1

Cap. 2 – DISPARITĂŢI ÎN DEZVOLTAREA REGIONALĂ. 2.1. Disparităţi în dezvoltare

2.1.1. Introducere 2.1.2. Evoluţia PIB-ului în UE faţă de concurenţii principali 2.1.3. Definiţii 2.1.4. Disparităţi regionale în cadrul Europei de Vest

2.2. Disparităţi între România şi celelalte ţări ale UE. 2.2.1. Statele care au un PIB pe cap de locuitor foarte scăzut reduc decalajul cu mult mai

repede 2.2.2. Cele patru (foste) ţări de coeziune continuă să reducă decalajul 2.2.3. La nivel regional situaţia se ameliorează 2.2.4. Regiunile întârziate reduc decalajul. 2.2.5. Regiunile întârziate din UE-15 2.2.6. Regiunile cu PIB pe cap de locuitor sub nivelul de 50% din media UE-27 reduc

decalajul mai repede 2.2.8. Divergenţa din cadrul ţărilor reflectă creşterea rolului capitalelor şi concentrarea

activităţii economice în capitale 2.3. Disparităţi interregionale în România.

2.3.1. Structura regiunilor şi particularităţile acestora 2.3.2. Decalaje regionale la orizontul anului 2010

2.1. Disparităţi în dezvoltare 2.1.1. Introducere Un clasament al Biroului de Statistică al Uniunii Europene, Eurostat de la începutul lui 2007, arată că anumite regiuni din nord-estul României ocupă ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte puterea de cumpărare a cetăţenilor. Potrivit documentului, în aceste zone, Produsul Intern Brut pe locuitor1 reprezintă mai puţin de un sfert din media Uniunii Europene. Deşi indicatorul este folosit pentru a compara nivelul dezvoltării economice în anumite regiuni, nu reflectă totuşi veniturile pe cap de familie - arată raportul Eurostat. ►Din totalul celor 268 de regiuni luate în calcul la întocmirea clasamentului, 50 depăşesc nivelul de 125 la sută din media europeană a produsului intern brut pe locuitor. Majoritatea acestor zone se află în Marea Britanie şi Germania, urmate de Italia, Austria, Belgia sau Spania. ►Cea mai scăzută rată a PIB se află în 15 regiuni din Bulgaria, Polonia şi România - cu cel mai scăzut nivel în regiunile din nord-estul României. În aceste zone, în 2004 - cu trei ani înainte ca România să devină stat membru al Uniunii Europene, nivelul PIB era la 24 la sută din media uniunii europene, extinse la 27 de state. Alături de regiunile din România, pe ultimele locuri se mai situau zone din Bulgaria şi Polonia. ►Eurostat menţinează de asemenea 70 de regiuni în care PIB este aproape o treime din nivelul Uniunii Europene - 15 dintre aceste zone se află în Polonia, câte 8 în Grecia şi România, 7 în Cehia, câte 6 în Bulgaria şi Ungaria. În aceeaşi categorie se încadrează însă şi unele regiuni din ţări ca Franţa, Italia, Portugalia şi Spania. ►Pe primul loc al clasamentului se află regiunea Londra din Marea Britanie, unde produsul intern brut pe locuitor depăşeşte 300 la sută din media europeană, urmată de zona Luxemburg - cu un nivel PIB de 250 de procente faţă de nivelul comunitar, capitala Belgiei, Bruxelles - reşedinţă a comisiei europene - unde nivelul indicelui este aproape de 250 la sută, în ciuda unei rate a şomajului de circa 20 la sută. Pe locurile următoare în clasamentul Eurostat erau regiunile Hamburg din Germania, Viena - Austria şi zona capitalei Franţei, Paris2.

1 Valoarea produsului intern brut pe locuitor, luată în calcul la întocmirea clasamentului Eurostat, reflectă nivelul activităţii economice dintr-o regiune, în funcţie de puterea de cumpărare a cetăţenilor. 2 Studiul Eurostat precizează că este posibil ca nivelul PIB să fie supraevaluat în aceste regiuni şi subevaluat în regiuni locuite de persoane care fac naveta.

2

2.1.2. Evoluţia PIB-ului în UE faţă de concurenţii principali În SUA, PIB-ul pe cap de locuitor în termeni de SPC a fost cu 60% mai mare decât media UE-27 şi cu 43% mai mic decât media UE-15. Numai două state membre, Irlanda şi Luxemburg au înregistrat niveluri peste cel american. În Japonia, PIB-ul pe cap de locuitor, în acelaşi an, a depăşit media UE-27 cu 19%, însă, în acest caz, şase state membre au avut un nivel superior mediei UE-27, iar în cazul altor cinci state membre, nivelul PIB-ului a fost doar uşor inferior. Între 1995 şi 2005, PIB-ul pe cap de locuitor al UE a crescut aproximativ la acelaşi nivel ca în SUA (2% faţă de 2,1%), de două ori mai repede decât cel din Japonia.

Discrepanţele regionale în ceea ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor sunt cu mult mai pronunţate în UE-27 decât în SUA sau Japonia, în special în urma ultimelor două extinderi recente. În UE, în regiunea în care PIB-ul pe cap de locuitor înregistrează nivelul cel mai înalt, acesta este de 8 ori mai mare decât în regiunea în care se înregistrează nivelul cel mai scăzut. În SUA, diferenţa reprezintă doar 2,5 puncte procentuale, în timp ce în Japonia este de 2 puncte procentuale. Toate statele din SUA au un PIB pe cap de locuitor mai mare decât media UE. În Japonia, 40 din 47 de regiuni înregistrează, de asemenea, un PIB pe cap de locuitor mai mare decât media UE. În mod evident, obiectivul de a reduce discrepanţele regionale şi de a asigura coeziunea economică şi socială în cadrul UE este cu mult mai mare decât în SUA sau în Japonia.

Variaţia ratei creşterii PIB-ului pe cap de locuitor în regiunile din UE este, de asemenea, cu mult mai mare decât în SUA. Pe parcursul perioadei 1997-2004, creşterea la nivel regional în UE a variat de la sub zero, la peste 8,6%, în timp ce în SUA, ea a variat de la zero la 3,6%. Această variaţie mai mare a ratei creşterii este, totuşi, într-o oarecare măsură, pozitivă, dacă se ia în considerare necesitatea imperioasă ca regiunile cu venituri mici să reducă decalajul.

În China, PIB-ul pe cap de locuitor în termeni de SPC reprezintă doar o cincime din media UE, în timp ce în India reprezintă o optime. În România şi Bulgaria, care au cel mai mic PIB pe cap de locuitor din UE, nivelul este, totuşi, de cel puţin două ori mai mare decât în India şi cu 50% mai mare decât în China. Pe de altă parte, aceste două state reduc cu rapiditate decalajul faţă de nivelul UE. În ultimul deceniu, creşterea PIB-ului pe cap de locuitor în India s-a dublat faţă de UE, iar cea din China a fost de trei ori mai mare decât cea europeană. Cu toate acestea, chiar dacă astfel de rate mari ale creşterii pot fi susţinute, va fi nevoie de peste 40 de ani pentru ca PIB-ul pe cap de locuitor în China să se apropie de nivelul actual din UE.

În ciuda marii diferenţe în ceea ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor, dimensiunea decalajelor regionale în India şi China este asemănătoare cu cea existentă în UE. Regiunea cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor atât în China cât şi în India are un nivel de şapte ori mai mare decât în regiunile cu cel mai mic PIB pe cap de locuitor, în timp ce în UE se înregistrează o diferenţă de opt ori mai mare. Diferenţele în ceea ce priveşte ratele creşterii PIB-ului regional, în perioada 2000-2004, au fost foarte similare cu cele înregistrate în UE, variind între 1% şi 13%, în timp ce în China, această variaţie a fost cu mult mai mică — 6%-11%. 2.1.3. Definiţii Deşi formată din 27 de state membre, Uniunea Europeană3 acordă o atenţie deosebită celor 268 de regiuni ale sale, considerând că acestea reprezintă adevăratul motor al dezvoltării pe toate planurile: economic, social, cultural etc. Această abordare are la bază observaţia că, în interiorul fiecărei ţări, există diferenţe de dezvoltare între regiuni, diferenţe care ar putea creşte fără implicarea direct a Uniunii şi a statelor sale membre. Politica UE care are drept scop reducerea decalajelor existente între regiunile Europei este cunoscută sub denumirea de politica de coeziune, fiind, înainte de toate, o politică a solidarităţii. Aceasta se bazează, în principal, pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin contribuţia statelor membre, către regiunile mai puţin prospere din UE, cu scopul promovării unui nivel înalt de competitivitate şi de ocupare a forţei de muncă.

3 Potrivit Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, la fiecare trei ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor un raport privind progresele înregistrate în realizarea coeziunii economice şi sociale, însoţit, dacă este cazul, de propuneri corespunzătoare.

3

Se urmăreşte, astfel, asigurarea unei dezvoltări stabile şi durabile a UE şi o funcţionare optimă a Pieţei Interne. Această redistribuire se face prin intermediul instrumentelor structurale, care sunt alocate în funcţie de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei regiuni, pe perioade succesive de câte şapte ani, denumite perioade de programare.

Disparităţile regionale numite şi patologii regionale pot fi clasificate în două categorii, legat de cauzele ce le-au determinat:

- ereditar-tradiţionale, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care nu au constituit obiectul unei intervenţii de politică de dezvoltare regională, care sunt cel mai greu de atenuat, în special din cauza rezistentei la schimbare;

- dobândite, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care sub efectul evoluţiei economice au devenit fie zone de recesiune, fie zone de creştere economica excesivă, acestea fiind mai dispuse la oferta de alternativă economică în vederea atenuării recesiunii sau supra-dezvoltării. Din punctul de vedere al acoperirii spaţiale disparităţile se clasifică astfel:

- disparităţi intraregionale, ce acoperă un teritoriu inclus în suprafaţa unei regiuni de dezvoltare;

- disparităţi interregionale 4 , ce acoperă un teritoriu ce se întinde pe suprafaţa mai multor regiuni de dezvoltare ale unui stat. - disparităţi europene, diferenţele majore dintre regiunile Europei care nu constau nici în limba folosită, nici în istorie şi tradiţii, ci în gradul de dezvoltare al acestora, în standardul de viaţă al locuitorii lor. Disparităţile de dezvoltare fac diferenţa, iar intervenţiile politicii de dezvoltare regională încearcă să atenueze tocmai aceste deosebiri. Deşi este evident că de la pre-aderare la integrare, pentru economiile avansate paşii constau în armonizare orizontală, în cazul restului ţărilor Central şi Est Europene (ŢCEE - Central and East European Countries), în care disparitatea de dezvoltare este de nivel statal, armonizarea are aspecte verticale, aspect important al problematicii extinderii, în ansamblu, şi o provocare cheie pentru dezvoltarea regională, caz în care armonizarea înseamnă sau adaptarea modelelor europene, sau o aşteptare legată de ritmul de dezvoltare al fostelor ŢCEE. Intr-un context mai larg, disparităţile cresc nu numai între regiuni, ci şi între indivizi şi grupuri sociale. 2.1.4. Disparităţi regionale în cadrul Europei de Vest (cei 15) Analiza disparităţilor regionale5 în cadrul Europei de Vest nu dispune de date comparabile capabile să elucideze complexitatea problemelor regionale. Majoritatea cercetărilor la scara Uniunii Europene, asupra disparităţilor regionale, se bazează pe PIB/locuitor şi pe ratele şomajului, ambii indicatori asociaţi cu probleme de durabilitate6 . Cu toate acestea, situaţia socio-economică regională a Europei de Vest era caracterizată de trei aspecte cheie7.

Un prim aspect consta în faptul că disparităţile regionale încă sunt considerabile, conform standardelor internaţionale, comparate cu cele din SUA sau Japonia de exemplu, şi există o dispersie importanta a lor, în interiorul statelor UE15, în special în Spania, Italia şi Germania. Erau extrem de mari diferenţe in PIB/ locuitor în cadrul UE 15. Cele mai sărace regiuni - 14 (în principal în estul Germaniei, Grecia şi Portugalia) aveau un PIB/ locuitor sub 55% din mediu comunitară, în timp ce cele 14 cele mai bogate regiuni (în principal din vestul Germaniei şi capitalele celor mai dezvoltate state membre UE) aveau un PIB/ locuitor cu peste 30 % peste media UE15.

În al doilea rând, problema regională majoră a UE 15 era situaţia centru-periferie a disparităţilor economice. Deşi simplificarea este periculoasă - câteva regiuni sărace sunt aproape de regiuni bogate şi multe aparente regiuni bogate au disparităţi intra regionale majore - zonele cele mai sărace erau concentrate pe marginile UE15 - în cele patru „ţări de coeziune” (Grecia, Portugalia.

4 Directorate General for Regional Policy of CCE, Interregional Coopera/ion Projects: An Interim Report on the Progress of Interregional Cooperation Projects funded by ERDF, RECITE Office, Bruxelles, Belgia, 1983, pag 2 5 Batchler J., RegionalPolicy in Europe-‚ Which way foreward ?, European Policics Research Centre, Glasgow, Marea Britanie, 1998, pag.4

6 Wishkide l’\ Yuill D, Davezics L. Prud’hoitime, Agenda 2000 tind the Targe.ring of EU Cuhestiw. I’oiicy, Document la Conferinţa CEIES- Regional Information Serving Regional Policy in Europe, Rennes, Franţa.1998

7 „ Dignan T. Regional Dt.tpariues and fanionul Polky in tke European Union, Oxford Review of Bcoraimic Policy, U{2), Marea Britanic. 1995, pag. 64

4

Irlanda şi Spania), precum şi în sudul Italiei şi estul Germaniei. Aceste zone erau distincte în termenii relativei importanţe a agriculturii (considerată săracă conform standardelor UE15), a stării economice de margine, sub-productivitate medie, pieţe financiare subdezvoltate, deficienţe infrastructurale şi deficite în cercetare şi inovaţie (CE, 1994). Datele statistice asupra ratei şomajului regional confirmau parţial acest tablou centru-periferie: de la 5 la 23 % în perioada 1994-96 (la o medie comunitară de 10.9 %), cele mai înalte rate ale şomajului înregistrându-se în Spania, sudul Italiei, estul Germaniei, Finlanda şi Irlanda, iar cele mai scăzute în Austria, vestul Germaniei şi nordul Italiei. Erau de asemenea diferenţe calitative: locurile de muncă de înalt nivel şi statut erau concentrate în zone metropolitane, de-a lungul axelor majore europene (din sud-estul Angliei spre nordul Italiei), în timp ce locurile de muncă de nivel scăzut reveneau zonelor periferice8.. Dincolo de contrastul centru-periferie, exemplele de şomaj regional erau mult mai complexe decât cele ale PIB/locuitor, reflectând parţial influenţa factorilor naţionali, ca de exemplu politici şi structuri sectoriale ale bunăstării, derivând însă şi din faptul că existau disparităţi teritoriale semnificative în interiorul a numeroase ţări dezvoltate. Cele mai importante probleme regionale, în cele mai dezvoltate ţări membre ale UE15, erau percepute a fi concentrările de şomaj structural pe termen lung în special în vechile regiuni industriale aflate în proces de restructurare şi diversificare economică şi de asemenea (mai recent) în zonele rurale care sufereau din cauza declinului agriculturii şi al altor sectoare primare.

Al treilea aspect de model socio-economic regional al UE 15 consta în lipsa unei tendinţe clare a disparităţi lor regionale în timp. Parţial, aceasta depindea de perioada şi de scala folosite în analiză. Combaterea disparităţilor interregionale reprezintă un pas ulterior cooperării intraregionale, menită a combate disparităţile din interiorul unei regiuni. In acest sens FEDR recomandă elaborarea unor proiecte de cooperare interregională ale căror obiective sunt:

încurajarea transferului rapid de know-how, în particular dinspre cele mai avansate regiuni spre cele mai puţin avansate;

crearea economiilor de scară prin implementarea unor programe comune şi ca răspuns la aceleaşi probleme şi provocări;

promovarea eficienţei administrative, în particular referitoare la procesul dezvoltării regionale în ariile cu probleme;

sprijin în dezvoltarea unor politici comunitare, în special acolo unde ele au un impact asupra dezvoltării regionale.

Pe termen lung, mai multe studii menţionau o restrângere a disparităţilor regionale la diferite nivele, pană în 1973, iar după aceea o stagnare (sau chiar o lărgire) a acestora din anii 70 şi până în primii ani 90 9 . Alte cercetări asupra tendinţelor disparităţilor sugerau o anume convergenţă a diferenţelor regionale din UE15 (de la mijlocul anilor ‚80 şi până în primii ani ´90), dar cu o tendinţă, scăzută, oscilantă şi datorată în principal convergenţei dintre câteva ţări periferice şi restul ţărilor UE15. În conformitate cu datele UE15, diferenţele în PIB/locuitor dintre ţările de coeziune şi restul ţărilor UE15 s-au restrâns în perioada 1986-1993, cu o îmbunătăţire a indicatorului de la 64 % din media comunitară, în l986, la 70% în 1993. Cu toate acestea, în timp ce tendinţa a fost pozitivă pentru Irlanda, Spania şi Portugalia, situaţia Greciei s-a înrăutăţit în ceea ce priveşte PIB/locuitor. Analiza tendinţelor şomajului regional a condus de asemenea la puţine dovezi (evidenţiere limitată) de convergenţă, pe arii larg răspândite, a ratelor şomajului regional, din primii ani ‚80 şi până în primii ani ‚90. Într-adevăr, Baddely, Martin şi Tyler10 arătau că disparităţile şomajului regional european erau de fapt caracterizate de o stare de echilibru a disparităţilor înalt persistente în şomajul regional. 8 Dunford M- Pcrrons D. Regional inequality, Regimes of Accumulations and Economic in Contemporary Europe, Transactions of the Instituie of British Geographers NS, 19, Londra, Marea Britanie, 1994. pag.163 9 Hajdu Z Horvath G, European Chailenges arul Hungariun Responses in Regional PoHcy, Centrul de Sludii Regionale, Academia Ungară de Ştiinţe. Pecs, Ungaria, 1994, pag.38 10 Baddely M, Martin R, Tyler P, European Regional Unvmploymefil Disptiriiies: Convergence or Pasistcnce?, European Urban and Regional Sntdies, 5{3), Londra, Marea Britanic. 1998, pag. 195

5

Diferenţele regionale din interiorul ţărilor părea a fi suferit o scădere, deşi există o mare variaţie între statele membre şi un scăzut consens în privinţa rezultatelor studiilor întreprinse, De exemplu, din primii ani ‚80 şi până în primii ani ‚90, ratele şomajului regional, atât în Marea Britanic cât şi în Germania, au urmat o continuă tendinţă de scădere. In Spania, Hegg11‚ observa că distanţa deja mari dintre regiunile bogate (Madrid, Catalunia) şi regiunile cele mai sărace (Galicia şi Asturia) s-a mărit în anii ‚80 şi în primii ani ‚90. Alţi autori arătau că s-a înregistrat o convergenţă (creştere) regională a veniturilor şi a locurilor de muncă in perioada 1985-1991 - tendinţă clară la nivelul global al Comunităţilor Autonome, dar mai puţin evidentă la nivelul color 55 de provincii. În pofida disputei asupra tendinţelor convergente, evident existau largi disparităţi în venituri şi şomaj de-a lungul Europei şi în interiorul multor ţări membre ale UE15. În elaborarea unor răspunsuri prin „politici” de dezvoltare, la aceste provocări, o întrebare cu un grad crescător de dificultate era aceea „cum trebuie definită o politica regională ?”. În condiţiile europene, politica regională înregistra iniţiative de excludere socială la o extremă şi aspiraţia politicii industriale a Uniunii Europene de îmbunătăţire a competitivităţii pieţelor globale, la cealaltă extremă. De asemenea, nu exista o singură politică regională: majoritatea ţărilor aveau o întreagă varietate de politici „spaţiale”, angajate la numeroase nivele zonale şi cu o multitudine de obiective. Focalizarea politicii regionale era orientată asupra politicilor regionale statale, acceptând în mod pragmatic (diferite) definiţii naţionale, încercând să se impună câteva clasificări de substanţă care puteau face posibile comparaţiile între ţări. Mai mult, răspunsul întregii politicii a UE15, la disparităţile regionale, era pus în discuţie prin punerea în lumină a aspectelor cheie ale Fondurilor Structurale.

2.2. Disparităţi interregionale în UE

Regiuni cu PIB <75% sub media UE, 1995 şi 2004 UE-15 NMS12 UE-27 1995 2004 1995 2004 1995 2004 Număr regiuni 213 55 268 Pop totală- mil 372 386 106 104 479 490 PIB pe cap de locuitor <75% sub media UE

Număr 27 21 51 49 78 70 Regiuni % 13 10 93 89 29 26

Nr -mil 32 32 103 91 136 123 Populaţie % 9 8 97 88 28 25

Discrepanţele regionale în termeni de PIB pe cap de locuitor între regiunile din UE s-au redus considerabil de-a lungul ultimului deceniu pe măsură ce creşterea economică în regiunile cel mai puţin prospere a depăşit-o pe cea din alte zone. Aceasta a însemnat, în acelaşi timp, o reducere a discrepanţei în termeni de potenţial economic între centru şi periferie, precum şi o reducere aferentă a dezechilibrului teritorial. Cu toate acestea, deşi convergenţa nivelurilor PIB-ului pe cap de locuitor de la o regiune la alta a fost însoţită de o reducere a discrepanţelor în termeni de rată a ocupării şi rată a şomajului, acestea continuă să fie importante atât între diversele părţi ale Uniunii cât şi între diversele zone din cadrul regiunilor, reprezentând, astfel, o ameninţare, în unele locuri, la adresa coeziunii sociale. De la jumătatea anilor ‚90, Uniunea Europeană (UE-27) a cunoscut, mai întâi, un avânt economic, creşterea PIB-ului real pe cap de locuitor12 a atins nivelul de 4% în 2000, şi, mai apoi, o încetinire în cadrul căreia s-a înregistrat o creştere de mai puţin de 1% atât în 2002 cât şi în 2003. În 2004 şi 2005, s-a înregistrat o creştere modestă de 1,9% respectiv 1,3%. Situaţia este diferită în cazul celor 12 noi state membre, cele 10 care au aderat la UE în 2004 şi

cele două care s-au alăturat la începutul anului 2007. 11 Hegg I- Oudgin (_S, Morris 1). The assesinetit: Regional Policy in tlic Emopean Union. Oxford Revisw of Iiconomic Policy, 11(2), Marca Bnrame, 1995. pag. I. 12 Calcularea creşterii economice pe baza modificărilor PIB-ului pe cap de locuitor, nu pe baza PIB-ului, are beneficiul de a lua în considerare modificările totalului populaţiei. Date fiind diferenţele mari în termeni de creşterea populaţiei în cadrul UE- 27, creşterea PIB-ului pe cap de locuitor oferă o imagine mai relevantă a creşterii economice.

6

Aceste 12 state au înregistrat, de asemenea, o creştere mare a PIB-ului pe cap de locuitor, şi anume 6%. Cu toate acestea, încetinirea ulterioară a fost cu mult mai puţin severă şi mai puţin răspândită, afectând, în special, Polonia (unde creşterea a căzut de la peste 5% pe an la abia puţin peste 1% în 2001 şi 2002).

Prin urmare, creşterea a atins în medie 3,1% în 2001 şi a crescut la 3,4% în 2002. Pe măsură ce Polonia îşi revenea, creşterea a ajuns la nivelul de 6% în 2003 şi 2004, continuând să rămână la un nivel ridicat în 2005 – 5%.

Între 1995 şi 2005, rata creşterii a variat în mod semnificativ între noile state membre, unele state înregistrând o creştere deosebit de rapidă. Cele trei State Baltice şi-au dublat PIB-ul pe cap de locuitor în termeni reali în zece ani, înregistrând o medie anuală a creşterii economice de 7-8%. În schimb, economia Bulgariei şi a României a regresat în a doua jumătate a anilor ‚90, însă, din 2000, a cunoscut o creştere cu o medie de 6% pe an.

Extinderea UE din 2007 cu România şi Bulgaria a mărit teritoriul Uniunii cu 8,6%, iar populaţia acesteia cu 6,3% - un aport similar a fost adus de Austria, Finlanda şi Suedia când acestea au aderat la jumătatea anilor ´90 – însă PIB-ul Uniunii, măsurat în termeni de standard al puterii de cumpărare, nu a crescut decât cu 1%, mai puţin decât la oricare altă extindere anterioară. PIBul pe cap de locuitor reprezintă numai 35% din media UE în Bulgaria şi, respectiv, 38% în România. În consecinţă, aderarea celor două state reduce nivelul mediu al UE privind PIB-ul pe cap de locuitor cu puţin peste nivelul de 4%. Deşi creşterea PIB-ului în ambele state s-a situat cu mult peste media UE începând din 2001 (şi anume, având o medie de 5% şi, respectiv, 6%), în ritmul acesta, vor fi necesari încă vreo 20 de ani pentru ca PIB-ul pe cap de locuitor al acestor state să ajungă la nivelul de 75% din media UE.

2.2.1. Statele care au un PIB pe cap de locuitor foarte scăzut reduc decalajul cu mult mai repede

În perioada de 10 ani cuprinsă între 1995 şi 2005, creşterea PIB-ului pe cap de locuitor în toate noile state membre, cu excepţia Ciprului, a depăşit rata medie a UE-27. Din 2000, creşterea cea mai mare s-a înregistrat în statele cu nivelul cel mai scăzut de PIB pe cap de locuitor în termeni de standarde ale puterii de cumpărare (SPC). În cele opt noi state membre cu cele mai mici niveluri de PIB pe cap de locuitor, creşterea înregistrată în perioada 2000-2005 a fost de 5 puncte procentuale peste media UE-27 de 1,4%. Cu toate acestea, în Polonia, creşterea nu a fost la fel de mare, având, în medie, numai 3% pe an faţă de rate ale creşterii cuprinse între 5% şi 9% în celelalte şapte state.

În cele patru noi state membre cu nivelurile cele mai ridicate de PIB pe cap de locuitor – Cipru, Slovenia, Republica Cehă şi Malta – creşterea nu a fost la fel de puternică, totuşi, în medie, s-a situat între 0,6 şi 1,8 puncte procentuale peste media UE-27 în Slovenia, Republica Cehă şi Malta, în timp ce în Cipru creşterea înregistrată a fost puţin sub media UE.

2.2.2. Cele patru (foste) ţări de coeziune continuă să reducă decalajul Dezvoltarea Greciei, Spaniei, Irlandei şi Portugaliei a fost inegală în perioada 1995-2005. În

toate acestea, mai puţin în Portugalia, creşterea economică anuală a depăşit considerabil media UE Începând din 1995, Irlanda s-a dezvoltat mult mai rapid decât celelalte state din UE-15. Între 1995 şi 2005, creşterea medie anuală a PIB-ului său pe cap de locuitor a fost de patru puncte procentuale peste media UE. Drept urmare, în 2005, Irlanda s-a situat pe locul doi în privinţa celui mai mare PIB pe cap de locuitor în UE în termeni de SPC.

În Spania, creşterea PIB-ului pe cap de locuitor a fost, în medie, cu 0,7 puncte procentuale pe an mai mare decât media UE pe durata acestor 10 ani. Drept urmare, în 2005, PIB-ul pe cap de locuitor în termeni de SPC a fost puţin mai mare decât media UE-27.

În Grecia, creşterea a fost mai puternică, cu o medie de 1,5 puncte procentuale peste media UE în perioada 1995-2005, mărind PIB-ul pe cap de locuitor la 85% din media UE în 2005.

În Portugalia, creşterea s-a situat peste media UE până în 1999, însă de atunci s-a aflat cu mult sub rata creşterii din tot restul UE, cu semne reduse de redresare. În consecinţă, în 2005, PIB-ul pe cap de locuitor în termeni de SPC a fost de numai 74% din media UE, sub nivelul înregistrat în Republica Cehă şi Slovenia.

7

2.2.3. La nivel regional situaţia se ameliorează Comparând primele 20% de regiuni NUTS 2 din UE-27 cu ultimele 20% în termeni de PIB pe

cap de locuitor între 1995 şi 2004, se observă în mod evident reducerea decalajului care a avut loc în această perioadă, proporţia dintre nivelul mediu al primelor regiuni şi cel al celor din urmă coborând de la 4,1 la 3,4.

În 1995, 78 din 268 de regiuni NUTS 2, care, în prezent, formează UE-27, au avut un PIB pe cap de locuitor sub 75% din media UE-27 (denumite în continuare regiuni „întârziate”). Din aceste 78 de regiuni, 51 se aflau în noile state membre şi 27 în restul Uniunii. Din cele 51 de regiuni din noile state membre, 39 aveau un PIB pe cap de locuitor sub 50% din media UE. Numai patru regiuni din noile state membre au avut un nivel al PIBului pe cap de locuitor sub 75% din media UE: Praga, Bratislava, Cipru şi Malta.

2.2.4. Regiunile întârziate reduc decalajul. Până în 2004 situaţia s-a îmbunătăţit în mod semnificativ, rămânând doar 70 de regiuni

întârziate, 49 în noile state membre şi numai 21 în restul Uniunii. Cele trei regiuni din noile state membre în care PIB-ul pe cap de locuitor s-a ridicat la peste 75% din media UE au fost Slovenia şi două regiuni care includ capitala naţională, Mazowieckie în Polonia şi Közép-Magyarország în Ungaria. Faptul că nu au fost mai multe regiuni, în ciuda unei creşteri relativ mari în aceste ţări în această perioadă, scoate în evidenţă nivelul scăzut de PIB pe cap de locuitor de la care au plecat. În acelaşi timp, numărul regiunilor care au PIB-ul pe cap de locuitor sub 50% din media UE a scăzut de la 39 la 32. PIB-ul pe cap de locuitor al Maltei tocmai a coborât sub 75% din media UE în 2004.

În restul UE, trei regiuni italiene, Campania, Puglia şi Sicilia, au cunoscut o scădere a PIB-ului pe cap de locuitor sub 75% din media UE, în timp ce în alte nouă regiuni a urcat peste acest nivel – două regiuni din Grecia, patru din Spania, regiunea Cornwalldin Regatul Unit, regiunea Dessau din Germania şi sudul şi estul Irlandei, inclusiv oraşul Dublin. Toate aceste nouă regiuni primesc de multă vreme sprijin prin fondurile structurale cu statut de regiuni Obiectiv1.

Deoarece populaţia celor trei regiuni italiene are aproape aceeaşi dimensiune ca populaţia celor nouă regiuni în care PIB-ul pe cap de locuitor a crescut peste nivelul de 75% din media UE, mărimea populaţiei totale care trăieşte în regiuni întârziate în UE-15 aproape că a rămas neschimbată.

2.2.5. Regiunile întârziate din UE-15 Regiunile întârziate din UE-15 (definite în raport cu media PIB-ului pe cap de locuitor din UE-

15), care au fost beneficiare importante ale sprijinului prin fondurile structurale şi de coeziune, au demonstrat o creştere semnificativă a PIB-ului pe cap de locuitor faţă de restul UE în perioada 1995-2004. În 1995, 50 de regiuni cu un total de 71 milioane de locuitori au avut un PIB pe cap de locuitor sub 75% din media UE-15. În 2004, în 12 din aceste regiuni cu populaţie de aproape 10 milioane, răspândită pe tot cuprinsul UE (în Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Portugalia, Austria şi Regatul Unit), PIB-ul pe cap de locuitor s-a ridicat peste pragul de 75%.

Pe de altă parte, în cinci regiuni, PIB-ul pe cap de locuitor a coborât sub nivelul de 75% din media UE pe parcursul perioadei, trei regiuni din sudul Italiei, Hainaut în Belgia şi Lüneburg în Germania, care împreună totalizau o populaţie de aproximativ 6 milioane.

2.2.6. Regiunile cu PIB pe cap de locuitor sub nivelul de 50% din media UE-27 reduc

decalajul mai repede Statele membre cu un nivel redus de PIB pe cap de locuitor au tins să crească mai repede decât

alte ţări în ultimii ani, ceea ce înseamnă o reducere semnificativă a decalajului. Între 1995 şi 2000, creşterea PIBului pe cap de locuitor în regiunile în care acesta era sub 50%

din media UE a fost, în ansamblu, mai mică decât în restul UE. Cu toate acestea, acest fapt s-a datorat contracţiei economice din România şi Bulgaria care a afectat pe toate cele 14 regiuni din această zonă. În cele 19 regiuni care au mai rămas, media creşterii a fost puţin peste 4% pe an, cu mult deasupra mediei UE-27 situate puţin sub nivelul de 3%. Între 2000 şi 2004, media creşterii în regiunile cu PIB pe cap de locuitor sub 50% (de această dată inclusiv regiunile române şi bulgare) a fost doar puţin mai mică decât în perioada anterioară, aproape 4% pe an, cu toate că acest nivel a fost cu mult deasupra mediei UE de 1,6%.

8

În regiunile în care PIB-ul pe cap de locuitor se situează între 50% şi 75% din media UE-27, creşterea de-a lungul perioadei menţionate a fost, de asemenea, mai mare decât în alte regiuni, chiar dacă într-o proporţie mai mică (doar cu 0,1% peste media UE înainte de 2000 şi cu 0,3% peste media UE după anul 2000).

Câteva dintre regiunile cu PIB pe cap de locuitor peste nivelul de 75% din media UE au înregistrat rate ale creşterii foarte scăzute sau chiar negative între 1995 şi 2004. În cinci regiuni - Guyana, Champagne-Ardenne şi Poitou- Charentes în Franţa, Berlin în Germania şi Valea Aosta în Italia PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut în termeni reali în ultimii nouă ani. În alte doisprezece regiuni, creşterea a fost sub 0,5% pe an. Mai mult, pe durata a patru ani, 2000-2004, PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut în 27 de regiuni, în timp ce în alte 24 creşterea înregistrată a fost sub nivelul de 0,5% pe an. (Fig. 1.6).

2.2.7. Se poate aprecia că la nivelul UE, are loc o convergenţă În consecinţă, în perioada 1995-2004, discrepanţele în termeni de PIB pe cap de locuitor dintre

regiunile NUTS 2 s-au redus în cadrul UE, cea mai mare parte din reducere având loc în ultimii patru ani. Aceasta a fost confirmată prin numeroase măsuri statistice (inclusiv coeficientul Gini şi coeficienţii de variaţie ponderaţi), în special prin reducerea decalajului în termeni de PIB pe cap de locuitor între regiunile cele mai prospere şi cele mai puţin prospere.

Ca parte a acestei convergenţe, a existat, de asemenea, o reducere a decalajului între regiunile-nucleu din partea centrală a UE (aşa numitul Pentagon care situat între Londra, Hamburg, Munich, Milano şi Paris) şi din alte părţi ale UE, contribuind, astfel, la coeziunea teritorială. Prin urmare, regiunile periferice, definite în mare, au avut rezultate mai bune în termeni de creştere în această perioadă decât centrul economic tradiţional al UE.

Această performanţă privind creşterea economică mai semnificativă nu priveşte, totuşi, toate regiunile periferice, la fel cum rezultatele privind creşterea economică relativ slabă nu se aplică tuturor regiunilor-nucleu. În alte cuvinte, lucrurile sunt cu mult mai complicate decât ar putea să sugereze o simplă comparaţie între regiunile-nucleu şi regiunile periferice. Unele regiuni par a fi depăşit handicapurile care provin din situarea lor periferică, cel puţin pe parcursul acestei perioade, altele nu.

Examinând ce s-a întâmplat cu discrepanţele regionale în cadrul ţărilor, în ultimii ani, se observă că mare parte din convergenţa regională care a avut loc la nivel UE este o consecinţă a convergenţei ţărilor cu venituri mici mai degrabă decât a regiunilor cu venituri mici ca atare. Pentru a întări coeziunea sub toate cele trei dimensiuni ale sale – economică, socială şi teritorială – este important ca discrepanţele regionale să se reducă atât în cadrul ţărilor cât şi în cadrul UE în ansamblu.

În practică, convergenţa PIB-ului pe cap de locuitor la nivel regional s-a produs, în unele state membre, în ultimii ani în timp ce în altele a avut loc o divergenţă a PIB-ului pe cap de locuitor. În Austria, discrepanţele în termeni de PIB pe cap de locuitor între regiuni s-au micşorat în perioada 1995 - 2004. Cu toate acestea, în Germania, Franţa, Grecia, Spania şi Italia, precum şi în Belgia şi Finlanda, s-au înregistrat puţine schimbări. În Regatul Unit, Suedia, Ţările de Jos şi Portugalia, discrepanţele au crescut între 1995 şi 2004: cea mai mare parte a acestei divergenţe a apărut între 1995 şi 2000, Regatul Unit şi Portugalia au înregistrat o divergenţă moderată între 2000 şi 2004, în timp ce Suedia şi Ţările de Jos au cunoscut o convergenţă moderată pe parcursul acestei perioade.

În Polonia şi Ungaria s-a înregistrat, de asemenea, o creştere a discrepanţelor regionale în perioada 1995-2000, însă la o scară cu mult mai mare decât în Regatul Unit, fără să se înregistreze prea multe schimbări între 2000 şi 2004. În Republica Cehă, la fel ca în România şi Bulgaria, discrepanţele au crescut semnificativ de-a lungul acestei perioade, în timp ce în Slovacia a existat o creştere dar la o scară cu mult mai redusă.

2.2.8. Divergenţa din cadrul ţărilor reflectă creşterea rolului capitalelor şi concentrarea

activităţii economice în capitale O abordare orientată mai mult asupra teritoriului arată că în toate aceste ţări, în special în noile

state membre, mare parte din divergenţa în termeni de prosperitate regională a fost rezultatul unei mari concentrări a activităţii şi creşterii economice în şi în jurul capitalei. Mai mult, chiar şi în statele în care discrepanţele au rămas, în mare parte, neschimbate sau în care acestea s-au redus, PIB-ul pe cap de locuitor din regiunea din jurul capitalei a crescut mai repede decât în alte părţi alte ţării.

9

Între 1995 şi 2004, toate regiunile din jurul capitalei, cu excepţia Berlinului, şi-au mărit sau, cel puţin, şiau menţiunea ponderea în cadrul PIB-ului naţional. Această creştere a fost semnificativă, în special, în Varşovia, Praga, Budapesta, Sofia şi Bucureşti. Creşterea economică relativă a zonelor din jurul capitalei este strâns legată de faptul că reprezintă o atracţie ca locaţii atât pentru societăţi cât şi pentru persoanele fizice. Aceasta tinde să aibă drept rezultat o dezvoltare teritorială dezechilibrată în cadrul unei ţări dacă nu există alte centre de activitate economică, în special alte oraşe mari sau aglomerări urbane - sau chiar reţele de oraşe şi orăşele care să ofere acelaşi tip de atracţie (vezi Tablou).

În 2004, regiunile din jurul capitaleia au produs, în medie, 32% din PIB-ul ţării în care erau situate, deşi reprezentau numai 22% din populaţie. Toate regiunile din jurul capitalei, cu excepţia Berlinului, au un PIB pe cap de locuitor mai mare decât media naţională, iar în cazul a paisprezece regiuni, acesta este mai mare cu 40% până la 100%. Aceasta se datorează concentrării relative a activităţii economice în aceste regiuni, precum şi nivelurilor mai mari de productivitate ale acestora.

În medie, nivelurile productivităţii din regiunile din jurul capitalei au fost cu 25% mai mari decât nivelul naţional; Berlinul a fost singura capitală care a avut un nivel al productivităţii sub nivelul naţional. Prin urmare, regiunile din jurul capitalelor tind să acţioneze ca poli de creştere, atrăgând investiţii externe în sectorul antreprenorial prin intermediul gamei de servicii şi al facilităţilor pe care le oferă precum şi prin piaţa vastă pe care o reprezintă.

Între 1995 şi 2004, regiunile din jurul capitalei şi-au întărit poziţia economică în statul în cauză; ponderea lor în PIB-ul naţional a crescut, în medie, cu 9%, în timp ce populaţia a crescut cu numai 2%. Numai oraşele Berlin şi Dublin au cunoscut o scădere a ponderii lor în PIB-ul naţional (cu 10% şi, respectiv, 3%). a Sunt incluse regiunile din jurul capitalelor din toate statele membre, cu excepţia Maltei, a Ciprului şi Luxemburg-ului. Acestea se bazează pe regiunea NUTS 3, sau grupuri de regiuni NUTS 3 şi corespunde, în mare, unei zone de navetă. 2.3. Disparităţi interregionale în România Obiectivul fundamental al politicilor de dezvoltare regională îl constituie reducerea disparităţilor teritoriale, realizarea unui echilibru între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone. Un obiectiv al politicii regionale, specific acestei perioade, este acela de a facilita ajustările structurale şi sectoriale, susţinerea proceselor de restructurare şi relansare economică, refacerea şi stimularea capacităţii competitive a regiunilor, susţinerea proceselor de integrare europeană. Majoritatea ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu disparităţi regionale şi, în consecinţă, aplică strategii şi politici de dezvoltare regională. Trebuie însă avut în vedere că dificultăţile generate de dezechilibrele regionale şi posibilităţile de rezolvare a acestora nu pot fi abordate fără a ţine seama de nivelul general de dezvoltare al fiecărei ţări. România este o regiune a Uniunii Europene şi tot ansamblul de instrumente şi fonduri gestionate de Uniune au ca ţintă dezvoltarea acestei regiuni. La rândul său, România este suma regiunilor din interior, deci creşterea economică de ansamblu a României depinde de evoluţia acestor regiuni. Cum în UE există niveluri diferite de dezvoltare de la ţară la ţară, între regiunile României există, de asemenea, decalaje. Indicele de disparitate regională este un indicator care ne dă dimensiunea acestui fenomen. Polii la noi sunt reprezentaţi de Regiunea Nord-Est cu un PIB/locuitor în 2005 de 2.517 euro şi Regiunea Bucureşti-Ilfov cu 7.459 euro/locuitor, adică de trei ori mai mare decât cel al Regiunii Nord-Est. Cele opt regiuni prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte structura lor economică, ceea ce face ca anumite sectoare să joace un rol hotărâtor în dezvoltarea lor viitoare. Astfel economia regiunilor din sudul ţării (Sud – Est, Sud – Muntenia, Sud – Vest Oltenia) este influenţată de evoluţia sectorului agricol, acesta deţinând în zonele respective ponderi importante de peste 15%, ceea ce face ca în anii cu condiţii vitrege pentru agricultură creşterea produsului intern brut să fie influenţată negativ. De asemenea, sunt regiuni cu un potenţial turistic important (zona Bucovinei în regiunea Nord – Est, litoralul şi Delta Dunării în regiunea Sud – Est, etc.), evoluţiile economice ale acestora fiind influenţate şi de nivelul de utilizare al acestui potenţial. O altă particularitate este reprezentantă de zonele în care industria extractivă avea un rol important (bazinul Văii Jiului din regiunea Sud – Vest

10

Oltenia) şi a căror economie a fost afectată ca urmare a amplului proces de restructurare a sectorului minier. 2.3.1. Structura regiunilor şi particularităţile acestora

Regiunea Nord – Est furnizează aproximativ 12% din produsul intern brut pe total economie. In structură, agricultura regiunii are una din cele mai mari contribuţii la realizarea produsului intern brut regional (circa 15%), peste media naţională (circa 13%). In ceea ce priveşte industria principalele producţii sunt cele de cărbune, ţiţei, gaze naturale, benzină, motorină, fire şi fibre sintetice, îngrăşăminte chimice, ciment, hârtie şi cartoane, cherestea, mobilier din lemn, ţesături, zahăr. Ponderea acestei ramuri în produsul intern brut regional este sub media naţională. In cadrul industriei, ponderea cea mai mare o are industria prelucrătoare, urmată de ramura energie electrică, termică, gaze şi apă şi industria extractivă. Construcţiile participa cu o pondere apropiată de nivelul naţional (5,5% faţă de circa 6% media naţională). Referitor la sectorul serviciilor, în această regiune este de remarcat ponderea ridicată pe care o au în produsul intern brut serviciile „învăţământ, sănătate şi asistenţă socială, administraţie publică şi apărare” (circa 13%), clasându-se pe primul loc într-un top al regiunilor. De asemenea, o contribuţie importantă în produsul intern brut regional o au ramurile „comerţ, hoteluri şi restaurante” (10%), „transport, depozitare, comunicaţii” (circa 9%) şi „tranzacţii imobiliare, servicii prestate întreprinderilor” (peste 11%).

Regiunea Nord – Est, contribuie cu 15,1% la ocuparea totală a ţării, deţinând în acelaşi timp cea mai ridicată rată de ocupare în agricultură, de 42,7%, urmată de servicii 33,7% (18,8% servicii comerciale şi 14,9% servicii sociale) şi industrie şi construcţii cu 23,6%.

Regiunea Sud – Est participă cu aproximativ 12% la formarea produsului intern brut pe total economie. In structură, agricultura are o contribuţie mare la realizarea produsului intern brut regional (peste 17% faţă de o medie naţională de circa 13%). Industria regiunii participă cu circa 22 procente la realizarea PIB-ului. In această regiune se găsesc importante unităţi industriale cum sunt: combinatul siderurgic Sidex Galaţi, şantierele navale cu tradiţie din Brăila, Galaţi, Tulcea, Constanţa şi Mangalia, fabricile de celuloză şi hârtie Celhart Donaris – Brăila, combinatul petrochimic de la Năvodari, centrala nucleară de la Cernavodă. In cadrul industriei alimentare, principalele activităţi dezvoltate în regiune sunt: morărit şi panificaţie, vin şi băuturi alcoolice, prelucrarea laptelui şi a cărnii, zahăr, ulei, conserve de fructe, legume, peşte şi carne. Construcţiile din această regiune au o pondere în produsul intern brut regional (peste 7,5%) peste media naţională (6%). In ceea ce priveşte sectorul serviciilor ponderea acestora în produsul intern brut regional (circa 42%) se situează sub nivelul naţional (peste 45%). In cadrul serviciilor este de remarcat ponderea serviciilor din categoria „hoteluri şi restaurante”, cu peste 2,5% din produsul intern brut regional şi care situează regiunea Sud – Est pe primul loc (alături de regiunea Centru) într-un top al regiunilor, aceasta datorită potenţialului turistic de care beneficiază regiunea - litoralul şi Delta Dunării. De asemenea, o pondere mare, comparativ cu celelalte zone, o au în această regiune serviciile din categoria „transport, depozitare şi comunicaţii”, cu circa 11% în PIB – ul regional. La nivelul acestei regiuni, în ultimii ani populaţia ocupată13 a înregistrat scăderi ca urmare a restructurărilor şi disponibilizării unui număr mare de personal. Începând cu anul 2005 aceasta s-a înscris pe un trend de creştere. Cele mai importante creşteri ale gradului de ocupare au fost înregistrate în judeţele Brăila, Constanţa, Tulcea şi Vrancea. Regiunea Sud – Muntenia generează circa 13% din PIB –ul pe total economie. In structură, agricultura are o contribuţie mare la realizarea produsului intern brut regional. Industria regiunii participă cu circa 29 procente la realizarea PIB, mult peste media naţională (circa 25%), fiind una din cele mai ridicate contribuţii. In cadrul industriei acestei regiuni se regăsesc aproape toate activităţile industriale: extracţia şi prelucrarea petrolului şi gazelor naturale, a cărbunelui, a calcarului, argilei, nisipurilor şi a sării, prelucrarea produselor agroalimentare şi confecţionarea de produse textile, prelucrarea lemnului, fabricarea de maşini, echipamente şi mijloace de transport, producţia de utilaj petrolier şi chimic, producţia de frigidere şi congelatoare, producţia de automobile (Dacia şi Aro), producţia de energie electrică, termică, gaze, etc. Construcţiile au o pondere în produsul intern brut

13 Conform sferei de cuprindere dată de Balanţa Forţei de Muncă, Regiunea Sud – Est contribuie cu 12,1% la ocuparea totală şi deţine aproximativ 13,8% din numărul total de şomeri înregistraţi. Prin tradiţie, regiunea este o zonă agricolă cu o pondere a ocupării în agricultură de 35,3% (peste media naţională de 31,9%). Serviciile deţin 37,3% (serviciile comerciale 23,8% iar serviciile sociale 13,5%) iar industria şi construcţiile deţin 27,4%.

11

regional care depăşeşte uşor 5%. In ceea ce priveşte serviciile, cu 38% în produsul intern brut regional (mult sub nivelul naţional – peste 45%), situează regiunea Sud pe ultimul loc într-un top al regiunilor. Din punct de vedere al ocupării regiunea a avut un trend descendent până în anul 2005 când s-au înregistrat creşteri în 6 din cele 7 judeţe componente. Regiunea Sud Muntenia contribuie cu 14,0% la ocuparea totală şi deţine aproximativ 17,8% din numărul total de şomeri înregistraţi. Si în această regiune s-au dezvoltat activităţile din agricultură cu o pondere a ocupării de 39,8%. Serviciile deţin 32,2% (serviciile comerciale 20,3% şi serviciile sociale 11,9%), iar industria şi construcţiile deţin 28%. Regiunea Sud – Vest – Oltenia are o pondere în produsul intern brut pe total economie de aproximativ 8%. In cadrul acestei regiuni agricultura are un rol important, cu o pondere de circa 18%. De asemenea, industria are o pondere însemnată în economia regiunii, furnizând circa 30% din produsul intern brut regional. Principalele domenii industriale existente în regiune sunt: metalurgia neferoasă (producţia de aluminiu), industria electrotehnică (Electroputere SA Craiova – locomotive, material rulant), industria constructoare de maşini şi tractoare agricole, industria chimică, industria uşoară (textile şi încălţăminte), materiale de construcţii (prefabricate, ţigle, ciment), industria alimentară.Construcţiile au o pondere peste media naţională (6%), situându-se în jurul a 6,5% din produsul intern brut regional. In cadrul serviciilor, cu o contribuţie în PIB-ul regiunii de numai 39%, mult sub media naţională (peste 45%), sunt de remarcat serviciile de „învăţământ, sănătate şi asistenţă socială, administraţie publică şi apărare” cu o contribuţie de circa 12% şi „tranzacţiile imobiliare, servicii prestate întreprinderilor” cu peste 9%. Ca urmare a unor dezechilibre structurale accentuate, cât şi a deficitului de performanţă economică şi competitivitate populaţia ocupată a înregistrat scăderi continue până în anul 2005, când în majoritatea judeţelor regiunii s-au înregistrat creşteri cu excepţia judeţului Gorj care se menţine pe trend descrescător datorită restructurărilor din industria extractivă. In anul 2005 regiunea Sud – Vest contribuia cu 10,1% la ocuparea totală şi deţinea 14,0% din numărul total de şomeri înregistraţi. Agricultura reprezintă una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor, ponderea ocupării în agricultură fiind de 42,1%, pe locul doi după regiunea Nord - Est. Serviciile deţin 32% (serviciile comerciale 18,9% şi serviciile sociale 13,1%) iar industria şi construcţiile deţin 25,9%. Regiunea Vest furnizează peste 10% din produsul intern brut pe total economie. In structură, agricultura regiunii participă cu circa 14% la realizarea produsului intern brut regional. Industria cu o pondere de peste 25% în PIB-ul regiunii, uşor peste media naţională, este reprezentată de următoarele domenii: ramuri cu pondere mai mare: industria alimentară, maşini şi echipamente electrice, mijloace pentru transportul feroviar de mărfuri şi călători, producţia de mobilier, confecţii, tricotaje şi încălţăminte. De asemenea, în regiune se întâlnesc şi alte ramuri industriale cum sunt: industria extractivă, siderurgică, metalurgică. Construcţiile au o pondere în produsul intern brut regional care depăşeşte uşor 5%. In această regiune sectorul serviciilor are o pondere importantă furnizând circa 45% din produsul intern brut. Pe tipuri de servicii sunt de remarcat următoarele: ramura „comerţ, hoteluri şi restaurante” şi „transporturi, depozitare comunicaţii” cu circa 10% din PIB-ul regiunii. De asemenea, de remarcat, cu o pondere însemnată, sunt „tranzacţiile imobiliare, servicii prestate întreprinderilor” cu circa 14% din PIB, una din cele mai ridicate în comparaţie cu celelalte regiuni. Populaţia ocupată a regiunii a înregistrat creşteri în toate judeţele, cea mai mare în judeţul Timiş (+3,1%) - judeţ care deţine şi cea mai mare pondere în total ocupare la nivel naţional (3,8%). Ponderea ocupării din agricultură, reprezintă 26,7%, industria şi construcţiile deţin 34,5% iar serviciile 38,8% (serviciile comerciale 24,7% şi 13,6% serviciile sociale). Regiunea Vest contribuie cu circa 10% la ocuparea totală şi deţine aproximativ 7,6% din numărul total de şomeri înregistraţi.

Regiunea Nord - Vest furnizează peste 12% din produsul intern brut pe total economie. In structură, agricultura regiunii participă cu 13% la realizarea produsului intern brut regional. In ceea ce priveşte industria, aceasta are o pondere de circa 26%, peste nivelul naţional. Principalele activităţi industriale dezvoltate în regiune sunt: industria uşoară (textile, confecţii, piele şi încălţăminte), industria alimentară (băuturi alcoolice şi răcoritoare, ), produse chimice, maşini, utilaje, bateriile de acumulatori cu plumb, radiatoarele din aluminiu, sârmele din oţel, cablurile şi conductorii electrici, cheresteaua şi produsele din lemn, celuloză, hârtie, sticlăria pentru menaj, porţelan, faianţă, maşini şi aparate electrice, industria metalurgică, energie electrică, termică, gaze, etc. Construcţiile au o pondere de numai 5%. In această regiune serviciile au un rol important, furnizând peste 45% din produsul

12

intern brut regional. In cadrul serviciilor sunt de remarcat cele din categoria „tranzacţiile imobiliare, servicii prestate întreprinderilor” cu o pondere de circa 13% şi „comerţ, hoteluri şi restaurante ” cu circa 11%. In această regiune este de evidenţiat şi contribuţia sectorului financiar-bancar şi de asigurări care reprezintă aproximativ 2% din PIB.

Regiunea Nord – Vest este o regiune cu un potenţial de muncă ridicat, populaţia ocupată care deţine 13,5% din totalul ocupării a înregistrat creşteri în toate judeţele, cele mai importante în Bistriţa Năsăud (3,5%) şi Sălaj (3,0%), care, fiind declarate Zone Defavorizate prin facilităţile acordate investitorilor, au creat noi locuri de muncă.

Pe activităţi, structura ocupării din regiune relevă procesul de dezindustrializare şi reagrarizare a acesteia. Astfel, ponderea ocupării din agricultură reprezintă 35,0%, industria şi construcţiile deţin 29,2% iar serviciile 35,8% (serviciile comerciale 22,2% iar serviciile sociale 13,6%).

Regiunea Centru produce peste 12% din produsul intern brut pe total economie. Agricultura acestei regiuni are cea mai scăzută pondere (cu excepţia regiunii Bucureşti – Ilfov) comparativ cu celelalte regiuni, contribuind cu aproximativ 12% la realizarea produsului intern brut regional. In această regiune, industria are un rol semnificativ generând peste 30% din PIB-ul regiunii, ceea ce reprezintă cel mai înalt nivel, mult peste media naţională (circa 25%). Principalele activităţi industriale dezvoltate în regiune sunt: construcţii de maşini (camioane, tractoare - Braşov), industria chimică, industria alimentară, confecţii textile, încălţăminte, ciorapi, producţia de mobilă, porţelan, sticlă, maşini unelte şi aparatură casnică (Cugir), exploatări miniere, instrumente muzicale, etc. Construcţiile au o pondere de aproximativ 5%. In ceea ce priveşte sectorul serviciilor acesta contribuie cu circa 43% la realizarea produsului intern brut regional. Este de remarcat ponderea mare pe care o au, în această regiune, serviciile din categoria „hoteluri şi restaurante”, peste 2,5% din PIB, cunoscut fiind potenţialul turistic al regiunii. De asemenea serviciile din categoria „tranzacţiile imobiliare, servicii prestate întreprinderilor” au o pondere importantă, de circa 12%. In această regiune este de evidenţiat şi contribuţia sectorului financiar-bancar şi de asigurări care reprezintă aproximativ 2% din PIB.

Populaţia ocupată care deţine 12% din totalul ocupării a fost în continuă scădere la nivel de regiune şi în majoritatea judeţelor componente, urmare a restructurărilor industriale din regiune dar în uşoară revenire începând cu anul 2005.

Pe activităţi, ponderea ocupării din agricultură reprezintă 26,7%, industria şi construcţiile deţin 34%, iar serviciile 39,3% (serviciile comerciale 24,9% şi serviciile sociale 14,4%) peste media la nivel naţional (39,1%). Braşovul şi Sibiul deţin cele mai mari ponderi ale ocupării din industrie şi construcţii (38%). Regiunea Bucureşti - Ilfov are cea mai mare contribuţie la realizarea produsului intern brut pe total economie, de circa 20%. Regiunea Bucureşti – Ilfov prezintă o structură total diferită faţa de cea a economiei naţionale şi a celorlalte regiuni. Astfel, în cadrul regiunii ponderea agriculturii este foarte mică, de numai 1%. In ceea ce priveşte industria, cu mai puţin de 20% din PIBul regional, se situează sub media naţională. Principalele activităţi industriale sunt: maşini unelte, lacuri şi vopsele, preparate din carne, încălţăminte, anvelope şi articole din cauciuc, baterii de acumulatoare, aparate şi instrumente de măsură şi control, mobilier, aparatură medicală, industria alimentară, jucării şi jocuri, medicamente, etc. Construcţiile în regiunea Bucureşti – Ilfov au o pondere de peste 7%. Serviciile deţin în această regiune o pondere de peste 60% în produsul intern brut, mult peste nivelul naţional şi apropiate de modelul statelor europene, unde acest sector joacă un rol important. Cea mai mare parte a activităţii financiar-bancare este concentrată în această regiune, acest tip de servicii participând cu aproximativ 6% la realizarea PIB –ului regional. Celelalte tipuri de servicii au următoarele ponderi în produsul intern brut: comerţ circa 13%, hoteluri şi restaurante 2,5%, transporturi, depozitare, comunicaţii peste 13%, tranzacţiile imobiliare, servicii prestate întreprinderilor circa 17%, iar serviciile învăţământ, sănătate şi asistenţă socială, administraţie publică şi apărare peste 11%. Regiunea Bucureşti este singura regiune a ţării în care serviciile, care la nivel naţional deţin 39,1% din totalul ocupării, generează cele mai importante locuri de muncă, ajungând la 64,0% (44,2% servicii comerciale şi 19,8% servicii sociale) din ocuparea totală a regiunii. Industria şi construcţiile deţin 31,5% iar agricultura 4,5%.

13

2.3.2. Decalaje regionale la orizontul anului 2010 Pentru perioada următoare la nivel de regiune, estimările privind evoluţia produsului intern brut indică evoluţii superioare mediei naţionale în regiunile cu un nivel mai scăzut de dezvoltare (Nord – Est, Sud, etc.) şi ritmuri egale sau sub nivelul naţional în regiunile cu un grad de dezvoltare mai ridicat. Evoluţiile anuale ale produsului intern brut regional sunt susţinute de creşterea volumului de activitate în toate domeniile. Sunt totuşi de remarcat evoluţiile din construcţii, cu un ritm mediu anual de peste 10% în toate regiunile. De asemenea, sectorul serviciilor va susţine creşterea economică a fiecărei regiuni, ritmul mediu anual în perioada 2007 – 2010 depăşind 6%, dar dat fiind capacităţile existente industria rămâne sectorul care prin ritmuri diferite de creştere contribuie la tendinţa de apropiere. Această evoluţie a creşterii economice la nivel de regiune nu conduce la modificări semnificative a ponderii regiunilor în produsul intern brut naţional pe termen mediu, diferenţele fiind 0,1-0,2 puncte procentuale, unele regiuni menţinându-şi ponderea actuală (Sud, Sud – Vest Oltenia, Nord – Vest). Astfel, la orizontul anului 2010, Bucureştiul rămâne, în continuare, cu contribuţia cea mai importantă (21%), regiunile Sud, Nord - Vest şi Centru cu ponderi cuprinse între 12 şi 12,5%, iar regiunile Nord - Est şi Sud – Est vor furniza 11,9%, respectiv 11,4% din PIB-ul pe ansamblul economiei. Deşi până în anul 2010 nu se întrevăd modificări structurale semnificative, totuşi două tendinţe sunt de subliniat: • ca urmare a ritmurilor susţinute de creştere a valorii adăugate brute din construcţii, ponderea acestora în produsul intern brut regional se situează pe un trend ascendent, în anul 2010 având valori cuprinse între 7,8% în regiunea Sud şi 10,7% în regiunea Sud – Vest; • serviciile îşi vor spori şi ele ponderea în produsul intern brut al fiecărei regiuni, depăşind, la orizontul anului 2010, pragul de 40% din PIB în toate regiunile, ajungând chiar la aproximativ jumătate din PIB în regiunea Nord – Est (49%) şi Nord – Vest (49,5%). In regiunea Bucureşti Ilfov nivelul sectorului terţiar în PIB va depăşi 65% în 2010; Indicele de disparitate a produsului intern brut pe locuitor faţă de total ţară, la orizontul anului 2010, va arăta că ierarhia actuală se va păstra. Regiunea Bucureşti va devansa, de peste 2 ori nivelul PIB- ului pe total economie. Totuşi, în cazul unor regiuni se constată o uşoară îmbunătăţire a indicelui (regiunea Nord – Est de la 0,678 în 2006 la 0,685% în 2010).

Indicele de disparitate al PIB/locuitor faţă de media naţională (=100) 2000 2006 2006-2000 2010 2010-2006 Regiunea Nord - Est 0,700 0,678 -0,022 0,685 0,007 Regiunea Sud - Est 0,889 0,874 -0,015 0,869 -0,005 Regiunea Sud Muntenia 0,815 0,818 0,003 0,820 0,003 Regiunea Sud - Vest Oltenia 0,838 0,829 -0,009 0,830 0,001 Regiunea Vest 1,026 1,168 0,142 1,147 -0,021 Regiunea Nord - Vest 0,930 0,951 0,021 0,947 -0,004 Regiunea Centru 1,071 1,050 -0,021 1,045 -0,004 Regiunea Bucureşti - Ilfov 2,068 2,008 -0,060 2,012 0,003 Sursa: Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de Statistică Îmbunătăţirea discrepanţei faţă de nivelul naţional se regăseşte şi în ceea ce priveşte indicele de disparitate interregional al produsului intern brut pe locuitor dintre regiuni şi regiunea cu valoare minimă – regiunea Nord – Est. Se constată o uşoară reducere a decalajului, aceasta ca urmare a unei creşterii economice regionale superioare în regiunile mai puţin dezvoltate.

Indice de disparitate interregional al PIB/locuitor

Regiune/nivel minim (Nord – Est) = 100 2000 2006 2006-2000 2010 2010-2006 Regiunea Sud - Est 1,271 1,290 0,019 1,268 -0,021 Regiunea Sud Muntenia 1,165 1,206 0,041 1,197 -0,009

14

Regiunea Sud - Vest Oltenia 1,197 1,222 0,025 1,211 -0,011 Regiunea Vest 1,467 1,723 0,256 1, 674 -0,049 Regiunea Nord - Vest 1,329 1,403 0,074 1,383 -0,020 Regiunea Centru 1,531 1,548 0,017 1,526 -0,023 Sursa: Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de Statistică Tabelul de mai sus arată faptul că în anul 2006 indicele de disparitate (regiuni/regiune nivel minim) s-a înrăutăţit în comparaţie cu toate regiunile, dar la orizontul anului 2010 comparativ cu anul 2006 aceste decalaje vor înregistra reduceri uşoare. Estimările privind forţa de muncă la nivel regional, la orizontul anului 2010, au avut în vedere disparităţile încă existente, dar cu un trend descendent, datorate dezvoltării economice diferenţiate din interiorul regiunilor. Pentru populaţia ocupată civilă la sfârşitul anului decalajele regionale au fost în uşoară scădere, de la 1,6 în anul 2003 la 1,5 în 2006 valorile maxime înregistrându-se în regiunea Nord – Est (care deţine circa 15% din totalul ocupării) iar valorile minime de către regiunea Vest (cu circa 10% din totalul ocupării la nivel naţional). Reducerea decalajelor s-a datorat şi faptului că în anul 2005 gradul de ocupare a înregistrat creşteri în toate regiunile ţării. Avându-se în vedere dezvoltarea viitoare a regiunilor, prin proiectele ce vor fi promovate pe plan local în zonele defavorizate sau mai slab dezvoltate, la nivel regional, pentru perioada următoare se estimează creşteri ale populaţiei ocupate pentru toate regiunile ţarii. Au fost prognozate creşteri peste media naţională (1,5%) pentru regiunile Nord – Est (1,9%) şi Bucureşti (6,5%) şi sub medie pentru celelalte regiuni. În ceea ce priveşte indicii de disparitate faţă de media naţională, se remarcă faptul că în intervalul 2000 – 2006 aceştia s-au redus în majoritatea regiunilor (cu excepţia regiunilor Nord - Vest şi Bucureşti care devansează nivelul naţional de 0,5 respectiv de 3,1 ori) şi se prevede o tendinţă de stabilitate sau uşoară reducere a acestora.

Indice de disparitate a ocupării faţă de media naţională - media naţională = 1

2000 2006 2006-2000 2010 2010-2006 Regiunea Nord-Est 0,164 0,150 -0,014 0,148 -0,002 Regiunea Sud - Est 0,126 0,123 -0,004 0,123 -0,001 Regiunea Sud Muntenia 0,150 0,142 -0,007 0,141 -0,001 Regiunea Sud -Vest Oltenia 0,111 0,102 -0,009 0,101 -0,001 Regiunea Vest 0,136 0,135 -0,003 0,135 -0,001 Regiunea Nord - Vest 0,095 0,099 0,005 0,099 0,0 Regiunea Centru 0,122 0,119 -0,001 0,118 -0,001 Regiunea Bucureşti 0,097 0,129 0,031 0,136 0,007 Sursa: Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de Statistică Din punct de vedere al disparităţilor interregionale indicii prezintă reduceri importante atât pentru intervalul 2000 – 2006 cât şi la orizontul anului 2010 (regiunea cu nivel minim fiind regiunea Nord - Vest).

Indice de disparitate interregional al ocupării regiune/nivel minim(Nord – Vest) =1

2000 2006 2006-2000 2010 2010-2006 Regiunea Nord-Est 1,731 1,514 -0,234 1,502 -0,012 Regiunea Sud - Est 1,333 1,243 -0,106 1,241 -0,002 Regiunea Sud Muntenia 1,583 1,430 -0,148 1,423 -0,008 Regiunea Sud -Vest Oltenia 1,172 1,027 -0,148 1,020 -0,007 Regiunea Vest 1,437 1,363 -0,103 1,363 0,000 Regiunea Centru 1,290 1,203 -0,079 1,197 -0,006 Regiunea Bucureşti 1,020 1,297 0,263 1,373 0,076 Sursa: Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de Statistică

15

In perioada 2003 - 2005 numărul mediu de salariaţi a înregistrat creşteri în majoritatea regiunilor. Exceptând regiunea Bucureşti unde creşterile numărului de salariaţi sunt mult peste media naţională, se constată că decalajele dintre celelalte regiuni se menţin constante, raportul dintre regiunile cu cel mai mare număr de salariaţi (Centru şi Nord – Vest) şi regiunea cu valori minime (Sud – Vest) fiind de 1,5 pentru întreaga perioada analizată. Numărul mediu de salariaţi va creşte în perioada 2006 – 2010 în toate cele opt regiuni, având în vedere pe de o parte, creşterea economică prognozată, iar pe de altă parte măsurile active de creştere a numărului locurilor de muncă. Creşteri peste media naţională (7,8%) s-au estimat pentru regiunile Nord – Vest (7,6%), Vest (13,3%) şi Bucureşti (19,8%). Disparităţile teritoriale sunt completate de menţinerea discrepanţelor din punct de vedere al şomajului, chiar dacă acest fenomen a cunoscut în ultimii ani o reducere importantă, de la 6,2 puncte procentuale în anul 2003 la 4,6 puncte procentuale în 2006. Regiunile cu cea mai ridicată rata a şomajului au fost Nord – Est (în anul 2004) şi Sud – Vest (în 2003, 2005 şi 2006), cea mai scăzută rată înregistrânduse în regiunea Bucureşti pentru întreaga perioada 2003 - 2006. Pentru toate cele 8 regiuni, pentru perioada 2007 – 2010, au fost prevăzute scăderi atât ale numărului de şomeri cât şi a ratei şomajului. Din punct de vedere al câştigului salarial mediu net, discrepanţele dintre regiuni (exceptând regiunea Bucureşti unde salariile sunt mult peste media naţională) au început să se reducă de la 1,17 decalajul câştigului salarial mediu net din regiunea cea mai dezvoltată (regiunea Sud-Vest) peste cel din regiunea cu nivelul minim (regiunea Nord-Est) în anul 2003, la 1,10 în anul 2006, acestea continuând să se menţină şi al nivelul anului 2010. In privinţa regiunii Sud - Vest se remarcă faptul că judeţul Gorj ridică nivelul salariului peste medie şi aceasta datorită zonei miniere de pe teritoriul acestuia. Pentru intervalul 2007 – 2010 au fost estimate creşteri ale câştigului salarial mediu net în toate cele 8 regiuni, cu ritmuri cuprinse între 10,5% şi 13,2% Indicii de disparitate ai câştigului salarial mediu net s-au redus în majoritatea regiunilor cu excepţia regiunilor Nord – Est, Vest, Nord – Vest şi Bucureşti în intervalul 2000 – 2006 şi se prevede o îmbunătăţire a acestuia până în anul 2010. Indice de disparitate ai câştigului salarial faţă de media naţională

media naţională = 1 2000 2006 2006-2000 2010 2010-2006 Regiunea Nord-Est 0,865 0,883 0,018 0,896 0,013 Regiunea Sud - Est 1,014 0,927 -0,087 0,910 -0,017 Regiunea Sud Muntenia 0,971 0,955 -0,016 0,946 -0,009 Regiunea Sud -Vest Oltenia 1,058 0,964 -0,094 0,944 -0,020 Regiunea Vest 0,894 0,912 0,018 0,901 -0,011 Regiunea Nord -Vest 0,955 0,972 0,017 0,945 -0,027 Regiunea Centru 0,922 0,886 -0,036 0,883 -0,003 Regiunea Bucureşti 1,286 1,323 0,036 1,343 0,020 Sursa: Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de Statistică Din punct de vedere al disparităţilor interregionale indicii prezintă de asemenea îmbunătăţiri. În acest caz regiunea cu nivel minim a fost Nord - Est în perioada 2000 – 2006 respectiv regiunea Centru în anul 2010 .

Indice de disparitate interregional al câştigului (regiune/nivel minim) (regiune nivel minim = 1)

2000 2006 2006-2000 2010 2010-2006 Regiunea Nord-Est 1,000 1,000 - 1,015 0,015 Regiunea Sud - Est 1,172 1,049 -0,123 1,030 -0,019 Regiunea Sud Muntenia 1,122 1,081 -0,041 1,071 -0,010 Regiunea Sud -Vest Oltenia 1,223 1,091 -0,132 1,069 -0,023

16

Regiunea Vest 1,033 1,032 -0,001 1,020 -0,012 Regiunea Nord -Vest 1,103 1,100 -0,003 1,070 -0,030 Regiunea Centru 1,066 1,003 -0,063 1,000 -0,003 Regiunea Bucureşti 1,487 1,497 0,010 1,520 0,023 Sursa: Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de Statistică Procesul de reducere a discrepanţelor dintre zonele dezvoltate şi cele rămase în urmă este unul de durată şi se realizează cu paşi mici. Chiar dacă ritmurile creşterii economice sunt superioare în zonele cu un nivel scăzut de dezvoltare, totuşi economiile regiunilor dezvoltate nu stagnează ci se situează şi ele pe un trend ascendent aceasta reflectându-se în intensitatea reduceri decalajelor. Din acest motiv, diminuarea disparităţilor teritoriale trebuie să reprezinte o componentă esenţială a Strategiei postaderare.

Probleme cheie ale disparităţilor intra şi inter-regionale în România • Dezvoltarea neechilibrată între vestul şi estul ţării • Dezvoltarea economică a urmat o direcţie vest-est, proximitatea pieţelor vestice acţionând ca

factor de creştere • Subdezvoltarea cronică este concentrată în NE la graniţa cu Moldova şi în sud de-a lungul

Dunării • Disparităţile intraregionale reflectă structura mozaicală a dezvoltării economice • Impactul negativ puternic al restructurăriindustriale în oraşele monoindustriale • Declinul oraşelor mici şi mijlocii • Creşterea disproporţionată a importanţei Municipiului Bucureşti în cadrul Regiunii Bucureşti-

Ilfov comparativ cu situaţia generală a dezvoltării celorlalte regiuni Cap.2 – ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA FINALĂ

1. Ce precizează Raportul EUROSTAT cu privire la decalajele din UE? 2. Care este evoluţia PIB-ului în UE faţă de alte ţări dezvoltate? 3. Ce este politica de coeziune? 4. De ce se apreciază că politica de coeziune este în primul rând o politică de solidaritate? 5. Cum se clasifică disparităţile regionale în funcţie cauzele care le-au generat? 6. Cum se clasifică disparităţile regionale din punctul de vedere al acoperirii spaţiale? 7. Ce aspecte caracterizează situaţia socio-economică regională a Europei de Vest (UE-15)? 8. Cum au evoluat discrepanţele regionale în termeni de PIB pe cap de locuitor între regiunile din

UE-15? 9. Prezentaţi succint efectele extinderii UE din 2007 cu România şi Bulgaria. 10. Care state din UE se remarcă în recuperarea decalajelor? 11. Care sunt principalele aspecte ale evoluţiei celor patru (foste) ţări de coeziune? 12. Cum au evoluat regiunile întârziate din UE-15? 13. Ce elemente ne permit să afirmăm că la nivelul UE, are loc o convergenţă? 14. Cum au evoluat regiunile în care sunt incluse capitalele? 15. Care sunt cele 8 regiuni de dezvoltare din România? 16. Care este cea mai dezvoltată regiune din România? 17. Prezentaţi pe scurt principalele particularităţi ale celor 8 regiuni în ceea ce priveşte structura lor

economică. 18. Care este structura Regiunii Nord – Est şi ce particularităţi prezintă? 19. Care este structura Regiunii Sud– Est şi ce particularităţi prezintă? 20. Care este structura Regiunii Sud – Muntenia şi ce particularităţi prezintă?

17

21. Care este structura Regiunii Sud-Vest-Oltenia şi ce particularităţi prezintă? 22. Care este structura Regiunii Vest şi ce particularităţi prezintă? 23. Care este structura Regiunii Nord – Vest şi ce particularităţi prezintă? 24. Care este structura Regiunii Centru şi ce particularităţi prezintă? 25. Care este structura Regiunii Bucureşti - Ilfov şi ce particularităţi prezintă? 26. Ce indică pentru perioada următoare estimările privind evoluţia produsului intern brut la nivel

de regiune? 27. Cum va evolua în perioada următoare „Indicele de disparitate a produsului intern brut pe

locuitor” faţă de total ţară? 28. Ce elemente pun în evidenţă estimările privind forţa de muncă la nivel regional, la orizontul

anului 2010? 29. Cum vor evolua discrepanţele dintre regiuni din punct de vedere al câştigului salarial mediu

net? 30. Care sunt problemele cheie ale disparităţilor intra şi inter-regionale în România?