МіЛ ХУіА. — Ko. 33. 2 і&й ех&і-ла&ші ííumiaicj Se&teMe IM

universul Literar — <4fr ШТИ. ШМШ1ШІЫД Io tară: pe m aa 100 lei . io itrWiaie ie • ai 200 tei. m& —

>

O sută de ani de Ia naşterea штіт eatomoloelsf francez.

Г> — Nr. OD UNIVERSUL LH'ííKAK Duminică 9 Seafenv Ce !

Orie© copii sau adolescent, ©are a învă ţa t puţ ină carte şi a citit, în cea­suri slobode din cărţile oprite unor anumite vârste, se crede chemat să îrfipliTtăş-eîssic*.,,--^ maî ЪьЬкч #rag*i sâlfe, Ъ ŞT5bî%Trţa cu şofţ $ fSra min te — şi, în urmă, cercului restrâns de prieteni, camarazi şi cunoscuţi, im­presiile 'sale, sentimentele şi aceia ce-şi închipuie că este talent.

Acel copil sau adolescent îace foarte irSu. "E un grăbit care %ate la poar ta eetăţei îna in te de ceasul când s t ăpâna cetăţeî îi dă voie să pătrun­dă.

El s 'avântă t o t u ş i cu „experienţa" şi „cuncşt i inţe le" sale să cucerească locul ce crede caA mer i tă în sanctua­rul muzelor.

Şcoala poate să-i fie u n chin, do­jana părinţi lor n u iad, Ironiile con-şcolarilor expresiuni de invidie, —-astfel le vede junele nost ru — sau j u n a — c e - ş i dă aere de saoerdat sau de preoteasă a OlimpuluL

Nici m u l nici altul ші-şi dă seama că Pegas e cam nărăvaş, că lacul Castaliei e plin de neînţelese vrăji, — că s'ar putea în Ioc de cal întraripat al muzelor, să călărească pe un Ros­sinante ca un redivivus Don Quijoi în cucerirea... morilor de vânt.

Aceasta e inestetic şi imopaL mai ales că sunt şi. părinţi cari îşi încura­jează odraslele pe această cale. în toate domeniile artei, sub pretextul că fii lor sunt precocităţi .

flnalol a F /anca

[ l i l l l l Ä Ш М — ijrmwe şi sf^rjlt —

Frate le Marbode, unul dintre cei mai iubitori copii ' ai Măriei, fă­cea în t r 'una icoane d e piat ră aşa că el avea barba, sprânceaile şi рйиші alb de praf, pe când ochii săi e rau veşnic umflaţi şi plângători ; dar el era plin. de forţă şi de veselie, într 'o vârs tă îna in ta tă ; şi, vizibil regina paradisu­lui proteja bătrâneţea copilului său.

Marbode o reprezenta şezând într 'o tribună,, fruntea încinsă de un nimb de aur, înconjurat cu perle.

Şi el avea grijă ca pliurile rochiei, să acopere picioarele aceleia 'despre care profetul a zis ,.Iubita mea este ca o grădină împrejmuită". Câte o-dată de asemenea el o ară ta sub tră­săturile unui copii, pi in de graţie, şi ea părea că zice : — „Doamne, tu eşlisLăpân-ui meu!" .

Erau de asemenea în mănăstire po­eţi, cari compuneau în latineşte, pro­ze şî minuni,4n onoarea prea fericitei Fecioare Maria, şi chiar se găsea a-

^зоіо un Picard care punea núuuniie Fecioarei Notre-Dame într 'o limba vulgară şi'n versuri r imaie.

vâz.'.ud un astfel do сспсм-ге de Inu-

Dar dacă sunt ргесосШЦІ, şi toc­mai pentru că sunt, n 'a r t rebui con­trazise legile firei ce se răsbună cum­pli t pe îndrăsneţut care l e înfrânge.

T a r a rroftsfcră тотапеазеа a, avut un geniu ca lu l ia Haşdeu, dar a t r e ­buit să piară la o vârs tă de to t tână­ră, pen t ro <eă ш împlini*© niei 2 0 «le mi cáaad «ЫЦ*акеа toaW ігшаияЦаІе şi toa tă poesia artei şi a filosofiei.

Dar lu l ia Haşdeu, măias t ră genia­li tate a ţArei noastre, a îoet o apari­ţie neaşteptată , o destăinuire a ceru­lui căt re pămâut .

Sunt însă idolescenţi, cari, înainte să fi cmioseut lumea m care trăesc— cel puţ in a tâ t câ t se poate cunoaşte la 20 de aoi—şi, înainte ca să-şi fi îm­bogăţi t saüeetá şi івнэеев-си. învăţă­tur i luminoase şi folositoare—se gră­besc să publice, ca 'n urmă să regre te activitatea lor de începători.

I n aceiaşi gxa§aJă. ш căzut şi eu, după c j h b «и pauset .--.şi aktyi — maî v redaéc iée c â t ш я к — • e a r i , дааі târ­ziu, -фзт Mdrepfcet'fertfe^efe®» spre gloria Iot» şkjMsmcal asèei. T aberntet re imptrne. cm orice preţ şi cât de târziu.

De aceia, dsra»giî mm. аи vă grăbiţ i meiodatu să sporiţi rândurile medio­crităţilor, ci, mai întâi, luminaţi-vă pe voi, ca să aveţi în urmă din ce lu­mina pealţii .

Dar. în această ordine de gânduri, am să vă mai spun câte ceva săptă­mâna viitoare.'

L. L

de şi un aşa frumos belşug de opere Barnabe se tângui a de ignoranţa şî simplitatea lui.

— „ Vai, suspină, el, plimbându-se singur în mica grădină fără umbră , a mănăst i rei . Eu sunt forate nefericit că nu pot ca fraţii mei, să laud c a demnitate pe Sfânta Maria, căreia i-am dat tandre ţea inknei mele. V a i ! sunt un om ordinar şi fără artă, şî eu n 'am pentru a servi pe Fecioara, nici ,predici mişcătoare, nici picturi fine, nici s ta tui bine tăiate, nici versuri bine rimatei Vai U err mi ştiu nimic !"

El gemea astfel şi se lăsa copleşit de tristeţe.

în t r ' o seară pe când oamenii se re-creiau, el auzi pe unul dintre eî poves­tind istoria unui călugăr, care nu ştia să recite altceva decâi pe Ave-Maria. Acest călugăr era dispreţuit pentru ignoranţa sa, dar când muri i-a eşit din gură ci'nci roze în onoarea celor cinci litere a numelui Măriei, şi ast­fel fu manifestată sfinţenia sa.

Ascultând această povestire, Bar­nabe admiră, încă odată, mai mult bu­nătăţ i le fecioarei, dar el nu fu mân­gâia!" prin exemplu acestei morţ i fe­ricite, căci inima sa era plină de zel,

ria Fecioa-

El căuta mijlocul, fără a-1 p u t e a găsi, Şi 'n fiecare za se т а і ш е а m a i mult, p â n ă într 'o dimineaţă, t r e n n du-a» ve­sel, alerga la capelă fi rămase асоЫ m a i mul t de o oră. După masă se în­toarse din nou. Şi din acel moment

. eî mergea în fiecare p în această ca< pefâL, I a ««sk» când «a em deşar tă , "şt petrecea «cote © mare parte a timp-a? lui, pe care ceilalţi călugări il consa­crau artelor literare şi artelor meca­nice. El nu mai era trist şi nu se maî tâfiguia.

O purtare aşa de stranie, trezi cu­riozitatea cMtrgăriîor. *Se 'n t rebau cu toţ i , pentru ce fratele Barnabe m re­trăgea aşa de des. Stareţul a eărei datorie este de a nn ignora nimic, despre pur ta rea credincioşilor sili se hotă ra să observe pe Barnabe î n t im­pul s ingură ta te! sale. Deci îsdnfo zi pe când acesta era închis după obice­iul Iui, în capelă, s tareţul veni Înto­vărăşi t de doi bătrâni ai mănăstirei , pen t ru a observa printre crăpăturile щеі, ce se petrecea înăuntru. El văzu pe Barnabe care, înaintea altarului Sfintei .'Fecioare, cu capul în jos, pi­cioarele în sus, făcea scamatorii cu şase bombe de a r amă şi 12 cuţ i te ; el făcea în onoarea Sfintei Maicei Dom-nufaxî, scamatoriile care îi adusese

irai multe baude. Ne înţelegând că a©est om simplu, punea talentul şi şti inţa sa în serviciul sfintei Fe­cioare, cei 2 bătrâni strigară că-i un sacrilegiu. Stareţul ştia că Barnabe avea sufletul inocent, dar el îl crezu căzut în nebunie.

Ei se pregăteau toţi 3 să-1 ia cu iuţeală clin capelă, când ef văzură pe Sfâna Fecioară, scoborând treptele altarului, pentru a veni să şteargă cu un colţ al mantiei sale albastfe, su-doare core picura după fruntea co­mediantului .

Atuncî stareţul s 'aruncă cu faţa pe piatră şi zise aceste cuvinte : „Fe-ciţii cei simpli, căci ei vor vedea рѳ D-zeu."

— Amin ! răspunse bătrânii , săru­tând pământ iu .

T r a d . H e n r i e t t e T*od<Mti*

R O M A N Ţ A • Pentru Ligia

Surdina cascadelor tacă •r^j Si astăzi mă'ndeamnă să trec O clipă pg aeeiaş alee Din parcul cu murmurul se§,

Narcise sub farmecul lunet Adorm neştiut* ţi mor... Romanţe uitate de vreme Ingună departe un Isvor.

O arie veche bizară Şopteşte havuzul plângând Perechi rătăcite prin umbre Se 'ncum?t şi astăzi visând.

ş l 0, \ rma •;ea MO rei care era ш cer.

Şi aleii aceiaş din vremuri Dau şi azi urmei paşilor tăi. Uitându-ţi itib.to minciuna Priviri ţi dwaase â'inf V:.

D. Negu l e scu -P i t e şU 0

Dum піс5 9 Sfcpfcmbrie 1923. U \ ' . V : R S J L L I T E R A R

O S Vino mai repede, moarte ! (iăhil de aiàla durere mă'nchid In Lumea de visuri deşarte... Mă mis lue dorxd şi capul mi-e vid... JOI Moarte!...De ce nu vii, moartei...

j

De ochii albaştrii ce i-am iubit. De "purul cel blond... mă desparte Hbisul... abisul nemărginit 1... O Í Moarte !.. Ia-mi sufletul, moarte !..

Din viaţă, din visuri, din tot ce-am Icvut

foi scump şi mai dulce pe lume... îămas-a „nimicul"'.... ŞVn noapte

(pierdut Mă'nconjur strigoi fără nume.„

Strigoii ! Strigoii ! Eu singur îi chem Să-mi cânte o doină barbară !... Strigoii! Strigoii ! De ei nu mă tem!..

Şi-mi uâută strigoii... îmi cântă de foc Vin harfele fără de coarde...

Îmi cântă iubirea făfde noroc Şi dorul ce pieptul îmi arde...

Iar moartea rânjeşte dc-o partehidos: „Nebune ! Vezi, h&rfele-s sparte Şi tu ai meu eşti''!... Ce grai poros!... 0 ! Moarte ! Ridică-mă, moarte !...

Desfă-mă de lumea în care riavui De-o clipă de linişte parte... 'Aruncă-mă'n iaduri... în cer să mă

Uui... D ia-mă odată tu, Moarte

In giulgiul de aur, pe căi de smaralu Truditul schelet să mi-l poarte, — Şîn oase să-mi intre reflexul lor cald..* 0 ! Moarte!... Grăbeşte-te moarte!...-

Şifrigulmi-e'nsuflet...şi-afară e frig.. In sbuciumvd misticei soarte, Privesc în adâncid cel negru...

Şî strig ; O ! Vino mai repede moarte !...

George Nienlaeen

ИІТШ CfiüCii Se zice din bă t rân i că lupii ar fi

câinii lui 'Sf. Pe t ru şi că într 'o zi a-numi tă se strâng la ur lă toare şi ho­tărăsc , într-e ei pe cine să mănânce . Ţ iu minte povestea bunului şî seni­nului nostru bunic, pe care l 'am apu­ca t la băt râneţe de tot , când povara anilor îl apăsa greu şi mângâerea ne­văzu tă a sfârşitului i cuprindea li­niş tea zilelor ce mai avea de trăit .

Să fie adevărat nu ştiu, dar graiul 'povestea e o comoară, diu care ei s o m a i farmecul.

Spunea, parcă-1 văd, încet, liniştit, c u vocea scăzută :

„Ce e scris. în frunte ţi-e pus : o-mul nu se poate abate din calea ursi tei" .

Nu ştiu cum, dar vorbele lui le ţ iu c a pe-o învăţă tură .

Şi cum, în seara aceea, nu popo­sise încă ,,Moş E n e " să ne îngreune­ze ploapele cu somn bunicul, se re-i-emă binişor de divanul acoperit cu scoarţe înflorite şi începu :

....Da, ursita e t r imeasă de D-zeu a& aleagă omului norocul vieţii....

Sfântul Pet ru , se zice, are in grî-jea lui lupii.

Aceste animale care pândesc hoi­turile şi calea omului, iarna, goniţi de lăcomie şî foame, sunt câinii lui.

Odată, în ajunul lui Sf. Ilie, lupii ee s trâng la urlătoare, unde în hă-mălău mare, aş teaptă pe sf. Pet ru , care să le împace apucăturile lor spre jaf.

Unul vrea o oaie, altul un ied. altul cine ştie ce.

Atunci. Sfântul dă fiecăruia un ospăţ potrivit, şi alege fiecăruia.pâr­lea care crede el.,

I n gălăgia lor lupii însă voiau să mănânce un om. Sf. Pe t ru , nu voia să le facă pofta; şi dealtfel rar, lupii se dă la om, foarte rar.

Insă văzându-i aşa de hămesiţi, le făcu pe plac.

Trase la sorţii lupul care t rebuia să mănânce un om, şi sf. Pe t ru îi zise : „Vei mânca mâine pe P i n t a lui I l iuţă din satul ăsta şi a ră tă cu mâna spre o grămăjoară de coperî-şuri verzi, ce zâmbeau prin frunzi­şul des, în marginea văii.

,,Şi acum răspândiţi-vă" — iar sf. Pe t ru umplându-şi luleaua cu tabac, pufăi de câteva ori t a re ca să prin­dă jar şi sprijinindu-se pe toiag, se depărta spre Rai, care e dincolo de tărâmul nostru, într 'o par te a ce­rului.

A doua zi, sătenii ducându-se fie­care la treburile lor, văzură că unuia îi lipseşte o oaie; altul găsi vaca toc­mai în poiană, pe jumăta te sfâşiată.

„A luat-o lupul, m â n c a T a r focul, a t ăbă râ t pustia de lupi; — lighioa­na spurcată mi-a mânca t pe Joiana , şi a ră ta cu bâ ta spre pădurea ce se vedea tocmai departe spre zarea al­băstruie.

Clopotele începură să cheme lume la slujba letuxghiei. Sătenii îşi luară tăvile cu colivă şi porniră spre bise­rica satului.

P i n t a a lui Iliuţă, om firav, puţin vorbitor şi necredincios îşi luă sticla cu rachiu după poliţă subţioară şi se îndrumă spre marginea satului unde era o cârciumă.

Şi clopotele sunau to t mai stins, împrăşti ind o vibrare plină de evla­vie.

P in t a scoborând valea o luă spre c r â m n l din spatele pădurii să vadă l e n i n i é ce le tăia?e de cu seara tre-

Nr

cută. P e drum, t răgea mereu din' sticla cu rachiu ca să aibă poftă le drum.

Vezi, nu era om rău Pinta , dar nu ţ inea de loc cele sfinte. Duminicele la el erau ca orice zi.

Infundându-se to t mai adânc în 'desimea crângului se opri să se ră­corească la umbra unor copaci cu ramur i dese.

Nu s tă tu mul t şi ia tă că se ivi o formă sură dintre frunzele unei stu-fării, la câ teva prăjini de locul unde s ta ei.

Era un lup. P in ta , se ridică de-odată în picioa­

re şi când înţelese că prime jd» a îl a-menin ţă ca o năpasta, scăpă sticla ou raGhiu, pentru care s'ar fi luat de piept cu D-zeu şi o luă repede spre şosea.

Lupul îl zări fugind şi se înfurie ; rânjind, privi o clipă omul care fu­gea apoi se asvârli în goană după el.

P in ta văzând lupul că zoreşte în urmă-i, îşi mistuie puterüe într 'o fugă nebună. Ţinând drumul drept ajunse în capătul şoselei care era pustie; nici un om nu se vedea, ni­mic, numai în dreapta, spre şanţul şoselei se ridica o cruce înal tă de piatră pe lângă care trecuse de atâ-. tea ori fără să-şi plece fruntea, fără să-facă, vre-odată semnul creştinesc, semnul crucii, ca toţi ceilalţi.

Pinta , apucă crucea cu stăruinţă şi dintr'o smucitură fu sus, pe braţe­le ei, cu înfăţişarea plină de spaimă şi cu părul sburilt.

Lupul se opri şi privi spre crucea înaltă.

P in ta t remura din toa te mădula­rele, şi mai să cadă, dar plin de groa­ză strângea ca în cleşte crucea.

Lupul începu să sară, se agăţă de stâlpul crucii, sgârie cu unghiile piatra cioplită, dădu de nunumara te ori ocol, apoi se opri şi privind spre P i n t a ncepu să urle. /

P e P in ta îl întărea acum credinţa că lupul nu poate să-1 dea jos, şi că poate v a trece vre-un sătean prin locului să-1 scape;

Şi s ta tură aşa mul tă vreme. P in t a s t rângând crucea ca pe un binefăcă-' tor iar- luPul scormonind pela picio­n d stâlpului şi urlând a pustiu.

Trecu mul t tinip. Se 'ntuneca în­cet. Dinspre sat se auzea un cântec din fluer.

Era seară. Lupul şedea pe labe şi privea în sus, rânjind.

Era o ceată de săteni ce se întor­ceau delà joc.

Ajungând pe şosea, flăcăii zări lu­pul lângă cruce şî începu să strige "? ui te lupul mă. . . şi se repezi t răgând după el ceata de săteni. Lupul atunci, fără să mai stee la îndoială o luă cât îl ţ inu balamalele spre desime.

Câţi-va săteni îl dădu jos pe Pinta care se îmuiase de tot .

Le povesti întâmplarea şi gândin-du-se la s ihla lui cu rachiu că doarme iu crâng, se desparţi iute spre -sat.

4. Nr. 35. UNIVERS.L Lire

Sătenii priviră în u rma lui, ca du-p_ă o ciudăţenie ; închinându-se în faţa crucii unul mai bătrân, spuse : — Ferească Dumnezeu de ursi ta r e a ; iar altul zise : — Bietul. P in t a poftise lupul la el ca la un miel gustos. L a s ă să mai bage răcori n el că prea e bi­cisnic; şi pleacă toţi veseli spre case­le lor.

In sat, sătenii se culcaseră de murt, i a r luminile erau stinse.

Luna rămăsese parcă prinsă pe se­n ină ta tea cerului, ca o strajă. Norii t receau ca nişte umbre gonite.

P e t inda casii Pinta , şedea cu ca­pul prins între mâini "şi se gândea la norocul lui din acea zi şi la frica ce-o îndurase.

Apoi îşi aşternu o velinţă pe prispă, îşi puse puşca rezemată de perete, şi c a în totdeauna, morocănos, t rase o ' duşcă sdravănă dintr 'o sticlă borţoa- ' sa şi se culcă, adormind greu de to t .

A doua zi, sătenii l-au găsit mor t cu mâna încleştată de sticla cu ra­chiu.

Avea gâtlejul"sfâşiat de lup. P e U e A n t o n e s c n

RUÍNA_COZIEI In tăcere, 'n miez de noapte Plânge Oltul; curge'n şoapte Pe sub Coda ce'nclină Ziduvlle-i în nună.

Cel mat bun şi sfânt roman. Domnul Mircea cel Bătrân ~ 'Sub o piatră veche zace Insă duhiïi ri1 are pace.

Şi el spune ne'ncetat Oltului cel blestemat : — încetează plânsul tău Căci mă turburi lot mai rău

— Doamne tu să nu mă cerţi ; Gemetele'mi-să le ierţi, Căci Românii au uitat Templul ce Vai ridicat.

Cozia locaşu-ţi sfânt Ce-avea fală pe pământ, Intre munţi plini de isvoare Cu apă răcoritoare.

Se'nălţa cu strălucire Prea slăvita-ţi mănăstire Insă azi a vremei sapă Zidurile i-le crapă.

Căci româniVn părăsire 'Lasă sfânta-ţi mănăstire

ŞVntr-o bună zi, cu jale 'Apele-o vor lua la vale.

Elena Şt. Popescu-Snagoveanca Eleva

Din f r u m u s e ţ i l e jü»as5ai*<ai»i<e!i

Malurile stâncoase ale Nistrului fi peşterile lor Nistrul, de care ultimile convor­

biri ruso-române ce se urmează la Tighina ne face să ne amintim, n a este numai vechiul hotar ai ţărci, care t imp de o sută de ani a fost şters de urgia vremurilor pentru ca să fie din nou hotarul adevărat al ţărei de azi dar e s t e şi una din fru­museţi le cu care na tu ra a înzestrat pâmâfcnul românesc . El es te însă pu­ţ in cunoscut de români . I n timPul când era un râu rusesc, puţini ro­mân i s 'avântau prin aceste locuri ale Basarabiei, iar acum când e ro­mânesc, din cauza nesiguranţei vre­murilor puţin sunt acei cari îndrăz­nesc să se apropie de el.

De acea mai curând la stăini vom găsi o descriere a frumuseţilor lui şi numai cu timpul când nestatornicia zilelor de azi se va potoli vor veni şi români ca să le vadă şi să ni le des­crie. Găsesc într 'o revistă rusească' din 1913 o descriere ă peşterilor cari ве găsesc îjn stâncile ce mărginesc Nistrul în. cursul lui superior după Hot in şi Soroca şi o voi împărtăşi şi cetitorilor Universului literar, ca sa vadă cum şi străinii se mândreau cu frumuseţile râului moldovan.

cu riscul de a te prăvăli în apele râului. Uite, tocmai aceste malur î s tâncoase sunt găuri te de peşteri, cari în unele locuri sunt izolate, în! alte părţ i sunt unite între ele şi for­mează grupuri întregi. In multe pes­tére sunt săpate în stânci cruci încăi din veacul al I l -a când a pătrunşi creştinismul în Basarabia, aci se re­fugiau aşcetii-pusfcnici, cari au şi fost organizatorii acestor peşteri-monăs-tiri. Aceste peşteri au fost locuite şi

' mai înainte de către populaţia locală! . care 'şi găsea adăpost de năvălirile

barbare" . . Şi scriitorul rus descrie cele mai

principale din aceste peşteri şi care sunt şi acum locuite de călugări. Aşa; rând pe rând sunt descrise peştera Bacota, în apropiere de satul Baco-ta, sat care a jucat un rol mare în' istoria Moldovei şi Poloniei, aci s 'au dat lupte sângeroase între ambele popoare. '

„Ca să pătrunzi ,în această peşteră e un adevărat eroism. Sunt două drumuri, e drept, care duc la mănăs­tire dar amândouă sunt foarte grele de urca t pentru omul neobicinuit. Dar dacă drumurile sunt rele, peisa-

V e d e r e d in P e ş t e r a N a s l a v c e p e Nistru

„ In aceste locuri spune' scriitorul rus Pahornov, Care era şi pictor şi a lăsat o mulţ ime de tablouri cu su­biecte de pe Nistru, Nistrul curge printre stânci formate din pietre cal-caroase, nisipoase şi argiloase şi care într 'unele locuri se ridică până la 800 met r i " . (Scriitorul rus descrie Nistrul în cursul său superior între Hot in şi Soroca). Nistrul în aceste păr ţ î este foarte îngust şi pare u n coridor, păreţii căruia ameninţă tor se pleacă deasupra apei. Malurile în unele locuri sunt imposibil de abor­da t şi nu t e poţi urca pe ele de câ t

giul din jur împrejur e admirabil . P e măsură ce călătorul se urcă pe dru­mul îngust şi pietros în faţa lui tot; mai larg şi mai larg se desfăşoară o; panoramă fermecătoare. Nistrul, şer­puind printre dealuri, ca un mons­t ru argintiu, se vede pe o întinderea nesfârşită şi contrastează cu verdele dealurilor, acoperite de păşune, de; livezi, de sate cari apar din marea de copaci în care înoată. O cărăruşă* după mii de greutăţi duce pe o plat» formă, de asupra unei prăpast î în­grozitoare.

Această peşteră a fost mul tă vre«

Amatorul fle box

Sau nu ori cine face de şampion.

D i nimica 9 Septembrie 1923. UNIVERSUL LITERAR - 7.

Pasteur î i ceru desluşiri despre viaţa viermilor de mătase, sşi Duruy, ministrul de instrucţie, î î -făcu mai multe vizite la Avignon.

Eşit la peaasie i a J870, entomolo-gîstul se iaataiă la Sérigraa într'o modestă căsuţă Ile фажа unde, până la sfârşituS чяяфэі continuă o operă pe care Dsaavm » vcalificat-o de ad­mirabilă işa cwm Щ жатае tifchil de „Michelet a l епішшЦдіеі ' ' .

Cu toatie. jöjaeemrile a«adermee, -fî 'din partea societăţilor savante din lumea întreagă, Fabre păstră întofe-'deauna o admirabilă simplicitate ф o neasemuită modestie, ' La Sérîgnan a scxis ̂ Jkmveaixs ш -

tomologiques" care trebuesc citite 'de toată lumea. După <o lungă feătrâ-ţeţe ne tulburată în pxodmcii«;a4 ш ш і că, Fabre sa stins în -vârstă de peste 8 5 ani.

N u de mult, manifestaţii graaffiiroa-ee, în Polonia, au celebrat amint i rea unui a s t r u ^ m e n e s c de măr imea în­tâia.

Nicolas Copernic, fondatorul astro­nomiei modeme, s'a născut, Ia 19 Februar ie 1473, în micul oraş polo­nez Thorn. E deci a 450-a aniversare a naşterei pe care compatrioţi i -săi "din secolul XX-a au sărbătoitt-o ca b splendidă strălucire.

Copernic e t slav prin strămoş ii sai­si polonez pr in Jiaştere. ІЦшсаий său, priginar din Boemia, era un burghez notabil din Cracovia, unde se stabili în .1396. Tată l său a fost un ones t b ru ta r din Thorn, consilierul muni­cipal al oraşului. Germania msâ, cu mania sa de anexiune, a revendicat pe genialul .renovator al sistemului lumei ca pe чхша de ai săi, şi t rebue să se recuneasoă c ă mare parte din biografii săî .a», greşit drumul, prin­t re care Foa teasüe , In spirituala pre­zentare faţă de macşurâsa :

„Inchipuiţi-vă жв. german, numit Copernic, care î ş î insueeste toate cer­curile şi toa&e aceste ceruri solide car i au fost iniihipirite de antichitate. EI distruge ş e unele, sfarmă p e p i t e ­le. Cuprins de o nobilă pasiune de as­tronomie, el. i a Pămân tu l şi-1 tr imite mul t departe de oenÉrul Universului unde s'a asanat, ş i î n acest centru, el pune soarele, căruia această onoare îi era mult m a i m u l t datorită.. . şi, ca ea-1 pedepsească de lungul repaos pe care ş i ' l 'a atribuit, (el) îl încarcă cât poate de mult cu toate mişcările pe care le dădea planetelor şi cererilor".

Copernic, totuşi, e fiul nefericitei Polonii. Având nenorocirea si) piar­dă pe ta tă l său. Ia vârsta do zece ani. a fost încredinţat îngrijirilor un-

ѴШиІ nopţii "ncei ouprinde Universul adormit... Sus pe boltă, se aprinde Stelele la infinit.,.

Boare rece se revarsă ! Peste solu'mbutrârm, Doarme peste glia arsă Aer proaspăt, aromii*.

Intr'un lan, lângă răstoace, S''a -pornit ţpe ţâtâit,

^hrmrûl гиёы Ыател щ>аш Singur, el, n ' a adormit.

"Numai apele Ъг ігпйв Susură în mersxd lor,; ЛГаи pornit pe ІипдШ cule, De-aceea curg de zor*

Şi în liniştea deplină Singur dorul, călător, Pluteşte spre luna pUnă Pe deasupra unui nor.

chiuluî său, —.fratele ядаакеі sale,— Luc "Wasselrode, episcşp-ide Varrnia, • care-1 trimite, la 18 ani la universi­t a t ea din Cracovia ca să studieze medicina, carieră căreia se gândea el să se consacreze. A fost pr imi t doctor, apoi studie rcu nm interes pa­sionat astronomia.

L a vârs ta de 23 de ani, el plecă în Ital ia , se opri la P a d u a t i m p de treî ani ca să urmeze acolo cursurile de filosofie şi medicină de la celebra u -

, tuv-ersitate d i n oraşul acesta. I n t im­pul acela toa te spiritele de elită erau cuprinse de o activitate înfricoşata şi îngrijitoare care le împingea în­spre regiunile necunoscutului. Sufle­tele erau exaltate de concepu gran­dioase şî de aspiraţunî pasionate. In-venţiunea tipografiei, descoperiea Lumei-Noui şi minunile ce se poves­t e a u de pe acoo, noua înfăţişare ce începuse să ia în mod simţi tor cunoş­tinţele omeneşti, toa te aceste contri­buiau să se excite imaginaţiile şi a face să se nască sau să desvolte ta­lente cari, în alt secol, ar fi rămas poate în tunecate ' pentru totdeouna.

• Vom regăsi pe Copernic la vârs ta

de 27 de ani, ocupând catedra de profesor de matemat ic i la Roma, în inima Eenaştereî . El rămase acolo şapte ani (1496-1502). Sub cerul fru­mos şi dulce al Italiei, neofitul s imţi afirmându-se vocaţ iunea sa de astro­nom.

El făcu câte-va observaţii cereşti, я problemă a constituţiei U-

niversului, mai cu seamă, captiva dîtt ce în ce mai mult,' gândirea sa şi care trebuia să-1 conducă la renaşterea astronomică, 4 sau mai curând la des-văluirea adevăratei astronomii.

Studios, meditat iv, solitar, Coper­nic, la reîntoarecerea sa în Polonia, la vârs ta de 29 de an i (.1502), se de­vota cu totul cerukri. El ac făcu pre­ot, şi în tăcere şi ireculegere, îşi con­sacră toa tă act ivi tatea -sa intelectua­l ă formidabilei problemă care solici­t a gândi rea sa adâncă şi luminată .

M re t ragerea sa áála fkraaenbourg, medic de suflet ş i Se «corp, ases t ilus­tru ce tă ţean al .cerului trebuia să des­chidă iume i i c t e r e l e reaMtăţei, e l facă să cadă perdeaua care ascun­dea i u m e i splendorile creaţiunei, şf ea omenirei cunoşt inţa adevăra­tului sistem al naturei .

(Va urma)

CuEgpagdenţa Redacţie >I. Turkăţewnu-Brăd&L Mai Încer­

caţi şi apoi... W.asiliu-Mârlad. „Stau ermiî**. Se

publică. Л. Hoinaru. Se publică. Mihail Hoturasa. S ă te corvezi,

jpœbckta ? Noi te-am sfătuit mai bine i â ă î i » abţii.

Mrnist. Muche. „Bunicul" nu ar fi o «aisaciDziţie rea dacă ar -sfârşi cum în­cepe . Aşa, nu se publică.

V. Cokan. Nu^ee publică. N. Popescu Seg. Nu se publică. Na

mai trimeteţi. Octavianus. Nu se publică. Titel. Mai cizelaţi, maî încercaţi... Ovidîu Baracioglu : Nu ee publică,

mai încercaţi. A. T. Rijo : Nu sunt publicabile. C. M. Titel: Poate altele. N. Cris an : Altele. Veronica Crwieeecu : Mai ciaelaţi

versurile. Cazacu-Debarast: Mai încercat!

altele. Iernin : Nostalgie se va publica. Brand : „Seara" se va publica. Petru Pope»cu : S e publică. Const. Muche : Altele poate. S. A. C. M. : Se vor publica multe

dintre poezäte trimise. Ryn delà Tours : „Când au plecat"

este de d-voastră P Jorki Spatarîev : Nu sunt de loc inte fesante cugetările d-tale.

Poetul delà Stânceştî : Nu se pu­blică.

O scrisoare D-l Ţînc, colaboratorul nostru, aspri'

mit deta d-l O rest Horia Paşcanu, da Cer­năuţi, cititor amiç al . Universului Literar", o scrisoare prin care-i face cunoscut că, In revista intitulată „Tiribomba" Va repro­dus anecdota sa în versuri „Pantalonii", sub­semnând-o cu iscălitura „Din BătrânC, şi calificănd-o, c'un motto pus în frunte, de „Anecdoti solidă'.

Mulţumind cititorului amic care-l incu-noştinţează de aceasta, d. /V. Ţine afirmă că în aa văr face parte „Dintre Bătrânii'' care ie>pectă scrisil altora şi că nu i si pare de loc solid spiritul acelora oarê plw gUlX'

Aniversarea ІшСорѳшіс

6. Nr. 35 UNIVERSUL L ITERA !< Dum н ;с1 Q i923

Ù

Trei băeţî — S A T I R Ă —

Trei bàefi am, să-mi trăiască Şi nanacul să-fi sporească!

Medicina anal face, Altu-aţa precum ti place Studiază Jarmacia, Şi cel-ratt fecttogta.

Cei ce ie-or intra pe mână Mulţumiţi eu să rumenă, Cuci Jfi var vedea îndată. Fără nici pic ăe scrintealS, A vieţii sjcotea'u Cât mai neted încheiată. Domnul medic, ea şbHnţă Paşaportul o să-i dea. Şi plăpânda ud fiinţă Are apoi să mai iea Doctoriile cu care, Cu nespusă 'ndemănare, Farmacistu-o să-l îndoape. Iată popa, prea smeritul, Cu evlavie fi cădere, Şi precum tipicul cere, Va sta gata să-l îngroape t

Trei băeţi am, să~mi trăiască Şi norocul să-şi sporească/

N. ŢINC L J

44 „Tablouri din Pind 0 interesantă contributiune naţională

P r i m i m la redacţ ie un voumaş, în­t i t u l a t „Tablouri din Pind" , datori t jd-lui M. G. Samar ineanu.

Semnalăm cu plăcere această nouă Contributiune închinată fraţilor noş­tri români delà Pind, pe care o soar­tă vi tregă i-a despărţ i t de sânul Pa­triei m a m e şi cărora de departe, le-a m trimis to tdeauna gândul cel mai jpald. Car tea d-lui Samarineanu. dedicată

j .memorieî marelui Andrei Baron ide Şaguna" , el însuşi aromân de ori­gină, — cuprinde după o introducere, Şo serie de mişcătoare versuri, evo-Scând v ia ţ a pastorală şi totuşi a t â t ne plină de amărăciuni a aromânilor.

Autorul reuşeşte să înfăţişeze, în jforme destul de sugestive uneori, ca-Sdrul larg şi impresionant al vieţii din paunţii Pindului .

Cităm, de pildă, strofa u rmătoare : ....„Am uitat Şi munţii mei atât de dragi, Pierduţi între păduri de fagi Izvoarele cu cursul lin, Foşnetul cetîneî de pin, Şi brazii înalţi şi maestosi Sub cari adeseori veneam Şi întâlneam Ciobani voinici şi inimoşi Cu turmele de oi în mas..."

Spre а exprima furtuna care s'a a-b ă t u t şi care clin nenorocire bântuie şi nzi în viaţa pacim'că a „celnîciior" aromam', d. Samarineanu întrebuin­ţează următoarele v e r s u r i :

.....Tn miez de noapte-au tăbărât Şl-au luat de lângă cop'!aşi

Doi fraţi, Şi-un tată,, dezarmaţi, Celnici fruntaşi, Şi ni î-au omorât. Un an s 'a scurs...

_ Şi jalea zîhvic cuprindea. ^Căsuţele din Pind, Şî prapuri negri arăta t?S sâréae nmi a curs : lAsi fatfr\un &aft, Irri pe la <€târâ, ^АШШегі %n drwm ; Bu xMe-mi rnjumgfoiat &a cinci ciobani arment, Ba şcolile, ni le~au schimbat In scrum"-.. Şi anii ni se depanau', Din ce în ce mai greu, Omorurile se'mulţeau Mereu. Când, toamne., Pindul părăseam Şi primăvara ne'ntorceam, Tot drumul, — şi era drtfflí щзяіЩ De săptămâni de pribegit, — Nu rare ori era stropit Cu sânge de-dl nostru 'drag. Prin munţii, 'nalţi şi prin câmpii Pe lângă sate Prin pustii Şi astăzi, încă de le duci. Ai mărturii Un lung şirag de cruci'1...

Rândurile d-lui Samar ineanu sun t Ceva mai mult decât versuri, înche­ga te pur şi simplu din dorinţa de a jertfi pe altarul frumosului. I n sim­pli tatea lor tragică, ele cuprind o du­rere care este actuală şi caracteri­zează o stare de fapt care e bine să fie cunoscută.

A întinde mâna frăţeşte acestor co­pii ui taţ i şi prescrişi de istorie ai nea­mului, românesc, este o datorie pem* t ru noi toţ i .

Pent rucă , „şiragul de cruci'* are ö semnificaţie impresionantă, adânca .:

„Sunt cruci de lemn. Modeste ; ' Un semn C'aci s'a scris cândva 0 tragică poveste... Sunt cruci sub cari dorm. eroi, Martiri ai crezului lor sfânt. Sunt oameni simpli, —- delà oi, Cioban* tăcuţi — şi sunt Şi chirigii, şi cărturari, Şi popi, ş" negustori de rând, Şi copilaşi, şi oameni mari Ciraci, stăpâni... Armâni, — cart n'au un alt păcat De cât că nu s'au lepădat De-a fi românV1...

Astfel gândite, şi simţite, versurile din volumul d-lui M. G. Samarinea­nu „Tablouri delà P i n d " consti tuesc o frumoasă şî demnă de laudă contri­but iune la sporirea patr imoniului li-tera ture i bune şi sănătoase.

! H C P '

C H E M A R E . . . IE vremea când ne-am cunoscut Юе-ţi mai aduci aminte, Шта o toamnă- din trecui Când sub dl razelor sărut ЧЕи ie priveam cuminte.

Шіп umbra crenyilor de fag ШШеит cum trec in careuri, 'Spre asfinţit, ca ttn şirag Woctrriî... şi-i urmam eu drag Văzând apoî pe funduri...

Atunci din оскіЩі -ca de ţar Muştea лшяА dm тшЩ, 'Un alb fi mie mărgăritar, -'Smuls §& trimis Ы semn 'de der Wm inima-ţi сорйй.

Trecut'au *ani de-Ыштт si 'асиЦ Toamna pe nai cebo&rM, *0 tMpă vîn речасеіщ "êmm, Шй ni se paru că acum Wisăm întâia oară.

Rugina frunzelor de ten Te.-o 'mpresura tăcută Wom plânge iarăşi dacă vrei, 'Cătând mereu printre alei Ю lume nevHvntă.

George Nfkita

J. Henri Fabre — Vezi i lus t ra ţ ia din pag . I —

Unul dintre rarii savanţ i care a şt iut să vorbească în t r 'un limbaj simplu, ,capabil să intereseze pe toa t ă lumea în cercetările sale entomo log ice şi să ridice pe cititori până i a înalta filozofie care se degajează din opera sa,

J . H. Fabre , s'a Lăscut în 1823 şi înainte de a deveni un savant a fost un educator de copii de mâna întâia. El a fost un autodidactic şi se citează o anecdotă in teresantă din viaţa sa. Fab re fusese rugat ds un tânăr care se prepara pentru a int ra în Şcoala de poduri şi şosele, să-l prepare Ia algebră.

Entomologul de mai târziu nu şui o' boabă algebră; totuşi, având mare nevoe de bani, luă într 'o noapte o al gebră de la o bibliotecă, învă ţă pri­mele elemente, a ră tă a, doua zî ele yului său şi parveni, . după două luni, să-l i acă să fie primit la exa men .

Fabre este numit , ma i târziu, pro­fesor de chimie şi de fizică la Car-pentras , apoi la Ajaccio şi „în u r m ă l a Avignon, unde începu să o serve insectele în orele pe care ocupaţiile î le lăsau libere.

Cu patimă, cu lupa în mână, se aPieca peste existenţa micilor fiin> ţe, o observă cu o răbdare nec îmtb t ă şi începe mărea ţa serie de desco< poriri entomolog'ce, neîntrecută át nici un ait savant, vreodată.

UNIVERSUL Li I ÜK AK o.

me ignorată de locuitorii de prin îm­prejurimi, nimeni necrozând eă în

"ea ar fi putu t trăi oameni. Dar cu ocazia unei căderi a unei părţi a dea­lului s'a deschis un drum spre aceas­t ă peşteră şi s'au găsit senine ca ca a fost când-va mănăst i re .

0 al tă peşteră descrisă de Paho-nov este acea delà Ladova :

Şi aci, spune scriitorul rus, na tura e nespus de frumoasă şi panorama împrejurimilor mângâie privirile cu frumuseţea ei na tu ra lă : nesfârşitul îndepăr ta t se perde în tonur i dulci. Nistrul luceşte ca solzii unui peşte,

Taiorul care a vizitat Nistrul şi aces­te peştere din stâncile lui duce cu sine pentru mul tă vreme o amintire şi impresie senină. Şi fără să vrea în faţa călătorului se deschide ta­blourile t impurilor trecute, când a-pele repezi ale Nistrului au uda t lagările triburilor şi popoarelor în luptă şi satele în flăcări şi când creş­tinii, pacin ici, temător i de păcate, se ascundeau în aceste peşteri, şi în-frângeau patimile lor în pământu l umed al stâncilor şi se rugau cu pa­t i m a de , ipac ea íní regei lumi" care va Veni când se vor potoli toate ră-

P e ş t e r l l e din m ă n ă s t i r e a J a b k a t r a n s f o r m a t e iu chi l i i pentru c ă l u g ă r i

i a r dealurile se perd în nesfârişt, îri-grămădindu-se; mulţime, acolo unde se găsesc, nevăzuţi de aci, măreţi i Carp aţi.

0 altă peşteră la care de asemeni, iu greu se poate ajunge este şi acea

urile de sânge şi se va aprinde vecî-nîca iubire nu numai în sufletul oa­menilor dar şi în ,,inima munţi lor de peat râ" . \ Dacă pentru călătorul rus, acestea îi putea vorbi Nistrul, pentru călăto-

dela Naslavce. Aci se; găseşte şi o rid foman, care mâine când se va grotă deschisă cu vederea spre Nis­tru. Grota e susţinută de stânci enor-' me şi lasă liber o privire admirabilă pe tot parcursul superior al Nistrului care so strecoară maestos între stân-uile cenuşii.

Afară de peşterile deschise o pozi­ţie pitorească are şi mănăst i rea Jabka. Aceasta este o adevărată mo-nasţire modernă, dar interesantă e partea veche a monastirei săpată de asemeni în stâncă. Peşterile aci au o înfăţişare foarte originală, păreţ i i din afară sunt văruiţ i şi albeaţa lor luceşte forforscent^ la bătaia soare­lui; deasupra păreţilor a tâ rnă stân­cile sălbatice şi pare că sunt nişte căciuli cenuşii enorme.

,,Aşa sunt, închee Pahonov, des­crierea sa a Peşterilor şi frumumseţeî Nistrului, vechile locuinţe ale călu­gărilor. Pen t ru călător ele reprezintă un mare interes şî prin originalita­tea lor şi prin coloritul lor particu­lar, care le este dat de către vechi­mea lor milenară. Sălbăticia lor a-oroape haot ică şi imensitatea natu­rei din jurul lor se unesc -plăcut cu frumuseţea peisamului general şi ca­

iace linişte pe Nistru şi va putea vi­zita în t ihnă 'aceste peştere şi frumu­seţile kiî, Nistrul îi va vorbi o altă limbă, îi va spune toate nevoile, toa­te durerile suferite sub a tâ tea vre­muri vitrege şi îi va spune de ase­meni încurajatoare cuvinte de izbân­dă şi credinţa in viitor.

Dr. I . D a s c i a n

FULGI DE SOARE M.i-at da t când-va o floare, o mai

păstrez şi astăzi ; precum păstrează! sclavul, a cerului porunci. . . Cum' porţ i în amintire, Povestea unor cli-« pe. Dar mi-ai rămas străină.. . Б atâ­t a t imp, de atunci !... ^

I n glastra amintirii, ne în t recu ţ i floare, se legăna, se frânge, parfunf dintre petale ; şi în zori, sub roura-rea hoinaticelor raze, îmi reamin­teş te în zâmbet ; d in zimbetele tale...

Las ochi să se piardă, în nesfârşirî de-acolo, să se 'ntorcă în cuibul t ru­diră lor ; sătui, de mătăsoasa- ţ i frunte, de gura ta, pă ta t ă cu roş din roş de soare, cu bucurii, în viaţă, nes-Puse nimănui. . .

Şi 'nving pustietatea, pământu'r i lung ; iar zarea, o tae în curmezişul zâmbiră ei groase : când floarea bu­curii adoarme plânsă în umbra, ră-zoarelor bătute, de vântur i şi da ploae...

Şi biciuţi de-a vremii nepăsătoare dungă, plânşi ochii.meî, din besnă se 'n torc pe-acelaş Prag... î m i cântă des-nădejdea ; iar năzuinţa-mi plânge, când sufletul se perde, în nesfârşiri, oribeag...

Deschid fereastra casei — şi ochi, încearcă iarăşi, să te întâlnească în drumul trudirii lor, sglobie, zvârlind din zimbet palid, o rază t recătoare, spre floarea dăruită de a tâ ta vreme, mie...

O dungă din amurgul nădăjduiţi i mele, te-arată — îmi cheamă gândul mereu... tot mai aproape, când rozul ce-ţi îmbracă a formelor vrăjire cre­dinţa pe vecie în ochi tăi, mî-o în­groapă.. .

Mi-ai dat când-va o• floare — o mai păstrez şi astăzi... Vor trece ani... de­cenii... cu acelaş tainic pas ; şi floa­rea dăruită, va veţui deapururi, căd zâmbetele tale, cu dânsa, mi-a ră­mas.. .

G e o r g e î l u t z e s c n

Fugiţi cu chipul ei... *

•

Nu-mi tulburaţi gândirea lăsaţi-o liniştită Luaţi de dinainte-mi frumosul ei potret Căci inima mea astăzi e învinsă şi trudită — Ea mi-e străină astăzi, nu vreau s'o mai regret.

Să nu mai văd trecutul cu visul lui nebun ; Nu vreau să-mi mai adune dureri în ochit mei Pe tot ce-a fost odată uitarea vreau -s'o pun Lua-ţi de dinainte-mi, ascunde-ţi chipul ei !

Nu-mi răscoliţi durerea lăsaţ'-mi-o în tihnă Din tot cea fost odată nimic nu vreau s'ascult ; îmi trebue tăcere, mi-e sete de odihnă... Aducertle-am'nte m'ar istevi prea mult.

T. Hoe la l sebt •