar au rămas cu grade diferite de invaliditate; Răniți, bolnavi, însă în prezent sănătoși, îi cuprinde, de asemenea numeric pe cei care au revenit din război cu diferite traume, precum răni sau boli, dar care până la data recenzării se însănătoșiseră complet.

9. A noua rubrică principală, intitulată În urma decedaților și dispăruților au rămas, înregistrează statutul social al urmașilor celor morți sau dispăruți în timpul războiului. Rubrica cuprinde două rubrici secundare, anume Văduve și Orfani, în care este înregistrat numărul văduvelor și orfanilor rămași în urma celor morți sau dispăruți pe câmpul de luptă sau din cauze legate de război.

10. Cea de-a zecea rubrică principală, După clasele sociale au luat parte la mișcările impuse de război, cuprinde alte trei rubrici secundare, Intelectuali, Comercianți și meseriași și Plugari. În cadrul celor trei rubrici secundare este înregistrat numărul celor concentrați din fiecare categorie socială16.

* Documentele referitoare la oraşele Ibaşfalău şi Diciosânmărtin, studiate de noi, conţin: primul 2 file, numerotate

de la 7 la 8; al doilea, 3 file, numerotate de la 9 la 1117. Tablourile nominale (Tabelele nominale) cuprind 10 rubrici principale. Trei dintre acestea sunt împărțite în alte opt rubrici secundare. Două dintre rubricile secundare sunt compuse din câte alte trei subrubrici. În total, Tablourile nominale cuprind un total de 19 rubrici principale, rubrici secundare și subrubrici.

1. Prima rubrică principală, Numărul curent, înregistrează în ordine crescătoare, 112 respectiv 121 de poziții. 2. A doua rubrică principală, Numele și Pronumele, îi cuprinde pe toți cei recrutați, fără respectarea ordinii

alfabetice. 3. Cea de-a treia rubrică principală, Născut în comuna, înregistrează locul de naștere al celor recenzați, care

locuiau în momentul respectivului demers la Dumbrăveni şi Târnăveni. 4. Rubrica a patra principală, intitulată Ocupațiune civilă, nominalizează profesiile și ocupațiile practicate de cei

concentrați, în viața civilă. 5. A cincea rubrică principală, Gradul avut în miliție, precizează gradele militare deținute de cei mobilizați în

timpul războiului. 6. Cea de-a șasea rubrică principală, A fost decorat cu medalia, înregistrează denumirea ordinelor și

decorațiilor primite de cei decorați în urma participării la război, gradul decorațiilor și numărul acestora. 7. A șaptea rubrică principală, intitulată A luat parte la mișcările impuse de război, precizează pentru fiecare

dintre cei concentrați statutul avut în timpul războiului. Rubrica conține alte două rubrici secundare, anume Chemat fiind, în care sunt înregistrați toți cei concentrați în timpul războiului, în funcție de statutul avut în timpul conflagraţiei, și A fost refugiat, care cuprinde persoanele care, în timpul războiului, din motive legate de acesta și-au părăsit locuințele plecând în refugiu. Oraşele Dumbrăveni şi Târnăveni nu au nici un astfel de caz.

Prima rubrică secundară cuprinde trei subrubrici, anume: La partea activă ca soldat pe front, care îi include pe toți cei care au participat la război în calitate de combatanți; La partea sedentară, pentru servicii auxiliare sau mobilizați pe loc, care îi include pe toți cei mobilizați ca necombatanți; Pentru a fi arestat sau internat, înregistrează persoanele indezirabile regimului dualist, care în timpul războiului au fost încarcerate sau deportate. Atât în cazul Dumbrăveniului cât şi al Târnăveniului, documentul nu înregistrează niciun arestat de naționalitate română.

16 SJANSB, 12b, f. 4r-5v. 17 SJANSB, 12b, f. 7r-8v, 9r-11r.

33

8. Cea de-a opta rubrică principală, intitulată Soarta îndurată în timpul războiului, precizează situația fiecărei persoane concentrate, la sfârșitul conflagrației. Rubrica cuprinde alte patru rubrici secundare. Prima rubrică secundară, Mort pe câmpul de luptă, îi înregistrează pe cei căzuți pe front. A doua rubrică secundară, Mort în temniță, în pribegie, în spital, în urma boalelor sau rănilor, include toate persoanele concentrate, care și-au pierdut viața în timpul războiului, în afara luptelor, dar din motive determinate de acesta. A treia rubrică secundară, S-a reîntors acasă, îi cuprinde pe toți concentrații, care au supraviețuit războiului. A patra rubrică secundară, intitulată Dispărut, îi înregistrează pe toți cei care au dispărut pe front.

Cea de-a treia rubrică secundară conține alte trei subrubrici: Ca invalid, în care sunt înregistrați toți cei care au supraviețuit războiului, dar au rămas cu grade diferite de invaliditate; Rănit, bolnav, însă în prezent sănătos, îi cuprinde pe cei care au revenit din război cu diverse traume, precum răni sau boli, dar care până la data recenzării se însănătoșiseră.

9. A noua rubrică principală, intitulată În urma decedatului sau dispărutului a rămas, înregistrează statutul social al urmașilor celor morți sau dispăruți în timpul războiului. Rubrica conține două rubrici secundare, anume Văduvă și Numărul orfanilor, în care este înregistrat numărul văduvelor și orfanilor rămași în urma celor morți pe câmpul de luptă, dispăruţi sau din cauze legate de război.

10. Cea de-a zecea rubrică principală, Observare, cuprinde diferite observații, precizări și adnotări referitoare la unele aspecte, care nu au fost incluse în celelalte rubrici sau cărora nu li s-a consacrat o rubrică proprie.

Conținutul documentelor. Tabloul nominal cu localitățile rurale le recenzează pe toate cele 116 așezări

cu acest statut, existente în judeţ la data respectivă18. Localitățile sunt înregistrate în ordine aproximativ alfabetică, împreună cu numărul de locuitori români pe care îl aveau, pe care le vom insera, în continuare. Specificăm faptul că, acolo unde nu s-a înregistrat nici un locuitor român sau participant la conflagraţie, vom trece cifra „0”. La cele care şi-au schimbat denumirea, vom insera, în paranteză, denumirea actuală. Deoarece marea lor majoritate fac parte din actualul judeţ Mureş vom trece, în paranteză (doar acolo unde se impune), judeţul din care face parte – la acest moment – respectiva comună. Localitățile componente ale fostului judeţ Târnava Mică şi numărul de locuitori români pe care îl aveau – la data recenzării – au fost umătoarele: [1r] XXI. Judeţul Târnava Mică: [4r] 1. Abuş, 214; 2. Adămuş, 573; 3. Agristău (azi Agrişteu), 202; 4. Alma (jud. Sibiu), 647; 5. Bachnea (azi Bahnea), 420; 6. Bazna (jud. Sibiu), 280; 7. Băgaciu, 354; 8. Bălăuşeri, 113; 9. Bălcaciu (jud. Alba), 266; 10. Bernadea, 308; 11. Beşineu (azi Valea Izvoarelor), 349; 12. Biia (jud. Alba), 1.137; 13. Blăjel (jud. Sibiu), 1.151; 14. Bobohalma, 1.186; 15. Boian (jud. Sibiu), 1447; 16. Boiu, 1.554; 17. Bord, 630; 18. Boziaş (azi cartier al Târnăveniului), 594; 19. Căpâlna de Sus, 225; 20. Căpâlna de Jos (jud. Alba), 687; 21. Cerghidul mare (azi Cerghid), 742; 22. Cerghizel, 387; 23. Cetatea de Baltă (jud. Alba), 999; 24. Ceuaş, 27; 25. Chendulmare (azi Chendu), 10 (0); 26. Chendulmic (înglobat la Chendu), 0; 27. Chesler (jud. Sibiu), 882; 28. Chinciş (azi Chinciuş), 616; 29. Chirilău (azi Chirileu), 501; 30. Cipăul de Murăş (azi Cipău), 425; 31. Coroiu (azi Coroi), 301; [4v] 32. Coroisânmărtin, 291; 33. Crăciunelul de sus (azi Crăciunelu de Sus, jud. Alba), 576; 34. Craifalău (azi Crăieşti), 421; 35. Cucerdea română (azi Cucerdea), 921; 36. Cund, 42; 37. Curciu (jud. Sibiu), 692; 38. Cuştelnic, 472; 39. Daia, 246; 40. Dâmbău, 91; 41. Dârlos (jud. Sibiu), 1.308; 42. Deag, 998; 43. Deaj, 215; 44. Domald (înglobat la Viişoara), 116; 45. Ernea (jud. Sibiu), 722; 46. Făget (jud. Alba), 513; 47. Feisa (jud. Alba), 867; 48. Filiştelnic (azi Filitelnic), 35 (0); 49. Ganfalău (azi Găneşti), 293; 50. Ghiacăş (azi Giacăş, jud. Sibiu), 410; 51. Giuluş, 483; 52. Gogan, 175; 53. Goganvarolea (înglobat la Sărăţeni), 135; 54. Glogoveţ (jud. Alba), 484; 55. Hărănglab, 309; 56. Hetiur, 540; 57. Hidrifaia (azi Idrifaia), 13; 58. Hundorf (azi Viişoara), 685; 59. Hususău (azi Valea Lungă, jud. Alba), 596; 60. Jacul român (azi Jacu), 415; 61. Iclod (jud. Alba), 568; 62. Idiciu, 320; [5r] 63. Iernut, 615; 64. Jidveiu (azi Jidvei, jud. Alba), 131; 65. Lăscud, 543; 66. Laslăul mic (azi Laslău Mic), 47; 67. Laslăul român (azi Laslău Mare), 707; 68. Lepindea, 625; 69. Lodroman (jud. Alba), 634; 70. Lunca, 584; 71. Măghieruş (azi Măgheruş), 44 (0); 72. Mica, 76; 73. Micăsasa (jud. Sibiu), 1.367; 74. Nadeş, 476; 75. Ogra de Murăş (azi Ogra), 296; 76. Ormenişul săsesc (azi Ormeniş), 118; 77. Pănade (jud. Alba), 819; 78. Păucea Mediaşului (azi Păucea, jud. Sibiu), 445; 79. Petrisat (jud. Alba), 57; 80. Pipea, 4 (0); 81. Pocişoara (azi Păucişoara), 173; 82. Proştea mare (azi Târnava, jud. Sibiu), 268; 83. Proştea mică (azi Târnăvioara, jud. Sibiu), 126; 84. Săleuşul săsesc (azi Seleuş), 30 (0); 85. Săncel (azi Sâncel, jud. Alba), 1.613; 86. Sânmiclăuş (jud. Alba), 323; 87. Sânpaul, 206; 88. Sântămărie (jud. Alba), 161; 89. Sântioana săs[ască] (azi Sântioana), 236; 90. Satul nou, 142; 91. Şaroşul ung[uresc] (azi Deleni), 510; 92. Şěulea română (azi Şăulia), 590; 93. Sělcud (azi Sălcud), 1.022; [5v] 94. Senereuş, 43; 95. Seuca (înglobat la Găneşti), 97; 96. Şmig (jud. Sibiu), 601; 97. Soard (azi Şoard), 432; 98. Şona (jud. Alba), 234; 99. Şoimuşul român (azi Şoimuş), 594; 100. Şomfalău (azi Corneşti, jud. Cluj), 685; 101. Somoştelnic (azi Şomoştelnic), 517; 102. Spini (azi Lunca Târnavei, jud. Alba), 417; 103. Subpădure (azi Sub Pădure), 526; 104. Suplac, 452; 105. Tătărlaua (azi Tătârlaua, jud. Alba), 788; 106. Tăuni (jud. Alba), 883; 107. Teremiamare (azi

18 Martinovici, Istrati 1921, p. 44-46; Împărţirea României 1926, p. 281.

34

Tirimia), 918; 108. Teremiamică (azi Tirimioara), 84; 109. Ţicmandru, 315; 110. Vaidacuta, 450; 111. Valeasasului (azi Valea Sasului), 343; 112. Vamoşodriheiu (înglobat la Odrihei), 441; 113. Velţ (jud. Sibiu), 509; 114. Vesăuş (azi Veseuş, jud. Alba), 600; 115. Vidrasău, 637; 116. Zagor (azi Zagăr), 27719.

Potrivit conținutului documentelor analizate, la momentul redactării acestora, în fostul județ Târnava Mică trăiau aproximativ 57.805 (55.116+1.464+1.225)20 locuitori de naționalitate română21, reprezentând aproximativ 50,90% din totalul locuitorilor din fostul judeţ Târnava Mică (113.566) şi 1,94% din cel al românilor transilvăneni şi bănăţeni (2.979.614).

Între 1914 și 1918 din rândul locuitorilor români au fost concentrați, sub diferite forme, pentru a lua parte la prima mare conflagrație mondială, un număr de 9.498 (9.265+112+121) locuitori de naționalitate română22. Aceştia au reprezentat 1,96% din totalul românilor transilvăneni mobilizaţi, conform datelor oferite de Teodor V. Păcăţian şi de Liviu Maior sau aproximativ 1,97%, conform datelor lui Ioan I. Şerban. Dintre aceștia, un număr de 8.618 (8.413+87+118) au fost încadrați la partea activă, ca soldați pe front, reprezentând: 90,73% din totalul mobilizaţilor târnăveni; 1,92% din totalul românilor transilvăneni mobilizaţi la partea activă, conform datelor oferite de Teodor V. Păcăţian şi Liviu Maior. La partea sedentară, pentru activități auxiliare sau mobilizați pe loc, au participat 880 (852+25+3) persoane, reprezentând: 9,27% dintre concentraţii români târnăveni; 2,54%, dintre românii transilvăneni mobilizaţi pe loc, conform calculelor furnizate de Teodor V. Păcăţian şi Liviu Maior23. Se remarcă, prin numărul mare de participanţi, localităţile rurale: Sâncel, cu 244 activi şi 55 la partea sedentară24; Boiu, cu 230 activi şi 28 la partea sedentară25; Dârlos, cu 209 activi26; Micăsasa, cu 196 activi şi 17 la partea sedentară27; Pănade, cu 177 activi şi 15 la partea sedentară28.

Autoritățile austro-ungare nu i-au scăpat din vedere nici pe cei ostili dublei monarhii. Ca urmare, între 1914 și 1918, un număr de 13 locuitori români au fost reținuți pentru a fi întemnițați sau internați în lagăre, cel mai probabil datorită implicării lor în lupta națională (0,75% din totalul românilor transilvăneni omonimi – 1.734), iar 2 au ales calea refugiului (0,06% din totalul românilor transilvăneni refugiaţi – 3.436)29. Dintre localităţile care au avut astfel de cazuri, nominalizăm următoarele: Lunca şi Păucea, cu câte 2 reţinuţi30; Nadeş şi Şăulia, cu câte un refugiat31.

Totalul celor care au fost implicați în acțiunile impuse de război s-a ridicat, conform documentului, la un număr de 9.513 (9.280+112+121) persoane (1,94% din totalul românilor transilvăneni implicaţi). Dintre aceștia, pe categorii sociale, situaţia a fost următoarea: 112 (8732+18+7) au fost intelectuali, reprezentând 1,18% din participanţii târnăveni şi 1,71% din totalul intelectualilor ardeleni implicaţi; 189 (156+15+18) comercianți și meseriași, reprezentând 1,99% din participanţii târnăveni şi 1,29% din totalul comercianţilor şi meseriaşilor ardeleni implicaţi iar 9.212 (9.037+79+96) agricultori (plugari), reprezentând 96,84% din participanţii târnăveni şi 1,97% din totalul agricultorilor ardeleni implicaţi 33. Cei mai mulţi intelectuali au provenit din următoarele localităţi rurale: Dârlos, 534; Ţicmandru 435; Cuştelnic, Făget, Giacăş, Micăsasa, Şomoştelnic şi Vidrasău, câte 336. Numărul cel mai important de comercianţi şi meseriaşi a provenit din următoarele localităţi rurale: Bălcaciu, Nadeş, câte 1537; Ţicmandru, 838; Iernut, Vidrasău, câte 639; Coroisânmărtin şi

19 SJANSB, 12b, f. 4v-5v; Pentru denumirile actuale, a se vedea: Martinovici, Istrati 1921, p. 44-46; Împărţirea României 1926, p. 281, 323, 325, 326, 327, 329; Suciu 1967-1968, pass.; Iordan, Gâștescu, Oancea 1974, pass.; Ghinea, Ghinea 2000, pass.; Codul poştal I/2003, pass; Listă localităţi: Alba, Mureş, Sibiu; Listă localităţi nume schimbate.: Alba, Mureş, Sibiu (accesate la 20, 21, 22 şi 23 ianuarie 2019). 20 În paranteză am menţionat totalul pe comune+totalul pe fiecare oraş: Dumbrăveni+Târnăveni. 21 SJANSB, 12b, f. 1, 6r, 2r-4v; Păcăţian 1923a, p. 54; Păcăţian 1923b, Anexa A. 22 SJANSB, 12b, f. 1, 6r, 2r-4v; Păcăţian 1923a, p. 54; Păcăţian 1923b, Anexa A. 23 SJANSB, 12b, f. 1, 6r, 2r-4v; Păcăţian 1923a, p. 54; Păcăţian 1923b, Anexa A. 24 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 85. 25 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 16. 26 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 41. 27 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 73. 28 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 77. 29 SJANSB, 12b, f. 4r-5v, 7r-8v, 9r-11r; Păcăţian, 1923a, p. 54; Păcăţian, 1923b, Anexa A. 30 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 70, 78. 31 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 74, 92. 32 La: Păcăţian 1923a, p. 54; Păcăţian 1923b, Anexa A, tipărit eronat 80. 33 SJANSB, 12b, f. 4r-5v, 7r-8v, 9r-11r; Păcăţian, 1923a, p. 54; Păcăţian, 1923b, Anexa A. 34 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 41. 35 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 109. 36 SJANSB, 12b, f.: 4v, nr. crt. 38, 46, 50; 5r, nr. crt 73; 5v, nr. crt. 101, 115. 37 SJANSB, 12b, f.: 4r, nr crt. 9; 5r, nr. crt. 74. 38 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 109. 39 SJANSB, 12b, f.: 5r, nr. crt. 63; 5v, nr. crt. 115.

35

Şăulia, câte 540. Agricultorii cei mai numeroşi au fost mobilizaţi din următoarele localităţi rurale: Sâncel, 29641; Boiu, 25642; Micăsasa, 20843; Boian, 20344.

Pierderile suferite au fost, de asemenea, însemnate. Din rândul celor mobilizați, 943 (928+10+5) participanţi au decedat (9,91% dintre târnăvenii implicaţi în conflagraţie). Dintre ei, 667 (659+3+5) au căzut pe front, reprezentând 7,01% din participanţii târnăveni şi 1,60% din totalul omonimilor ardeleni, alți 276 (269+7+0) au murit în detenție, în pribegie, de pe urma bolilor contactate sau a rănilor primite, reprezentând 2,90% din participanţii târnăveni şi 2,45% din totalul omonimilor ardeleni iar 633 (625+2+6) au fost dați dispăruți, reprezentând 6,65%45 din participanţii târnăveni şi 2,12% din totalul ardelenilor dispăruţi. Localităţile rurale care au avut cel mai mult de suferit, prin decesul participanţilor pe câmpul de luptă, au fost: Sâncel, 3746; Boian, 3647; Deag, 2548; Dârlos, 2249; Cucerdea, 2050. Cei mai numeroşi participanţi la conflagraţie, care au decedat în detenție, în pribegie, de pe urma bolilor contactate sau a rănilor primite, au provenit din următoarele localităţi rurale: Pănade, 1751; Sâncel, 1352; Micăsasa, 12253; Dârlos, 1054. Numărul cel mai mare de dispăruţi a fost din localităţile rurale: Boiu, 2855; Tăuni, 2756; Bobohalma, 2057; Laslău Român şi Pănade, câte 1958.

La sfârșitul războiului au revenit acasă un număr de 7.937 (7.727+100+110) persoane (83,43% dintre participanţii târnăveni şi 1,95% din totalul ardeleni reveniţi), dintre care, 6.832 (6.694+85+53) deplin sănătoase (71,82% din participanţii târnăveni şi 1,99% din totalul omonimilor ardeleni), 704 (656+1+47) rănite sau bolnave (7,40% din participanţii târnăveni şi 1,86% din totalul omonimilor ardeleni), care până la data realizării recenzării s-au însănătoșit complet și 401 (377+14+10) invalide (4,22% din participanţii târnăveni şi 1,58% din totalul invalizilor ardeleni)59. Localităţile rurale care au avut cel mai mare număr de răniţi sau bolnavi au fost: Blăjel, 9060; Deag, 3261; Bobohalma, 3062; Biia, 2863. Cei mai mulţi participanţi la război, care s-au întors cu diverse invalidităţi, au fost mobilizaţi din următoarele localităţi rurale: Boian, 1564; Blăjel, 1265; Dârlos, Sălcud şi Vaidacuta, câte 1066.

Actele de curaj și vitejie au fost recompensate prin acordarea de decorații ale statului austro-ungar. Din totalul celor participanți la război, un număr de 956 au fost decorați, reprezentând 10,05% din participanţii târnăveni şi 2,17% din totalul românilor ardeleni decoraţi67. Dintre aceștia 883 au provenit din localitățile rurale (92,37%), 38 din Dumbrăveni (3,97%) iar 35 din orașul Târnăveni (3,66%)68. Cei care s-au remarcat prin cele mai multe fapte de vitejie şi au fost decorați au provenit din următoarele localităţi rurale: Boiu, 7669; Bălcaciu, 3770; Blăjel, 3271; Biia, 3172; Tătârlaua, 3073.

40 SJANSB, 12b, f.: 4v, nr. crt. 32; 5r, nr. crt. 92. 41 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 85. 42 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 16. 43 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 73. 44 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 15. 45 SJANSB, 12b, f. 4r-5v, 7r-8v, 9r-11r; Păcăţian, 1923a, p. 54; Păcăţian, 1923b, Anexa A. 46 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 85. 47 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 15. 48 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 42. 49 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 41. 50 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 35. 51 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 77. 52 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 85. 53 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 73. 54 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 41. 55 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 16. 56 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 106. 57 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 14. 58 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 67, 77. 59 SJANSB, 12b, f. 4r-5v, 7r-8v, 9r-11r; Păcăţian, 1923a, p. 54; Păcăţian, 1923b, Anexa A. 60 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 13. 61 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 42. 62 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 14. 63 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 12. 64 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 15. 65 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 13. 66 SJANSB, 12b, f.: 4v, nr. crt. 41; 5r, nr. crt. 93; 5v, nr. crt. 110. 67 SJANSB, 12b, f. 4r-5v, 7r-8v, 9r-11r; Păcăţian, 1923a, p. 54; Păcăţian, 1923b, Anexa A. 68 SJANSB, 12b, f. 2r-4v. 69 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 16. 70 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 9. 71 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 13. 72 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 12. 73 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 105.

36

Grav afectate au fost familiile celor morți sau dispăruți. În urma acestora au rămas 621 (605+8+8) văduve, reprezentând 1,60% din totalul văduvelor transilvănene și 1.449 (1.408+24+17) orfani, reprezentând 1,83% din totalul general al orfanilor transilvăneni74. Localităţile rurale care au înregistrat cel mai mare număr de văduve şi orfani au fost următoarele: Sâncel, cu 41 văduve şi 60 orfani75; Boian, cu 29 văduve şi 55 orfani76; Boiu, cu 24 văduve şi 35 orfani77; Dârlos, cu 19 văduve şi 50 orfani78.

Informațiile cuprinse în document evidențiază, de asemenea, efortul de război al comunităților târnăvene. În ceea ce privește orașele Dumbrăveni și Târnăveni, documentele nu înregistrează date referitoare la acest aspect. Potrivit actului analizat, donațiile și contribuțiile benevole ale locuitorilor din respectivele localități s-au ridicat, pe parcursul războiului, la valoarea de 75.736 lei, reprezentând 0,64% din contribuţia Transilvaniei79. Pagubele suferite au fost printre cele mai mici, înregistrate în Transilvania, Banat şi celelalte ţinuturi. Acestea s-au ridicat la valoarea totală de 3.350 lei, reprezentând 0,001% din valoarea pagubelor înregistrate în Transilvania. Cele mai importante contribuţii benevole au provenit din localităţile: Sub Pădure, 13.572 lei80; Teremia Mare, 12.000 lei81; Lăscud, 11.628 lei82; Şomoştelnic, 10.416 lei83. Au suferit pagube, următoarele localităţi: Şmig, 2.000 lei84; Tăuni, 1.000 lei85; Cheslăr, 300 lei86; Făget, 50 lei87.

Consideraţii finale. Desfășurarea Primului Război Mondial și-a pus amprenta și asupra locuitorilor români

și a comunităţilor locuite de aceștia, din fostul judeţ Târnava Mică. În acţiunile impuse de război a fost implicat un număr de 9.513 de persoane, din cele 118 localităţi recenzate. Dintre aceștia, 112 au fost intelectuali, 189 comercianţi și meseriași, iar 9.212 agricultori.

Între 1914 și 1918 din rândul locuitorilor români ai respectivelor localităţi au fost concentraţi sub diferite forme, pentru a lua parte la prima mare conflagraţie mondială, un număr de 9.498 de persoane. Din rândul celor chemaţi sub arme, un număr de 8.618 au fost încadraţi la partea activă, ca soldaţi pe front, iar 880 la partea sedentară, pentru activităţi auxiliare sau mobilizaţi pe loc. Alţi 13 locuitori români au fost reţinuţi pentru a fi întemniţaţi sau internaţi în lagăre, cel mai probabil datorită implicării lor în lupta naţională, iar 2 au ales calea refugiului.

În timpul războiului, din rândul celor mobilizaţi, 667 locuitori au căzut pe front, alţi 276 au murit în detenţie, în pribegie, de pe urma bolilor contactate sau a rănilor primite, iar 633 au fost daţi dispăruţi. La sfârșitul războiului, numărul supravieţuitorilor a fost de 7.937 persoane. Dintre acestea, 6.832 s-au întors acasă deplin sănătoase, 704 rănite sau bolnave, care ulterior aveau să se însănătoșească complet, și 401 invalide.

Actele de curaj și vitejie au fost recompensate cu un număr de 956 de decoraţii. În urma morţilor și dispăruţilor au rămas 621 văduve și 1.449 orfani.

Comunităţile judeţului și-au adus propria contribuţie la susţinerea efortului de război. Donaţiile și contribuţiile benevole ale locuitorilor din respectivele localităţi s-au ridicat pe parcursul conflagraţiei la valoarea de 75.736 de lei. Totodată, acestea au suferit pagube care s-au ridicat la valoarea totală de 3.350 de lei.

Bibliografie Anuar Statistic 1923 – Anuarul Statistic al României 1922 / Annuaire Statistique de la Roumanie, București, 1923. Cod poştal 2003/I - Codul poştal al localităţilor din România, vol. I, Bucureşti, 2003. Ghinea, Ghinea 2000 – Eliza Ghinea, D. Ghinea, Localităţile din România. Dicţionar, Bucureşti, 2000. Iordan, Gâştescu, Oancea 1974 – I. Iordan, P. Gâștescu, I.D. Oancea, Indicatorul localităților din România, București, 1974. Împărţirea României 1926 – Împărţirea administrativă a României însoţită de Legea pentru unificarea administrativă şi de Legea

pentru organizarea administraţiunii comunale a oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1926.

74 SJANSB, 12b, f. 4r-5v, 7r-8v, 9r-11r; Păcăţian, 1923a, p. 54; Păcăţian, 1923b, Anexa A. 75 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 85. 76 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 15. 77 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 16. 78 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 41. 79 SJANSB, 12b, f. 4r-5v, 7r-8v, 9r-11r; Păcăţian, 1923a, p. 54; Păcăţian, 1923b, Anexa A. 80 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 103. 81 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 107. 82 SJANSB, 12b, f. 5r, nr. crt. 65. 83 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 101. 84 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 96. 85 SJANSB, 12b, f. 5v, nr. crt. 106. 86 SJANSB, 12b, f. 4r, nr. crt. 27. 87 SJANSB, 12b, f. 4v, nr. crt. 46.

37

Listă localități: Alba; Mureş, Sibiu – Listă de localități din județul: Alba, pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Listă_de_localităţi_din_judeţul_Alba (accesat: 20.01.2019); din județul Mureş, pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Listă_de_localităţi_din_judeţul_Mureş (accesat: 21.01.2019); din județul Sibiu, pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Listă_de_localităţi_din_judeţul_Sibiu (accesat: 22.01.2019).

Listă localități nume schimbate – Listă de localități cu nume schimbate: judeţul Alba, pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Localităţi_din_Româ2nia_cu_nume_schimbate#Judeţul_Alba; judeţul Mureş, pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Localităţi_din_România_cu_nume_schimbate#Judeţul_Mureş; judeţul Sibiu, pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Localităţi_din_România_cu_nume_schimbate#Judeţul_Sibiu (accesate: 23.01.2019)

Maior 1985 – L. Maior, Soldați români din armata austro-ungară, în vol. Civilizație medievală și modernă românească, îngrijit de N. Edroiu, A. Răduțiu, P. Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p. 354-367.

Martinovici, Istrati 1921 – C. Martinovici, N. Istrati, Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, 1921. Păcățian 1923 a – T.V. Păcăţian, Jertfele românilor din Ardeal, Bănat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş aduse în răsboiul mondial din

anii 1914-1918, în „Transilvania”, LIV, 1923, 1-2, p. 32-54. Păcățian 1923b – T.V. Păcăţian, Jertfele românilor din Ardeal, Bănat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş aduse în răsboiul mondial din

anii 1914-1918, Sibiiu, 1923. SJANSB, 12b – Arhivele Naționale, Serviciul Județean Sibiu, Fondul Astra, Pachet nr. 12, act nr. 12b: XXI. Județul Târnava Mică. Suciu 1967-1968 – C. Suciu, Dicţionar istoric al localitatilor din Transilvania, vol. I-II, Bucureşti, 1967-1968. Șerban 1998-1999 – I.I. Şerban, Românii în armata austro-ungară în anii Primului Război Mondial, în „Annales Universitatis

Apulensis, Series Historica”, 2-3, 1998-1999, p. 201-215.

FACSIMILE 1. Centralizator al localităţilor rurale din fostul judeţ Târnava Mică, f. 1r-5v (integral)

f. 1r

38

f. 4r

39

f. 4v

40

f. 5r

41

f. 5v

42

2. Tablou nominal al oraşului Ibaşfalău (Dumbrăveni), f. 7r, 8v (extras)

f. 7r

43

f. 8v

44

3. Tablou nominal al oraşului Diciosânmărtin (Târnăveni), f. 9r, 11r (extras)

f. 9r

45

f. 11r

46

GRIGORE ROMALO ŞI PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. ANUL1916

Dr. Petre Din

Abstract: Grigore Romalo and the First World War. 1916 period. The successor of a landowner family with a determined role in founding the modern Romania, Grigore Romalo took part with enthusiasm in achieving the national interest. Educated and grown up in the patriotism and sacrifice spirit, he was involved into the First World War for releasing Transylvania in the first line of the front side. The duty feeling makes him outstanding in the battles from Marasesti and Marasti, and later on he becomes aide-de-camp of the general Vaitoianu. His tellings present the excitement of Romania attendance into the war, the belief in fighting for achieving the aim of national unity and the pride that Romania has chosen for the alliance which promised to it the national ideals accomplishment. After the first weeks of conflict the enthusiasm diminished but the regrets for the comfort of the home living. The starting point of this feeling is provided by the difficulties of the front, the psychical pressure and the tremendous physical effort. Besides all these tensions of the conflict, Grigore Romalo remains loyal to the fight for achieving his national ideal, mainly because it is dominated at the Romanian society level. After four months since the Romanian troops had entered Transylvania the consequences were awful. The German troops won the first inning of the war due to the superior experience of the war, the number superiority and the great strategical position. In his opinion, the withdrawal in Moldova, the support of the French military mission and the Russian military support represent the right military strategy that must be adapted by political factors and Romanian soldiers. Cuvinte cheie: Grigore Romalo, Transilvania, Anul 1916, Primul Război Mondial, România. Keywords: Grigore Romalo, Transylvania, 1916 period, First World War, Romania.

Obiectul acestui studiu îl reprezintă demersul nostru de a evoca aspectele mentalităţii colective şi imaginarului social ale soldaţilor români implicaţi în Primul Război Mondial, în viziunea lui Grigore Romalo.

Pentru o percepţie corectă a acestui studiu se impune o prezentare sumară a personalităţii lui Grigore Romalo. S-a născut în anul 1890, în Bucureşti, ca descendent al unor familii boiereşti cu rol determinant în edificarea României moderne. A fost nepotul lui Iancu Bălăceanu, liderul politic cu o contribuţie majoră în instalarea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României şi fiul medicului Curţii Regale, Eduard Romalo. Din punct de vedere politic Grigore Romalo s-a integrat cercului de prieteni al viitorului rege Carol al II-lea1.

Studiile universitare începute la Institutul Politehnic din Zűrich sunt întrerupte de implicarea sa pentru realizarea dezideratului naţional2. Educat şi crescut în spiritul patriotismului şi al spiritului de sacrificiu, Grigore Romalo a participat la Primul Război Mondial pentru eliberarea Transilvaniei în prima linie a frontului. Sentimentul datoriei îl face remarcat în bătălia de la Mărăşti, iar ulterior este numit la Marele Stat-Major în calitatea de aghiotant al generalului Văitoianu. Acesta este momentul când notele sale de război, din care emană prospeţime şi talent literar sunt întrerupte. Refuzând să accepte prevederile Păcii de la Buftea (mai 1918), Grigore Romalo a plecat cu misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot şi s-a înrolat voluntar în armata franceză. Pentru faptele de arme a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi cu Legiunea de Onoare finalizând operaţiunile militare ale războiului în cadrul Regimentului 13 Chasseurs Alpins. Din angoasele şi dificultăţile războiului Grigore Romalo a contractat boala de tuberculoză şi moare în 19283.

Notele din carnete sunt redactate în limba franceză, aşa cum subliniază fiul său, Dan Romalo, pentru ca impresiile personale să nu fie cunoscute de colegii săi, mai indiscreţi şi mai puţin culţi. Alt motiv posibil al scrierii în franceză îl reprezintă faptul că relatările sunt deseori critice şi ar fi putut influenţa negativ moralul trupei în cazul în care acestea ar fi receptate de un soldat sau de un ofiţer. Această reflecţie este exprimată şi în text la relatarea unui unei discuţii cu un ofiţer prieten, în seara retragerii din Câmpina4.

Intrarea României în război, în august 1914, i-a generat lui Grigore Romalo un naţionalism euforic, un climat afectiv de triumf, sintagme utilizate de Simona Nicoară în demersul său de a desemna „valurile” de naţionalism specifice secolelor XIX-XX5. Impresiile sale redau entuzismul primei zile de război, credinţa în lupta pentru realizarea aspiraţiilor seculare, dar şi mândria că România a optat în favoarea alianţei militare care-i promitea îndeplinirea idealului naţional. Calculele politice privind reacţia bulgarilor pe frontul de sud, trădarea ruşilor la 1877, vastitatea frontierelor de apărat în raport cu potenţialul militar al ţării au fost spulberate odată cu intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. În 1 Romalo 2017, p. 19. 2 Romalo 2017, p. 19. 3 Romalo 2017, p. 20. 4 Romalo 2017, p. 19-20. 5 Nicoară 2002, p. 276-277.

47

viziunea sa, ziua de 14 august 1916, semnifică solidaritatea valorilor binelui şi frumosului împotriva urâţeniei şi a minciunii şi afirmarea drepturilor politice ale românilor. „Foarte în vervă, vorbesc mult, le vorbesc alor mei despre entuziasmul meu, credinţa mea şi despre faptul că sunt mândru că ţara mea intră în luptă, că a ştiut să aleagă!

Pentru noi, seara aceasta înseamnă mai mult decât afirmarea drepturilor noastre politice; înseamnă proclamarea solemnă a conştiinţei noastre despre bine şi rău, este seara marii noastre solidarităţi în lupta binelui şi frumosului împotriva urâţeniei şi minciunii împotriva mârşăviei. Mă complac în această frumoasă seară de vară, în acest decor de stele şi tenebre să văd în gestul nostru unica afirmare a înclinaţiilor noastre, a aspiraţiilor noastre de a uita ce e practic şi calculele - care timp de doi ani au fost obsedantul meu coşmar -, frontierele noastre prea vaste, trădarea ruşilor în 1877.

Este sigur că dacă, într-un moment al vieţii mele, amărăciunea a fost alungată din sufletul meu, s-a întâmplat în timpul acestei seri de speranţă şi nou avânt”6.

Implicarea României în război e însoţită de reunirea regimentului şi deplasarea sa spre linia frontului. Ceremonia începe cu o slujbă ţinută de preotul care va însoţi regimentul, goarnele intonează sunetul de apel regal, iar Regina Maria strânge mâna fiecărui ofiţer. Grigore Romalo e frapat de mâna tristă a Reginei, nereceptată ca atare în această zi de sărbătoare pentru cei prezenţi. În realitate, Regina înţelesese încă din acel moment că mulţi dintre soldaţi nu se vor mai întoarce din război. Deplasarea convoiului spre front este însoţită şi de bombardarea Bucureştiului de către zeppelinele germane, de cuvinte emoţionante de despărţire, de cântece, sunete de goarne şi de urale. „Priveliştea este frumoasă: după a treia sau a patra gară, trenul nostru îşi croieşte drum printre ramurile copacilor şi florile de câmp. Sunt peste tot şi fiecare soldat are flori la chipiu sau în mâini. Oamenii noştri – copii mari, care adoră natura şi veselia – sunt încântaţi şi se amuză ca la o sărbătoare. Parcă am merge la o bătaie cu flori”7.

Convoiului i s-au alăturat şi câţiva ţigani, care în armată aveau un statut paradoxal. Ei sunt clovnii, animatori, dar sunt şi culpabilizaţi pentru deficienţele militare. Sunt muzicanţi înzestraţi şi niciun ţigan care îşi respectă condiţia nu pleacă fără vioara sa în raniţă. Fiecare regiment, batalion sau unitate are orchestra lui de ţigani.

Interesante reflecţii de natură sociologică privind mentalitatea ţiganilor realizează Grigore Romalo. Percepţia negativă a ţiganilor nu este un element de noutate la nivelul sensibilităţii colective în perioada Primului Război Mondial. Referindu-se la condiţia ţiganilor în epoca modernă, Neagu Djuvara sublinia faptul că ţiganii îşi câştigau existenţa din furturi, iar ţăranii aveau un sentiment de insecuritate la simpla întâlnire cu aceştia. Sărăcia, mizeria căruţelor şi a propriilor persoane le amplificau stigmatul în mentalul românilor8. Inserându-i pe ţigani în aceeaşi grilă dominantă de prejudecăţi şi stereotipuri, Grigore Romalo îi percepe ca fiind fricoşi, hoţi, leneşi, murdari şi şmecheri ca maimuţele. Graţie talentelor sale ereditare ţiganii încearcă să obţină în armată funcţiile de fierar şi pe cea de bucătar. Cei care nu reuşeau deveneau soldaţi neinstruiţi, fără ideea de patrie, prost îmbrăcaţi şi mai murdari decât camarazii lor9.

După primele două săptămâni de la intrarea României în război elanul şi entuziasmul s-au estompat lăsând spaţiu liber regretelor pentru confortul vieţii de acasă. La originea acestor stări de spirit sunt dificultăţile frontului, presiunea psihică şi efortul fizic neobişnuit10. Dincolo de aspectele emoţionale ale unui asemenea conflict acesta rămâne fidel luptei pentru împlinirea idealului naţional, mai ales şi datorită faptului că acest deziderat era dominant la nivelul sensibilităţii colective a românilor. „În timpul acestor 10 sau 15 ultime zile, nu mai trăiam decât cu această idee a războiului. Astăzi, revenind din bivuacul lui Gaf, m-am întors brusc, şi foarte puţin, la vechiul meu fel de a gândi şi a privi. Am început să regret într-un fel tot ce am lăsat în urmă, toate speranţele mele, care pot deveni atât de repede neant pentru mine şi pentru alţii. Dar nu este cazul să dau înapoi şi nici să ezit, trebuie să facem ceea ce este necesar, oricât de lung şi de dicil ar fi. De altfel, nu sunt singurul care simte asta. Dar este atât de multă inconştienţă în jurul meu”11.

Colportarea zvonurilor despre înfrângerea armatei române la Turtucaia, sugerează afirmaţia lui Jean-Noél Kapferer că nu sursa zvonului este pasionantă ci modul în care publicul preia afirmaţia12. Insecuritatea resimţită pe front determină ca cele mai mici suspiciuni să genereze un pericol iminent. Înfrângerea de la Turtucaia l-a frapat pe Grigore Romalo deoarece frontul de sud fusese prezentat ca fiind calm şi numai pe frontul de nord se aştepta la un conflict sângeros. „Aflăm că Turtucaia a căzut, Averescu trece la Armata a III-a şi nouă ne este dat Crăiniceanu. Veşnicul ramolit, răutăcios. Prin urmare, ca de obicei armata face politică”13.

6 Romalo 2017, p. 22. 7 Romalo 2017, p. 23-24. 8 Djuvara 2007, p. 290. 9 Romalo 2017, p. 24. 10 Bolovan 2015, p. 119. 11 Romalo 2017, p. 29. 12 Kapferer 1993, p. 47. 13 Romalo 2017, p. 34.

48

În contact cu trupele inamice poezia războiului dispare şi realitatea brută se instalează la nivelul mentalităţii sale. Mărturiseşte cu francheţe că nota poetică a războiului rezidă doar în imaginaţia unui burghez sau a unui poet protejat de ororile războiului. Mizeria vieţii de campanie, insecuritatea generată de sentimentul iminent al morţii sunt notele pesimiste ale jurnalului său din 1 septembrie 1916. În concepţia sa, războiul se reduce doar la dezastru, oboseală şi trăirea cu intensitate a prezentului. „Prezentul are alura unei antecamere din care nu se ştie unde ajunge. Nu vezi decât lipsurile, nu ştii nimic despre ansamblu, prin urmare nu poţi să judeci. Te gândeşti la ceea ce ai lăsat în urmă şi spiritul de aventură de acum trei luni mi se pare incredibil. Fatalmente, mi se pare că nu a fost decât o imagine care a dispărut. Într-adevăr, este tare departe şi Dumnezeu ştie unde mă va conduce „idealul naţional”! Poate la Turtucaia”14.

Este o realitate argumentată şi de cercetări de istoria militară, subliniază Ioan Bolovan, că armata română nu a fost pregătită să reziste pe un front atât de vast. Un exemplu concret îl reprezintă înzestrarea tehnică unde armata română nu era dotată în 1916 la exigenţele unui război modern15. Jurnalul lui Grigore Romalo evocă aceste deficienţe cărora le asociază şi deficitul de repere morale şi insuficienta pregătire pentru război a ofiţerilor. Lipsa de experienţă pentru războiul total a generat la nivelul sensibilităţii soldaţilor derută, debandadă, demoralizare şi un acut sentiment de insecuritate. Prin contagiune mentală aceste stări de spirit pot conduce la degradarea individului şi chiar la dezastre. Relevante în acest sens sunt însemnările sale din data de miecuri, 21 septembrie 1916. „Avem de îndeplinit o misiune specială. Plecarea batalionului I. Derută din ce în ce mai mare. Te înhaţă, te muşcă, pătrunde în tine. Este chintesenţa contagiunii Este josnic, nu mai eşti tu însuţi. Dimineaţă oribilă. Acest ordin de retragere, stupid, dar şi stupid executat, a demoralizat toată armata. Este suficientă o salvă de tun pentru ca o întreagă brigadă să se împăştie. Nu se execută o retragere apăsând pe buton, din fundul unui cabinet. A intrat frica în soldaţi şi orice poate provoca un dezastru”16. Deficienţele în organizarea armatei române sunt reiterate şi în notele sale din 23 septembrie 1916. „Iată balul de spirit şi organizare în care am ajuns. Este un război al înzestrării armatelor şi un război al căpitanilor. Noi nu avem tunuri, şi avem încă şi mai puţini căpitani”17.

Istoria Primului Război Mondial a cunoscut frica drept o componentă majoră a existenţei umane. Jean Delumeau sublinia faptul că frica este inerentă naturii umane şi este o garanţie împotriva pericolelor permiţând organismului să reziste fricii de moarte. Dar când depăşeşte zona suportabilului poate crea blocaje18. Pe fundalul angoaselor şi a anxietăţii unii oameni îşi manifestă instinctul de conservare prin fenomene de laşitate, de evadare din planul realităţii cotidiene. Perioada zbuciumată a războiului pot provoca fenomene de regres ale gândirii şi ale afectivităţii, o doză excesivă de negativism şi de disperare19. Relevantă în acest sens sunt însemnările din 26 septembrie 1916 în care Grigore Romalo îşi exprimă revolta faţă de fenomenele de laşitate ale unor camarazi medici care renunţă într-un mod josnic de a mai vindeca trupeşte şi sufleteşte militarii şi abandonează medicamentele şi câmpul de luptă în galopul cailor20.

Operaţiunile militare au evidenţiat calitaţile strategice ale generalului Alexandru Averescu, care a devenit cel mai popular general român21. A insuflat încredere soldaţilor şi prin exemplul personal a contribuit la buna desfăşurare a războiului. Definind atributele charismatice ale generalului, Florin Constantinu, îl percepea ca fiind omul tranşeelor şi părintele soldaţilor22. Personajul salvator, Alexandru Averescu, este generat de situaţiile dificile ale războiului, când prezenţa sa se face resimţită prin restabilirea echilibrului de forţe sau înclină balanţa războiului în favoarea sa. O asemenea stare de spirit este reliefată de Grigore Romalo în însemarea sa din data de miercuri, 28 septembrie 1916, enunţ care semnifică o propensiune a autorului faţă de generalul Alexandru Averescu, perceput în ipostaza de salvator. „Averescu este la Predeal de trei zile. De aceea am dormit atât de bine. Să-mi spun, din vârful patului meu - cu somieră s.v.p. -, că a fost cât pe ce să ajung prizonier într-o fortăreaţă din Ţara Nemţilor mi se pare un vis. De asemenea, mi se pare că „purcelele” sunt opera imaginaţiei mele fecunde.

Ne petrecem ziua fără să facem nimic. Unii flirtează cu tinerele din zonă. Şi spre seară e un delir: ni se spune că Averescu a făcut iarăşi ce era necesar, că Braşovul e din nou al nostru, că tunurile pe care le-am auzit ieri sunt ale noastre (şi că sunt mari, grele şi numeroase!), pe scurt, că totul este al nostru, chiar şi viitorul.

Şi ce mai cină!”23.

14 Romalo 2017, p. 36. 15 Bolovan 2015, p. 143. 16 Romalo 2017, p. 49. 17 Romalo 2017, p. 50. 18 Delumeau 1986, p. 18-19. 19 Delumeau 1986, p. 41. 20 Romalo 2017, p. 53. 21 Constantiniu 1999, p. 263. 22 Constantiniu 1999, p. 309. 23 Romalo 2017, p. 54.

49

Acest text reliefează o realitate istorică, mitul salvatorului personificat de generalul Alexandru Averescu. În concepţia lui Lucian Boia, conturarea unui salvator depinde de posibilităţile reale ale personajului, dar şi de orizontul de aşteptare mitică24. În aceste condiţii Alexandru Averescu îşi păstrează în întregime caracteristica de salvator din debandada şi demoralizarea induse de deficienţele de organizare şi înzestrare ale armatei române.

Abordarea triumfalistă asupra participării României în Primul Război Mondial este infirmată de însemnările lui Grigore Romalo. Dacă dorim să ne detaşăm de viziunea conştiinţei mereu împăcată cu sine trebuie să renunţăm la cercul vicios al imaginarului românesc prin care ne percepem numai pe noi înşine, gesticulând şi discutând. Doar investigând dramele celor din trecut, afirma Sorin Alexandrescu, putem spera, prin modificarea atitudinii noastre, la evitarea dramelor din prezent25. Reflecţiile eroului nostru denotă dezamăgirile vieţii de combatant militar datorită deficitului naţional de conştiinţă şi de educaţie pentru împlinirea datoriei. În acest context sentimentul datoriei reprezintă marele avantaj al trupelor germane, mai mult probabil decât artileria lor şi al armatei franceze care i-au învins pe Marna. Cu francheţe Grigore Romalo consideră că avem nevoie de 20 de ani pentru ca acest decalaj să fie surmontat şi ca acest demers să nu degenereze înr-o farsă lugubră. Speranţa noastră, din fericire, rezidă în aliaţii noştri26.

Investigând resorturile care au asigurat rezistenţa germanilor, englezilor, francezilor şi ruşilor pe front, Grigore Romalo susţine că forţa, energia şi credinţa în victorie au asigurat succesul germanilor, francezii au fost susţinuţi de conştiinţa lor şi de dragostea de patrie, englezii au fost susţinuţi de voinţa lor de a învinge, iar ruşii de fatalismul lor. În cazul românilor, o retragere mică a fost necesară pentru a se instaura debandada şi demoralizarea27. Referindu-se la deficienţele de strategie militară, generalul Berthelot nota următoarele: „armata excelentă, material suficient, concepţie nulă”28.

Ocuparea localităţii Sinaia a permis instalarea militarilor în principalele clădiri ale oraşului. Grigore Romalo este revoltat de dezordinea, murdăria lăsată de soldaţii români după numai o noapte petrecută în clădirile Hotelului Palas şi al Cazinoului. Prin urmare, deficitul de educaţie, reliefat într-o însemnare anterioară se materializează prin cratere pestilenţiale, murdării şi mirosuri dificil de suportat. „Nu războiul este de vină; sau da, dar în mod indirect, prin instrumentul războiului „leatul român”. Unde eşti tu Zola, ca să descrii spectacolul (Hotelului) Palas şi al Cazinoului după o noapte petrecută acolo de soldaţii noştri.

Totul este murdar şi miroase urât. Micile camere cochete s-au transformat, ca şi marile săli luxoase, în cratere pestilenţiale! Bideurile......care au văzut atâtea......nu au visat vreodată la piramidele cu rahat cu care le-au umplut răcanii! Doar liftul a scăpat de acest dezastru! Printr-o ultimă şi fericită manevră, liftierul l-a suspendat între două etaje. Ăsta a fost norocul lui!

Caut o baie în acest castel al murdăriei. Descopăr, în fine, una – foarte murdară, dar neatinsă de găinaţul valah – şi abandonez într-o apă fierbinte (apă caldă şi apă rece la toate etajele, la orice oră din zi şi din noapte, oh! Dragul meu baron de Marcay, mulţumesc!) murdăria mea de 10 ori de 24 de ore”29.

Repetatele retrageri nejustificate din punct de vedere strategic, deficienţele în înzestrarea tehnică a armatei amplifică sentimentul de insecuritate al soldaţilor pe front. Dezorganizarea armatei a generat sentimente de laşitate şi de părăsire a câmpului de luptă. Drept represalii soldatul care părăseşte linia frontului este judecat şi executat, iar ministrul, autorul debandadei îşi păstrează funcţia. „Românul nu este fricos. Ceea ce ne lipseşte, de sus până jos, este simţul datoriei, o conştiinţă vizavi de sine. (Şi) asta se traduce prin fugă la analfabet şi....prin modelul de dezorganizare la cei de sus. Numai soldatul care fuge este împuşcat, iar ministrul, causa causans, continuă să-şi producă efectul.

Frică la acest nefericit soldat nu este decât explicabilă şi justă. La război îţi este frică. Aşa că este necesar să existe ceva care să o contrabalanseze. Puţini au acest ceva”30.

Cutremurătoare prin tragismul faptelor sunt relatările sale din luna noiembrie 1916. În ciuda rezistenţei eroice de la Târgu Jiu, trupele germane ocupă Craiova, iar trupele bulgare traversează Dunărea pe la Zimnicea şi Olteniţa. Cea mai dureroasă constatare a lui Grigore Romalo este germanofilismul extins la nivelul mentalităţii unui segment semnificativ al societăţii româneşti. În numai trei luni sensibilitatea colectivă a evoluat de la entuziasm şi frenezie în favoarea războiului pentru realizarea interesului naţional la simpatia şi colaboraţionismul cu germanii. Confruntat cu o asemenea stare de spirit dezamăgirea sa este cu atât mai intensă cu cât intrarea României în război are un caracter sfânt: eliberarea teritoriilor aflate sub dominaţia Austro-Ungaria31.

24 Boia 2000, p. 195. 25 Alexandrescu 1999, p. 25. 26 Romalo 2017, p. 58. 27 Romalo 2017, p. 59. 28 Romalo 2017, p. 63. 29 Romalo 2017, p. 69-70. 30 Romalo 2017, p. 76. 31 Romalo 2017, p. 80.

50

Cum se explică această evoluţie a imaginarului românesc într-un interval de timp atât de scurt? În opinia lui Lucian Boia discuţia privind realizarea idealului naţional denotă un anumit gen de clişee. Este indusă impresia că societatea românească în ansamblul ei ar fi susţinut mişcarea pentru Unire, fiind preocupată de situaţia românilor aflaţi sub dominaţia străină. Semnificative în acest sens sunt memoriile lui Constantin Argetoianu care reliefează lipsa de reacţie a ţăranilor, cărora Octavian Goga le solicita votul lor pentru accederea în Parlament. „Ce m-a impresionat mai mult în această campanie electorală – spune memorialistul şi subliniază – e că n-am putut deştepta interesul ţărănimii pentru cauza naţională. Când le vorbeai de Ardeal, de suferinţele fraţilor de peste munţi, te ascultau cu smerenie, dar nimic pe faţa lor nu arăta cea mai mică emoţie, cel mai mic sentiment. [....] Nici vorbele înflăcărate ale lui Goga nu parveneau să descreţească chipurile posomorâte care nu se deşteptau decât în faţa celor care le vorbeau de nevoile şi de necazurile lor zilnice. Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi a traiului, împărţirea pământurilor despre care se zvonise – erau singurele lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de «idealul naţional» şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma în două noţiuni: concentrare şi rechiziţii.”32.

Această referinţă bibliografică exprimă lipsa de orientare a majorităţii poporului român, care în conformitate cu recesământul din 1912, 60% dintre români erau analfabeţi, cei mai mulţi la sate. În acest context susţinerea privind cultura politică în această perioadă era aproape inexistent, iar opţiunea pentru război, a aparţinut factorilor de decizie33

Impresiile dezolante ale războiului provocate de bombardamentele, enorma contradicţie dintre entuziasmul colectiv din 15 august şi deziluziile din luna noiembrie, între atmosfera de sărbătoare a armatei române implicată în război pentru eliberarea teritoriilor româneşti şi starea de spirit a ţării determinată să-şi apere frontierele teritoriului naţional sunt prezentate în însemnările sale din 21 noiembrie. Coşmarul armatei române va fi întrerupt de retragerea din Moldova unde vor fi dotaţi cu tunuri, muniţie şi vor urma refacerea generală şi revanşa în primăvara anului 191734. „Moldova, primăvara! Acolo se va sfârşi acest coşmar pe care nu am ştiut cum să-l evităm. Acolo speranţa îşi va schimba tabăra, bătălia îşi va schimba sufletul !”35.

La finalul unei analize lucide Grigore Romalo susţine faptul că înfrângerea armatei române după numai patru luni de campanie s-a datorat deficitului de educaţie şi de pregătire onestă şi înţeleaptă pentru război36.

Rezistenţa disperată de la Azuga a fost urmată de ordinul de retragere materializat de-a lungul unei singure nopţi. Oboseala, deziluzia ultimelor patru luni de război, cu înaintări şi retrageri fulgerătoare, de ordine şi contraordine sunt notele definitorii ale relatărilor lui Grigore Romalo. Războiul pregătit timp de doi ani le-a inoculat ideea de cuceritori fără a lua în calcul şi eşecul. În mentalul colectiv al armatei domina ideea că România trebuie să înclină balanţa războiului şi a Antantei şi astfel îşi va realiza dezideratul naţional.

Stupoarea sa este cu atât mai intensă cu cât după patru luni de război trupele române sunt respinse şi obligate să se retragă din Transilvania. Simultan rezistenţa românească este înfrântă pe frontul sudic şi trupele bulgaro-germane invadează Dobrogea. Ultima şansă a armatei române s-a soldat cu eşecul din jurul Bucureştiului37. Pe acest fundal al demoralizării generale şi al oboselii generate de înfrângerii armata română a fost determinată să se retragă în Moldova. În concepţia sa actuala situaţie militară s-a datorat slabei înzestrări tehnice şi a superiorităţii numerice a adversarului. „Timp de patru luni ne-am opus cu baionetele mitralierelor germane, cu piepturile noastre (tunurilor) 305 austriece, am văzut cum se topesc efectivele şi, sub presiunea celor 45 de divizii ale Puterilor Centrale, cele 20 de divizii ale noastre s-au cramponat pe flancurile munţilor noştri38.

Oboseala fizică şi morală s-a datorat faptului că timp de o lună soldaţii români au stat numai în tranşee, în absenţa niciunui adăpost, timp de o lună nu s-au dezbrăcat, nici descălţat, anchilozaţi de reumatisme, traumatizaţi de bombardamente şi luptele permanente. Marşul este dificil şi în retragerea lor soldaţii întâlnesc căruţe răsturnate pe jumătate în şanţuri, cai epuizaţi şi care refuză să se mai deplaseze. Ajunşi la Comarnic sesizează incendierea câmpurilor petroliere pentru a nu fi utilizate de Puterile Centrale39.

După patru luni de la intrarea armatei române în Transilvania bilanţul este dezamăgitor. Germanii au câştigat prima manşă a războiului datorită experienţei în arta războiului, superiorităţii numerice şi a poziţiei strategice favorabile. În viziunea lui Grigore Romalo sacrificarea unei jumătăţi din teritoriul românesc, retragerea în Moldova, aşteptarea

32 Boia 2009, p. 52. 33 Boia 2009, p. 53. 34 Romalo 2017, p. 85-86. 35 Romalo 2017, p. 86. 36 Romalo 2017, p. 86. 37 Romalo 2017, p. 90-91. 38 Romalo 2017, p. 90. 39 Romalo 2017, p. 95.

51

rezervorului de oameni reprezentat de Rusia şi sprijinul Misiunii Militare franceze cu experienţa şi concepţia superioară asupra războiului semnifică cea mai corectă strategie militară care trebuie adoptată de factorii politici şi militari români40.

Retragerea armatei române asociată cu tristeţea locuitorilor prin localităţile traversate sunt prezentate în imagini dezolante. „Dumnezeule, ce îngrozitoare este o retragere şi ce spectacol teribil este o armată învinsă! Ce doză de tristeţe imensă lasă în urmă şi ce doză şi mai mare de amărăciune o urmează agăţată în faldurile pline de noroi ale mantalelor”41.

Convoiul în retragere traversează localităţile Câmpina, Băicoi cu imensul său câmp de exploatare distrus şi cu soldaţi epuizaţi de oboseală. În viziunea sa spectacolul dureros al retragerii poate să reprezinte un tablou pentru Infernul imaginat de Dante. Noroiul, ploaia, zgomotul tunurilor, mizeria sunt realităţi palpabile, brutale ale debandadei armatei române în retragere. Marşul interminabil sub ploaie sau zăpadă, descurajarea, lipsa hranei, prezenţa puricilor, refugiaţi cu avere şi copii, turme de animale, cai morţi în şanţuri completează spectacolul dureros al retragerii în Moldova42.

În itinerariul său, convoiul a traversat oraşele Buzău, Râmnicu Sărat şi Focşani, localitate unde s-a încheiat retragerea diviziei sale şi odată cu aceasta urmează reorganizarea armatei române. Revolta lui Grigore Romalo faţă de anxietatea, mizeria fizică şi morală şi dramele retragerii sunt reliefate cu durere de acesta. Deficitul mijloacelor de transport, evacuarea răniţilor şi a bolnavilor pe jos, frigul începutului de iarnă completează tabloul tragic al retragerii românilor în Moldova.

Ajuns la finalul actualului studiu considerăm că se impune formularea următoarelor concluzii: Descendent al unor familii boiereşti cu rol determinant în edificarea României modene, Grigore Romalo a

participat cu entuziasm la realizarea interesului naţional. Educat şi crescut în spirititul patriotismului şi al spiritului de sacrificiu s-a implicat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Transilvaniei în prima linie a frontului. Sentimentul datoriei îl face remarcat în bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, iar ulterior devine aghiotantul generalului Văitoianu.

Relatările sale prezintă entuziazmul intrării României în război, credinţa în lupta pentru realizarea aspiraţiei de unitate naţională, dar şi mândria că România a optat în favoarea alianţei care îi promitea îndeplinirea idealurilor naţionale. După primele săptămâni de conflict elanul şi entuziasmul s-a estompat lăsând spaţiu regretelor pentru confortul vieţii de acasă. La originea acestei stări de spirit se află dificultăţile frontului, presiunea psihică şi efortul fizic neobişnuit. Dincolo de tensiunile acestui conflict Grigore Romalo rămâne fidel luptei pentru împlinirea idealului naţional, mai ales că acesta este dominant la nivelul societăţii româneşti.

După patru luni de la intrarea trupelor române în Transilvania bilanţul este dezamăgitor. Trupele germane au câştigat prima manşă a războiului datorită experienţei superioare a războiului, a superiorităţii numerice şi a poziţiei strategice formidabile. În concepţia sa retragerea în Moldova, sprijinul misiunii militare franceze şi sprijinul militar rusesc reprezintă cea mai corectă trategie militară care trebuie adoptată de factorii politici şi militari români.

Bibliografie

Alexandrescu 1999 – S. Alexandrescu, Paradoxul Român, Bucureşti, 1999. Boia 2000 – L. Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, 2000. Boia 2009 – L Boia, „Germanofilii” Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Bucureşti, 2009. Bolovan 2015 – I. Bolovan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen,

Cluj-Napoca, 2015. Constantiniu 1999 – F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1999. Delumeau 1986 – J. Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII) O cetate asediată, vol. I, Bucureşti. 1986. Djuvara 2007 – N. Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, 2007. Kapferer 1993 – J.N. Kapferer, Zvonurile, Bucureşti, 1993. Nicoară 2002 – S. Nicoară, Naţiunea modernă. Simboluri, Mituri, ideologii, Cluj-Napoca, 2002. Romalo 2017 – G. Romalo, Carnete de război 1916-1917, Bucureşti, 2017.

40 Romalo 2017, p. 96. 41 Romalo 2017, p. 97. 42 Romalo 2017, p. 99-103.

52

ASPECTE PRIVIND STAREA DE SPIRIT A MEDIEȘENILOR ÎN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

Elena Jampa

Résumé: Aspets concernant l'état d'esprit des habitants de Mediaș pendant les deux guerres mondiales. L`'étude

rélève des moments de la vie de la communauté locale pendant les deux conflagrations mondiales avec des implications politiques, économiques, sociales et démographiques.

Cuvinte cheie: stare de spirit, militari, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial. Mots clès: état d`esprit, militaires, la Première Guerre Mondiale, la Deuxième Guerre Mondiale. Medieșenii în timpul Primului Război Mondial. Izbucnirea Primului Război Mondial a condus la o

activitate intensă de mobilizare la nivel militar cât și în rândurile civililor. Plecarea bărbaților pe front, considerată ca un act patriotic, s-a făcut în mod festiv, cu slujbe, cu flori și cântece. Propaganda războiului, realizată prin presă, pamflete, afișe și circulare episcopale, îndemna populația la mobilizare, la strângere de colete pentru soldații de pe front, pentru orfanii și văduvele de război, la colecte pentru înființarea unor orfelinate și la subscriere la împrumuturile de război. În timpul războiului, în timp ce sute de medieșeni luptau pe fronturile din Galiția, Italia, Serbia, Carpați, autoritățile și asociațiile de persoane particulare din Mediaș au dezvoltat forme de asistență de război, au participat la acțiuni umanitare, evenimente politice și la manifestări festive1. Tineretul greco-catolic și Reuniunea femeilor din oraș au donat bani orfelinatelor din Blaj și al Uniunii femeilor române din Ungaria2.

Deschiderea frontului ardelean, după intrarea în Transilvania, la 28 august 1916 a unităților armatei române, a avut impact psihologic asupra comunităților săsești și maghiare, ducând la declanșarea unui fenomen al refugiului, care s-a manifestat printr-o evacuare masivă a elitelor și a maselor înspre zonele mai puțin amenințate de linia frontului3. În luna august 1916, în timp ce unitățile armatei române, erau implicate în luptele de la Sibiu și zona Făgăraș, 270 de medieșeni (industriași, avocați, profesori, proprietari, funcționari la bancă), s-au refugiat, pentru câteva săptămâni, în Ungaria, la Csongrád și Macs4.

În jurnalul său de pe front, sublocotenentul Otto Folberth, viitorul om de cultură, la o zi după intrarea României în război, la 28 august 1916, consemna că datoria lui „este să-și apere țara”. Tânărul subofițer, păstrând legătura cu familia prin corespondență, nota în jurnal tot ce se întâmpla la Mediaș „enorma panică din rândul populației, care pleca de-a valma în refugiu, însoțiți de copii și bătrâni, de vite și de animalele domestice” 5 și empatiza cu familia, care fusese nevoită să se evacueze în Ungaria. Starea de spirit a celor evacuați în Ungaria, frica, panica și greutățile prin care au trecut cei rămași acasă în august-octombrie 1916 au fost consemnate în jurnalele și memoriile unor sași din localitate (Julie Schuster, Therese Titera și parohul evanghelic Carl Marton Römer)6.

În același timp, spre Sighișoara și Mediaș s-au evacuat sătenii și funcționarii din admnistrație din localitățile de pe Valea Hârtibaciului. Conform însemnărilor preotului sas din Alțâna, în haosul creat de șirurile lungi de căruțe, animale, oameni, „mizeria refugiaților de la Mediaș e mare, oamenii sunt nevoiți să campeze pe câmp, lipsește mâncarea, se îmbolnăvesc copiii...”7. Alți evacuați din jurul Sibiului s-au îndreptat spre Șeica Mare, apoi spre Copșa Mică, pentru a reuși să plece, cu trenul spre Ungaria. Medieșenii evacuați au revenit la locuințele lor după înfrângerea armatei române în timpul bătăliilor de la Sibiu, Brașov, Valea Oltului din septembrie - octombrie 19168.

După intrarea României în război, atenția autorităților ungare s-a îndreptat asupra elitei românești (preoții parohi, învățători, avocați, ziariști), care a fost învinuită de „trădare de patrie” sau de spionaj în favoarea României. Sute de preoți români, printre ei numărându-se și cei din împrejurimile Mediașului, au fost arestați, batjocoriți de autorități, au fost aruncați în închisori din Ardeal sau au fost deportați în județul Sopron din Ungaria. În atmosfera nesigură de panică din timpul exodului, în gările din Mediaș și Copșa Mică, unde așteptau trenuri cu refugiați, erau aduși în lanțuri preoți români, ce urmau să fie deportați în pusta ungară, preoți ce au suportat injuriile autorităților locale. Preotul octogenar Iosif Morariu a fost escortat pe jos de la Nocrich la Mediaș, unde a fost închis într-o pivniță și batjocorit de ofițeri 1 SJAN Sibiu, fond inv. 263, dos. 15/1918, ff. 1-730. 2 Unirea, XXVI, 23, 1916, p. 2; Unirea Poporului, 89, 14, 1919, p. 7; Gazeta Transilvaniei, LXXIX, 1916, p. 4 3 Abrudan 2017, p. 589. 4 Stefan 2016, p. 48-49; Pauer 2004, p. 28-48. 5 Abrudan 2017, p. 601- 602. 6 Abrudan 2017, p. 590; Stefan 2016, p. 48. 7 Popa 2018, p. 58. 8 Dabija 1936, p. 8, 12, 19; Stefan 2016, p. 48-49.

53

germani. Preotul Aurel Nistor, arestat la Feldioara, a ajuns la Mediaș, unde a fost purtat prin mulțime, care l-a insultat9. Preotul greco-catolic Iuliu Nistor, viitor protopop al Mediașului, a fost încarcerat și deportat, la Sopron de la 28 august 1916 până la 1 iulie 191710. Medieșenii au avut ocazia să cunoască unități militare germane sau de honvezi, aflate în trecere sau încartiruite temporar în garnizoana orașului, în clădirea actualului Liceu St. L. Roth sau la populație. Sașii i-au întâmpinat cu entuziasm în 1916 pe militarii germani din corpul de cavalerie al generalului von Schmettow, considerându-i ca eliberatori dintr-o „mare îngrijorare”11. În anii 1916-1917 unitățile venite de pe câmpul de luptă, pentru refacere, au fost primite cu exaltare de către comunitatea germană12. Primele trupe ale Diviziei a 7-a din armata română au intrat în orașele Sighișoara și Mediaș la 16 decembrie 1918. Detașamentul de aproximativ 200 de militari români, sub comanda căpitanului Traian Iliescu, sosit în gara Mediaș, a fost întâmpinat de notabilități și reprezentanți ale diferitelor confesiuni din oraș13. La 2 ianuarie 1919, generalul francez Berthelot, a făcut o scurtă oprire în gara orașului, fiind întâmpinat de către oficialități și localnici. La întâmpinarea familiei regale a României și a unor miniștri în gara Copșa Mică, în luna mai 1919, au participat oficiali și locuitori din Mediaș14.

În lunile noiembrie - decembrie 1918 medieșenii au fost angrenați în evenimente politice. În timpul revoluției bolșevice din Transilvania, în zilele de 1-2 noiembrie 1918 soldați „revoluționari” întorși de front, au provocat dezordine publică și au incitat soldații din garnizoana orașului, care au devastat depozitele și au jefuit cazărmile. În decembrie 1918 au fost înființate gărzi civice și gărzi naționale, a fost constituit Sfatul Național Român și Sfatul Militar Român și au fost desemnați delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 191815.

Mediașul a rămas cunoscut în istorie prin adoptarea Hotărârii de adeziune a sașilor la actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. La Adunarea Săsească din 8 ianuarie 1919, desfășurată în aula gimnaziului din localitate, cei 138 de delegați, au adoptat o Rezoluție de aderare la Unirea Transilvaniei cu România16.

Personalul medical de la Spitalul orașului și Spitalul Crucii Roșii, amenajat în fosta cazarmă a husarilor, a acordat asistență sanitară răniților aduși din teatrele de luptă, dar și unor prizonieri ruși și italieni17.

La Marele Război, Mediașul și-a adus aportul printr-un însemnat tribut uman. În armatele austro-ungară și apoi în cea română au fost înrolați peste 1.000 de militari, de toate etniile, reprezentând apoximativ 9 % din totalul populației: 669 de sași18, 476 de români19, 21 evrei și un număr necunoscut de unguri20. La sfârșitul conflagrației mondiale, familiile medieșene au fost îndoliate prin pierderea pe câmpul de luptă, în lagăre, sau au fost dați dispăruți a 150 de sași21, 76 români22, 19 maghiari și 4 evrei23. La aceste pierderi de bărbați, care asiguraseră mijloacele de trai ale familiei, se adăugau zeci de invalizi, văduve și orfani de război.

Cartea medieșanului Michael Braisch, cu titlul tradus, Sașii din Mediaș participanți la Primul Război Mondial, furnizează informații complexe despre toți etnicii germani înrolați în armatele austro-ungară și cea română, acțiuni militare, răniri, luări în prizonierat, contextul morții, medaliile primite, dar și memorii, jurnale, scrisori, mici creații literare24. Jurnalele de pe front descriu acțiuni militare și sunt completate de hărți și schițe. Numeroase cărți poștale și fotografii surprind realitățile frontului. Ostașii înrolați după 1 decembrie 1918 în diviziile ardelenești, care s-au alăturat armatei române, au participat la acțiunile militare din Ungaria și la răsturnarea regimului comunist a lui Bela Kun, instalat la Budapesta în 191925. Pentru eroismul dovedit din timpul luptelor de la Sajo (Ungaria) din 23 iunie 1919, dar, mai ales, pentru faptul că, în momentul uciderii, a strigat „Trăiască România Mare!”, căpitanul medieșean Mathes Heinrich, încorporat în Regimentul 81 Infanterie al Armatei române, a fost decorat post-mortem, de către Regele României Ferdinand I cu ordinul militar „Mihai Viteazul”, clasa a III-a26. 9 Stanca 2015, p. 96, p. 100. 10 Bucur, Mărculeț, III, 2017, p.119; Popescu 1940, p. 307. 11 Popa 2018, p. 59. 12 Popa 2018, p. 62. 13 Hurezean 2018, p. 4; Abrudan 2017, p. 602; Pauer 2004, p. 28; Knall 2018, p. 62. 14 Knall 2018, p. 64, p. 82. 15 Documente VII, 1989, p. 231-232, p. 509, doc. 473/24 noiembrie 1918; Ciobanu 2001, p. 34; Knall 2018, p. 45. 16 Ciobanu 2013, p. 68-69; Knall 2018, p. 71. 17 Țigău 2018, p. 64. 18 Braisch1936-1938,, I, II. 19 SJAN Sibiu, inv. 453, ASTRA, ff. 14-25; Nagy, manuscris. 20 www.medyes.ro/node/1095 (accesat: 03.07.2018). 21 Braisch, I, II,1936, 1938; Klingenspohr, Drotloff, 2018, p. 9, menționează cifra de 93 de sași morți. 22 SJAN Sibiu, fond inv. 453, ASTRA, filele 14–25, consemnează 61 militari români morți sau dispăruți; Nagy, manuscris; ArP Mediaș, dos. 3/1922, consemnează 76 militari români morți sau dispăruți. 23 Nagy, manuscris. 24 Braisch, I, II 1936,1938; Mediascher Infoblatt 2014, p. 38-40. 25 Ciobanu 2013, p. 94. 26 Braisch I, 1936, p. 347; MO 265, 1920, p. 13279.

54

Care a fost soarta prizonierilor de război? Datorită condițiilor precare și a molimelor, numeroși prizonieri au murit în lagăre, puțini au revenit acasă, iar dintre cei ajunși prizonieri la ruși, unii s-au înrolat, ca voluntari, în Armata Roșie sau într-unul din cele două Corpuri de voluntari transilvăneni, care au ajuns, la sfârșitul războiului, până în Siberia27. Militarii maghiari: Biko Samuel, Kajlik Josif, Fülöp Dionisie au dezertat din armata română pentru a participa la Revoluția bolșevică din Ungaria, revenind ca militanți ai noilor idei revoluționare28.

Medieșenii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aportul medieșenilor la cea de-a doua conflagrație mondială a fost umanitar, prin trimiterea pe front a sute de bărbați, dar și economic, executând comenzi militare în fabrici29. Toți locuitorii au suportat lipsurile datorate războiului: raționalizare, inflație, devalorizare monetară, penurie de alimente și de produse de bază, neplata ajutorului de concentrare, speculă. Datorită diminuării importului de materie primă și a reducerii activității industriale, salariații din întreprinderi, confruntați cu fixarea salariilor minimale și concedieri, și-au manifestat nemulțumirile prin conflicte individuale și colective de muncă30.

La începutul războiului comunitatea românească a simpatizat cu mișcarea legionară. În luna decembrie 1940, legionarii din Mediaș au inaugurat, în centrul orașului, o cantină și au sfințit o troiță. Cu acest prilej, detașamente de legionari au organizat un marș în piața orașului, cântând imnuri legionare31. În noiembrie-decembrie 1940, poliția legionară din localitate, condusă de Alexandru Bărbat, a rechiziționat de la evrei imobile și bunuri. La 25 noiembrie 1940, pe fondul tensiunilor existente între autoritățile legionare, care rechiziționau imobile ale evreilor, la Mediaș a izbucnit un incident local între legionari români, comercianți evrei și sași. Miza conflictului a constituit-o vânzarea a 10 prăvălii, din centrul orașului, ce aparțineau evreilor. Organele de control ale Inspectoratului de poliție din Alba Iulia, trimise la Mediaș, au avut o atitudine mai aspră față de câțiva evrei32. Pentru a nu le ceda legionarilor români, evreii au purtat, în secret, negocieri cu comunitatea săseacă și au trecut magazinele în proprietatea Volksgruppe (Grupul Etnic German), în schimbul asigurării pazei de către gărzi cetățenești ale tinerilor germani33. Instalarea pichetelor sașilor în fața magazinelor și în curțile evreilor a provocat incidente în noaptea de 3-4 decembrie 1940. Oficialii județului Târnava Mare, sosiți la Mediaș, au constatat tensiunile existente între cele trei comunități locale și au raportat incidentul Ministrului de interne. Conflictul, care a pus guvernul și mișcarea legionară într-o situație neplăcută, a fost prezentat generalului Ion Antonescu și a fost dezbătut în Consiliul de Miniștri. După rebeliunea legionară din 21-24 ianuarie 1941, șeful Garnizoanei Mediaș, comandorul Eugen Pădure, i-a deferit Curții Marțiale pe capii legionari și a restituit evreilor bunurile furate34. Atitudinea comandorului Eugen Pădure a fost elogiată de Comunitatea locală israelită în Memoriul din 21 octombrie 1945, adresat Ministrului de Interne35. După rebeliunea legionară și în timpul regimului comunist foștii membri ai mișcării legionare au fost concediați și internați în lagăre și penitenciare36.

Măsurile legislative ale guvernării antonesciene de promovare a politicii de românizare au condus la exproprieri, rechiziționări, concedieri, decăderi din drepturi și restrângerea sferei de activitate a unor categorii profesionale din rândul comunității evreiești37. În toată perioada războiului, tinerilor evrei li s-a interzis accesul la învățământ și au fost excluși de la serviciul militar, fiind obligați să presteze activități obștești în două detașamente de muncă38. În 1941, au fost rechiziționate proprietățile evreilor din mediul rural, școala israelită din Mediaș a fost transformată în spital, pentru răniții din Wehrmacht și câteva imobile au fost atribuite unor instituții și organizații românești39. Evreii au fost obligați să predea efecte pentru armata română și să plătească taxe, dacă nu puteau lucra în detașamentele de lucru40. Deși evreii din Transilvania de Sud nu au fost trimiși în lagăre de exterminare naziste, ei au fost obligați să poarte o brasardă galbenă în timpul activităților obștești. Evreii comuniști au fost internați în lagărul de la Tg. Jiu și apoi deportați în Transnistria41. În lagărele de la Râbnița și de la Vapniarca și-au găsit sfârșitul Gjar Moise42, Rosenfeld Alexandru43, iar Mark Moise se 27 Braisch I, 1936, p. 390. 28 www.andco.ro/aplicație (accesat: 14.02.2018), fișa Biko Samuel; ANIC, inv. 3229, p.124. 29 MO, 1, 054, 1944; ANIC, inv. 2322, p. 71. 30 ANIC, inv. 2527, p. 3, p. 185, p. 539. 31 Mureșul, V, 1, 1941. 32 ANIC, inv. 2322, p. 32. 33 ArCE Mediaș, memorii: Herman Lehrer, d-na Czitron, jurnalul lui Otto Folberth (25 - 28 noiembrie 1940); Pe marginea 1942, Anexa nr. 6, Legionarii din Mediaș își dispută cu Sașii preluarea cu forța a imobilelor și magazinelor evreești, p. 240-241. 34 SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. nr. 75, f. 1, f. 10. 35 ArCE Mediaș, dos. SA 41 F4, f. 7. 36 MO, 1, 56, 1945, p. 1764, au fost licentiați de la spitalul de stat medicii Pop Liciniu, Modest Sireteanu, Emil Mureșanu, Lazăr Iosif. 37 ANIC, inv. 2527, p. 30, p. 223; ArCE Mediaș, dos. SD 2, F8. 38 ArCE Mediaș, dos. OS 4, F5, f. 8; Chioveanu, 2012, 5 (20), p. 84. 39 SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 37/1942, f. 11, f. 63; dos. nr. 11, f. 30; ArCE Mediaș, Memorii d-na Czitron, Hans Zikeli. 40 ArCE Mediaș, dos. OS 4, F5, f. 5. 41 SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 2/1949, ff. 3, 8-15. 42 www.andco.ro/aplicație (accesat: 23.07.2018), fișa nr. 7126, Szikszay Eugen. 43 www.andco.ro/aplicatie (accesat: 9.08.2018), fișa nr. 2777, Fazakas Josif.

55

repatria în 1944 din Transnistria44. În anii 1944-1946 comunitatea israelită locală a trebuit să adăpostescă 150 de evrei refugiați din Bucovina de Nord și din Basarabia, care fuseseră deportați în Transnistria (1941-1944) și repatriați în România (1944-1945)45.

În contextul politicii guvernării Antonescu de persecuție etnică și rasială se înscrie și deportarea romilor din vara anului 1942. Deși, la Adunarea Națională Țigănească de la Dumbrăveni din 27 aprilie 1919 și la Congresul din 1934 desfășurat la Mediaș, romii și-au exprimat loialitatea față de statul român, această etnie a fost supusă procesului de purificare etnică. Cei 39 de romi din Mediaș (5 capi de familie și familiile lor) au fost trimiși spre Tiraspol din Transnistria, la 13 septembrie 1942, într-un vagon de marfă, iar în 1944, din lagărele de la Bug au revenit doar 20 de romi, restul murind din cauza condițiilor inumane46.

În toată perioada războiului, germanii din Mediaș, asemenea celorlalți din țară, au manifestat simpatie față de mișcarea național-socialistă germană, au făcut propagandă hitleristă, au afișat însemne naziste, au aderat la Grupul Etnic German din România (G.E.G.), au primit cu bucurie unități germane, au făcut parte din partide și organizații de orientare nazistă și s-au înrolat în armata germană47. Primii 600 de voluntari sași din regiunile Sighișoara, Mediaș, Sibiu au plecat din țară pe căi semi-clandestine în iunie 1940, pentru a se înrola în armata germană48. Drapele cu zvastica nazistă au fost arborate pe clădirile Mediașului, în toată perioada războiului, fiind remarcate cu prilejul înființării Partidului Muncitoresc Național-Socialist German (Mediaș, 9 noiembrie 1940) și în lunile decembrie 1940 - ianuarie 1941, când unități de blindate germane din Wehrmacht au fost primite cu entuziasm de sași49. Fotografii din Arhiva comunității evreiești Mediaș prezintă grupuri de tineri germani, membri ai unor formațiuni paramilitare, defilând pe străzile Mediașului50. Organizația pro-nazistă Volksgruppe sau Grupul Etnic German (G.E.G.) din România, înființată la 27 septembrie 1940, condusă de Andreas Schmidt, fost elev al Liceului german din Mediaș, a pus presiuni pe germanii etnici să se înscrie în această organizație și se înroleze în armata Reichului51. În anii 1941-1943, în armata română au fost încorporați 257 de sași medieșeni, care au participat la acțiunile militare din campania răsăriteană52. În mai 1943, când a început, oficial, sub coordonarea directă a G.E.G., înrolarea etnicilor germani din România ca „voluntari” în unități ale armatei germane (Wehrmacht și Waffen-SS), un număr de 708 de sași din Mediaș s-au înrolat în armata Reichului53. În anii 1943-1945, majoritatea sașilor au trecut din armata română în cea germană. În timpul războiului, sub controlul G.E.C., au fost făcute, lunar, colecte de bunuri și bani, pentru ajutorarea familiilor celor plecați pe front54. După 23 august 1944 germanii din România înrolați în armata Reichului au fost declarați dezertori și au fost deposedați de drepturi și bunuri55. Spre sfârșitul războiului, comunitatea germană răspândea manifeste de propagandă, care îndemna pe ostașii români să-și trădeze țara și să se alăture Armatei Naționale de Eliberare, înființată în Germania de Horia Sima. Se pregătea o formațiune de rezistență, care urma să constituie al doilea front. Formațiunea era alcătuită din militari germani și români dezertori, care se ascundeau în zonă, sași, legionari și partizani lansați cu parașuta56. După război, comunitatea locală germană a plătit pentru sprijinul acordat armatei germane, prin deportarea, în ianuarie 1945, în lagărele de muncă obligatorie din URSS a 960 de bărbați și femei; iar pentru vina de a fi fost membri G.E.G., alți câțiva zeci de sași au fost internați în închisori și lagăre comuniste57.

Comunitatea maghiară a creat stări de tensiune prin propaganda iredentistă și prin atitudine antistatală. Etnicii maghiarii din Transilvania au fost înrolați, inițial, în armata română și după 23 august 1944 în batalioane de lucru, însă mulți au trecut ilegal frontiera pentru a se înrola în armata hothystă sau în formațiuni paramilitare58.

Deși activau în ilegalitate, organizațiile revoluționare locale au inflamat populația prin manifeste anti-război și anti-hitleriste, au incitat la greve și au inițiat acțiuni de sabotaj industrial59. Pentru acțiuni revoluționare și revendicative, zeci de persoane au fost cercetate, judecate și condamnate60. 44 Carp 1947, p. 421; ArCE Mediaș, dos. OS 4 F5. 45 ArCE Mediaș, dos. SA 41, F2; ArP Mediaș, dos. 33/1950. 46 Matei 2013, p. 447- 470; Minorități 2001, p. 323. 47 Pop 2011, p. 8. 48 Ciobanu 2001, p. 259. 49 ANIC, inv. 2322, p. 129. 50 ArCE Mediaș, fotografii cu tineri membri ai unor organizații paramilitare naziste: Deutsche Jugend, Bund deutscher Mödel. 51 Ciobanu 2001, p. 237, p. 239. 52 SJAN Sibiu, fond inv. 149; dos. 64, Tabel cu etnici germani din Mediaș înrolați în armata română (1941-1942), ff. 316-321. 53 SJAN Sibiu, fond inv. 149, dos. 63, Tabel nominal cu etnicii germani din Mediaș înrolați în Waffen SS, ff. 34-62, fila 94; Liste der Musternngspflichtigen, ff. 558- 564; Die Heimatgemeinshaft 1995, p.12-17. 54 SJAN Sibiu, fond inv. 149, dos. 142. 55 Ciobanu 2001, p. 263. 56 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos.11, f. 93, f. 112. 57 SJAN Mureș, fond inv. 145, dos. 11, f. 318. 58 SJAN Mureș, fond inv. 145, dos. 11, f. 145; fond inv. 670, dos. 441, f.11. 59 ANIC, inv. 2938, p. 47. 60 ANIC, inv. 3018, p. 55.

56

În timpul războiului, Mediașul a găzduit, temporar, unități militare: germane, române, sovietice sau victime ale războiului: refugiați din Polonia, Basarabia, Bucovina de Nord sau prizonieri de război. În anii 1942-1944 câteva întreprinderi au primit, pentru muncă, prizonieri de război sovietici. Atitudinea medieșenilor față de acești prizonieri a fost ambiguă. Organizația ilegală locală a Partidului Comunist a stabilit, pe ascuns, legătura cu acești prizonieri, ajutându-i cu medicamente, hrană și țigări61. Pentru că au maltrat prizonieri sovietici, care lucrau la Fabrica de cărucioare Schembra, Roth Victor și ing. Lukas Erich au fost acuzați în 1950 de crimă de război și au fost internați în lagăre de muncă62.

În primele zile după declanșarea insurecției armate de la 23 august 1944, teritoriul din sudul Transilvaniei a fost curățat de toate trupele și formațiunile germane. Însă cei 9 instructori germani aflați la Școala Tehnică a Aeronauticii din Mediaș, nu au fost arestați; dimpotrivă, datorită simpatiei filo-germane a comandorului C. Istrate, au primit două avioane, pentru a se repatria63. În același timp, cei 82 de elevi de la această școală, aflați la specializare în Germania, au fost făcuți prizonieri64.

Locuitorii Mediașului au trăit momente autentice de război în zilele de 3-9 septembrie 1944, când, adăpostiți în subsoluri, pivnițe sau în adăposturi săpate în pământ, au privit avioanele germane, care au bombardat și mitraliat orașul și împrejurimile, provocând pagube umane și materiale, panică și frică65. În acele zile, chiar dacă în triunghiul format de localitățile Alba Iulia – Sibiu - Mediaș se afla Divizia 9-a din cadrul Armatei 4 române, comandantă de general Gheorghe Avramescu, aviația inamică a executat misiuni de recunoaștere și bombardament asupra centrelor importante de comunicație din Transilvania (Brașov, Mediaș, Copșa Mică, Orăștie, defileul Oltului) și atacuri asupra terenurilor de aviație din Blaj, Turda, Luncani și Mediaș66. În 6 septembrie, avioane germane au mitraliat și au lansat bombe la Blaj67, Axente Sever68, gara Copșa Mică69, au lovit coloane militare aflate pe șoseaua Copșa Mică-Mediaș și s-au îndreptat spre Mediaș, unde au bombardat podul peste râul Târnava Mare, piața și gara din oraș. Raidurile aeriene asupra șoselei Mediaș - Moșna din 8-9 septembrie, au produs noi victime la Mediaș, dar și în Buzd și Blăjel. În timpul acestor atacuri aeriene au murit 40 soldați români, 5 soldați sovietici și 25 civili, ulterior existând și alte victime.

Asistența sanitară în timpul războiului a fost asigurată de Spitalul de Stat ZI 105 din oraș, extins în spații de la Liceul St. L. Roth, Cazarma Mediaș și Restaurantul Traube, unde au fost internați civili, militari români și sovietici, răniți în timpul atacurilor aeriene din septembrie 1944, militari aduși de pe câmpuri de luptă, dar și prizonieri de război străni, evacuați din lagăre, repatriați și debarcați în gara Mediaș70. Autoritățile locale au înhumat în Cimitirul Eroilor, cu onoruri militare și serviciu religios pe cei 144 militari români și 21 sovietici morți în spitalul local. Prizonierii: 16 austrieci, 11 germani și 30 maghiari au fost înhumați în morminte comune, fără însemne de căpătâi în celelalte cimitire confesionale din localitate71.

Pe fronturile din estul și vestul Europei, de la Stalingrad, Cotul Donului, până la Narwa (Estonia), în lagăre sau în spitale de campanie au căzut medieșeni de toate etniile: 178 germani, 35 români, 7 maghiari72.

Prezența în zona Mediaș a unităților armatei sovietice, apoi a militarilor sovietici răzleți, de la începutul lunii septembrie 1944 până la sfârșitul anului 1945, a produs teamă și panică în rândul populației, iar întreținerea acestora a constituit o mare povară pentru comunitate. Conform Convenției de Armistițiu, au fost livrate sovieticilor produse industriale, animale, produse alimentare, însă trupele sovietice și soldații răzleți, au rechiziționat, fără forme legale, bunuri materiale de la întreprinderi și de la persoane particulare din oraș și din comunele plășii Mediaș73. Spre deosebire de trupele germane, aflate în trecere și prin Mediaș, care și-au suportat cheltuielile de încartiruire74, trupele armatei sovietice au fost hrănite și aprovizionate de Primărie și de comunități75. Soldații sovietici, ajunși la Mediaș, au comis 5 omoruri, violuri, au spart și jefuit fabricile Kares și IRTI. În trecere prin satele și comunele plășii Mediaș, aliații sovietici au rechiziționat, fără forme și fără să achite bani, animale, produse agricole, produse industriale, obiecte vestimentare, materiale de construcție, în valoare de sute de milioane de lei76. Conform documentelor din fondul Prefectura județului 61 Drăgan 1957, p. 52, p. 91. 62 www.iccmer.ro/detinuti (accesat: 13.07.2018), Lukas Erich, fișa matricolă 19402/1953; Roth Victor, fișa matricolă 574/5.08.1950. 63 Scânteia, 112, 1945, p. 4; Scânteia, 01, 026, 1944, p. 5. 64 Țiplea 2004, p. 55. 65 Turturică 2016, p. 4. 66 Țiplea 2004, p. 50-54. 67 Aero Magazin, 4, 2002, p. 27. 68 www.axentesever.ro/despre-comuna/istoric (accesat: 23.12.2017). 69 www.isusibiu.ro/subunitati/medias (accesat: 27.12.2017). 70 Kartmann 2006, p. 164. 71 ArP Mediaș, registre de decese 1941-1945. 72 https://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_pentru_capul_de_pod_de_la_Narva (accesat: 12.08.2018). 73 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 11, f. 8, f. 124; ArP Mediaș, dos.19/1944. 74 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 11, f. 91. 75 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 11, ff. 10-14, f. 124. 76 SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 4135, p. 186. Cele 17 comune ale plășii Mediaș au predat, între 23.08.1944 - 28.09.1945, trupelor sovietice, fără forme legale: 2.534 bovine, 379 porcine, 2.182 porcine, 471 păsări, 99.412 kg. grâu, 87.766 kg. orz, 24.975 kg. ovăz, 8.746 kg. porumb,

57

Târnava Mare de la Arhivele Naționale Târgu Mureș, în perioada 23 august 1944 – 10 ianuarie 1945, prin județul Târnava Mare au trecut 156.700 de soldați soldați sovietici (costuri de întreținere: 32.747.586 lei), prin comunele plășii Mediaș au fost în trecere 80.084 de soldați răzleți (cheltuieli de 7.378.900 lei)77. Pentru hrănirea la restaurantul Strugure de Aur, actualul Traube, a celor 4.850 de soldați și ofițeri sovietici staționați sau aflați în trecere prin orașul Mediaș, Primăria și numeroase întreprinderi și persoane individuale au contribuit cu suma de 4.735.032 lei78. În perioada 23.08.1944 - 28.09.1945 trupele sovietice au rechiziționat din orașul Mediaș, fără forme legale, bunuri materiale în valoare de 18.358.120 lei79.

La sfârșitul războiului, medieșenii erau nemulțumiți de lipsa mijloacelor de transport, lipsa alimentelor și a produselor de larg consum, inflație și specula, modul de aplicare a reformei agrare, rechizițiile de animale și alimente80. Circulau zvonuri tendețioase la adresa URSS și se semnalau, în jurul Mediașului, numeroși dezertori din toate armatele și luptători din rezistența anticomunistă. Românii erau îngrijorați de viitoarea reformă agrară și erau nemulțumiți de țiganii și de ungurii înscriși în partide politice democratice, care „se comportau, autoritar, întocmai ca sașii în perioada dictaturii antonesciene”81. Sașii erau nemulțumiți de internarea în lagăre sovietice sau trimiterea la muncă, de exproprierea de bunuri materiale, de imobile și de pământ. În speranța că Germania se va reface, cu sprijinul anglo-americanilor, sașii erau în legătură cu soldați germani rămași răzleți pe teritoriul românesc, cu cei care se sustrăgeau de la internări, cu parașutiști și dezertori, cu cei înrolați în armata germană SS, care se înapoiau în țară și cu elemente legionare82. Maghiarii se adaptaseră, de formă, la măsurile luate de comandamentele sovietice, dar manifestau sentimente șovine față de statul și poporul român și continuau să folosească toate activitățile culturale și întrunirile pentru a ridica moralul concetățenilor, prin arborarea drapelului unguresc, portul costumelor naționale, dansuri, insigne, cocarde83.

Starea de spirit a populației era inflamată de legionari, care răspândeau zvonuri tendențioase la adresa armatei sovietice, sprijineau lupta de partizani, colaborau cu elementele fasciste și cu dezertori din armatele germană și română84.

Concluzii. Cele două conflagrații mondiale au produs imense pagube umane, au destabilizat economia și comunitățile locale.

Abrevieri

ANIC - Arhivele Naționale Istorice Centrale București ArCE Mediaș - Arhivele Comunității Evreiești Mediaș ArP Mediaș - Arhivele Primăriei Mediaș SJAN Sibiu - Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sibiu SJAN Mureș - Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Mureș

Bibliografie Surse arhivale

ANIC, inv. 2322 – ANIC, fond Inventare, nr. inv. 2322, Ministerul de Interne. Cabinetul Ministrului, 1881-1952. ANIC, inv. 2527 – ANIC, fond Inventare, nr. inv. 2527, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, 1941-1943. ANIC, inv. 2938 - ANIC, fond Inventare, nr. inv. 2938, Procesele comuniștilor și organizațiilor revoluționare din România, II, 1917-

1944. ANIC, inv. 3018 – ANIC, fond Inventare, nr. inv. 3018, Documente elaborate de organele represive despre activitatea PCR și a

organizațiilor de masă revoluționare, 1914-1945. ANIC, inv. 3229 – ANIC, fond Inventare, nr. inv. 3229, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice. Fototeca. Portrete. ArCE Mediaș, dos. SD 2, F8 – ArCE Mediaș, dosar SD 2, F8, Deportați, repatriați. ArCE Mediaș, dos. OS 4, F5 – ArCE Mediaș, dosar OS 4, F5, Registru de intrare-ieșire 1944-1950. ArCE Mediaș, dos. SA 41, F2-F4 – ArCE Mediaș, dosar SA 41, F2-F4, Inventar al comunității, proprietăți (1942-1943).

zarzavaturi în valoare de 3.746, 460 lei, alimente în valoare de 63.933.990 lei, furaje în valoare de 88.495.487 lei, diverse obiecte în valoare de 21.251.439 lei; SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 4135/1945, f. 8, f. 124. 77 SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 4135, f. 5. 78 SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 4135, f. 5, f. 38. 79 SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 3997, f. 149. 80 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 26, Adresa nr. 1523 din 27 noiembrie 1945 a Legiunii de Jandarmi Târnava Mare, f. 322. 81 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 26, Adresa nr. 1523 din 27 noiembrie 1945 a Legiunii de Jandarmi Târnava Mare, f. 309. 82 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 26, Adresa nr. 1523 din 27 noiembrie 1945 a Legiunii de Jandarmi Târnava Mare, f. 490. 83 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 11, f. 320; dos. 26, Adresa nr. 1523 din 27 noiembrie 1945 a Legiunii de Jandarmi Târnava Mare, f. 309, f. 318-322. 84 SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 26, Adresa nr. 1523 din 27 noiembrie 1945 a Legiunii de Jandarmi Târnava Mare, f. 321.

58

ArCE Mediaș, fotografii, memorii – ArCE Mediaș, fotografii, memorii: Herman Lehrer, d-na Czitron, Hans Zikeli, jurnalul lui Otto Folberth (25 - 28 noiembrie 1940).

ArP Mediaș dos. 3/1922 – ArP Mediaș, dosar nr. 3/1922, Cazuri de moarte 1916-1922. ArP Mediaș dos. 10/1941 – ArP Mediaș, dosar nr. 10/1941, Cazuri de moarte. ArP Mediaș, dos. 9/1942 – ArP Mediaș, dosar nr. 9/1942, Conscrieri de moarte. ArP Mediaș, dos. 10/1943 – ArP Mediaș, dosar nr. 10/1943, Cazuri de moarte. ArP Mediaș, dos. 19/1944 – ArP Mediaș, dosar nr. 19/1944, Morți 1944. ArP Mediaș, dos. 10/1945 – ArP Mediaș, dosar nr. 10/1945, Morți 1945. ArP Mediaș, dos. 7/1948 – ArP Mediaș, dosar nr. 7/1948, Morți 1948. ArP Mediaș, dos. 33/1950 – ArP Mediaș, dosar nr. 33/1950, Morți prezumtive pe bază de declarații 1950. SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 11 – SJAN Mureș, fond nr. inv. 670, Prefectura jud. Târnava Mare, dosar nr. 11, Legionari (1940). SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 37 – SJAN Mureș, fond nr. inv. 670, Prefectura jud. Târnava Mare, dosar nr. 37 Probleme militare

(1942). SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 75 – SJAN Mureș, fond nr. inv. 670, Prefectura jud. Târnava Mare, dosar nr. 75, Rebeliunea

legionară (1941). SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 441 – SJAN Mureș, fond nr. inv. 670, Prefectura jud. Târnava Mare, dosar nr. 441, Repatrieri din

URSS (1945). SJAN Mureș, fond inv. 670, dos. 3997 – SJAN Mureș, fond nr. inv. 670, Prefectura jud. Târnava Mare, dosar nr. 3997, Bunuri

ridicate de Armatele Sovietice din orașul Mediaș (1945). SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 11 – SJAN Mureș, fond nr. inv. 330, Legiunea de jandarmi Târnava Mare (1933-1949), dosar nr. 11,

Corespondență (1945). SJAN Mureș, fond inv. 330, dos. 26 – SJAN Mureș, fond inv. 330, Legiunea de jandarmi Târnava Mare, dos. nr. 26, Corespondență

(1945). SJAN Mureș, fond inv. 2, dos. 4135 – SJAN Mureș, fond nr. inv. 2, Prefectura jud. Târnava Mare, dosar nr. 4135, Dosar cu situația

cheltuielilor de întreținere a ostașilor sovietici în trecere prin Mediaș (1945). SJAN Sibiu, fond inv. 149, dos. 63 – SJAN Sibiu, fond nr. inv. 149, Grupul Etnic German. Cercul Mediaș (1939- 1944); dosar nr. 63,

Probleme militare (1941-1944). SJAN Sibiu, fond inv. 149, dos. 64 – SJAN Sibiu, fond nr. inv. 149, Grupul Etnic German. Cercul Mediaș, dosar nr. 64, Liste de

concentrați pentru Campania răsăriteană (1941). SJAN Sibiu, fond inv. 149, dos. 142 – SJAN Sibiu, fond nr. inv. 149, Gupul Etnic German. Cercul Mediaș, dosar nr. 142, Organizarea

pentru ajutor social (1941-1944). SJAN Sibiu, fond inv. 149, dos. 65 – SJAN Sibiu, fond nr. inv. 149, Grupul Etnic German. Cercul Mediaș, dosar nr. 65, Liste

personale ale celor concentrați. SJAN Sibiu, fond inv. 263, dos. 14 – SJAN Sibiu, fond nr. inv. 263, Sedria orfanală. Primăria Mediaș (1897-1925), dosar nr 14,

Registru de intrare-ieșire (1918). SJAN Sibiu, fond inv. 263, dos. 15 – SJAN Sibiu, fond nr. inv. 263, Sedria orfanală. Primăria Mediaș (1897-1925), dosar nr. 15,

Registru de intrare-ieșire (1918). SJAN Sibiu, fond inv. 263, dos. 16 – SJAN Sibiu, fond nr. inv. 263, Sedria orfanală. Primăria Mediaș (1897-1925), dosar nr. 16,

Jurnale lunare de casă-orfanale (1920). SJAN Sibiu, fond ASTRA, inv. 453 – SJAN Sibiu, fond ASTRA, nr. inv. 453, partea structurală Listele participanților la Primul Război

Mondial, 1922, pachet nr. 12, act nr. 12 a, dosar nr. 11 a, Tablou nominal despre locuitorii români, care au luat parte la războiul din anii 1914-1918, ff. 16-25.

Nagy – Fr. Nagy, manuscris, informații preluate din registrele de decese ale Spitalului și Primăriei Mediaș (1914-1922). Stefan 2016 – K.P. Stefan, Das Jahr 1916. Die Flucht aus Siebenbürgen im Spiegel der zeitgenössischen Presse, în „Mediascher

Infoblatt”, nr. 31, august 2016. Periodice

Aero Magazin, 4, 2002 – Aero Magazin, nr. 4, 2002. Foaia Poporului, 24, 43, 1916 – Foaia Poporului, anul 24, nr. 43, din 19 iunie 1916. MO 265, 1920 – Monitorul Oficial al României, nr. 265, din 25 martie 1920. MO, 1, 054, 1944 – Monitorul Oficial al României, partea 1, nr. 054, din 4 martie 1944. MO, 1, 113, 032, 1945 – Monitorul Oficial al României, partea 1, 113, nr. 032, din 9 februarie 1945. Scânteia, 02, 112, 1945 – Scânteia, anul 2, nr. 112, din 18 ianuarie 1945. Scânteia, 01, 026, 1944 – Scânteia, anul 1, nr. 026, din 16 octombrie 1944. Mediascher Infoblatt 28, 2014 – Das Mediascher Gymnasium im ersten Kriegsschuljahr 1914/15, în „Mediascher Infoblatt”, nr. 28,

decembrie 2014. Mureșul, V, 1, 1941 – Mureșul, anul V, nr. 1, din 1 ianuarie 1941. Unirea, XXVI, 23, 1916 – Unirea, anul XXVI, nr. 23, din 7 martie 1916. Unirea, XXVIII, 29, 1918 – Unirea, anul XXVIII, nr. de propagandă 29, din marți 17 decembrie 1918.

59

Lucrări generale și speciale Abrudan 2016 – M. Ghe. Abrudan, „Participarea mea în Primul Război Mondial”, jurnalul inedit al sasului transilvănean Otto Folberth,

în „Astra Sebensiensis”, 2, 2016, p. 75-86. Abrudan 2017 – M. Ghe. Abrudan, Frontul transilvănean al Marelui Război reflectat în memorialistica sașilor ardeleni, în „Banatica”,

27, 2017, p. 587-608. Braisch 1936-1938, I, II – M. Braisch, Ehrenbuch der Kriegsteilnehmer von 1914-1919 der evangh. Kirschegemeinde A. B. in

Mediaș, I, II, Mediaș, 1936-1938. Bucur, Mărculeț 2017, III – Al. Bucur, V. Mărculeț, Considerații asupra participării românilor medieșeni la Primul Război Mondial, în

vol. „Mediaș - 750. Studii”, III, Mediaș, 2017, p.116-146. Carp 1947 – M. Carp, Cartea neagră. Suferințele evreilor din România, 1940-1944, I, București, 1946. Ciobanu 2001 – V. Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1949, Sibiu, 2001. Ciobanu 2013 – V. Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, Sibiu, 2013. Chioveanu 2012 – M. Chioveanu, Munca forțată în Holocaustul din România (1941-1944), în „Sfera Politicii”, nr. 5 (20), 2012 p. 82-

84. Dabija 1936 – G.A. Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), II, București, 1936. Documente 1989, VII – 1918 la români. Documentele Unirii. Unirea Transilvaniei cu România 1 Decembrie 1918, VII,

București,1989. Drăgan 1957 – N. Drăgan, Dezvoltarea Industriei în Mediaș între anii 1918-1944, Mediaș, 1957. Hurezean 2018 – R. Hurezean, Sașii, Marea Unire și mărul de Transilvania, în „Sinteza”, 13, iulie, 2018. Kartmann 2006 – R. Kartmann, Mic istoric al complexului „Traube” din Mediaș, din anul 1925 până în 1949, în „Contribuții la istoria

orașului Mediaș”, Mediaș, 2006, p. 165-170. Klingenspohr, Drotloff 2018 – A. Klingenspohr, H. Drotloff, Cartea de onoare a membrilor comunității evanghelice Mediaș,

combatanți în Primul Război Mondial, în „1918-2018. Mediașul și Marea Unire. Studii”, Mediaș, 2018, p. 5-22. Knall 2018 – H.J. Knall, Mediașul în perioada Marii Uniri, în „1918-2018. Mediașul și Marea Unire. Studii”, Mediaș, 2018, p. 40-89. Die Heimatgemeinshaft 1995 - Die Heimatgemeinshaft Mediasch 50 Jahre nach Depotation und Kriegsende, Kufstein, 1995, p. 12-

17. Matei 2013 – P. Matei, Documente de arhivă despre adunările țiganilor din Transilvania din anul 1919, în „Anuarul Institutului de

Istorie „G. Barițiu”, Cluj-Napoca, LII, Supliment, 2013, p. 447-470. Minorități 2001 – Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiganii din România (1919-1944), editori L. Năstasă, A. Varga, Cluj-

Napoca, 2001. Pe marginea 1942 - Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, București, 1942. Pauer 2004 – H. Gerhard Pauer, Liceul „Stephan Ludwig Roth” în epoca războaielor mondiale (1914-1945), în „Liceul Stephan

Ludwig Roth. Fragmente istorice”, I, Mediaș, 2004, p. 28-48. Popa 2018 – L. Popa, Sașii la răscruce de vremi: însemnări ale unor preoți sași din Transilvania din vremea Primului Război

Mondial, Cluj-Napoca, 2018. Popescu 1940 – Gr. N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului, II, București, 1940. Turturică 2016 – Turturică, Constanța-Oarba de Mureș-Carei. Luptele Diviziei 9 Infanterie în perioada 23 august-25 octombrie 1944,

în „Culorile trecutului”, din 25 octombrie 2016, p. 4-10. Țigău 2018 – D.L. Țigău, Studenți din Mediaș la facultăți de medicină (1849-1919), în „Collegium Mediense”, VIII, Comunicări

Științifice, XVII, Mediaș, 2018, p. 59-66. Țiplea 2004 – M. Țiplea, Monografia Școlii de Maiștri de Aviație (1920-2004), Mediaș, 2004.

Pagini web

www.andco.ro/aplicație (accesat: 23.07.2018). www.axentesever.ro/despre-comuna/istoric (accesat: 23.12.2016). www.iccmer.ro/detinuti (accesat: 13.07.2018). www.medyes.ro/node/1095 (accesat: 03.07.2018). www.isusibiu.ro/subunitati/medias (accesat: 27.08.2018). https://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_pentru_capul_de_pod_de_la_Narva (accesat: 12.08.2018).

60

UN ALT CENTENAR. IDEEA DE UNITATE NAȚIONALĂ ÎN ANII 1959-1965

Dr. Stan Stoica

Abstract. Another centenary. The ideas of the national unity in 1959-1965. In 1958, the communist regime in

Romania decided to organize the Centenary of the Principality Union (January 1959). The fact was surprising, because the event was ignored by the Communists. The idea of national unity of the Romanians is completely absent from the public space, subjected to censorship. The Stalinist period was characterized by denying national values and docility to Moscow's policy. After Stalin's death (1953) and the beginning of the de-Stalinization in the Soviet Union (1956) and in other Communist states, Gh. Gheorghiu Dej becomes aware that for the maintenance of personal power it is necessary to create an internal base and the gradual detachment of Moscow's influence. This explains Dej's growing interest in the national issue, manifested after the Soviet withdrawal (1958). This is revealed to a larger extent by closed-circuit documents (today's archive documents) than by public events. Cuvinte-cheie: Centenar, Unirea Principatelor, ideea națională, GH. Gheorghiu-Dej, Moscova, putere politică. Keywords: Centenary, Union of Principalities, national idea, Gh. Gheorghiu-Dej, Moscow, political power.

În anul 1958, regimul comunist din România decidea organizarea, cu mare fast, a Centenarului Unirii

Principatelor (ian. 1959). Faptul era surprinzător, deoarece evenimentul fusese cu totul ignorat până atunci de comuniști. Ideea de unitate națională a românilor lipsise cu desăvârșire din spațiul public, supus cenzurii. Perioada stalinistă s-a caracterizat prin negarea valorilor naționale și docilitate față de politica Moscovei. După moartea lui Stalin (1953) și inițierea destalinizării în URSS (1956) și în alte state comuniste, Gh. Gheorghiu Dej devineconștient că pentru menținerea puterii personale este necesară crearea unei baze interne și desprinderea treptată de sub influența Moscovei. Astfel se explică interesul tot mai mare al lui Dej față de problema națională, manifestat după retragerea trupelor sovietice (1958). Faptul este revelat într-o măsură mai mare de documentele cu circuit închis (azi documente de arhivă) decât de manifestările publice. Redescoperirea valorilor naţionale într-o țară comunistă nu era singulară. Acelaşi proces s-a înregistrat şi în alte regimuri comuniste, dornice să-şi câştige legitimitatea. Reanimarea unor frustrări naţionaliste, din trecutul „burghez”, a fost puternică de exemplu în Ungaria, atât înainte, cât și după Revoluția din 1956.

În România comunistă, până în 1958, au fost sărbătorite aproape exclusiv evenimente legate de istoria mişcării comuniste şi muncitoreşti: 1 Mai, Revoluţia din Octombrie, instalarea guvernului Petru Groza, proclamarea Republicii Populare Române etc. Istoria naţională era ignorată1, reperele de bază ale formării statului naţional român părând irelevante. Spre exemplu, în 1955, la 24 ianuarie, a fost organizată o şedinţă plenară a Academiei RPR în scopul adoptării unei poziţii faţă de hotărârea NATO de a folosi energia atomică în scopuri militare. Nimeni nu a pomenit ceva, cu acea ocazie, despre semnificaţia naţională şi istorică a zilei2. Situaţia se schimbă din 1959, când este sărbătorit cu mare fast centenarul Unirii Principatelor. Regimul a alocat sume importante şi a dispus o mobilizare cvasigenerală. Celebrarea evenimentului ca „mare sărbătoare naţională” a fost stabilită prin Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri al RPR privind sărbătorirea centenarului Unirii Ţărilor Române. Aceasta prevedea o sumedenie de manifestări: şedinţă solemnă a Marii Adunări Naționale, sesiune ştiinţifică la Academie, sesiuni ştiinţifice ale Institutelor de Istorie din Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca, adunări festive ale comitetelor regionale de partid, ale comitetelor executive ale Sfaturilor Populare, manifestaţii populare în aer liber („hore ale Unirii”) la Bucureşti şi Iaşi, conferinţe şi serbări în cluburile muncitoreşti, cămine culturale, instituţii de învăţământ, unităţi militare, difuzarea de emisiuni la radio şi tv, aşezarea unor plăci comemorative pe edificiile şi locurile legate de evenimentele Unirii, depunerea de coroane de flori la monumentele lui Al.I. Cuza, M. Kogălniceanu, C.A. Rosetti, V. Alecsandri, revenirea şcolii medii din Focşani la denumirea „Al.I. Cuza”, atribuirea denumirii „Piaţa Unirii” pieţei centrale din Focşani, emiterea de timbre comemorative „Centenarul Unirii Ţărilor Române”3.

Pentru buna desfăşurare a evenimentului, sunt puse în mişcare organizaţiile centrale şi locale de partid, sindicatele, instituţiile din domeniul culturii şi învăţământului. Sunt cooptate o serie de personalităţi ştiinţifice, pentru a da o mai mare greutate evenimentului. Pe parcursul anului 1959, momentele festive s-au ţinut lanţ: deschiderea Muzeului

1 Un exemplu elocvent: împlinirea a 80 de ani de la Războiul de Independenţă, în 1957, fusese marcată prin apariţia a doar două articole, relativ neînsemnate, în cele şase numere ale revistei „Studii”. În schimb, semicentenarul Răscoalei din 1907 a fost aniversat printr-o sumedenie de manifestări, inclusiv o sesiune ştiinţifică a Academiei. 2 Berindei 2006, p. 342. 3 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 33/1958, f. 1-3, Proiect de Hotărâre a CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri al RPR privind sărbătorirea Centenarului Unirii Ţărilor Române, datat 20 dec. 1958.

61

Unirii din Iaşi, redeschiderea Muzeului de Istorie al Oraşului Bucureşti, care a fost reorganizat în 1956-19584, schimbarea numelui Pieţei „28 Martie” din Bucureşti în „Piaţa Unirii”. Grăitoare este şi punerea în scenă a trei opere dramatice: Cuza Vodă, de Mircea Ştefănescu, la Teatrul Naţional din Bucureşti, Cuza Vodă şi Unirea, de Tudor Şoimaru, la Teatrul Tineretului din Bucureşti, şi Cuza Vodă. Evocare dramatică, de Mihail Davidoglu5. Desigur, Unirea Principatelor era „citită” în altă cheie decât cea tradițională. Piesele evidenţiau legătura domnului cu masele, în special cu ţăranii, rolul claselor dominante în realizarea Unirii fiind trecut sub tăcere.

La 22 ian. 1959, Academia Română organizează o sesiune ştiinţifică, la şedinţa de deschidere fiind prezenţi Ion Gheorghe Maurer, Athanase Joja, Iorgu Iordan, Mihai Ralea, Ştefan Milcu, Vasile Malinschi, Andrei Oţetea, Nicolae Lupu. Comunicările susţinute, având inevitabil conotaţii politice şi ideologice, dar şi un nivel ştiinţific acceptabil, au cuprins o tematică largă: importanţa economică (A. Oţetea) şi premisele economice (V. Malinschi) ale Unirii, mişcările sociale premergătoare (V. Maciu) şi aspectele social-culturale (M. Ralea) ale evenimentului, ecoul în Transilvania (Şt. Pascu). Între factorii externi favorabili sunt menţionaţi, de această dată, nu numai Rusia – care în realitate a avut un rol secundar –, ci şi „forţele progresiste” din Franţa, Germania şi Sardinia6.

La 24 ian. 1959 are loc şedinţa jubiliară a Marii Adunări Naţionale, la care iau parte cei mai importanţi reprezentanţi ai regimului. Ţin cuvântări istoricii A. Oţetea şi P. Constantinescu-Iaşi. Unul dintre demnitarii prezenţi la şedinţă, Chivu Stoica7, arată în cuvântul său că Unirea „a fost rezultatul firesc al întregii istorii precedente a poporului român”, insistând asupra ideii unităţii de neam şi limbă. În opinia sa, factorii decisivi ai unirii au fost masele populare, care au luptat pentru înfăptuirea ei împotriva Imperiului Otoman şi a boierilor (?!). Chivu Stoica evalua Unirea şi ca proces cultural, fiind menţionaţi pozitiv M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, A.T. Laurian, Al. P. Ilarian, V. Alecsandri, Costache Negri, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, C. Bolliac. Burghezia era acuzată că nu ar fi dorit reforma agrară, fiind incriminat în acest context I.C. Brătianu8.

Primul număr din 1959 al revistei „Studii” a apărut într-o formă festivă, cu un volum cuprinzător (336 de pagini) şi un conţinut dedicat în totalitate Unirii9. Alături de articolele unor istorici, revista cuprindea relatări privind şedinţele festive ale celor trei institute de istorie ale Academiei10, deschiderea unor expoziţii, inaugurarea unor plăci comemorative, numirea unor şcoli, reflectarea evenimentului în presa internă şi internaţională (rubrica Revista revistelor), apariţia unor lucrări11.

În numărul pe martie-aprilie al revistei era publicat şi studiul lui V. Vinogradov, Cu privire la rolul diplomaţiei ruse în Unirea Ţărilor Române12. După cum era de aşteptat, istoricul şi diplomatul sovietic supraestima rolul Rusiei, arătând că, în lupta pentru unire, aceasta „a avut un rol considerabil”13. Autorul scotea în evidenţă „interesele egoiste şi interesate ale Franţei”, puse în antiteză cu sprijinul dezinteresat al Rusiei, sensibilă la „năzuinţele maselor largi ale populaţiei pentru Unire”14. În lupta care s-a dat pe tărâm diplomatic între Marile Puteri, Rusia apare ca avocat al respectării autonomiei şi dorinţei de unire a românilor, concluzia articolului fiind că „activitatea diplomaţiei ruse corespundea năzuinţelor naţionale ale poporului român şi, în cele din urmă, a contribuit la unirea Ţării Româneşti cu Moldova”15. Regimul de la Bucureşti încă mai plătea tribut sovieticilor, situaţie ce se va schimba în anii ’60, când articolele referitoare la relațiile româno-ruse/sovietice se vor diminua simţitor16.

4 Ştefănescu (coord.) 1978, p. 371. 5 Vasile2011, p. 229. 6 Müller 2003, p. 251. 7 Preşedinte al Consiliului de Miniştri la acea dată, Chivu Stoica era cunoscut pentru docilitatea faţă de Gheorghiu-Dej. Vocea sa era identificată cu cea a şefului partidului. 8 Stoica 1959, p. 7-20. 9 În deschidere, era publicată Hotărârea CC al PMR privind sărbătorirea centenarului Unirii Principatelor şi articolul lui Chivu Stoica, 100 de ani de la Unirea Principatelor. Semnează articole A. Oţetea (Însemnătatea istorică a Unirii), V. Maciu (Organizarea mişcării pentru Unire în anii 1855-1857 în Moldova şi Ţara Românească), N. Adăniloaie şi M. Vlad (Rolul maselor populare în făurirea Unirii Ţărilor Române), Gh. Platon (Frământări ţărăneşti în Moldova în preajma Unirii), Şt. Pascu (Ecoul Unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania), N. Corivan (Unirea Ţărilor Române în cadrul politicii europene), Al. Vianu (Relaţiile franco-ruse în problema Unirii), P. Constantinescu-Iaşi (Unirea Ţărilor Române în artele plastice), G. Zane (Politica economică a Principatelor în epoca Unirii şi capitalul străin), C.C. Bodea (Actul original al alegerii prealabile a lui Alexandru I. Cuza, domn al Principatelor Unite). În cinstea aceluiaşi eveniment, Dan Berindei şi I. Vlasiu editau Documente privind politica externă a Principatelor în anii Unirii (1859-1861). 10 La sesiunea ştiinţifică de la Iaşi au participat istoricii Em. Condurachi şi B. Câmpina, din Bucureşti, istoricii ieşeni D. Berbescu, N. Corivan, V. Popovici, Gh. Platon ş.a. La sesiunea de la Bucureşti au prezentat comunicări I. Iordan, M. Ralea, V. Maciu, T. Vianu, Şt. Pascu, P.P. Panaitescu, C. Bodea, C.C. Giurescu, D. Berindei, Gh. Georgescu-Buzău ş.a. 11 Curticăpeanu, Popescu 1959; Ciachir 1958. 12 Vinogradov 1959, p. 35-52. 13 Vinogradov 1959, p. 35. 14 Vinogradov 1959, p. 35. 15 Vinogradov 1959, p. 50. 16 Stoica 2012, Anexa Evoluţia repartizării tematice a materialelor publicate în revista „Studii”, în anii 1953-1965, p. 249.

62

O schimbare de perspectivă este sesizabilă şi în privinţa unirii Transilvaniei cu România. La 1 dec. 1959 este inaugurată o secţiune consacrată Marii Unirii, în celebra sală a Unirii din Alba Iulia. În premieră de la instaurarea comunismului se organizează o sesiune ştiinţifică dedicată evenimentului, de către filiala Cluj a Academiei şi Universitatea Babeş-Bolyai. Cu acest prilej, Solomon Ştirbu (Institutul de Istorie a PMR) şi Lajos Iordáki (profesor la Universitatea din Cluj), prezintă favorabil „principiul federalist” promovat de social-democraţia austro-ungară. Inspirată din documentele Congreselor III şi IV ale PCR şi ale Kominternului, teoria – contrară ideii de unire cu România –, stârneşte reacţiile unor specialişti prezenţi la eveniment. D. Prodan, C. Daicoviciu, V. Cheresteşiu, Fr. Pall ş.a. aduc argumente în favoarea unirii Transilvaniei cu România, dorită de marea masă a populaţiei. Mai grăitoare este reacţia lui Gheorghiu-Dej, care a solicitat luarea unor măsuri disciplinare împotriva lui S. Ştirbu. Eliminat de la Institutul de Istorie a Partidului, acesta a fost repartizat la un liceu din Bucureşti17.

Unitatea naţională începea să fie recunoscută ca un fir roşu, care traversa atât trecutul burghez al ţării, cât şi prezentul socialist. Înhămarea întregii naţiuni la opera de construire a socialismului trebuia să fie continuarea firească, pe o „treaptă superioară”, a ideii de unitate naţională din faza de dezvoltare capitalistă a societăţii. În acest context apar, în istoriografia anilor 1959-1965, preocupări privind formarea conştiinţei naţionale, inexistente în perioada stalinistă.

Deschizător de drum pe acest subiect, în perioada comunistă, este Eugen Stănescu, un reprezentant al istoriografiei marxiste. Acesta publică articolul Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Mărturii interne. „Român-românesc” în textele româneşti din veacurile XV-XVII18, într-un moment în care orientarea naţională a regimului căpătase amploare (sept.-oct. 1964). Trecând peste semnificaţia temei în sine, constatăm o abordare complexă a autorului. Perspectiva marxistă – „neamul şi conştiinţa de neam [...] determinate de relaţiile sociale feudale” – se îmbină cu o înţelegere de tip romantic a conştiinţei de neam (căreia îi corespunde „o lume interioară mentală şi sufletească”19) şi cu reabilitarea vechii istoriografii (îi citează pe Gh. Brătianu şi N. Iorga). Concluzia este că „neamul şi conştiinţa de neam [...] precedă şi fac parte din însuşi procesul de formare a naţiunii şi conştiinţei naţionale moderne”20. Autorul leagă utilizarea termenilor român-românesc în Evul Mediu de existenţa conştiinţei unităţii de neam şi de destin istoric, manifestate prin lupta pentru unitate şi independenţă şi prin cultură. Ideea este întărită prin sublinierea existenţei unor tradiţii „vechi cât istoria întregului popor”, care dovedesc unitatea acestuia, „cu toată diversitatea formaţiunilor social-economice care s-au succedat”21.

Toată această demonstraţie despre identitatea naţională a românilor, venită din partea unui fost membru al echipei lui Roller, instalate în 1948, are o semnificaţie deosebită în privinţa evoluţiei ideologice a regimului, dar şi a adaptării unor istorici la noua linie a partidului. Principiile internaționalismului proletar primeau o serioasă lovitură. Identitatea etnică/naționalăa maselor era valorizată, indirect, mai mult decât cea pe criterii sociale. Ar trebui precizat că termenul „naţional” ieşise din uz în perioada stalinistă. Un banal exemplu: campionatul naţional de fotbal devenise „campionatul republican de fotbal”.

Interesul pentru istoria naţională şi pentru contracararea unor teze revizioniste străine este relevat şi cu prilejul Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Stockholm (21-28 aug. 1960). Pentru felul în care a fost pregătit evenimentul, grăitoare sunt două documente provenite din arhiva personală a lui C. Daicoviciu, publicate de profesorul orădean Sever Dumitraşcu în revista „Cele Trei Crişuri” din Oradea22. Conform acestora, participarea la Congres a fost precedată de întâlniri ale istoricilor din ţările socialiste (sept. 1959, Praga; mai 1960, Bratislava), în care se încerca, sub coordonarea sovieticilor, punerea de acord asupra unor poziţii comune faţă de comunicările istoricilor occidentali. Unul dintre documente, Referat asupra Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Stockholm (datat 29 mart. 1960), conţine şi informaţia că alături de delegaţii oficiali vor fi prezenţi la Stockholm un număr de 12 „turişti” (de fapt, agenţi cu rol informativ), practică folosită în toate ţările socialiste. Cel de-al doilea document, un raport al lui V. Varga, participant la sesiunea ştiinţifică de la Bratislava (3-5 mai 1960), informează cu privire la materialele care vor fi prezentate la Congres de istoricii din alte ţări. Stăruie asupra celor care ar putea interesa România, menţionând teme referitoare la problema naţională, cum ar fi Intelectualitatea şi naţionalismul în Europa de Est 1848-1918 (H. Seton-Watson, Marea Britanie) şi Probleme naţionale în monarhia habsburgică (F. Zwitter, Iugoslavia). Desfăşurat într-un moment de relativ dezgheţ în relaţiile internaţionale, Congresul de la Stockholm nu a fost lipsit de confruntări dure între istoricii din ţările occidentale şi cei din statele socialiste. Cele mai importante teme în dezbatere au fost: existenţa unor legi obiective care determină cursul istoriei, susţinută de specialiştii din statele socialiste23, problema periodizării istoriei mondiale24, istoria 17 Ţugui 1999, p. 154. 18 Stănescu1964, p. 967-1000. 19 Stănescu1964, p. 968. 20 Stănescu1964, p. 968. 21 Stănescu1964, p. 1000. 22 Cele Trei Crişuri, 1994, p. 12. 23 Idee preluată de Marx de la Hegel, care susţinea că evenimentele istorice au o desfăşurare inevitabilă. Marx a adaptat ideea la concepţia materialistă, argumentând că dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie în societate duce la adâncirea contradicţiilor dintre clasele

63

social-democraţiei europene25 şi istoria Austro-Ungariei, ca model de construcţie suprastatală, criza mondială din 1929-193326. Terenul ştiinţei era folosit în continuare pentru confruntări ideologice. Manifestările unor delegaţi din statele socialiste au determinat presa suedeză să ceară îngrădirea propagandei politice27.

Relevantă pentru raportarea conducerii comuniste la ideea națională este și activitatea Direcţiei pentru Propagandă şi Cultură. În anii 1959-1965, aceasta întocmeşte o serie de note şi rapoarte privind manifestările iredentiste din Ungaria, problema Basarabiei, principiile stabilirii graniţelor dintre statele socialiste. Totodată, constatăm abundenţa informărilor privind manifestările revizioniste ale cetăţenilor români de etnie maghiară, îndeosebi din Regiunea Autonomă Maghiară28. Deşi propaganda oficială proclama rezolvarea tuturor contradicţiilor naţionale, problema era departe de a fi rezolvată. Manifestate din nou după 1953, frustrările maghiarilor cu privire la apartenenţa Transilvaniei la România cunosc o exacerbare după Revoluţia din 1956. Pretenţiile regimului comunist din România de a constitui el însuşi soluţia pentru o convieţuire armonioasă, în cadrul unei societăţi fără naţiuni dominante şi clase exploatatoare, era contrazisă de realitatea unui balast istoric al relațiilor dintre cele două națiuni.

Importanţa acordată de autorităţile de la București problemei Transilvaniei este dezvăluită, între altele, de un voluminos dosar al Direcţiei Propagandă şi Cultură, datat iun. 1959. Acesta cuprinde date geografice, demografice şi istorice, opinii ale unor personalităţi internaţionale şi poziţia unor guverne privind Transilvania, un Documentar privind problema naţională din RPR şi un cuprinzător material intitulat Manifestări naţionalist-şovine şi revizioniste în RP Ungară în perioada 1947-195929. Documentul tratează istoria Transilvaniei ca parte integrantă a celei româneşti, concluzia fiind exprimată prin preluarea unui citat din Marx: „Transilvania este a celor 2/3 de iobagi români care o locuiesc şi nu a grofilor maghiari”30. Autorul încearcă să fie politically correct faţă de regimul democrat-popular „frățesc” din Ungaria, arătând atât „violenţele şi samavolniciile” regimului horthyst în NV Transilvaniei, cât şi „politica barbară de asupriri şi persecuţii” a „guvernului fascist român” împotriva populaţiei maghiare rămase în graniţele ţării, după Dictatul de la Viena31. În secţiunea dedicată manifestărilor şovine şi revizioniste din Ungaria democrat-populară sunt citate numeroase articole, lucrări literare şi ştiinţifice, broşuri, filme şi chiar emisiuni pentru copii, în care apar: denumiri jignitoare la adresa românilor, ideea apartenenţei istorice a Transilvaniei la Ungaria, regretul cu privire la prevederile Tratatelor de la Trianon (1920) şi Paris (1947). Concluzia documentului realizat de Direcția Propagandă și Cultură este că iredentismul maghiar s-a manifestat „cu deosebită putere” în anii 1947-1959, iar din a doua jumătate a anului 1958 „s-a accentuat în mod serios”32, fără ca oficialităţile maghiare să descurajeze aceste tendinţe.

Interesul cu privire la problema Transilvaniei se menţine constant şi în anii următori, cunoscând o creştere semnificativă în 1964. Între numeroasele informări ale Direcţiei pentru Propagandă şi Cultură se numără semnalarea apariţiei lucrărilor Corespondenţa secretă a lui Horthy Miklós33 şi Teleki László 1810-186134 şi unraport privind reflectarea istoriei românilor şi a Transilvaniei în manualele şcolare din Ungaria35. Prima lucrare, apărută la Budapesta (dec. 1962) într-un tiraj de masă (17 000 de exemplare), conţinea numeroase referiri jignitoare la adresa românilor. Dispreţul manifestat de Horthy, îndeosebi în corespondenţa cu Hitler, era însoţit de consideraţii privind Tratatul de la Trianon. Între altele, liderul Ungariei fasciste afirma: „Eu cunosc aproape întreaga lume şi românii sunt singurul neam pe care-l dispreţuiesc. Acolo toată lumea fură, minte şi înşeală, toţi sunt coruptibili şi în cursul scurtei lor istorii şi-au vândut

sociale („lupta contrariilor”). La rândul ei, aceasta duce la revoluţie şi la instaurarea unei noi orânduiri, superioare („prin acumulare cantitativă se produc salturi calitative”). 24 Istoricul sovietic E.M. Jukov a susţinut că singura periodizare ştiinţifică poate fi cea bazată pe schimbarea modurilor de producţie. 25 Aceasta a prilejuit dezbateri aprinse îndeosebi între istoricii vest-germani şi cei din R.D. Germană. 26 Goldberger, Varga 1960, p. 100-110. 27 Despre Congresul internaţional de Ştiinţe Istorice (Stockholm, 21-28 aug. 1960), în „Studii”, nr. 6/1960, p. 153-161. 28 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 53/1954, f. 259-260: Informaţie cu privire la manifestările de naţionalism, din 10 febr. 1954; ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 53/1954, f. 314-318: „Rezolvarea problemei naţionale în RPR de către PMR”, conferinţă în faţa Comitetului regional Arad; Ibidem, f. 328-334: Informaţie cu privire la deplasarea făcută în RAM în legătură cu problema naţională, din 20 dec. 1954; ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 53/1954, f. 341-347: Informaţie despre activitatea desfăşurată în regiunea Baia Mare privind problema naţională, din 27 dec. 1954. Din materiale reiese că revizioniştii maghiari erau nemulţumiţi de alipirea Transilvaniei la România, în 1945, şi sperau în „venirea ungurilor”. Problemele existente în aprovizionarea cu bunuri de larg consum, predarea cotelor agricole etc. erau puse pe seama apartenenţei la România. 29 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 25/1959, f. 1-189, Documentar privind problema Transilvaniei, Strict Secret, înregistrat la Direcţia Treburilor CC al PMR la 15 iun. 1959. 30 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 25/1959, f. 99. 31 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 25/1959, f. 75. 32 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 25/1959, f. 128. 33 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 1/1964, f. 60-97. 34 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 55/1964, f. 2-5, „Tov. Dej, din partea tov. Răutu, spre informare, cu privire la lucrarea Teleki László 1810-1861, autor Horváth Zoltán, apărută în 1964 la Editura Academiei Ungare. 35 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 18/1964, f. 1-14. Informare comună a Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie şi a Secţiei Relaţii Externe a CC, din 7 mart. 1964, privind conţinutul manualelor şcolare editate în Ungaria, în 1962-1963.

64

şi şi-au înşelat toţi aliaţii”36. Nu cunoaştem existenţa unui demers al oficialilor români faţă de omologii maghiari, cu privire la editarea unei asemenea lucrări. Deşi părea un act ştiinţific, ce ţinea de trecutul burghez al celor două ţări, apariţia cărţii era interpretată de conducerea PMR ca simptom al revizionismului maghiar, încurajat indirect de regimul comunist de la Budapesta. Interpretarea gestului ca având semnificaţii politice ascunse era cu atât mai tentantă, cu cât la Bucureşti era pregătită lucrarea Karl Marx- Însemnări despre români. Aflate într-o perioadă de redefinire, ambele regimuri comuniste făceau apel la trecutul naţional pentru obţinerea unei popularităţi care până atunci le lipsise.

Conducerea României urmăreşte nu doar felul în care este văzută problema Transilvaniei în Ungaria, ci şi reacţiile – mult mai radicale –, ale maghiarilor din diaspora. Aceştia semnalau încălcări ale drepturilor maghiarilor, mergând până la a susţine că minoritatea maghiară din România „se află în faţa unei exterminări biologice”37.

Amploarea revizionismului maghiar, de care Gheorghiu-Dej și apropiații săi aveau cunoștință, ne obligă să nuanţăm problematica evoluţiei României către comunismul naţional. Rămâne determinantă dorinţa lui Gheorghiu-Dej de ieşire de sub influenţa Moscovei şi de folosire a naționalismului pentru obținerea popularităţii interne, însă aceasta a fost alimentată și derevizionismul maghiar – manifestat atât în România, cât şi în Ungaria şi în Occident.

Tema Transilvaniei devine importantă şi din cauza unui eventual şantaj sovietic la adresa României. Posibilitatea ca URSS să sprijine Ungaria pentru emiterea unor pretenţii teritoriale la adresa României nu a fost menţionată oficial în acea perioadă, însă a fost vehiculată neoficial ca mijloc de a menţine România sub ascultare38. Nevoia de a contracara revizionismul maghiar şi intenţia de a folosi Basarabia ca factor de presiune în relaţia cu URSS îl determină pe Gheorghiu-Dej să se documenteze în probleme ce păreau uitate sau depăşite. Documentele de arhivă ne dezvăluie faptul că Dej a citit cu mare interes și a adnotat materiale despre anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă39, Pactul Ribbentrop-Molotov40, rapturile teritoriale din 194041, situaţia tezaurului românesc de la Moscova42, principiile marxist-leniniste care trebuie să stea la baza stabilirii frontierelor între state43, tezele leniniste cu privire la problema anexiunilor teritoriale44.

În România, stat socialist înconjurat din toate părţile de regimuri „frăţeşti”, se naşte complexul cetăţii asediate, în care gardienii – oameni politici, dar şi istorici –, sunt foarte atenţi la mişcările vecinilor45. Aşezarea României comuniste pe făgaş naţional va fi consacrată prin declaraţiile lui N. Ceauşescu, în discursul din 7 mai 1966, cu ocazia aniversării fondării PCR. Noul lider al partidului afirma, cu acea ocazie, că „indicaţiile date partidului (de Komintern, n.a.)

36 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 1/1964, f. 65. 37 ANIC, Colecţia Gh. Gheorghiu-Dej, D. 927, f. 33, Raport strict secret al Agerpres, din 16 apr. 1963, referitor la articolul din „Washington Post” intitulat Occidentul a primit un apel din partea ungurilor care locuiesc în România (f. 32-34), din 15 apr. 1963. Tot pentru interesul privind problema Transilvaniei, de văzut titlurile subliniate de Dej pe lista de lucrări primită de la Biblioteca MAE (Ibidem, D. 927, f. 185-202). 38 ANIC, Colecţia Gh. Gheorghiu-Dej, D. 927, f. 157-159, Raport Agerpres, strict secret, din 22 sept. 1964, despre articolul Proiecte teritoriale, autor Seynour Freidin („New York Herald Tribune”, 15 sept. 1964). Un pasaj din acest articol este semnificativ şi stârneşte interesul lui Dej, care-l subliniază cu creionul roşu: „Un caz deosebit de semnificativ: s-a sugerat de către politicieni sovietici că o parte a teritoriului României ar putea fi susceptibil de a fi smuls. Teritoriul menţionat este provincia Transilvania, altă dată maghiară, pe care toate regimurile ungare după primul război mondial doreau s-o recucerească. De când România a încercat să iasă de pe orbita sovietică, ruşii au sugerat pe ocolite că Transilvania este o problemă care ar trebui revăzută”. 39 ANIC, Colecţia Gh. Gheorghiu-Dej, D. 927, f. 162-174 şi 175-184. La solicitarea lui Dej, ministrul forţelor armate, Leontin Sălăjan, trimite de la biblioteca Ministerului Apărării rezumatele a două lucrări ale lui D.A. Sturdza: Europa, Rusia şi România. Studiu etnic şi politic şi Chestiunea Trandafilof. Episod din istoria modernă a României, 1943-1944. Cele două rezumate sunt citite cu atenţie de Dej, care face sublinieri acolo unde se vorbeşte despre anexarea Basarabiei, în 1812 (f. 164). 40 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 46/1964, Notă din 13 nov. 1964 a Direcţiei pentru Propagandă şi Cultură, cu privire la o discuţie Hitler-Molotov despre Pactul Ribbentrop-Molotov (Berlin, 13 nov. 1940), f. 2-10. 41 Interesul lui Gheorghiu-Dej pentru rapturile teritoriale din 1940 şi pentru felul în care s-au comportat horthyştii cu populaţia românească este relevat, între altele, de sublinierile sale pe listele bibliografice primite. Adresa MAE din 4 ian. 1965 conţine, ca anexă, titlurile din biblioteca MAE privitoare la România între anii 1918 şi 1947 (ANIC, Colecţia Gh. Gheorghiu-Dej, D. 927, f. 185-202). Pe listă, Dej a subliniat titlurile referitoare la unirea Transilvaniei cu România în 1918, abuzurile regimului horthyst din Transilvania, evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în 1940. La f. 202, Dej notează: „Despre pactul de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov) nimic?”. 42 Niculescu-Mizil 2002, p. 271. Fostul demnitar susţine şi că Gheorghiu-Dej a cerut, încă din 1954-1955, un documentar referitor la problema tezaurului (Niculescu-Mizil 2002, vol. II, p. 49). 43 ANIC, Colecţia Gh. Gheorghiu-Dej, D. 927, f. 126-146, articol intitulat Poziţia marxist-leninistă în rezolvarea litigiilor teritoriale, de V.A. Zorin şi V.L. Israelian, apărut în presa sovietică (nu se specifică ziarul sau revista). Materialul tradus, datat 27 febr. 1964, a fost citit de Dej cu foarte mare interes, dovadă mulţimea adnotărilor lăsate pe marginea textului. 44 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, D. 12/1965, f. 2-11, Documentar realizat la Direcţia de Propagandă şi Cultură, intitulat Referiri ale lui V.I. Lenin la problema anexiunilor şi contribuţiilor. 45 Spre exemplu, planul de cercetare pe 1963 al Institutului de Istorie al Academiei cuprindea tema Istoria României în istoriografia străină (Arhivele Academiei, A 14a, Fond Cabinet Preşedinte. Cabinet Vicepreşedinte, D. 114/1963, Sinteza cu privire la planul de cercetare pe 1963 al Academiei RPR, f. 245).

65

de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covârşitoarea lor majoritate de români […] erau profund greşite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului naţional şi la destrămarea poporului român”46.

Virajul spre naţional-comunism nu se putea produce fără apelul la posibilităţile de legitimare ale istoriei. Deşi se manifestă în mod evident în anii ’60, filonul naţional apare, sporadic, încă din 1955, când consacrarea unor istorici valoroşi ca membri ai Academiei a dus la spargerea monopolului deţinut în istoriografie de M. Roller şi acoliţii săi. Grupul noilor academicieni - A. Oţetea, C. Daicoviciu, Em. Condurachi, D. Prodan –, a acţionat în anii 1955-1957 nu numai pentru reprofesionalizarea domeniului, ci şi pentru readucerea valorilor naţionale în discursul istoric.

Din 1963, când ruptura de Moscova devine evidentă, regimul încurajează manifestarea acestei tendinţe ca mijloc de realizare a căii proprii spre socialism. Revenirea treptată la valorile naţionale trebuia să confere partidului o identitate proprie şi o aură de partid naţional. Istoriografia trebuia să dea legitimitate şi popularitate regimului comunist şi partidului. Procesul nu era deloc simplu, deoarece nu era o reîntoarcere pe vechile poziţii „burgheze”. Istoria trebuia rescrisă, de această dată pe coordonatele unui comunism naţional. Caracterul antiromânesc al PCR din perioada interbelică, lipsa de popularitate a partidului şi accederea sa la putere cu sprijinul unei puteri străine făceau dificilă legitimarea noii orientări. În plus, tentaţia istoricilor formaţi în perioada „burgheză” de a gândi şi a scrie pe temeiul valorilor naţionale, latentă în perioada terorii ideologice stalinist-rolleriste, putea naşte excese. De aceea, trecerea trebuia să se realizeze treptat, într-un ritm strict controlat.

Noua versiune oficială a istoriei naţionale şi a istoriei Partidului urma să îmbrace în haină socialistă noţiuni precum identitate naţională, patriotism, luptă pentru independenţă, interes naţional. Tranziţia de la internaționalismul proletar la naţional-comunism se va face, în linii mari, în anii 1959-1965, dar abia după 1962 această tendinţă căpătă un contur clar. Anul 1959 este un reper important din cel puţin trei motive: a. problema naţională începe să ocupe un loc important pe agenda conducerii PMR; b. are loc reinterpretarea actului de la 23 August, prin mutarea accentului de pe contribuţia „Armatei Roşii eliberatoare” pe cea a partidului47; c. reafirmarea ideii de unitate naţională, mai ales cu prilejul sărbătoririi Centenarului Unirii Principatelor.

Bibliografie

Arhivele Academiei, A 14a, Fond Cabinet Preşedinte. Cabinet Vicepreşedinte, D. 114/1963. ANIC – Arhivele Naționale Istorice Centrale, Colecţia Gh. Gheorghiu-Dej, Dosar 927. ANIC – Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar 53/1954, D. 33/1958, D.

25/1959, D. 1/1964, D. 55/1964, D. 18/1964, D. 46/1964, D. 12/1965. Berindei 2006 – D. Berindei, Istoria Academiei Române (1866-2006), Bucureşti, 2006. Cele Trei Crişuri, 1994 – Cele Trei Crişuri, Oradea, Serie nouă, an 5, nr. 9-10 (sept.-oct.)/1994. Ciachir 1958 – N. Ciachir, 100 de ani de la Unirea Principatelor, Bucureşti, 1958. Curtic[peanu, Popescu 1959 – V. Curticăpeanu, Gr. Popescu, 100 de ani de la Unirea Ţărilor Române, Bucureşti, 1959. Goldberger, Varga 1960 – N. Goldberger, V.A. Varga, Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Stockholm din 1960, în

„Analele Institutului de Istorie a Partidului”, nr. 6, 1960, p. 100-110. Müller 2003 – Fl. Müller, Politică şi istoriografie în România, 1948-1964, Cluj-Napoca, 2003. Revistele Studii, anii 1953-1965, și Analele Institutului de Istorie a Partidului, nr. 6/1960. Stănescu 1964 – E. Stănescu, Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Mărturii interne. Român-românesc în textele

româneşti din veacurile XV-XVII, în „Studii”, 5, 1964, p. 967-1000. Ștefănescu (coord) 1978 – Şt. Ştefănescu (coord.), Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978. Stoica 1959 – C. Stoica, 100 de ani de la Unirea Principatelor, în „Studii”, nr. 1, 1959, p. 7-20. Stoica 2012 – S.Stoica, Istoriografia românească între imperativele ideologice și rigorile profesionale (1948-1965), București, 2012. Țugui 1999 – P.Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1999. Vasile 2011 – C.Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 2011. Vinogradov 1959 – V. Vinogradov, Cu privire la rolul diplomaţiei ruse în Unirea Ţărilor Române, în „Studii”, 2, 1959, p. 35-52.

46 Niculescu-Mizil 2001, p. 302-303. Ceauşescu critica totodată „amestecul Kominternului în stabilirea componenţei organelor de conducere ale partidului” şi evidenţia „consecinţele negative ale practicii Kominternului de a numi cadrele de conducere ale partidului, inclusiv secretarul general, dintre oamenii din afara ţării, care nu cunoşteau viaţa şi preocupările poporului român”. 47 Stoica 2012, p. 141-145; Plenara CC din nov.-dec. 1961 a consacrat această tendinţă, a dat consistenţă şi coerenţă acestei noi direcţii de creare a unui comunism naţional şi de rescriere, în fapt, de remistificare a istoriei partidului.

66

CULTURĂ ȘI

CIVILIZAȚIE

67

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA

Drd. Dionisie Vladimir Turcu

Dr. Dionisie Marian Turcu

Abstract. Physical Education in the Middle Ages in Wallachia and Moldavia. There are groundsthatjustifyustal king about the existence of a chivalric education in the Romanian lands. Some Romanian historians who have taken a close look at the feudal age,support the existence of the knights' institution in the Romanian countries, which were named "braves" in 1395. Since, for war, the boyars dressed like the Western Knights with chain mail shirts andusing the same fighting technique, means that the preparation for this type offighting had at least some common elements.

Cuvinte cheie: educație fizică, călărie, turnir, lupte. Keywords: physical education, horse backriding, tourney, fights.

Introducere. La sfârşitul sec. XII şi începutul sec. XIII, ultima versiune a epopeii germane Nibelungenlied, în

cântul al XXII-lea, menţionează „un duce Rămunc din Ţara Valahă […] pe calul lui măiestru călărind”, distingându-se în „pestriţa călărime, ce multe limbi vorbea “1, venită să se întreacă în arenă în turnirurile cavalereşti.

Din acest episod al poemului german reiese vechimea exerciţiului călăriei la români. În descrierea primirii Kriemhildei de către Attila (Etzel) se arată că printre călăreţii ce au ieşit întru întâmpinarea logodnicei, pe lângă ruşi, polonezi şi greci (bizantini) erau şi „valahi alergând repede pe caii lor cei foarte buni, căci ei călăreau din toate puterile, aşa cum le era obiceiul”. În fruntea lor era „ducele Rămunc din Ţara Valahilor”, care „se vedea alergând ca pasărea în zbor”2.

Numele deformat, „rămunc”, înlocuieşte, prin denumirea poporului căruia îi aparţinea, numele personal al ducelui, pe care autorul anonim nu-l cunoştea.

Material și metode de lucru. Metodele utilizate sunt studiu documentar al literaturii de specialitate, analiza teoretică și sinteza informațiilor. Documentarea teoretică a urmărit identificarea și trecerea în revistă a stadiului cunoașterii problematicii abordate. Metoda principală folosită a fost metoda istorică, ca metodă cu caracter larg de aplicare, având dublă utilitate, prin faptul că ea este totodată metodă particulară de cercetare empirică și analitică.

Conținut. Prima menţiune a halcalei, (exerciţiu cavaleresc), şi a întrecerilor de cai, lupte, aruncarea suliţei şi tragerea cu arcul între voinicii „de pe Motru şi Jii“ este în 12713. În timpul domniei lui Vlaicu Vodă (1364-1377), tradiţia spune că s-a jucat pentru prima oară Hoina în Ţara Românească. La 1412, o echipă de cavaleri munteni de la curtea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) participă la turnirul desfăşurat la Buda (Ungaria), în cinstea unei alianţe militare îndreptată împotriva Imperiului Otoman, între regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg şi regele Poloniei, Wladislaw al II-lea Jagello4.

Una din cele mai importante scrieri enciclopedice europene a secolului al XVI-lea, în care sunt menţionate sfaturi preţioase privind jocurile şi exerciţiile fizice ale vremii, este Învăţăturile lui Neagoe Basarab (1518-1521), către fiul său Teodosie5.

Suedezul Paul de Strassburg, aflat în trecere prin Ţara Românească, în 1632, menţionează existenţa la curtea lui Leon Tomşa (1629-1632) a întrecerilor cavalereşti, care constau în exerciţii cu lancea, călărie, tir cu arcul, aruncarea la ţintă din alergare călare, etc., şi premiile în galbeni, acordate câştigătorilor, de către însuşi domnitorul6.

În 1676 are loc la Bucureşti logodna lui Ştefan, fiul lui Radu Vodă, domnul Ţării Româneşti, cu Catrina, fiica lui Duca Vodă, domnul Moldovei, în legătură cu care cronicarul muntean Radu Popescu menţionează pentru prima dată, existenţa corturilor „întinse în deal” precum şi a săriturii peste 8 bivoli alăturaţi, executată de către „pehlivani acrobaţi cu unu-două salturi în aer”7.

1 Kiriţescu 1964, p. 503. 2 Kiriţescu 1964, p. 503. 3 Postolache 1979, p. 16. 4 Postolache 1979, p. 16. 5 Turcu 1997, p. 276. 6 Postolache 1979, p. 19. 7 Postolache 1979, p. 20.

68

În condiţiile întăririi dominaţiei otomane în Ţările Române, începe decadenţa spiritului militar. Armatele întrebuinţează tot mai mulţi mercenari străini. În timpul regimului domnitorilor fanarioţi, clasa boierească, în care au intrat numeroase elemente greceşti, decade: ea nu mai practică exerciţiile fizice în plin aer, călăria, vânătoarea, mânuirea armelor, ci duce o viaţă de trândăvie şi moleşeală. Boierii petrec făcând chefuri, imitând protipendada decăzută a Orientului.

O interesantă informaţie cu privire la educaţia fiilor de boieri găsim la Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. Era obiceiul spune marele cărturar, ca tinerii boieri să primească slujbe noi după ce dovedeau credinţă şi iscusinţă în îndeplinirea altor slujbe mai mici la curtea altor boieri. Aceste slujbe erau identice cu acelea de paj sau scutier. Fiii marilor boieri odată ajunşi la vârsta adolescenţei, erau primiţi la curtea domnului ţării, unde îndeplineau, timp de câţiva ani, diverse slujbe (cămătar, postelnic, etc.)8. „După ce-şi petrecea în chipul acesta tinereţea, (domnul) îl ridica în starea cea dintâi”9.

Concomitent se desprindea şi tehnica mânuirii armelor, fiii boierilor se formau deci – cel puţin în secolele XIV-XVI – ca oşteni şi sfetnici ai domnului.

Cronicarii din Ţara Românească şi Moldova în letopiseţele lor, precizează anumite obiceiuri populare şi alte elemente legate de domeniul educaţiei fizice.

Boierimea, respectiv nobilimea din Transilvania forma în cadrul armatei cavaleria grea. Letopiseţul anonim al Moldovei10 arată că în 1481, înapoiat la Suceava, după bătălia de la Râmnic: „Ştefan voievod a făcut mare ospăţ mitropolitului, episcopilor şi boierilor săi, şi întregii oştiri. Şi-a instituit atunci mulţi viteji şi a dăruit atunci multe daruri, îmbrăcăminte scumpă boierilor şi vitejilor şi întregii lui oştiri”.

Este cunoscut faptul că în evul mediu, sistemul de educaţie a tineretului se desfăşura la curţile nobililor şi presupunea parcurgerea anumitor trepte în funcţie de vârstă.

În Ţările Române copiii boierilor trebuiau să parcurgă aceste perioade care însă, purtau alte denumiri şi anume: pentru paj – „copil de casă”, pentru scutier – „fiu de boier”, iar pentru cavaler –„viteaz”.

Miron Costin, el însuşi reprezentant al clasei boiereşti, spune despre dânsul în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, că atunci când a fost tânăr a slujit ca “fiu de boier”, care arată o vârstă superioară celui de „copil de casă”. Perioada respectivă se poate asemăna cu cea de scutier, pe care tânărul o îndeplinea până la vârsta de 21 de ani.

De asemenea Grigore Ureche făcând portretul lui Bogdan Vodă, fiul lui Alexandru Lăpuşneanul, care şi-a început domnia de la o vârstă foarte tânără (15 ani) spunea că „nici de carte era prost, la călărie sprinten, cu suliţa la halca (joc cu suliţa n.n.) nu prea lesne vrea avea potrivnic, a săgita din arc tare nu putea fi mai bine”11.

Aceste exerciţii reprezintă o parte din cele şapte virtuţi cavalereşti (călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea, viaţa la curte şi turnirul).

Tunirul a fost practicat şi în Ţările Române, reamintim participarea unei echipe de cavaleri, pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, la Buda, în Ungaria, iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria12.

Turnirul era cunoscut în Ţara Românească sub denumirea de „harţă”. Din cele relatate mai sus se vede rolul important pe care l-a avut calul în viaţa poporului român. Întrecerile de călărie şi exerciţiile fizice legate de acest animal nu puteau lipsi. Vorbind despre domnia lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce descria îndemânarea pe care o avea în arta călăriei Dedul Spărtaru care „când alerga pe cal cât pute, săre de pe un cal pe altul şi pune trei cai alăture şi de pe gios să răpedzie şi-i sărie pe tustrei pe sus. Nu era altu om în ţară ca dânsul, harnic şi viteaz”13. Tot despre o întrecere de călărie, de data aceasta în legătură cu obiceiurile de nuntă, Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldavie, povestea: „Dumineca se strâng toate rudeniile mirelui ca să aducă mireasa şi trimit înainte colăcari care să vestească sosirea mirelui. Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc în cale şi caută să-I prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru colăcarii folosesc, de obicei cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-I prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-a-ndărătelea pe cal […]. La urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa miresei, se pune la cale o întrecere de cai, hotărându-se o răsplată, şi anume: la oamenii de rând o năframă cusută frumos, iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau de mătase, de bun preţ. Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi după ce dau semn de pornire pintr-unul dintr-înşii care face strigarea, aceia ce cred că au caii cei mai buni, le dau pinteni. Învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul este împodobit cu o cunună de flori împletită meşteşugit.14

8 Postolache 1979, p. 107. 9 Cantemir 1973, p. 212. 10 Todan și colab. 2000, p. 76-81. 11 Ureche 1995, p. 37 12 Todan și colab. 2000, p. 78. 13 Neculce 1955,p. 83. 14 Cantemir 1961, p. 173.

69

Astăzi, dacă interpretăm acest fragment ne dăm seama că este vorba de un adevărat concurs, cu un traseu bine stabilit, cu arbitrii şi chiar cu acordare de premii. Se observă că era vorba de o demonstraţie acrobatică pe cal, aşa cum au fost descrise în capitolele anterioare cele care aveau loc în ţările din apus.

Cu ocazia logodnelor şi a nunţilor, se desfăşurau şi alte exerciţii fizice, în special acrobatice şi de forţă. Despre o astfel de logodnă, petrecută în anul 1679, Ion Neculce precizează în fragmentul următor că „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici, şi de giocuri şi de pehlivani şi de puşci” iar Radu Popescu, martor ocular la acest eveniment completează cu amănunte: „Adus-au pehlivani de cei ce joacă pă funii, şi de alte lucruri; adusese şi un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pă locurile noastre. Iute om era şi vârtos. Lângă altele, dă nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat: punea de rând 8 bivoli şi să răpezia iute, şi sărind peste ei, să da în văzduh peste cap şi cădea în picioare de ceia parte”15; alta: „un cal domnescu, gras mare, îşi lega chica dă coadă-i şi-l bătea comişălul şi nu putea să-l mişte dă loc. Alta: un copaci mare den pădure adusese, neted, şi, înfipt, s-au suit pă dânsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri, ce-au făcut sus în vârfu-i, s-au slobozit de acolo cu capul în jos, şi au dat în picioare; alta; să prindea mulţi oameni câte doi în mâini, şi făcea chip ca de o bute cu mâinile, şi intra cu capul pen gura aceia nu-l simţea oamenii, şi de ceia parte cădea în picioare. Ca acestea multe făcea, care nu le ţinem minte”16.

Exerciţiile descrise mai sus aveau loc la o nuntă boierească, însă practicarea lor putea avea loc şi la nunţile din popor, însă la o scară mai redusă. De reţinut este faptul că exerciţiile şi jocurile care se practicau în ţara noastră în acea perioadă, erau într-o oarecare măsură asemănătoare cu cele practicate în ţările apusene.

Jocurile şi dansurile populare erau de asemenea îndrăgite şi răspândite în ţara noastră, aşa încât Dimitrie Cantemir redându-le în amănunţime relatează: „Jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuzi şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-u şir lung. Alminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora; când stau însă într-un şir lung şi se ţin de mâini aşa fel că fruntea şi coada şirului rămân slobode şi merg împrejur făcând diferite întorsături, atunci acesta se numeşte, cu un cuvânt luat de la leşi „danţ”. La nunţi înainte de cununie au obicei să joace în ogrăzi şi uliţe în două şiruri, unul de bărbaţi, iar celălalt de femei”17.

Un dans popular aparte care a atras atenţia şi lui Dimitrie Cantemir, a fost Căluşarii. Interesantă este însă relatarea pe care o face Dimitrie Cantemir în continuare: „Dacă o ceată de aceştia de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi după ce fac învoielile de pace, ceată biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani”18.

Cronica timpului ne-a relatat un caz în care printre alte întreceri populare apare şi lupta, mai bine spus trânta care a fost foarte răspândită în ţările române şi în special în mediul rural. Referitor la această disciplină în secolul XIX, într-un fragment al poetului Vasile Alecsandri, intitulat Românul şi poezia lui, acesta relatează că „în vreme ce bătrânii stau culcaţi pe iarbă, povestind despre vremea veche, în vreme ce nevestele şi însurăţeii gioacă în horă, mulţi din flăcăi fac rămăşaguri pe trântă, se apucă de luptă trupească. A rămas din vechime un obicei care domneşte la munte şi la câmpie, iar biruitorul este încununat cu stimă şi respect precum odinioară la Roma, gladiatorii cei vestiţi”19.

Deci trebuie să menţionăm că în Ţara Românească era practicată trânta dreaptă, iar în Moldova se practica lupta voinicească şi se mai obişnuia şi aşa numita luptă pe furiş, în care erau permise toate şiretlicurile, mai puţin loviturile. În regiunile muntoase, se practica lupta mocănească, asemănătoare luptelor libere din zilele noastre, iar în Dobrogea se desfăşura o aşa numită „pehlivanie”, în care luptătorii se luptau fiind goi până la brâu şi unşi cu grăsime, ca şi cei din antichitate.

De asemenea Dimitrie Cantemir elogiază calităţile de luptători ale românilor în poemul său Preda Buzescu, eroul său, Preda, îl răpune în luptă dreaptă pe Hanul Tătărăsc.

Destul de des este redată în cronici şi vânătoarea, care şi la noi ca şi în restul ţărilor din Europa, era un exerciţiu fizic, practicat în timp de pace şi transformat într-un mijloc de destindere, de petrecere a timpului liber. Rolul şi importanţa vânătorii în activitatea curţii trebuie să fi fost mare, din moment ce la curte era chiar o funcţie permanentă de „vătaf de curte” aşa cum cronica lui Radu Popescu ne spune că Neagoe Basarab, înainte de a fi domn a fost vătaf de vânătoare, la curte lui Radu-vodă. Dimitrie Cantemir referitor la vânătoare scrie în continuare în lucrarea sa spunând: „După cum toţi domnii de pe pământ obişnuiesc să iubească vânătoarea, aşa şi domnii Moldovei o socotesc foarte plăcută. Să nu se creadă că unui neam plecat cu totul armelor îi place vânătoarea – care este un fel de război – mai mult decât toate celelalte îndeletniciri trupeşti; la moldoveni ea se bucură de cinste îndeosebi şi pentru că le-a dat prilejul să-şi găsească şi să-şi ia iarăşi în stăpânire patria”20. 15 Kiriţescu 1964, p. 151. 16 Cantacuzino și colab. 1961, p. 400. 17 Cantemir 1961, p. 175. 18 Cantemir 1961, p. 175. 19 Balaş 1997, p. 11. 20 Balaş 1997, p. 132.

70

Concluzii. Referitor la cele prezentate mai sus, au fost descrise câteva din exerciţiile fizice practicate în ţara

noastră de-a lungul Evului Mediu atât de către ţărani, poporul de rând cât şi de boieri. Deosebirea între ele consta în aceea că în timp ce boierii, respectiv nobilii în Transilvania practicau aceste exerciţii în mod organizat, ţăranii nu aveau posibilitatea, practicând exerciţiile fizice în mod sporadic, cu ocazia sărbătorilor, etc.

Bibliografie

Balaş 1997 – I.S. Balaş, Atena-Atlanta 1896-1996 – Pe urmele medaliaţilor noştri olimpici şi mondiali, Bucureşti, 1997. Cantemir 1973 – D.Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973. Cantemir 1961 – D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1961. Cantacuzinoși colab. 1961 – Șt. C. Cantacuziono, Anoniumul Catacuzinesc, în R. Popescu,Cronicari munteni, vol. I, Bucureşti, 1961. Kiriţescu 1964 – C. Kiriţescu, Palestrica, Bucureşti, 1964. Neculce 1955 – I. Neculce, O samă de cuvinte, București, 1955. Postolache 1979 – N. Postolache, Istoria sportului românesc în date, Iaşi, 1979. Todan și colab. 2000 – I.Todan, H.Iancu, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, 2000. Turcu 1997 – D.M. Turcu,File din istoria educaţiei fizice şi a sportului din România, Sibiu, 1997. Ureche1995 – G. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1995.

71

PATRU PERSONALITĂȚI MEDIEVALE CARE AU SCHIMBAT GEOPOLITICA SPAȚIULUI MARITIM DIN ASIA DE EST ȘI SUD-EST

Drd. Marian Suciu

Abstract: Four important people in the Middle Ages who have changed the geopolitical maritime space in East

and Southeast Asia depicts the way in which four outstanding individuals have changed the geopolitical status of their countries by creating new relations with other countries or by defending their country or its’ maritime territory from other enemies. These are: Zheng He, a Chinese diplomat of the Ming dynasty who conducted a naval expedition in South and Southeast Asia and Africa; Yang Yandi, a tough Chinese pirate who helped the Vietnamese lords keep their dominion in their country; Yi Sun-si, a Korean general who defended the Choson dynasty against the Japanese invaders; and Chang Pogo, a Korean warrior who helped defend the maritime routes in East Asia.

Cuvinte cheie: Asia de Est, Asia de Sud-Est, Coreea, China, Vietnam. Keywords: East Asia, Southeast Asia, Korea, China, Vietnam. Mulți cercetători europeni și americani care studiază evoluția dominației geopolitice a statelor în spațiul maritim

în perioada medievală și modernă se concentrează mai mult asupra evenimentelor care au avut loc în Marea Mediterană și Oceanul Atlantic. Totuși, considerăm că zona maritimă care înconjoară Asia de Est și Sud-Est a avut și ea un rol important în dezvoltarea relațiilor economice și politice ale statelor din Asia și este regretabil că aceasta este deseori desconsiderată de istorici.

Lucrarea de față, bazându-se pe cărți ale unor istorici de renume și articole academice importante, descrie modul în care personalități ale spațiului maritim din Asia de Est și Sud-Est au reușit să influențeze evoluția acestei zone din punct de vedere politic și/sau economic și, astfel, să rămână în memoria colectivă drept zeități salvatoare.

Dintre personalitățile care s-au remarcat în această zonă, cele mai importante au fost Zheng He, un diplomat chinez care a stabilit relații cu statele din Asia de Sud-Est și de Sud și din Africa; Yang Yandi, un pirat chinez care i-a ajutat pe lorzii vietnamezi în lupta împotriva celor care se opuneau dominației lor; Yi Sun-sin, un general coreean care a apărat dinastia Choson de invazia japoneză și Chang Pogo, care a ajutat la securizarea rutelor maritime în Asia de Est. În lucrarea de față vom arăta că aceste personalități au schimbat istoria reușind să domine zona maritimă asiatică, înfruntând pirați sau fiind ei înșiși pirați care au luptat pentru restabilirea unei ordini într-o lume a haosului și a fărădelegilor.

Zheng He. Zheng He s-a născut în 1371, la câțiva ani după ce conducerea imperiului chinez a trecut din

mâna dinastiei Yuan (1279-1368) în cea a dinastiei Ming1. În timpul acestei dinastii, Zheng He a devenit eunuc al curții imperiale, iar mai apoi slujitorul personal al împăratului Zhu Di, care și-a ales numele de domnie Yongle. Fiind un apropiat al împăratului după urcarea acestuia pe tron, Zheng He a devenit comandantul unei gigantice flote maritime care avea ca obiectiv principal întărirea relațiilor maritime cu țările din apropierea imperiului chinez2.

În prima sa expediție Zheng He a condus o flotă compusă „ din peste 200 de ambarcațiuni, cu 27000 de oameni la bord ”3 care avea ca misiune să restabilească și să extindă „ relațiile dinastiei Ming cu țările lumii, începând cu cele din sudul și sud-estul Asiei, continuând cu cele din Oceanul Indian, din Marea Arabiei și cele din coastele estice ale Africii și chiar dincolo de aceste zone”4. De asemenea, prima expediție a avut ca și obiectiv militar „de a curăța Mările Sudului de pirații chinezi și de forțele de opoziție care împiedicau desfășurarea navigației în acea zonă”5. Zheng He a îndeplinit cu succes aceste obiective și a continuat până în 1433 să mențină în vigoare legăturile diplomatice cu țările din mai mult sau mai puțina apropiere maritimă a Chinei6.

De-a lungul celor 28 de ani de activitate „a ancorat în peste 30 de state mari sau mici începând cu Champa (Vietnamul de sud de azi), Siam (Thailanda de azi), în porturile de pe insulele Java, Sumatra, Borneo, Calimatan, Maluca, Ceylon, în cele de pe coastele estice și din sudul și sud-vestul Indiei […], a trecut Marea Arabiei și Golful Persic, a ajuns în marile porturi ale Somaliei și Kenyei de azi”7. În fiecare locație în care ancora, Zheng He avea o întâlnire

1 Brezina 2017, p. 6-7. 2 Wang 2012, p. 143. 3 Budura 2007, p. 254. 4 Budura 2007, p. 254-255. 5 Budura 2007, p. 255. 6 Budura 2007, p. 255. 7 Budura 2007, p. 255.

72

oficială cu conducătorii comunităților locale. În cadrul acestor întâlniri, Zheng He le oferea numeroase cadouri din partea împăratului chinez care „constau ,de obicei, din zeci de baloturi de mătăsuri scumpe, zeci de mii de piese de porțelan, bani de argint și aramă, marcând prin acestea stabilirea unor relații concepute drept tributare”8. De obicei, conducătorii locali răspundeau cu alte daruri, care constau în produse locale9.

În 1424, la doar doi ani după revenirea lui Zheng He din a șasea călătorie, împăratul Zhu Di s-a stins din viață, iar odată cu el se destramă și ambițiosul plan de descoperire a lumii, deoarece noul împărat „la sfatul ministrului de Finanțe a hotărât suspendarea lor”10, iar Zheng He este numit „inspector imperial al unor construcții de temple magnifice în Nanjing”11.

După doar doi ani de la suspendarea proiectului de diplomație maritimă relațiile Imperiului Chinez cu țările din zona Mărilor Sudului se deteriorează, motiv pentru care împăratul de atunci, nepotul lui Zhu Di, îl trimite într-o nouă expediție maritimă, cu scop diplomatic, pe iscusitul Zheng He. Din nefericire, conform unor surse istorice „marele navigator și diplomat chinez, a decedat în anul 1433, în portul Calicut din sudul Indiei”12. Însă alte surse susțin că acesta ar fi murit în localități diferite, astfel că nu putem spune cu certitudine care este locul decesului13.

Chang Pogo. Chang Pogo “s-a născut în 788, la 100 de ani după ce [ regatul coreean] Silla a reuşit să aducă sub conducerea sa întreaga peninsulă coreeană în 668. Însă cu toate că [regatul] Silla a trecut prin schimbări majore după unificare, a existat totuşi un sistem care a rămas valid până la sfârşitul acestui regat – sistemul Kolp’um sau sistemul de ierarhizare a statutului conform oaselor”14. Acest sistem nu permitea celor din clasele inferioare să urce spre cele superioare după cum vor permite sistemele de ierarhizare socială ale regatelor coreene viitoare, astfel că majoritatea cetăţenilor din clasele inferioare din Silla care aveau anumite înclinaţii intelectuale sau militare preferau să plece în China condusă cu viziune de către dinastia Tang (618-907).

Chang Pogo a părăsit regatul Silla în jurul anului 810 pentru a-şi găsi un trai mai bun în imperiul chinez, iar datorită faptului că în regatul Silla dobândise cunoştinţe de arte marţiale, a reuşit să intre în armata chineză, unde a ajuns să fie promovat pe postul de general adjunct în zona Wuning. În ciuda faptului că dobândise un post în serviciul militar şi o situaţia materială bună va reveni în peninsula coreeană în 828, pentru că în perioada sa de comandant adjunct de armată observase cum mulţi din concetăţenii săi erau răpiţi din regatul Silla şi vânduţi, mai apoi, în imperiul chinez pe post de sclavi şi vroia să oprească această practică15.

La întoarcerea în țara sa natală Chang Pogo a cerut o audiență regală, pe care cel mai probabil a obținut-o datorită funcției deținute în China Imperială. În calitatea sa de fost strateg chinez și patriot coreean, Chang Pogo a evidențiat în fața regelui Hŭngdŏg neajunsurile cu care se confrunta regatul coreean din cauza slabei apărări navale și a propus regelui înființarea unei garnizoane coreene pe insula Wando, pentru a putea ține sub control zona maritimă de la granița cu Imperiul Chinez. Regele a fost de acord cu această propunere de înființare a unei garnizoane navale în punctul cel mai sudic al peninsulei coreene, insula Wando, și l-a numit chiar pe Chang Pogo șef al acestei flote de protecție, oferindu-i titulatura de Comisar al Garnizoanei Ch`ŏnghae16. De pe acest post nou obținut Chang Pogo a luptat cu mult curaj împotriva piraților și a invadatorilor chinezi pentru a readuce legea și ordinea în zona maritimă a Mării de Vest, adică a Mării Galbene17. Chang Pogo nu doar că a reușit să securizeze siguranța spațiului maritim coreean, dar datorită talentului său de bun strateg și diplomat a reușit să monopolizeze traficul maritim din această zonă prin oferirea pazei navale pentru navele care mergeau sau tranzitau nu doar spațiul maritim coreean, ci și spațiul maritim învecinat chinez și japonez18. Mai mult decât atât, datorită faptului că a înțeles nu doar mersul politicii externe, ci și a celei interioare, a reușit să fie numit chiar general, după ce a sprijinit accederea la tron a regelui Sinmu19. Din nefericire, aspirațiile prea mari ale lui Chang Pogo îi vor aduce moartea în 845, când clasa aristocratică din capitala statului Silla a cerut uciderea generalui de origine socială umilă datorită faptului că ceruse căsătoria fetei sale cu fiul regelui Sinmu20.

În Evul Mediu, Chang Pogo a fost ignorat datorită faptului că în acea perioadă oamenii puneau mai multă bază pe etica confucianistă, care susținea importanța modelului bărbatului intelectual care muncea în administrația publică. Cu toate acestea unele surse chinezești și japoneze din perioada Evului Mediu menționează importanța sa în securizarea circulației 8 Budura 2007, p. 255. 9 Budura 2007, p. 255. 10 Budura 2008, p. 257. 11 Budura 2008, p. 257. 12 Budura 2008, p. 258. 13 Budura 2008, p. 258. 14 Xu 2016, p. 120. 15 Xu 2016, p. 121. 16 Xu 2016, p. 121. 17 Park 2015, p. 355 18 Park 2015, p. 355. 19 Kim 2005 , p. 50. 20 Kim 2005, p. 50.

73

navelor în zona maritimă aflată în proximitatea peninsulei coreene21. După anexarea peninsulei coreene de către japonezi, Chang Pogo a redevenit o personalitate importantă care a inspirat deopotrivă luptători din acea perioadă împotriva coloniștilor japonezi, cât și coreeni de astăzi care l-au transformat în personaj de filme și seriale istorice22.

Yang Yandi. O figură mai puţin cunoscută din istoria maritimă chineză este Yang Yandi (Daing Ngn Đuc) cunoscut şi sub numele de Yang Er sau Yang cel Drept (Yang Yi). Acest personaj a trăit în perioada tulbure a tranziţiei Imperiului Chinez de la dinastia Ming la dinastia Qing (1644-1684), când cei care susţineau dinastia Ming au luptat crâncen împotriva armatei noii dinastii Qing, ultimele bătălii purtându-se în această zonă a golfului Tonkin. Nu se ştie exact nici când şi nici unde s-a născut, dar se presupune că familia sa ar fi venit din provincia Guangdong, de pe peninsula Leizhou, din comitatul Suixi, din comitatul Maoming sau din provincia Guangxi23.

Cariera sa maritimă a început în 1650 sau cu un deceniu mai devreme, când Yang Yandi împreună cu fratele său mai mic, Yang San, au început să atace bărcile şi satele din apropierea golfului Tonkin, devenind astfel piraţi locali (tudao sau tuzei )24. Însă Yang Yandi nu a rămas pentru mult timp cunoscut ca pirat local, „pentru că pe măsură ce banda lui creştea şi devenea mai pricepută, atacurile lui deveneau mai măreţe; în 1656 el va atrage atenţia autorităţilor locale prin atacul asupra oraşului-port Tongxi de pe insula Hainan ”25. În anii următori, echipajul său a continuat să crească şi să atace navele şi satele din zona de coastă a insulei Hainan şi a peninsulei Leizhou, iar la începutul anilor 1660 banda lui devenise atât de eficientă, încât a reuşit să întrerupă comunicaţiile între insula Hainan şi Guangzhou. În 1661 trupele Qing conduse de Shang Kexi l-au atacat pe piratul Deng Yao, un susţinător al regimului Ming, acesta fiind forţat să fugă de pe insula Longmen în Vietnam şi să devină călugăr budhist. Piratul Yang Yandi a urmat, cel mai probabil, exemplul lui Deng şi s-a retras şi el pentru o vreme în Vietnam26.

În timp ce piratul Deng Yao a fost prins la întoarcerea în China şi executat, Yang Yandi a revenit şi şi-a consolidat fosta bază navală a lui Deng Yao de pe insula Longmen, dar în 1663 a fost din nou gonit de către forţele lui Shang Kexi27. Acesta a fugit tot în Vietnam, unde însă a fost urmărit de forțele chineze, dar punându-se sub protecția guvernatorului local, Phan Phù Quoc, forțele militare chinezești nu au putut să-l aresteze28. În acest context guvernul dinastiei Qing a cerut oficial regatului Lĕ-Trinh arestarea piratului Yang, dar acesta, aflând de cererea adresată vietnamezilor, a reuşit să fugă împreună cu grupul său în Taiwan, o regiune controlată pentru o lungă perioadă de loialistul dinastiei Ming, Zheng Jing29. Yang Yandi, însă, nu putea rămâne într-un singur loc pentru o lungă perioadă de timp și a revenit în zona Chinei continentale, cucerind în 1679 zona din jurul garnizoanei dinastiei Qing din Haian, iar mai apoi între 1680-1681 a cucerit fortul din Haikou30. Din păcate, perioada sa de cuceritor nu a durat foarte mult fiind trimise de către dinastia Qing întăriri în acea zonă, iar neputând face față presiunii unei mari forțe militare s-a retras din nou în zona Vietnamului şi-a petrecut restul vieții în zona orașului My Tho aflat în vecinătatea deltei râului Mekong. Aici a trăit în pace împreună cu întreg echipajul său sub protecția lorzilor Nguyen, pe care îi ajuta să păstreze ordinea în zona sudică a Vietnamului, unde se afla regimul cambodgian. În ciuda situației bune, nu avea să ducă o viață lungă fiind asasinat de unul dintre membri echipajului său, Huang Jin, în 168831.

Cu toate că Yang Yandi a fost un pirat necruțător, după moartea sa s-au răspândit numeroase zvonuri și povești transmise pe cale orală prin care acesta era descris ca un apărător al dinastiei Ming și al valorilor confucianiste tradiționale. Se spune că acesta ar fi eliberat familia unui copil care din pietate filială a preferat să meargă cu tatăl său rănit pe corabia piraților, decât să rămână în satul său natal.32 Yi Sun-sin. Amiralul Yi Sun-sin (1545-1598) este unul dintre cei mai cunoscuţi eroi din istoria peninsulei coreene datorită modului în care a reuşit să încetinească şi să oprească invazia japonezilor (1592-1598) în peninsula coreeană. Yi Sun-sin se trăgea dintr-o veche familie aristocrată, ai cărui membri au ocupat funcții înalte de conducere în administrația statului coreean. El a devenit ofițer militar nu în virtutea faptului că se trăgea dintr-o familie aristocrată, ci

21 Xu 2016, p. 122-123, 125-126. 22 Xu 2016, p. 129-131. 23 Anthony 2014, p. 4-6. 24 Anthony 2014, p. 16. 25 Anthony 2014, p. 16. 26 Anthony 2014, p. 17. 27 Junkai și colab. 2011, p. 139. 28 Junkai și colab. 2011, p. 139. 29 Junkai și colab. 2011, p. 139. 30 Tana 2015, p. 196. 31 Anthony 2014, p. 15-18. 32 Anthony 2014, p. 22-23.

74

pentru că a reușit să treacă examenul de intrare în rândurile conducerii militare locale. După ce a promovat examenul, a fost numit ofițer la frontiera nordică, iar mai apoi în Chŏlla33.

Acest ofițer a dat cu ceva timp înainte vestea că japonezii urmau să invadeze statul coreean, iar în pregătirea pentru acestă luptă a început să lucreze la niște nave noi de luptă, pe care coreenii le-au folosit să-i învingă pe japonezi în războiul Sino-Japonezo-Coreean (1592-1598). Aceste nave de luptă create sub supravegherea lui Yi Sun-sin au fost numite navele broască țestoasă (kŏbuksŏn). Erau nave de război acoperite cu mai multe straturi de metal, menite să le protejeze de loviturile de tun și să le faciliteze apropierea de alte nave, dându-le posibilitatea de a le răsturna34. Chiar dacă japonezii au luat prin surprindere statul coreean și au reușit să cucerească o mare parte din peninsula coreeană, datorită navelor de luptă create sub supravegherea lui Yi Sun-sin și datorită sprijinului acordat de armata chineză, invadatorii au început să bată pasul pe loc. Mai mult decât atât, după bătălia din insula Hansan din iulie 1592, coreenii au sperat că vor reuși să îi izgonească pe invadatori, deoarece câteva ambarcațiuni militare de tip broască țestoasă au scufundat un număr foarte mare de nave militare japoneze35.

Cu toate că japonezii au suferit numeroase înfrângeri, aceștia nu s-au retras ci au trimis noi forțe pentru invazia peninsulei coreene în 1597. Noile trupe au ajuns pe pământ coreean din vina regatului care a luat conducerea flotei navale coreene de la Yi Sun-sin și i-a oferit-o lui Wŏn Kyun, un ofițer coreean căzut în patima beției. Însă, datorită faptului că conducerea coreeană simțea pericolul unei posibile înfrângeri japoneze, au preferat să ceară din nou ajutor armatei chineze, iar, în 1598, să-l reașeze la conducerea forțelor navale coreene pe Yi Sun-sin. Acesta, de altfel, a murit în decembrie 1598 în bătălia de la strâmtoarea Noryang, unde flota chineză și cea coreeană au scufundat peste trei sute de nave japoneze36.

La fel ca Chang Pogo și Yi Sun-sin a devenit un important model de apărător al securității penisulei coreene pentru cei care au luptat împotriva japonezilor în perioada ocupației japoneze, iar astăzi, asemenea altor personalități istorice, este în mod curent amintit sau pus în scenă în serialele televizate și filmele coreene.

În concluzie, putem afirma că de-a lungul Evului Mediu, în spațiul din Asia de Est și Sud-Est, istoria maritimă a statelor din acestă zonă a fost una dinamică și plină de evenimente avantajoase economiei statelor asiatice sau dezavantajoase, precum actele de piraterie. În acest spațiu au existat perioade în care personalități precum Zheng He și Chang Pogo s-au asigurat ca navele comerciale să poată circula în deplină siguranță, iar personalități precum Yi Sun-sin au contribuit prin ingeniozitatea lor la crearea unor nave de război care să îi protejeze de invadatorii japonezi. Nu în ultimul rând, personalități precum Yang Yandi, deși s-au dedat la acte de piraterie, au contribuit la încercări muribunde de menținere la conducere a dinastiei Ming în Imperiul Chinez.

Bibliografie

Anthony 2014 – R.J. Anthony, „Righteous Yang”: Pirate, Rebel, and Hero on the Sino-Vietnamese Water Frontier, 1644-1684, în „Cross-Currents: East Asian History and Culture Review”, nr. 11, 2014, p. 4-30.

Brezina 2017 – C. Brezina, Zheng He: China’s Greatest Explorer, Mariner and Navigator, New York, 2017. Budura 2007 – A.E. Budura, Soli, Diplomați și Călători Chinezi în Spațiul Eurasiatic: Scurtă Privire Istorică, în „Revista Română de

Studii Eurasiatice”, nr.1-2, 2007, p. 239-258. Budura 2008 – A.E. Budura, Tărâmul Zeilor, București, 2008. Kim 2005 – C. Kim, The History of Korea, London, 2005. Park 2015 – B. Park, Riding the Wave: Korea’s Economic Growth and Asia în The Modern Development Era, în Eric Tagliacozzo,

„Asia Inside Out: Connected Places”, President and Fellows of Harvard College, 2015, p. 354-380. Junkai și colab. 2011 – N. Junkai, Q. Li, Chinese „Political Pirates” in Seventeenth-Century Gulf of Tongking, în Nola Cooke

(coord.),The Tongking Gulf Through History, Philadelphia, 2011, p. 133-142. Tana 2015 – L. Tana, Epidemics, Trade, and Local Worship in Vietnam, Leizhou Peninsula, and Hainan Island, în Victor H. Mair și

Liam Kelley (coord.), „Imperial China and Its Southern Neighbours”, Singapore, 2015, p. 194-213. Seth 2016 – M. Seth, A Concise History of Korea: From Antiquity to the Present, Lahman, 2016. Swope 2005 – K.M. Swope, Crouching Tigers, Secret Weapons: Military Technology Employed during the Sino-Japanese-Korean

War, 1592-1598, în „The Journal of Military History”, nr. 1, 2005, p. 11-41. Wang 2012 – Y. Wang, Managing Regional Hegemony in Historical Asia: The Case of Early Ming China, în „The Chinese Journal of

International Politics”, nr. 5, 2012, p. 129-153. Xu 2016 – s. Xu, The Guardian of the Maritime Network in Premodern East Asia: Contested History and Memory of Chang Pogo, în

„Korean Studies”, vol.40, 2016, p. 119-139. 33 Seth 2016, p. 156. 34 Seth 2016, p. 156. 35 Swope 2005, p. 32. 36 Swope 2005, p. 39-41.

75

PICTORII FERICIRII: WATTEAU, BOUCHER ȘI FRAGONARD

Dr. Sorin Oane

Abstract. Painters of happines: Watteau, Boucher, Fragonard. The stories of the masterpiece to the so-called

„painters of happiness" are simple. Watteau speaks about the stages of love, in Pilgrimage on Cythera Island, Boucher, about a famous prostitute (in the „Blond Odalisca"), becoming the mistress of King Louis XV, the so-called „Little Morphise". The story of Fragonard's „Swing" is also very simple. Three characters appear in the painting: the wife who is given in the swing by her husband and the lover who is at the foot of the legger, admiring her concupiscently. It's a story about adultery.

Cuvinte cheie: Watteau, Boucher, Fragonard, Pelerinaj pe insula Cythera, Odalisca blondă, Leagănul. Keywords: Watteau, Boucher, Fragonard, Pilgrimage on Cythera Island, Blond Odalisca, The Swing. Ce este Rococoul? Rococoul este ultimul dintre stilurile universale. Nu a avut un suport teoretic, ca barocul

(care este arta Contrareformei), sau precum clasicismul (care este arta absolutismului monarhic). Rococoul este, de fapt, arta nobilimii Vechiului Regim, o artă unde moravurile prea rigide ale ultimei perioade a domniei lui Ludovic al XIV-lea nu mai sunt acceptate1. De fapt, ultimii 15 ani ai domniei lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715) au fost foarte deosebiți de cei 50 dinainte. Bătrânul rege se cumințise sub influența doamnei de Maintenon, și o atmosferă puritană se întinsese asupra palatului Versailles. Cântăreții de operă au fost izgoniți, iar cei care voiau să-și atragă favoarea regală trebuiau să compună numai liturghii solemene și requiemuri. Pictorilor li se dădu să înțeleagă că acum Majestatea Sa preferă marile scene de luptă, portretelor de femei frumoase, care evocau zilele mai puțin virtuoase ale tinereții sale2. În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, nobilimea a renunțat la orice putere politică, dar în același timp, și la viața lor personală; a dobândit, în schimb bunăvoința unui stăpân atotputernic3. După moartea lui Ludovic al XIV-lea (1715), nobilimea va părăsi Versaillesul gravitând spre oraș4, iar societatea franceză și arta vor evolua spre un plus de libertate. Va ajunge însă la libertinaj. Unul care îi va fi fatal, căci el moare odată cu Revoluția Franceză.

Rococoul este o artă care renunță nu doar la puritanismul social, ci și la la puritanismul artistic de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Atunci în Franța se declanșase o dispută între adepții lui Nicolas Poussin (care credea că pictura trebuie să înfățișeze numai acțiuni omenești nobile și serioase și punea mare preț pe desen) și adepții lui Rubens (care se declarau în favoarea unei estetici mai emoționale și avea tendința de a privilegia culoarea). Adepții lui Poussin au dominat secolul al XVII-lea. Dar la începutul secolului al XVIII-lea rubensiștii au câștigat teren. Secolul al XVIII-lea a iubit cu pasiune culoarea5.

Pictura rococo are o altă clientelă. Clienții nu mai sunt doar Biserica, sau membrii familiei regale, cât mai ales nobilii și burghezii înstăriți. Secolul al XVIII-lea este un secol al plăcerilor. Rococoul este arta din timpul domniei lui Ludovic al XV-lea (1715-1774). Această perioadă este un triumf al curtezanelor, iar tablourile vorbesc convingător despre moravurile societății acestei perioade. Sigur, genul istoric se mai menține, dar este în evidentă decadență. Marea temă a acestei arte este căutarea fericirii, sau altfel spus a plăcerilor, a libertinajului. Pudoarea prefacută care dominase sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, e înlocuită treptat cu sentimentul eliberării femeii, astfel încât, după o îndelungată simulare a cinstei și devoțiunii, femeile au o poftă nebună de distracție. Actul sexual lipsit de prejudecăți era considerat un deliciu implicit, pe care cineva și-l putea oferi între două lecturi, între două pahare de vin sau între doua conversații filozofice, fară a-și face griji, sau fară a încerca vreun regret.

Odată cu încoronarea lui Ludovic al XVI-lea, în 1774, corupția și desfrânarea, explozive în timpul regenței ducelui Philippe d’Orléans și al domniei lui Ludovic al XV-lea, par să descrească. Sfârșitul acestei perioade este debutul Revoluției Franceze (1789) care a curmat sângeros și subit stilul de viață al nobililor din perioada Vechiului Regim.

Pictorii rococo sunt numiți „pictori ai fericirii”. Cei mai importanți au fost: Jean-Antoine Watteau, Francois Boucher și Jean-Honore Fragonard. De fapt, prin dispariția lui Boucher, a marchizei de Pompadour și a regelui Ludovic al XV-lea, stilul rococo s-a pierdut și el prin saloanele și dormitoarele regale, fiind înlocuit de mult mai sobrul neoclasicism, cu Jacques-Louis David șef de generație.

1 Frontisi 2003, p. 298-299 2 Van Loon 1995, vol. II, p. 129 3 Aries, Duby 1995, p. 150-151 4 Jones 1992, p. 207 5 Chaunu 1986, vol. II, p. 188-189

76

Pictorii fericirii: Watteau, Boucher și Fragonard Jean-Antoine Watteau Watteau, pictorul serbărilor galante. Jean-Antoine Watteau (10 octombrie, 1684-18 iulie 1721) a fost

primul și cel mai important pictor rococo francez. „Un om bolnăvicios, urât și nefericit. Dar el își recrează viața prin arta sa. El, omul lipsit de dragoste, va înălța imnuri dragostei. În peisaje feerice ca-n povești, bărbați și femei tinere, care au totul de la viață, își petrec vremea conversând, cântând, dansând, jucându-se, iubindu-se”6.

În 1712 devine membru corespondent al Academiei Regale, dar are nevoie de cinci ani pentru a realiza tabloul de admitere, „Pelerinaj pe insula Cythera”. Acest tablou a fost admirat pentru calitățile sale, dar și disprețuit în timpul Revoluției Franceze, deoarce simboliza stilul de viață nepăsător al vechii aristocrații. Se spune că pictorul neoclasic Jacques-Louis David și elevii săi au aruncat cu cocoloașe de pâine în tablou7. Cert este că Watteau a fost primul pictor rococo primit la Academia Regală din Franță, iar evenimentul este important dacă ținem seama de faptul că lucrările realizate de el au fost considerate banale de către poussiniști. Membrii Academiei au fost surprinși de tematica tabloului și nu au știut inițial la ce stil să îl încadreze. Au inventat însă un gen nou, cel al „serbărilor galante”.

Watteau a murit la vârsta de 37 de ani bolnav de tuberculoză. „Pelerinaj pe insula Cythera” (1717), manifestul social al nobilimii rococo. Tema. Tema

este cea a „grădinii iubirii”, pe care o mai tratase și Rubens în 1633, când celebrase căsătoria sa cu Helene Fourment, a doua sa nevastă (tabloul, aflat astăzi la Muzeul Național „Prado” din Madrid, a atârnat mult timp în dormitorul lui Filip al IV-lea, regele Spaniei). O mulțime de amorași înconjoară cuplurile de îndrăgostiți, simboluri ale iubirii conjugale. Totul într-o atmosferă relaxată, în care grupul de tineri flirtează într-o grădină idilică, iar sculptura celor trei grații simbolizează fecunditatea și fericirea conjugală. Dar subiectul acesta era unul tradițional și venea din pictura medievală. În pictura renascentistă, tema va fi ilustrată de așa numitul „amor câmpenesc”, de exemplu la Giorgione și Tizian.

Există și opinia că ideea tabloului ar proveni de la comedia „Cei trei veri” (1700) a lui Florent Carton Dancourt (1661-1725), un succesor al lui Moliere, mult timp în favorurile lui Ludovic al XIV-lea. Piesa conține chiar o scenă în care tinerii dintr-un sat, travestiți în pelerini, merg la un templu al dragostei pe insula Cythera.8

Importanța tabloului. Tabloul „Pelerinaj pe insula Cythera” este un adevărat manifest social al nobilimii franceze din perioada Vechiului Regim, fiind unul dintre „cheile” înțelegerii rococoului. Watteau reda una din „serbările galante” desfășurate în aer liber de nobilimea franceză de la începutul secolului al XVIII-lea. Tabloul semnifică abandonarea nobilimii franceze în plăcerile vieții, destinderii și nepăsării. Totul în acest tablou respiră dragoste, aerul este împregnat de iubire.

„Îmbarcarea”? ... sau „Pelerinaj pe insula Cythera”? Inițial, tabloul a fost numit „Îmbarcarea spre insula Cythera”, pentru că se considera că prezintă călătoria unor tineri spre insula Cythera, unde s-ar fi aflat regatul dragostei. Cythera este insula Afroditei, tărâmul idilic al iubirii, distracțiilor și plăcerilor. Recent, specialiștii au dezbătut dacă aceste cupluri merg spre Cythera, ori se întorc de acolo, iar majoritatea a fost de părere că se întorc. Deci, corect este „Pelerinaj pe insula Cythera”.

Detaliile. Cromatica operei este minunată anunțând impresionismul. Planul drept al tabloului este ocupat parțial de un crâng care atrage atenția prin cafeniurile și tonurile de verde ce se amestecă într-o natură strălucitoare. Aici apar o serie de tineri care se îndreptă spre o splendidă navă, în aer aflându-se amorași. 6 Oprescu 1985, p. 60 7 Farthing 2011, p. 252 8 Idem

77

Pictura este în fapt un eseu despre etapele dragostei. Fiecare grup de personaje participă parcă la o scenă distinctă, dar, în același timp, ele toate la un loc formează un ansamblu unitar. Cele trei perechi din planul drept al tabloului pot fi considerate cu succes ca fiind una singură, pe care artistul o prezintă în diferite momente ale episodului pe care îl joacă9. De la dreapta spre stânga am avea: a) clipa jurămintelor secrete – cuplul din dreapta, de lângă statuia Afroditei; sunt atât de îndrăgostiți unul de altul, încât nu observă că ceilalți se pregătesc să plece, chiar dacă un „putti” (amoraș) în costum de înger trage de fusta doamnei; b) momentul ridicării de la pământ și, în cele din urmă c) plecarea.

Pelerinaj pe insula Cythera (1717)

A doua versiune a tabloului. Succesul acestui tablou a fost așa de mare încât Watteau a mai pictat și o a

doua versiune, un an mai târziu, la cererea prietenului său, Jean de Julienne, director al prestigioasei manufacturi de tapiserii din Gobelins. Acest tablou se află astăzi în colecția regelui Frederic al II-lea al Prusiei, din palatul Charlottenburg din Berlin10.

Pelerinaj pe insula Cythera (1718), versiunea pentru manufactura Gobelins

9 Stukenbrock, Toppner 2017, p. 944 10 Farthing 2011, p. 253

78

Francois Boucher Boucher, pictor pornografic? Francois Boucher (1703-1770) este fiul unui pictor, astăzi necunoscut,

Nicolas Boucher. Se presupune că primele lecții de desen, Francois, le-ar fi luat chiar de la tatăl său. În 1723, artistul obține premiul întâi al Academiei de Pictură și Sculptură, dar, din motive necunoscute, nu primește bursa care li se oferea, în general, laureaților, constând în posibilitatea continuării studiilor la Roma. Va călători, totuși, la Roma, în primăvara anului 1728. În 1733 se însoară cu Marie-Jeanne Buseau, care îi va naște pictorului trei copii. Puținele mărturii pe care le aveam de la artist, ni-l arată ca fiind un om simplu, liniștit și modest și nicidecum un libertin, așa cum au susținut unii. La vârsta de 62 de ani (în 1765) devine directorul Academiei și primul pictor al regelui Ludovic al XV-lea.

Boucher este, totuși, artistul care a introdus erotismul în artă. Cu toate că artistul are printre operele sale tablouri religioase, peisaje, scene de viață și pastorale, totuși în ochii contemporanilor și a urmașilor săi, va trece mai ales drept un pictor al senzualității și al voluptății, un neîntrecut maestru în nuduri de femeie.

Erotismul său plăcut și neagresiv l-au făcut remarcat de către metresa principală a lui Ludovic al XV-lea, marchiza de Pompadour (1721-1764). Creația lui Boucher este într-o măsură mai mare legată de favorita regelui, decât de Ludovic al XV-lea. Această femeie avea o educație aleasă și crease un mediu intelectual select la Paris, din care nu lipsea însuși Voltaire. Marchiza s-a metamorfozat repede în protectoarea stilului rococo. Din 1748, Boucher începe să lucreze pentru marchiză. Influenta doamnă își extinde protecția asupra pictorului și joaca un rol extraordinar de important în cariera acestuia. Practic, secolul artistic al XVIII-lea a fost „cotropit” de trioul Ludovic al XV-lea, marchiza de Pompadour și Boucher. Gloria lor n-a durat însă mult. Marchiza a murit în 1764 (de tuberculoză), Boucher în 1770, iar regele în 1774 (de variolă)11.

Odaliscele artistului și despre pornografie în imagistica rococo. Boucher a fost considerat un

pictor pornografic, un fel de Boccaccio al penelului. Sigur, unele dintre picturile lui par indecente, cum sunt „Odalisca brună” și „Odalisca blondă”. Femei goale, întinse pe burtă, cu picioarele desfăcute și ușor îndoite, se expun fără nici un fel de jenă ochilor publicului. Aici nu există subînțelesuri sau aluzii: atitudinea modelului trebuia să suscite imaginația privitorului. Să le analizăm pe rând.

„Odalisca brună” (1745). Este un tablou care nu a fost expus niciodată la vreun salon, dar care a fost cunoscut totuși de către contemporanii săi. Tabloul a provocat un scandal imens, deoarece Diderot (1713-1784), cel mai aprig critic al artistului, l-a acuzat pe Boucher că este „proxenent” și că și-a „prostituat” fără rușine soția.

Critica lui Diderot nu apărea în orice publicație, ci tocmai în „Corespondența literară", o publicație apărută prin grija lui Friedrich Grimm (german de expresie franceză, diplomat și literat) și care era destinată, în principal, Curților regale din Europa (și Ecaterina a II-a a Rusiei era abonată la această publicație). Inițial, Diderot a admirat creația artistului, dar după 1760, începe să emită comentarii acide despre opera acestuia.

Aceste păreri critice se înscriau în contextul apariției unei noi estetici, neoclasicismul. Filozoful îl atacă pe artist, exclusiv pe problema moralei. Realitatea era însă diferită: amator de petreceri, având intrare liberă la Operă, prieten cu favorita regelui, madame de Pompadour, Boucher, cu certitudine, nu disprețuia plăcerile – cele ale societății, cele culinare și cele ale simțurilor – dar căsătoria sa nu a fost afectată de vreun scandal, artistul crescându-și fiul și cele două fiice aparent într-o perfectă armonie12. Pur și simplu, maestrul și-a pictat soția (deși cei doi erau căsătoriți de peste 20 de ani și aveau și trei copii). Probabil că a fost o încercare de revitalizare a unei relații care se cam uzase. Femeia are forme plinuțe, ca și la Rubens, idolul artistic al lui Boucher.

După alte păreri, fata din tablou ar fi fost sora mai mare (Victoire) a Mariei-Louise O`Murphy, cealaltă odaliscă, cea blondă, despre care fi vorba în rândurile de mai jos.

11 Laing 1986, p. 7-14 12 Laneyrie-Dagen 2005, p. 106

79

Odalisca brună, 1745. Muzeul Luvru, Paris

„Odaliscă blondă”. Este un tablou foarte provocator din punct de vedere sexual. Există două versiuni

ale acestui tablou. Prima versiune a fost realizată în 1751, a doua în 1752. Subiectul este Marie-Louise O’Murphy, o curtezană pariziancă, ce avea 14 ani când a pozat pentru acest

tablou. Vârsta ei fragedă poate explică de ce Boucher a ezitat în a o prezenta goală din față. Dar acest corp este pur și simplu pregătit. Fata stă goală, întinsă pe burtă, cu picioarele desfăcute și ușor îndoite și se expune fără nici o jenă ochilor publicului. Tot tabloul se centrează pe fundul fetei cu picioarele larg desfăcute, o invitație pentru a o penetra. Perna se ridică între picioarele fetei. Imaginea era un ecou al scenelor mitologice în care zeul Jupiter fecundează o nimfă sub forma unui nor. Pictura era, oricum, prea intimă pentru a fi făcută publică. Frumusețea cu nuante de erotism ale nudurilor maestrului stilului rococo a putut fi imortalizată și din cauza faptului că Inchiziția nu a acționat în Franța așa cum s-a întâmplat în Spania, unde marele Goya și-a văzut confiscat nudul „Maya dezbrăcată”.

Prima versiune a odaliscei blonde, „Louise O`Murhpy”, 1751, Wallraf-Richartz Museum, Koln, Germania

80

A doua versiune, „Odalisca blondă”, 1752, Alte Pinakothek, Munchen, Germania (i se mai mai spune și „Nudul negru al domnișoarei O`Murhpy”). Acestă versiune a fost făcută pentru fratele doamnei de Pompadour, Abel Vandières, marchiz

de Marigny Personajele poveștii. Marie-Louise O’Murphy (1737-1815). Era a cincea fiică a unui ofițer

irlandez, Daniel O’Murphy, care se stabilise la Rouen, unde înființase o fabrică de încălțăminte, și a unei prostituate, tot de origine irlandeză, Marguerite Connard. Cuplul a avut 12 copii. Au supraviețuit bolilor copilăriei doar șapte, dintre care cinci fete. Familia s-a mutat apoi la Paris. Toate fetele se ocupau cu... prostituția (pe 12 mai 1753, inspectorul de poliție din Paris, care se ocupa cu monitorizarea acestor fete, Jean Meunier, a dedicat trei pagini celor cinci surori „Morfi”: Marguerite, Brigitte, Madeleine (cu porecla Magdelon), Victoire și Marie-Louise. Când ajungeau la nubilitate, mama fetelor vindea la licitație virginitatea acestora. Cea care va devenii celebră va fi Marie-Louise, fata cea mică. Soarta ei va fi decisă însă de întâlnirea cu Giacomo Casanova, după cum vom vedea.

În 1752, la 14 ani, a pozat nud artistului Francois Boucher. Regele a luat-o în 1752, ca una dintre amantele sale, și ea a devenit rapid favorită. De fapt, a devenit o „mică metresă”. Spre deosebire de metresele „oficiale”, cele „mici”, dacă nu erau recrutate pentru o noapte spre amuzamentul regelui, dintre cameristele sale, sau dintre prostituatele pariziene, erau instalate în castelul „Parcul cu Cerbi”. Aici Marie-Louise a stat circa trei ani. Tot aici a dat naștere unei fiice nelegitime a regelui, Agathe Louise de Saint-Antoine (1754 -1774) – fata se va căsători la 20 de ani cu René-Mans de La Tour du Pin, marchiz de la Charce (1750-1781), dar această „linie regală” se termină cu moartea prematură a fetei.

Relația cu regele s-a încheiat în 1755. O’Murphy a făcut o greșeală obișnuită pentru curtezanele acelei vremi. A încercat să o înlocuiască pe amanta „oficială”. Mai precis, în 1754, ea a încercat să o „detroneze” pe madame de Pompadour. Cu o îndârjire de leoaică, Jeanne și-a apărat funcția. Atotputernica doamna a dispus măritișul urgent al rivalei cu un aristocrat mărunt și alungarea ei de la Curte.

Marie-Louise s-a căsătorit cu Jacques Beaufranchet, conte de Ayat, în noiembrie 1755, pe când ea avea 18 ani. A fost o afacere bună pentru toată lumea. Regele i-a lăsat ex-amantei sale hainele, bijuteriile date în timpul relației și i-a oferit o substanțială dotă. Cuplul a avut doi copii, pe Louise Charlotte, care moare la doi ani și un băiat, Louis Charles Antoine, născut în 24 noiembrie 1757, care va deveni general. Contele Beaufranchet a murit pentru Franța, în 1757, în bătălia de la Roßbach, cu două saptămâni înainte de a i se naște fiul.

Marie-Louise s-a căsătorit a doua oară, în 1759, soțul ei fiind François Nicolas Le Normant. Fata avea 22 ani (a devenit astfel, rudă cu marchiza de Pompadour, care fusese căsătorită cu un Le Normant, soțul lui Marie-Louise fiind un văr îndepărtat). Cei doi au avut o fată, Marguerite Victoire Le Normand de Flaghac, născută la 5 ianuarie 1768, care s-a căsătorit în 1786 cu Jean-Didier Mesnard de Chousy. Potrivit unor istorici, fata s-ar născut dintr-o nouă relație dintre Marie- Louise și Ludovic al XV-lea, după ce regele a dorit-o din nou, în 1767. Regele a plătit o sumă substanțială fostei iubite, între 1771 și 1772. Unii cred că banii ar fi putut fi un dar pentru copil, dar nu trebuie să uităm că cea mai mare fiică a „micuței metrese", fiica regelui, s-a căsătorit în 1773. Prin urmare, este posibil ca „plata” să fie pentru ea, un dar de nuntă.

81

A treia oară, Marie-Louise s-a căsătorit, la 58 de ani, cu Louis-Philippe Dumont (1798), cu 30 de ani mai tânăr decât ea, un deputat moderat. Ultima ei căsătorie s-a încheiat cu un divorț, doi ani mai târziu.

În urma Revoluției Franceze, O’Murphy a fost închisă din cauza „legăturilor sale regale”, dar a supraviețuit regimului de teroare și anilor de frământări politice. A murit în 1814, la vârsta de 77 de ani în casa fiicei sale Marguerite Victoire13.

Trei persoanje care nu se văd în tablou, dar fără de care tabloul ar fi de neînțeles. 1) Ludovic al XV-lea. Regele nu apare în tablou, dar, evident, lui îi era destinat. Tabloul era un fel de carte

de vizită erotică. Ludovic al XV-lea a fost ultimul strănepot al lui Ludovic al XIV-lea și rege al Franței între 1715 -1774. Major la 13 ani, regele se căsătorește după 2 ani cu Maria Leszczyńska, fiica regelui detronat al Poloniei. După zece luni de căsătorie, regina aduse pe lume două gemene, pe urmă un fiu, apoi altul și în final, o fată. Cinci copii în cinci ani. Maria Leszczynska era singura lui dragoste, iar vânătoarea, singura lui distracție. Regele era de o timiditate exagerată. Cu timpul soția lui, fie din oboseală, fie că se săturase de bărbatul ei, începu să îi arate răceală. În 1732, regele avea prima amantă, pe doamna de Portail, o iubire efemeră. Apoi, apropiații regelui s-au orientat către fetele familiei Nesle. Era o familie veche și nobilă. Marchizul Ludovic al III-lea de Nesle se însurase în 1709 cu domnișoara Laporte-Mazarin. Cei doi au avut cinci fete, care, toate au atras atenția regelui și toate vor deveni amantele lui. Ele îl vor vindeca pe rege de timiditate. Din 1745 urmează relația cu marchiza de Pompadour, care va deveni cea mai renumită amantă din istorie. Din 1749, regele mai are o relație scurtă cu Françoise de Châlus (1734-1821), ducesa de Narbonne-Lara. Este posibil ca cei doi copii ai ei să fi fost ai regelui. Ultima metresă a regelui a fost Jeanne Antoinette Bécu (1743-1793), contesă de Barry. Denunțată ca regalistă și opozantă a Revoluției Franceze, doamna de Barry urcă pe eșafod, implorând: „Mai așteptați puțin, d-le călău!”. Însă timpul expirase pentru cea care nu înțelesese că nu putea să facă parte din două lumi diferite în același timp și că, pentru noul regim instaurat, ea încarna viciile formei anterioare de guvernământ.

2) Jeanne Antoinette Poisson, marchiza de Pompadour. Se născuse la Paris în 1721, ca fiică a administratorului François Poisson (1684-1754) și a soției acestuia, Madeleine de La Motte (1699-1745). Totuși, există suspiciuni că tatăl ei biologic a fost financiarul bogat Charles François Paul Le Normant de Tournehem. Acesta a devenit tutorele ei legal când François Poisson a fost obligat să părăsească țara, în 1725, după un scandal cu o serie de datorii neplătite și o crimă la acel moment pedepsită cu moartea. În 1741, la vârsta de 19 ani, Jeanne Antoinette se căsătorește cu Charles-Guillaume Le Normant d'Étiolles, nepotul tutorelui ei. Cei doi vor avea doi copii, un băiat și o fată.

Jeanne Antoinette a fost invitată la un bal mascat la Palatul Versailles, în noaptea de 25 spre 26 februarie 1745, una dintre multele sărbători date pentru a celebra căsătoria Delfinului Louis de France (1729-65) cu infanta Maria Teresa a Spaniei (1726-1746). În martie, devenea metresa regelui, instalată la Versailles într-un apartament direct sub al lui. La 7 mai 1745 s-a pronunțat separarea oficială între ea și soțul ei. Pentru a fi prezentă la Curte avea nevoie de un titlu. Regele i-a acordat titlul de marchiză de Pompadour la 24 iunie 1745.

Jeanne nu era foarte frumoasă, dar era foarte inteligentă. Era bogată și educată, avea talent dramatic și știa să cânte – resurse pe care le-a exploatat la maximum, într-o campanie bine orchestrată de a-i suci mințile lui Ludovic al XV-lea. Cum anii trec neiertători, marchiza se vede încet-încet dată la o parte de o frumusețe mult mai proaspătă, rivala Marie-Louise O’Murphy, „la belle Morphiyse”. Relația sexuala a regelui cu doamna de Pompadour încetase în 1750. Femeia devenise frigidă, avea probleme ginecologice serioase. În acel moment regele avea 40 de ani, și nu avea nici vârsta și nici temperamentul ca să considere încheiat anotimpul amorurilor. După încheierea relației lor amoroase, regele a rămas prieten cu aceasta până la moartea ei, în 1764. Marchiza devenise parte integrantă din viața lui; ea știa să combată crizele lui de descurajare, angoasele, ipohondria, îi cunoștea gusturile și obiceiurile. Marchiza i-a rămas regelui o prietenă loială, afectuoasă și tandră, interesele ei coincizând perfect cu ale lui14. Neliniștea doamnei de Pompadour venea acum doar din faptul ca regele își luase amanta pe micuța Morphise fără să o consulte. Deci, cum ajunsese regele să o cunoască pe Marie-Louise ? Aici intervine un alt personaj celebru, Casanova.

3) Giacomo Casanova. Este o coincidența absolut remarcabilă ca două personaje reprezentative pentru erotismul secolului al XVIII-lea, Giacomo Casanova și Francois Boucher, s-au aflat în același oraș și în același timp, și că au conlucrat împreună.

Casanova ne spune chiar el povestea, care începe în 1750, în momentul în care el a ajuns la Paris. S-a mutat împreună cu doamna Quison, foarte aproape de casa unde locuia familia O`Murphy. Casanova a întâlnit aici pe un anume Claude-Pierre Patu, avocat în Parlamentul din Paris (1729-1757). Cei doi devin prieteni și frecventează împreună bordelurile din capitala Franței. Pe doua dintre surorile Morfi, pe Magdelon și Victoire, cei doi le întâlnesc la Opera

13 Bernardelli Curuz 2016, online 14 Craveri 2006, p. 256

82

Comică din cartierul Saint-Laurent, unde cele două erau actrițe. Magdelon devine amanta lui Patu. În casa ei, Casanova o întâlnește pe splendida Marie-Louise, sora cea mica a familiei Morfi. De aici versiunile diferă.

Casanova încearcă să-și atribuie rolul principal în această poveste. El spune că, nedorind să plătească 600 de franci pentru virginitatea ei, a plătit totuși jumătate din aceasta sumă pentru a petrece cu ea 25 de nopți (?)15. De asemeni, el a dorit să o aibă imortalizată pe fată într-un tablou și l-a convins pe Boucher să o picteze. Casanova vorbește de „un pictor german”, dar, evident, se înșală16. Pictorul era francezul Francois Boucher. Regele ar fi auzit de frumusețea fetei iar Casanova a fost nevoit să o cedeze pe metresa sa regelui, care o instală în palatul „Parcul cu Cerbi”, după ce îi dădu lui acestuia o mie de ludovici de aur. Casanova s-ar fi consolat imediat cu o călugăriță din Aix17.

O a doua versiune vine de la inspectorul de poliție Jean Meunier, care, în raportul său care Inspectorul General, Nicolas Renne Beryer, în 8 mai 1753, scrie că micuța Morfi „a servit ca model pentru pictorul Boucher, care a pictat-o goală și a vândut apoi tabloul lui M. de Vandières, care i l-a arătat apoi regelui, care a fost profund impresionat de frumusețea ei” (Abel-François Poisson de Vandières, era fratele cel mic al doamnei de Pompadour, care mai târziu va deveni marchiz de Marigny). De fapt, Meunier se referă la al doilea tablou. Acesta, identic aproape cu primul, a fost realizat la comanda lui Abel Vandieres, pentru a-i decora una dintre camerele casei sale din Paris, pe care tocmai o amenaja. Abel Vandieres își dă imediat seama ca Marie-Louise este tot ceea ce își dorea atunci regele. O duce pe fată într-o mănăstire, timp de șase luni, pentru a fi învățată cu bunele maniere (și, desigur, pentru a i se păstra virginitatea). Apoi arată tabloul său regelui care, imediat, îi dă lui Dominique-Guillaume Lebel, primul valet de cameră al regelui, sarcina de a-i aduce fata. De fapt, Lebel avea sarcină permanentă să îi găsească regelui fetele potrivite pentru poftele sale amoroase18. De altfel, și Casanova în „Istoria vietii mele" – care este cartea de memorii a venețianului libertin – spune clar că o copie a tabloului său (de fapt, tabloul marchizului de Marigny) a fost văzută de rege, care a vrut să se convingă dacă originalul este tot atât de frumos ca și copia. Primele întâlniri dintre Marie-Louise și rege sunt situate în ultimele luni ale anului 1752, în grădinile Castelului Choisy, unde Ludovic al XV-lea primea în mod obișnuit preferatele sale. Regele o place pe fată și dă 200 de ludovici mamei acesteia. Restul poveștii este cunoscut.

Jean-Honoré Fragonard Cine a fost Fragonard? Jean-Honoré Fragonard (1732-1806), este un francez cu rădăcini italiene (numele

lui real fiind acela de Fragonara)19. Provenea dintr-o familie modestă din sud-estul Franței. Dat de tatăl său la o cancelarie să învețe tainele funcționarului model, adolescentul Fragonard face pe ascuns desene care atrag atenția părintelui său. Copilul talentat este preluat de pictorii reputați ai epocii (Chardin, de exemplu) dar ajunge și în atelierul lui François Boucher, reprezentantul cel mai important al rococo-ului francez. În 1752, câștigă „Premiul Romei” (bursa de studii în Cetatea Eternă, oferită de statul francez) înainte de a deveni student la Academia de Arte Frumoase de la Paris. Ajuns la Roma, în 1756, Fragonard studiază clasicii italieni și este fascinat de opera lui Tiepolo.

Stilul lui Fragonard, încântător și direct, și ușurința de a inventa scene de dragoste voluptoase și ușor frivole, este pe placul anturajului lui Ludovic al XV-lea. Devine atât de iubit la Curte, încât doamna de Barry – metresa-șefă de atunci a lui Ludovic al XV-lea – îi comandă o suită de tablouri (cele din ciclul „Evoluția dragostei”), așa cum Maria de Medicis îi comandase lui Rubens o colecție privind „splendoarea personalității” sale. Numai că cele 14 tablouri pe această temă nu mai ajung să orneze castelul doamnei de Barry, ci vor fi atârnate în reședința unui prieten din localitatea natală, Grasse. În prezent, toate acestea pot fi admirate la un muzeu din New York, căci regele Ludovic al XV-lea nu le-a acceptat, din cauza că era de părere că ele nu se potriveau cu decorul castelului său.

Frumusețea și luminozitatea culorilor lui Fragonard cuceresc Europa și pictorul, în plină glorie, își permite să facă un lung voiaj, în caleașcă, împreună cu soția (Marie-Anne), de la Veneția la Frankfurt, trecând prin Viena, Praga și Strasbourg. Fiica sa, Rosalie, îi devine model pentru domnișoarele îmbujorate și înfiorate de prima iubire. Totodată, se petrece un episod ciudat în familia sa. Cumnata Marguerite (sora mai mare cu 14 ani decât nevasta sa) îi devine elevă, și nimeni nu se supară când din aceasta relație se va naște fiul Alexandre (1780), care la rândul său va deveni pictor. Maestrul își permitea o amantă chiar din familia soției.

În 1790, artistul se stabilește la Grasse, părăsind capitala Franței. Un an mai târziu, in 1791, se reîntoarce la Paris. Până în anul morții sale, 1806, pictorul va locui la Luvru. Se pare că în această perioadă s-a ocupat cu organizarea expozițiilor de artă.

Deși neimplicat politic, Fragonard primește lovitura de grație în urma răsturnarilor aduse de Revoluția Franceză. Clienții lui sunt fie executați, fie dispar în exil. Lipsit de comenzi substanțiale, pictorul se retrage în ținutul natal, într-un

15 Laing 1986, p. 259. 16 Casanova 1961, p. 91. 17 Relgis 1994, p. 227. 18 Landry95, 2011, online. 19 Regards sur la peniture nr. 81/1992, p. 1.

83

anonimat aproape total. Abia în 1806 îsi permite să revină la Paris. Avea 74 de ani când moartea l-a surprins, după ce a mâncat o porție zdravană de înghețată. Era august și a făcut o congestie cerebrală. Este complet uitat și abia spre finele secolului al XIX-lea este omagiat de Renoir. „Cromatica dulce” a lui Fragonard avea să fie foarte apreciată de impresioniști.

„Leagănul” – apogeul artei galante și frivole a secolului al XVIII-lea. Clientul. În 1767, la

scurtă vreme după primirea premiului Salonului, pictorul Gabriel-Francois Doyen (1726-1806) este chemat la baronul de Saint-Julien, care îi solicită executarea unui tablou: „Aș dori să o pictați pe doamna - spune baronul arătând spre amanta lui - pe un balansoar pus în mișcare de episcop. Pe mine vă rog să mă așezați în compozție în așa fel, încât să pot privi picioarele acestei creaturi minunate și chiar mai mult decât atât”. Șocat de o asemenea solicitare, Doyen îl trimite pe baron la Fragonard, care nu îl refuză și execută unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale, intitulat „Leagănul”. Cercetările mai recente susțin, totuși, că nu ar fi vorba despre baronul de Saint-Julien. Tabloul reprezintă apogeul genului „serbărilor galante” și al frivolității secolului al XVIII-lea, mai precis până la Revoluția Franceză din 1789.

Leagănul, 1767, Wallace Collection, Londra

Subiectul și detaliile. În mijlocul unei vegetații abundente și proaspete, o tânără femeie îl incită pe

bărbatul ascuns printre tufele de la picioarele statuii „Amor înaripat,” aruncându-și înspre el condurul. Tânăra se ridică spre cer cu desuurile și fustele învolburate. Aruncarea condurului simbolizează jocul incipient al dragostei. Iată detaliile:

Locația. La prima vedere, aceasta întâlnire amoroasă pare să aibă loc într-un luminiș sălbatic dintr-o pădure. Însa mobilierul de grădină, statuile și detaliile arhitecturale din spatele femeii arată că, de fapt, cadrul este o reședință

84

privată luxoasă. Vegetația luxuriantă amintește de grădinile din Villa d`Este de la Tivoli din Italia, unde artistul a petrecut vara anului 1760. De altfel, în același an, Fragonard a pictat chiar un tablou cu acest subiect: „Grădinile vilei d`Este”.

Femeia în leagăn. Tablourile înfățișând femei în leagăn erau foarte în vogă în perioada rococo. Leagănul reprezenta instabilitatea și era un vehicul ideal pentru a portretiza infidelitatea conjugală. Soțul îl mânuiește cu doua sfori lungi.

Statuia lui Cupidon. Lui Fragonard îi plăcea să folosească statuile ca accesorii și să le dispună în așa fel încât să pară că participă la acțiune. Amorașul este un simbol tradițional al iubirii și este foarte potrivit pentru o scenă de dragoste. Aici joacă rolul de complice tăcut, ducând mâna la buze pentru a sublinia caracterul secret al întâlnirii îndrăgostiților.

Pantoful femeii. Artiștii rococo erau pasionați de detaliile erotice. Pantoful roz care zboară prin aer simbolizează atmosfera de flirt a tabloului. În operele anterioare, papucul lipsă sugera pierderea virginității. De asemenea, femeia își ridică rochia, pentru a-i oferi iubitului priveliștea coapselor ei.

Cățelușul. Aproape ascuns, la baza tabloului se afla un cățeluș vioi care urmărește scena. Prezența sa este o ironie, deoarece câinii erau incluși de obicei ca simbol al fidelității conjugale. Cățelul sare și latră, ca și când ar vrea să tragă un semnal de alarmă asupra relației ilicite, însă nici un personaj nu îl bagă în seamă.

Acest tip de pictură erotică era destinat expunerii private, iar lucrările de acest gen au fost disprețuite de

Revoluția Franceză. Primul său proprietar, Francois Marie Menege de Pressigny, un colector de taxe al regelui Ludovic al XVI-lea, a fost ghilotinat în 1794, iar tabloul a fost confiscat de către autorități. Chiar și în 1859, Muzeul Luvru a refuzat tabloul, care a fost cumpărat de către un colecționar englez (Wallace). Lucrarea a fost expusă prima dată în public abia în 186020.

Bibliografie

Aries, Duby 1995 – Ph. Aries, G. Duby, Istoria vieții private, vol. 6, București, 1995. Bernardelli Curuz 2016, online – M. Bernardelli Curuz, Francois Boucher – Louise O’Murphy, donna bellissima amata da Luigi XV

e Casanova, în Stillearte.it, https://www.stilearte.it/louise-omurphy-la-donna-bellissima-amata-da-luigi-xv-e-casanova-ritratta-nuda-da-boucher/

Casanova 1961 – G. Casanova, Histoire de ma vie, vol. III, chap. 11, Paris 1960-1961. Chaunu 1986 – P. Chaunu, Civilizația Europei în secolul luminilor, București, 1986. Craveri 2006 – Benedetta Craveri, Amante și regine, București, 2006 Farthig 2011 – St. Farthing, Istoria artei. De la pictura rupestră la arta urbană, București, 2011. Frontisi 2003 – Cl. Frontisi, Istoria vizuală a artei, București, 2003. Jones 1992 – A. Jones, Introducere în artă, București, 1992. Laing 1986 – A. Laing, Francois Boucher, The Metropolitan Museum of Art, New York, 1986. Landry95 – Landry95, Les Favorites Royales, în „Canalblog” online din 12 iunie

2011.http://favoritesroyales.canalblog.com/archives/2011/06/12/21376861.html Laneyrie-Dagen 2005 – Nadjeie Laneyrie-Dagen, Pictura. Din tainele atelierelor, București, 2005. Oprescu 1985 – G. Oprescu, Manual de istoria artei. Secolul al XVIII-lea, București, 1985. Stukenbrock, Toppner 2017 – Christiane Stukenbrock, Barbara Toppner, 1000 de capodopere ale picturii europene de la 1300 la

1850, București, 2017. Regards sur la peniture nr. 81/1992 – Regards sur la peniture nr. 81/1992 (Fragonard), Milano, 1992. Relgis 1994 – E. Relgis, Istoria sexuală a omenirii, București, 1994. Van Loon 1995 – H.W. van Loon, Istoria artelor, vol. II, Snagov, 1995.

20 Farthing 2011, p. 255.

85

MONUMENTE UITATE ALE SIBIULUI, AMPLASATE PE DEALUL GUȘTERIȚEI

Dr. Adrian Stoia

Abstract. Forgotten monuments from Sibiu, located on Gusteriţei hill. In the present study we will analysis the

monuments built by the German community in Sibiu on Gusteriţei Hill (Grigoriberg). Recent research has helped us to identify the ruins of a pavilion and some of the lesser-known monuments built in the first half of the 20th century near the city of Sibiu.

Cuvinte cheie: monumente germane, Grigoriberg, Dealul Guşteriţei, Sibiu, Transilvania. Keywords: German monuments, Grigoriberg, Guşteriţa Hill, Sibiu, Transilvania.

Satul (Hammersdorf, Szenterzsébet, Gușterița) întemeiat de coloniștii saxoni, așezați în sudul Transilvaniei la

inițiativa regalității maghiare, a fost atestat pentru prima dată în anul 1309, atunci fiind menționat numele lui „Johannes plebanus de villa Vmberti”1.

Pe teritoriul localității, astăzi cartier al orașului Sibiu, au fost semnalate numeroase descoperiri arheologice. Cele mai importante rămân depozitele de bronzuri, locuiri aparținând culturii eneolitice Petrești2, faza B și cimitirul biritual de tip Mediaș3. Artefactele din epoca romană descoperite aici, dar și menționarea numelui Cedonia pe Tabula Peutingeriana, au dus la presupunerea că în zonă a existat un vechi castru roman.

Spațiul geografic în care se încadrează cercetarea și unde au fost amplasate monumentele cercetate în prezentul studiu, este situat la N-E față de orașul Sibiu, și se învecinează la V cu localitatea Șura Mare, la N cu Hamba, la E cu Nou, Roșia și Hamba, iar la S-E cu satul Bungard (planșa 1, foto 1).

Perioada în care au fost ridicate monumentele este cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX4.

Primul monument adus în discuție este situat pe Dealul Gușteriței, vechea denumire a locației, menționată în cartarea Josefină, fiind de Grigori Berg sau Hammersdorferberg. Prima denumire amintește de sărbătoarea sfântului Grigorie, zi festivă în care comunitatea germană organiza festivități. Interesant de menționat este faptul că numele sfântului catolic s-a păstrat în societatea protestantă din Transilvania, timp de peste 400 de ani, atunci când se organiza festivalul școlar, chiar dacă nu s-a mai ținut de ziua sfântului5. Tradiția a fost continuată de organizațiile elevilor liceeni înființate de Honterus6.

Turnul memorial, vizibil și din oraș, o construcție din cărămidă zidită pe o platformă rectangulară din pământ (13×17 m), întărită pe laturi cu plăci din beton, a fost amplasat pe platforma superioară a dealului (altitudine 556 m), loc de belvedere asupra depresiunii Sibiului și asupra crestelor Munților Făgăraș (planșa 1, foto 2). Memorialul soldaților germani amintește de „Bătălia Sibiului” (26-29 septembrie 1916), atunci când în luptă s-au confruntat forțele Corpului 1 Armată român și forțele Armatei 9 germane. În Landwirtschaftliche Blätter (nr. 41/13.10.1918) este menționat faptul că o piatră memorială a fost pusă pe Dealul Gușteriței (Grigoriberg), în amintirea „Bătăliei Sibiului”, înainte de a se termina războiul. Slujba a fost oficiată de către preotul Hermann Klöss, la 29 septembrie 1918 (doi ani după evenimente), cimitirul de acolo fiind de fapt inaugurat înainte de finalizarea monumentului (oficial „Denkmalsturm”)7. Trebuie menționat și faptul că acest turn nu a fost ridicat de către SKV în anul 1882, erori apărut recent în presa locală8. Confuzia este ușor de făcut la o primă lectură în anuarele SKV, aici fiind vorba de fapt despre pavilionul construit 200 m aval de Turnul memorial.

Construcția de plan pătrat, cu laturile de 5,86 m și înălțimea aproximativă de 18 m, pe una din laturi este dotată cu ușă de acces, cu dimensiunile de 2,7×0,9 m, deasupra acesteia, la aproximativ 3,5 m, în zid fiind deschisă o fereastră de formă circulară, cu diametrul de aproximativ 50 cm. Delimitarea parterului de etaj se făcea printr-o platformă de

1 Zimmermann 1832, p. 248. 2 Paul 1992, p. 140. 3 Luca, Pinter, Georgescu 2003, p. 108-113. 4 Inscripția de pe „Monumentul vânătorilor” nu poate fi descifrată în totalitate, în cazul anului înscris acolo doar primele două cifre fiind vizibile. Cu certitudine monumentul poate fi datat la sfârșitul secolului al XIX-lea. 5 Siebenbürgische Zeitung 1965. 6 Mulțumiri aducem pe această cale dnei Gudrun-Liane Ittu pentru informațiile puse la dispoziție. 7 Landwirtschaftliche Blätter, Nr. 41, 13.10.1918 apud https://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/ kultur/17173-roland-reiher-elstermann.html (4.02.2019). Aducem mulțumiri doamnei Ghițiu Brigitte, pentru ajutorul acordat în traducerea textului. 8 Sursa: http://www.turnulsfatului.ro/2018/09/29/urbana-vrea-sa-recreeze-un-nou-spatiu-public-cu-vedere-la-intreg-sibiul-e-singura-belvedere-pentru-tot-orasul/ (04.02.2019).

86

cărămidă, demolată acum aproximativ 15 ani de persoane din Gușterița, care și-au însușit materialul de construcție. Cu această ocazie s-a încercat dărâmarea clădirii, prin spărturi efectuate pe colțurile monumentului și extragerea cărămizilor. Încercarea nu este singulară. După inaugurarea monumentului care a avut loc cu două luni înainte de Marea Unire de la 1918, turnul a fost dinamitat pe toate cele patru colțuri, încercându-se dărâmarea lui. Se observă de asemenea urmele de gloanțe pe corpul monumentului. Fotografiile de epocă confirmă faptele petrecute9 (planșa 1, foto 3).

În anul 2018 Societatea Urbana, aflată în subordinea Consiliului Local al Municipiului Sibiu, a consolidat zidurile și a blocat accesul la interior, montând o ușă metalică, platforma etajului urmând să fie reconstruită. Din informațiile primite de la conducerea firmei, zona va fi curățată, turnul reparat, la fel scările și plăcile din ciment care consolidează dealul în jurul monumentului. Imagini istorice care pot fi folosite în acest scop există. După reparații monumentul va fi închiriat prin licitație publică, cu destinația de turism sau comerț și alimentație publică.

Revenid la arhitectura clădirii, la etajul superior, retras față de ziduri, pe cele patru laturi au fost lăsate deschideri, cu partea superioară semicirculară, trei dintre acestea, fiind astăzi zidite. De o parte și de cealaltă a acestora, au fost realizate fante de observație, cel mai probabil de către apărarea pasivă, în timpul celui de al Doilea Război Mondial10. Dovadă că aceste amenajări rectangulare, întărite cu metal, nu existau la început, atunci când în jurul turnului a fost amplasat cimitirului soldaților germani, stă o fotografie realizată de Emil Fischer și reprodusă pe o carte poștală în anul 1942. Este menționat pe cartea poștală faptul că imaginea reprezintă: „Cimitirul Eroilor pe Dealul Gușteriței. Heldenfriedhof am Hammersdorferberg”11 (planșa 2, foto 4). Din această fotografie se observă reparațiile efectuate la trei dintre laturile clădirii. Platforma pe care a fost zidit Turnul memorial, înaltă de aproximativ 1 m față de nivelul de călcare al dealului, pe latura dinspre oraș este dotată cu 11 trepte din ciment. Tot pe latura sudică, dealul a fost consolidată printr-un zid de ciment, străpuns la margini de intrări în trepte.

În jurul Turnului memorial, pe trei dintre laturi, în toamna anului 1918, a fost amplasat cimitirul militarilor germani, cuprinzând un număr de aproximativ 130 de morminte. Decizia mutării soldaților din locul unde fuseseră înhumați inițial, probabil din cimitirele localităților unde căzuseră în luptă, a survenit în anul 1918 și a fost pusă în practică de autoritățile locale. Plăcile de mormânt au fost grupate de o parte și de cealaltă a turnului, pe aliniamentul dinspre Sibiu fiind amplasat un rând de morminte.

Între anii 1942-1943, la indicațiile Reich-ului, Societatea săsească pentru îngrijirea mormintelor de război din Transilvania (S.K.G.F.), cu sediul în Sibiu, s-a ocupat de desfințarea unor cimitire mici și înființarea altora mai mari, care să cuprindă mai multe morminte. Motivul invocat a fost acela al îngrijirii mormintelor, lucru care nu s-ar fi putut înfăptui în cimitirele satelor12.

În august 1942, plăcile din marmură pe care era menționat gradul militar, numele militarului, regimentul din care făcea parte, anul nașterii și al decesului, au fost mutate în incinta bisericii romanice din Cisnădioara (planșa 2, foto 5). Osemintele soldaților au fost mutate, cu ajutorul tinerilor etnici germani din localitate.

În apropierea Turnului memorial, la aproximativ 650 m de acesta, a fost ridicat un monument omagial, în onoarea General locotenentului Hugo Elstermann v. Elster, comandant al Diviziei germane de rezervă 76.

Pe un postament de plan pătrat, cu latura de 2 m, este așezat corpul propriu-zis al monumentului, cu dimensiunile de 1,16×1,18 m, pe două dintre laturi fiind lăsate nișe, pentru plăcile cu dedicația (astăzi dispărute). La partea superioară sunt montate patru plăci din ciment de formă pătrată, cu mărime descrescătoare, cea de jos are dimensiunile de 10,3×10,3 m, iar cea de sus: 0,62×0,62 m.

Inițial la partea superioară a memorialului era plasată o sferă (posibil din piatră) iar deasupra acesteia un vultur, realizat probabil din metal. Aceste părți componente lipsesc astăzi, dar, o ilustrată din epocă13, realizată de Karl Ulrich, reproducere după o pictură a lui Max Friese, le certifică prezența (planșa 2, foto 6). Pe aceeași carte poștală este ilustrat, în apropierea monumentului, o bancă din piatră și cîțiva arbuști plantați în jurul memorialului. Una dintre plăcile cu inscripție este redată ca fiind plasată pe una din laturi, pe o altă latură a monumentului fiind însris pe trei rânduri, un text care nu este lizibil. Pe cartea poștală este tipărit următorul text: „Gedenkstein zu Ehren Sr. Excellenz Generalleutnant Elstermann v. Elster Führer der 76. Deutschen Res. Div. Auf dem Wartberg Hammersdorf Hermannstadt (Nagyszeben) Siebenbürgen”. Ilustrata este realizată de Karl Ulrich după o pictura a lui Max Friese. Interesant de menționat faptul în jurul anului 1939, în incinta bisericii din Cisnădioara (jud. Sibiu), acolo unde sunt amplasate câteva morminte, alături de un memorial închinat soldaților germani, pe una din bancile din ciment, este

9 Mulțumesc pe această cale dl. Toma-Cosmin Roman pentru informațiile și imaginilepuse la dispoziție. 10 Informație primită de la col. Petru Scântei, căruia îi mulțumim pe această cale. Multumim de asemenea pentru celelalte informații, puse cu generozitate la dispoziție. 11 Colecția Horia Tipuriță. Mulțumim pe această cale cercetătorului Alexandru Bucur pentru informațiile puse la dispoziție. 12 D.G.A.S. Filiala Arhivelor Statului, județul Sibiu, fond: Societatea săsească pentru îngrijirea mormintelor de război din Transilvania, 8/1924. 13 Colecția de fotografii a Muzeului ASTRA, Sibiu.

87

plasată o placă din marmură, care menționează societatea care s-a îngrijit de amenajarea cimitirului, numele lui Karl Ulrich, alături de cel al locotenentului Plattner, fiind menționate aici.

În zona numită „la Târnați” sau „păduricea”14 (altitudine 515 m), la aproximativ 200 m aval de Turnul memorial, a fost construit în anul 1882 de către Siebenbürgischer Karpatenverein, un pavilion15. Construcția din lemn, ridicată cu două trepte față de nivelul de călcare, era compusă din fundația de ciment, stâlpii înalți de aproximativ 4 m, care susțineau acoperișul, la cornișă cu traforuri în lemn. Fundația pavilionului, identificată de autor pe teren (latitudine: 45° 48' 43.2" și longitudine: 24° 11' 34.8") are dimensiunile de 10,5 m/5 m (planșa 2, foto 7, 8). Inițial este posibil ca materialul de învelitoare să fi fost din șiță de lemn sau țiglă ceramică, ulterior, conform unei fotografii de epocă, pare a fi schimbat în plăci metalice. Imaginea pavilionului o cunoaștem astăzi datorită unei reprezentări grafice16 și a fotografiei apărute în anuarele SKV17 (planșa 3, foto 9, 10). O ilustrată datată în anul 1894 („Gruss aus den Siebenbürgischen Karpathen”), redă grafic câteva cabane ridicate de Societatea Carpatină Transilvăneană (Prejba, Bâlea, Negoiu, Păltiniș și pavilionul de pe Dealul Grigori)18 (planșa 3, foto 11).

În Anuarul SKV din anul 1883 este menționat faptul că inaugurarea pavilionului a avut loc la 2 iulie 1882, din păcate evenimentul nefiind unul reușit, din cauza vremii nefavorabile. După discursul ținut de șeful secțiunii Sibiu a SKV, pastorul Kast a preluat în grijă pavilionul, în numele localnicilor din Gușterița, parohia fiind cea care a donat lemnul de stejar din pădurile proprii. Au fost aduse mulțumiri către Sparkassa-Gesellschaft, Bodenkreditanstalt in Hermannstadt (Institutului de Credit Funciar din Sibiu), corului de bărbați „Hermannia”, care a cântat la inaugurare, precum și domnilor General-maior T. Gecz și inginerului orașului, Müss19.

În broșura turistică dedicată Sibiului și împrejurimilor sale, este amintit pavilionul, construit de Secțiunea Hermannstadt a SKV, în anul 1882, în partea sudică a dealului Grigori, care are înălțimea de 601 m20. Este menționat faptul că aici se poate ajunge în 15 minute din satul Hammersdorf (Gușterița), vizita dând prilejul unei panorame încântătoare asupra câmpiei și munților Cibinului, cât și asupra „Alpilor Făgărășeni”. Textul este ilustrat, așa cum am mai menționat, cu o imagine grafică a pavilionului.

În Anuarul Jubiliar al SKV din 1930, 48 de ani de la construcția pavilionului, apare un material în care este criticată ideea construirii obiectivului: „În anul 1882 s-a construit costisitorul foișor de pe dealul Grigori, din Gușterița, care ar fi trebuit să fie un loc din care se poate vedea mai bine împrejurimile satului. Dar nu a dus la altceva decât să fie invadat de vegetație și prin urmare să fie și mai puțină vizibilitate asupra perisajului. Prin urmare și fără acest foișor, panorama este una minunată. Singurul scop pentru care ar putea fi folosit este acela de a sluji ca adăpost, în vreme rea”21.

Concluzia pe care o putem trage este aceea că în aproximativ jumătate de secol, pădurea din fața pavilionului nu a mai fost curățată și a cuprins monumentul, obturând panorama înspre sud. Din spusele localnicilor, aici aveau loc petreceri la sarbătorile comunității germane dar și ale celei românești, pavilionul fiind funcțional aproximativ până la jumătatea secolului al XX-lea22.

La aproximativ 1,5 km N-E de pavilion, în locul numit „Poiana vânătorilor”, a fost amplasat un monument comemorativ, cunoscut de localnici cu numele de „piatra vânătorului”23 (planșa 3, foto 12). Astăzi zona este cuprinsă de vegetație, îngreunând identificarea locului de amplasare24. Monumentul clădit din ciment, are înălțimea totală de 125 cm și este compus din postament (dimensiuni 68×45×30 cm), bază (dimensiuni 56×32×20 cm) și corpul pe care este amplasat câmpul inscripției (dimensiuni 48×28×73 cm).

Pe suprafața câmpului inscripției (dimensiuni 41×61 cm) se văd urme de gloanțe și abia se mai poate identifica textul: „Hammersdorfer Jagt/ Gesellschaft/ Zur Erinerung/ Unvergeslicher Tage/ 18(88?)-19(...)1/ Gewidmet/ E(...)cke” (Asociația de vânătoare/ Gușterița/ În amintirea/ Zilelor memorabile/ 18(88)-19(...)1/ Dedicată/ E(...)cke)”25. Partea superioară a monumentului este ușor desprinsă de postament, dar în ansamblu, monumentul se află într-o stare stabilă de conservare. Pentru a putea fi pus în valoare (introdus în circuitul turistic de vizitare al monumentelor amplasate pe

14 Numele locației ne-a fost comunicat de către Bogorin Ilie, localnic din Gușterița, căruia îi mulțumim pe această cale. 15 Mulțumim pentru informațiile puse la dispoziție de Stpfr. i. R. Wolfgang Rehner, col. Petru Scântei și col. Alexandru Bucur. 16 Hermannstadt und Umgebung, 1884, p. 28. 17 Jubiläums Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathenvereins, XLIII, 1930, p. 30. 18Klein 1998, p. 62. 19 Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathen-vereins, III, 1883, p. 202. 20 Hermannstadt und Umgebung, 1884, p. 27- 28. 21 Jubiläums Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathenvereins, XLIII, 1930, p. 30-31. Pentru traducerea textului aduc mulțumiri doamnei Ghițiu Brigitte. 22 Sursa: Bogorin Ilie, localnic din Gușterița (sept. 2018). 23 Sursa: Bogorin Ilie, localnic din Gușterița (sept. 2018). 24 Informație primită de la pr. Dr. Alexandru Ioniță și pr. Dr. Marius Tofan. 25 Aducem mulțumiri pe această cale, dl. Prof. Univ. Dr. Zeno Karl Pinter, pentru ajutorul acordat în descifrarea și traducerea textului.

88

Dealul Gușteriței), ar fi necesară curățarea zonei de vegetația care a cuprins terenul. Din informațiile puse la dispoziție de un localnic aflăm de existența unei poteci din poligonul militar până la acest monument26.

Deși nu este vorba de un monument, vom menționa în continuare o amenajare/captare de apă, construită în zonă, astăzi dispărută sub mormanele de gunoi. Pe teritoriul extravilan al Cartierului Gușterița, continuarea străzii Salcâmilor, la aproximativ 300 m de intrarea pe Aleea Castanilor, drum de acces spre vechiul poligon militar, a fost realizată o captare de apă, în apropierea pârâului Valea Rece.

Amenajarea din ciment, cu trepte de acces care coborau înspre țeava de apă, a fost realizată de soldați, probabil în perioada interbelică. Astăzi captarea de apă (latitudine: 45°48'36''N, longitudine: 24°10'48''E, altitudine: 438,5 m) este acoperită de materiale de construcție, aruncate ilegal în ultimii 15 ani, localizarea mai putând fi făcută după pâlcul de pini, care au fost cândva plantați în zonă (planșa 3, foto 13).

Concluzii. Monumentele ridicate pe Dealul Gușteriței din Sibiu, marchează anumite evenimente istorice, prin care a trecut comunitatea germană, la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. Unele dintre ele sunt astăzi dispărute, distruse de vreme sau de factorul uman. Turnul memorial este singurul obiectiv de care autoritățile locale s-au interesat, intrând la jumătatea anului 2018 în reparații. Trebuie menționată grija parohiei ortodoxe din Gușterița față de acest obiectiv, zona fiind igienizată de către tineri membrii ai parohiei, aici având loc excursii și serbări câmpenești.

După părerea noastră aceste obiective, amplasate la distanțe nu foarte mari unele față de altele, ar putea intra într-un circuit turistic sau cicloturistic care să cuprindă împrejurimile Sibiului.

Bibliografie Hermannstadt und Umgebung, 1884 – Hermannstadt und Umgebung. Herausgegeben von der Sektion Hermannstadt des

Siebenbürgischen Karpathenvereins, Hermannstadt, 1884. Jubiläums Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathenvereins, XLIII, 1930 – Jubiläums Jahrbuch des Siebenbürgischen

Karpathenvereins, 1880-1930, XLIII, Jahrgang 1930, Hermannstadt, 1930. Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathen-vereins, III, 1883 – Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathen-vereins, III Jahrgang

1883, Hermannstadt, 1883. D.G.A.S. – Direcția Generală a Arhivelor Statului. Filiala Arhivelor Statului, județul Sibiu, fond: Societatea săsească pentru îngrijirea

mormintelor de război din Transilvania, 8/1924. Klein 1998 – Konrad Klein, Grüsse aus dem Bärenland. Siebenbürgen in alten Ansichtskarten, Münchenm 1998. Luca, Pinter, Georgescu 2003 – S.A. Luca, Z.K. Pinter, A. Deorgescu, Repertoriul arheologic al județului Sibiu (situri, monumente

arheologice și istorice), 2003. Paul 1992 – I. Paul, Cultura Petrești, București, 1992 Siebenbürgische Zeitung 1965 – Siebenbürgische Zeitung, 15 Oktober, 1965. Zimmermann 1832 – Zimmermann și colab., Urkundenbuch zur Geschichte der deutschen in Siebenbürgen, I, 1832. Dejugan 2016 – Ioan Dejugan, Istorie Ilustrată, colecție de cărți poștale, 1896-1947. Extra Muros, vol. II, Sibiu/Hermanstadt, 2016.

Surse web http://www.sibiweb.de/hz/1523_4.htm (11.10.2018) http://www.tribuna.ro/stiri/tribuna-de-weekend/o-enigm-a-dezlegat-a-monumentul-de-pe-dealu-d-aii-84653.html (11.10.2018) https://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/kultur/17173-roland-reiher-elstermann.html (11.10.2018) Fotografii: Colecția de fotografii a Muzeului ASTRA; Sibiu, Colecția Horia Tipuriță.

26 Informația a fost primită cu ocazia prezentării acestor monumente în cadrul evenimentului „Gușterița de poveste”, organizat de Parohia Ortodoxă Română din Gușterița în data de 24.03.2019.

89

90

91

92

GEOGRAFIE ŞI

ŞTIINŢELE MEDIULUI

93

CRĂCIUNELU DE JOS (JUD. ALBA) – ASPECTE FIZICO-GEOGRAFICE

Dr. Ioan Mărculeţ Dr. Cătălina Mărculeţ

Résumé. Crăciunelul de Jos (département d’Alba) - caractéristiques physico-géographiques. Le village

Crăciunelul de Jos est situé dans l’ouest du Plateau Târnavelor, dans la Vallée Târnavei. Le relief a une altitude réduite: 230-400 m. Grâce à sa position géographique et à son relief, le village a un climat tempéré-continental modéré. Le cours d’eau le plus important qui traverse le territoire est la rivière Târnava. Celle-ci reçoit plusieurs affluents: Valea Tiurului, Valea Viilor, Dunăriţa etc. La végétation naturelle, forêt d’arbres à feuilles caduques à l’origine, a été défrichée et remplacée par des herbes utilisées pour l’élevage des animaux domestiques. Les sols, grâce aux nombreux facteurs génétiques, ont une fertilité moyenne voire réduite.

Cuvinte cheie: Crăciunelu de Jos, Valea Târnavei, climă, râul Târnava, România Mots-clé: Crăciunelu de Jos, La Vallée Târnavei, climat, la rivière Târnava, Roumanie

Poziţia geografică. Între aşezările din Transilvania cu existenţă multiseculară, se află şi satul Crăciunelu de

Jos.1 Acesta este situat în partea central-vestică a României, în estul judeţului Alba, la 46o10’ latitudine nordică şi 23o49’ longitudine estică (fig. 1 A).

În est, Crăciunelu de Jos se învecinează cu municipiul Blaj, la sud-est cu localitatea Tiur, la sud şi sud-vest cu satele Secăşel, Colibi, Mihalţ şi Obreja, la vest cu Cistei şi la nord cu Bucerdea Grânoasă. Distanţa faţă de capitala ţării, municipiul Bucureşti, este de 380 km, iar faţă de reşedinţa judeţului, municipiul Alba Iulia, de aproximativ 30 km. Teritoriul satului este străbătut de la est la vest de două artere importante: Drumul Naţional 14B şi magistrala feroviară 300 (Bucureşti – Oradea). Relieful şi constituţia litologică. Cadrul natural în care a apărut şi a evoluat satul, este cel specific culoarelor de vale şi dealurilor din sud-vestul Depresiunii Transilvaniei.

Teritoriul aferent satului Crăciunelu de Jos (vatra şi moşia) se înscrie în arealul Văii Târnavei (Podişul Târnavelor), la contactul dintre Dealurile Lopadei2, la nord, cu Podişul Cergăului3, la sud (fig. 2 B). Aspectul de culoar de vale al reliefului, orientat est-vest, este argumentat de caracteristicile morfometrice, morfografice şi de tipurile genetice de relief. Astfel, relieful aferent satului este cuprins între altitudinea maximă de 408 m, atinsă în Dealul Perelor, şi cea minimă de circa 230 m, din lunca Târnavei, înregistrându-se o diferenţă de nivel de peste 170 m. Stadiul destul de avansat al evoluţiei reliefului este relevat atât de densitatea fragmentării, cuprinsă între 0,5 şi 4 km/km2, cât şi de energia reliefului, care are valori între 50 şi 250 m. Local, ca urmare a adâncirii reţelei hidrografice pe o structură monoclinală panoniană (nisipuri, argile marnoase, pietrişuri), declivitatea depăşeşte valoarea de 24o (în nordul dealurilor Padina, Viilor şi Iezer). În arealul localităţii Crăciunelu de Jos se evidenţiază terasele şi lunca Târnavei. Terasele Târnavei sunt constituite din nisipuri şi pietrişuri pleistocene, cu grosimi de până la 30 m. Ele au fost cartate de N. Josan (în 1979), pentru versantul drept, şi de M. Buza (în 1997), pentru întreaga vale (N. Josan, 1979, p. 131; M. Buza, 1997, p. 153-154). Conform cartării realizate de M. Buza, pe teritoriul satului Crăciunelu de Jos sunt prezente: terasa 1-a (8-12 m = 238-242 m altitudine absolută) în estul localităţii, terasa a 3-a (30-40 m = 270-280 m altit. abs.) la contactul cu satul Bucerdea Grânoasă, terasa a 4-a (50-60 m = 290-300 m altit. abs.) şi a 5-a (80-90 m = 310-320 m altit. abs.) în partea nordică a Dealului Iezer, terasa a 6-a (110-120 m = 340-350 m altit. abs.) în partea nordică a dealurilor Padina şi Viilor şi în cea centrală Dealului Iezer şi terasele a 7-a (130-140 m = 360-370 m altit. abs.) şi a 8-a (150-160 m = 380-390 m altit. abs.) în regiunile interfluviale înalte ale dealurilor Padina, Viilor şi Iezer, în continuarea nivelului de vale. Conform observaţiilor noastre, unele aşa-zise fragmente de terase cartate de M. Buza pe versantul stâng al Văii Târnavei la Crăciunelu de Jos, nu au fost construite de râul Târnava, ci au rezultat în urma activităţilor agricole îndelungate (deci, de origine antropică) şi în urma proceselor de versant. Lunca Târnavei sau albia majoră, constituită din depozite aluviale (nisipuri şi pietrişuri) de vârstă holocenă, are lăţimi de 0,5-2 km. Panta sa ajunge până la 1‰ şi se ridică deasupra râului cu 1-4 m. În cadrul său se disting două

1 Localitatea Crăciunelu de Jos a fost atestată documentar la 10 iulie 1324, într-un document emis de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1308-1342). 2 Subunitate a Dealurilor Târnavei Mici. 3 Subunitate a Podişului Secaşelor.

94

trepte: a) lunca joasă, situată la contactul cu albia minoră, cu înălţimi de până la 2 m, uşor inundabilă, şi b) lunca înaltă, cu înălţimi de 2-4 m, afectată doar de inundaţiile catastrofale cum au fost cele din anii 1970 şi 1975 (I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, 2001, p. 14). Cea mai amplă modificare produsă recent pe suprafaţa luncii s-a petrecut la inundaţiile din anul 1975, când debitul mare al râului a generat secţionarea meandrului din sud-estul vetrei satului, îndreptând cursul. Atunci au rezultat belciugul şi grădiştea (popina) de la „Bercul Morii”. În anii ’80 ai secolului trecut, belciugul a fost desecat şi introdus în circuitul agricol (V. Mărculeţ, I. Mărculeţ, Şt.-E. Leluţiu, 1997, p. 46; Cătălina Mărculeţ, Ioan Mărculeţ, 2002, p. 92-93). Versanţii din arealul satului Crăciunelu de Jos sunt sculptaţi în formaţiuni friabile pannoniene şi cuaternare – marne, argile, nisipuri şi pietrişuri –, şi sunt în cea mai mare parte de formă convexă. Sectoarele cu pante mai mari, peste 15o, sunt cele mai afectate de procesele geomorfologice actuale. Se evidenţiază prin amploarea acestor procese versanţii nordici ai dealurilor Perelor, Padina şi Iezer şi unele areale din bazinele pâraielor Valea Tiurului, Valea Viilor, Sărătură şi Valea Dosului. La baza versanţilor (inclusiv la bazele frunţilor de terasă) s-au acumulat glacisuri coluvio-proluviale. Procesele geomorfologice actuale sunt prezente pe toate suprafeţele cu pante mai mari de 7o şi sunt condiţionate de alcătuirea petrografică, de gradul de acoperire cu vegetaţie, de condiţiile climatice şi de activităţile antropice. În arealul localităţii Crăciunelu de Jos se evidenţiază pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă, ravenarea, torenţialitatea, alunecările de teren şi surpările. Pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă sunt întâlnite pe aproape toate terenurile cultivate cu pante mai mari de 5-7o. Torenţialitatea este caracteristică pâraielor Valea Tiurului, Valea Viilor şi Sărătură, în intervalele cu precipitaţii abundente şi în momentele de topire rapidă a stratului de zăpadă. Ca procese, se evidenţiază eroziunea liniară (în adâncime), eroziunea regresivă, transportul materialului desprins şi acumularea sa. Rocile desprinse şi depuse de torenţialitate formează agestre (conuri de dejecţie), la racordul versanţilor cu lunca. Pentru limitarea extinderii agestrelor, la gurile de vărsare ale pâraielor Valea Tiurului, Sărătură şi Valea Bucerzii au fost săpate şanţuri pentru drenarea rapidă a apei din precipitaţii. La Crăciunelu de Jos, alunecările de teren – în brazde, lenticulare şi de tip glimee – sunt prezente numai pe dealurile din stânga Târnavei (V. Mărculeţ, I. Mărculeţ, Şt.-E. Leluţiu, 1997, p. 42-43).

Alunecările în brazde se aseamănă cu „cărările de oi” şi au vârste diferite. Se întâlnesc în număr mai mare pe versantul nordic al Dealului Padina.

Alunecările lenticulare sunt mai adânci şi antrenează roca din subasment. Au aspectul unor valuri scurte dispuse neordonat şi sunt mai frecvente pe versanţii nordici ai dealurilor Viilor şi Iezer.

Alunecările de tip glimee sunt prezente numai pe versantul din dreapta pârâului Valea Dosului (parcela „După Deal”). Din cauza vechimii, materialele deplasate (glimeele propriu-zise) au fost puternic erodate de precipitaţii şi vânt.

Surpările sunt localizate la malurile active ale Târnavei, pe râpele de desprindere (cornişe) ale alunecărilor de teren şi în arealele cu eroziune regresivă din bazinele de recepţie ale torenţilor.

Clima. Crăciunelu de Jos, la fel ca Valea Târnavei în întregime şi regiunile sale vecine din sud-vestul

Depresiunii Transilvaniei, beneficiază de un climat temperat-continental moderat, cu influenţe oceanice şi efecte de foehn.

În regiune, radiaţia solară globală are valori medii de circa 117 kcal/cm/an, iar circulaţia generală a atmosferei este predominant vestică, sud-vestică şi nord-vestică. Destul de rar se produc pătrunderi ale aerului din est şi foarte rar, ale aerului din nord, sud şi sud-est.

La Crăciunelu de Jos, temperatura medie anuală este de 9,3oC. Luna cea mai rece este ianuarie, cu temperatura medie anuală de -3,4oC, şi cea mai caldă, iulie, cu 20oC (fig. 2 A). Din calculul acestor valori extreme, rezultă amplitudinea medie de 23,4oC. În regiune, durata intervalului fără îngheţ variază între minimul de 153 de zile şi maximul de 226 de zile pe an.

Precipitaţiile medii anuale care cad în arealul localităţii ajung la 562,6 mm, valoare total diferită de cea oferită de tratatul intitulat „Geografia României, I, Geografie fizică” (1983, p. 232), de 475 mm/an, şi utilizată în redactarea monografiei „Crăciunelu de Jos – istorie-natură-societate-economie” (1997, p. 45).

Cele mai mici cantităţi medii lunare de precipitaţii se semnalează în februarie (29,5 mm), iar cele mai mari, în iulie (85,8 mm) (fig. 2 B). Tot lunii iulie îi revin şi maximele căzute în 24 de ore: 62,8 mm, la 11.VII.1960 (Elena Dumitrescu, 1976, citată de I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, 2001, p. 17).

În timpul iernii, o parte din precipitaţii sunt sub formă de ninsoare. Numărul anual de zile cu astfel de precipitaţii este de 30, iar grosimile medii decadale ale stratului de zăpadă cresc, treptat, din prima decadă a lunii decembrie (circa 20 mm), până în a doua decadă a lunii ianuarie, când ajung la aproximativ 85 mm, după care scad continuu până în luna martie, când stratul de zăpadă dispare (I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, 1999, p. 12).

95

În arealul localităţii Crăciunelu de Jos, fenomenele de uscăciune şi secetă au loc în condiţiile reducerii cantităţilor de precipitaţii, creşterii temperaturii aerului şi evapotranspiraţiei potenţiale şi diminuării rezervei de apă din sol, iar persistenţa lor în timp are efecte negative asupra mediului şi economiei locale, prin compromiterea parţială sau totală a recoltelor agricole, prin uscarea păşunilor şi fâneţelor, prin eroziunea solurilor ca urmare a deflaţiei etc.

Din analiza climogramei Walter-Lieth (intervalul 1986-1996), realizată pentru staţia meteorologică Blaj, pe baza valorilor medii lunare multianuale, se constată că fenomenele de uscăciune nu sunt specifice (fig. 2 C). Dar construcţia climogramelor Walter-Lieth an de an a relevat faptul că s-au produs 15 perioade de uscăciune, ceea ce înseamnă 1,5 perioade pe an, şi 14 perioade de secetă, adică 1,4 perioade pe an. Numărul lunilor cu fenomene de uscăciune s-a ridicat la 48 (33,3%), iar cele cu secetă, la 27 (18,7%) (I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, 2001, p. 18). Fenomenele de uscăciune se produc îndeosebi în partea a doua a verii şi începutul toamnei (iulie-octombrie) şi, uneori, primăvara, în medie 1-2 luni pe an, iar fenomenele de secetă se produc episodic, pe o perioadă scurtă de timp, în general în intervalul iulie-octombrie (Cătălina Mărculeţ, I. Mărculeţ, 2005).

Destul de frecventele perioade cu uscăciune şi secetă, au făcut ca în anii ’80 ai secolului trecut, ferma de legume din Crăciunelu de Jos (din parcela „Bigău”) să necesite şi să beneficieze de un sistem de irigaţii cu apă din râul Târnava.

Ca urmare a poziţiei geografice a culoarului Târnavei, în prelungirea culoarului Mureşului, dar şi al adăpostului oferit de Munţii Trascăului, vânturile din regiunea satului Crăciunelu de Jos au o frecvenţă de circa 45%, restul timpului (55%) fiind calm atmosferic. Cele predominante bat din sectoarele sud-vestic (circa 17%) şi nord-estic (9,0%) (fig. 2 D). Vitezele medii ale vântului sunt de 3,5-4,0 m/s. Numărul mediu al zilelor cu vânt tare este de circa 60, din care aproximativ 45 de cazuri au viteze între 11 şi 15 m/s, iar 15 cazuri au viteze mai mari de 15 m/s. Pe parcursul unui an, cele mai multe cazuri cu vânt tare au loc în lunile noiembrie (aproximativ 8 cazuri) şi decembrie (7 cazuri).

Alte fenomene şi procese meteorologice produse în arealul localităţii Crăciunelu de Jos: brumă: circa 35 zile pe an; chiciură: circa 9 zile pe an; rouă: aproximativ 93 zile pe an; ceaţă: 80 zile pe an; polei: 3-4 zile pe an; oraje: circa 40 zile pe an; viscol: 1-2 zile pe an. Nivelul de favorabilitate ridicat al fenomenelor climatice din regiunea localităţii Crăciunelu de Jos pentru

practicarea agriculturii este reflectat de datele medii de producere a înfloririi la câteva specii de plante: grâu de toamnă – 22-24 mai, viţă-de-vie – 5-7 iunie, măr – 25-28 aprilie, cais – 16-18 aprilie, floarea-soarelui – 6-10 iulie, salcâm – 21-23 mai şi tei – 10-14 iunie (Atlas, R. S. România, Planşa „Temperatura aerului, date fenologice”, 1972-1979).

Apele. Apele subterane din regiunea satului Crăciunelu de Jos sunt acumulate în depozite paleogen-neogene

şi cuaternare. Apele freatice din cuprinsul vetrei sunt în mare parte potabile şi se află la adâncimi cuprinse între 0,5 şi 10 m. Unele ape situate în dealurile din sudul moşiei au nivelul piezometric la adâncimi mai mari, iar altele sunt sărate, cum sunt cele din bazinul pârâului Sărătură, care dizolvă sarea din marne salifere. În trecut, această apă sărată era folosită în alimentaţia locuitorilor (V. Mărculeţ, I. Mărculeţ, Şt.-E. Leluţiu, 1997, p. 46).

Tabelul 1: Foraje hidrogeologice executate în localitatea Crăciunelu de Jos (I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, 2001, p. 20) Adâncimea forajului (m) Calitatea apei Nivelul hidrostatic (m) Debitul captat (l/s)

8,50 nepotabilă 0,35 0,15 10,00 potabilă 3,14 1,01 8,50 potabilă 3,15 0,74

La Crăciunelu de Jos, apa freatică apare la zi (izvoare) în câteva puncte situate la baza luncii înalte (în

„Joldoşul Ciufudului”, „Ţărmul Bigăului”, „Vârşe”, „Arină” şi „Ghibarţ”) şi la baza terasei a 3-a, la altitudini de circa 250 m, în punctele „La fântână”, „Hula Bucerzii”, „Molumba”, „Rojină”, „Gârlă” şi „Coasta de Jos” (V. Mărculeţ, I. Mărculeţ, Şt.-E. Leluţiu, 1997, p. 46).

Apele curgătoare care drenează localitatea Crăciunelu de Jos sunt reprezentate de râul Târnava şi de câţiva afluenţi mai mici.

Râul Târnava, format la circa 6 km la est de sat, prin unirea Târnavei Mici cu Târnava Mare, străbate localitatea (atât moşia cât şi vatra) de la est la vest, pe o lungime de aproximativ 5 km. Are debitul mediu de 31,4 m3/s (fig. 3 A), la

96

vărsarea în Mureş (localitatea Mihalţ)4, şi debitul maxim de 1.350 m3/s, înregistrat la 4 iunie 1975,5 în timpul unei inundaţii catastrofale care a afectat gospodăriile din partea sudică a vetrei şi terenurile numite „Zlatină”, „La moară”, „Joldoş”, „Bigău” şi „Ghibarţ” (T. Morariu, Octavia Bogdan, A. Maier, 1980, p. 62; V. Mărculeţ, I. Mărculeţ, Şt.-E. Leluţiu, 1997, p. 47).

Târnava are alimentarea pluvială, cu aport subteran moderat şi regimul de scurgere anotimpual neuniform: 42,1% primăvara, 25,7% vara, 12,6% toamna şi 19,6% iarna (V. Sorocovschi, 1996, p. 90).

Valoarea medie multianuală a debitului de aluviuni în suspensie la vărsarea în Mureş este de 29,7 kg/s, cea mai mare cantitate (63,6%) provenind din bazinul Târnavei Mari.

În iernile reci, pe suprafaţa râului se formează ace de gheaţă, gheaţă la mal, sloiuri şi chiar pod de gheaţă. La topirea podului pot să apară maluri dezgheţate sau un canal dezgheţat.

La limita nord-vestică a moşiei curge pârâul Dunăriţa. Acesta este afluent direct al Târnavei (pe partea dreaptă a râului) şi are scurgerea semipermanentă. Din cauza poziţiei geografice la limita moşiei, nu prezintă importanţă pentru locuitorii satului.

În sudul localităţii, pe stânga Târnavei, sunt pâraiele Valea Tiurului sau Părăul de la Stupină, Valea Viilor şi Sărătură, paralele între ele şi perpendiculare pe albia minoră a râului. Aceste pâraie au scurgerea semipermanentă, mai activă la precipitaţiile torenţiale.

Pârâul Valea Tiurului este situat între hotarele satelor Tiur (la est) şi Crăciunelu de Jos (la vest). Bazinul său are o suprafaţă de 4,5 km2. Valea Viilor curge printre Dealul Padina (la est) şi Dealul Viilor (la vest) şi îşi adună apele de pe o suprafaţă de 2,6 km2. Pârâul Sărătură drenează versantul vestic al Dealului Viilor şi versantul estic al Dealului Iezer şi se alimentează de pe o suprafaţă de 1,7 km2. În jumătatea inferioară a cursului, în intervalele cu precipitaţii bogate se formează un lac de dimensiuni variabile (Lacul de la Apă Sărată; fig. 3 B), cu ape sărate, salinitatea fiind dată de marnele salifere situate aproape de suprafaţă.

Nordul vetrei satului – „Hulă” sau „Hula Bucerzii” – este drenat de un torent cu originea în localitatea Bucerdea Grânoasă. În numeroase rânduri, la precipitaţiile mari („rupere de nori”), scurgerea sa este blocată de terasamentul căii ferate, fapt care determină inundarea unor gospodării de pe strada Bucerzii.6

Vegetaţia şi fauna. În trecut, cea mai mare parte a teritoriului localităţii Crăciunelu de Jos a fost acoperită

cu păduri de foioase, constituite din stejar pedunculat (Quercus robur), gorun (Quercus petraea) ş.a. De-a lungul timpului, aceste păduri au fost defrişate şi înlocuite cu terenuri agricole. Unele dintre aceste terenuri, situate în stânga Târnavei, sunt folosite ca păşuni şi fâneţe, după ce în locul pădurilor s-au instalat pajişti secundare de natură mezoxerofilă cu colilie (Stipa sp.), păiuşuri (Festuca sulcata, F. valesiaca, F. pseudovina), iarbă bărboasă (Andropogon ischaemum), firuţe (Poa pratensis, P. bulbosa), trifoi (Trifolium repens, T. pratense), sunătoare (Hypericum perforatum) ş.a. Aceste pajişti sunt presărate cu tufişuri de porumbar (Prunus spinosa) şi măceş (Rosa canina).

La Crăciunelu de Jos, un rest din vechea pădure se află situată în nord-estul satului, la hotarul cu Bucerdea Grânoasă. Pe lângă speciile de arbori menţionate mai sus, în pădure se mai găsesc: tei (Tilia tomentosa, T. cordata), meri pădureţi (Malus sylvestris), peri pădureţi (Pyrus pyraster), cireşi pădureţi (Prunus avium), salcâmi (Robinia pseudoacacia) ş.a.

Vegetaţia intrazonală este constituită din zăvoaie, numite de localnici „bercuri”, situate pe malurile Târnavei. Speciile dominante din compoziţia lor sunt: sălciile (Salix alba, S. nigra), plopii (Populus alba, P. nigra, P. tremula), rogozul (Carex riparia), pipirigul (Juncus effusus), trestia (Phragmites communis) şi papura (Typha latifolia, T. angustifolia).

Fauna. Speciile faunistice care populează arealul satului Crăciunelu de Jos sunt cele specifice unităţii

zoogeografice denumită Provincia Dacică (C. Drugescu, 1994, p. 62). Ca în oricare regiune naturală, fauna trebuie privită în legătură directă cu condiţiile oferite de relief, climă, hidrografie şi vegetaţie.

La Crăciunelu de Jos, la fel ca în celelalte regiuni geografice, marea lume a vertebratelor este constituită din batracieni, reptile, păsări şi mamifere. Dintre batracieni semnalăm broasca roşie de pădure (Rana dalmatina), broasca râioasă (Bufotes viridis) şi brotăcelul (Hyla arborea), iar dintre reptile, şopârla de câmp (Lacerta agilis), guşterul (Lacerta viridis), şarpele de alun (Coronella austriaca) şi şarpele de casă (Natrix natrix).

Păsările cel mai frecvent întâlnite în arealul localităţii Crăciunelu de Jos sunt: guguştiucul (Streptopelia decaocto), stăncuţa (Corvus monedula), cioara de semănătură (Corvus frugilegus), coţofana (popular „ţarca” – Pica 4 Conform lui V. Sorocovschi, în lucrarea Podişul Târnavelor – studiu hidrogeografic (1996, p. 90), debitul mediu multianual al Târnavei pentru intervalul 1950-1985, a fost de 28,9 m3/s. 5 Un debit apropiat s-a produs la 15 mai 1970 şi a fost de 1.100 m3/s. 6 https://ziarulunirea.ro/video-inundatie-dupa-ploaia-torentiala-pe-strada-bucerzii-din-craciunelu-de-jos-este-a-treia-inundatie-din-ultima-luna-spun-localnicii-si-le-cer-autoritatilor-sa-gaseasca-solut-529559/?fbclid=IwAR0ZVYhac4WThmKHghbz8QmcYmw9Ix41xuyVeIkqy7ZjG1A_U-g4r4dGTqE

97

pica), rândunica (Hirundo rustica), vrabia de casă (Passer domesticus), fazanul (Phasianus colchicus), graurul (Sturnus vulgaris), şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), cucuveaua (Athene noctua), ciocârlia de câmp (Aluda arvensis) şi potârnichea (Perdix perdix).

Mamiferele care populează pajiştile secundare şi fragmentul de pădure de la Crăciunelu de Jos sunt: căprioara (Capreolus capreolus), mistreţul (Sus scrofa), iepurele de câmp (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), ariciul (Erinaceus europaeus), dihorul (Mustela putorius), popândăul (Spermophilus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus) şi nevăstuica (Mustela nivalis).

Fauna acvatică a râului Târnava cuprinde numeroase specii de peşti precum: mreana (Barbus barbus), cleanul (Squalius cephalus), porcuşorul comun (Gobio gobio), somnul (Silurus glanis), plătica (Abramis brama), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), scobarul (Chondrostoma nasus), bibanul (Perca fluviatilis) ş.a.

Solurile. În arealul localităţii Crăciunelu de Jos, procesul pedogenetic a determinat apariţia mai multor tipuri

de sol, pe o suprafaţă relativ restrânsă. Solul brun argiloiluvial s-a format pe pantele line ale culmilor deluroase, acoperite în trecut de păduri de

stejari. Materialul parental pe seama căruia s-a format este foarte variat, fiind alcătuit din depozite cu textură mijlocie, predominant din roci bogate în materiale calcice şi ferimagneziene. Acest sol are fertilitatea relativ redusă şi este cultivat cu cereale sau rămâne acoperit cu păşuni şi fâneţe.

Pseudorendzina s-a format pe culmile deluroase cu roci moi, cu conţinut ridicat de argilă şi carbonat de calciu (marne şi marne argiloase). Se află în mai multe stadii de evoluţie şi este utilizat ca suport pentru păşuni şi fâneţe.

Solul aluvial acoperă lunca şi terasele inferioare ale Târnavei. Are o fertilitatea diferită, în funcţie de gradul de evoluţie, de cantitatea de humus, de textură şi de structură (fig. 4). Este optim pentru culturile de cereale, cartofi, sfeclă-de-zahăr şi legume. Pentru sporirea fertilităţii se recomandă aplicarea de îngrăşăminte.

Erodisolurile sunt neproductive sau slab productive şi se întâlnesc pe pantele mari deluroase, pe care s-au putut menţine depozite de roci desprinse şi neconsolidate.

Solonceacurile sunt prezente în bazinetul pârâului Sărătură şi în împrejurimi. Din cauza fertilităţii scăzute, sunt acoperite cu păşuni de slabă calitate.

Solurile pseudogleice – soluri pluvial-hidromorfe, formate pe o suprafaţă slab înclinată cu drenaj îngreuiat – sunt întâlnite insular în parcelele „Tău”, „Lunca Tăului”, „Joldoş” ş.a. Pentru utilizarea lor în agricultură, se recomandă lucrări de drenaj, cu scopul de a elimina excesul de apă, şi lucrări de subsolaj.

Bibliografie Buza M. (1997), Culoarul Târnavei între Blaj şi Mihalţ – observaţii geomorfologice, Studii şi cercetări de geografie, t. XLIV, Bucureşti. Drugescu C. (1994), Zoogeografia României, Edit. ALL, Bucureşti. Dumitrescu Elena (1976), Curs de climatologie R.S.R., Universitatea Bucureşti. Josan N. (1978), Dealurile Târnavei Mici – studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti. Mărculeţ Cătălina, Mărculeţ I. (2002), Modificări în lunca Târnavei în ultimii 50 de ani, Comunicări de geografie, Vol. VI, Edit.

Universităţii din Bucureşti. Mărculeţ, Cătălina, Mărculeţ I. (2005). Consideraţii asupra fenomenelor de uscăciune şi secetă din sud-vestul Depresiunii

Transilvaniei, Revista Geografică, XI-2004, Bucureşti. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (1999), Câteva aspecte privind stratul de zăpadă la Blaj, Orizont geografic, Bucureşti. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2001), Realităţi geografice în Valea Târnavei, Bucureşti. Mărculeţ V., Mărculeţ I., Leluţiu Şt.-L. (1997), Crăciunelu de Jos – istorie-natură-societate-economie, Tip. ALTIP, Alba Iulia. Morariu T. (1980), Bogdan Octavia, Maier A., Judeţul Alba, Edit. Academiei, Bucureşti. Pop P.Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Raboca N. (1995), Podişul Secaşelor – studiu de dinamica versanţilor, Edit. SARMIS, Cluj-Napoca. Sorocovschi V. (1996), Podişul Târnavelor – studiu hidrogeografic, Edit. CETIB, Cluj-Napoca. ***(1972-1979), Atlas, R. S. România, Planşa „Temperatura aerului, date fenologice”. ***(1983), Geografia României, I, Geografie fizică, Edit. Academiei, Bucureşti. ***https://ziarulunirea.ro/video-inundatie-dupa-ploaia-torentiala-pe-strada-bucerzii-din-craciunelu-de-jos-este-a-treia-inundatie-din-

ultima-luna-spun-localnicii-si-le-cer-autoritatilor-sa-gaseasca-solut-529559/?fbclid=IwAR0ZVYhac4WThmKHghbz8Qmc Ymw9Ix41xuy VeIkqy7ZjG1A_U-g4r4dGTqE

Fig. 1. Poziţia geografică a localităţii Crăciunelu de Jos: A. în cadrul României; B. în vestul Podişului Târnavelor

Fig. 2. Crăciunelu de Jos – diagrame climatice: A. temperaturile medii lunare; B. precipitaţiile medii lunare;

C. climograma Walter-Lieth pentru staţia meteorologică Blaj; D. frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică Blaj.

Fig. 3. Crăciunelu de Jos – elemente hidrografice: A. evoluţia debitului mediu lunar al râului Târnava; B. Lacul de la Apă Sărată (2017).

Ap – 42 cm grosime, culoare brună-cenuşie, textură nisipo-lutoasă, structură granulară, moderat-humifer, slab acidic, permeabil. AC – 39 cm grosime, culoare ruginie, textură nisipoasă, slab humifer, slab acidic, permeabil. C – roca mamă (nisip)

Fig. 4. Profil de sol aluvial realizat în parcela „Sub Vii” (1996) (V. Mărculeţ, I. Mărculeţ, Şt.-E. Leluţiu, 1997, p. 56).

100

SECȚIUNE N-S ÎN ALPII AUSTRIECI. O INVESTIGAȚIE GEOLOGICĂ PRIN ZONA DE

SUPREMĂ ARMONIE OM – NATURĂ

Dr. Dorin Dordea

Deschide-ți ochii să vezi, deschide-ți inima să-ți simți originea la vederea acestei magnifice creații.

Anonim

Abstract. N-S Transsect in Austian Alps. A geological investigation through supreme human-nature harmony. Throughout the history of the Carpathian Balkan Geological Association - CBGA (1922-present), only four provincial cities (Lvov – 1925, Krakow - 1963, 1985, Thessaloniki – 2010 and Salzburg - 2018) challenged themselves to organize Congresses, besides the main capitals of the associated countries (Bucharest - 1927, 1961, 1981, Prague - 1931, Kiev – 1958, 1977, Warsaw - 1963, Sofia - 1965, 1989, in project for 2022, Belgrade - 1967, 2006, Budapest - 1969, Bratislava - 1973, 2002, Athens - 1995, Vienna - 1998, Tirana - 2014). Now, as the event concluded, the XXI CBGA Congress – 2018 in Salzburg seems to have been one of the most successful - from organizational, scientific level, social policy, scientific excursions and general atmosphere perspectives. On the exceptional scientific quality of the plenary presentations (Stefan Schmid – Alps, Carpathians and Dinarides-Hellenides: about plates, micro-plates and delaminated crustal blocks; Wolfgang Müller – Why less is more – high time resolution from laser-ablation mass spectrometry in paleo-environmental research and beyound; Sierd Cloetingh – From the deep Earth to the surface: thermo-mechanical controls on lithosphere dynamics) and on the studies presented during the 19 sessions (GT1-1 Stable Isotopes in the Earth System Sciences; GT2-1 Mesozoic of the Thetys realm;GT2-2 Climate and biota of the Cretaceous and early Paleogene; GT2-6 New developments in Paratethys Research GT3 Sedimentary petrology as a tool for understanding of the geological history of the Carpatho-Balkan region; GT4 Magmatism in the Alpine-Capathian-Balkan realm; GT5-1 Tectonometamorphic processes in Alpine and pre-Alpine orogenic belts; GT6 Minerals – building blocks of rocks and man-made materials; GT7-1 Thetys-related tectonics in southern Eurasia; GT7-3 Orogenic processes in the Alpine-Balkan-Carpathian-Dinaric orogen; GT8-1 Quantifying landscape evolution during the Plio- and Pleistocene and natural hazards; GT9 Geophysics and Seismology; GT 10-1 Mineral Deposits in the ABCD Region; GT10-2 From subduction to post-collision: tectonics and ore deposit controls along the Anatolian-Caucasian-Iranian segment of the Tethys belt; GT10-4 Geochronology, whole rocks and mineral chemistry as assessment tools for magma fertility and ore formation in magmatic-hydrothermal systems; GT11-1Petroleum system and hydrocarbon exploration in the Carpathian-Balkan region; GT12-1 Hidrogeology; GT15 Cultural Geology) many subjects will be further debated, spurring innovations and future projects. Having attended the Post Congress excursion (Transect across the Eastern Alps - Guides: J. Genser & F. Neubauer), the present paper author wants to share several opinions on the petrologic, tectonic, facial and economic exposures advanced by the illustrious professors Franz Neubauer and Johann Genser, debating the secrets of the Alpine crust by reaching the microcosm of each visited outcrop and sample, answering to tens of questions and controversies. Further the relevant aspects of environmental protection that authorities and citizens of the Salzburg and Carinthia lands apply all over needed, is presented. The Austrian colleagues work to protect areas representative of geological value, and their means of informing visitors are quite impressive. Similarly, the technical land solutions for protection against soil erosion as well as the effects of avalanches, blocks flowing and floods triggered by snow melting noticed on the trip have been identified as successful solutions to be implemented. The trip route followed the N-S transect of the eastern ridge of the Alps, starting from the idyllic city of Salzburg (Mozart’s birthplace) to the joint border with Italy and Slovenia. At the onset the mineral resources that gave Salzburg’s name and prosperity (Salt Castle) could be observed, although the site of extraction is far from the burg being located on the Pliocene carbonate conglomerate molded between two slopes carved by the Salzach River. Quarries where blocks have been extracted for more than four centuries, the resistance and the ornamental aspects of the city's brand-name buildings, are proof of the skillful use of a cheap, durable and decorative mineral resource. Registration (selection, sampling, comparison, etc.) of the 41 observation points, the study results, comments and controversies were interrupted only by the three night stops in three wonderful locations. The explanations and intense discussions on diagnosis, petrology, ages, structures and tectonic events, geodynamic evolution, economic resources and valuation in relation to nature and communities were focused on the miraculous environment created by man for his own use.

Cuvinte cheie: Alpii Calcaroși, Fereastra tectonică Tauern, Unitățile Piennine, Unitățile Austro-Alpine, unitățile Meliata, Uvajoviċ

Key words: Calcareous Alps, Tauern Window, Penninic Units, Austro-Alpine Units, Meliata Unit, Uvaroviċ Unit

INTRODUCERE Născută la cea de-a XIII-a sesiune a Congresului Internațional de Geologie din 1922 (Bruxelles), la inițiativa

iluștrilor geologi R. Kettner (Cehoslovacia), J. Nowak (Polania), G. Munteanu Murgoci (Romania) și V. Petkovic (Iugoslavia), prin parteneriatul țărilor lor Asociația Geologică Carpatică își extinde arealul de cuprindere devenind

101

Asociația Geologică Carpato-Balcanică (Mexic, 1956, XX IGC) - AGCB și numărul membrilor prin includerea Bulgariei, Ungariei și URSS, urmate succesiv de Albania, Austria, Grecia și Iugoslavia, iar după schimbările geopolitice din 1989, de Serbia, FYROM, Slovacia, Croația, Ucraina. AGCB organizează la fiecare 4 ani (în alternanță de câte 2 ani cu IGC) câte un Congres. Succesiunea istorică a acestor congrese consemnează următoarele locații: Lvov, Polania, 1925, București, Romania, 1927, Praga, Cehoslovacia, 1931, Kiev, U.S.S.R., 1958, București, Romania, 1961; Warșovia și Krakovia, Polania, 1963; Sofia, Bulgaria, 1965; Belgrad, Iugoslavia, 1967; Budapesta, Ungaria, 1969; Bratislava, Cehoslovacia, 1973; Kiev, U.S.S.R., 1977; București, Romania, 1981; Krakovia, Polania, 1985; Sofia, Bulgaria, 1989; Atena, Grecia, 1995, Viena, Austria, 1998, Bratislava, Slovacia, 2002; Belgrad, Serbia, 2006; Thesaloniki, Grecia, 2010; Tirana, Albania, 2014; Salzburg, Austria, 2018. La lucrările Congresului din 2018, s-a stabilit locația celui de-al XXII-lea Congres – Sofia, Bulgaria. CBGA este afiliată IUGS.

Congresul XXI de la Salzburg, evaluat de majoritatea participanților drept cel mai bine organizat, în cea mai generoasă ambianță și cu cele mai competente participări din întreaga succesiune a manifestărilor CGCB (autorul participând la ultimele 7 dintre acestea), s-a bucurat de participarea a mai bine de 330 de specialiști din 25 de țări, cu aport concret în peste 300 de prezentări orale și aproximativ 280 de postere. La cele de mai sus, se poate menționa participarea a aprox. 25 specialiști din România, al căror aport a constat în 17 de prezentări orale și 16 de postere.

Gazda congresului a fost strălucitoarea Facultate de Științele Naturii a Universității din Salzburg (un sanctuar al științei în care ar fi visat să studieze orine din generația autorului), mai exact de Grupul de Geologie din Departamentul de Geografie-Geologie, condus de eminentul Prof. Franz Neubaur (cel care avea să fie ghidul investigației prin Alpii Estici). Prezentările orale și posterele au atras zeci și zeci de înregistrări, comentarii, critici, recomandări etc. Între expunerile plenare, s-au remarcat viziunile documentat innovative ale leaderilor din domeniu - Stefan Schmid (Zurich Univ., Austria), Sierd Cloetingh (Utrecht Univ., Olanda) și Wolfgang Müler (Frankfurt Univ., Germania), care au încântat audiența cu noutăți tehnologice de investigație și mai ales cu interpretări de mare rafinament (structura tectonică a Alpilor, structura internă a crustei inferioare central est-europene, prelucrarea geo-cronologică prin intermediul datelor izotopice).

EXCURSIA Cu ocazia congresului au fost organizate excursii de studiu înaintea lucrărilor congresului (pre-congres) și după

finalizarea acestora (post-congres). La cea mai generoasă dintre acestea - Transect across the Eastern Alps, Field Trip post Ex 1, a participat și autorul prezentului articol, într-un grup format din: 2 români, 2 austrieci, 6 slovaci, 1 polonez, 1 german și … 14 chinezi, cu specializări petrografice, tectonice, geo-cronologice, metalogenetice etc., nu neapărat privind cunoașterea detaliată a evoluției geologice a Alpilor, dar ademeniți și la final cuceriți de acest eșantion etalon al evoluției alpine a Europei.

Investigația geologică prin Alpii Estici a urmat un traseu nord-sud din Salzburg până la granița italiana de la Nassfeld și cea slovenă de la Eisenkappel, pe teritoriul landurilor Salzburg și Carintia (Fig. 1 a), cu evaluări, prelevări de eșantioane și interpretări geo-structurale asupra a 41 de puncte representative și illustrative pentru cadrul geologic-structural al traseului.

Înaintea călătoriei, vizita orașului Salzburg de pe râul Salzach (orașul sării, defapt adevăratul oraș al sării din zonă – Hallein – se află la aprox 15 km sud de Salzburg), a oferit șansa unei evaluări geologice a acestuia. Orașul Salzburg este plasat între două impozante masive calcaroase, cel estic de vârstă permo-noriană (Muntele Capucinilor, celebru pentru complexul monahal cu același nume) și cel vestic compus dintr-un bloc compozit permo-norian și campanian-eocen (Hoche Salzburg), între care într-un interval interglaciar (Pleistocen) o masivă barieră de morene a blocat albia fostului râu determinând (probabil apariția unui amplu lac glaciar, azi o amplă zonă plană din sudul orașului). În actuala perioadă interglaciară bariera morenaică a fost secționată de a râul Salzach, lăsând în flancul vestic elevația pe care este plasat castelul orașului – un microconglomerat carbonatic, deventit roca de bază (pretabilă la tăiere și producere de blocuri pentru construcții și elemente decorativ-arhitecturale), din care s-a făurit orașul medieval (ziduri, creneluri, decorațiuni, bolți, statui, piloni de pod etc.) și se mai făurește în continuare orașul modern (placaje, decorațiuni, restaurări de vechi obiective etc.).

Geologia Alpilor, descifrată până la limita optimă de acuratețe a tehnologiilor și interpretărilor moderne, etalon pentru restul evoluțiilor alpine europene (Pirinei, Carpați, Balcani, Caucaz etc.), se confundă cu procesele extensionale pre-alpine de dezvoltare a Oceanului Tethys (și a variantelor sale zonale Penninic, Meliata) și cu procesele colizionale dintre Placa Euro-Asiatică și cea Africană (cu intercalațiile continental-marine helvetică, penninică, austroalpină, sudalpină-dinarică), la rândul lor penetrate de intruziuni magmatice terțiare calcoalcaline și acoperite de bazine oligocen-neogene și pliocene.

INVESTIGAȚIA ȘTIINȚIFICĂ A ALPILOR ESTICI

102

O grupare sintetică a unităților morfo-tectonice care compun Alpii Estici cuprinde de la nord la sud: Alpii Calcaroși Nordici, Fereastra tectonică Tauern și Unitățile Sud Alpine sau Alpii Dolomiți (la sud de falia Periadriatică, care continuă spre vest în Italia, Elveția, Franța unde formează marile piscuri ale Alpilor). De remarcat, închiderea netă a Alpilor Nordici Calcaroși la granița cu Elveția (la nord de lacul Constanz), și dezvoltarea exclusive austriacă a ferestrei Tauern (cu dublura sa vestică, Engadine), care motivează asimilarea Alpilor Estici, cu Alpii Austrieci (Neubauer, Genser, 2018).

Călătoria exploratorie prin Alpii Estici a început cu vizita exploatărilor de marmură (1-1) din Masivul Ednet (cariera Lienbacher), din care se extrag blocuri de calcar nodular roșcat, generat prin procese de condensare și halmiroliză (Böhm et al., 1992, Dorner et al. 2009). O primă impresie, trecând peste aspectu rocii, similar calcarelor de Moneasa și Vașcău din România, privește modul de dezvoltare al exploatării (complet diferit de ceea ce se cunoaște și se practică la noi)…

- cariera, situată pe zona de top a masivului, este înconjurată de o generoasă perdea de pădure care maschează eventualul impact vizual posibil a fi produs asupra localităților din preajmă sau a drumurilor din perimetrele laterale;

- în incinta carierei nu rămâne nici un fragment de rocă, toate acestea fiind utilizate (cu titlu gratuit) de sculptori consacrați sau novici, transformând spațiile plane (imaculate) din spatele frontului de extragere și drumul de exploatare până la drumul comunal, într-o expoziție de artă, fără impuneri, fără limite;

- pentru extragerea blocurilor nu se folosesc explozibili, ci desprindere prin forțarea gărilor de foreze săpate silențios; - la extinderea carierei, fiecare hectar de pădure defrișată obligă unitatea de exploatare să pună la dispoziția

unității administrative din zonă 3 ha de teren nou împădurit…; Următorul punct vizitat (1-2) - calcarele Dachstein de la Pass Lueg (studiate la universitate, nicicând observate

pe teren…) cu numeroase fosile de megalodonte (Conchodus infraliasicus Stoppani), relevând un ciclu loferitic de depunere (Plöchinger, 1983), sunt complet lustruite (în expunerea aflorată la marginea drumului, Fig. 2 b) de fricțiunea unui ghețar pleistocen, posibil din ultimele faze glaciare, având în vedere perfecta conservare a suprafeței lustruite. Acest punct (afloriment izolat), la fel ca majoritatea punctelor cu relevanță geologică vizitate, este marcat printr-un panou cu explicații științifice, istorice și turistice, arătând grija administratorilor în prezentarea patrimoniului natural și în educarea publicului.

Masivul Obermoos-Filzmoos (1-3) reprezintă un bazin intramuntos cu conglomerate cuarțifere molasice de vârstă carbonifer-permian-triasică, depozitate pe fundamentul Grauwacke ordovician-devonian și supuse unei foliații cretacice (100-120 m.a, Frank, Schlanger, 2005). Foliația și dispoziția axială a acestor depozite cât și a celor carbonatice din sectorul Tannengebirge (Neubauer, Genser, 2018) sunt indicatori ai transportului spre nord și ai dispunerii (obducției) Alpilor Nordici Calcaroși peste marginea crustei Euro-Asiatice.

Investigarea bazinului sedimentar miocen Wagrain (1-4), cu depozite grezoase cărbunoase provenite prin dezagregarea masivelor muntoase din zonele marginale a căror vârstă variază de la 382,2+7,5 m.a. până la 77,5+3,3 m.a. (evaluare izotopică pe cristale de mică, Neubauer, 2016). Vizita obiectivului a prilejuit identificarea de către românii participanți a unui mic eșantion de thucholit (mineral amorf cu Th, U, C, H), nesemnalat până la acea dată în zonă, deși fiamele de hidrocarburi solidificate sunt frecvente. Eșantionul va face obiectul unei comunicări specializate ulterioare.

Aflorimentul de porfiroid (de vârstă ordoviciană, afectat de metamorfismul cretacic în faciesul șisturilor verzi) din temelia zidului fortificat al orașului Radstadt (1-5) este însoțit de un panou explicativ cu date geologice și… istorice.

Dolomitele negre stratificate de vârstă triasică de la Gnadenalm (1-6) reprezintă depozite lagunare, parțial în mediu anoxic, în pregresie cu creșterea adâncimii depoziționale (Tollman, 1977).

Imediat după pătrunderea în zona Obertauern la Johannisfall (1-7), se deschide o largă panoramă a Munților Radstadt (Spizinger-Windschaufel-Steinfeldspitze), în care se distinge dispunerea pânzei cuarțfilitelor (Triassic inferior) peste pânza Pleising (Triasic mediu-superior). De asemenea, succesiunea de filite, calcare cristaline, metagresii și filite calcaroase (1-8) indică încălecarea în Eocen (50 m.a., Liu et al. 2001) a unității Austroalpine inferioare peste unitățile Penninice.

Popasul de noapte (fiindca doar noaptea se ajunge la popas) după prima zi a investigației, dezvăluie un „sat de vacanță” miraculous - Mauterndorf, cu un castel nobiliar transformat în han medieval, dar mai ales o așezare turistică cu clădiri „vechi” monumentale, transformate în mare parte în hosteluri, hoteluri, pensiuni și alte categorii, toate deservind întreg anul hoarde de turiști încântați de preț, confort, ordine și bună deservire. Pârtiile de schi, care înconjoară generos satul, sugerează metamorfoza de iarnă a câmpurilor, primăvara-toamna acoperite cu covoare de mătase în toate nuanțele de verde.

Traseele care au urmat, exclusiv pe teritoriul landului Carintia, au străbătut aceleași zone de munte-dealuri-depresiuni, văi adânci, poieni cu iarbă tunsă perie, pășuni cu vite grase, rar oi de expoziție, case una și una, rar terenuri agricole dar cu culturi model, unități industriale de mici dimensiuni ascunse discret de ochii călătorilor, castele pe

103

piscurile înalte (la tot pasul), extracții miniere (de obicei roci și minerale industriale) discret protejate vizual. Peste tot, ordine și curățenia deosebită, de altfel cu nimic mai prejos decât în sudul muntos al landului Salzburg, fac trecătorul să creadă că hălăduiește liber prin spații de poveste, din care s-ar putea să apară zâne și prinți înaripați.

Primul popas al zilei (2-1), pe un drum național (Kraglau) în apropierea satului Zederhaus sub podul autostrăzii, dezvăuie o suită de aflorimente alternante de șisturi verzi și șisturi carbonatice (Fig. 3 d) reprezentând tufuri bazice, respectiv marne de fund oceanic metamorfozate, adică roci similare celor frecvent întâlnite în Munții Apuseni și Carpații Meridionali.

În versantul drumului național (2-2) din apropierea autostrăzii (zona Matrei-Nordrahmenzone) un prelung afloriment de șisturi grafitoase cu budine de dolomite, parte a unei fose asociate subducției oceanului Penninic (Frisch et al., 1987) amintește despre roci similare (șisturi grafitoase) din zona Iscroni de la intrarea în Defileul Jiului, unde budinele de dolomite sunt înlocuite de budine de cuarț, sau de resursele bogate de acest tip din zona Novaci. NB. În Nordrahmenzone nu sunt evaluate resurse și nu se exploatează grafit, lucru care în zona Novaci s-a efectuat cu succes ani de zile.

În taluzul drumului de coastă, impecabil asfaltat dintre comuna Malta cu aspect de orășel cochet și modern și cătunul Maltaberg – aglomerare de vile și ferme bogate, dispersate în peisajul deluros-montan, este deschisă o suită de aflorimente (2-3) cu alternanțe de: amfibolite și gnaise plagioclazice, șisturi cu porfiroblaste de albit negru, șisturi albe (ortognaise retromorfozate), cuarțite permo-triasice, șisturi calcaroase cu intercalații de șisturi verzi și metapelite jurasic-cretacice (formațiunea Bünder Scheifer), adică o succesiune ușor de trecut cu vederea, dacă studii meticuloase (litologice, izotopice, faciale, termobarice) nu ar descifra evoluția geologică a zonei (Exner, 1980; Genser, Neubauer, 1989).

Pe cursul râului Malta, amonte de comuna cu același nume, vis-à-vis de impresionanta cascadă Fallsbach - cea mai mare cădere de apă din landul Carintia de peste 160 m (din versantul stâng al râului), pe versantul drept se dezvoltă cariera Koschach, model de exploatare a unei resurse minerale – roci de construcții (dintre puținele și săracele pe care Austria le deține). Cariera deschide un corp de ortognais (granite-tonalite), parte a fundamentului granitic Göß cu vârsta intruderii evaluată la 320 m.a. (Cliff, Cohen, 1980). Roca, un granodiorit cu nuanțe de gri (Fig 3 e), larg grăunțos, cu mici filonașe albe, rozali de aplit și pegmatit, este extrasă prin desprinderea blocurilor mari pe planurile de fisurare (fără pușcare), este livrată și destinată lucrărilor de artă (blocurile metrice, chiar de peste 10 m), prin spargere controlată pentru plăci, borduri, pavele etc., iar rebuturile sunt concasate pentru producerea de criblură (asfaltică sau decorativă).Cariera este protejată vizual și fonic de cordonul marginal neexploatat (acoperit de o perdea de pădure), lucrările de extracție și prelucrare mecanică efectuându-se într-o pâlnie. Fiindcă în carieră există instalații de concasare pentru producția de criblură, cariera procesează și moloz din demolare (pe costul furnizorilor de moloz, obligați prin lege să ecologizeze aceste produse), vânzând mai departe acest produs (prin amestec cu fracțiile fine de criblură de granodiorit) utilizat pentru infrastructura drumurilor ușoare, a trotuarelor etc. sau pentru producția de betoane ușoare. Așadar, un excelent model de îmbinare a respectului pentru natură, cu o afacere profitabilă. Iar lucrurile fascinante (pentru iubitorii de natură) nu se opresc aici. Pe platform plană rezultată în urma exploatării, vizibilă de pe drumul național și din ansamblul turistic de la baza cascadei Fallbach, s-a amenajat un parc artistic-ecologic echivalent vizual architectonic plasamentelor similare din inima marilor orașe, prin contribuția financiară a carierei și aportul artistic gratuit al artiștilor care-și consumă pasiunea pe blocuri rebutate de rocă (Foto 2 d). Având în vedere, producția de roci industriale, din România, dar mai ales de resursele mult superioare (cantitativ, calitativ și prin diversitate), acest exemplu poate deveni un model de impus legislative și de urmat practic.

Următoarea succesiune de puncte cu aflorimente inedite a vizat zona Nock, mai exact complexul de pânze Gurktal de încălecare a unităților Austroalpine din extinderea estică a restitelor penninice din fereastra Tauern. Succesiunea unităților Austroalpine din acest sector cuprinde, din bază spre top: a. complexul micașisturilor Radenthein (Schuster, Frank, 1999); b. pânza Bundschuch (inclusiv, complexul gnaisic al unității bazale pre-permiene Bundschuch și cuvertura sa permian-mezozoică (Pistotnik, 1973/1974); c. pânza Murau cu un fundament filitic Paleozoic; d. pânza Stolzalpe cu fundament filitic paleozoic și cuvertură carbonifer-triasică (Krainer, 1987, 1989).

Primul punct al investigației zonei Nock (2-5) localizat în arealul comunei Radenthhein, consemnând aflorimentele de pe drumul Nockhalm de pe valea Heillingenbach, constă în micașisturi și paragneise Priedröf, ortognaise Bundschuh din fundamental median austro-alpin, afectat de metamorfismul alpin (Theiner, 1987; Frimmel, 1988).

Următoarea zonă vizitată (2-6) surprinde, în dreptul podului Postmeister Alm de pe aceeași vale Heillingenbach, secvența mezozoică Stangalm (cuarțite triasic inferior, estim. izotopică 40Ar/39Ar) dispusă transgresiv peste fundamentul de micașisturi.

104

Ultimul punct vizitat al zilei (2-7) a vizat o zonă de contact tectonic dintre secvențele permo-mezozoice Stangalm și Pfannock și sistemul încălecat Gurktal. Evaluările izotopice vizând vârsta metamorfismului - 64,2+ 0,4 m.a., plasează momentul final al dinamicii pânzei Murau în Cretacicul superior (Neubauer, Genser, 2018).

Popasul de la finele celei de a doua zi a geo-călătoriei prin Alpi a avut loc pe malul lacului Faacker, la centrul de pregătire olimpică a atlețior austrieci, un cadru bucolic în care apusul și răsăritul soarelui, care surprinde neobositele echipe de canotori în pregătiri asidue, îți poate creia senzația unei elevate și norocoase împliniri. Lacul Faacker face parte dintr-o suită de lacuri glaciare, care bordează bazinul superior al Dravei până aval de Klagenfurt - capital Carintiei. Părăsind arealul ferestei tectonice Tauern, traseul investigației Alpilor Estici a străbătut pe direcția sudică bazinul carbonifer Nötsch și fundamentl pre-alpin Gailtal o verigă de legătură tectonic-evolutivă a ansamblului Alpi-Carpații Vestici.

În cariera Nötsch, primul popas al zilei a treia (3-1), din grabenul cu același nume, se extrag brecii și conglomerate amfibolice cu intercalații de gresii, siltite și argillite, atribuite formațiunii visean superioare Badstub (Krainer, Mogessie, 1991), considerată (Neubauer, Genser, 2018) a reprezenta produsul brecios al unei încălecări a crustei oceanice cu bazalte tholeitice metamorfozate. La parte superioară a secvenței sedimentare sunt interceptate suite de resturi fosilifere de brachiopode (Foto 3 a). Funcționarea carierei dezvăluie o suită de surprize pentru autor: toate laturile carierei spre drumul de munte sunt flancate de ziduri stabile și deplin ornamentale din blocuri de brecii-conglomerate amfibolice (+ brachiopode), care devin subiect de studiu pentru pasionații petrologi sau paleontology; toate utilajele carierei (concasor, granulator, benzi transportoare, buncăre de depozitare) sunt îmbracte în anvelope de protecție sonoră și a pulberilor, așa încât activitatea este silențioasă iar în împrejurimi nu se semnalează nici un fir de praf; drumurile de acces în zonă și mai departe spre inima pădurii rămân imaculate și foarte bine întreținute. Produsele finale ale carierei – criblură pentru mixtură asfaltică – sunt profitabil valorificate, iar forța de muncă locală se declară mulțumită de prosperitatea proprie și cea regională.

Tot pe valea Nötsch (3-2) sunt interceptate amfibolite retromorfozate atribuite fundamentului pre-varisc Nötsch, acoperite discordand de filitele cuarțifere Gaital și apoi de formațiunea carboniferă de Nötsch.

Un nou aflorimenl (3-3) din valea Nötsch ilustrează discordanța unghiulară dintre filitele cuarțifere Gailtal varisce, metamorfozate în faciesul șisturilor verzi și conglomeratele și gresiile roși permiene din formațiunea Gröden, parte a unității Dobratsch, dovadă a aparteneței fundamentului Gailtal la unitatea Dobratsch (Neubauer, Genser, 2018).

Următoarea secțiune a investigației zilei privește studiul detaliat al faliei Periadriatice (cu toate anexele și complicațiile sale), o ascensiune pe Alpii Carnici de est și evaluarea Munților Karawanken.

În apropiere de Tröpolach, pe drumul spre Nassfeld și Sonnleiten (3-4) de-a lungul unui vijelios râu de munte, aflorează marmurele milonitizate (în faciesul șisturilor verzi) de Eder, afectate de decroșarea oligocenă, stabilită pe baza vârstei calcitelor polideformate - 30 m.a. (Läufer et al., 1997),

Pe același râu de munte în taluzul drumului (3-5), aflorează siltite și greywacke gri-negre aparținând grupului Hochwipfel, de vârstă carbonifer inferioară, reprezentând umplerea unui bazin flișoid sinorogen, peste platforma carbonatică devoniană (Mader et al., 2007). Amonte de afloriment, odată cu creșterea pantei văii o suită de baraje de protecție împotriva avalanșelor și blocurilor ce se rostogolesc în timpul furtunilor, cu dispunere „în furculiță”, se deschide demonstrând ingeniozitatea și grija pentru zonele împădurite și pentru garantarea accesului la zonele montane pe tot timpul anului.

Din stațiunea Nassfeld (3-6), un model de amenajare agro-turistică, de la baza crestei montane pleacă numeroase telecabine și telescaune, utilizate intensiv tot timpul anului, spre zonele de belvedere din creastă și spre startul numeroaselor pârtii de schi, urmăm un traseu spre zona de creastă Watschinger și apoi pe creastă spre vârful Kammleiten. Traseul îngăduie observarea (aflorimente în dispunere aproape continuă) succesiunii marin-terestre a formațiunilor cretacic superioare (Grupul Auering, care marchează transgresiunea post-variscă a bazinului de molasă intramontană din topul structurii pânzelor variște a Alpilor Carnici), urmate de depozitele carbonatice permiene și finalmente de conglomeratele carbonatice triasic medii (Muschelkalk), formate concomitent cu tectonica extensională a bazinului depozițional. Pe lângă atracția suitei de aflorimente (între care conglomeratele Muschelkalk, dăinuiau în memoria studentului de acum 46 de ani, fără a le fi văzut vreodată), nu pot să nu impresioneze panourile explicative din dreptul aflorimentelor cu secțiuni geologice, schițe tectonice, hărți litologice, reconstituiri ale mediilor de depunere etc., adresate specialiștilor și turiștilor cu sete de informare). Firele cu tensiune joasă, marchează prin ciupituri electrice limitele care nu pot fi depășite spre zonele periculoase din traseul bătut de numeroși turiști cu vârste de la câțiva ani la limita maximă a senectuții. În apropierea de creastă, atrage atenția o extinsă zonă cu vizuine cu sute de ieșiri de marmote. Un grup de biologi pasionați urmărește în liniște deplină jocul nupțial al micilor rozătoare, înregistrând răgetele ascuțite ale acestora, asemănătoare strigătelor unui copil, dar extrem de puternice. Punctul de belvedere de pe vârful Kammleiten răsplătește temerarii care-l ating cu imagini alpine memorabile.

105

În valea Bärrental (3-7), în taluzul drumului este deschisă zona de încălecare Karawanken Nord peste conglomeratele Bärrental (Miocen-Pliocen), aparținând bazinului Klagenfurt (Nemes et al., 1997). Formarea bazinului flexural Klagenfurt surprinde de la sud la nord următoarea succesiune de formațiuni discordante tectonic: cuvertura sud alpină decroșată (senestru) de falia majoră Periadriatică; formațiunea Muschelkalk (Anisian); formațiunea Strugarjac și Rosenbach (Miocen inferior), formațiunea Wetterstein (Ladinian); conglomeratele Bärrental (Miocen superior-Pliocen) segmentate de încălecarea Karawanken Nord (Etzel, 2013).

Din punctul de belvedere Schaidasattel (3-8) de pe creasta de la granița districtelor Klagenfurt și Völkermarkt, se observă două unități distincte: cuvertura Karawanken (la vest, în facies triasic, aparținând lanțului Dravei) și unitatea paleozoică Eisenkappel (la est), la rândul lor secționate de falia majoră Peri-Adriatică. Spre sud, Munții Koschuta (calcare coraligene în facies Dachstein) aparțin unităților Sud Alpine.

Granitul de vârstă permiană de Eisenkappel (3-9), deschis pe drumul spre localitatea cu același nume, penetrează paragnaisele de Eisenkappel din fundamental cristalin al zonei (Exner, 1972), componente ale Alpilor Sudici.

Cel de-al treilea popas, la un han din Eisenkappel (un orășel de la granița cu Slovenia, locuit majoritar de populație slavă) ne pune pentru prima dată în fața unor mici neglijențe gospodărești surprinzătoare și nicicând întâlnite în restul Carintiei: baloți de furaje răspândiți pe câmp și nu în depozite acoperite, câteva buruieni pe marginea șoselei, fructe neculese de pe trotuare, fără ca aceste aspecte să umbrească frumusețea zonei, a caselor și prosperitatea evidentă a localității.

Vizita carierei de basalte Ebriach (4-1) de tip OIB (socotite de vârstă ordoviciană, diferite de bazaltele din grupul Magdalensberg din complexul pânzelor Gurktal, de vârstă carbonifer inferioară, Loetschke, Schnepf, 1987), pune în evidență superbe forme de pillow lava, formate la contactul lavei cu apa mării de la marginea insulei vulcanice în care s-a manifestat. Activitatea de exploatare din carieră este sistată datorită restricțiilor de circulație pe drumul îngust de trecere spre Eisenkappel, de-a lungul defileului Ebriach, dar rezerva consistentă și calitatea rocii presupun o viitoare reluare a cesteia.

O suită de aflorimente de pe un torent la marginea orașului Eisenkappel (4-2) cuprinde gabbrouri, diorite și cumulate gabbroice (cu aspect decorativ datorită fenocristalelor policrome de olivină, plagioclaz, clinopiroxeni, amfibol brun și flogopit).

Tot la periferia orașului Eisenkappel (4-3) pe defileul Kupitz aflorează tonalitele Eisenkappel care penetrează succesiunile triasic medii aparținând Alpilor Sudici, indicând vârsta oligocenă (Elias, 1998) și o deformare miocen-pliocenă datorată încălecării nordice Karawanken (Heberer et al., 2017).

Cea mai spectaculoasă (și mult așteptată) zonă vizitată din Eisenkappel, pe versantul drept al pârâului care parcurge zona Ribitsch a orașului (4-4) dezvăluie o serie de aflorimente aparținând unui dike granodioritic de tip Rapakiwi (Fig. 3 c), deschis pe mai bine de 100 m. Roca (cu denumirea generică împrumutată din cratonul Finlandei) este caracteristică prin coroanele de oligoclaz care bordează cristalele cm-ice de felspat potasic. Acest tip de rocă nu a fost semnalată în aflorimentele din România, ci doar în carote de foraj din estul Basarabiei (Proterozoic inferior) aparținând Platformei Moldovenești.

Următoarele două puncte vizitate, carierele Wietersdorf-Pemberger și Wietersdorf Fuchsofen, care furnizează integral materia primă pentru producerea cimentului la fabrica din Wietersdorf, au oferit posibilitatea evaluării lito-stratigarice a turbiditelor calcaroase intercalate cu marne (4-5) de vârstă cretacic superioară, prin extinderea și subsidența bazinului Magdalensberg, urmată de evaluarea calcarelor din formațiunea Dobranberg, de vârstă miocenă (Kázmér, et al. 2003), similare (inclusiv prin abundența fosilelor de nummuliți) calcarelor din NV Bazinuli Transilvaniei. De menționat în procesele de exploatare - camioane de mare capacitate, concasoare subterane dotate cu măsuri optime de evitare a emisiei de noxe-praf, protecția marginii bermelor cu blocuri agabaritice de calcar.

Ultimul punct vizitat, apogeul călătoriei imaginare prin filmul evoluției tectonice a Alpilor Estici, a fost aflorimentul istoric de eclogite, cel de unde Rene-Just Haüy avea să identifice și să denumească în 1822 un tip exotic de rocă cu asociații minerale așa cum nu pot fi generate în partea superioară a crustei terestre - eclogitele. Denumirea rocii (poate nu cea mai potrivită), pleacă de la cuvântul grecesc eclogon (ales-selectat), sugerează condiții termo-barice de asociere a mineralelor componente. În România aceste roci sunt identificate, de cele mai multe ori ca mici blocuri sau fragmente în albiile unor râuri, rareori în aflorimente, iar în asemenea cazuri dimensiunea acestora este redusă. Aflorimentul de eclogite de la Grünberg (Fig. 3 f) impresionează prin dimensiuni (150 m înălțime și 1500 m extindere laterală). Corpul eclogitic penetrează rocile de bază din zonă - micașist și gnais, având un chimism de metabazalt (tip N-MORB) cu asociația minerală compusă din: granat, omfacit, cuarț, rutil, apatit, amfibol, fengit, clinozoisit, zircon și pirită. În mare parte, determinările de vârstă au rămas neconcludente, doar cele vizând raportul isotopic Rb/Sr (Heede, 1997) indicând 81,1±1,5 m.a. Un panou din dreptul aflorimentului informează publicul asupra naturii rocii și a importanței sale în descifrarea geologică a Austriei.

106

Bibliografie

Böhm, F., 1992, Microfazies und Ablagerungsmilieu des Lias und Dogger der Nordöstlichen Kalkalpen, Erlanger Geologische Abhanlugen, 121, 55-217;

Cliff, R.A., Cohen, A., 1980, Uranium-lead isotopes systematics in a regionally metamorphosed tonalite from the Eastern Alps, Earth Planet, Sci let, 50, 211-218

Dorner, R., Höfling, R., Lobitzer, H., with contribution of Feitzinger, G., Svobodá, M., Švabenická, 2009, Nördliche Kalkalpen in der Umgebung Salzburg (Excursion H am 17 April 2009), Jahresberichte und Mitteilungen des Oberrheinischen Geologischen Vereines, Neue Folge, 91, 317-366;

Etzel, A., 2013, The Hochstul Fault and its relation to the Periadriatic Fault and the North Karawanken Thrust, Master thesis Faculty of Science, Univ. of Salzburg, pp.v+88;

Exner, C.., 1972, Geologie der Karawankenplutone östlich Eisenkappel, Kärnten, Mitteilungen der Geologischen Gesellschaft, Wien, 63, 1-108;

Exner, Ch., 1980, Geologie der Hohen Tauern bei Gmünd in Kärten, Jahrb. Geol. Bundesanst, 123,343-410 Frank, W., Schlanger, W., 2006, Jurassic strike slip versus subduction in the Eastern Alps, International Journal of Earth Science,

95, 431-450; Frisch, W., Gommeringer, K., Klem, U, Popp, F, 1987, The Upper Bünder Schiefer of the Tauern Window – a key to understanding

Eoalpine Orogenic processes in the Eastern Alps, In: Flügel, H.W., Faupl, P., eds., Geodynamics of the Eastern Alps, p 55-69, Deuticke, Vienna;

Frimmel, H., 1988, Metagranitoide am Westrand der Gurktaler Decke (Oberöstalpin) – Genese und paläotectonische interpretation, Jahrbuch der Geologischen Bundsanstalt, 131, 575-592;

Heede, H.U., 1997, Isotopengeologische Untersuchungen an Gesteinen des östalpinen Saualpen kristallins, Kärnten-Österreich, Münstersche Forschungen zur Geologie und Paläontologie, 81, 168;

Krainer, K., 1987, Das Perm der Gurktaler Decke: eine sediemntologische Analyse, Carinthia II, 177/97,49-92; Krainer, K., 1989, Molassesedimentation im Oberkarbon der Östalpen am Beispiel der Stangnock Formation am NW-Rand der

Gurktaler Decke (Österreich), Zentralblat für Geologie und Paläontologie, Teil 1, 1988, H. 7/8, 807-820; Krainer, K., Mogenssie, A., 1991, Composition and the significance of resedimented amphibolites Breccia and Conglomerates

(Badstub Formation) in the Carboniferous of Nötsch (Eastern Alps, Carinthia, Austria), Paleoclimatology, Paleoecology, 87, 109-135;

Läufer, A.L., Frisch, W., Steinitz, G., Loeschke, J., 1997, Exhumed fault-bounded Alpine block along the Periadriatic lineament: the Eder unit (Carnic Alps, Austria), Geologische Rundschau, 86, 612-626;

Liu, Y., Genser, J., Handler, R., Friedl, G., Neubauer, F., 2001, 40Ar/39Ar muscovite ages from the Penninic/Austroalpine plate boundary, Eastern Alps, Tectonics, 20, 528-547;

Loetschke, J., Schnepf, H., 1987, Zur geologie des Diabaszuges östlich Eisenkappel (Kärnten/Östrrreich), N. Jb., Geol.-Palänt. Abh., 174, 303-329;

Mader, D., Neubauer, F., Handler, R., 2007, 40Ar/39Ar dating of detrital white mica of Late Paleozoic sandstones in the Carnic Alps (Austria): implications to provenance and tectonic setting of sedimentary basins, Geologica Carpathica, 58,(2), 133-144;

Neubaur, F., 2016, Formation of an intra-orogenic transtensional basin: the Neogene Wagrain basin in the Eastern Alps, Swiss Journal of Geosciences, 109, 37-56;

Neubauer, F., Genser, J., 1989, Low angle normal fault at the eastern margin of the Tauern window (Eastern Alps), Österr. Geol. Ges, 81 (1988), 233-248;

Neubauer, F., Genser, J., 2018, Transect across the Eastern Alps, Fild Trip Gide Post-Ex-1, XXXi International Congress CBGA, Salzburg, Sept. 10-13, 2018, Berichte der Geologische Bundsanstalt, v. 126, 1-88;

Pistotnik, J., 1973/1974, Zur Geologie des NW-Randes der Gurktaler Masse (Stagalm-Mesozoikum, Österreich), Mitteilungen der Österreichischen Geol. Gesellschaft, 66/67, 127-142Ș

Plöchinger, B.,1983, Salzburger Kalkalpen, Sammlung Geol. Fürer 73, 144 p., Borntraeger, Berlin, Stuttgart; Schuster, R., Frank, W., 1999, Metamorphic evolution of the Austroalpine units east of the Tauern Window: Indications for Jurassic

strike-slip tectoncis, Mitteilungen der Gesellschaft der Geologie und Bergbaustudenten Östrr., 42, 37-58; Theiner, U., 1987; Das Kreistallin der NW-Nockberge - Eine kristallinegeologische Neuuntersuchung, Unveröff. Dias. Formal-naturw,

Fak. Univ. Wienn, 154; Tollman, A., 1977, Die Geologie von Österreich (Band I), Die Zentralalpen, Deuticke, Wien;

107

Foto 1. Participanți la cel de-al XXI-lea Congres de Geologie Carpato-Balcanic, Sazburg, 10-17.09. 2018. (Foto: autorul) a. Grupul internațional la Congres, pe treptele Universității de Științele Naturii din Salzburg; b. Grupul geologilor români în pauza dintre comunicările de la Congres; c. Grupul participanților la Field trip Post – Ex-1, transect the Eastern Alps; d. Iluștrii profesori Franz Neubauer și Hans Genser, excelenți descifratori ai tainelor din sctructura adâncă a Alpilor Estici.

Fig. 2. Traseul investigației geologice prin Alpii de Est. a. – Punctele investigației Post-Ex-1 (stop-by-stop) (1-1, …, 4-6) proiectate pe Google map Austria; b. – Afloriment (Pass Lueg) de calcare fosilifere Dachstein, lustruite prin gelifricțiunea ghețarilor pleistoceni; c. – afloriment de dolomite negre (exotice) pe drumul ce leagă bazinul Salsach și depresiunea Tauern, construit în 1495 și monumentul dedicat (1971) restaurării podului rupt de avalanșe în 1834; d. – Cariera de granodiorite de la Koschach dotată cu un parc de monumente artistice (din blocurile rebutate), în totală armonie cu cea mai mare cascadă din Carintia – Fallbach, de peste 160 m. (Foto: autorul)

108

Fig. 3. a- brecii Badstub cu ostracode (pct 3-1); b – calcar Dachstein Pass lueg (pct. 1-2); c – granodiorit Rapakiwi (pct. 4-4); d – șist carbonatic (pct. 2-1); e – granodiorit Koschach (pct. 2-4); f – eclogit de Grünberg (pct. 4-7); g – paletar inedit cu toate eșantioanele colectate din Alpii Estici și expuse succesiv pe profilul N (dreapta) – S (stânga). (Foto: autorul)

109

DEZASTRE ȘI ALTE EVENIMENTE CIUDATE, REFLECTATE ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN” (1866-1870)

Dr. Alexandru Bucur

Abstract. Disasters and Weird Events Reflected in „Romanian Telegraph” Gazette (1866-1870). The most long-lasting gazette in Transylvania published in its columns data on events and world wide disasters. It is interesting the way earthquakes and meteor emergency events were described in its articles, events that had a negative impact on everyday life of the inhabitants (Sultana Anca Veronica Avram).

Cuvinte cheie: Telegraful Român, ninsoare, ploaie, inundație, cutremur, trăsnet, secetă. Key words: Romanian Telegraph,snow, rain, flood, earthquake, lightning, drought.

Periodicul „Telegraful Român” ne oferă date importante despre hazardele care s-au manifestat în urmă cu 148-152 ani, în lume. Multe dintre acestea sunt aproape necunoscute publicului. De aceea dorim să le scoatem la lumină şi să le prezentăm cât mai fidel iar, pentru a realiza acest lucru vom insera, în material, fragmente edificatoare din articolele jurnalului. Din păcate, acesta va fi ultimul material referitor la multitudinea de fenomene naturale care au bulversat viaţa comunităţilor din acea perioadă. În perioada anilor 1866-1869, unele zone din Transilvania au fost afectate de secetă şi foamete. Vântul puternic s-a manifestat în perioadele anilor 1866-1867 şi 1869-1870. Gerul s-a făcut simţit mai puternic doar în 1870. Ninsoare intensă şi înzăpeziri s-au produs în 1867. Ploi puternice şi inundaţii au avut loc în 1867, 1869 şi 1870. Fulgerele şi trăsnetele au afectat viaţa comunităţilor transilvănene în perioada 1867-1869 iar vremea atipică s-a manifestat în anii 1868 şi 1869.

Secetă, căldură excesivă, foamete 1866. În 6/18 ianuarie, periodicul anunţa că „fómetea se arata in pârţîle nordice ale Ungariei”. În Galiţia

„domnesce o fómete mare. Dieta au votatu o lege de fómete. […] Comitetulu insarcinatu cu procurarea bucateloru au aflatu un ajutoriu bunu in banca filiala anglo-austriana, câci acést'a au cumperatu inainte 200,000 de mesuri de bucate in Ungari'a. Fómetea este estinsa sî asupra Bucovinei”. Într-un articol din „Trompeta Carpaţilor” se arăta că „în mai multe districte din Moldov'a domnesce fómete” 1.

Din Turda, în 8 martie, s-a anunţat înfiinţarea Comitetului pentru lipsiţii din comitatul Turdei, care lansa un apel umanitar către locuitorii Transilvaniei, Banatului şi Ungariei, pentru a-i ajuta pe locuitorii din „Câmpia Ardealului” care sufereau de foame din cauza recoltelor slabe din ultimii 2-4 ani. Comitetul era compus din 12 români şi 12 maghiari. Se specifica faptul că, în 1863, din comitat s-au expediat, pentru sinistraţii din Ungaria, „5000 ferdele de bucate si aprópe la 1000 florini”2. În 22 martie s-au publicat deja cele două donaţii, în sumă de 10 florini, pentru cei din câmpie3. În 25 martie, încă 20 florini4.

La 31 mai se scria că, în Bucovina era „fómete sî tifus. […] Pre lânga tóte cate se potutu numai face de a mai usiurá sórtea celor lipsiti, totusi vinu multe casuri inainte de moru ómeni de fóme”5.

Frigul din mai „au stricatu in pârtîle Muresiului de josu fórte tare. Din departare aflâmu acum d. e. din graniti'a militara, ca viile au patimitu fórte tare. La Costaynitia (?) se dîce ca stau proprietarii de vii la pólele délului sî plângu. Se vede ca suntu de acei'a cari traiescu numai din vieritu”6.

În 26 iulie se anunţa despre urmările nefaste ale secetei, manifestate în mai multe zone din ţară, şi foametea care s-ar putea produce. Fânul „nu s'a fâcutu de locu sî vitele nu au ce pasce”7.

Din Ploieşti, la 30 septembrie, se anunţa că „de vre-o diece dîle sufla un ventu pustiiu sî secetosu, care usca sî ruinéza totu. Pamentulu e crepatu de uscaciune, pomii inca sunt uscati de totu; vitele umbla cá nebune pe campiile arse de secetá. Fómetea cu tóte grozaviile ei se va areta aici, in iérn'a viitóre!” În Mizil, la începutul lunii octombrie, s-au cules mai repede strugurii, pentru a nu-i afecta seceta.8”

1 TR 2/1866, p. 6, 8. 2 TR 19/1866, p. 74-75; TR 24/1866, p. 95. 3 TR 20/1866, p. 79. 4 TR 21/1866, p. 83. 5 TR 39/1866, p. 155. 6 TR 40/1866, p. 159. 7 TR 55/1866, p. 220. 8 TR 77/1866, p. 309.

110

În 25 octombrie, în Valcani (cotul Torontalului, azi jud. Timiş) „rodulu […] fu fórte slabu, poporulu n'are nici de mancare, nici de sementia”9. 1867. Despre foametea din unele zone ale Terrei, în 2 aprilie, periodicul publica ştiri sub titlul „Fómete in Neapolu sî Algiru. In Neapolu a vendutu in 4 Martiu o femeia copilulu seu pentru 3 Lire la alta femeia; in Algeri'a au omoritu o mama fét'a sea la versta de 12 ani sî au mancat'o impreuna (!!!) cu ceia-lalti copii ai sei. – In Russia inca aduce fómetea dómnitóre scene ingrozitóre. Plugarii smulgu paiele de pre coperisiulu casiloru sî a bordeieloru sî le amesteca cu fâina de ovesu din care mai posede putînu, in alte locuri se nutrescu cu scórtia de pomu, ginda, radacini sî muschiu. In unele sate suntu locuitorii asiá de rupti de fóme incâtu aparu cá schelete. Parasescu cu totii vetrele strabune sî se ducu in acele guvernamente a cersî unde se mai afla pâne”10. Până în 28 septembrie, în zona Orăştiei a ţinut seceta timp de două luni, iar căldura a ajuns la 26°11 (32,5° C) „asia incâtu ómenii se ascundeau de sóre”12. În 6 octombrie s-a scris că, în zona Bistriţei, „în restempu de 39 de dîle a fostu o seceta completa”13.

1868. În 14 iulie, la New York, au decedat din cauza expunerii la „arsâtia sórelui”, 40 de persoane. Şi la Londra, în câteva districte, mai multe persoane au decedat din aceeaşi cauză14.

1869. La 30 mai, s-a scris că, în zonele Sebeşului (jud. Alba) şi Orăştiei (jud. Hunedoara) „a stricatu secet'a sî omidele vegetatiunea fórte tare”15.

În 15 august s-a comunicat că, în Apahida, s-a instalat seceta care a afectat porumbul16.

Brumă 1867. La 30 mai, s-a anunţat că, frigul şi bruma din ultimele patru zile au produs pagube, în zona Sibiului, mai ales la legume (fasole, castraveţi etc.). „Cucuruzul […] o parte aru fi patimitu”17.

Viscol şi vânt puternic, furtună. 1866. La Oradea, în 2 mai, „sulfa un orcan turbatu, ce amenintia resturnarea tuturoru hórnelor sî ce durá mai

tóta dîu'a”18. În 15/27 iunie, în districtul Romanaţi (regiunea Oltenia), „o furtune violinte a eclatatu […] pela trei óre dupa

amédi. […] O plóia repede, insotita de fulgere sî tunete, cadea! 19” 1867. La 25 august se specifica faptul că, „in un'a din septamânile trecute au fostu pre Campia (?20) unu viforu

forte mare”21. În 1 decembrie s-a scris că, un uragan, care a acţionat timp de patru ore, a produs mari pagube şi pierderi de

vieţi omeneşti în insula Tortola şi în „Sf. Thomas”22. 1868. În 30 martie, la Paris, s-a manifestat „unu viforu asiá de mare, incâtu in Palais royal a trebuitu sa se

intrerupa productiunea teatrului” pentru scurt timp. „Pre la 9 ½ óre a detunatu, sî ventulu a ruptu o feréstra a coridorului sî a manatu néu'a sî plói'a in tote pârtile prin sala”23.

1869. O furtună puternică „carele intr'un momentu a intunecatu loculu cu pulverea ce a radicat'o” s-a declanşat, în 22 iunie între orele 20.00-20.300, la Sibiu. Vântul a rupt crengile unor copaci şi a smuls ţiglele de pe acoperişuri. Furtuna a afectat şi localtăţile Mediaş, Dumbrăveni şi Sighişoara. Pe drumul ce unea ultimele două localităţi a „resturnatu carulu de posta”24. Tot în 22 iunie, Blajul a fost afectat de o furtună25. 9 TR 81/1866, p. 324. 10 TR 23/1868, p. 92. 11 Valoarea temperaturii era calculată în grade Réaumur. Scara de temperatură Réaumur este una empirică şi a fost propusă pentru prima oară în anul 1730 de către René Antoine Ferchault de Réaumur (n. 28 februarie 1683, La Rochelle, Franţa-17 octombrie1757, Saint-Julien-du-Terroux, Franţa). Numită și diviziunea octogesimală, scara Réaumur utilizează ca puncte termometrice fixe temperatura de îngheţ (0°)și respectiv de fierbere a apei (80°), iar unitatea de măsură este definită ca a optzecea parte din intervalul de temperatură dintre aceste puncte. Unitatea de măsură este gradul Réaumur, notat prin unul din simbolurile: °Ré, °Re, °R. Réamur a fost un naturalist francez, cu contribuții în mai multe domenii, printre care și entomologia. A întreprins cercetări în domeniul măsurării temperaturii, inventând un termometru, precum și în: metalurgie, producerea sticlei și a hârtiei. 12 TR 76/1867, p. 304. 13 TR 77/1867, p. 308. 14 TR 62/1868, p. 248. 15 TR 39/1869, p. 156. 16 TR 51/1869, p. 214. 17 TR 40/1867, p. 160. 18 TR 34/1866, p. 135. 19 TR 59/1866, p. 236. 20 Mai mult ca sigur Câmpia Transilvaniei. 21 TR 65/1867, p. 260. 22 TR 93/1867, p. 371. 23 TR 24/1868, p. 96. 24 TR 46/1869, p. 191. 25 TR 47/1869, p. 199.

111

La Turnu Măgurele,în 10/22 iunie, o furtună a „desvelitu cu totulu noulu edificiu alu spitalului judetianu, vetamându chiaru frontispiciulu”26. În 11/23 iunie, între orele 17.00-18.00, o furtună cu „torente de plóia […] a desvelitu turnuri de biserici, invelitori de case, a resturnatu stâlpi telegrafici, etc. […]. Semenaturile sî pomii au suferitu asemenea mari stricaciuni. Nóptea a cadiutu grindina, care a vatematu forte multu viele”. Tot în aceeaşi zi, la ora 18.00, în Slatina s-a manifestat „o furtuna cu plóia sî putiena pétra”, care a afectat acoperişurile mai multor case, a „clatinatu chiar unele cladiri sî a rumptu pomii”27.

1870. În 14 februarie, între Vârşeţ şi Baziaş a fost vânt puternic, cu zăpadă. Între 16-20 februarie, la Sibiu s-a manifestat un „ventu gerosu sî foarte aspru”28.

La Viena, în noaptea de 26/27 octombrie, s-a declanşat un vânt foarte puternic, care a rupt copaci şi a produs pagube foarte mari construcţiilor: acoperişuri smulse, pereţi dărâmaţi ş.a29.

În 12 noiembrie, un uragan a lovit insula Havana (azi Republica Cuba). Cele mai dezastruoase efecte au fost în Mozanzas (azi Matanzas) unde, râul de acolo a inundat o parte a oraşului şi ar fi înecat 2.000 de oameni dar a şi distrus tot ce-a întâlnit în cale. Au mai avut de suferit: portul Cayo-Hueso (unde au fost distruse depozitele şi o parte din nave) şi localitatea Cordenas (azi Cárdenas, oraş)30.

Ninsoare puternică şi înzăpeziri 1867. În 25 martie, aproape de Baden (Austria, acum Elveţia) a nins puternic „incâtu locuitorii munteni au fostu

trocieniti cu totulu in case sî trebuira sa ese prin ferestrile podurilor”. Calea ferată Baden-Oedenburg-Kanisa era blocată de nămeţi. La Viena era frig „de vre-o câte-va dîle fiind un tempu de plóie sî ninsóre”. În unele zone din Asia Mică, dar şi la Istanbul, a nins31.

1867. În 27 decembrie s-a comunicat că, din cauza „ninsórei necontenite” din perioada 22-25 decembrie, drumul de la Braşov spre „Romani'a s'a inchisu” şi peste 40 de care mari, cu marfă, au rămas blocate pe valea Prahovei32.

1870. La 3 februarie s-a scris despre ninsorile abundente din Galiţia şi Bucovina unde zăpada „se afla intr'o cantitate atâtu de mare, incâtu trenulu ce vine dela Lemberg (azi Lvov sau Liov, Ucraina) la Romanu, in 8 a lunei curente (20 ianuarie) a sositu cu 5 óre mai tardîu!33”

Ger 1870. La 3 februarie, la Sibiu era „unu geru cumplitu”, care persista de câteva zile. Temperatura era de „24-25

graduri Reaumur (-30 – -31,25°C)”34. În 13 februarie s-a anunţat că, „din caus'a frigului celui mare, s'a sistatu recrutarea in Transilvani'a”. La Sibiu, din

10 februarie, „frigulu a mai slabitu […], câci a ajunsu pâna la 27° (-33,75°C) sub nula sî durarea lui a costatu mai multe vieti de ómeni”. În Bucureşti, la 6 februarie „termometru-grafulu s'a urcatu pâna la 10 grade (-12,5°C)”. În 26, la ora 05.00, „gerulu s'a urcatu pâna la 23 grade Reaumur (-28,75°C)”. Asemenea frig nu a mai fost decât în 1829 şi 184935.

La Sibiu, între 16-20 februarie, de la o vreme caldă s-a trecut la „frigulu siberianu”36. Ploi puternice, inundaţii 1866. În 11 octombrie s-a anunţat că „pe când noi (la Sibiu) avem seceta” în Franţa erau inundaţii. „Cetatea

Nantes” era parţial inundată. „În Departementulu Basses-Pyrénés au stricatu ap'a 73 de poduri”37. 1867. La Cernăuţi, în 24 mai s-a declanşat o furtună însoţită de ploaie. „Ap'a inca cerù mari jertfe […] se

inecara 5 ómeni, 60 de animale domestice, se ruinara 2 mori, 16 edificii de locuintia sî de economia, 24 poduri mai mari sî mai mici,o parte din cladirile drumului de feru”38.

În 16 iulie, de la Sibiu se anunţa că „plóià pre aici a incetatu de vreo cate-va dîle, (ca sa incépa de nou) sî neci ca o fostu asiá de mare incátu se causeze vre-o esundare; altfeliu aflâmu sî cetimu din pârtile Brasiovului unde plóia 26 TR 48/1869, p. 202. 27 TR 48/1869, p. 202. 28 TR 12/1870, p. 48. 29 TR 89/1870, p. 356. 30 TR 95/1870, p. 380. 31 TR 24/1868, p. 96. 32 TR 102/1867, p. 405. 33 TR 7/1870, p. 28. 34 TR 7/1870, p. 28. 35 TR 10/1870, p. 40. 36 TR 12/1870, p. 48. 37 TR 77/1866, p. 309. 38 TR 42/1867, p. 168.

112

deveni pagubitóre pentru holde. In prea multe locuri secârile sî granele sunt cadiute sî e temere ca in acele locuri ómenii voru secerá numai paie góle. Oltulu sî Bârs'a au sî esundatu ici colea”39.

La 25 iulie s-a publicat ştirea despre inundaţiile din Galiţia apuseană, pagubele foarte mari, inundarea căilor de comunicaţie, care au devenit impracticabile40.

1868. La data de 21 mai s-au făcut cunoscute publicului cititor inundaţiile produse: la Pozega (azi Požega, oraş în Croaţia), pagubă de 200.000 florini; în zona Bacska41 în satul Eugenfalva (azi Podravlje, Croaţia) unde „locuitorii au fugitu cu averea sî vitele loru la Esecu sî au aflatu scutintia in casematele de acolo”42.

1869. În 14 ianuarie, periodical anunţa că: „Tis'a a ruptu la Halasz sî Bercze in comitatulu Subolciului43 unu troianu sî au inundatu câmpii intregi. Ministrului de finantie Lonyai i s'au inundat 3500 iugeri44 (2.021,25 ha) de pamentu […]. Paguba casiunata se pretiuiesce la 60,000 fl.”45.

La 29 aprilie s-a scris despre inundaţiile şi pagubele produse de râul Sava din Croaţia46. La 29 iunie, „s'a ruptu asupr'a satului Siur'a mica (Şura Mică, jud. Sibiu) unu nuoru incâtu in vre-o cateva

minute satulu innotá in apa. Ghiatia séu pétra inca a cadiutu multu sî mare”47. 1870. În 10 martie se anunţa că Oltul a inundat cu apă şi gheaţă lunca sa, în Pasul Turnu Roşu, iar comunicaţia

dintre Transilvania şi România era întreruptă48. La 13 mai, după masă (19.30) o furtună puternică, însoţită de fulgere continue şi tunete, a determinat inundarea

unor localităţi de pe malurile Târnavei Mari: Sighişoara, Boiu şi Şarpatoc (toate din jud. Mureş). S-au produs importante pagube materiale (mai ales în Boiu, 61.601 florini) şi pierderi de vieţi omeneşti (165). Pentru sinistraţi, comisarul regesc Emanuel Pechy, a donat 100 florini iar împăratul 2.000 de florini49.

În 12 iunie s-a comunicat că, în unele părţi din Transilvania, ploile puternice şi grindina au provocat mari pagube semănăturilor50.

Grindină 1867. La 24 mai, în jurul orei 14.00, la Cernăuţi s-a produs o cădere de „grandina sî furtuna nemaiveduta. […]

Fulgerile incepura a sierpui in aeru. Tunetele se urmau cu unu sgomotu neobicinuitu sî curendu dupa aceste urmà o versatura formala de grandina de marimea oului, mai fâra picu de plóia. Mai multi arbori fura despicati de fulgeri eara o casa se aprinse. Grandin'a a datu josu tóte pómele, […] asemenea frundiele sî au ruptu rami. […] Se intielege ca celelalte inca suntu esterminate”51.

1869. În 6 iunie s-a anunţat că în hotarul Miercurii Sibiului a „batutu pétr'a” şi a afectat viile din zona râului Secaş, în special cele din Apoldul de Jos52.

În 30 mai/11 iunie, în localităţile Caraula şi Catanele (azi Catane, ambele în jud. Dolj) „plóia cu pétra, a vatamatu tote productele […], mai cu séma grâulu, viele sî cânepa”53.

La 11 iulie s-a scris că, în urmă cu ceva timp, la Apoldu de Jos „a batutu pétr'a”54. Fulgere, trăsnete 1866. În 9/21 ianuarie se arătau rezultatele cercetărilor francezului D. Boudin, referitoare la predilecţia fulgerului

de a lovi mai des persoanele de sex masculin. În anul 1864, în Franţa au murit fulgerate 87 de persoane, din care: bărbaţi, 61; femei, 26. Explicaţia nu era de găsit55.

39 TR 53/1867, p. 212. 40 TR 56/1867, p. 214. 41 Este o regiune situată în Câmpia Panoniei, delimitată de Tisa, la nord, și de Dunăre, la sud. Până în 1919 a alcătuit comitatul Bács-Bodrog în cadrul Regatului Ungar. La 4 iunie 1920, cea mai mare parte a Bacicăi a revenit Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar partea de nord a revenit Ungariei. 42 TR 37/1868, p. 148. 43 Comitatul Szabolcs, cunoscut și ca Varmeghia Szabolcs, a fost o unitate administrativă a Regatului Ungariei din secolul al XI-lea și până în 1920. Teritoriul său se află actualmente în nord-estul Ungariei. Capitala comitatului a fost orașul Nyíregyháza. 44 Un iugăr=0,5775 de hectare. 45 TR 2/1869, p. 8. 46 TR 31/1869, p. 125. 47 TR 50/1869, p. 210. 48 TR 17/1870, p. 64. 49 TR 36/1870, p. 148; TR 37/1870, p. 152; TR 39/1870, p. 160; TR 42/1870, p. 168; TR 43/1870, p. 172. 50 TR 43/1870, p. 172. 51 TR 42/1867, p. 168. 52 TR 41/1869, p. 175. 53 TR 48/1869, p. 202. 54 TR 51/1869, p. 214. 55 TR 3/1866, p. 11.

113

În 9 august s-a anunţat că „in 24 Iuniu” două femei au fost „ucise de trâsnetu”. Nu s-a specificat unde. „In comun'a Pétr'a (?), trasnetulu a cadiutu asupr'a casei unui locuitoriu”. Un copil a fost ucis iar casa a luat foc şi a ars56.

La Pesta, în 14 octombrie „pre la amédi au tunatu de dóue ori, sî spre resaritu sî apusu au fulgeratu continuu pâna nóptea târdîu. O aratare detotu rara in anotempulu de fatia”57.

La Aiud, în noaptea de 28 decembrie „vuerà unu viforu infricosiatu cu nea, dupa acest'a urmàunu sî tunetu fulgeru veementu” fulgerul a lovit lângă biserica reformată, căreia i-a dărâmat doi pereţi58.

1867. În 25 august, o scurtă ştire arăta că „la Avanykut au lovitu trasnitulu pre unu saténu incâtu l'au omorîtu”59. La 22 august, ora 19.00, parohul din „Krensdorfu, comitatulu Edinburgului, I. Steinbücher”, a fost lovit de un

trăsnet şi a decedat60. În 4/12 februarie, la Sibiu s-a declanşat un vânt rece care a adus nori denşi. La ora 19.00, vântul s-a

intensificat, „incatu parea ca sa arunce pre omu la pamentu” şi a început să ningă. S-au descărcat şi patru fulgere, din care trei au lovit turnul bisericii evanghelice. Energia lor „a alunecatu totudeauna pre firele telegrafului, cari léga turnulu de curtea magistratului (cas'a sfatului). […] Oameni[i] cari locuiescu in apropiare spunu, ca aru fi observatu o flacara cá unu stelpu de focu, alunecându pe firu (drotu). Flacar'a acest'a a patrunsu sî in chili'a vighiatoriului din turnu, sî in acelui de josu din curtea sfatului sî de aci spaim'a cea mare a acestora. Paguba se reduce la vatamarea aparateloru telegrafice din turnu sî din curtea sfatului, sî la topirea unoru pârti din firulu (drotulu) conducatoriu”61.

1868. În 19 iunie, peste Sibiu s-a declanşat o „tempestă”, însoţită de fulgere. Trei dintre ele au lovit în următoarele locuri, fără a produce pagube: „strada mare a sârei”, „un arinu pre promenad'a ce duce spre dumbrava sî in o casa din […] Sielimbaru”62.

La 11 iulie, între orele 17.00-18.00, un trăsnet a lovit turnul bisericii evanghelice, „intra in casa turnariului, aci stricáastruculu facendu ogaura in form'a uneipâlmi sîesî pre fereastr'a turnului afara”63.

În 24/25 iulie, clujenii „au avutu, cá nici odata tempestate infricosiata, la care a tînutu fulgeratulu sî tunetulu intr'un'a dela 10 vineri sera pâna la 10 óre sâmbata dimineatia”. A fost incendiată o casă din Suciagu (azi Suceagu, jud. Cluj)64.

La 21 august „se descarcase dealungulu Murasiului sî Ariesului o tempestate infioratória, care a causatu […] dauna insemnata”. În localitatea Grindu (?) au murit fulgeraţi doi oameni şi trei cai65.

1869. În 16 mai s-a scris despre decesul unui sas din Cisnădie, care s-a adăpostit – împreună cu cei doi copii – sub un copac pentru a se proteja de ploaie. Copiii i-au spus că au învăţat la şcoală despre faptul că nu trebuie să te adăposteşti sub copaci, în timpul ploilor cu fulgere. Ei s-au şi retras de acolo. Un trăsnet a lovit copacul şi l-a ucis pe tată66.

La 6 iunie s-a specificat că Sibiul, de câtva timp, era lovit de fulgere. În urmă cu două săptămâni „au lovitu in casarm'a cea mare” iar în 4 iunie, tot acolo67.

Furtuna din 22 iunie, manifestată la Sibiu, Mediaş, Dumbrăveni şi Sighişoara, a fost însoţită de fulgere. Într-un sat, trăsnetul a dus la incendierea a două case iar la Dumbrăveni a ucis un bărbat şi a rănit grav o femeie68.

În 21 mai/2 iunie, ora 12.30, în Târnava-de-Sus (azi Târnava, jud. Teleorman), un trăsnet a lovit o casă şi a incendiat-o. În localitatea Vlădeni (jud. Ialomiţa), la 29 mai/10 iunie, un trăsnet a lovit o vacă, ce era ţinută cu o frânghie, de către o fetiţă. Vaca a murit iar fetiţa a fost uşor rănită. La 30 mai/11 iunie, ora 19.00, un fulger a aprins „dóue patule góle ale proprietarului mosiei Parochia, Teleorman (?)”69.

1870. La 26 iunie, în „catunulu Capolsci, din judetiulu Falciu”, un trăsnet a ucis două persoane70. Vreme atipică. 1866. În zona Devei, la 2 mai s-a pornit un vânt puternic şi rece din direcţia est care „acoperi cu néua sî cu

ghétia” dealurile mai înalte. Frigul a surprins pomii fructiferi înfloriţi şi îi „nimici cu totulu pentru acestu anu”. Paguba nu era stabilită71. 56 TR 59/1866, p. 236. 57 TR 82/1866, p. 329. 58 TR 1/1867, p. 4. 59 TR 65/1867, p. 260. 60 TR 70/1867, p. 280. 61 TR 11/1868, p. 44. 62 TR 47/1868, p. 187. 63 TR 53/1868, p. 211. 64 TR 58/1868, p. 232. 65 TR 66/1868, p. 264. 66 TR 35/1869, p. 141. 67 TR 41/1869, p. 175. 68 TR 46/1869, p. 191. 69 TR 50/1869, p. 210. 70 TR 59/1870, p. 236. 71 TR 33/1866, p. 131. .

114

La 31 mai se anunţa că, în zona Clujului, „in septaman'a trecuta au ninsu cum se cade prin pregiurul Gilaului si Capusiului. Brum'a ce a cadiutu dupa aceea a nimicitu tote plântele mai gingasie. Totu asemenea sciri audîmu de prin Ungaria, Austria s.a.m.d.”72. În 7 iunie se specifica faptul că, „frigul din 23 sî 24 Maiu” din zona Timişoarei şi a „Pardanului (azi Meda, Voivodina, Serbia) au fâcutu numai pagube ne inseminate, luandu afara viile sî legumile”. În Ungaria, paguba „trece preste 100 milióne. […] De totu mare paguba […] in napii de zacharu, pentruca cei mai multi au degeratu!73” În 10 iunie s-a anunţat că, în Pesta „granele se scumpescu pe dî ce merge. Nu se scie frigulu din Maiu e caus'a or ice destulu ca pretiurile crescu aici cá sî in provincial sî tergulude bucate asia e de viu incâtu de multu nu au fostu cá acumu. În 30 Maiu fu galéta (Meltzen)74 cu 5 f[lorini] – dara cereau sî mai multu”75.

1867. La Braşov, în 23 februarie, între orele 21.00-21.30 a fulgerat şi a tunat. În plus, „mai vuià sî unu viscolu infricosiatu insotitu de grândina sî ninsóre, incatu credeau ómenii, ca dîu'a cea de pe urma e la usia”76.

În 23 mai, între orele 19.00-20.00, la Berlin a nins77. La 9 iulie, mai mulţi participanţi de la târgul din Abrud au hotărât să-şi scurteze drumul spre Hălmagiu şi au

optat pentru traversarea „preste Alpiulu (muntele) Biharu”. Pe munte au fost surprinşi de „neguri gróse sî viscole cu ninsóre, de care sîmurira trei ómeni sî se prepadira mai multe capete de vite cornute sî oi. Dela unu altu tergu Soliv'a in comitatulu Maramuresiului trecura cei ce se intorcea prin muntî sî-i apucara viscolu de ninsóre. Dupa referatulu medicului cercualu s'a aflatu 16 ómeni inghiatatî”78.

În zona Orăştiei, după o secetă de două luni, în 27 septembrie a început să plouă, apoi să ningă neîntrerupt până în 28 la ora 10.00, când a plouat din nou. Spre seară a nins iar. „Ómenii se temu ca va inghetiá, ce aru stricá strugurii sî crumpenile79 ne scóse”. Asemenea fenomen s-a mai întâmplat în 1785 şi 182580.

După o secetă care a ţinut 39 de zile, în zona Bistriţei, în 24 septembrie a început „cu incetul a plouá, in 25 dimineati'a la 4 óre plói'a se preface in tempestate cu fulgere sî tunete. Acest'a se repetiesce in 25 la 9 óre sér'a. In 26 temperatur'a, carea in 25 dupa amédi erá 20°R (25°C), a scadiutu in 26. la 2 óre dupa amédi la 6-8°R (7,5-10°C). In 28 Heniulu (Heniul Mare, vârf din munţii Bârgău, 1.611 m) se arata in vestmentulu seu celu mai frumosu de iérna, in 28 la 2 óre dupa amédi cadea néua pre cetate sî câmpia sî temperatur'a scadiuse la 2-5°R (2,5-6,25°C). In diminéti'a dela 29 Sept. cetatea sî câmpulu erá acoperite cu néua”81.

1868. La 1 noiembrie „s'a descarcatu o tempestate grea cu fulgere sî tunete asupr'a Clusiului, cá in mijloculu verei”82. Tot la Cluj, în 11 decembrie, a căzut „de o data grindina, plóie sî nea acompaniate de unu ventu fiorosu”. A învins zăpada, care s-a aşternut continuu până la ora 15.00. „Sér'a erá inghetiatu totu sî o earna grea”. În 12 a început să se încălzească83.

1869. În 9 aprilie, la Sibiu, „intre 5-6 óre dupa amiédî a fostu o tempestate veementa cu fulgere tunete sî in fine cu plóia, amestecata putienu sî cu melusiei. Tempestatea s'a repetîtu in mesura mai mica sî fâra de melusiei inca in dóue renduri, odata intre 6-7 óre sî dupa 7 óre séra. Dupa aceste a intratu o plóia lina. Temperatur'a a cadiutu, ceea ce erá de temutu, dupa o curatire a aerului. Pre muntii din apropiere a inca nea multa”84.

1870. La „Vintii inferiori” (azi Vinţu de Jos, jud. Alba), în 19 ianuarie, „a tunatu sî fulgeratu sî dupa aceea indata a inceputu a ninge néua cea dintâiu din acestu anu”85.

În 3/15 ianuarie, din Galaţi se anunţa că de „mai bine de 10 dîle, adeca dela 20 Decembre espiratu (1 ianuarie 1870 st.n.), in urma unui pospaiu de ninsóre, orasiulu nostru au fostu permanentu infasiuratu de negura désa, ca Londr'a sî alte pârti dela nordulu Europei, coplesîtu totodata de o mare glodós'a […]; temperatur'a umedósa sî neobicinuitu calda […], au adusu câtra fine plóia; asiá alaltaeri (13 ianuarie, st.n.), in dîu'a de anulu nou au ploatu ca primavera!” La Iaşi, timpul era la fel. Pe cerul Cernăuţiului a apărut un curcubeu86.

72 TR 39/1866, p. 155. 73 TR 41/1866, p. 163. 74 O găleată=4 ferdele=80 l. 75 TR 42/1866, p. 166. 76 TR 15/1867, p. 59. 77 TR 42/1867, p. 168. 78 TR 59/1867, p. 235. 79 Cartofi. 80 TR 76/1867, p. 304. 81 TR 77/1867, p. 308. 82 TR 91/1868, p. 363. 83 TR 101/1868, p. 412. 84 TR 26/1869, p. 108. 85 TR 5/1870, p. 19. 86 TR 7/1870, p. 28.

115

Despre vreme 1866. În 27 mai, periodicul anunţa că „dupá o septemâna si mai bine de plóia rece, inca nu ne putemu bucurá

de dâle mai placute. Muntii de prin pregiuru sî cu deosebire ai Oltului suntu inca albi binisioru. Scirile ce le primimu dela economii nostri din mai multe pârti ne asigura, ca grânele suntu frumóse. Cucurudiele, de-sî cam oparâte, se potu inca reculege, dara speranti'a de ele este de a o cautá numai in o tómna buna. Viile in unele pârti, mai cu séma la locuri asediate au suferitu multu, cele dela locuri mai radicate déca va fi de aici incolo o véra sî apoi tómna buna, prometu, cu tóte aceste, fórte multe. Pómele s'a imputînatu”87.

Din Sibiu, în 25 octombrie, s-a anunţat că „De vreo optu dîle avemu frigu iernatecu cum se cade, alaltaieri diminéti'a ne-a surprinsu néu'a, care s'a pastratu intréga pâna câtra amédî in aceeasi dî sî pre la locuri mai ascunse sî mai multu. Eri nópte inca au mai ninsu putînu, preste zî insa s'a muiatu frigulu binisioru”88.

1867. În Pincipate, timpul şi temperaturile erau următoarele: în 27 septembrie: Târgu Neamţ, zăpadă, seara ploaie rece; Focşani, ploaie, ninsoare, viscol, 2,5°; Piatra Neamţ, ploaie cu zăpadă, 4°; Iaşi, ploaie, zăpadă,vânt, 12°; Târgu Frumos,10°; Botoşani, ploaie, ninsoare, 9°; Mihăileni, ninsoare, 9°; Dorohoi, ninsoare, 8°; Târgovişte, ploaie, zăpadă, 9°; Târgu Ocna, „tempu posomoritu, ninsóre, frigu mare”; Mizil, a plouat,răcoare, vânt; Râmnicu Sărat, ninsoare; Fălticeni, ploaie cu zăpadă, vânt, 11°. În 28 septembrie: Târgovişte, zăpadă multă, 8°; Piteşti, furtună cu zăpadă, 3°; Câmpulung,ninsoare, frig, 4°; Gorj, ploaie, vânt rece, „mazarica”; Târgu Ocna, ninsoare, frig; Brăila, ploaie rece, vânt, ninsoare, frig; Focşani,ninsoare puternică,viscol, 3°; Mizil, frig, vânt; Buzău, ploaie rece,zăpadă, vânt, 6°; Reni, ploaie, grindină,frig; Roman, ninsoare, 8°; Fălticeni, zăpadă, ploaie, 5°; Piatra Neamţ, ninsoare, 2°; Târgu Neamţ, ninsoare, frig; Câmpina, ploaie, zăpadă, 3°; Bucureşti, ninsoare89.

1868. În 11 aprilie, de la Sibiu, s-a scris: „De o septamâna avemu tempulu celu mai frumosu, numai cam recorosu. – Asta nópte ce inceputu unu ventu veementu dara caldu, carele póte ce va aduce plóie pre serbatori”90.

La 1 iunie, la Cluj, „tempulu celu ploiosu, s-au redusu la tempu fórte placutu,asiá incâtu caldur'a cea mare face téma de grindena”91.

1869. În 21 februarie s-au publicat prezicerile lui „Seicek, unu profetu renumitu alu temperaturei din Praga” care a prezis că, în primele cinci zile din martie temperatura „va escelá […], pre langa o temperatura moderata,cu néua sî plóia. Luna lui Maiu se va aretá cam frigurósa. In 16-18 Maiu se va aretá o mestecatura de néua sî plóia”. Recoltele vor fi mănoase, în 186992.

La 28 martie, „pre la noi (Sibiu) tempulu pascelor calindariului nou era cam iernaticu. Ventu sî frigu sî putiena neaua a fostu cari se au schimbatu in dîlele de inaintea pasceloru. Frigulu duréza inca inse ceriulu e seninu de eri incóce”93.

Din 10 aprilie, la Sibiu „s'au pornitu tempu seninu sî caldu cu nopti recoróse cari au tienutu pâna ieri nópte (17 aprilie, n.n.), cându fu nuoréla caldurósa. Dîu'a e seninu sî ventu”94.

În noaptea de 30 aprilie, la Sibiu a fost frig şi brumă. Exista teama că ar fi putut fi afectate florile pomilor fructiferi. Se aşteptau „pasci albe”95.

La 27 mai, se anunţa că „de vre-o dóue dîle avemu aici in locu diminéti'a câte o tempestate”96. La Sibiu, în 8 octombrie seara era „caldu binisioru” dar „a cadiutu temperatura fórte”. În 9 a căzut o ploaie rece

iar în 10 dimineaţa, munţii erau plini de zăpadă97. 1870. În 10 februarie s-a publicat un interesant buletin meteorologic, venit din Paris, despre vremea din toată

Europa98. La Sibiu, din 1/13 martie,s-a răcit timpul, s-a depus „neaua grósa si frigu de 11° (-13,75°C) si mai bine”99. În zona Sibiului, la 18 septembrie, „dupa potiene dîle serine sî cu sóre, avemu acum dela inceputulu lui

Septembre timpu inouratu, ventosu sî rece. Cucuruzulu sî strugurii patimescu fórte”100.

87 TR 38/1866, p. 150. 88 TR 81/1866, p. 324. 89 TR 79/1867, p. 316. 90 TR 26/1868, p. 104. 91 TR 41/1868, p. 160. 92 TR 12/1869, p. 48. 93 TR 22/1869, p. 88. 94 TR 28/1869, p. 112. 95 TR 32/1869, p. 129. 96 TR 38/1869, p. 153. 97 TR 77/1869, p. 328. . 98 TR 9/1870, p. 36. 99 TR 21/1870, p. 84. 100 TR 71/1870, p. 284.

116

Cutremure de pământ. 1866. În 11 februarie s-a anunţat că un cutremur de pământ „a resturnatu mai totu orasiulu Chio (azi în provincia Santa Cruz de Tenerife); populatiunea fugindu din cetatea in ruine s'a respanditu pe câmpii sî si-au intinsu corturile in aeru, p'o plóie furtunósa”. Toate zidurile oraşului s-au dărâmat, mai puţin cele două faruri din port101. 1868. La 21 iunie s-a simţit un cutremur de pământ în zona Buda-Pesta, în Palota (jud. Bihor) şi Iászberény102. La Iaszmihalytelek (azi Iaz, jud. Sălaj) au fost mai multe cutremure de pământ: unul în 16 septembrie, altul în 20, ora 20.45. Ultimul a fost urmat de patru replici, până în 21 septembrie, ora 04.00. În 21 septembrie, toată ziua au urmat replici de mică intensitate. Au fost afectate: casa parohială, biserica şi „mai multe edificii private” care „s'au slabitu sî suntu aprópe de derimare”. În 15 septembrie a fost cutremur şi în Agram (azi Zagreb, capitala Croaţiei). Din America s-a primit ştirea că a fost un mare cutremur „prin care sa se fia periclitatu vreo 20,000 de ómeni”103.

1869. În 30 decembrie 1867, la Braşov, s-a manifestat un cutremur de pământ „dupa care a urmatu sî frigu de 8 graduri (-10°C)”104. 1870. La 19 iunie s-a scris despre producerea unui mare cutremur de pământ în „cetatea Oajaca” (Oaxaca) din Mexic, soldat cu peste 100 de morţi, numeroşi răniţi şi mari pagube materiale105. În 14 august s-a anunţat că în golful Corint s-a produs un cutremur de pământ. „Cetatile Amfiss'a (Amphissa), Galaxidi sî mai multe sate fura devastate; mai multe persóne fura parte ucise, parte ranite”106.

Erupţii vulcanice 1866. În insula Santorini, la 21 octombrie s-a scris că, activitatea vulcanică a reânceput107. O explozie a aruncat vârful conic al insulei „George I”. „Mica insula Aproesá (azi Aspronisi) […] s'a radicatu acum din mare. […] Cele optu mici insule cari paruse despârtîte […], intre insulele Néa Kaimeni (Nea Kameni) sî Palea Kaimeni (Palea Kameni), s'au intrunitu dela nordu pâna la sudu”108. 1870. Activitatea vulcanică din insula Santorini, care părea să stagneze, a reînceput în 22 iunie, ora 07.00, printr-o puternică explozie109.

Fenomene astronomice 1867. În 6 martie a fost „intunecime in sore. S'a inceputu la 10 óre dim., la 11 sî 37 min. au fostu in culme sî s'a

terminatu pre la o óra dupa amédi”110. În localitatea Nagy-Kàroly (azi Carei, jud. Satu Mare), în 6 martie s-a adunat multă lume pe străzi, pentru a urmări eclipsa. Către ora 11, „capatà tot tinutulu o fatia alburia rosiatica; temperature se facea totu mai rece. Deodata resunà clopotulu de alarma”. Oamenii s-au panicat şi au început să alerge, în dezordine, pe străzi şi să ţipe. S-a format o delegaţie dotată cu bice, care s-a deplasat la biserică şi a împărţit „vre-o câte-va trasuri caracteristice, pre spate-le sî cine mai sci pre … ce clopotariloru”. Încetarea bătăilor clopotelor a dus la calmarea situaţiei111.

1868. La 1 martie, periodicul publica un articol în care arăta „unirea lui Iupiter cu Venus. De vre-o câte-va dîle se póte vedé (a trecut R.) la apusulu sórelui, unu spectacolu de cele mai estraordinare sî de cele mai interesante. Doi luceferi fórte stralucitori, mai cu séma acelu ce se gasesce la orient, se arata in regiunea ceriului unde sórele apune.

Celu mai stralucitoriu din acesti luceferi este Venus, (Vinerea) a cârui stalucire sporesce, sî celu mai micu este Jupiter, a cârui stralucire este din contra in positiune de a se imputîna. Suntu vre-o câte-va dîle aceste dóue planete aparu in unu ordinu inverse. Erá Jupiter celu mai departe de sore sî Venus multu mai putînu stralucitóre, de-sî se gasea in apropiere.

La 18/30 Ianuariu acesti doi luceferi, au sa se unésca ore aprópe unulu de altulu incâtu persónele ce au vedere slaba nu vedu decâtu o lumina unica”.112.

101 TR 9/1866, p. 35. 102 TR 48/1868, p. 191. 103 TR 74/1868, p. 296. 104 TR 2/1869, p. 8. 105 TR 45/1870, p. 180. 106 TR 61/1870, p. 244. 107 Scriitorul antic Strabo este primul care a menționat erupțiile vulcanice și a descris apariția unei noi insule, în jurul anului 197 î.Hr. În continuare au avut loc opt erupții vulcanice în anii 46/47, 726, 1570-1573, 1707-1711, 1866-1870, 1925-1928, 1938-1941, 1950 fiind cea mai recentă dintre erupții. 108 TR 80/1866, p. 321. 109 TR 64/1870, p. 255. 110 TR 16/1867, p. 63. 111 TR 21/1867, p. 85. 112 TR 15/1868, p. 56.

117

1869. În seara de 15 mai, din Sibiu „s'a vediutu spre miédia nópte, fiindu ceriulu seninu o lumina polara” care a ţinut aproape două ore113.

1870. La 12/13 iulie a fost eclipsă totală de lună, între orele 21.42-00.22114. În 15 decembrie s-a anunţat despre o eclipsă de soare, care urma să aibă loc în 25 decembrie şi care putea fi

văzută din sudul Spaniei, Africa de Nord, SE Siciliei şi Tesalia (azi una din cele 13 regiuni ale Greciei)115.

Comete, meteoriţi 1868. În 2 mai, din Laibach s-a observant căderea unui meteorit, timp de trei minute. „Meteorulu se miscá

incetu sî parea ca o stea de rosieti'a unui carbine ardiendu. Steau'a acést'a in mersulu ei au facutu un arcu pre orizontulu decâtra media nópte. Mersulu i era spre resaritu”116. 1869. La 24 octombrie, seara, „in marele ducatu Posen din Germani'a s'a aretatu […] unu globu de focu forte luminosu”, cu o traiectorie de la vest spre est, „lasându in urm'a sea o coda lunga luminósa”. Un alt „globu de focu” a fost observant – tot acolo şi cu acelaşi traiect – în ianuarie 1868117.

Faună, floră 1866. Până la 25 octombrie, în Transilvania s-au împuşcat ori s-au ucis următoarele răpitoare: 180 urşi; 257

lupi bătrâni; 138 pui de lup118. La moara din Dârste (azi cartier al municipiului Braşov), pe valea Timişului, înainte de 18 noiembrie, a coborât

un lup mare şi bâtrân din pădure şi a atacat oamenii de la moară. A fost omorât şi dus la Braşov. „Unu esemplare mai mare ca acest'a nu s'au vediutu inca. Erá turbatu sîau vatematu reu pre unu barbatu din Satulungu (azi cartier al oraşului Săcele) sî pre o copila din Cernatu (azi cartier al oraşului Săcele)”119.

1867. În numărul din 30 mai, „Telegraful” anunţa că, din cauza răcirii bruşte a vremii, s-a „pustiitu cu totulu muscele de Columbaciu, care înaintase pâna la Orestia sî cari prapadisere multe vite”120.

La 6 octombrie s-a anunţat că, în zona Berlinului „omide multe s'au aretatu”. Pe calea ferată de la „Görlitz aprópe de Brand” au împiedicat deplasarea unui tren din cauză că „omidele, in trecerea loru preste sîne, atâta erau de gramadite, incâtu sdrobindu-le rótele” au dus la patinarea acestora121.

În 21 noiembrie s-a anunţat că, în Bucovina s-au înmulţit lupii şi produc multe pagube122. La 29 decembrie, pe străzile „suburbieloru Sabiiului” s-a rătăcit un lup, probabil speriat de un vânător123. 1868. La 3 mai se arăta că, din Europa, se exportau vrăbii în America şi Australia utilizate la „sterpirea

insecteloru (góngeloru s.a.), cari strica semenaturile”. Despre înmulţirea şoarecilor: «Fia care parechia de sióreci, dîce „Statsanzeuger für Würtemberg” are, de primaver'a pâna tómna, o descendentia de 300 insi»124.

În data de 7 mai s-a anunţat, din Caransebeş, că „muscele de Columbaciu iérasi se arate”125. 1869. În 31 ianuarie se scria că, la Mediaş, s-a organizat o vânătoare de lupi, fără rezultat. „In dîlele acestea au

omoritu o româna cam de vre-o 30 de ani, cu numele Mocenic'a lui Ioann Bichisiu din Vurmloch (azi Valea Viilor, jud. Sibiu) care locuiesce la câmpu intr'o coliba, pre la 4 óre dupa amédi cu o maciuca unu lupu cam de 4 ani, care inaintea usiei vrea sa-i apuce cânele ei”126.

La 1 aprilie s-a scris că, „aprópe de Sebesiu (?), in o padure, s'a taiatu in dîlele trecute unu arbore a cârei grosime a fostu de 7½ urme127”128.

În 6 iunie s-a anunţat despre apariţia unei balene în portul Triest129. La 20 iunie s-a scris despre tăierea, în munţii din apropierea Sibiului, a doi copaci impresionanţi: un brad de „7

urme in diametru” şi un fag de „9 degete (policari, zoli)130, dara dupa cercurile anuali […] sa fia de 200 ani”131. 113 TR 32/1869, p. 129. 114 TR 52/1870, p. 203. 115 TR 96/1870, p. 384. 116 TR 35/1869, p. 141. 117 TR 91/1869, p. 385. 118 TR 81/1866, p. 324. 119 TR 88/1866, p. 353. 120 TR 40/1867, p. 160. 121 TR 77/1867, p. 308. 122 TR 90/1867, p. 360. 123 TR 102/1867, p. 405. 124 TR 33/1868, p. 132. 125 TR 32/1868, p. 128. 126 TR 6/1869, p. 24. 127 2,37 m; o urmă=0,316m. 128 TR 23/1869, p. 92. 129 TR 41/1869, p. 175.

118

La sfârşitul lunii iunie, s-a anunţat despre apariţia lăcustelor în „districtulu Putna plasa Gârlele” şi, în număr mare, la Slobozia132.

În 15 august s-a anunţat că, în zona Apahidei, şoarecii „prada fórte tare grânele de toamnă sî de primavéra”133. La 2 decembrie s-a scris despre împuşcarea unui urs, în apropiere de Cisnădie, „a cârui carne tragea 2 ½

mâji134”135. 1870. În pădurea din apropierea satului Baci (azi Baciu, jud. Cluj), un locuitor a mers după lemne dar s-a întâlnit

cu doi lupi flămânzi. De teamă, s-a urcat într-un copac iar lupii l-au aşteptat până a doua zi când au venit rudele să-l caute şi i-au alungat136.

La 31 martie, apoi în 19 iunie, era publicat un anunţ despre apariţia, „în America”, a unui nou dăunător, gândacul cartofilor137.

În 8 iunie, arhiducele Albrecht a împuşcat un vultur uriaş care avea un inel cu inscripţia „1646”, deci de peste 200 de ani138.

Locuri geografice 1866. La 26 aprilie se arăta că, la băile din Tuşnad, s-au făcut multe îmbunătăţiri: s-a reclădit bazinul principal

şi s-a împărţit în două, „incâtu se potu scaldá ambele secse”; s-au construit noi spaţii de cazare; s-a amenajat o „scalda mare, in care se voru puté scalda fâra plata poporulu sî servitorii”; s-au analizat, la universitatea din Zürich, apele celor nouă izvoare; s-a angajat un medic etc139.

În 20 mai, un amplu articol era destinat locurilor de tratament din Ardeal. „Dealungulu marginei Transilvaniei câtra Principatele danubiane se afla isvoré sanitari, dela Brasiovu pâna la Vichy rece (Borsecu) sâ anume: in Zizinu, Elepatecu (azi Vâlcele, jud. Covasna), Covasn'a, Malnasiu, Tusnadu, Borsecu etc. cari in adeveru, emulandu cele mai vestite isvóre sanitari ale Europei, se vedu a fi predestinate de muma-natura spre binele ómeniloru”. În principal se drescriau băile de la Vâlcele şi pentru ce tip de afecţiuni puteau fi utilizate, dotare acestora, ce mai oferea zona ş.a. Erau scoase în evidenţă şi alte staţiuni din zonă. „Dar totusi corón'a tuturoru acestor'a, este sâ remane baia dela Borsecu, cá unica sâ neasemanavera in tóta Europ'a”140.

La 19 noiembrie, la Viena, dr. Gustav Tschermak a prezentat un raport despre „tier'a aurului Tran[silva]nia […] cunoscuta inca din vechime sî numita in genere muntii metalici”. A arătat, printre altele, modul de exploatare şi prelucrare a minereului şi existenţa a peste 330 de mici societăţi care deţineau mine. În fiecare an s-au produs „19 mâji de auru in pretiu de 1,400,000 f.141”

În 4 august, într-un mic articol, se arătau efectele binefăcătoare ale apelor termale din Vâlcele. „Tempulu e fórte frumosu, celu mai bunu pentru cura. Curgu mereu óspeti din tote pârtile, sî numerulu loru au crescutu astfeliu, incâtu neci odata n'au mai fostu atâti'a, de nu-I mai cuprinde incaperile. […] Cei mai multi suntu din Romani'a: negustori, professori sî amploiatî, apoi multi Romani din tiér'a nóstra sî pré putîni de alte natîunalitâti. Fisionomi'a Valceleloru asiá dara cá totudeaun'a, este sî estempu intréga romanésca. […] Pentru puterea loru vindecatóre, merita Valcelele anteietatea in patri'a nóstra […]. Efectulu loru […] pentru stomach, ficatî, splina etc. apoi pentru hemoroide suntu nepretiuivere”142.

1868. La 10 mai se descria rezultatul unei expediţii din Australia, condusă de căpitanul Cadell143, care a explorat centrul continentului, încă necunoscut europenilor. S-au descoperit „trei riuri inseminate sî unu loc de portu. Litoralulu intre alu 10 sî 11 gradu de latime geografica este fórte acomodata de a lega Australi'a de Europ'a prin telegrafu”144.

1869. În 1 aprilie s-a anunţat că, „scalda dela Corundu (azi Corund, jud. Harghita) luata in arenda de unu negutiatoriu din M. Vasarhely (azi Târgu Mureş) va fi infrumsetiata sî renovate pentru sessiunea venitória”145. 130 0,236 m; un policar=un ţol=lungimea degetului mare=0,0263 m. 131 TR 45/1869, p. 191. 132 TR 48/1869, p. 202. 133 TR 61/1869, p. 254. 134 140 kg; o majă=100 funţi=56 kg. 135 TR 94/1869, p. 397. 136 TR 15/1870, p. 60. 137 TR 23/1870, p. 96; TR 45/1870, p. 180. 138 TR 45/1870, p. 180. 139 TR 29/1866, p. 115. 140 TR 36/1866, p. 142. 141 TR 92/1866, p. 369. 142 TR 59/1867, p. 235. 143 Francis William Cadell (n. 9 februarie 1822, Scoţia-d. martie 1879, Noua Guinee). 144 TR 34/1868, p. 136. 145 TR 23/1869, p. 92.

119

Ciudăţenii 1866. În 13 mai se scria că, în Oradea, cu ceva timp în urmă, a decedat un cetăţean care a fost bolnav de mai

mult timp. În momentul în care au vrut să acopere sicriul, „deodata se trezesce mortulu, spre mirarea sî spaim'a celoru de prin prejuru, se radica din sicriiu sî de atunci se afla bine”146.

La 15 noiembrie, s-a prezentat o ştire comică, petrecută la închisoarea din Cluj: „un israelitu arestatu éra sa se transpoteze la Gherl'a. Deci intrandu temnicierulu cu doi aiduci inlauntru, israelitulu esî iute pre usia, o incuie in urma-si sî o luà la sanatós'a”147. 1867. În 31 ianuarie, periodicul anunţa că, în luna ianuarie, pe râul Mureş au circulat plutele, fapt rar ce nu s-a „mai pomenitu de 50 de ani”148. La 5 mai, periodicul arăta că, la Pesta, un măcelar a cumpărat un bou din localitatea Turbatulu-mare (probabil Bălănoaia, jud. Giurgiu). După tăiere, fără grăsime (aprox. 3 măji), cântărea 18 măji149. 1868. În 24 mai se scria că, la Craiova, cetăţeanul Pisca deţinea un „cocosiu cornutu (gallus gallinaceus cornutus)” care era admirat de multă lume150. La 1 iunie, cititorii luau cunoştinţă că, în statul Michigan „au ninsu cu fulgi de ometu negru. Asemene ometu s'au mai intemplatu sî alte ori pana astadi naturalistii n-au aflatu adeveratá causa a acestoru ninsori negre”151. În 7 octombrie se anunţa: „In casele unui barbieru in suburbia Sf. Lazaru o closica a scosu intre alti pui sî unulu cu patru picióre sî doue pantece, anse numai cu unu capu”152. 1869. La 21 octombrie, periodicul reda o întâmplare cu păsări de diverse specii, închise într-o mare colivie. În momentul în care a fost adus un cuib de privighetoare cu un pui şi părinţii săi, cei din urmă au decedat, nepreuşind să suporte captivitatea. Puiul a început să ceară de mâncare. O femelă canar a adoptat puiul şi l-a hrănit cu viermişori. După fiecare hrănire, femela îşi spăla cu grijă ciocul. Puiul de privighetoare s-a ataşat de noua mamă. Dar canarul, gelos, a început să o atace, fiind nevoie de mutarea acestuia153.

1870. În luna februarie, undeva în Ungaria, un ţigan a căzut în Dunăre. Neştiind să înoate, a strigat după ajutor. Câţiva cetăţeni au sărit să-l salveze, aruncându-i o frânghie. Ţiganul şi-a înfăşurat-o în jurul gâtului astfel încât salvatorii l-au scos din apă mort prin ştrangulare154.

Un avocat a lăsat, prin testament, toată averea sa, nebunilor: „Lasu tota averea mea nebuniloru,cari o voru intrebuintia dupa placerea loru; acésta din punctu de vedere alu dreptâtiei, pentru ca ei suntu sorgintea averei mele”155.

În 17 mai, la Giurgiu, a fost văzut un înotător pe Dunăre înghiţit de un somn uriaş (150 oca156). Peştele a fost, ulterior, descoperit mort la Brăila, înecat cu corpul uman157.

La 26 iunie se anunţa că, la Sibiu, la un restaurant, a fost servit un pui de găină cu patru capete158. În 24 noiembrie, periodicul anunţa că, la Braşov, a fost văzut un pepene de 99 ½ punţi iar la Bucureşti unul de

166 punţi159. La Paris, şoarecii erau serviţi, la un restaurant, ca delicatese, unul costând 60 centime160, fiind preparaţi cu

„vinu de siampanie si cepere”. Se estima că, în Paris, numărul lor era de aproximativ 20 de milioane şi puteau fi pregătiţi ca şi raţa cu măsline161.

Bibliografie TR 2/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 2 din 6/18 ianuarie 1866. TR 3/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 3 din 9/21 ianuarie 1866. TR 9/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 9 din 30 ianuarie/11 februarie 1866. TR 19/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 19 din 6/18 martie 1866.

146 TR 34/1866, p. 135. 147 TR 87/1866, p. 349. 148 TR 6/1867, p. 24. 149 TR 33/1867, p. 132. 1.008 kg, 168 kg grăsimea. 150 TR 38/1868, p. 152. 151 TR 41/1868, p. 160. 152 TR 78/1868, p. 312. 153 TR 80/1869, p. 339. 154 TR 14/1870, p. 56. 155 TR 20/1870, p. 79. 156 Aproximativ 191 kg. O oca=1,271 kg (în Ţara Românească). 157 TR 47/1870, p. 188. 158 TR 47/1870, p. 188. 159 TR 90/1870, p. 360. 1,755 m; 2,93 m. Un punt=0,01764 cm 160 0,60 franci. 1 franc=100 centime. 161 TR 100/1870, p. 400.

120

TR 20/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 20 din 10/22 martie 1866. TR 21/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 21 din 13/25 martie 1866. TR 24/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 24 din 24 martie/5 aprilie 1866. TR 29/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 29 din 14/26 aprilie 1866. TR 33/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 33 din 28 aprilie/10 mai 1866. TR 34/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 34 din 1/13 mai 1866. TR 36/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 36 din 8/20 mai 1866. TR 38/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 38 din 15/27 mai 1866. TR 39/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 39 din 19/31 mai 1866. TR 40/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 40 din 22 mai/3 iunie 1866. TR 41/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 41 din 26 mai/7 iunie 1866. TR 42/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 42 din 29 mai/10 iunie 1866. TR 55/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 55 din 14/26 iulie 1866. TR 59/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 59 din 28 iulie/9 august 1866. TR 77/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 77 din 29 septembrie/11 octombrie 1866. TR 80/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 80 din 9/21 octombrie 1866. TR 81/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 81 din 13/25 octombrie 1866. TR 82/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 82 din 16/28 octombrie 1866. TR 87/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 87 din 3/15 noiembrie 1866. TR 88/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 88 din 6/18 noiembrie 1866. TR 92/1866 – Telegraful Român, anul XIV, nr. 92 din 6/2 decembrie 1866. TR 1/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 1 din 1/13 ianuarie 1867. TR 6/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 6 din 19/31 ianuarie 1867. TR 15/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 15 din 19 februarie/3 martie 1867. TR 16/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 16 din 23 februarie/7 martie 1867. TR 21/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 21 din 12/24 martie 1867. TR 33/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 33 din 23 aprilie/5 mai 1867. TR 40/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 40 din 18/30 mai 1867. TR 42/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 42 din 25 mai/6 iunie 1867. TR 53/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 53 din 4/16 iulie 1867. TR 56/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 56 din 13/25 iulie 1867. TR 59/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 59 din 23iulie/4 august 1867. TR 65/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 65 din 13/25 august 1867. TR 70/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 70 din 31 august/12 septembrie 1867. TR 76/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 76 din 21 septembrie/3 octombrie 1867. TR 77/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 77 din 24 septembrie/6 octombrie 1867. TR 79/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 79 din 1/13 octombrie 1867. TR 90/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 90 din 9/21 noiembrie 1867. TR 93/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 93 din 19 noiembrie/1 decembrie 1867. TR 102/1867 – Telegraful Român, anul XV, nr. 102 din 21 decembrie 1867/2 ianuarie 1868. TR 11/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 11 din 8/20 februarie 1868. TR 15 (14)/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 15 (14) din 18 februarie/1 martie 1868. TR 23/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 23 din 21 martie/2 aprilie 1868. TR 24/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 24 din 24 martie/5 aprilie 1868. TR 26/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 26 din 30 martie/11 aprilie 1868. TR 32/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 32 din 21 aprilie/3 mai 1868. TR 33/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 33 din 25 aprilie/7 mai 1868. TR 34/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 34 din 28 aprilie/10 mai 1868. TR 37/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 37 din 9/21 mai 1868. TR 38/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 38 din 12/24 mai 1868. TR 41/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 41 din 23 mai/4 iunie 1868. TR 47/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 47 din 13/25 iunie 1868. TR 48/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 48 din 16/28 iunie 1868. TR 53/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 53 din 4/16 iulie 1868. TR 58/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 58 din 21 iulie/2 august 1868. TR 62/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 62 din 4/15 august 1868. TR 66/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 66 din 18/30 august 1868. TR 74/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 74 din 15/27 septembrie 1868. TR 78/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 78 din 25 septembrie/7 octombrie 1868. TR 91/1868 – Telegraful Român, anul XVI, nr. 91 din 27 octombrie/7 noiembrie 1868. TR 2/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 2 din 5/17 ianuarie 1869. TR 6/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 6 din 19/31 ianuarie 1869.

121

TR 12/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 12 din 9/21 februarie 1869. TR 22/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 22 din 16/28 martie 1869. TR 23/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 23 din 20 martie/1 aprilie 1869. TR 26/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 26 din 3/15 aprilie 1869. TR 28/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 28 din 6/18 aprilie 1869. TR 31/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 31 din 17/29 aprilie 1869. TR 32/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 32 din 19 aprilie/1 mai 1869. TR 35/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 35 din 4/16 mai 1869. TR 38/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 38 din 15/27 mai 1869. TR 39/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 39 din 18/30 mai 1869. TR 41/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 41 din 25 mai/6 iunie 1869. TR 45/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 45 din 8/20 iunie 1869. TR 46/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 46 din 12/24 iunie 1869. TR 47/1869. – Telegraful Român, anul XVII, nr. 47 din 15/27 iunie 1869. TR 48/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 48 din 19 iunie/1 iulie 1869. TR 50/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 50 din 26 iunie/8 iulie 1869. TR 51/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 51 din 29 iunie/11 iulie 1869. TR 61/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 61 din 3/15 august 1869. TR 77/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 77 din 28 septembrie/10 octombrie 1869. TR 80/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 80 din 9/21 octombrie 1869. TR 91/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 91 din 16/28 noiembrie 1869. TR 94/1869 – Telegraful Român, anul XVII, nr. 94 din 27 noiembrie/9 decembrie 1869. TR 5/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 5 din 15/27 ianuarie 1870. TR 7/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 7 din 22 ianuarie/3 februarie 1870. TR 9/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 9 din 29 ianuarie/10 februarie 1870. TR 10/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 10 din 1/13 februarie 1870. TR 12/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 12 din 8/20 februarie 1870. TR 14/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 14 din 15/27 februarie 1870. TR 15/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 15 din 19 februarie/3 martie 1870. TR 17/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 17 din 26 februarie/10 martie 1870. TR 20/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 20 din 8/20 martie 1870. TR 21/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 21 din 12/24 martie 1870. TR 23/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 23 din 19/31 martie 1870. TR 36/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 36 din 7/19 mai 1870. TR 37/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 37 din 10/20 mai 1870. TR 39/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 39 din 17/29 mai 1870. TR 42/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 42 din 28 mai/9 iunie 1870. TR 43/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 43 din 31 mai/12 iunie 1870. TR 45/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 45 din 7/19 iunie 1870. TR 47/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 47 din 14/26 iunie 1870. TR 52/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 52 din 2/14 iulie 1870. TR 59/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 59 din 26 iulie/7 august 1870. TR 61/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 61 din 2/14 august 1870. TR 64/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 64 din 13/25 august 1870. TR 71/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 71 din 6/18 septembrie 1870. TR 89/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 89 din 8/20 noiembrie 1870. TR 90/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 90 din 12/24 noiembrie 1870. TR 95/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 95 din 29 noiembrie/11 decembrie 1870. TR 96/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 96 din 3/15 decembrie 1870. TR 100/1870 – Telegraful Român, anul XVIII, nr. 100 din 17/29 decembrie 1870.

122

OBSERVAȚII COMPARATIVE ALE STRUCTURII ETNICE DIN TRANSILVANIA LA RECENSĂMINTELE DIN 1930 ŞI 2011

Dr. Cătălina Mărculeț

Abstract. Comparative observations of the ethnic structure in Transylvania at the censuses of 1930

and 2011. The article analyzes the ethnic structure of the Transylvania historical province from 1930 and 2011, both at general level and in counties, with different numerical evolutions of the main five ethnicities, which were reflected in dramatic changes in the population structure. According to the population census of 1930, the ethnic structure of Transylvania was composed of: 1.852.719 (57.6%) Romanians, 934.642 (29.0%) Hungarians, 253.426 (7.9%) Germans (Saxons), 78,626 (2.4%) Jews, 75,342 (2.3%) Gypsies (Roma) and 23,233 (0.7%) representatives of other national minorities. The population and housing census in 2011 highlights a number of essential and definitive changes in the ethnic structure, with the province being composed of: 2,730,250 Romanians, (68.6%), 858,454 (21.6%) Hungarians, 168,244 (4.2%) Roma (Gypsies), 11,700 (0.3%) Germans (Saxons) and 8,040 (0.2%) representatives of other national minorities.

Key words: Transylvania, ethnic structure, counties, national minorities. Cuvinte cheie: Transilvania, structură etnică, județe, minorități naționale.

Transilvania, provincie istorică situată în partea centrală a României, a fost atestată documentar în anul 1159

sub numele de Terra Ultrasylvana, fiind locuită de obști românești. Cucerită de către maghiari (secolele X-XII) a fost organizată ca voievodat autonom în cadrul regatului Ungariei. Regii maghiari, interesaţi „să aibă pe pământurile recent cucerite locuitori cu o altă limbă deosebită de cea a localnicilor, pentru a-i domina şi stăpâni” şi pentru a crea „centre de viaţă citadină pe care să le poată apoi exploata prin impozite” (M. Ruffini, 1993, p. 30) au adus în estul și sudul provinciei coloniști secui și germani. Astfel, de-a lungul secolelor populației majoritare românești, s-au alăturat o varietate de etnii, eterogenitatea etnică a populaţiei din Transilvania fiind consecinţa factorilor istorici, socio-economici şi demografici.

Între multele minorităţi naţionale din Transilvania, care au influenţat istoria, economia, cultura şi comportamentul social în spaţiul locuit, mai numeroși au fost maghiarii și germanii, iar într-un număr mai mic, evreii, țiganii și alte naționalități.

Similar celor mai numeroase evenimente politice majore, şi Unirea Transilvaniei cu România, produsă la 1 Decembrie 1918, şi-a pus definitiv amprenta asupra evoluţiei demografice din spaţiul intracarpatic.

În anul 1930, provincia istorică Transilvania era împărțită în 16 județe: Alba, Brașov, Ciuc, Cluj, Făgăraș, Hunedoara, Mureș, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Sibiu, Someș, Târnava Mare, Târnava Mică, Trei Scaune și Turda.

Din punct de vedere demografic, în Transilvania Marea Unire s-a concretizat nu numai prin evoluţia numerică a populaţiei (numărul total al locuitorilor provinciei se ridica la 3.217.988 persoane) ci şi prin modificările substanţiale şi aproape ireversibile produse în structura etnică a locuitorilor.

Conform recensământului din anul 1930, la numai 12 ani de la Marea Unire, structura etnică a provinciei Transilvania era compusă din: 1.852.719 (57,6%) români, 934.642 (29,0%) unguri (maghiari), 253.426 (7,9%) germani (sași), 78.626 (2,4%) evrei, 75 342 (2,3%) țigani (romi) și 23.233 (0,7%) reprezentanți ai altor minorități naționale (cehi, slovaci, ruși, polonezi, ruteni-ucraineni, armeni, bulgari, sârbi, croați, greci, turci ș.a.) (Fig. 1).

Românii reprezintă populația autohtonă și etnia majoritară în Transilvania, căreia vitregiile istoriei nu au reușit să-i diminueze importanța în cadrul acestei provincii. Prezenți în număr de 1.852.719 persoane, românii constituiau majoritatea absolută, cu peste jumătate din totalul populației (57,6%), evidențiind și statistic faptul că etnogeneza lor a avut loc chiar în aceste teritorii.

Din punct de vedere al repartiţiei teritoriale, structura etnică era deosebit de eterogenă, observându-se numeroase diferențieri între judeţele Transilvaniei. Cele mai mari concentrări ale populației românești se aflau în județele din nordul, vestul și sudul Transilvaniei, cea mai mare pondere a populației românești (peste 80%) regăsindu-se în județele Hunedoara și Alba (fig. 3A și 3B).

Astfel, românii erau majoritari în 13 din cele 16 județe ale provinciei, reprezentând majoritatea absolută în 11 județe: Hunedoara (82,0%), Alba (81,5%), Turda (74,4%), Făgăraș (78,3%), Someș (77,5%), Năsăud (71,5%), Sibiu (62,2%), Cluj (60,9%), Sălaj (56,2%), Târnava Mică (53,9%) și Brașov (49,9%) (fig. 3A și 3B). În două dintre judeţele Transilvaniei, ponderea românilor reprezenta majoritatea relativă: Mureș (45,8%) și Târnava Mare (44,8%). Numai în cele trei județe situate în partea sud-estică, românii ocupau locul al doilea în structura etnică: Trei Scaune (16,0%), Ciuc (14,4%) și Odorhei (4,9%) (fig. 3A și 3B).

Sub raport numeric, în judeţele Alba, Mureș, Sălaj, Turda, Sibiu, Năsăud şi Someș, populaţia română era cuprinsă între 100.000 şi 150.000 locuitori, iar în judeţele Hunedoara și Cluj depăşea chiar 200.000: 272.283 persoane

123

în Hunedoara, 204.139 în Cluj, 192.821 în Sălaj, 173.401 în Alba, 169.942 în Someș, 136.315 în Turda, 132.719 în Mureș, 120.738 în Sibiu, 103.010 în Năsăud, 83.948 în Brașov, 80.604 în Târnava Mică, 67.375 în Făgăraș, 66.307 în Târnava Mare, 21.759 în Trei Scaune, 20.976 în Ciuc și 6.382 în Odorhei. Se remarcă faptul că, în unele județe deși numărul românilor se apropia de valoarea maximă, sub raport procentual ponderea lor era relativ redusă: Cluj (60,9%), Sălaj (56,2%) și Mureș (45,8%) (fig. 3A și 3B).

Ungurii (maghiarii), care ocupau locul doi în cadrul structurii etnice a provinciei, erau înregistrați în număr de 934.642 persoane, reprezentând 29% dintre toți locuitorii Transilvaniei (fig. 1).

Repartiția teritorială evidențiază concentrările cele mai mari ale acestei etnii în județele din sud-estul Transilvaniei, unde constituiau majoritatea covârșitoare: 91,6% în Odorhei, 82,7% în Ciuc și 80,4% în Trei Scaune. În cele mai multe dintre județe constituiau a doua etnie ca pondere, înregistrând valori apropiate de media provinciei – 42,6% în Mureș, 31,4% în Sălaj, 30,1% în Cluj, 26,6% în Brașov, 23,6% în Târnava-Mică, 21,4% în Turda – sau mai diminuate: 15,4% în Someș, 11,3% în Alba și Hunedoara. În celelalte județe reprezentau după pondere a treia etnie, după români și germani, cu procente cuprinse între 5 și 12%: 4,7% în Sibiu, 5,2% în Năsăud, 5,5% în Făgăraș 11,8% în Târnava-Mare (fig. 3A și 3B).

Din punct de vedere numeric distribuția pe județe, ordonată descrescător, era următoarea: 123.317 locuitori în Mureș, 120.627 în Ciuc, 119.385 în Odorhei, 109.381 în Trei-Scaune, 107.662 în Sălaj, 100.759 în Cluj, 44.761 în Brașov, 39.214 în Turda, 37.584 în Hunedoara, 35.306 în Târnava-Mică, 33.870 în Someș, 24.028 locuitori în Alba, 17.419 în Târnava-Mare, 9.085 în Sibiu, 7.476 în Năsăud și 4.768 în Făgăraș. Se remarcă faptul că prezența cea mai numeroasă nu s-a înregistrat într-unul dintre județele cu pondere majoritară absolută, ci în Mureș, unde locuitorii maghiarii erau aproape la fel de mulți ca și românii.

Germanii (sașii), situați pe locul trei în structura etnică a Transilvaniei, totalizau 253.426 persoane, reprezentând aproape 8% din totalul populației provinciei (fig. 1). Dețineau procente mai însemnate în judeţele: Târnava Mare (39,7%), Sibiu (29,3%), Braşov (19,8%), Târnava Mică (16,1 %), Năsăud (14,4%) şi Făgăraş (12,5%). În patru județe ponderile erau sub 5% – Sălaj (4,7%), Mureș (3,9%), Alba (3,4%), Hunedoara (2,5%), în celelalte valorile fiind subunitare (fig. 3A și 3B). Se remarcă faptul că cea mai numeroasă prezență era specifică ținuturilor sudice și nord-estice, evidențiind tocmai ariile în care aceștia au fost colonizați în secolele trecute.

Și sub raport numeric cei mai mulți germani au fost înregistrați în județele din sudul Transilvaniei: 56.999 persoane în Sibiu, 58.810 în Târnava-Mare, 33.348 în Brașov și 24.011 în Târnava-Mică. Prezențe importante se mai semnalau și în județele: Năsăud (20.785 persoane), Sălaj (16.010), Mureș (11.283), Făgăraș (10.750), Hunedoara (8.282), Alba (7.583) și Cluj (2.788). Și în celelalte 5 județe existau locuitori de naționalitate germană, dar prezența lor era mult mai restrânsă: 781 persoane în Trei-Scaune, 742 în Turda, 464 în Odorhei, 439 în Ciuc și 351 în Someș.

Evreii declarați la recensământul din anul 1930 însumau 78.626 persoane și reprezentau a patra etnie în structura etnică a provinciei, cu o pondere de 2,4% din totalul locuitorilor din Transilvania (fig. 1). Reprezentau o pondere semnificativă din totalul populației județelor: Cluj (5,1%), Someș (4,8%), Năsăud (4,4%), Sălaj (3,9%) și Mureș (3,4%), în timp ce în celelalte 11 județe se semnalau ponderi de circa 1% sau subunitare (fig. 3A și 3B) .

Sub raport numeric prezențe mai însemnate se evidențiau în aceleași cinci județe din nordul provinciei: 17.163 locuitori în Cluj, 13.380 în Sălaj, 10.546 Someș, 6.339 în Năsăud și 9.959 în Mureș.

Țiganii înregistrați în Transilvania în număr de 75.342 persoane, ocupau în anul 1930, locul cinci în structura populaţiei, cu o pondere de 2,3% (fig. 1). În cadrul judeţelor, aceştia deţineau procente mai mari, peste media provinciei, în: Târnava-Mică (5,1%), Năsăud (4,1%), Mureș (3,9%) şi Făgăraş (2,9%) (fig. 3A și 3B).

Din punct de vedere numeric prezențe mai importante se înregistrau după cum urmează: 11.305 locuitori în Mureș, 7.869 în Cluj, 7.573 Târnava-Mică, 6.100 în Sălaj, 5.893 în Năsăud, 5.128 în Hunedoara, 4.176 în Turda, 3.804 în Târnava-Mare și 3.767 în Someș. În fiecare dintre celelalte județe se înregistrau în jur de 2.000 de etnici țigani, cele mai coborâte valori aparținând județului Ciuc (933 persoane).

Alte etnii, în număr total de 23.233 persoane, reprezentau împreună 0,7% din locuitorii provinciei (fig. 1). Dintre aceștia mai numeroși erau cehii și slovacii, însumând 9.110 persoane. Dintre ceilalți, 3.559 persoane s-au declarat ruși, 2.291 persoane polonezi, 2.153 ruteni-ucraineni, 1.041 armeni și, cu valori mult mai mici, alte etnii: bulgari, sârbi și croați, greci, turci etc. Ponderi semnificative, peste media provinciei, erau specifice județelor: Sălaj (2,1%), Hunedoara (1,3%) și Brașov (1%) (fig. 3A și 3B). Sub raport numeric, se evidențiau prezențe mai importante ale cehilor și slovacilor (5.901 persoane) în județul Sălaj, ale polonezilor (1.091), cehilor și slovacilor (1.013) în județul Hunedoara.

De-a lungul timpului s-au produs însemnate modificări în structura etnică a populației din Transilvania, dar și în organizarea administrativă.

În anul 2011, teritoriul provinciei istorice Transilvania este împărțit administrativ în 10 județe: Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș, Sălaj și Sibiu.

Cauzele modificărilor survenite în structura etnică a populației au fost multiple, dintre acestea influență majoră au avut: cel de-al Doilea Război Mondial, repatrierile evreilor care au urmat proclamării statului Israel (la 14 mai 1948),

124

scăderea populaţiei germane (prin natalitatea lor scăzută şi emigrarea spre Germania și Austria) îndeosebi după anul 1977 și migrarea internă, spre Transilvania, fenomen intensificat de industrializarea centrelor urbane din sudul provinciei.

După aproape 100 de ani de la Marea Unire, aceste mișcări de populație în Transilvania s-au reflectat în primul rând în evoluţia numerică a populaţiei, care a cunoscut și scăderi și creșteri de-a lungul acestor ani.

În prezent, numărul total al locuitorilor provinciei înregistrat la recensământul populației din anul 2011 se ridica la 3.981.085 persoane, rezultând o diferență pozitivă față de anul 1930 de circa 700.000 persoane.

Recensământul populației şi locuințelor din anul 2011 reliefează o serie de modificări esenţiale şi definitive în structura etnică a locuitorilor din Transilvania. În componența provinciei se regăseau: 2.730.250 români, pe primul loc cu o majoritate absolută consolidată (68,6%), 858.454 (21,6%) maghiari (unguri), 168.244 (4,2%) romi (țigani), 11.700 (0,3%) germani (sași) și 8.040 (0,2%) reprezentanți ai altor minorități naționale (slovaci, ucraineni, italieni, evrei, ceangăi, polonezi, ruși-lipoveni, turci, greci ș.a.) (fig. 2).

De remarcat faptul, fără precedent, că o parte însemnată (204.358 persoane) figurează în acest ultim recensământ la rubrica informație indisponibilă, reprezentând o proporție însemnată de 5,3% din totalul populației provinciei studiate, punând sub semnul întrebării precizia datelor furnizate și veridicitatea concluziilor care se pot enunța.

La fel ca în cazul recensământului din anul 1930, a fost studiată structura etnică a judeţelor din cuprinsul provinciei Transilvania, atât în număr cât și în procente, descriind, în ordinea importanței, fiecare dintre grupurile etnice.

Românii își mențin și consolidează poziția de etnie majoritară în Transilvania, sporind atât numărul persoanelor, care ajunge la 3.981.085 locuitori, cât și majoritatea absolută, cu 11 procente, reprezentând peste două treimi (68,6%) din totalul populației provinciei (fig. 2).

Din punct de vedere al repartiţiei teritoriale, structura etnică prezintă în continuare diferențieri între judeţele Transilvaniei. Cele mai mari concentrări ale populației românești se aflau în județele din sud, vest și nord, cele mai mari ponderi ale românilor (peste 85%) regăsindu-se în continuare în județele Hunedoara și Alba, la care s-au adăugat Bistrița și Sibiu. Este evident că aceste creșteri nu se datorează numai superioarei creșteri numerice a etniei române și migrației interne, ci au survenit pe fondul reducerii numerice a locuitorilor de naționalitate germană și maghiară.

Astfel, românii alcătuiau majoritatea în 8 din cele 10 județe ale provinciei, cu o proporție covârșitoare în cinci județe: Hunedoara (87,9%), Bistrița-Năsăud (86,5%), Alba și Sibiu (85,2%) și Brașov (82,5%). Valori apropiate de ponderea medie din provincie, regăsim la proporția românilor din județele Cluj (75,4%) și Sălaj (66,1%), în timp ce în județul Mureș reprezentau jumătate din total (50,4%) (fig. 4). Numai în cele două județe din sud-estul Transilvaniei (arie cu o populație predominant secuiască timp de secole și declarată de etnie maghiară la recensămintele din ultima sută de ani), românii ocupau locul al doilea în structura etnică: Covasna (21,4%) și Harghita (12,6%) (fig. 4).

Din punct de vedere al numărului lor pe județe, prezența cea mai însemnată se semnala în Cluj (520.885 persoane), urmat de Brașov (453.325), Hunedoara (368.073) și Sibiu (338.505). În județele Alba, Mureș, Sălaj și Bistrița-Năsăud populaţia de naționalitate română se ridica de la circa 150.000 până la aproape 300.000 locuitori: 291.850 în Alba, 277.372 în Mureș, 247.627 în Bistrița-Năsăud și 148.396 în Sălaj.

Se remarcă și la acest recensământ situații în care ordonarea județelor după pondere diferă de cea după număr. Astfel în județul Cluj, care prin numărul total al românilor reprezenta maximul în provincie, sub raport procentual ponderea lor era mai redusă (75,4%). În schimb ponderea lor în cadrul județului Bistrița-Năsăud, apropiată de valoarea maximă din Transilvania, nu se reflectă și în număr, care ajunge la aproape jumătate față de primul.

În județele din sud-est, românii sunt minoritari, cu 45.021 persoane în Covasna și 39.196 în Harghita. Maghiarii (ungurii), a doua etnie ca pondere în cadrul structurii etnice a provinciei, au fost înregistrați în

număr de 858.454 persoane, reprezentând 21,6% dintre toți locuitorii Transilvaniei (fig. 2). În comparație cu situația surprinsă la recensământul din anul 1930, locuitorii de naționalitate maghiară au înregistrat o scădere numerică, fapt care se reflectă și în ponderea diminuată cu peste 7 procente (fig. 1 și 2).

Se observă cum concentrările cele mai mari ale acestei etnii se păstrează în județele situate în sud-estul Transilvaniei, unde constituiau în continuare majoritatea absolută, dar diminuată cu circa 10 procente față de anul 1930: 82,9% în Harghita și 71,6% în Covasna. Însă în cele mai multe dintre județe constituiau a doua etnie ca pondere, valori mai însemnate înregistrând în Mureș (36,5%), în Sălaj și Cluj având valori apropiate de media provinciei, 22,4%, respectiv 15,0%. Și în teritoriile în care în trecut maghiarii ocupau locul trei în structura etnică, reprezintă în prezent a doua grupare etnică, chiar dacă și aici procentele sunt în general în scădere, precum în județele: Brașov (7,2%), Bistrița-Năsăud (5,0%), Alba (4,3%), Hunedoara (3,8%) și Sibiu (2,7%) (fig. 4).

Sub raport numeric, distribuția locuitorilor de naționalitate maghiară pe județe, înregistra cele mai ridicate valori în Harghita (257.707 persoane), Mureș (200.858), Covasna (150.468) și Cluj (103.591). Se remarcă și în acest an situații de prezențe mai numeroase ale etniei în județe în care nu constituie pondere majoritară (Mureș și Cluj).

În celelalte județe numărul maghiarilor se încadra între 10.000 și 50.000 locuitori: 50.177 în Sălaj, 39.661 în Brașov, 15.900 în Hunedoara, 14.849 locuitori în Alba, 14.350 în Bistrița-Năsăud și 10.893 în Sibiu.

125

Romii (țiganii) declarați în Transilvania în anul 2011, însumau 168.244 persoane, ajungând să reprezinte a treia etnie în structura populaţiei, cu o pondere de 4,2%, dublă față de anul 1930 (fig. 1 și 2).

Printre judeţele în care aceştia deţin procente mai mari, peste media provinciei, se încadrau doar Mureș (8,5%) și Sălaj (6,7%), în cele mai multe dintre ele, ponderile având valori apropiate de cea specifică pentru întreaga Transilvanie. Cele mai mici ponderi aparțin județelor Hunedoara (1,8%) și Harghita (1,7%) (fig. 4).

Și ca număr prezența cea mai importantă a etnicilor romi se semnala în județul Mureș (46.947 locuitori), urmând în ordine descrescătoare a valorilor: Cluj (22.531 locuitori), Brașov (18.519), Sibiu (17.946), Sălaj (15.004), Alba (14.292), Bistrița-Năsăud (11.937), Hunedoara (7.475), Covasna (8.267) și Harghita (5.326).

Principalii factori care au contribuit la creșterea numerică a populației rome au fost: natalitatea ridicată (cea mai mare între minoritățile etnice cu vechime pe teritoriul României) și depășirea sentimentului de jenă manifestat în trecut, cu finalitate în autodeclararea ca aparținând etniei rome (Mărculeț, I., Mărculeț, V., 2017).

Germanii (sașii), ocupă în prezent locul patru în structura etnică a Transilvaniei, însă cu un total de numai 11.700 persoane, ceea ce înseamnă o pondere nesemnificativă de 0,3% din întreaga populație a provinciei (fig. 2).

Din comparația celor două recensăminte, se remarcă cea mai spectaculoasă modificare în structura pe naționalități (scăderea numerică de la 253.426 persoane, însemnând o reducere de peste 20 de ori), având în vedere și caracterul particular al destinului istoric parcurs de una dintre cele mai importante etnii din Transilvania (fig. 1 și 2).

S-a ajuns la această situație, treptat, prin efectul combinat al mai multor cauze. Prima, constantă în timp, a fost aceea că germanii reprezintă grupul etnic cu „cel mai mic spor natural dintre toate neamurile din România” (Manuilă, 1994). Dar decisiv au contribuit evenimentele istorico-politice ce s-au succedat în câteva decenii: al doilea război mondial care a condus la refugieri și deportări, naţionalizarea suprafeţelor agricole (martie 1945), a fabricilor, atelierelor, băncilor etc. (iunie 1948), deportarea în Bărăgan în anul 1951 a circa 10.000 de persoane de naţionalitate germană, procesele din deceniul 6 soldate cu condamnarea unor intelectuali germani la Cluj şi Braşov. Procesul de emigrare a germanilor spre ţinuturile de origine, intensificat după anul 1977, din dorinţa de conservare etnică şi din pricina decalajului dintre nivelul de trai din Germania Federală şi România, a continuat în ritm accelerat și după revoluția din anul 1989, fiind menţinut atât de sentimentele de frică, neîncredere, izolare, cât şi de necunoaşterea situaţiei reale a emigranţilor în Germania (Schreiber, 2000-2001; Nägler, 2004).

Sașii mai dețineau procente mai însemnate doar în judeţele Sibiu (1,1%) și Brașov (0,5%), situate în sudul Transilvaniei, adică acele arii în care se concentrau și în trecut când reprezentau a doua importantă etnie în structurile unităților administrative (fig.3A, 3B și 4).

Sub raport numeric, germanii înregistrați la recensământul din 2011, erau astfel distribuiți în județe: 4.244 persoane în Sibiu, 2.923 în Brașov, 1.478 în Mureș, 971 în Hunedoara, 728 în Alba, 687 în Cluj, 428 în Năsăud, 114 în Covasna, 70 în Harghita și 57 în Sălaj.

Celelalte etnii din Transilvania, însumează 8.040 persoane, constituind o pondere foarte redusă de numai (0,2%), de trei ori mai puțini în anul 2011, comparativ cu anul 1930. În structura etnică a provinciei au fost prezentate 17 minorități naționale, dintre care mai numeroși sunt: slovacii (1.274 persoane), italienii (682), ucrainenii (550), evreii (480), turcii (341), rușii-lipoveni (334), ceangăii (234), grecii (255), polonezii (172), ș.a. Se păstrează la fel ca în anul 1930, o prezență numerică mai importantă a slovacilor din județul Sălaj (1.118 persoane).

În concluzie, din analiza statisticilor prezentate mai sus, referitoare la structura etnică a provinciei istorice Transilvania din anii 1930 și 2011, se constată că au avut loc evoluții numerice diferite ale principalelor cinci etnii, care s-au reflectat în modificări dramatice ale structurii populației.

Se desprind următoarele concluzii majore: - românii majoritari absoluți în Transilvania, devin și mai numeroși și cu o pondere mai ridicată la nivelul

provinciei, situație vizibilă și în distribuția teritorială pe județe; - maghiarii înregistrează o diminuare numerică și ca pondere (pe fondul unui bilanț natural negativ specific în

întreaga țară), rămânând totuși majoritari în județele din sud-estul Transilvaniei; - germanii, cu natalitate tradițională foarte mică și emigrări masive, au înregistrat cele mai dramatice reduceri

numerice, astfel că s-au transformat dintr-o etnie importantă, situată pe locul trei între naționalitățile provinciei în trecut, într-una cu ponderi nesemnificative, care, deși aflată pe locul patru în structura etnică din prezent, mai păstrează concentrări notabile doar în sudul regiunii;

- romii, cu o natalitate specifică ridicată, au înregistrat cele mai spectaculoase creșteri ca număr și pondere, contribuind la evidentele modificări atât în structura etnică generală a provinciei, cât și a județelor;

- evreii, altădată grup etnic reprezentativ în structura populației din nordul Transilvaniei, devin, în urma repatrierilor, nesemnificativi prin pondere și număr foarte mic, asemănător nivelului multor alte minorități naționale înregistrate în anul 2011.

126

Bibliografie

Bodocan, V. (2001), Etnie, confesiune şi comportament electoral în Transilvania, Edit. Universității Clujene, Cluj-Napoca. Bolovan, I., Bolovan, Sorina (1995), Contribuţii privind structura etnică şi confesională a Transilvaniei în sec. XX, Istorie şi

demografie, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca. Manuilă, S. (1994), Studiu etnografic asupra populaţiei României (I), Geopolitica, Edit. „Glasul Bucovinei“, Iaşi. Martinovici, C., Istrati, N. (1921), Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, Institutul de arte grafice „Ardealul“. Mărculeţ Cătălina, Mărculeţ I. (1998), Aspecte privind evoluţia numerică şi structura etnică a populaţiei oraşului Mediaş, în volumul

“Din aniversările anului 1998“ (ISBN 973–0–00775–6), Mediaş. Mărculeţ Cătălina, Mărculeţ I. (1999), Modificări în structura naţională a populaţiei oraşului Mediaş în secolul XX, Revista Geografică, T. V. Mărculeț Cătălina, Mărculeț I. (2017), Dinamica populației germane din Municipiului Mediaș și modificările produse în structura sa

confesională, între anii 1992 și 2011, Mediaș - 750, Vol. III. Mărculeţ, Cătălina, Mărculeţ, I. (2018), Structura etnică şi structura confesională a locuitorilor din oraşul Mediaş, înainte şi după

Marea Unire, Mediaşul şi Marea Unire – Studii, Edit. Crisserv, Mediaş. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2000), Aspecte privind structura naţională a oraşelor Mediaş, Bistriţa şi Sebeş în perioada 1900-1992,

Regionalism and integration, Ed. Brumar, Timişoara – Tübingen – Angers. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2007), Etnii şi confesiuni religioase în Regiunea de Dezvoltare Centru a României. Observaţii

geodemografice, Comunicări ştiinţifice, Edit. Samuel, Mediaş, Vol. VI. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2008), Maghiarii şi rromii din Regiunea de Dezvoltare Centru a României. Aspecte geodemografice,

Mediaş, Comunicări ştiinţifice Vol. VII. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2009), Germans in Romania between the 1930s and the 2002s – geographical aspects, Geographical

Phorum, Year 8, No. 8/2009, Craiova. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2014), Aspecte geografice privind populația germană din Transilvania în secolul al XX-lea și la

începutul secolului al XXI-lea, Pangeea, Nr. 14, Edit. Aeternitas, Alba Iulia. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2015), Aspecte privind evoluția structurii etnice a orașului Aiud între anii 1900 și 2011, Repere

Geografice, nr. 10 (2) – 2015. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina (2016), Structura etnică a orașului Mediaș la recensămintele din 1977, 1992, 2002 și 2011, Collegium

Mediense, VI, Comunicări ştiinţifice, XV. Mărculeț I., Mărculeț Cătălina (2016), Structura etnică a populației din Valea Târnavei, între anii 1900 și 2011, Cultura Medieșană, V. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina, Herda Elena, (2007), Consideraţii istorico-geografice asupra populaţiei germane din România în

secolul XX, Sociologie Românească, Vol. V, București. Mărculeţ I., Mărculeţ V. (2016), Structura etnică a oraşului Sighişoara între 1930 şi 2011, Alt-Schaessburg. Istorie. Patrimoniu, nr. 8, Sighişoara. Mărculeț I., Mărculeț V. (2017), Aspecte privind modificările produse în repartiția teritorială a populației rome din România, între 2002

și 2011, Revista Bistriței, XXX-XXXI/2016-2017. Mărculeț, V., Mărculeț, Cătălina, Mărculet I. (2002), Mediaș - scurtă prezentare monografică, Biblioteca Municipală Mediaș. Nägler, Th. (2004), 60 de ani de la începutul exodului germanilor din România, Comunicări ştiinţifice, vol. II, Mediaş. Nouzille, J. (1995), Transilvania – zonă de contacte şi conflicte, Edit. Enciclopedică, Bucureşti. Raica V. I. (1994), Mediaș. Natură-istorie-economie (studiu), Edit. „TIPOMUR“, Târgu Mureș. Ruffini, M. (1993), Istoria românilor din Transilvania, Edit. „Proteus“, Bucureşti. Schreiber, W. (2000-2001), Minoritatea germană din România şi evoluţia numerică a acesteia, Studii şi cercetări de geografie, T.

XLVII-XLVIII, Bucureşti. Trebici, Vl. (1996), Minorităţile naţionale din România: prezent şi estimare prospectivă, Demografie, Edit. Enciclopedică, Bucureşti. *** Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, Vol. II – Neam, limbă maternă, religie, București, Institutul

Central de Statistică, 1938. *** Recensământul populației şi locuințelor, 2011 (Tab. 8 Populația stabilă după etnie – județe,municipii, orașe, comune), I.N.S.

(www.recensamantromania.ro/rezultate-2/).

Fig. 1. Structura etnică a Transilvaniei în 1930. Fig. 2. Structura etnică a Transilvaniei în 2011.

127

Fig. 3A. Structura etnică a județelor Transilvaniei la recensământul populației din 1930.

128

Fig. 3B. Structura etnică a județelor Transilvaniei la recensământul populației din 1930.

129

Fig. 4. Structura etnică a județelor Transilvaniei la recensământul populației din 2011.

130

CONSIDERENTE TURISTICE ALE JUDEȚULUI ALBA

Dr. Nicolae Rusan

Summary: The work titled "Tourism Considerations of Alba County" highlights the tourism objectives of the Alba County, making a classification according to their appearance and attractiveness. Thus, the tourist will know from the beginning what to focus on if he / she would have the desire and the opportunity to spend the holiday on the territory of this county. Alba County is one of the richest in terms of protected nature reserves. First of all, the Apuseni Natural Park, comprising an area from the territory of three counties, and the territory of Alba County, is concentrated on the territory of five comunes: Arieşeni, Gârda de Sus, Horea, Albac and Scărişoara.

Cuvinte cheie: parcurc natural, peşteri, peisaj Keywords: natural park, caves, sights Date generale. Județul Alba este așezat în partea central - vestică a țării, cu reședința în municipiul Alba-

Iulia și are o suprafață de 6242 Km² (2,6% din suprafața țării). Județul are o populație de 337.658 locuitori (1,7% din populația României). Pe teritoriul județului sunt 4 municipii (Alba-Iulia, Aiud, Blaj, și Sebeș), 7 orașe (Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș, Zlatna, 67 de comune și 656 de sate (fig. 1).

Potențialul turistic al județului este dat de multitudinea vestigiilor trecutului milenar, prin numărul mare de monumente istorice, arhitectonice și de artă, dar și prin peisajele de o frumusețe aparte.

Rezervațiile naturale unice în România dar și în Europa, sunt de asemenea o atracție pentru numeroși turiști din țară și din străinătate. De asemenea obiceiurile și tradițiile populare, sunt o atracție pentru turiștii care vizitează aceste locuri.

Resursele turistice ale județului Alba Județul Alba este unul dintre cele mai bogate județe ale țării în resurse turistice, printre care cele mai

importante surse în domeniu sunt cele naturale, cultural-istorice, tehnico-economice și cele socio- demografice. Resursele turistice naturale sunt dominate de formele de relief (fig. 2), din care amintim în primul rând

munții, care ocupă 52% din suprafața județului și amintim Munții Șurianu,o parte a Munților Apuseni (Biharia-Muntele Mare, Trascău, Metaliferi), urmate de podișuri (Podișul Secașelor, Podișul jos al Târnavelor, Depresiunea Alba Iulia-Turda și parțial Culoarul depresionar al Orăștiei).

Munții Metaliferi pe teritoriul județului Alba, intră doar cu partea lor estică, cu partea lor de mica altitudine (vârful cel mai înalt Jidovul cu o înălțime de 1284 m). Cea mai mica proeminență a acestor munți (Vârful Mamut al cărui înălțime ajunge la 772 m), străjuiesc Municipiul Alba-Iulia în partea de vest. Munții Șurianu sau Munții Sebeșului, ocupă extremitatea sudică a județului, pe o suprafață destul de mare, pe arii întinse fiind înpăduriți.

Depresiunile județului Alba au forma de câmpii etajate, cu aspect de terase, pe o parte sau alta a râurilor care le drenează. Clima județului Alba este continental moderată cu etajare pe vertical, în funcție de altitudinea reliefului. Circulația aerului este predominant din sector vestic, care aduc mase de aer umed, iar când circulația se face din direcția sud, sud-vest, aceasta aduce un aer tropical, iar din direcția nord, nord-est pătrunde un aer rece, de origine polară sau arctică.

Hidrografia județului este reprezentată în primul rând de râul Mureș, de cursul mijlociu al cestuia, care pe teritoriul județului Alba străbate o lungime de 140 km. Principalii afluenți pe partea dreapă ai Mureșului sunt Arieșul, Aiudul, Geoagiu, Valea Gălzii, Cricăul, Ampoiul, Vințul. Pe partea stângă Mureșul colectează Târnava Mare și Mică, Sebeșul, Pianul, Cugirul etc. Pe teritoriul județului se află și lacuri natural și amintim Iezerul Ighelului pe teritoriul comunei Ighiu, situat în Munții Trascăului și Iezerul Șureanu din Munții Șureanu aflat într-o căldare glaciară la 1.700 m altitudine.

Vegetația și flora sunt bine reprezentate print-o mare varietate de păduri de stejar, carpen, frasin, de conifere, dar și păduri mixte, mai ales în Munții Apuseni. În ce privește flora, de interes sunt poienile cu narcise de la Negrileasa și Piatra Cetii. În Cheile Întregalde și cele ale Râmețului se găsește floarea de colț. Dintre animale amintim capra neagră din pădurile Șureanu, iar în pădurile de conifere întâlnim ursul brun, cerbul carpatin etc.

Județul Alba este unul dintre cel mai bine organizate județe în ce privesc ariile natural protejate. Printre cea mai mare arie protejată este Parcul Natural Apuseni, care a luat ființă în anul 1990. Se întinde pe o arie de aproximativ 76.000 ha, din care pe teritoriul județului se află în jur de 28% restul sunt pe teritoriul județului Cluj și Bihor.

Pe teritoriul județului Alba parcul se întinde pe arealul a cinci comune: Arieșeni, Gârda de Sus, Horea, Albac și Scărișoara. Individualizarea Munților Apuseni se face printr-un peisaj carstic remarcabil, mai ales prin varietatea

131

formelor.Morfologia și hidrologia zonelor carstice are o dinsticție aparte, data de solubilitatea rocilor și a porozității secundare bine dezvoltate.

Printre rezervațiile de interes județean se remarcă: Râpa Lancrămului descoperită de Alexandru Borza în anul 1959, cu o suprafață de aproximativ 0.5 ha. Este o rezervație botanică și geologică, constituind obârșia unui torent, care a săpat în formațiuni sedimentare specific Depresiunii Transilvaniei. În cuprinsul acesteia se găsesc o serie de rarități floristice întâlnite doar în câteva locuri din țară.

O altă rezervație de interes este Grădina Botanică de la Blaj, se întinde pe 9 ha și este cea mai veche grădină botanică din lume. A fost înființată în anul 1881 pe lângă o școală secundară din Blaj. Aici sunt cultivate o serie de plante exotice, din diverse zone ale globului și aclimatizate în sere și în aer liber.

Pădurea Cărbunara, o altă rezervație interesantă prin vechile păduri ce acopereau cu sute de ani în urmă Podișul Târnavelor. Situată în localitatea Veza, lângă municipiul Blaj, are o suprafață de 153 ha.

În județul Alba sunt multe arii protejate cu valoare științifică și turistică: Cheile Întregalde, o rezervație natural geologică, ce cuprinde 100 ha și se întinde pe teritoriul comunelor Întregalde și Galda de Jos. Aici se întâlnește floarea de colt, variantă rară, deoarece crește la cea mai joasă înălțime din țară, 500-800 m.

Un alt loc deosebit de frumos este Poiana cu narcise de la Tecșești, situate în perimetrul comunei Galda de Jos și se întinde pe o suprafață de aproximativ 10 ha, rezervație botanică natural. În prezent, datorită degradării zonei prin nenumărate forme, suprafața acoperită cu narcise ocupă în jur de un ha.

Iezerul de la Ighiel, situate în comuna Ighiu, cuprinde o suprafață de 406 ha. Este o rezervație natural complexă și are o adâncime în jur de 10 m, o lățime de 135 m, iar lungimea maximă este în jur de 450 m. Lacul nu are scurgere de suprafață, drenarea se face subteran ceea ce unii specialiști consider a fi un lac carstic adăpostit într-o dolină.

Vânătările Ponorului, o zonă protejată ce se întinde pe teritoriul localităților Ponor și Sălciua, cuprinzând o suprafață de 5 ha. La baza avenului ce reprezintă această rezervație se află Peștera Dalbina, cu o formă ovală, cu o lungime de 150 m, lățime de 100 m și o adâncime de 80 m.

Peștera Ghețarul de la Scărișoara, rezervație natural speologică, pe teritoriul localității Gârda de Sus, este cea mai mare peșteră cu gheață din România, printre puținele din lume și unicat în sud-vestul Europei. Cu o suprfață de aproximativ 1 ha, ghețarul are în jur de 20 m grosime și un volum de gheață de circa 75.000 m³, netopindu-se niciodată în decursul a 3000 de ani decând se apreciază că s-a format (fig. 3 a).

Peștera Huda lui Papară se află pe teritoriul satului Sub Piatră, comuna Sălciua, județul Alba, în partea de nord-vest a Munților Trascăului, la obârșia pârâului Valea Morilor, afluent pe dreapta al Arieșului. Este cea mai lungă peșteră din Munții Trascăului. Este populată de cea mai mare colonie de lilieci din Europa. Aici găsim Sala Minunilor, cu o înălțime de peste 100 de metri și este impresionantă datorită stalactitelor imense care ajung până la 8 metri (fig. 3 b). Peștera Ghețarul de la Vârtop, situată în perimetrul comunei Arieșeni, rezervație natural speologică la o altitudine de 1300 m, cu o suprafață speologică de aproximativ 1 ha (fig. 3 c). Tot în acest perimetru, putem menționa și Avenul din Hoanca Urzicarului, cu o suprafață speologică tot în jur de 1 ha. Urzicar poate însemna: 1) o pasăre mică sau fluture mic; 2) un loc împânzit de urzici. Avenul este o prăpastie, hău, iar hoancă nu înseamnă decât o afundătură.

În traducere liberă, Avenul din Hoanca Urzicarului ar însemna hăul din afundătura urzicarului. Avenul din Hoanca Urzicarului, rezervație în Munții Apuseni, se impune pe harta Carpaţilor prin adâncul lui gigantic. Nu mai puţin de 286 m fac diferenţa de nivel începând cu intrare în peşteră, lungă de 1.125 m.

Aria naturală se află în extremitatea nord-estică a județului Alba (aproape de limita de graniță cu județul Bihor, pe teritoriul administrativ al comunei Roșia Montană (în nordul satului Vârtop), în apropiere de drumul național DN75 care leagă municipiul Turda de orașul Câmpeni (fig. 3 d).

De interes, tot în acest perimetru a localității Arieșeni întâlnim Peștera Coiba Mare, cu cel mai mare portal de intrare într-o peșteră din România. Are o lungime în jur de 500 m, intrarea are 20 m înălțime, 15 m lățime, fiind săpată într-un perete de 160 m înălțime. Peștera are o suprfață de 2.440 m² . Tot în zonă se află și peșterile Gura Apei, Huda Orbului, ambele cu câte 1 ha suprafață speologică.

Una dintre cele mai labirintice peșteri din România, este Peștera Hodobaia, are aproximativ 22.200 m de galerii, de interes este extensia de doar 820 m, fiind dezvoltată pe mai multe nivele.

Cascada Vârciorog, situată pe teritoriul comunei Arieșeni, are o înălțime de 15 m iar apa care cade sapă o scobitură destul de mare Cascada Vârciorog se află în sud-estul Munților Bihorului (pe cursul superior al văii Vârciorog, un afluent al râului Arieșul Mare) în extremitatea nord-vestică a județului Alba (la limita de graniță cu județul Bihor), pe teritoriul administrativ al comunei Arieșeni. Cascada Vârciorog este o spectaculoasă cădere de apă de la peste 15 metri

132

inaltime, situată la poalele Vârfului Piatra Grăitoare. În același context poate fi menționată și Cascada Pișoaia de pe teritoriul comunei Vidra.

Aria naturală Bulzul Gălzii, se află în partea central-nordică a județului Alba, în sud-estul Munților Trascăului (grupă montană a Apusenilor) la o altitudine de 940 m, în porțiunea cuprinsă între Valea Galdei și Valea Tibrului, pe teritoriul administrativ al comunei Galda de Jos (sud-vestul satului Poiana Galdei) (fig. 3 e).

Cascada Pişoaia, cunoscută şi sub numele de Cascada Miresii, este rezervaţie peisagistică şi se întinde pe o suprafaţă destul de mare, respectiv de 2,5 hectare. Rezervaţia peisagistică Cascada Pişoaia se află pe un prag stâncos de calcare cristaline de vârstă paleozoică, încadrată într-o pădure de fag şi arbori izolaţi de răşinoase. Căderea de apă se realizează de la aproximativ 18 m înălţime, cu un front de despletire a firului apei de 25 metri pe abruptul stâncos pe care se scurge. Formaţiunile calcaroase de tip travertinic depuse de-a lungul timpului măresc spectaculozitatea zonei (fig. 3 f).

Cheile Întregalde, aria naturală se află în partea central-estică a Munților Trascău (1.139 m), pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde, satul Modolești (fig. 3 g).

Cheile Râmețului, accesul în această zonă deosebit de sălbatică se face prin localitatea Teiuș, la 18 km distanță, se află Mănăstirea Râmeț, și de acolo se mai continuă drumul pe o lungime de 6 km în lungul văii. La cca.45 de minute de la Cabana Râmeț ajungem la capătul de aval al Cheii Râmețului (fig. 3 h).

Dealul cu Melci, este o rezervație paleontologică ce protejează un bogat punct fosilifer cu gasteropode, reprezentativ pentru faciesul recifal al senonianului, etaj al Cretacicului superior (fig. 3 i).

Zona protejată se întinde pe o suprafață de 0,6 ha. Este un unicat geologic, cu o vechime de 65-70 milioane de ani. În depozitele sedimentare, formate dintr-o alternanță de conglomerate cu gresii și marne, sunt încrustate 35 de specii de moluște, cele mai reprezentative fiind gasteropodele marine.

De o frumusețe peisagistică aparte este și Rezervația naturală geologică Râpa Roșie, situată în apropiere de Municipiul Sebeș (fig. 3 j). Este întinsă pe 10 hectare, cu înălțimi cuprinse între 50 și 125 de metri. Coloanele roșii au forma unor tuburi gigantice de orgă. Relieful este format prin acțiunea de șiroire a torentelor de pe versant, prin dezagregarea argilelor roșii și a nisipurilor cenușii. Șiroirea apelor a săpat cute adânci care au dat naștere acestor coloane ce se mai numesc și “piramide coafate”. La baza versantului torenții au creat niște conuri de dejecții care își schimbă forma la ploile mai abundente).

Calcarele de la Ampoița se află în partea central-vestică a județului Alba, în sudul Munților Trascăului (grupă montană a Apusenilor), pe teritoriul administrativ al comunei Meteș (în estul satului Ampoița), în imediata apropiere de drumul național DN74, care leagă municipiul Alba Iulia de Zlatna.

Prezența zonelor calcaroase în multe zone ale județului, au dat naștere la o serie de chei, care au o importanță locală, care oferă peisaje deosebite pentru turiștii care strabat aceste locuri. Amintim Cheile Vălișoarei, Cheile Grădișoarei, Cheile Abacului, Cheile Poșegii, Cheile Glodului, Cheile Cibului, Cheile Caprei, Cheile Ampoiței, Cheile Găldiței, Cheile Geogelului.

Dintre Rezervațiile natural geologice mai putem aminti: Piatra Corbului, Detunata Goala (coloane de basalt), Calcarele de la Valea Mică, Calcarele cu Orbitonite de la Piatra, Calcarele de la Ampoița, Pintenii din Coasta Jinei, Masa Jidovului, Oul Arșiței, Piatra Bulbuci, Piatra Varului și Piatra Boului.

Dintre rezervațiile naturale mai putem menționa Tăul fără fund de la Bagău (3,5 ha din care doar 0,43 ha oglindă de apă liberă, restul lacului este acoperit de un strat gros de plaur de circa 70-80 cm), Pârâul Boii.

Resursele cultural istorice. Județul Alba are o bogată zestere turistică antropică, reprezentată printr-o multitudine de construcții și cetăți, cu însemnătate istorică și culturală, care atrag turiștii atât din țară cât și din străinătate.

Una dintre principalele atracții, care face ca județul Alba să fie vizitat de mii de turiști, este Cetatea Alba-Iulia (Alba Carolina), situată în municipiul Alba-Iulia, care este și capitala județului. S-au construit șase porți, trei spre oraș și alte trei spre câmpul de instrucție din vestul cetății. Toate acestea sunt unice în toată arhitectura militară europeană. Dintre cele șase porți s-au mai păstrat trei în forma inițială, poarta I, III și IV, iar din poarta II se mai văd doar stâlpii laterali. La finalul lucrărilor, în anul 1738, ansamblul fortificat era compus din trei sisteme de apărare. Primul dintre ele era reprezentat de corpul principal al cetăţii, realizat în formă de stea cu şapte colţuri (heptagon), alcătuit din şapte bastioane cu o înălţime de 12 metri şi o lungime variind între 106 şi 142 metri, legate printr-un zid de apărare, la distanţe de 116-135 metri (fig. 4 a). Construită din piatră, sub forma unui arc, Poarta I-a a Cetății Alba Carolina este situată la baza terasei pe care a fost ridicată fortificația. Este primul punct de acces în incintă, dinspre Răsărit. Poarta oferă o adevărată „lecție” deschisă de istorie despre antichitate, despre cea romană. În partea superioară sunt plasate statuile lui Marte – zeul războiului şi Venus – zeiţa frumuseţii. Monumentul poartă un bogat decor sculptural, cu reprezentări în

133

relief. Pe monument sunt redate personaje mitice, precum: Enea, întemeietorul legendar al Romei; Hercule, eroul care l-a ridicat în braţe și l-a ucis pe gigantul Perseu.

În partea centrală a monumentului este simbolul Austriei-acvila cu două capete, cu aripile desfăcute și ținând în gheare spada și sceptrul, însemne ale puterii (fig. 4 b).

Poarta a II-a a Cetăţi a fost distrusă în anul 1937 pentru a facilita lucrările de construcţie a obeliscului dedicat memoriei lui Horea, Cloşca şi Crişan. De abia în toamna anului 2009 ea a fost refăcută. Până atunci doar stâlpii laterali au mai rămas. Poarta se remarcă prin multe elemente de decor, dar şi prin cele trei intrări din care este compusă. Intrările au deschiderea din partea superioară liberă, neavând arcade de legătură. Cei doi atlanţi centrali, după distrugerea porţii în anul 1937, au fost protejaţi, fiind expuşi multă vreme la intrarea în Muzeul Naţional al Unirii (fig. 4 c) Poarta a III-a este cea mai importantă și mai impunătoare dintre toate porțile care asigură intrarea în fortăreață. Este cel mai important ansamblu sculptural al cetății. În partea estică a porții se află statuia lui Carol al VI-lea în timpul căruia s-a construit cetatea. Pe cornișa porții se află stema Austriei, vulturul bicefal, având pe piept stema Transilvaniei. În partea stângă a porții se află basorelieful întoarcerii generalului biruitor asupra turcilor, primind macheta Cetății Alba Carolina. În soclul statuii lui Carol al VI-lea se află o mica încăpere în care a fost întemnițat Horia, conducătorul răscoalei din 1785. Pe fațada interioară sunt prezente patru statui simbolizând marile virtuți: Abundența, Înțelepciunea, Cumpătarea și Forța (fig. 4 d).

Catedrala Reântregirii, cunoscută și sub numele de Catedrala Încoronării, deoarece aici au fost încoronați suveranii României Mari la data de 15 octombrie 1922, constituind expresia artistică a unității naționale, realizată prin actul din anul 1918. Construită în perioada 1921-1923, inspirată din arhitectura Bisericii Domnești din Târgoviște. Iconostasul, stranele și mobilierul sunt lucrate din lemn de stejar, în stil Brâncovenesc.

Catedrala Romano-Catolică, ridicată în secolul al XIII-lea, este cel mai valoros monument al arhitecturii medieval timpurii din Transilvania, îmbinând elemente romanice cu cele gotice. Aici se află sarcofagele lui Iancu de Hunedoara, alături de ale fratelui său Johannes Mils, a fiului său mai mare Ladislau. În partea lateral opusă, se află sarcofagele reginei Isabella și a fiului său Ioan Sigismund.

Muzeul Unirii, se numără printer cele mai importante instituții muzeale din România, atât din punct de vedere al patrimoniului, cât și al prestigiului științific. Arhitectura exterioară este cea mai frumoasă arhitectură romanică din oraș. Statuia ecvestră și basorelieful închinat lui Mihai Viteazul, ampasată în fața palatului princiar, a fost realizată în bronz de către sculptorul Oscar Han în anul 1968.

Obeliscul, a fost ridicat în fața porții a III-a a cetății, în anul 1973 , închinat memoriei conducătorilor răscoalei de la 1784-1785.

Monumentul de pe dealul Furcilor, ridicat în amintirea martirilor răscoalei de la 1784-1785, Horea Cloșca și Crișan și marchează locul unde au fost trași pe roată.

Blibioteca Batthyaneum, dispune de un foarte mare și bogat patrimoniu compus din peste 50000 de cărți, 19000 de documente, aproximativ 1.200 de manuscrise, 596 de incunabule (exemplar care face parte dintre cele mai vechi tipărituri românești) și este una dintre cele mai valoroase colecții de acest gen din România. Tot aici întâlnim o parte al Codexului aureus (secolul al VIII-le) pe foi de pergament, fiind scris cu aur din porunca împăratului Carol cel Mare între anii 742-814.Manuscrisul este un tetraevangheliu din Noul testament, din care o parte se află la Alba Iulia, o parte în Biblioteca Vaticanului, iar coperțile lucrate în plăcuțe de fildeș la Londra și Roma.

Mânăstirea Râmeț-veche, este una dintre cele mai vechi din Transilvania, datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Aici se află un bogat muzeu în icoane pictate pe lemn ce datează din anii 1774-1792 și pe sticlă, provenită din centre de iconari cum sunt cele de la Nicula, Gherla, Laz, Maieri etc.

Biserica Reformată din Teiuș, construită în secolul al XIII-lea, iar biserica catolică în anul 1448 de guvernatorul Iancu de Hunedoara.

Sinagoga din orașul Teiuș, construită în urma stabilirii evreilor, în secolul al XVI-lea, pe care le întâlnim și în alte localități apropiate Teiușului.

Obiective de interes turistic întâlnim în majoritatea localităților de pe teritoriul județului Alba: în comuna Ciugud situl arheologic cu așezări din epoca romană și medievală timpurie, așezarea fortificată Zidava, situl archeologic Hallstatt de la Teleac etc.; în comuna Cricău se află cetatea dacică Apoulon din secolul I d.Hr., tot aici se află o așezare din epoca bronzului timpuriu – vârful Sfedelașu etc. În comuna Galda de Jos se află un tezaur monetary di perioada lui Cezar și Augustus, depozite, ateliere și lănci, ceea ce atestă apartenența la Voevodatul de la Bălgrad, tot aici întâlnim castelul familiei Kemeny, ridicat în secolul al XIX-lea pe vechiul castel medieval (astăzi castelul adăpostește un centru de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică) etc.

În orașul Cugir se poate vizita Cetatea dacică, s-a constatat că locuirea dacică își are debutul către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., până la cucerirea romană.

134

Biserica Evanghelică de la Sebeș, ce datează din secolele XIII-XIV și este o îmbinare a stilului romanic și gotic. Partea veche a bisericii datează din perioada invaziei tătare de la 1241.

Pe teritoriul Județului Alba se regăsesc și căteva case memorial precum: Casa Memorială „Horea” din localitatea cu același nume, unde s-a născut în anul 1730 Vasile Nicolae Ursu, zis Horea; Casa Memorială Lucian Blaga de la Lancrăm.

Muzee de interes turistic avem în comuna Avram Iancu, Muzeul memorial Avram Iancu, în locul unde s-a născut în anul 1824.

Muzeul de Științe naturale-Aiud (1794, al doilea ca valoare de acest fel din România, în cele cinci săli sunt expuse peste 3.000 de insecte, fluturi, păsări.

Din punct de vedere etnografic , mai ales ținutul „Țara Moților“ din județul Alba, este unul dintre ținuturile în care arta și obiceiurile populare sunt foarte bine păstrate.

Printre localitățile în care s-au păstrat cel mai bine tradițiile populare, amintim comuna Avram Iancu (tradițională vatră a tulnicului), aici este cea mai vestită echipă de tulnicărese; Bucium, aici întâlnim cel mai bogat și interesant port popular din această parte a țării; la Căpâlna se păstrează obiceiuri ale oierilor; la Laz se află Școala Populară de Arte, aici se păstrează meșteșugul țesutului, cusutului, picturii pe sticlă; la Vidra, așezare tipic moțească, întâlnim meșteri tulnicari și ciubărari etc.

De asemenea o tradiție bine păstrată în județul Alba, este Târgul de Fete de pe Muntele Găina. Este o nedee populară ce are loc în cea mai apropiată duminică din preajma sărbătorii Sfântului Ilie din data de 20 iulie, a fiecărui an. Aici se adună moții și crișenii, aducându-și produsele spre vânzare. Este cea mai mare sărbătoare traditional românească în aer liber și reunește formații artistice și interpreți de folclor din județele Alba, Hunedoara, Bihor, Cluj, Arad, precum și din alte județe ale țării, realizând un adevărat festival al cântecului și jocului,al tradițiilor și datinilor românești.

Resursele tehnico-economice, cu impact asupra turismului din județul Alba sunt lacurile artificiale de pe cursurile râurilor Sebeș (lacul de acumulare Oașa cu o suprafață de 460 ha); Lacul Tău și Lacul Cugir.

La Roșia Montană pot fi vizitate anumite galerii de mina, precum și colecția muzeală în aer liber, ce cuprinde instalații vechi, tehnico-populare și industrial folosite la exploatarea minereurilor de aur.

Resursele socio-demografice ale județului Alba ne arată că în anul 2014 în județ se afla o populație stabilă de 337.700 locuitori, cu o densitate a populației de circa 54,2 loc./km².

În concluzie putem spune că județul Alba dispune de un bogat patrimoniu turistic, cel mai bine reprezentat este cel natural urmat de cel istoric și cultural, dar nici una dintre acestea nu ar avea suces fără resursa umană.

Bibliografie

Anghel Gh., Măhăra Gh., Anghel Emilia (1982), Alba – ghid touristic al judeţului, Edit. Sport-Turism, Bucureşti. Bleahu M., Decu V., Povară I. ș.a. (1976), Peșteri din România, Editură Științifică și Enciclopedică, București. Cândea Melinda ș.a. (2003), Potențialul touristic al României și amenajarea turistică a spațiului, Edit. Universitară, București. Cândea Melinda, Erdeli G., Șimon T. (2003), România – potențialul touristic și turism, Edit. Universitară, București. Comănescu Laura (2006), România-potențial Turistic, Edit. Universitară, București. Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina, Baroiu D. (2002), Posibilităţi de valorificare a potenţialului turistic din judeţul Alba, Revista Geografică,

T. VIII – 2001, Bucureşti. Moraru T., Bogdan Octavia, Maier A. (1980), Judeţul Alba, Edit. Academiei, Bucureşti. Stan Magda (2007), România – ghid touristic al judeţului, Edit. Niculescu, Bucureşti. ***https://turism.apulum.ro/obiectiv-turistic/catedrala-incoronarii ***https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sfântul_Mihail_din_Alba_Iulia,turism.apulum.ro ***https://zigzagprinromania.com/blog/locuri-unice-judetul-alba ***https://peisajelecalatorului.com/.../obiective-turistice-judetul-alba ***https://alba24.ro/comorile-muntilor-apuseni ***https://ro.wikipedia.org/wiki/Listă_de_peșteri_din_România ***https://peisajelecalatorului.com/.../obiective-turistice-judetul-alba ***https://www.arieseni.pro/9-arieseni-obiective.../31-cascada-pisoaia-cascada-de-la-vidra ***atlasfm.ro/locuri-de-o-frumusete-rara-care-merita-vazute-in-judetul-alba

Fig. 1. Harta turistică a județului Alba (www.ghidturistic.ro). Județul

Alba este considerat leagănul civilizației românești, al etnogenezei

poporului roman, dispune de zone de un mare interes turistic, atât pentru

turiști români cât și pentru cei străini.

Fig. 2. Județul Alba, harta resurselor turistice natural ale reliefului (Prelucrată după www.ghidturistic.ro)

a b c

d e f

g h i

j

Fig. 3. a) Peștera Scărișoara, b) Huda lui Papară, c) Ghețarul de la Vârtop, d) Avenul Hoanca Urzicarului, e) Aria natural Bulzul Gălzii, f) Cascada Pișoaia, g) Cheile Intregalde, h) Cheile Râmețului,

i) Dealul cu Melci, j) Râpa Roșie. (Surse: https://peisajelecalatorului.com/.../obiective-turistice-judetul-alba; https://alba24.ro/comorile-muntilor-apuseni)

a b

c d

e f

Fig. 4. a) Cetatea Alba-Iulia (Alba Carolina), b) Poarta a I-a a Cetății Alba Carolina, c) Poarta a II-a a Cetăţi,

d) Poarta a III-a, e) Catedrala Reântregirii, f) Catedrala Romano-Catolică (surse https://turism.apulum.ro/obiectiv-turistic/catedrala-incoronarii/,

https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sfântul_Mihail_din_Alba_Iulia, turism.apulum.ro/, https://zigzagprinromania.com/blog/locuri-unice-judetul-alba/)

138

GIS – INSTRUMENT PENTRU CERCETARE, PERSPECTIVE PENTRU ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE LA GEOGRAFIE

Dr. Cristina Petre-Ghiță

Daniel Anghel

Abstact. GIS - research tool, perspective for Geography learning. GIS can be considered as a complex of geographic-specific ICT applications, and from this perspective it can create a great advantage for the position of geographic disciplines in the current curriculum, where the formation of digital competences is a widespread desideratum. We can bring GIS into school either as an optional discipline or integrated into the teaching strategies of any geography teacher. By examples of GIS applications, we are trying to demonstrate that competencies can be developed that correlate with key European competencies. The introduction of GIS specific notions, analyzes and applications can make the use of modern teaching materials more efficient and the role of geography redesigned in the Romanian school.

Cuvinte cheie: sisteme informatice geografice, cercetare, competenţe, învățare Key words: geographic information systems, research, skills, learning GIS – instrument esențial în cercetarea geografică GIS este o abreviere de la „Geographic Information System”, dar în prezent a devenit o denumire de sine

stătătoare ce consacră o disciplină științifică situată la intersecția dintre informatică/TIC și geografie, cu ramificații în toate domeniile. GIS, împreună cu teledetecția și sistemele de poziționare globală, alcătuiesc geotehnologiile. Acestea, împreună cu biotehnologiile și nanotehnologiile, sunt considerate de către Departamentul Muncii al SUA a fi cele trei domenii cheie de competență pe piața muncii a secolului 21 (Gewin, 2004). GIS este omniprezent în viața noastră, zi de zi, prin sisteme de navigație rutieră și pedestră, aplicații de localizare pe rețelele de socializare sau în caz de urgență, vizualizarea unor evenimente pe hărți și imagini satelitare, planificarea călătoriilor, aplicații de dirijare a traficului rutier etc. Se consideră că tehnologia GIS este pentru analiza geografică ceea ce microscopul, telescopul și computerele au fost pentru alte științe (Abler, R.F., 1987). Aproape orice studiu geografic integrează instrumente GIS, în special pentru reprezentări cartografice, dar și pentru a mijloci diferite analize. Exemplificăm prin analizele morfometrice și morfografice, esențiale în geomorfologie, realizate pe baza modelelor digitale ale terenului. Pe acest fond, în Europa se fac eforturi pentru introducerea studiului GIS în sistemul preuniversitar, dar toate analizele recente (ex.: proiectele EUROGEO-http://www.eurogeography.eu/projects/) indică o situație nesatisfăcătoare (D. Anghel, C. Petre-Ghiță, 2019).

Sistemelor informatice geografice (GIS) și formarea competețelor cheie, premise

esențiale pentru cercetare și educație Unul din documentele care a pus bazele introducerii studiului GIS la nivel preuniversitar în SUA, cu mari

influențe și în Europa, este considerat a fi „The NCGIA Core Curriculum în GIS” (http://www.ncgia.ucsb.edu /pubs/core.html). În cadrul acestui document, Goodchild și Kemp (1990) argumentează introducerea GIS în învățământul preuniversitar astfel:

1) este un instrument-cheie pentru a analiza mediul și de a rezolva probleme, în special la nivel local; 2) îmbunătățește interesul elevilor pentru în geografie și discipline conexe; 3) GIS este o tehnologie atractivă, capabilă de a motiva elevii pentru o carieră în domeniul științei și ingineriei. Cel mai important și puternic argument pentru încorporarea în GIS curriculum este capacitatea sa de a

îmbunătăți abilitățile de gândire spațială (Witham Bednarz, 2001). Alături de posibilitatea interacțiunii directe de către elevi cu datele spațiale, GIS creează premisele dezvoltării

gândirii critice folosind o abordare interdisciplinară. Această abordare derivă fie din rădăcinile pe care GIS le are în geografie, TIC, fizică (analiza imaginilor satelitare implică noțiuni privind radiația electromagnetică și benzile spectrale), matematică (proiecțiile cartografice, operațiile de georeferenţiere, analizele spațiale, tipurile de date necesita competențe matematice), fie din alte discipline în care GIS are aplicații precum istorie (desfășurarea spațială a unor evenimente istorice, arheologie), biologie (ecosisteme, probleme de mediu înconjurător), discipline economice - fluxurile economice sau circulația bunurilor (D. Anghel, C. Petre-Ghiță, 2019). De aici rezultă și capacitatea GIS de a forma numeroase competențe regăsite în domeniile de competențe-cheie stabilite la nivel de UE. În tabelul alăturat precizăm o serie de valențe pe care GIS le are în formarea competențelor cheie.

139

Domeniile de competenţe – cheie

Valenţe ale GIS în formarea acestor competenţe

(1) Comunicarea în limba maternă

- importul şi înţelegerea corectă unor termeni de specialitate în limbajul cotidian (ex.: G.P.S., hărţi digitale, imagini satelitare); - utilizarea corectă a unor toponime şi transferul corect al acestora pe serverele cartografice.

(2) Comunicarea în limbi străine

- utilizarea frecventă a limbilor de circulaţie internaţională în software şi manuale specifice; - GIS implică o comunicare activă în mediul digital şi mai ales în limbi de circulaţie internaţională.

(3) Competenţe matematice (3.1.) şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii (3.2)

- proiecţiile cartografice, operaţiile de georeferenţiere, analizele spaţiale, tipurile de date aprofundează unele competenţe matematice; - cea mai mare parte a informaţiei are un caracter spaţial şi se poate analiza şi reprezenta prin GIS (ex: analiza unor ecosisteme pentru biologie, fluxurile economice sau circulaţia bunurilor pentru ştiinţele economice, desfăşurarea spaţială a unor conflicte şi evenimente istorice în general, proiectarea infrastructurii de transporturi); -analiza imaginilor satelitare implică noţiuni de fizică (radiaţia electromagnetică, benzi spectrale).

(4) Competenţa digitală (TSI – Tehnologia Societăţii Informaţiei)

- GIS este specific acestui domeniu implicând cunoaşterea şi utilizarea TIC în general; - utilizarea eficientă a resurselor hardware; - utilizarea soft-ului specific dezvoltă abilităţile de utilizare a sistemelor de operare, a procesoarelor de text, de imagini şi video; - dezvoltarea abilităţilor de utilizare a Internetului; - integrarea produselor obţinute în prezentări multimedia.

(5) Competenţa socială şi competenţe civice

- elevii intră mai frecvent în contact cu produse digitale şi implicit cu problema respectării legilor drepturilor de autor în mediul digital; -se lărgeşte orizontul orientării profesionale către un domeniu de mare actualitate; - educaţia pentru protecţia mediului înconjurător este dezvoltată prin abordarea complexă, globală, în timp real a problemelor de mediu printr-o circulaţie rapidă a fluxurilor de date; - GIS permite realizarea unor scenarii şi simulări ale unor hazarduri şi fenomene de risc participând la educarea şi pregătirea populaţiei în acest sens.

(6) A învăţa să înveţi - caracterul pronunţat interdisciplinar determină asocieri cognitive ce permit abordarea unor fenomene complexe ca întreg; - utilizarea unor tehnici de învăţare specifice mai multor ştiinţe; - evoluţia rapidă a tehnologiilor GIS implică învăţarea pe tot parcursul vieţii; - dezvoltă gândirea critică şi capacitatea de analiză a unor fenomene economico-sociale, corelând diferite componente naturale şi antropice.

(7) Iniţiativă şi antreprenoriat - produsele GIS stau la baza a numeroase activităţi economice, încurajând elevii în abordarea unor probleme de antrepenoriat din perspectiva dezvoltării durabile; - analizele GIS din orizontul local permit identificarea unor probleme economico-sociale şi implicit oportunităţi de dezvoltare; - amenajarea complexă a teritoriului; - dinamica rapidă a tehnologiilor GIS şi aplicaţiile multiple dezvoltă spiritul de iniţiativă şi deschid noi posibilităţi de dezvoltare personală.

(8) Sensibilizare şi exprimare culturală

- multe servere cartografice conţin elemente culturale; - GIS face ca schimbul permanent de date online să permită înţelegerea specificului cultural al unei comunităţi în contextul globalizării; - accesul rapid la informaţii şi exprimarea acestora sub formă de baze de date GIS şi produse cartografice digitale valorizează fenomene culturale mai puţin cunoscute.

140

Modalități de integrare a GIS în activitățile de învățare la geografie Integrarea GIS în activitățile de învățare la geografie se poate face fie în cadrul orelor de geografie din trunchiul

comun, fie sub forma unor cursuri opționale. Ne propunem dezvoltarea unei programe de curs opțional. Suntem convinși că, pentru elevi, parcurgerea acestui curs, se va concretiza printr-o serie de finalități:

dezvoltarea capacității de interpretare a unor produse cartografice din diferite surse media (exemplu, analiza unei hărți a unui dezastru natural văzut la televizor sau o hartă a rezultatelor alegerilor dintr-un un ziar) și utilizarea unor aplicații GIS în viața de zi cu zi (exemplu: utilizarea sistemelor de poziționare globală în diverse contexte precum funcțiile de localizare din rețelele de socializare, geotagging în fotografie, sisteme de monitorizare GPS, aplicații cartografice de masa precum cele de navigație rutieră, servicii de urgență (obținerea și transmiterea coordonatelor geografice); identificarea și localizarea spațială a unui obiectiv turistic într-o aplicație cartografică, identificarea și optimizarea unor trasee turistice sau a rutelor de zi cu zi (de la scoală sau loc de muncă la domiciliu), obținerea unor date pentru diferite activități precum hărți topografice gratuite pentru o drumeție);

extragerea unor informații din baze de date asociate unor produse cartografice (structura populației unei localități, dimensiuni ale unor spații de interes, elemente de atracție ale unei zone turistice) și comunicarea rezultatele investigațiilor sau acțiunilor prin interfețe GIS (exemplu: postarea unor puncte sau trasee de interes pe Google Earth sau proiecte precum Openstreetmap);

conștientizare și discernământ privind calitatea unor surse de informații (mai ales spațiale) precum datele GPS, aplicațiile cartografice pentru navigație rutieră.

Concluzii Pentru dezvoltarea unor competenţe cheie este nevoie de introducerea explicită a GIS şi altor elemente TIC în

curriculum geografic. O asemenea realizare ne-ar alinia la tendințele educaţionale geografice mondiale, asigurând caracterul modern şi actual al geografiei românești. A avea competente sau abilitați în GIS a devenit astăzi o parte esențială a dezvoltării personale a fiecărui individ care își dorește sa facă față cu succes provocărilor vieții. Pe de altă parte, pornind de la premisa că GIS poate fi considerat și un instrument foarte complex în slujba geografiei este necesar ca o serie de competențe în acest domeniu să fie dezvoltate complementar cu programele de geografie, cel puțin într-un stadiu inițial. Anumite competențe specifice GIS nu pot fi atinse în cadrul creat de actualele programe școlare de geografie din două cauze principale: TIC se regăsește insuficient în programele de geografie (GIS nu este specificat în programele de liceu) și resurselor reduse de timp.

Geografia, spre deosebire de alte ştiinţe, are marele avantaj de a beneficia de un adevărat sistem propriu TIC, acesta fiind GIS.

Bibliografie

Abler, R.F. (1987), The national science foundation national center for geographic information and analysis. International journal geographic information systems, 1.

Anghel D., Petre-Ghiță C., (2019) Argument pentru integrarea gis în curriculum geografic preunivesitar, Buletinul SGR Filiala Ilfov, anul VIII, Edit. CD Press, Bucureşti.

Bednarz, S.W. (2001), Thinking Spatially: incorporating geographic information science in the pre and post secondary education, geography.org.uk/download/EVbednarzthink.doc.

Gewin, V., (2004), Mapping Opportunities, Nature, 427 (69720). Goodchild M. F. and Kemp K. K. (1990), NCGIA Core Curriculum in GIS, National Center for Geographic Information and Analysis,

University of California at Santa Barbara, Santa Barbara.

Webografie http://www.ncgia.ucsb.edu/pubs/core.html, accesat la 9.05.2019; http://www.iguess.eu/docs/iguess1/iGuess_GIS_state_of_the_art.pdf, accesat la 5.05.2019.

141

ERORI ŞTIINŢIFICE ÎN MANUALUL DE GEOGRAFIE PENTRU CLASA A VI-A, 2018

Dr. Ioan Mărculeţ

Résumé. Erreurs scientifiques présentes dans le manuel de géographie de sixième, 2018. La fin du mois

d’août et tout le mois de septembre 2018 ont connu l’attention particulière des médias en raison de nombreuses erreurs scientifiques et méthodiques présentes dans le manuel de géographie de sixième, les auteurs en cause étant Mihaela Cornelia Fiscutean, Dorin Fiscutean, Ciprian Mihai et Ionela Popa. Dans les lignes qui suivent sont présentées une partie des erreurs scientifiques qui ont conduit au retrait du manuel du système éducatif, ainsi qu’à sa correction et sa réédition.

Cuvinte cheie: manual de geografie, erori ştiinţifice, reeditare Mots-clés: manuel de géographie, erreur scientifique, réédition

Sfârşitul lunii august şi întreaga lună septembrie 2018 au fost „zguduite”, în mass-media, de numeroasele erori

ştiinţifico-metodice prezente în manualul de geografie pentru clasa a VI-a, care îi are ca autori pe Mihaela Cornelia Fiscutean, Dorin Fiscutean, Ciprian Mihai şi Ionela Popa şi a fost publicat de Editura Didactică şi Pedagogică (fig. 1). În paginile acestui material nu ne referim la istoricul acestui incident şi nici nu căutăm vinovaţi, ci arătăm doar o parte din erorile ştiinţifice care au determinat retragerea manualului din şcoli, corectarea şi reeditarea lui. Iată câteva dintre acestea:

„… în anul 1492 Cristofor Columb traversează Oceanul Atlantic şi ajunge în insula El Salvador” (pag. 10). În realitate, Cristofor Columb ajunge în insula San Salvador.

„Harta politică a lumii redă ţările prin culori. În prezent (anul 2018) sunt 193 de ţări recunoscute de ONU şi numărul lor creşte treptat.” În anul 2018 numărul ţărilor este uşor mai mare, 193 fiind membre ONU. Spre exemplu, statul Vatican este recunoscut de ONU, dar nu face parte din organizaţie. În plus, nu există nicio certitudine că în viitor numărul statelor o să crească treptat.

„Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect: … 2. Perioada marilor descoperiri geografice a fost cuprinsă între secolele: a. XII-XIII b. XV-XVI c. XI-XX d.

XX-XXI 3. Călătoria lui Fernando Magellan în jurul lumii a oferit informaţii referitoare la: a. forma Pământului;

b. gravitaţia terestră; c. tipurile de ţărmurii; d. tipurile de climă” (pag. 19). Analizând cu atenţie răspunsurile oferite, se observă faptul că la exerciţiul 2 pot fi valabile răspunsurile b. XV-XVI şi c. XI-XX, perioada XI-XX incluzând şi secolele XV-XVI. La exerciţiul 3, autorii vizau selectarea de către elevi a răspunsului a. („forma Pământului”). Numai că, expediţia lui Magellan a oferit informaţii importante şi despre ţărmuri şi climă. A se vedea pentru aceste aspecte jurnalul lui Antonio Pigafetta. Deci, puteau fi considerate valabile trei răspunsuri.

Referitor la evoluţia numerică a populaţiei Terrei: „Creşterea accelerată (explozia demografică) s-a înregistrat după anul 1960, datorită următorilor factori: … b. lipsa conflictelor militare … c. creşterea natalităţii şi reducerea mortalităţii” (pag. 22). Informaţiile oferite de manual sunt eronate: şi după 1960 au fost numeroase războaie, iar explozia demografică nu a fost generată de creşterea natalităţii, ci de menţinerea natalităţii ridicate şi diminuarea mortalităţii.

De la pagina 23 aflăm că, în ierarhia continentelor, Europa este „al treilea ca număr de locuitori”, iar de la pagina 42, că „este al patrulea”.

Manualul ne spune despre cătun că este un „grup de aşezări ţărăneşti cu un număr mic de locuitori” (pag. 25). În realitate, cătunul este un grup de gospodării cu un număr mic de locuitori.

În manual se susţine că „în funcţie de forma vetrei, satele pot fi: a. risipite … b. adunate … c. liniare” (pag. 26). Nimic mai fals! Clasificarea oferită de autori se referă la dispunerea gospodăriilor, nu la forma vetrei1.

În manual, conurbaţia este definită ca fiind o „formă de aglomerare urbană alcătuită dintr-un oraş mare, înconjurat de alte oraşe mai mici” (pag. 26). Manualul explică eronat conurbaţia adaptând, de fapt, definiţia aglomeraţiei urbane = „concentrare urbană formată din oraşul propriu-zis şi o parte din localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense”2. În realitate, conurbaţia este o formă de aglomerare urbană apărută pe baza intensificării relațiilor dintre două sau mai multe orașe apropiate spațial.

„Țările arabe (Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Qatar, Bahrain, Dubai etc.) s-au dezvoltat pe baza resurselor de petrol …” (pag. 29). De când oraşul Dubai a devenit o ţară?!

1 N. Ilinca, 2008, p. 296-303. 2 M. Ielenicz, Ge. Erdeli, I. Marin, 2007, p. 10.

142

„Industria a apărut în forma actuală în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea” (pag. 33). Industria, şi nu „în forma sa actuală”, a apărut în a doua parte a secolului al XVIII-lea.

„Cea mai mare insulă care aparține Europei este Groenlanda (Danemarca)...” (pag. 42). Fizico-geografic, Insula Groenlanda aparţine Americii de Nord.

„Ţărmurile cu deltă sunt specifice gurilor de vărsare ale unor fluvii în mări: Volga, Dunăre …” (pag. 44). Propoziţia nu este relevantă şi nu lămureşte elevul. Țărmurile cu deltă sunt specifice fluviilor ale căror guri de vărsare sunt la mări cu maree redusă.

La pagina 46 cititorul află că: „Altitudinea medie a Europei este de 320 m, relieful încadrându-se între -28 m în Marea Caspică și 5.642 m, în vârful Elbrus din Munții Caucaz”. Altitudinea de -28 m nu este în Marea Caspică, ci în Câmpia Mării Caspice (Câmpia Precaspică). Informaţia eronată se regăseşte şi la Federaţia Rusă (pag. 74): „punctele cu cea mai scăzută și mai ridicată altitudine din Europa (-28 m, în Marea Caspică și 5.642 m …”.

„Râurile din Europa Vestică … Se alimentează predominant din precipitaţii şi se varsă sub formă de estuar …” (pag. 49). Cum se varsă sub formă de estuar?! Au gurile de vărsare sub formă de estuare.

Referitor la familiile de limbi indo-europene, în manual (pag. 57) scrie: „- germanice, vorbite, mai ales, în Europa Centrală, în ţări precum Germania, Austria, Elveția, Marea Britanie și țările nordice;”. Conform textului, se lasă impresia că Marea Britanie şi ţările nordice sunt poziţionate tot în Europa Centrală.

Referitor la structura confesională citim: „ortodoxism (Europa Estică şi Peninsula Balcanică: România, Grecia, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Belarus, Republica Moldova), protestantism (Europa Centrală şi Nordică: Germania, Olanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Marea Britanie)” (pag. 57). Conform textului, România şi Republica Moldova, care aparţin Europei Centrale, sunt trecute la Europa Estică, iar Olanda şi Marea Britanie, care aparţin Europei Vestice, sunt menţionate la Europa Centrală şi Nordică.

La pagina 59 scrie: „… dar și multe orașe din Europa Centrală (de exemplu: Paris, Londra, Viena, Milano etc.).” Oraşele Paris, Londra şi Milano nu sunt în Europa Centrală.

Referitor la Moscova: „Orașul datează din secolul al X-lea și a redevenit capitala Rusiei în anul 1917” (pag. 60). Moscova a redevenit capitala Rusiei în anul 1918.

Referitor la Berlin: „După căderea zidului Berlinului, în anul 1990, și-a căpătat …” (pag. 60). Zidul Berlinului a căzut în anul 1989.

Referitor la Londra şi Paris (pag. 60), cititorul află că ambele sunt „al treilea oraş european ca număr de locuitori” (?!).

Referitor la Italia: „În Italia sunt şi doi vulcani activi, Etna şi Vezuviu” (pag. 73). Fals, în Italia sunt mai mulţi vulcani activi. „Orașele principale sunt localizate în partea central-nordică: Roma, Torino, Milano, Genova etc., în Italia existând şi două state enclavă: Vatican (Statul Papal din Roma) şi San Marino (cea mai veche republică)”. Ce au Vaticanul şi San Marino cu oraşele Italiei?!.

La pagina 81: „I. Pe harta de mai jos sunt marcate statele cu litere de la A la J, oraşele capitală, cu numere de la 1 la 10 …”. Analizând harta indicată, constaţi marcat cu numărul 8 oraşul Istanbul (!?).

La recapitularea de la pagina 88, constaţi faptul că, în acelaşi timp, în România gradul de satisfacţie a populaţiei este 7-7,5 (pe hartă) şi de 6,5-7 (în coloana din dreapta hărţii)..

La pagina 89, la explicaţia imaginii c. scrie greşit „Catedrala Patriarhală din Cluj-Napoca”, în loc de „Catedrala Patriarhală din Bucureşti”.

În întreg conţinutul manualului sunt utilizaţi greşit unii termeni de specialitate. De exemplu, fluviile sunt denumite râuri, iar regiunile sunt numite zone.

Şi elementele cartografice care însoţesc textul abundă în erori, ori par nefinalizate. Atrag atenţia: „Mari

exploratori ai secolelor XV-XVI” (pag. 11 şi 18), „Harta continentelor” (pag. 11), „America de Sud” (pag. 13), „Harta politică a lumii” (pag. 14-15), harta punctelor extreme ale Europei (pag. 42), „Europa: golfuri, insule, peninsule şi strâmtori” (pag. 43), „Unităţile majore de relief din Europa” (pag. 46), „Hidrografia Europei” (pag. 48), Traseul Dunării (pag. 50), „Zonele biogeografice din Europa” (pag. 53), „Harta politică a Europei” (pag. 54), „Formele de guvernământ din Europa” (pag. 55), „Marile oraşe din Europa” (pag. 59), „Principalele oraşe din Italia” (pag. 73), harta care redă ţările Scandinaviei (pag. 79), „Europa – ţări, oraşe, râuri, lacuri (pag. 92-93) şi harta lumii, de final de an şcolar (pag. 96).

În continuare, aducem în atenţie doar câteva dintre reprezentările cartografice menţionate mai sus: Pe harta: „Mari exploratori ai secolelor XV-XVI” (pag. 11 şi 18), atrag atenţia ca erori: expediţia lui Vasco da

Gama ce atinge țărmul Americii de Sud şi călătoria lui Fernando Magellan care urmează un itinerar pe la sud de Ţara de Foc (America de Sud) şi pe la sud de Insulele Filipine. În realitate, expediţia lui Vasco da Gama nu a atins America de Sud, iar călătoria lui Fernando Magellan a urmat un itinerar pe la nord de Ţara de Foc (America de Sud), prin Strâmtoarea Magellan, şi a pătruns în Insulele Filipine, unde Magellan a fost ucis.

143

Pe „Harta continentelor” (pag. 11) atrag atenţia: Oceania marcată ca al 7-lea continent; partea europeană a Rusiei colorată în culoarea Asiei; partea asiatică a Turciei marcată în culoarea Europei; Insula Groenlanda marcată în culoarea Europei; limita dintre America de Nord şi America Centrală trasată mai la sud (fig. 2).

„Harta politică a lumii” (pag. 14-15) abundă în erori, dintre care semnalăm: Vanuatu în loc de Tasmania; Marea Moartă în loc de Marea Roşie; Asuncion în loc de I. Ascension; lipsa Sudanului de Sud şi Timorului de Est; denumiri scrise greşit: Guinea, Guinea Bissau, Guinea Ecuatorială, Guiana Franceză, I. Falkand, Rep. Central Africană, Djibuti, Kîrgistan, Malaesia, Romania, în loc de Guineea, Guineea Bissau, Guyana Franceză, I-le. Falkland, Rep. Centrafricană, Djibouti, Kîrgîzstan, Malaysia, România (fig. 3).

Pe harta cu punctele extreme ale Europei (pag. 42), capurile Roca şi Tainaron sunt poziţionate greşit (fig. 4). Corect, Capul Roca este situat mult mai la nord, iar Capul Tainaron, în sudul Peninsulei Peloponez.

Pe hărţile „Europa: golfuri, insule, peninsule şi strâmtori” (pag. 43), „Unităţile majore de relief din Europa” (pag. 46) şi „Hidrografia Europei” (pag. 48), Câmpia Mării Caspice este colorată albastru deschis, la fel ca Marea Azov, Marea Adriatică etc. Această câmpie, deşi altitudinal se află sub nivelul mării, este totuşi o porţiune de uscat şi ar fi trebuit colorată cu verde.

Pe harta „Traseul Dunării” (pag. 50) se „evidenţiază”: Turnu Măgurele în loc de Drobeta-Turnu Severin şi Tulcea în loc de Isaccea (fig. 5).

Harta „Zonele biogeografice din Europa” (pag. 53) este fundamental greşită: zona pădurii mixte (conifere şi foioase) este marcată şi în centrul Franţei, în Câmpia Padului, în nord-estul Pen. Italice etc.; stepa şi silvostepa acoperă Subcarpaţii Getici, Depresiunea Braşovului, Depresiunea Transilvaniei, arealul de la sud de Munţii Balcani etc. (fig. 6).

Pe harta „Formele de guvernământ din Europa” (pag. 55), republicile semiprezidenţiale sunt marcate ca fiind republici prezidenţiale: România, Portugalia, Ucraina etc. (fig. 7).

Selecția observaţiilor noastre asupra erorilor din prima ediţie a manualului de geografie pentru clasa a VI-a

(„Terra – elemente de geografie umană. Europa.”) se finalizează aici şi îi invităm pe cei interesaţi să regăsească și celelalte greșeli, analizând comparativ cele două ediţii ale sale.

Bibliografie Fiscutean Mihaela Cornelia, Fiscutean D., Mihai C., Popa Ionela (2018), Geografie. Terra – elemente de geografie umană. Europa.

Manual pentru clasa a VI-a, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Fiscutean Mihaela Cornelia, Fiscutean D., Mihai C., Popa Ionela (2018), Geografie. Terra – elemente de geografie umană. Europa.

Manual pentru clasa a VI-a, Ediţia a II-a, revizuită pe baza observaţiilor prof. dr. Ioan Mărculeţ, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Ielenicz M., Erdeli Ge., Marin I. (2007), Dicţionar de termini geografici pentru gimnaziu şi liceu, Edit. Corint, Bucureşti. Ilinca N. (2008), Geografie umană – populaţia şi aşezările, Edit. CD Press, Bucureşti.

Fig. 1. Manualul de geografie pentru

clasa a VI-a. Prima ediţie (2018).

Fig. 2. Harta continentelor (pag. 11). O parte dintre greşeli sunt marcate

cu semnul întrebării (?).

144

Fig. 3. Harta politică a lumii” (pag. 14-15). O parte dintre erori sunt marcate cu roşu şi alb.

Fig. 4. Harta cu punctele extreme ale

Europei (pag. 42). Capurile poziţionate greşit (Roca şi Tainaron) sunt marcate cu dreptunghi roşu.

Fig. 5. Traseul Dunării” (pag. 50). Oraşele poziţionate ori

denumite greşit sunt marcate cu dreptunghi roşu.

145

A. prima ediţie

B. a doua ediţie

Fig. 6. Zonele biogeografice din Europa (pag. 53). Din cauza numeroaselor erori, această hartă (A. prima ediţie) a fost total modificată (B. a doua ediţie).

A. prima ediţie

B. a doua ediţie

Fig. 7. Formele de guvernământ din Europa (pag. 55). Harta primei ediţii a fost înlocuită cu o alta, pe care au fost separate republicile semiprezidenţiale de cele prezidenţiale.

146

CUPRINS NOTA EDITORULUI…………………………………………………………………………………………………………………..3

ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

POSESIUNILE MĂNĂSTIRII ARGEȘ ÎN JUDEȚUL IALOMIȚA (Mihai Iorga)………………………………………………….5 NOI CONSIDERAȚII TIPOLOGICE ȘI ISTORICE ASUPRA UNEI PIESE DE ARMAMENT DIN COLECȚIA MUZEULUI MUNICIPAL SIGHIȘOARA (Dr. Mihai Chiriac)……………………………………………………………………………………12 SIGHIȘOARA ȘI REVOLUȚIA DE LA 1848/1849. UN MONUMENT UITAT DEDICAT GENERALULUI GRIGORI IACOVLEVICI SKARIATIN (Dr. Nicolae Teșculă)..............................................................................................................14 ASPECTE PRIVIND CONTRIBUȚIA MATERIALĂ A FĂGĂRĂȘENILOR LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (Dr. Constantin Băjenaru)…………………………………………………………………………………………………………...19 PREOŢI DIN MEDIAŞ LA MAREA UNIRE (Dr. Răzvan Mihai Neagu)………………………………………………………...26 PARTICIPAREA ROMÂNILOR DIN FOSTUL JUDEȚ TÂRNAVA MICĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1918) (Dr. Alexandru Bucur, Dr. Vasile Mărculeț)………………………………………………………………………………………..30 GRIGORE ROMALO ŞI PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. ANUL1916 (Dr. Petre Din)…………………………………………..46 ASPECTE PRIVIND STAREA DE SPIRIT A MEDIEȘENILOR ÎN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE (Elena Jampa)………………………………………………………………………………………………………………………..52 UN ALT CENTENAR. IDEEA DE UNITATE NAȚIONALĂ ÎN ANII 1959-1965 (Dr. Stan Stoica)……………….…………..60

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA (Drd. Dionisie Vladimir Turcu, Dr. Dionisie Marian Turcu)…………………………………………………………………………………………………………..67 PATRU PERSONALITĂȚI MEDIEVALE CARE AU SCHIMBAT GEOPOLITICA SPAȚIULUI MARITIM DIN ASIA DE EST ȘI SUD-EST (Drd. Marian Suciu)…………………………………………………………………………………………………..71 PICTORII FERICIRII: WATTEAU, BOUCHER ȘI FRAGONARD (Dr. Sorin Oane)…………………………………………..74 MONUMENTE UITATE ALE SIBIULUI, AMPLASATE PE DEALUL GUȘTERIȚEI (Dr. Adrian Stoia)……………………..85

GEOGRAFIE ŞI ŞTIINŢELE MEDIULUI

CRĂCIUNELU DE JOS (JUD. ALBA) – ASPECTE FIZICO-GEOGRAFICE (Dr. Ioan Mărculeţ, Dr. Cătălina Mărculeţ)…..93 SECȚIUNE N-S ÎN ALPII AUSTRIECI. O INVESTIGAȚIE GEOLOGICĂ PRIN ZONA DE SUPREMĂ ARMONIE OM – NATURĂ (Dr. Dorin Dordea)………………………………………………………………………………………………………100 DEZASTRE ȘI ALTE EVENIMENTE CIUDATE, REFLECTATE ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN” (1866-1870) (Dr. Alexandru Bucur)………………………………………………………………………………………………………………109 OBSERVAȚII COMPARATIVE ALE STRUCTURII ETNICE DIN TRANSILVANIA LA RECENSĂMINTELE DIN 1930 ŞI 2011 (Dr. Cătălina Mărculeț)………………………………………………………………………………………………………122 CONSIDERENTE TURISTICE ALE JUDEȚULUI ALBA (Dr. Nicolae Rusan)……………………………………………….130 GIS – INSTRUMENT PENTRU CERCETARE, PERSPECTIVE PENTRU ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE LA GEOGRAFIE (Dr. Cristina Petre-Ghiță, Daniel Anghel)………………………………………………………………………………………...138 ERORI ŞTIINŢIFICE ÎN MANUALUL DE GEOGRAFIE PENTRU CLASA A VI-A, 2018 (Dr. Ioan Mărculeţ)……………141

CULTURA MEDIEŞANĂ VIII

Mediaș - 2019