Upload
mioarabaluta
View
105
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII / NR. 180 / 2015 Apare la Bacău ISSN 1454 - 2900
Citation preview
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
1
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
2
13 PLUS
REVISTĂ DE CULTURĂ
ANUL XVIII / NR. 180 / 2015
Apare la Bacău
ISSN 1454 - 2900
Constantin Popovici:
George Bacovia, bronz, 3,25 m
CUPRINS
* Petre Isachi, Credinţa revoluţiilor...; p. 3
* Elvira Groza, Construcţia şi deconstrucţia ospitalităţii... 5
* Lirică germană; 11
* Ion Dinvale, În căutarea cărții nescrise; 12
* Liviu Chiscop, Cazul Vintilă Horia; 13
* Gheorghe Izbăşescu, Poezii; 20
* Maria Postu, Poezii; 21
* Ioan Dănilă, Interviu cu profesorul Corneliu Stoica; 22
* Petre Isachi, Marginalii la Albumul Nicu Enea; 24
* Nicolae Mihai, Poeme; 27
* Mioara Băluţă, În faţa unei vitrine cu jucării; 28
* Mara Paraschiv, Omagiu Emilian Marcu; 29
* Corneliu Vasile, Recenzii; 30
* Vasile Ghica, În ghearele râsului; 32
* Petre Isachi, Despre ironosofia aforistului; 34
* Florin Dorcu, Eminescu–Vrăjitorii, vracii si zodierii domnesti… 37
* Boris Marian, Proză scurtă; 38
* Diana Adriana Matei, Poesis; 39
* Alexandru Jurcan, Ramificaţii macabre... 39
* Vlad Sălbaticu, O iubire ca o prăjitură cu lămâie 40
* Petre Isachi, Colecționarul de trăiri: Vasile Checheriţă; 42
* Petre Isachi, Ușor cu luna pe scări, Mioara Băluţă; 45
* Liviu Chiscop, Pe creasta noului val; 47
* Petre Isachi, Funcția estetică a eșecului; Vasile Checheriţă; 49
* Mirela Bălan, Ora captivă ; 54
* În oglinzile lectorului: Virgil Nistru Ţigănuş; 55
* Ion Fercu, Ospățul metafizic oferit de Pedro si Jorge; 56
* Aurina Nica: Adolescența – o eternă și fascinantă poveste; 57
* Petre Isachi, Spune-mi pe cine ai plagiat? 60
* Gabriela Manole, Variațiuni pe teme biblice; 62
* Cornel Galben, Lecturi aleatorii… 65
Colegiul de redacţie:
Redactor-şef: Petre ISACHI
Secretar literar: Ioan DĂNILĂ
Redactor-şef adjunct: Mioara BĂLUŢĂ
Redactori:
Cornelia ICHIM POMPILIU
Dan SANDU
Mirela BĂLAN
Adrian LUNGU
Tehnoredactare: Mioara BĂLUŢĂ
Grafică: Mihai CĂTRUNĂ
13plus - Revistă de cultură
Petre ISACHI - redactor șef
Str. Aleea Ghioceilor; nr. 3/C/10; cod 600157 Bacău
Telefon/fax 0234/537980
e-mail: [email protected]; [email protected]
Responsabilitatea asupra opiniilor exprimate de autorii articolelor aparține exclusiv acestora.
Manuscrisele reținute se publică în ordinea necesităților redacționale.
Materialele nepublicate nu se restituie.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
3
Împărtăşesc opinia lui J. Bainville care definea
optimismul drept credinţa tuturor revoluţiilor. În esenţă,
o definiţie tragică, pesimist-tragică. De ce? Pentru că
orice revoluţie se termină cu un eşec imprevizibil.
Imaginaţi-vă prin câte metamorfoze a trecut optimismul,
de la Adam şi Eva, până la revoluţia cuantică şi revoluţia
informatică care ne determină azi, devenirea! Să fie
optimismul o altă expresie a fricii? Sau mai curând „cea
mai intimă fantasmagorie”, cum susţinea cu ironie,
filosoful existenţialist J. P. Sartre. E oare posibil să afli
care este „adevărul” reiterat de cele două doctrine
filosofice antitetice şi complementare, ce se confruntă în
prezent pe scena lumii, cu o vehemenţă fără precedent:
optimismul şi pesimismul. Mai ales că adevărul – era
convins Cioran – „este o eroare exilată în eternitate”.
Aparenţa de antiteză ireconciliabilă dintre cele două
doctrine confirmată de spectacolul lumii a fost potenţată
mai ales de polemica peste timp dintre Leibniz, filosof şi
matematician (1646-1716) şi cel mai eficient cugetător al
lumii, urmat de Borges, Schopenhauer (1788-1860). Nici
unul din cei doi savanţi nu vedeau în cele două doctrine
filosofice ce confirmau implicit teza răului ca necesitate,
doar o stare sufletească sau un temperament, ci însuşi
„adevărul lumii” bazat pe axioma că orice există are o
raţiune suficientă pentru a exista (principiul raţiunii
suficiente?). Prin urmare, nu depresia psihologică,
anxietatea, angoasa, persistenţa răului etc. nasc
pesimismul, ci luciditatea filosofică care revelă modul
predestinat de a fi al omului/ umanităţii. Cel puţin aşa
reiese după lectura celebrei teorii schopehaueriene din
Lumea ca voinţă şi reprezentare, ce contrazice radical,
filosofia lui Leibniz pentru care la baza existenţei se află
monadele; fiecare monadă figurează armonia prestabilită
creată de Dumnezeu. Omul însuşi este o monadă ce
oglindeşte întreg universul.
Vă amintiţi, matematicianul - filosof era convins
că trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile”!? Să fie
acest optimism filosofic al celui ce numeşte substanţa
(spirituală în mod necesar) monadă, ceva propriu
sufletelor/ spiritelor care nu au decât o singură
dimensiune suficientă sieşi? Dimpotrivă, credem noi!
Optimismul leibnizian sau „Justificarea lui Dumnezeu”
cere nu doar o atitudine, o stare de spirit, ci şi un sistem
filosofic ce revelă existenţa lui Dumnezeu, care, în mod
cert şi întotdeauna, alege optimul. Este clar că „Mona-
dologia” concepută urmând, probabil, o voinţă divină, de
această personalitate enciclopedică/ iluministă viza
perfectibilitatea fiinţei omeneşti. Doctrina optimismului
apărută în secolul al XVIII-lea şi elaborată de Leibniz
argumentează că trăim fără îndoială, în „cea mai bună
dintre lumile posibile” (în latină optimum înseamnă cel
mai bun) o lume perfectă, în care răul este doar o
virtualitate (v. Încercările de teodicee, 1710). Ulterior
în Teodiceea (din grecescul Theos: Dumnezeu şi Dike:
dreptate) filosoful îl justifică pe Dumnezeu inculpat în
mod curent, de existenţa răului fizic, moral şi metafizic.
Se pleacă de la vechea problemă a teologiei: dacă
Dumnezeu este omniscient, omnipotent şi omniprezent,
cum ar putea fi El indiferent la problema răului? Se ştie:
există pe Pământ anumite rele ce nu pot fi imputate
omului. Însuşi răul înfăptuit de om n-ar fi stat în puterea
lui Dumnezeu să-l împiedice? Voinţa divină şi liberul
arbitru uman nu sunt contradictorii, cum se reiterează în
mod superficial. Cum tolerează Dumnezeu un principiu
distinct al răului (Diavolul)? Explicaţii sunt, dar o
explicaţie nu schimbă realitatea. Se obiectează
invocându-se caracterul sacru al libertăţii umane, a cărei
răscumpărare ar fi răul. Necesitatea răului este, prin
urmare, de esenţă divină.
Justificarea lui Leibniz nu poate fi infirmată:
Dumnezeu vrea ceea ce e mai bun (ca scop), dar nu
poate crea decât o lume posibilă. Cel puţin teoretic există
însă o infinitate de lumi posibile, dar în spaţiul fiecăreia
dintre ele nu e în acelaşi timp, totul posibil; anumitor
forme de bine li se opun în mod fatal anumite forme de
rău. Aceste ipostaze ale răului sunt desigur absente
Credinţa revoluţiilor
OPTIMISM — PESIMISM
Petre ISACHI
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
4
din alte lumi posibile, dar absenţa lor e compensată de
absenţa altor ipostaze ale binelui. Din compararea acestor
lumi posibile în infinitatea spaţiului şi a timpului, în final
va fi creată/ este creată, desigur de Dumnezeu, Lumea
cea mai bună. Optimismul este, se pare, un raţionalism
divin, greu de acceptat de un ateu. Scos din
circumstanţele istorice/ circumstanţele revoluţiilor,
optimismul ar putea fi orice metaforă doctrinară care face
din bine, mai bine, din mai bine şi din mai bun o
necesitate a lumii. O necesitate a prezentului/ viitorului.
Această necesitate poate fi transcendentă în raport cu
lumea, impusă de creatorul său; e optimismul teologic al
tuturor religiilor monoteiste: „Dumnezeu văzu că acel
lucru era bun”. Teodiceea leibniziană propune teoria
filosofică a optimismului în care necesitatea binelui este
imanentă. Şi Rousseau este un optimist incurabil, dar el
nu îşi întemeiază afirmarea Providenţei pe raţiune, ci pe
sentiment: „O simt, o cred, o doresc, o sper”. La fel,
stoicismul ce face din logos principiul lumii poate fi
considerat optimist. Spinozismul, heghelianismul (o nouă
teodicee istorică), marxismul (imaginează o societatea
fără clase?) sunt tot atâtea variante filosofice de optimism
ce ne propun să vedem „o lumină unde nu e decât
noapte” (W. Faulkner).
Critica optimismului a lui Voltaire, din Candid:
„pornirea înverşunată de a susţine că te simţi bine,
când îţi merge rău” este continuată cu argumente
filosofice de Kant (v. Despre eşecul tuturor tentativelor
filosofice în materie de teodicee, 1791). Teoria kantiană
a răului radical (v. Religia în limitele simplei raţiuni)
prefigurează doctrina pesimismului schopenhauerian din
Lumea ca voinţă şi reprezentare. În viziunea celebrului
filosof german, „voinţa este la om singurul element real
şi esenţial”, iar răul e mai puternic decât binele şi
suferinţa mai puternică, decât plăcerea. Tranşant,
filosoful ce i-a marcat definitiv gândirea poetică a lui
Eminescu susţine că toate manifestările Lumii sunt nişte
obiectivări ale voinţei. Concepţia lui Schopenhauer
despre existenţă („viaţa oscilează ca un pendul, de la
dreapta la stânga, de la suferinţă la plictiseală”) exclude
radical mitul progresului, variantă şi iluzie laică/ politică
a optimismului. Lumea schopehaueriană este o lume
(spre deosebire de cea a lui Leibniz) fără divinitate şi fără
transcendenţă, asemenea unui elan orb ce nu vizează
nimic şi nu merge nicăieri: „Niciodată un scop adevărat,
niciodată o satisfacţie finală, nicăieri un loc de odihnă”
susţine filosoful în „Lumea...”. Desigur, toate
nenorocirile îşi află rădăcinile în voinţă, mai precis, în
repetarea eternă a dorinţelor omului. Regina lumii este
dorinţa. Raporturile între indivizi fac să lupte între ele
„obiectivările voinţei” ce nu fac decât să se devoreze
reciproc, prin intermediul încarnărilor sale individuale.
Totul pare o înşelătorie şi un blestem, inclusiv iubirea ce
nu este altceva decât travestirea seducătoare a
imperativului biologic al perpetuării speciei, încât
îndrăgostiţii transfiguraţi în toată poezia erotică a lumii
nu sunt decât agenţii inconştienţi ai voinţei de a trăi. Din
vina lor se perpetuează toate suferinţele lumii.
Se impune, aşadar, cu necesitate să evadăm din
voinţă. Filosoful Schopenhauer ne propune în acest sens,
trei ieşiri succesive: * Contemplarea estetică, în special
în/ prin Artă, deşi nu exclusiv. Experienţa estetică
culminează în muzică, artă supremă care ne vorbeşte
direct limba lumii; * Morala milei, care ne face să
coincidem cu celălalt şi să depăşim separarea iluzorie a
indivizilor; * Stingerea voinţei în ascetism: cultivând
resemnarea şi indiferenţa. Autorul Fundamentelor
moralei se prevalează în stingerea voinţei în ascetism, de
budism (v. Upanişadele). Discipolii iviţi din Lumea ca
voinţă şi reprezentare de la Wagner, Nietzsche, Freud,
Borges, Cioran, dar şi filosofi ai existenţialismului,
precum Kiekegaard, Jaspers, Sartre, Camus, Ionescu
etc. continuă în operele lor doctrina pesimismului, în care
îşi fac loc, fatal, disperarea şi absurdul. Să fie doctrina
pesimismului o deghizare poetică/ filosofică a egoismului
despre care autorul celebrei cărţi Lumea ca voinţă…
susţinea că este „sâmburele vieţii”?
Un schopenhauerian pătruns simultan, de
zădărnicia biblică, de disoluţia civilizaţiei de tip
occidental, „de scârba de tine însuţi” etc., dar şi un
leibnizian contaminat de un hedonism atipic este autorul
vol. Amurgul gândurilor, tipul de filosof capabil să
audă „cum putrezeşte o idee”, fascinat de „patima
vidului” şi voluptatea imanenţei, de „surâsul formal al
iraţionalului” şi de agonia bacoviană a descompunerii etc.
Ceea ce face din filosofia celor trei un pesimism absolut
este poate mai puţin suferinţa şi plictiseala, cât faptul că
aceste „blesteme” nu au nici un sens. Astfel pesimismul
născut din optimism e disperarea nonsensului, a disoluţiei
şi a absurdului. Totul şi toate sunt indiferente la suferinţa
noastră. Nu există, nu se lasă văzută nici o transcendenţă,
nici un dincolo al acestei lumi lăsată pradă sieşi, fără nici
un ajutor. Cioran individualizează original, pesimismul
absolut, deşi acesta se teme/ fuge de individualizare.
Potenţează pesimismul schopenhauerian, atunci când
afirmă cu orgoliu-i cunoscut: „Nu eu sufăr în lume, ci
lumea suferă în mine. Individul există doar în măsura
în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la
zdreanţă până la catedrală. Şi tot aşa el nu-i viaţă decât
din clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietăţile se
bucură şi gem în el” (v. Amurgul gândurilor). O temă
recurentă a pesimismului filosofic este lumea ca teatru în
care fiecare individ joacă un rol predestinat eşecului.
Metafora lumii ca teatru omniprezentă în marea
literatură a popoarelor raportează toate acţiunile omului –
schopenhauerian vorbind – la trei motive generale:
* Egoismul sau voinţa care urmăreşte binele propriu.
Acesta nu are limite; * Răutatea sau voinţa ce urmăreşte
răul celuilalt. Poate merge până la dispariţia celuilalt;
* Mila sau voinţa care urmăreşte binele celuilalt. Merge
până la nobleţe şi măreţia sufletului. Desigur, Cioran
plusează leibnizian atunci când susţine că : „lupta nu se
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
5
dă între om şi om, ci între om şi Dumnezeu”. Aşa s-ar
explica şi de ce toate conflictele Lumii sunt irezolvabile
şi se perpetuează la infinit. Nici problemele sociale –
adaugă filosoful – şi nici istoria nu pot rezolva nimic.
Furia metafizică a deznădejdii naşte paradoxul că n-ar
trebui să înţelegem/ definim pesimismul doar în legătură
cu răul şi suferinţa, ci şi cu binele, dacă-l considerăm
drept o „realitate spre care tind toate lucrurile”. Pentru a
nu fi întrebat când mă aştept mai puţin, de care dintre
cele două doctrine sunt contaminat, răspund fără
echivoc: de optimismul leibnizian ce confirmă teza că
orice există în virtutea unei raţiuni Pesimismul
schopenhaueriano-cioranian este doar forma de ultimă
oră a optimismului meu (im)probabil. Altfel spus, gândul
meu adus imaginii unei lumi în care „nimic nu se
explică, nimic nu se dovedeşte, totul se vede” (Cioran).
Rămâne să descoperim fiecare dintre noi, raţiunea
suficientă pentru a exista a unui prezent invadat de tot
Răul, dar şi de tot Binele Lumii. Trebuie plecat, credem
noi, de la axioma: nimic nu apare din nimic. Iată
mutaţiile morale/ estetice/ psihosociologice ale
optimismului generat de Revoluţia din decembrie 1989,
constatate de acad. Augustin Buzura, într-un editorial din
„Cultura” nr. 40/ 2015. Mai adecvat: convertirea
optimismului = credinţa revoluţiilor, în pesimism = lipsa
de voinţă, lipsa de vlagă, lipsa de avânt, lipsa de curaj,
lipsa de bărbăţie, lipsa de energie, lipsa de speranţă,
lipsa de viitor, cum se exprima cu rigoarea-i specifică, I.
L. Caragiale. Dar să vedem ce remarcă romancierul, în
editorialul amintit „Cei interesaţi de psihologie, dar nu
numai ei, nu pot să nu observe că s-a produs o schimbare
brutală în sufletul acestui popor, şi nu în bine. Ura la
superlativ, agresivitatea, refuzul spiritului, violurile,
crimele de orice fel, alcoolismul şi lenea au devenit tot
mai vizibile. Absenţa milei, a compasiunii, speranţa într-
o salvare din afară se adaugă celor pomenite pentru a
întregi un portret jalnic. Şi neimplicarea. Oare nu auzim
la tot pasul „Numai în România se poate întâmpla aşa
ceva”. Doar alţii sunt de vină. (…). Pot aşadar, să ne
elibereze analfabeţii de alţi analfabeţi? Slugile, de
mentalitatea de slugă? Putem, oare, învăţa bunele
maniere de la uriaşa mitocănie naţională sau
demnitatea şi onoarea, de la servitorii autodeclaraţi?” Concluzia (im)provizibilă: optimismul nu poate să
renască decât din pesimismul absolut şi numai generat de
voinţă. Voinţa spiritului în tradiţia noologiei abisale a lui
Jung, Blaga, Mircea Eliade.
Cred în latenţele sufleteşti ale neamului românesc!
Construcţia şi deconstrucţia ospitalităţii
la limita dintre drept şi obligaţie morală
Construcţia ospitalităţii la nivel formal: limita
dintre forţa legii şi obligaţia morală.
Ospitalitate – hostipitality – ostilitate Elvira GROZA
Sfera politicii mondiale
este un spaţiu al conflictelor
împotriva identităţii. Fronturile
deschise aşează un procent de 11%
din populaţia mondială în stare de
război, deşi perioada în care ne
aflăm este privită ca una de pace.
Temeiurile focurilor de arme au
glisat dinspre dorinţa de expansiune
care domina secolul XX înspre o
toleranţă zero a diferenţelor, cel mai
adesea de ordin religios. În fond,
aceste conflicte împotriva diferenţei
sunt conflicte împotriva umanităţii.
Renunţând la proiecţia unei păci
eterne (fie ea kantiană, marxistă, ori
comunitarianistă) trebuie să mutăm
acest discurs într-o sferă ideologică
în care unica soluţie rămasă este
ospitalitatea, însă nu ca un decret de
lege ori ca un drept universal, ci ca o
toleranţă necondiţionată. Primirea
celuilalt înseamnă, mai mult decât
permisul de şedere, o împărtăşire a
unui azil care trece dincolo de
graniţele unui simplu adăpost. Acest
celălalt survine nu ca un străin, ci ca
o emblemă a alterităţii care nu
trebuie închisă în schemele rigide
ale unei legi care se impune, ci
întâmpinată.
Prima formulare a legii
naturale a ospitalităţii îi aparţine lui
Immanuel Kant în eseul „Spre pacea
eternă” şi se referă la dreptul unui
străin de a nu fi tratat cu ostilitate
la sosirea pe un alt teritoriu, în con-
diţiile în care nu infirmă su-
veranitatea gazdei. Iată şi prima
antinomie: dacă ospitalitatea este
necondiţionată gazda îşi pierde su-
veranitatea, dacă oaspetele este con-
diţionat dispare ospitalitatea; fie este
infirmat dreptul străinului ca
oaspete, fie dreptul gazdei ca stăpân.
Jacques Derrida mută dezbaterea la
nivel hermeneutic: termenul din for-
mularea originară kantiană folosit
pentru gazdă, Wirtschaft, are în
componenţa sa termenul de Wirt,
adică economie, pe care Derrida o
interpretează în relaţie cu oiko-
nomia: lege nescrisă a casei ca topos
originant şi primar al gazdei.
Această oikonomia pretinde ca
oaspetele să fie integrat ca un ele-
ment al unei structuri primordiale,
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
6
fără însă ca el să se simtă ca acasă.
Situaţia oaspetelui este una para-
doxală: nevoit să devină un element
constituitiv al unei structuri care îi
rămâne fundamental străină, el este
condamnat şi obligat să îşi
amintească în mod constant de
străinătatea lui.
Diferenţierea nivelurilor de
ospitalitate în funcţie de statutul
gazdă-străin:
a) ospitalitatea formalizată juridic
care se referă la statul-gazdă care
primeşte străinul-imigrant: obliga-
ţia ospitalităţii sprijinită voluntar de
către state este legiferată prin
Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, articolele 13, referitor la
dreptul de emigrare, dar nu şi la
imigrare, articolul 14, referitor la
dreptul de azil şi articolul 15,
referitor la faptul că orice persoană
are drept de cetăţenie. Prin urmare,
Declaraţia nu face referire la obligaţia
statelor de a permite intrarea
străinilor, a imigranţilor, ci susţine
suveranitatea statelor. Iată a doua
antinomie: tensiunea dintre
ospitalitate şi suveranitate întrucât
universalitatea drepturilor omului
intră în contradicţie cu suveranitatea
teritorială. În sistemele internaţionale
statele sunt singurele unităţi legitime
ale negocierii ospitalităţii şi se ajunge
la condiţionarea ospitalităţii de
acordarea cetăţeniei. Astfel, indi-
catorul gradului de primire/
ospitalitate a străinului-imigrant în
societatea gazdă este disponibilitatea
statului gazdă de a-i acorda cetăţenia.
Soluţia pentru eliminarea
tensiunii ospitalitate-suveranitate vine
din partea cosmopolitismului actual şi
constă pe de o parte în
constituţionalizarea dreptului interna-
ţional pentru a-l îndepărta de acordul
statelor, ceea ce înseamnă implicit o
trecere de la suveranitate statală la
drepturile omului, deci la ospitalitate.
De pildă: implicarea ONU în
conflicte intra şi interstatale pentru a
se respecta drepturile omului. Pe de
altă parte, o posibilă soluţie ar fi
conturarea unor insule de
cosmopolitism pentru a arăta că
depăşirea tensiunii suveranitate-
ospitalitate este posibilă prin procese
de „reiteraţie democratică”, respectiv
renegociere şi reformulare a
drepturilor omului independent de
acordarea cetăţeniei. Efectele ospi-
talităţii reglementată juridic nu sunt
cele aşteptate, distincţia insideri-
outsideri persistă, ospitalitatea nu s-a
eliberat de preocuparea pentru vio-
larea suveranităţii naţionale, iar
străinii-imigranţi încă sunt primiţi de
către statele gazde cu o ospitalitate
artificială pe limita dintre ospitalitate
şi ostilitate pentru care Derrida a
folosit termenul hostipitality. 1)
Termen care are originea în hostis ale
cărui rădăcini sunt latine, dar derivat
din doi termeni proto-indo-europeni
care înseamnă străin, oaspete şi
putere.
Însă, antinomia ospitalitate-suvera-
nitate a rămas, iar strategiile
cosmopolite şi teoriile multicultu-
ralismului pun întrebarea: străinul
care cere adăpost unei comunităţi nu
ar trebui să i se acorde găzduire ca
obligaţie morală în numele
umanităţii?
b) Ospitalitatea ca obligaţie mora-
lă acordată de comunitatea-gazdă
străinului ca refugiat Legislaţie şi
principii morale
Convenţia de la Geneva (1951)
defineşte statutul de refugiat;
Protocolul Adiţional din1967 include
principiul nereturnării refugiatului
ţării de origine; Directiva 2004/83/CE
precizează condiţiile pe care să le
îndeplinească apatrizii pentru a primi
statut de refugiat; Directiva 83/2004
reglementează cererile de protecţie
internaţională a solicitanţilor de azil,
astfel că datele obţinute prin moni-
torizarea refugiaţilor de către Eurostat
asylum statistics şi The UN Refugee
Agency (UNHCR): 4 milioane
refugiaţi sirieni în ţările învecinate;
429. 000 cereri siriene în Europa din
2011. Al doilea trimestru al anului
2015 au existat 213.200 solicitanţi
azil, 1 din 3 doresc Germania, 38%
din totalul cererilor pentru UE, există
600.000 cereri de azil în instanţă...
Experienţa acestei ospitali-
tăţi ostile, aceeaşi pentru imigrant sau
refugiat, este paradoxală prin faptul
că ţara oferă refugiu, dar nu oferă
adăpost. Ospitalitatea este paralizată
la graniţa cu ostilitatea, ţinută captivă
în acel topos. Critica ce poate fi adusă
acestei teorii ar fi o diferenţiere
radicală între străin şi refugiat şi o
atribuire a două atitudini fundamental
diferite proprii fiecăruia: ospitalitate
străinului, azil refugiatului. În această
distincţie se pierde însă esenţa
străinului, şi anume înstrăinarea lui,
necesitatea lui de a fi adăpostit.
Înaintea unei clarificări, este
fundamental să accentuăm trăsătura
radicală a străinului- alteritatea;
străinul vine dintr-o altă lume,
incapabilă de a-i oferi adăpost ori
azil. El poate fi doar un străin radical
şi, în acelaşi timp, un altul radical.
Diferenţa dintre el şi gazdă este mai
curând o diferanţă,2) o aşteptare a
unei primiri care să îi amelioreze
înstrăinarea, oricum ireversibilă.
Monaigne îl definea pe străin ca fiind
cel care s-a născut oriunde
altundeva. Străinul se naşte cu
înstrăinarea, care poate fi depăşită
doar prin ospitalitate.
Ospitalitea în contemporaneitate.
Graniţa dintre ospitalitate şi
ostilitate. Exemplificare
Evenimentele actuale sunt o
dovadă irefutabilă a eşecului pre-
misei unui drept internaţional care să
ofere tuturor indivizilor şansa la a
locui într-o lume cu graniţe deschise.
În suportul acestei afirmaţii este
necesară o analiză a crizei siriene,
care a transformat 3,8 milioane 3) de
cetăţeni sirieni în refugiaţi. Situaţia
politică internaţională creată de acest
conflict pune ţările europene în
situaţia de a manifesta o ospitalitate
necondiţionată faţă de victime ale
unui război civil care a determinat
strămutarea a aproximativ jumătate
din populaţia siriană. Sumele oferite
de Uniunea Europeană în suportul
victimelor sunt o simplă pote-
mkinadă aruncată în faţa unei realităţi
fără ieşire.
Siria a devenit orizontul unor
acţiuni violente care au devenit un
laitmotiv cotidian. În încercarea de
a-şi salva viaţa, sute de mii de sirieni
trec graniţele ilegal pentru a ajunge
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
7
în Turcia şi apoi în România. Având
la dispoziţie alegerea dintre o moarte
violentă şi inevitabilă şi o acţiune
incertă de salvare, aceştia aleg să
apeleze la traficanţi, pentru a fi
trecuţi ilegal graniţele în schimbul
unor sume care presupun renunţarea
la orice bun material. Problema nu
este dacă reuşesc sau nu să ajungă în
teritoriul românesc, ci atitudinea pe
care o maifestă ambasadele faţă de
aceştia. Statul român nu oferă ajutor
material nici măcar cetăţenilor
români care au fost stabiliţi în Siria
şi au acum statutul de refugiaţi din
zone de conflict. Primirea pe care o
primesc este o plasare la Centrul de
imigranţi din capitală, în care
condiţiile sunt la limita subzistenţei.
Reacţiile autorităţilor sunt dezarman-
te: imigranţii au obligativitatea de a
menţine curăţenia.4) Acest exemplu
contrazice, înainte de orice alt cod de
legi, umanitatea celui primit.
Oferirea unui azil nu poate fi
înţeleasă ca o simplă plasare a
străinului într-un adăpost amenajat
special. Acţiunile statului român sunt
la limita dintre ospitalitate şi
ostilitate, pendulând între cele două:
oferirea statutului de refugiat devine
un maxim al ospitalităţii, căruia îi
urmează o ostilitate necondiţionată.
Paradoxul actualităţii este
acela de a se întemeia pe idealuri de
pace, în temeiul unei egalităţi între
toţi indivizii şi în acelaşi timp de a
admite discrepanţe copleşitoare între
oameni, adesea rezultate doar din
şansa de a te naşte într-o zonă
geografică ori alta. Prin organismele
diplomatice, prin graniţe traversabile
şi ambasade societatea pretinde că se
îndreaptă spre o uniformizare a
accesului la drepturi şi o compensare
a şanselor, în temeiul întemeierii
unei construcţii mondiale care să
şteargă cea mai umană trăsătură
dintre toate: diferenţa, uitând însă de
ineficienţa acestora, de ostilitatea pe
care o oferă celor care au nevoie de
protecţie şi, mai ales, uitând de
distincţia dintre străini şi străini
absoluţi.
Ospitalitatea prevăzută prin lege –
România. Parlamentul României a
adoptat legea nr.123 din 2 aprilie
2001 pentru a reglementa accesul
străinilor în ţară, completată
superficial de Legea 122 din 2006
referitoare la statutul de refugiat.
Articolul 1 al acestei legi stipulează:
Dealtfel, cetăţenia ca statut privi-
legiat prin care cineva primeşte
drepturi/ospitalitate, se află în proces
de dezagragare, de exemplu
Germania recunoaşte dezirabilitatea
imigrării din anul 2000 prin
înlocuirea acordării cetăţeniei după
jus sanguinicus cu jus soli.
(1) În sensul prezentei legi prin
străin se înţelege persoana fără
cetăţenie română.
Conform acestei definiţii,
străinul este în aceeşi măsură un
refugiat sirian sau un cetăţean al unui
stat dezvoltat care vizitează România
în scopuri turistice. Lipsa funda-
mentală a acestei legi este aceea de a
nu diferenţia între străin şi străinul
absolut, care are nevoie de ospi-
talitate necondiţionată.
ART.4 Străinii pot intra în
România în scop oficial, pentru
afaceri, pentru activităţi de presa,
pentru angajare în muncă sau pentru
studii, ca turişti, în tranzit ori în alte
interese, în condiţiile prezentei legi.
În virtutea acestui articol,
intrarea străinului în ţară este privită
ca un mijloc spre îndeplinirea unui
scop (afaceri, studii, etc.) şi nu ca un
scop în sine. În cazul străinului
absolut, acesta nu caută să intre în
ţară pentru a îndeplini o anumită
acţiune, ci pentru a fi primit; altfel
spus, primirea devine scop în sine.
Mai mult decât atât, pentru acesta
primirea nu este văzută ca o simplă
respectare a unui drept, ci ca pe o
acordare a unui privilegiu care să
depăşească limitele oricărei ospi-
talităţi. Reglementarea finală, prin
care se stipulează că intrarea este
posibilă doar în condiţiile prezentei
legi anulează legea ospitalităţii şi
posibilitatea unei primiri autentice,
precum şi datoria cetăţenilor români
ca gazde de a le oferi ospitalitate şi
adăpost străinilor.
ART.52: Prezenta lege nu se
aplică solicitanţilor de azil,
refugiatilor şi victimelor conflictelor
armate, ale căror statut şi regim sunt
reglementate prin legi speciale.
Legislaţia diferenţiază între
străini şi refugiaţi, făcând o distincţie
clară între felul în care statul român
îi primeşte pe cei din urmă. Chiar
dacă acestora li se acordă azil şi
protecţie (la limita dintre ospitalitate
şi ostilitate), li se neagă automat
înstrăinarea, alteritatea. Refugiaţii
sunt, de fapt, străinii absoluţi, cei
care trebuie primiţi dincolo de lege.
Legea primirii rerfugiaţilor
stipulează următoarele:
2. Formele de protecţie a refu-
giaţilor. Aceştia pot beneficia de
următoarele forme de protecţie
(art.1): statutul de refugiat;
protecţie umanitară condiţionată;
protecţie umanitară temporară.
Analiza acestei legi înve-
derează o limitare radicală a
ospitalităţii la nivel juridic, prin
oferirea de protecţie umanitară
condiţionată. Condiţionarea protejă-
rii refugiaţilor transformă azilul
oferit acestora într-o operaţiune
desfăşurată doar în virtutea unei legi,
şi nu în virtutea unei datorii morale
(în sens kantian sau nu). Constatăm
cu stupoare că această lege nu
prevede nicio sancţiune ambasadelor
ostile, centrelor de primire inde-
zirabile şi populaţiei autohtone care
îi priveşte pe refugiaţi cel mai adesea
cu ostilitate, refuzând să le acorde
locuri de muncă ori sprijin financiar.
Greşeala fundamentală este de a nu-i
privi pe aceştia ca pe străini, cărora li
se cuvine ospitalitate, ci de a le
acorda un statut special care, în ciuda
aşa-ziselor privilegii pe care le oferă
omoară posibilitatea oricărei primiri
la care ar avea dreptul orice fiinţă
umană.
Deconstrucţia ospitalităţii
condiţionată prin forţa legii şi ca
obligaţie morală: deontologia
kantiană şi deconstrucţia
derrideană
În ce măsură pot fi recuperate
presupoziţiile filosofice pentru a
reconsidera orizontul legislativ şi
moral în care ospitalitatea devine
toleranţă, hostipitality şi ostilitate?
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
8
Cum se poate rezolva tensiunea
dintre suveranitate şi ospitalitate în
legislaţia organismelor suprastatale
europene? Este posibil ca ospitali-
tatea „resortisanţilor” să devină
articol explicit în Constituţia Uniunii
Europene şi nu simplă convenţie,
directivă, acord suprastatal? Cum
poate fi eliberată legislaţia europeană
a primirii străinilor de politicile
naţionaliste privind acordarea cetă-
ţeniei şi deschiderea graniţelor? Este
posibilă o comunitate constituită
dincolo de marile proiecte politice
care să practice ospitalitatea necon-
diţionată, în forma „oraşelor de
refugiu”?
Deontologia kantiană Teza
noastră pune în discuţie două noţiuni
care se cer a fi definite: ospitalitate şi
datorie, urmând ca problematica
dreptului să fie pusă în discuţie
ulterior pe parcursul analizei. La un
prim nivel de interpretare, ospitali-
tatea este înţeleasă ca primire,
găzduire bună oferită cuiva.5)
Implicaţiile acestui sens descriu un
statut particular al străinului:
necesitatea găzduirii presupune ca el
să fie lipsit de adăpost. Străinul este
victima lipsei de azil, lipsă căreia i
se adaugă înstrăinarea violentă de
patrie. Amintind de antinomia kan-
tiană, în condiţiile în care stăpânul
îşi manifestă suveranitatea violenţa
nu mai este mijloc, ci scop. Legea
însăşi cultivă o violenţă fără simţul
întemeietor de drept, care nu
fundamentează o primire care să
şteargă înstrăinarea definitorie
pentru străin, ci din contră care să
amplifice autoritatea stăpânului.
Morala este una de stăpâni şi de
sclavi, care contrazice fundamental
dreptul fiinţei umane de posesie
comună a suprafeţei Pământului,
drept care ar trebui să-i garanteze nu
doar primirea, ci şi oferirea automată
şi implicită a unui azil fără implicaţii
juridice. În această situaţie, inte-
rogaţia care se impune este în ce
măsură s-a promulgat o lege care să
implice limitarea accesului străinului
şi suveranitatea autohtonilor; lege
care contrazice un drept natural
negativ. Problema îşi are rădăcinile
în intrepretarea noţiunii de străin şi
în confundarea acestuia cu
invadatorul, care nu are nevoie de
adăpost şi care îşi atribuie implicit
sieşi statutul de străin. Invadatorul
este agresor, străinul este victimă. Reglementările se cer a fi
făcute pentru protecţia statului de
invadatori; pătrunderea străinului nu
subminează autoritatea statului-
gazdă, ci vine să o confirme. Trebuie
luat în calcul că în absenţa unui
oaspete care trebuie primit, gazda îşi
pierde autoritatea şi suveranitatea şi
se înscrie într-o aşteptare nedefinită
şi, posibil, infinită. Din perspectiva
lui Emmanuel Levinas, străinul este
un chip, o faţă care se oferă ca o
dezordine care nu tulbură, ci aduce
cu sine posibilitatea unei deschideri
spre transcendent. Prin extindere,
statul îşi conturează profilul şi indi-
vidualitatea întocmai prin primirea
străinului ca pe un altul, un altul
radical care este el însuşi o graniţă
care delimitează un nou orizont al
existenţei.
Un alt fundament al acestui
discurs este în ce măsură ospitali-
tatea este datorie şi dacă aceasta mai
poate fi necondiţionată în condiţiile
în care capătă acest caracter.
Concepţia kantiană asupra datoriei 6)
se distanţează de sensul comun; Kant
priveşte libertatea ca pe o precon-
diţie a moralei în care subiectul în
virtutea raţiunii pe care o posedă îşi
dă sieşi legi ale acţiunilor în
conformitate cu o lege morală uni-
versală, nu cu un sentiment moral. În
viziune deontologică, pentru ca o
acţiune să fie în acord cu această
lege, ea trebuie să fie săvârşită din
datorie pentru datorie, determinată
doar de reprezentarea legii. Abor-
dând problema străinului din pers-
pectiva eticii kantiene, instituirea
unui decret de lege care să
reglementeze primirea acestuia şi
oferirea unui azil este o subminare a
voinţei autonome. Actul primirii în
sine îşi pierde valoarea morală prin
faptul că acesta nu este izvorât din
datorie, ci din obligaţie. Privind în
perspectivă deontologică, codul de
lege care instituie dreptul străinului
nu este o determinare corectă a unor
limite în care indivizii îşi pot
exercita libertatea, din contră, este o
limitare a libertăţii voinţei de acţiona
în acord cu raţiunea practică.
Străinul devine un pion aflat sub
incidenţa unei legi, primit în
dezacord cu ospitalitatea.
Deconstrucţia derrideană. Prin legea ospitalităţii, Kant ne
trimite spre o deconstrucţie a
dreptului. Pe de altă parte, legea
kantiană a ospitalităţii este la rândul
ei deconstruită de Derrida, care o
îndreaptă spre un cadru aporetic.
Această deconstrucţie poate fi
transformată într-o reconstrucţie care
să ofere o posibilă ieşire din
problema fundamentală a actualităţii:
conflictele sângeroase împotriva
umanităţii. Situaţia oaspetelui este
una paradoxală: nevoit să devină un
element constituitiv al unei structuri
care îi rămâne fundamental străină,
el este condamnat şi obligat să îşi
amintească în mod constant de
străinătatea lui. Situaţia poate fi
privită ca o interpretare a diferenţei,
având ca singură ieşire o decon-
strucţie atât a statutului de gazdă cât
şi a celui de oaspete pornind de la
fundamentul egalităţii. Deconstrucţia
survine însă ca o ieşire-capcană:
periclitarea autorităţii statale aduce
implicit ideea unei construcţii supra-
statale, a unei comunităţi interna-
ţionale care să şteargă orice proiecţie
identificatoare patriotică ori
naţională. Modelul de comunitate
fără graniţe aminteşte de un curs
eschatologic, de o ţâşnire verticală
spre un moment terminus în care
dispare diferenţa ca identitate, dar
dispare şi umanitatea. Această dis-
pariţie este un efect secundar al
acţiunii politicii imanentiste care are
ca tendinţă fundamentală suprimarea
diferenţei, proces căruia îi lipseşte
orice finalitate şi care duce spre o
suprimare a omului ca specie.
Mărturia comunităţii a venir este cea
mai apăsătoare mărturie a lumii
moderne, cea care reuneşte toate
celelalte mărturii pe care această
epocă se vede nevoită să le asume, în
virtutea unui decret sau a unei
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
9
necesităţi neştiute. Comunitatea,
incapabilă să rezolve eficient
problema conflagraţiilor, dislocărilor
şi disoluţiilor oferă o soluţie la însăşi
problema umanităţii, exterminând
umanitatea în virtutea unui ideal de
pace şi bunăstare. Singura soluţie
este transgresarea graniţelor fără
eradicarea statului-naţiune, trans-
formarea graniţei într-o non-graniţă,
o khora aporetică în care primirea
străinului nu este un act formal şi
legal, ci o împlinire a unei datorii.
Această lucrare constată deficienţele
pe care le are legislaţia în vigoare şi,
totodată, propune o deconstrucţie şi
reconstrucţie a primirii în
fundamentul ospitalităţii.
Ospitalitatea spre o
comuniune absentă. În secolul XXI,
Kant şi-ar vedea răsturnate toate
idealurile politice: ideea de
construcţie suprastatală a devenit
subordonată unei acţiuni politice
imanentiste, uniformizatoare; ospita-
litatea supusă la acţiunea violentă a
codurilor de legi care o stipulează
trebuie deconstruită pentru a-şi
păstra esenţa. Mai mult decât atât,
scena politică internaţională a
devenit un orizont al posibilităţilor
infinite, al enunţării unui mesaj al
democraţiei în sine, al egalităţii şi
toleranţei. În acest spaţiu politic
transformat într-o sală de aşteptare,
se face apel la proiecţii iden-
tificatoare care pretind că ar evita
pierderea iremediabilă a sensului:
este vorba despre ideea de stat,
naţiune, patrie ca sferă de protecţie.
Această sferă- fie că îi spunem
naţiune, stat, ori pur şi simplu ţară-
este o deschidere închisă în sine, care
lasă să îi scape unica realitate demnă
de protejat: diferenţa. Şi totuşi
nevoia unei comunităţi suprastatale
este fundamentală. J. L. Nancy face
apel la instituirea unei comunităţi
fără comuniune, ca proiect
nefinalizat care să permită sensului şi
diferenţei să survină. Comunitatea
este construită ca o axă ascendentă
spre o comuniune care duce la
egalitate (şi, în final, la dispariţia
umanităţii, întrucât prin suprimarea
diferenţei se ajunge la suprimarea
omului ca posesor al acesteia), la
pace eternă, la un timp mort, vid.
Singura soluţie este renunţarea la
acest ideal şi la orice altă proiecţie
identificatoare şi tratarea comunităţii
ca pe un topos deschis al survenirii
sensului. Această deschidere este, în
fond, ospitalitatea aporetică pe care o
instituie Derrida. În această comu-
nitate, nu există gazde sau oaspeţi,
refugiaţi sau turişti, ci toţi sunt
străini: străini unui sens care ne-a
scăpat şi care trebuie restaurat.
Ospitalitatea ar deveni un proces
reflexiv, la limita obligaţiei şi a
dreptului, în care prin primirea
celuilalt fiecare s-ar primi pe sine în
aceeaşi măsură în care ar întâmpina
alteritatea celuilalt.. Este necesară
renunţarea la legi care să ne
contractualizeze cele mai umane
comportamente (fac apel aici la
ospitalitate) şi la construcţii care să
ateste diferenţele ca pe inferiorităţi
pe harta unei lumi în care graniţele
se trasează de către nivelul de
dezvoltare şi sunt şterse inutil de
către organismele politice. Nu putem
pretinde o Europă şi o lume deschisă,
un spaţiu Schengen într-o actualitate
în care graniţa dintre Occident şi
Orient este mai vizibilă ca oricând.
Putem pretinde şi oferi, în schimb,
ospitalitate necondiţionată străinilor-
victime care am putea fi noi.
În încheiere, mă întorc la
problema acestei lucrări: conflictele
sângeroase împotriva identităţii
umane. Amintind de ceea ce afirma
J. L. Nancy, ceea ce mă preocupă
fundamental nu este felul în care
suferă refugiaţii sau modalităţile prin
care aceştia ajung ilegal în ţară, ci
înrudirea mea violentă cu aceştia-
suntem la fel de străini într-o lume
străină sensului. Sper la o ospitalitate
necondiţionată, la o comunitate fără
comuniune, în care refugiaţii trataţi
ostil (poate chiar în momentul
scrierii acestei lucrări) ar fi primiţi ca
nişte străini absoluţi.
BIBLIOGRAFIE
-Arendt, Hannah The decline of the nation state and the end of the rights of man în
Origins of Totalitarianism, The World Publishing Company, Ohio, 1958
-Derrida, Jacques, On Cosmopolitanism and Forgiveness, London, 2001;
-Derrida, Jacques, Despre ospitalitate, Polirom, Iaşi, 1999
-Benhabib, Seyla, Another Cosmopolitanism, New York, Oxford, University Press, 2006
-Habermas, Jurgen, The Teorry of Commnunicative Action, Beacon Press, 1985
-Isaiah, Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, Meridiane, Bucureşti, 2001
-Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
-Kant, Immanuel, Spre pacea eternă, All, Bucureşti, 2006
-Nancy, Jean-Luc, Comunitatea absentă, Idea Design and Print Editura, 2005
-Nancy, Jean-Luc, Uitarea Filosofiei, Idea Design and Print Editura, 2000
-Niţu, Ciprian, Imigraţie, cosmopolitism şi deschiderea graniţelor în Sfera Politicii, 12
-Rorty, Richard, Contingenţă, ironie, solidaritate; Drepturi umane, raţionalitate şi
sentimentalism în Obiectivitate, relativism şi adevăr, Univers, Bucureşti, 2001
-Will Kymlicka, Liberal Nationalism and Cosmopolitism Justice în Ethical Theory and
Moral Practice, Vol. 5, Nr. 4 (Dec., 2002)
-Vattimo, Gianni, Societatea transparentă, Editura Pontica, Constanţa, 1995
INDEX
1. Derrida, Jacques, Of Hospitality, Stanford
University Press, 2000; şi revista Angelaki, vol 5,
nr. 3, 2000
2. Differance. Termen introdus de Derrida,
combinând cuvintele franţuzeşti pentru diferenţă
(difference) şi amânare(differer).
3. Conform unui studiu realizat de Mediafax în
octombrie 2014
4. Declaraţie făcută de un oficial al Centrului de
imigranţi, în 25 iulie 2014.
5. Benjamin, Walter; Derrida, Jacques- Despre
violenţă, Editura IDEA, Cluj, 2004, pag 15
6. Etica kantiană este o etică democratică, în care
toţi indivizii sunt priviţi ca fiind egali şi având
posibilitatea de a ajunge la moralitate prin liber-
tatea lor interioară. Datoria este un derivat al
libertăţii: omul liber ajunge să acţioneze în con-
formitate cu legea morală care izvorăşte din
voinţa bună şi nu este dictată de o altă autoritate
decât cea a raţiunii
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
10
Creatorul
Vai, tu mi-eşti creatorul. Dar eu sunt
ca tine rău plasat în increat.
Spun: îmi e frig. Tu spui doar: vânt.
Zic numai: ger. Tu: Văd c-ai îngheţat.
Se schimbă vremile şi într-o zi
cu oasele-ţi mă voi juca prin lume sparte;
striga-vei tu: ger! Eu: Spre-a te-ncălzi
să-ţi cumperi paie, şopru, pe-a mea moarte!
Aşa că smulge şi aruncă-n oală, hai,
ochiul de aur ce la ceafă-l ai,
mai bine-i fiinţei când din ea se-nfruptă –
Ca mine te-i târî şi tu cândva
şi ochi în ochi mult timp ne vom holba
şi cu cuţitul ne vom înfrunta în luptă.
Discurs asupra poeziei
Poezia nu-i loc de-ngrijit frumuseţea.
Aici se rosteşte sarea ce arde în rană.
Aici se vorbeşte de moarte, de otrăvite limbaje.
De patrii asemenea ghetei de fier.
Poezia nu-i loc de împodobit adevărul.
Aici se rosteşte sângele care curge prin răni.
Mizeria, mizeria, mizeria visului.
Pustiire şi sânge scuipat, utopii dârdâind
Poezia nu-i loc de-alinat suferinţa.
Aici se rostesc deziluzia, foamea şi ura
( gradele săturării nu sunt cântate ).
Se vorbeşte de a-nfuleca şi a fi mâncat,
de trudă, -ndoială, e cronica suferinţelor.
Poezia nu-i loc de-mpăcare a morţii,
de-mblânzire a foamei, limpezire-a speranţei.
Poezia e locu-adevărului grav rănit.
Aripi! Aripi! Îngerul cade, penele-i
zboară pe rând, sângerând, în furtuna istoriei!
Poezia nu-i locul ce-l cruţă pe înger.
LIRICĂ GERMANĂ
Christoph MECKEL Heiner MÜLLER
Moartea lui Odiseu
Cu puţine vâsle pe copacul făcut corabie
Mi-am pierdut speranţa, sătul de uscat,
Moartea arând-o din nou cu brazda cea trecătoare
Cu întinderea ei măsurându-mi durata.
Şi mereu către seară cerul cel roşu
Cu norii cei ultimi doi-trei cenuşii
Peste termocentrale uzine atomice
De când a murit Odiseu la cinci luni distanţă
De Gibraltar la vest de în Atlantic
Departe de orice cunună de lauri
În iadul celor prea-curioşi arde-acum
Cu altfel de flăcări – văzutu - l-a Dante.
Viaţa lui Horaţiu
Arivistul plin de ură faţă de scorbura din care-a pornit.
Sub Brutus el e democrat
Moarte tiranului şi mie-o moşie
Pacifistul de Philippi scandează ţărâna
Apoi îşi învaţă lecţia (şi el) schimbă
Pista. Să trecem cu buretele, Augustus. Moşia
I-o dăruieşte Mecena pentru un loc într-o odă
Opt oglinzi puse în dormitor despre Brutus nici vorbă
El îşi croieşte drumul în crestomaţii
Aere perennius îndrăgitul de filologi.
Istorii despre Homer
(2) Printre discipolii săi a fost unul, se zice,
Foarte isteţ, bun la-ntrebări. Întreba.
După orice răspuns, până nu-i loc de-ntrebare.
Stând într-o zi cu bătrânul la râu, descosându-l,
Moşul îl cercetă cu privirea şi-i spuse:
Voios: Adevăru-i săgeată, pentru-arcaş otrăvită!
Chiar şi arcul să-ntinzi e destul. Căci săgeata
rămâne săgeată şi-n stuf. Adevărul şi-n strai de minciună
tot adevăr e. Iar arcul nu moare cu-arcaşul.
Astfel rosti – şi s-a ridicat.
Traducere: Grete TARTLER
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
11
Zăpada, vizibilul cu ispita sa
Zăpada, cu ispita sa mare
ne-atacă – atunci când vreunul se-apleacă
spre gândul de fugă luat în picioare
iarba-i taie ţâşnind şerpeşte din teacă
Din mâneci ne-alunecă oare, din glugă
albul, o pată-ntre noi, lichid frig?
Mai reci ca oricând sunt a omului rugă
şi spusa-i, măruntul iernatic câştig.
Fulgi răscoliţi dintr-al ţiglelor pori,
mai deschis la culoare curge arsul carmin.
Ţepi de gheaţă prin palme simţim, răzbitori,
groenlandice vifore-asupră-ne vin.
Zi de zi creşte ţarcul zăpezii în toi,
vânătoarea începe, vânat suntem noi.
Joachim WITTSTOCK Dovadă
de faptul că sârma ghimpată poate feri de catastrofe
Se strecurase prin încercuire, o ruptură prin sârma ghimpată care
delimita ţinutul sfărmicios din jurul părăsitei mine de sare. Porni către
buza prăpastiei, tot mai aproape de galeria care nu era săpată în pământ
ci tăiată colţuros în piatră, adânc, mult mai adânc – privind către afun-
durile cenuşiu-stâncoase, de fapt fără capăt vizibil. Atunci malul începu
să se clatine – sau cum să-i spui acelei prăbuşiri? – pământul pe care
stătea, pe care stătuse, începu să alunece. Stâlpii de beton se înclinară
peste prăpastie. Şi alunecă tot mai repede, se întoarse, încercă să se
întoarcă în imperiul dansant al pământului, să apuce marginea care se
depărta de el, îşi întinse mâinile în rupturile ţărânei, încercând să se prindă
cât mai zdravăn, dar bulgării se sfărâmau, se scufundau grabnic. Şi gardul
se lăsă ca un golf, formă o buclă şi una din sârme se apropie, iar el se
smulse în sus, încercă să-l şi nu izbuti, căci aluneca tot mai repede
spre adâncuri,
simţi durerea în palmă, încleştare însângerată, ghimpi de metal care
i se înfigeau în pumni,
atârna de sârma ghimpată, care îl apăra de cădere liberă.
Şi gardul de sârmă nu mai era obstacol, ci ajutor împotriva tuturor piedicilor,
nu mai era mărginire, nici interdicţie, ci singura cale de acces către viaţă.
Cuvânt-imagine
pentru pomul uimitor de înalt, care după toate datele în vigoare
la sat şi oraş avea nevoie de prea mult loc, fiind tăiat de aceea,
punându-i-se foc mocnit la rădăcină.
Acest foc a tot ars săptămâni şi luni, iar funcţionarii se mirau
că flacăra se păstrează atâta, până ce şi-au dat seama că probabil
rădăcinile ardeau în toate direcţiile paradisului pe pământ.
Atunci funcţionarii şi-au amintit că rădăcinile erau atât de
rămuroase, încât răzbătuseră nu numai prin murii pivniţelor învecinate,
ci şi al clădirilor mai îndepărtate.
Flacăra îşi croia drum cu licăriri vegetale, de parcă voia să-i pună
în lumină pe cei care ridicaseră mâna asupra acelui copac cu topoare
şi ferăstraie.
După căderea zăpezii, aceasta rămăsese, în ciuda aşteptărilor, peste
locul rugului organic-coborâtor spre adâncuri, aşa că n-a mai fost
sigur dacă pomul considerat incomod n-a prilejuit cumva catastrofa
abătută asupra oraşului.
Când la venirea primăverii, zăpada se topi, o pată rămase cât mai
îndelung pe aceste meleaguri, iarna ţinând cu o lună întreagă în plus şi
chiar peste.
Alţi funcţionari spuneau că un curent de aer polar ar fi urcat prin
culoarele rădăcinilor din adâncuri pentru a hrăni arborele de gheaţă
nevăzută crescut între case – aşa spuneau, făcându-se, de fapt,
stane de gheaţă.
LIRICĂ GERMANĂ
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
12
În labirint
lui Petre Isachi
Străpuns de un echo tiranic,
De-un abur incert de absint,
Comit imprudența –fatală!–
De-a păși în acest labirint
E drept, începutu-i mirific...
Adie un tainic parfum,
Pe urmă surâsu-ți îngheață
Și vezi, îngrozindu-te, cum
Nemilos încarcă, sufocă,
Pereții de jos pân’ la grinzi
Molohul de tomuri-capcană,
Molohul de tomuri-oglinzi
Sunt munți de anticve și rune
– De astăzi, de ieri, de anțărț –
Vai, cum nălucesc prin unghere
Fantasmele nescriselor cărți!
Și-atâta orgoliu emană
Din literele mari, aurii
Pe ziduri, pilaștri, ogive...
Și-s sute de rafturi!... Sunt mii
Se-nnalță spre cer noul Babel
Din piele, papirus și lemn:
Avatar al omului-cifră,
Avatar al omului-semn!...
Strivit, iscodesc... Povârnișu-i
Ironic, hain și bizar;
Când braț milostiv se-ntinde
Și curmă cumplitu-mi coșmar
Și, iată-mă, iar sub înaltul,
Cloroticul cer alergând
Spre-un vis ucigaș –via Platon–
„Sfânt, înaripat și plăpând”...
Târziu, istovit, simt tăcerea
Cum picură-n jur și mă mir:
Din ghemul Ariadnei, în palmă,
Mai am un biet capăt de fir!...
Captiv în înaltele ierburi,
Captiv sub prostaticul cer,
Îmi stăruie-n orbitele goale
Oedip și divinul Homer.
În căutarea cărții nescrise
Ion DINVALE La sfârșit de Păresimi
Părinte stareț… nu-ndrăznesc…
I-atât de greu, mărturisesc…
Puțină apă?!... Mulțumesc!...
Cu treburile ce-nvârtesc
E prima oară… Bănuiesc,
Că vin ca să mă spovedesc!...
Priviți cu oarece uimire
Că am venit la mănăstire?!
Puteam afla, sinceri să fim
Vreun preot prin împrejurimi
Dar, știu, de mult, de la cei vechi,
Că zidurile au urechi;
Știu cât pot fi de “penetrante”
Unele detalii mai picante
Așa că am venit și eu
Să fim, cum mi-am dorit mereu:
Noi doi și bunul Dumnezeu…
Fiind din cei mai ignoranți
Vă sfătuiesc să mă-ntrebați
Si eu răspund… de insistați!...
……………………………
De ce-am venit așa târziu?!
(Debut abrupt, ”trandafiriu”)
Raspunsul sincer e: ”Nu știu!”
Sunt factori mulți…Hotărâtor?!
Credeam că sunt nemuritor!
Mit făcut țăndări, în esență,
De-o lungă, grea covalescență!...
Când visuri tulburi și funeste
Au șters, deodată, fără veste
Hotarul-veșnica poveste!-
Dintre “ce este” și “nu este”!
Când ce-a fost trainic, e părelnic,
Devii, subit, mai șovăielnic!
Mai mult, vin nopți prelungi, nesomnul,
Când mustrător s-arată Domnul
Ce-atâta timp „întru ființă”
Ți-a zâmbit blând, cu-ngăduință...
Îmi amintesc cu duioșie
A soacră-mii mucenicie
De-a soției insistență...
....................................
A fost și calcul și prudență!
În lume nu-i – dispari ispită!-
Opinie mai răspândită
Mai scumpă și mai îndrăgită
Că, toți, odată spovediți,
Devin, subit, neprihăniți
Curați ca lacrima!...în cer
Au locul lor... iar eu, stingher
Din ceata drepților, exclus,
Am căutat și m-a sedus
Pilda, de-a pururi fericită,
Cu oaia neagră, rătăcită;
Plină de tină, de scaieți,
Dar care eclipsa la preț
Întreaga turmă ce păștea
Cuminte iarba ce creștea
În susul dulce de izvor...
.....................................
S-o iau deci mai încetișor?!...
Nu! N-am luat - e lucru cert!-
Numele Domnului în deșert!
Și lucru-acesta-i de crezut
De vreme ce El mi-a făcut
Mult mai mult bine decât rău;
Altminteri... dar, ca rob al său,
Am fost umil, am fost fricos;
Dar câr în sus și câr în jos
Pe față, sau mai pe ascuns,
Am mai cârtit, am mai împuns.
De pildă, că-i un arhivar
Pedant, atent, chițibușar;
Că prea notează scrupulos
Orice detaliu mai „spumos”!...
Dar, cel mai mare„of”, sau „foc”:
Că nu e consecvent deloc!
Că unii buni, nu au noroc;
Deși trudesc, nimic nu au,
Că numai de necazuri dau
Și ei, și-ai lor, și tot așa...
Iar unor ticăloși, sadea
Le merge totul ca pe roate!...
Oi fi păcătuit, se poate,
Dar nu v-ascund că m-am mirat
Profund surprins, contrariat
Și cătrănit, plin de venin,
Că nu-i trăsnește din senin!...
Dar îmi fac cruce, mă închin?!
...............................................
Acum că tot mă spovedesc...
Eu am trăit și-am să trăiesc
Convins c-am să mărturisesc
De-a pururi drept, strâmb, nicidecum;
Dar tot suind al vieții drum,
Am constatat, înmărmurit,
Că adevărul-nesmintit-
Atât de venerat de mase,
Ți-aduce-n veci numai ponoase...
Și-atunci, scârbit și obosit,
Am început s-o dau cotit;
S-o dreg cu busuioc, cu mosc...
Părinte stareț, recunosc,
În slăvi l-am ridicat pe prost,
(continuare la pagina 49)
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
13
Amnezie fortuită sau omisiune premeditată?
Nu mică ne-a fost mirarea când, parcurgând cu atenţie
cele trei numere (34, 35 şi 36 din august-septembrie a.c.)
ale României literare în care a fost publicat, în serial,
articolul Calendar: aniversări şi comemorări, n-am dat
nicăieri peste numele lui Vintilă Horia, de la a cărui
naştere se împlinesc, la 18 decembrie, o sută de ani. Ni
se atrage atenţia, în schimb, asupra altor aniversări şi
comemorări ale altor scriitori români, din epoci mai
vechi ori mai noi, asupra cărora suntem îndemnaţi a
zăbovi pentru a le cinsti memoria. Căci numai în acest
sens se cere a fi interpretată propoziţia din finalul
serialului: „Cine are urechi de auzit...” Dacă n-am fi ştiut
că autorul menţionatului serial s-a numărat, imediat după
Revoluţie, în 1990, printre cei dintâi care au elogiat, în
aceeaşi revistă, personalitatea şi creaţia lui Vintilă Horia,
am fi zis că acum a fost vorba de o omisiune premeditată
a numelui ilustrului exilat şi nu de una fortuită, cum ne
place nouă să credem...
„Cine eşti, Vintilă Horia?”
În septembrie 1991, cu o jumătate de an înainte de a
părăsi, ireversibil, lumea aceasta (4 aprilie 1992),
România literară publica ultimul interviu acordat de
Vintilă Horia1), scriitorul care, vreme de peste o
jumătate de veac, veghease ca nimeni altul literatura
emigraţiei româneşti şi, în general, cultura românească a
diasporei. Aici, în menţionatul interviu, Vintilă Horia
spunea, între altele că, de cele mai multe ori, cea dintâi
întrebare pe care i-o adresau cei ce-l intervievau era
aceasta: „Cine eşti, Vintilă Horia?” Întrebarea confirmă,
de fapt, o tristă realitate, aceea că, de la Ovidiu încoace,
marea dramă a scriitorului exilat, de oriunde şi de
totdeauna, ar putea fi rezumată astfel: blamat, condamnat
şi alungat din ţara de origine, el e privit cu suspiciune,
încă neînţeles şi incomplet asimilat în spaţiul de adopţie.
Nu altul este cazul lui Vintilă Horia, insuficient cunoscut
şi aproape uitat la noi, deşi e, de departe, cea mai
proeminentă personalitate a exilului românesc şi unul
dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii române şi
europene. Aşa încât, încercând să răspundem la
întrebarea din titlul acestei secvenţe, vom enumera, într-
o ordine aleatorie, câteva dintre calităţile sale
superlative, dintre atributele ce pot fi anexate proteicei
sale personalităţi. Înainte de toate, se cuvine precizat că a
fost un intelectual polivalent, cu un orizont de cunoaştere
a cărui arie de acoperire era cu adevărat impresionantă,
nu doar raportat la cultura română, ci şi la cea universală,
un „uomo universale”, în accepţia conferită termenului
de Pico della Mirandola. A fost, fără îndoială, un spirit
renascentist, adică nu doar umanist complet, desăvârşit,
ci şi un scientolog, un teoretician şi un cunoscător al
unor ştiinţe exacte precum fizica, biologia, medicina ş.a.
Înzestrat cu o minte iscoditoare, s-a aflat mereu în
căutare de noi orizonturi ale cunoaşterii, de la literatură
la fizica cuantică, de la poezie la astrologie, de la religie
la psihologie, de la filozofie la parapsihologie etc. E greu
de găsit un domeniu al cunoaşterii care să-i fi rămas
străin, pe care Vintilă Horia să nu-l fi vizitat, ceea ce l-a
determinat pe fizicianul german Werner Heisenberg
(Premiul Nobel în 1952) să-l caracterizeze astfel într-o
convorbire cu un alt român celebru, prof. univ. dr. Stan
M. Popescu, director al Institutului de Psihologie
Industrială din Buenos Aires: „Voi românii aveţi nişte
talente extraordinare. Am văzut în acest om, un om de
ştiinţă care se mişcă cu competenţă şi har între poezie şi
filozofie”.2) De-a lungul frământatei sale existenţe a
fost, rând pe rând sau simultan, jurist, gazetar, diplomat,
director de ziare şi reviste, poet, nuvelist, romancier şi
dramaturg, antologator, funcţionar de hotel, scientolog,
eseist, filosof, istoric al religiilor, teoretician al culturii şi
literaturii, profesor universitar, critic şi istoric literar,
militant şi animator pe tărâm cultural, memorialist etc.
Impresionanta diversitate a preocupărilor sale e apreciată
chiar şi de Securitatea din România, care l-a urmărit în
permanenţă, pas cu pas. Astfel, într-o Notă cu propuneri
şi sugestii generale privind omologarea şi actualizarea
scriitorilor emigranţi, din 17 septembrie 1983, scriitorul
e prezentat astfel: „Vintilă Horia Caftangioglu este unul
din cei mai mari colportori ai emigraţiei. Aproape că nu
există modă, direcţie, preocupare beletristică sau
scientistă în care să nu fi intrat şi el”.3) Unicitatea lui
Vintilă Horia, nu doar în contextul literaturii române, ci
şi al celei universale, rezidă şi în faptul că el (cunoscător
a şase limbi: româna, franceza, latina, italiana, germana,
spaniola) a scris, ca nimeni altul, direct în patru limbi
(română, franceză, italiană şi spaniolă), iar romane,
direct în trei limbi: română, franceză şi spaniolă.
Incontestabil, Vintilă Horia e scriitorul român
din exil cu cea mai vastă operă: 6 volume de poezii, 13
romane, 2 volume de nuvele, 17 volume de eseuri, 2
volume de interviuri, 3 antologii, 4 volume de
publicistică, 2 volume de memorii (şi încă 6 aflate în
manuscris, în posesia familiei). Neadunată încă integral
în volum nu e doar memorialistica, ci şi corespondenţa,
precum şi mare parte dintre articolele risipite prin
CAZUL VINTILĂ HORIA (I) *
Liviu CHISCOP
CENTENAR
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
14
periodice de pe trei continente de-a lungul celor aproape
şase decenii de activitate gazetărească.
Însă meritul de căpetenie al lui Vintilă Horia –
neegalat până astăzi de vreun conaţional – e acela de a fi
fost scriitorul român care a obţinut cea mai înaltă
distincţie din afara graniţelor ţării, din „extra-
teritorialitate”, cum ar spune Marian Popa, şi anume
Premiul „Goncourt”, eveniment care atunci, în 1960, în
plin „război rece”, a iscat un imens scandal literar... Prin
capodopera sa Dumnezeu s-a născut în exil, roman
scris în franceză, tradus în 15 limbi şi difuzat în zeci de
ţări ale lumii, Vintilă Horia a reuşit să realizeze ceea ce
nici Mircea Eliade nu izbutise: să devină universal prin
romane cu tematică românească! Şi, la fel cum, cu
aproape un veac în urmă, Alecsandri „se închina” la
„răsăritul falnic” al tânărului Eminescu – nou Luceafăr
ivit pe firmamentul literaturii noastre –, tot astfel Mircea
Eliade se înclină în faţa noului astru al prozei româneşti
ce devenise Vintilă Horia cu celebrul său roman. „Prin
dumneata – îi scria entuziast, Eliade mai tânărului său
confrate şi camarad de suferinţă – literatura română va
redobândi prestigiul mondial pe care l-a avut cândva
prin Panait Istrati. Îmi leg o seamă de speranţe de
această reintrare a spiritului românesc în literatura
universală”.4)
Un spirit pandur într-o cultură europeană
apatică
Poate mai mult decât oricare dintre iluştrii cărturari ai
exilului românesc postbelic, începând cu Emil Cioran,
Mircea Eliade, Eugen Ionescu, continuând cu Alexandru
şi George Ciorănescu, George Uscătescu, Constantin
Virgil Gheorghiu, Eugen Coşeriu 5) şi sfârşind cu Virgil
Ierunca, Monica Lovinescu, D. Ţepeneag, Paul Goma,
Corneliu Dima-Drăgan, Marian Popa ş.a., Vintilă Horia
a reprezentat ceea ce se cheamă o conştiinţă, un reper
moral, refuzând să facă vreo concesie sau să
tranzacţioneze ceva vreodată. Român adevărat, integru,
de o exemplară verticalitate, patriot fervent şi spirit
profund creştin, a rămas, până la capăt, fidel crezului său
anticomunist şi orientării politice de dreapta („Eu am
stat de-a dreapta României!” – obişnuia să spună). Deşi
în exil „a dus-o greu” – cum va mărturisi, peste ani –,
trecând prin lagărele naziste şi cunoscând, mai apoi,
cumplita sărăcie din Italia postbelică, n-a pretins şi n-a
primit nici un fel de ajutor, refuzând să-şi renege
trecutul...
În sfârşit, portretul moral al lui Vintilă Horia se
cere complinit cu încă o caracteristică definitorie – aceea
de militant pe tărâmul cultural, dar şi politic. Patriot
fervent – cum spuneam – dar şi anticomunist convins,
Vintilă Horia a înfiinţat şi condus nu doar ziare, reviste
şi edituri, ci şi asociaţii şi fundaţii ale românilor din exil.
Cunoscându-i-se în ţară realizările obţinute în această
direcţie, precum şi consideraţia pe care şi-o câştigase şi
de care se bucura în rândul românilor din diasporă,
regimul de la Bucureşti îl invită, în 1976, prin
intermediul vechiului său prieten şi mentor Nichifor
Crainic (pe atunci redactor la Glasul patriei, revistă
pentru românii din exil), să revină aici pentru a înfiinţa
Asociaţia „România”, destinată emigraţiei româneşti.
Deşi măcinat de dorul de ţară, Vintilă Horia găseşte
totuşi forţa morală de a rezista ispitei, refuzând tentanta
propunere... La scurtă vreme, va primi o nouă lovitură:
va fi exclus din PEN-Club fiindcă l-a acuzat pe Paul
Goma că e agent al K.G.B.-ului sovietic. Probabil că ştia
el ce ştia... Cert este că Vintilă Horia, oltean de origine,
a fost nu doar cel mai prodigios cărturar al exilului
românesc, ci şi cel mai dinamic şi ofensiv scriitor,
deopotrivă animator cultural şi militant anticomunist,
„un exponent al spiritului pandur într-o cultură
europeană apatică”.6) Fireşte, ar fi multe de adăugat
întru completarea portretului moral al lui Vintilă Horia,
fără îndoială una dintre cele mai complexe şi mai
fascinante personalităţi ale spiritualităţii europene.
Inegalabila sa contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului
cultural naţional şi universal nu poate fi înţeleasă însă în
afara cunoaşterii biografiei sale cu adevărat exemplare, a
traseului său exis-tenţial de excepţie.
Confundat, rând pe rând, când cu nepotul său
Caftangioglu Gheorghe, fruntaş legionar şi fost comisar
pentru românizare, când cu Horia Sima, comandantul
Mişcării după 1938, aflat şi el în exil la Madrid, când cu
Vintilă Corbul, scriitor prolific fugit în Franţa în
deceniul opt al veacului trecut, Vintilă Horia a avut de
suportat, de multe ori, consecinţele acestor „confuziuni
de persoană”, cum se spune în al său Dosar de
Securitate, sau în unele documente din Dosarul de la
Ministerul Afacerilor Externe.7) Iată de ce, consecvent
principiului conform căruia edificiul exegetic, în cazul
oricărui scriitor, trebuie să aibă, obligatoriu, la temelie,
atât o exhaustivă bibliografie, cât şi o completă biografie
ne propunem, în cele ce urmează, ca, pe baza acestora,
să reconstituim câteva dintre secvenţele cele mai
interesante din viaţa lui Vintilă Horia.
Feeria copilăriei pe meleaguri moldave Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, în valul de refugiaţi
macedo-români veniţi, din sudul Dunării, în Ţara
Românească, se afla şi un anume Caftangioglu, străbun
patern al scriitorului Vintilă Horia. Om cu stare, ca mai
toţi aromânii sosiţi atunci în ţara-mamă, acest
Constantin Caftangioglu se stabileşte la Segarcea, în
judeţul Teleorman, unde se însoară cu Sofia, care, la 29
iunie 1887, va da naştere primului lor copil – Vintilă –
tatăl viitorului scriitor. Pe la 1913, acest Vintilă
Caftangioglu, devenit inginer agronom, se însoară cu
Elena Iucal, o moldoveancă cu ascendență poloneză, din
zona Vasluiului. Conform arhivelor Primăriei Segarcea,
în familia inginerului Vintilă Caftangioglu și a soției
sale Elena se naște, la 15/31 decembrie 1915, primul lor
copil care, conform tradiției ortodoxe, va fi botezat cu
numele tatălui – Vintilă.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
15
În anul următor,
plecarea tatălui la
Război și, mai
apoi, ocupația
nemțească, vor
determina familia
să se refugieze în
Moldova, la
rudele din partea
mamei. Viitorul
scriitor va începe
școala primară
aici, la Aldești, lângă Roman, „copilăria fiindu-i
sensibilizată de legendarul peisaj al Siretului”.8) La
maturitate, Vintilă Horia își va aminti întotdeauna cu
plăcere de localitățile Aldești și Roman, pe care le va
evoca în mod constant, mai mult sau mai puțin
disimulat, atât în romanele sale, cât și în poemul Jurnal
de copilărie (Paris, 1958) și, mai ales, în unele texte
autobiografice, precum Memoriile unui fost Săgetător
(Revista Scriitorilor Români, München, nr. 21, 1984).
În aceste locuri minunate, nu departe de Mirceștii lui
Alecsandri, zărește el orizonturile lumii, cunoscând
„feeria copilăriei”. După cum însuși mărturisește în
Jurnalul unui țăran de la Dunăre: „Acolo sufletul meu
s-a format și acel peisaj este cel care a dat naștere
cuptorului meu cu imagini, orizontului și stilului meu,
modelându-le în același timp pe măsura instinctelor
mele”.9) Câțiva ani mai târziu un alt topos românesc
avea să dobândească o valență simbolică la fel de
specială în memoria lui Vintilă Horia: moșia de lângă
Râmnicu-Sărat, cumpărată de tatăl său, care va construi
aici o splendidă reședință de vară. Locurile acestea vor
fi frecvent evocate de viitorul scriitor atât în capodopera
sa Dumnezeu s-a născut în exil, cât și în romanele de
mai târziu.
„Un răsfățat al soartei”
După Război, în 1919, inginerul agronom Vintilă
Caftangioglu, tatăl scriitorului, e numit director al
Camerei de Agricultură din Cahul, în sudul Basarabiei,
de unde va trece curând, pe același post, la Chișinău.
Aici, la 5 aprilie 1919, se naște fratele viitorului scriitor,
care va primi numele de Alexandru Prosper. Om cu
stare, inginerul Vintilă Caftangioglu aduce, pentru
copiii săi, o dădacă franțuzoaică, de la care viitorul
scriitor va învăța să se exprime într-o impecabilă limbă
franceză, având dintre cele mai bune modele, căci
bătrâna guvernantă îi știa pe de rost pe Baudelaire și
Rimbaud, pe Anatole France și Remy de Gourmond…
Ei îi va închina Vintilă Horia romanul Cavalerul
resemnării, care are înscrisă, pe pagina de gardă,
această emoționantă dedicație: „În memoria Clarissei
Pradier, care, odată cu franceza, m-a învățat codul
secret al revoltei”.
Fiind angajat în serviciul Domeniilor Coroanei,
cu atribuții de inspector al fermelor regale din întreaga
țară, inginerul Vintilă Caftangioglu se mută, în 1923,
împreună cu întreaga familie, la București, unde viitorul
scriitor termină ciclul primar la Școala „Popa Rusu”.
Din aceleași texte autobiografice, menționate anterior,
aflăm că în copilărie a fost captivat atât de poveștile cu
haiduci (Gruia lui Novac), cât și de romanele de
aventuri (Cei trei mușchetari, de Al. Dumas), sau de
cele istorice (Păunașul codrilor, de Radu Rosetti). Tot
acum, la vârsta de nouă ani, citește pentru prima dată
faimoasa poveste a lui Don Quijote de la Mancha
care, la fel ca cea a lui Don Juan, nu a încetat niciodată
să-l urmărească, cele două personaje fiind apreciate,
mai târziu, drept „proiecții anticipate ale propriului meu
eu”: „Don Quijote și Don Juan sunt doi neliniștiți,
dornici să atingă cât mai curând cu putință ultima lor
formă, drama lor, vreau să spun perfecțiunea lor”.10)
Din spusele sale, aflăm că „debutul” în literatură îl face
la 11 ani, scriind romanul Aventurile căpitanului Remy,
în cel mai pur stil Jules Verne. Între 1926 și 1933,
urmează cursurile Colegiului „Sf. Sava”, a cărui revistă
Vlăstarul, îi publică, în 1932, pe când avea 17 ani,
prima poezie, dedicată toamnei. Este remarcat imediat
de Nicolae Crevedia în publicaţia Calendarul, a lui
Nichifor Crainic, într-un număr dedicat revistelor
şcolare.. Tot în această perioadă, citeşte intens din
Eminescu şi Schopenhauer care, consideră scriitorul, îi
vor influenţa puternic activitatea literară. În 1933,
promovează examenul de bacalaureat, după care
participă la o excursie în Vrancea, de care-şi va aminti
tot restul vieţii, întrucât i-a relevat unitatea spiritului şi
naturii la români. De ce n-a reuşit să devină membru
al Mişcării Legionare...
În toamna aceluiaşi an, se înscrie, împotriva voinţei
sale, la Facultatea de Drept din Bucureşti, frecventând,
în paralel, şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie,
pe care e nevoit s-o abandoneze la un moment dat.
Visul său era să devină diplomat şi scriitor, precum
Paul Claudel, Duiliu Zamfirescu sau Lucian Blaga. Or,
pentru cariera diplomatică era absolut obligatorie
pregătirea juridică. „Cu Dreptul am avut o mare
deziluzie – va mărturisi mai târziu –, însă am terminat
facultatea, mi-am luat licenţa, ca să pot începe cariera
diplomatică”.11) (Mult mai târziu, pe când se afla în
exil, va continua studiile filologice, devenind Licenţiat
în Litere al Universităţii Catolice din Paris). Anii
studenţiei reprezintă o perioadă plină de proiecte
literare, ca şi de reverie şi dragoste. Adoptând
pseudonimul Vintilă Horia, colaborează la periodice
culturale de mare prestigiu, precum Raza literară,
Gândirea, Sfarmă Piatră, Ţara, Eu şi Europa ş.a.,
publicând nu doar poezie – domeniu privilegiat încă din
adolescenţă –, ci şi povestiri, eseuri, cronici literare etc.
În acelaşi timp, asemenea majorităţii colegilor săi, „se
angajează în activităţi politice naţionaliste, apropiindu-
se de doctrina legionară”.12) Simpatia de care se bucura
Mişcarea Legionară în masa tineretului român
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
16
în general, precum şi audienţa acesteia în rândurile
tineretului studios, în general, pot fi confirmate, între
altele, şi de amănuntul că, la Congresul studenţilor
legionari din România, ţinut la Târgu Mureş în 1936, au
participat 3.000 de delegaţi. În acest context, Vintilă
Horia – deşi aparţinând „marii burghezii” şi fiind format
în spiritul dreptei liberale – s-a înscris, se pare, într-o
organizaţie legionară. Faptul nu este atestat de nici un
document pozitiv şi nici măcar confirmat de verificările
de mai târziu ale Securităţii comuniste. El este doar
menţionat într-o Fişă personală privind pe fugarul
legionar Vintilă Horia, întocmită de Ministerul de
Interne în data de 21 noiembrie 1960, adică exact în ziua
în care, la Paris, scriitorului urma să-i fie decernat
Premiul „Goncourt” pentru romanul Dieu est né en exil
(Dumnezeu s-a născut în exil)! „Vintilă Horia – citim în
Fişa respectivă – s-a înscris în organizaţia legionară în
anul 1933 şi a făcut parte din cadrul cuibului
«Dorul»”.13) Chiar dacă admitem că Vintilă Horia s-a
înscris în respectiva organizaţie, cert este că el n-ar fi
putut niciodată să capete statutul de membru activ,
întrucât era incompatibil din multe puncte de vedere. În
Mişcarea Legionară, destinată, cum se ştie, elitelor, se
intra greu, cu recomandări ale unor membri mai vechi şi
numai după efectuarea unui stagiu de trei ani, ca
„simpatizant”.14) Din orice colectiv – sat, fabrică,
atelier, clasă, an de studii etc. – erau acceptate maximum
cinci persoane. Trebuia să fii patriot, bun român, bun
creştin, cinstit, corect etc. „Motivaţi de mizerie şi
umilinţă” – cum a spus despre ei, în 1980, un înalt
demnitar comunist – legionarii erau împotriva monarhiei
cupide şi corupte, împotriva celor bogaţi (a
„plutocraţiei”), erau pentru împroprietărirea ţăranilor
săraci („ţăranul şi pogonul”, spuneau ei), pentru un
comerţ corect, practicat de români şi fără preţuri
exorbitante, pentru asigurarea unui trai decent
muncitorilor industriali, pentru protecţie socială (spitale,
şcoli, cămine şi cantine, burse etc.) – ceea ce au şi
realizat. Într-un cuvânt – un program social de stânga.
Aşa se explică faptul că, în cadrul Mişcării, procentul cel
mai însemnat îl formau muncitorii (înregimentaţi în
Corpul Muncitoresc Legionar), urmaţi de intelectuali
(studenţi, învăţători, preoţi, profesori, medici, jurişti
etc.), de gospodarii satelor şi alte categorii. De altfel, cei
mai mulţi dintre legionarii supravieţuitori ai regimului de
exterminare din temniţele comuniste, au declarat, chiar şi
după 1989, că-şi menţin convingerile politice de stânga.
Cred că aşa se explică şi faptul că, în România, nici un
comunist n-a fost ucis de legionari. Din păcate, n-a
funcţionat şi reciproca..Am recurs la această digresiune
pentru a aduce noi argumente în sprijinul afirmaţiei că
Vintilă Horia, moşier şi regalist convins, n-avea ce căuta
în Mişcarea Legionară. Chiar dacă se va fi înscris în
1933 în această organizaţie (antrenat de entuziasmul
celor din jur), a părăsit-o foarte curând, nereuşind să
devină nici măcar membru simpatizant, supoziţie
confirmată de faptul că, după mai puţin de un an, în
1934, îl găsim înregimentat într-o altă formaţiune
politică. Aşa cum reiese dintr-o scrisoare a sa, trimisă la
15 februarie 1943 Ministrului Propagandei (prof. univ.
Alexandru Marcu), în 1934 se înrolase în rândul
tineretului cuzist, încetând însă „orice activitate politică
în clipa fuziunii dintre Partidul Profesorului A. C. Cuza
şi partidul lui Octavian Goga”15) Că mezalianţa lui
Vintilă Horia cu menţionatele organizaţii politice nu
putea să dureze, o va explica, mai târziu, un alt mare
exponent al emigraţiei române – Constantin Virgil
Gheorghiu, devenit paroh al Bisericii Române din Paris.
(Chestionat de ziariştii francezi, în timpul „scandalului
Goncourt”, asupra trecutului politic al lui Vintilă Horia,
autorul celebrului Ora 25 va spune despre confratele său
că, în tinereţe, acesta s-ar fi comportat ca „un răsfăţat al
soartei”: „il épatait ses camarades en arrivant à la Faculté
au volant d’une Mercedes rouge décapotable, vêtu des
chemises en soie de Chine à gros boutous...”16) Evident
că un tânăr aflat într-o asemenea privilegiată poziţie
socială, nu avea nici un interes să se înregimenteze în
formaţiuni politice ce-şi propuneau să dărâme ordinea
existentă... O spune el însuşi în aceeaşi scrisoare din 15
februarie 1943: „În urma comunicării telefonice ce am
primit în ziua de 13 februarie a.c., declar pe cuvânt de
onoare că n-am făcut parte niciodată din fosta mişcare
legionară, nici ca membru activ şi nici ca simpatizant
[...] Departe de orice treburi politice, am găsit nedemnă
şi nefolositoare angajarea unui scriitor în frământările
cotidiene ale vieţii publice, având mărturie pentru
aceasta întreaga mea activitate literară de opt ani
încoace.”17) Nu peste multă vreme, la 29 iunie 1943,
acelaşi Ministru primea şi o adresă oficială din partea
Serviciului Special de Informaţii al Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri, în care se spunea că: „Avem
onoarea a vă aduce la cunoştinţă că, din examinarea
cazului numitului Vintilă Horia Caftangioglu, s-a stabilit
că acuzaţiile aduse acestuia se datoresc unei confuziuni
de persoană. [...] Tot în familia Caftangioglu este
cunoscut ca având sentimente legionare Gh. C.
Caftangioglu, nepotul lui Vintilă Horia Caftangioglu.
Acesta a fost comisar de românizare şi în relaţii de
prietenie cu legionarul Horia Cosmovici. În concluziune
acuzaţiile aduse numitului Vintilă Horia Caftangioglu se
datoresc numai unei confuziuni de persoană,
nestabilindu-se că acesta ar fi fost legionar sau ar
întreţine legături cu elemente legionare”.18) Dar poate
că cea mai elocventă dovadă a faptului că n-a fost
legionar este aceea că, la 1 noiembrie 1940, pe când se
afla ataşat de presă la Roma, este scos din funcţie şi
rechemat în ţară, tocmai pentru că nu era membru al
Mişcării Legionare! „Doar câteva luni a stat la Roma –
îşi va aminti, în 1990, colegul şi prietenul său Pan
Vizirescu –, pentru că în toamnă, când au venit la
guvernare legionarii, a fost schimbat din funcţie tocmai
pentru că nu era legionar. Aşa că nici pomeneală că era
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
17
legionar. Nichifor Crainic (mentorul şi protectorul lui
Vintilă Horia – n.n.) rupsese legăturile cu legionarii şi
nu mai exista punte de legătură”.19) Acelaşi lucru îl va
afirma răspicat, în 1990, scriitorul şi diplomatul
Alexandru Paleologu: „Vintilă n-a fost niciodată
legionar, el era colaborator şi la Gândirea şi la Sfarmă
Piatră, care era o gazetă nu aşa de rea, cum se spune
acum. Atunci ea corespundea unei stări de spirit care era
licită şi legitimă, să spunem aşa, în cadrul evantaiului de
opţiuni ideologico-politice din vremea aceea”.20)
Referitor la orientarea acestor reviste de cultură la care a
colaborat şi Vintilă Horia, tot Pan Vizirescu este cel care
precizează: „Avusesem revista Sfarmă Piatră, era
revista tineretului. Era o revistă de dreapta, scriau numai
şi numai elemente din preajma lui Crainic, gândirişti,
Papadima scria, profesorul Protopopescu [...]. Noi am
avut linia noastră de dreapta, asta a recunoscut-o şi
Vintilă Horia şi în scrisorile către mine, şi în articolele
pe care le-a publicat după Revoluţie: «Eu am stat de-a
dreapta României». Ce frumoasă expresie şi cum a găsit
să se definească în credinţa lui de-a dreapta Româ-
niei”.21) Putem conchide, aşadar, că Vintilă Horia,
asemenea lui Nichifor Crainic şi altor colegi ai săi de
generaţie şi de redacţie, n-a făcut parte niciodată „de
jure” din Mişcarea Legionară, rămânând însă un gazetar
cu orientare de dreapta liberală, aşa cum îi şade bine
unui aristocrat autentic...Scriitor şi diplomat – un vis
împlinit.
Reluând firul cronologic al traseului său
existențial, consemnăm, mai întâi, debutul editorial cu
volumul de versuri Procesiuni, apărut în 1936, pe când
încă era student. În anul următor, după încheierea
studiilor universitare, satisface stadiul militar la Secția
radio-ascultare a Marelui Stat Major al Armatei, iar în
1938 participă la cursurile de vară pentru români în
Italia, organizate de Institutul de Cultură Italiană. Un an
mai târziu, în 1939, împreună cu câțiva prieteni – Ovidiu
Caledoniu, Axente Sever, Horia Nițulescu și Miron Suru
– preocupați, ca și el, de proiecția culturii românești pe
orbita culturii europene, Vintilă Horia editează revista
Meșterul Manole. „Încă de la început – constată
Pompiliu Crăciunescu, unul dintre exegeții operei lui
Vintilă Horia –, Meșterul Manole s-a situat în opoziție
cu Gândirea, care cultiva numai tradiția națională, și,
evident, negarea oricărei avangarde; lucrul acesta îl
sufoca pe Vintilă Horia și pe tinerii autori din anturajul
său. Totuși, ei nu voiau deloc să respingă valorile
românești – însuși titlul revistei lor stă mărturie –, ci să
le scoată din provincialismul Europei Centrale”. 22)
Această dizidență a grupului menționat va determina și o
anumită răceală ce se va instala, pentru o scurtă
perioadă, între Nichifor Crainic și Vintilă Horia, căruia îi
apare, în același an, cel de-al doilea volum de versuri,
purtând titlul Cetatea cu duhuri. Plasat sub semnul lui
Dante, scriitor a cărui operă îl va obseda vreme
îndelungată, Cetatea de duhuri este un amplu poem –
călătorie în lumea cealaltă, în infernul nopții eterne a
poeților.
Mult mai bogat în evenimente va fi, pentru
Vintilă Horia (ca, de altfel, pentru întreaga Românie)
anul 1940. Licența în drept îi permite acum să solicite o
slujbă în diplomație, așa încât, la 15 iunie, în urma
recomandării prof. univ. N. Cornățeanu, ministru al
Agriculturii, Vintilă Horia este numit, de către
Ministerul Propagandei, în funcția de atașat de presă în
Capitala Italiei, fiind totodată și lector de limba română
la Universitatea din Roma. Însă, între timp, în țară
evenimente grave survin: în urma ultimatumului sovietic
din 26 iunie, României îi sunt răpite din nou provinciile
Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței; la
începutul lui septembrie, urmare a Dictatului de la
Viena, Ungaria anexează Ardealul de Nord; la 6
septembrie, regele Carol al II-lea este alungat din țară,
conducerea statului fiind preluată de generalul Ion Anto-
nescu; la 14 septembrie va fi instaurat Statul Național
Legionar. La 1 noiembrie, același an, noul guvern îl
destituie pe Vintilă Horia din postul de atașat de presă la
Roma, pe motiv că nu reușise să devină membru activ al
Mișcării Legionare. Tânărul diplomat va reveni în țară în
decembrie 1940, continuându-și activitatea de gaze-tar și
scriitor, dar ocupându-se, în paralel, și cu învățarea
limbii germane, motivat considerabil și de pasiunea mai
veche pentru opera lui Rilke, viitor personaj al
romanului său Les clefs du crépuscule (Cheile
amurgului). La începutul anului 1941, Vintilă Horia se
însoară cu Olga Teohari, o tânără din societatea înaltă,
care primește, pe lângă obișnuita dotă, și o moșie de 200
hectare de teren arabil.
Devenit Ministru al Propagandei, Nichifor
Crainic – fără îndoială cel mai important dintre mentorii
lui Vintilă Horia – îl numește pe tânărul său confrate în
postul de corespondent de presă la Berlin, începând cu 1
iunie 1941. Se pare însă că nu va ajunge niciodată în
Capitala Germaniei, întrucât reușește să capete, cam tot
atunci, o bursă de studii „Humboldt” pentru Austria.
Susținut de prof. univ. Alexandru Marcu (figură
proeminentă a grupării Gândirea și reputat specialist în
limba și cultura italiană), devenit acum Ministru al
Informațiilor și Propagandei, Vintilă Horia e numit, cu
începere de la 11 mai 1942, în funcția de atașat de presă
diurnist la Consulatul Român din Viena, unde va fi
promovat curând ca secretar și apoi vice-consul. Între
timp, în 1942, în țară iese de sub tipar și primul roman
semnat de Vintilă Horia, purtând titlul Acolo și stelele
ard, care va fi tradus curând și în limba germană.
În lagărele naziste
Data de 23 august 1944 reprezintă, fără îndoială, un
moment crucial în istoria României, care a întors armele
atunci împotriva Germaniei. mulți dintre români, între
care și Vintilă Horia, în acel moment vice-consul la
Viena. Din reprezentant al unei țări prietene și aliate,
devine, peste noapte, inamic. Căci, dacă în seara
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
18
memorabilei zile, când s-a culcat, se știa ambasador,
diplomat, în dimineața următoare se va trezi considerat
infractor și inculpat. În această din urmă ipostază va fi
arestat de nemți, împreună cu întreg personalul
Consulatului. Vor fi internați, mai întâi, în lagărele de la
Brückenberg și Krummhübel, în Silezia (până în
ianuarie 1945), apoi la Maria Pfarr, în Austria . Pentru
Vintilă Horia, detenția a însemnat o perioadă de
foamete, dar și de lectură și de scris. Spre norocul său,
regimul de lagăr a fost mai puțin dur decât în alte părți
cel puțin comparativ cu ce a îndurat Constantin Virgil
Gheorghiu fost atașat de presă la Consulatul Român din
Zagreb (Croația). (După cum se știe, C. V. Gheorghiu va
relata cumplita experiență a anilor postbelici în teribilul
său roman Ora 25, tipărit în 1950 la Paris și ecranizat
ulterior de americani, cu Antony Quinn în rolul princi-
pal). Vintilă Horia începe să scrie, în lagăr, romanul
Omul din neguri pe care, după eliberare, va încerca, fără
succes, să-l propună unor edituri din Italia. Este eliberat
din lagăr după încheierea Războiului, de către trupele
engleze, fiind transferat, în iunie 1945, într-o garnizoană
din împrejurimile orașului Bologna (Italia). De aici,
Vintilă Horia și soția sa Olga vor pleca la Roma, încer-
când, fără succes, să obțină adăpost pe lângă Academia
di Romania. Primind, în continuare, salariul de diplo-
mat, reușește totuși să închirieze un mic apartament.
Asta durează până în septembrie 1945, când guvernul de
la București trimite, în portul Napoli, vaporul „Transilva
-nia”, cu misiunea de a-i îmbarca și a-i readuce în patrie
pe toți diplomații români. Având certitudinea soviet-
izării României, Vintilă Horia refuză îmbarcarea pe
vasul „Transilvania”. „Eu, împreună cu alți câțiva, am
rămas în Italia – își va aminti în interviul din 1991. Ve-
deam foarte clar în viitor: România avea să cadă pradă
comunismului, căzuse deja, și lumea nu-și dădea încă
seama”. 23)
Condamnat la muncă silnică pe viață
Decizia de a nu se mai întoarce în țară reprezenta o
bornă de hotar în biografia lui Vintilă Horia, în sensul că
se încheia o etapă și se deschidea o alta, cu totul diferită
de cea anterioară: plină de încercări, de neprevăzut, de
lipsuri și insurmontabile dificultăți. Urma, în primul
rând, o luptă pentru supraviețuire fizică, însemnând pre-
ocuparea pentru grija zilei de mâine, ceea ce pentru
Vintilă Horia era ceva cu totul nou, inedit, o provocare
pentru care nu-l pregătise nimeni vreodată… Se repeta
într-un fel, printr-un ciudat joc al hazardului, destinul
scriitorului latin Ovidiu, cel ce va deveni, peste doar un
deceniu și jumătate, personaj central al capodoperei lui
Vintilă Horia – Dumnezeu s-a născut în exil. Dar, dacă
pe Ovidiu o corabie plecată din Roma îl adusese într-un
port al Pontului Euxin de pe teritoriul României de azi,
Vintilă Horia, dimpotrivă, venea din acel teritoriu pentru
a cunoaște exilul la Roma. Ca și cu aproape două milenii
în urmă, când plecarea din portul Tomis a corabiei ce-l
adusese pe Ovidiu marca, în biografia acestuia, începu-
tul unui lung, periculos și definitiv exil, tot astfel – bi-
zară potrivire de destin! – plecarea vasului
„Transilvania” din portul Napoli marca momentul de
debut al unui anevoios, frământat și ireversibil exil al lui
Vintilă Horia. Fiindcă iarăși – ciudată coincidență – ase-
menea confratelui exilat odinioară la Tomis, Vintilă
Horia nu se va mai întoarce niciodată în patria natală.
Dorul de țară va deveni, ca și pentru Ovidiu, o rană
sângerândă, o rană veșnic deschisă…Victimă a unei
condamnări nedrepte suferite în țară, Vintilă Horia –
precum odinioară Ovidiu, cel condamnat de Octavian
Augustus – se afla cu spatele la zid, cum se spune,
neavând alternativă pentru exilul ce-i fusese impus.
Revenirea în patrie era exclusă, întrucât încă din 5 iunie
1945, printr-o Ordonanță emisă de Tribunalul Poporului
din București, se hotărâse „cercetarea și urmărirea lui
Vintilă Horia Caftangioglu” care figura într-o „listă de
legionari și colaboraționiști (gazetari)”. Nu peste multă
vreme, la 18 decembrie 1945, ar fi trebuit să celebreze
aniversarea vârstei de 30 de ani. Dar, pentru el, roata
norocului se învârtise vertiginos, oprindu-și săgeata în
partea opusă: zeița Fortuna îi întorsese spatele…Rămas
în Italia sărăcită de război, o duce greu, peregrinând
mereu în căutare de lucru, dar și de locuri în care viața
era mai ieftină. „De la Roma ne-am dus la Assisi – își va
aminti, peste ani –, unde viața era mult mai ieftină. Am
trăit acolo un an de zile, la o pensiune de călugărițe
franceze”.24) Aici, Vintilă Horia are prilejul să cuno-
ască mai bine învățăturile Sfântului Francisc din Assisi,
ceea ce îl va ajuta să aibă revelația vieții interioare.
Mereu în căutare de locuri din ce în ce mai ieftine,
scriitorul pleacă, împreună cu soția, spre nordul Italiei,
stabilindu-se la Stresa, nu departe de Florența, unde se
afla Giovanni Papini – scriitorul evreu de care – ca și
Mircea Eliade – era fascinat încă din vremea tinereții
sale bucureștene. „Trăiam din greu – își va aminti el –,
din colaborări la ziare și reviste”.25) Este momentul
când, în țară, lua sfârșit procesul care-i fusese intentat cu
un an în urmă, fiind condamnat de Tribunalul Poporului
(prin sentința nr. 11 din 21 februarie 1946) la „muncă
silnică pe viață, degradare civică pe zece ani și confis-
carea averii”. În ianuarie 1947, la Florența, are, în
sfârșit, prilejul să-l cunoască personal pe Giovanni
Papini, „unul dintre fondatorii vârstei îndoielii care pre-
cede vârsta convertirii spre credința adevărată”.26)
Papinni îl ajută și el cât poate pe confratele român, facil-
itându-i legătura cu „optimiștii tragici” de la revista
Ultima, fondată și condusă de Adolfo Oxilia, unde
Vintilă Horia începe să colaboreze cu poeme. Se împrie-
tenește acum cu scriitorii Bruno Nardini și Silvano
Giannelli, care editau revista Il Perseo, unde lui Vintilă
Horia i se vor publica eseuri și articole de critică literară.
Sumele modice încasate de la menționatele reviste erau
insu-ficiente pentru a asigura un trai decent scriitorului
și soției sale, așa încât va continua să caute un loc de
muncă mai sigur și mai bine plătit.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
19
Eforturile în această direcție rămânând
zadarnice, va lua în calcul, tot mai
frecvent, ideea părăsirii Italiei. Dar
ambasade precum cele ale Franței,
Portugaliei, Republicii Chile le refuză
viza. Singura ambasadă care acceptă este
Argentina, dar cu condiția prezentării unui
certificat și a unei recomandări favorabile
de la ultimul loc de muncă. Vintilă Horia
se apucă să învețe meseria de mecanic
auto, devenind ucenic sârguincios, deși
era limpede, atât pentru el cât și pentru cei
din jur, că manualitatea – ca să ne
exprimăm eufemistic – nu era punctul său
forte… Dându-și seama despre ce-i vorba
și înțelegând cu cine are de-a face, nu
după multă vreme patroana atelierului îi
obține certificatul de calificare,
însoțindu-l de o frumoasă recomandare,
documente grație cărora va izbuti să
obțină viza pentru Argentina. Se desparte,
nu fără regret, de prietenii săi italieni și,
mai ales, de Giovanni Papini, autorul
celebrelor romane Un om sfârșit și Viața
lui Hristos, cel născut a doua oară după
convertirea la creștinism, care va avea
intuiția adevăratei vocații a mai tânărului
prieten, încă din acel moment când chiar
pentru Vintilă Horia însuși destinul de
romancier nu era decât o improbabilă
ecloziune subiacentă. Așa încât, a rămas
celebră încurajarea premonitorie pe care
Papini i-o adresează, la despărțire, lui
Vintilă Horia: „Vei deveni un mare
scriitor!”
1. Vintilă Horia: „Gândesc în limba română, azi, ca și întotdeauna…” Interviu de
Angela Martin, în România literară, 24, nr. 38, 19 septembrie 1991, p. 7.
2. Cf. Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Buc., Editura „Ideea”, 2002.
3. V. Cartea albă a Securității, 1996, apud: Florin Manolescu, Vintilă Horia în
Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Buc., Editura „Campania”, p.
384.
4. Cf. Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului,
Timișoara, Editura „Amarcord”, 1995, pp. 121-122.
5. Poate că Eugen Coșeriu, lingvist de notorietate mondială, profesor la Universitatea
din München – Germania, este excepția care confirmă regula: deși fost membru
marcant al Mișcării Legionare, acceptă în anul 1970, titlul de „Doctor Honoris
Causa” al Universității din București. Este și asta o dovadă că între legionarism și
comunism nu existau deosebiri sensibile…
6. Cornel Ungureanu, op. cit., p. 138.
7. Conținutul ambelor Dosare a fost inclus de Marilena Rotaru în volumul
Întoarcerea lui Vintilă Horia, ed. cit., pp. 236-290.
8. Marian Popa, Vintilă Horia: un constructor de sfârșituri pentru vechi începuturi
noi, în Istoria literaturii române de azi pe mâine. Vol. I, cap. XI – În
extrateritorialitate, Buc., Editura „Semne”, 2009, p. 1076.
9. Vintilă Horia, Journal d'un paysan du Danube, Paris, Editions de la Table Ronde,
1966, p. 19.
10. Ibidem, pp. 16-17.
11. Ibidem, p. 17.
12. Marian Popa, op. cit., p. 1076.
13. Marilena Rotaru, op. cit., p. 247.
14. Nici măcar Lucian Blaga n-a fost absolvit de efectuarea stagiului de simpatizant
(început în 1937), fiind admis ca membru activ abia în 1940.
15. Marilena Rotaru, op. cit., p. 277.
16. Cf. Paris-Presse l'Intransigeant din 24 noiembrie 1960, apud: Florin Manolescu,
op. cit., p. 379.
17. Marilena Rotaru, op. cit., p. 280.
18. Ibidem, p. 280.
19. Ibidem, p. 294.
20. Ibidem, p. 299.
21. Ibidem, p. 296.
22. Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia: transliteratură și realitate, Buc., Editura
„Curtea Veche”, 2011, pp. 32-33.
23. Vintilă Horia, Gândesc în limba română, azi, ca și întotdeauna…” Interviu de
Angela Martin, loc. cit., p. 7.
24. Vintilă Horia, Journal d'un paysan du Danube, ed. cit., p. 170.
25. Ibidem, p. 175.
26. Vintilă Horia, Giovanni Papini, Paris, Editura „Wesmael –Charlier”, 1963, p. 16.
* Secvențe din monografia în lucru,
CAZUL VINTILĂ HORIA
NOTE
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
20
Oglinda ereditară Alerg furios din cameră-n cameră
dar de fiecare perete dau de-o oglindă veche
în care un băiat îmi pândeşte cuvintele,
scoate limba la ele
(încercându-le-ntre dinţi ca pe bani)
apoi le-ntoarce pe toate feţele şi-n cada de baie
le îneacă în sângele lui trazistorizat.
Cât se clatină între pereţi, el strigă:
„De ce mai faci o uşă dacă uiţi s-o deschizi?
De ce mai întinzi o capcană dacă nu vii după pradă?
Pentru că oglinda n-a uitat cum arată o aureolă”.
Iar ochii lui bat în retragere,
ochii lui au migrenă
şi pleoapele i se-nverzesc pe masa de marmură
unde lexicoanele atârnă mai grele decât piramidele.
Unde sentinţa zilei fără memorie
pe foaia de turnesol e o cărare secretă.
Voci în ochi
De când întunericul invadează
pupilele mamei şi toţi se preocupă de mântuirea mea,
aud voci în ochi:
o forfotă de cuvinte alunecoase, cu mine să fie
prielnice puteri din pământ şi văzduh.
(„Îndeosebi bărbaţii sunt mai corupţi
şi mai degeneraţi” zic chicotind
în iureşul general gureşele muze)
De când întunericul invadează
pupilele mamei,
înot prin el ca un făt în lichid amniotic
să-i aud vocea plină de imploraţie:
„Voi, spirite ale unui timp mai bun,
păziţi-mi-l pe acesta (adică pe mine)
că poezia nu te vindecă ci doar te pune la pat
ca să poţi creşte după ce mori”.
(„Îndeosebi bărbaţii sunt mai corupţi
şi mai degeneraţi” zic chicotind
în iureşul general gureşele muze.)
Gheorghe IZBĂŞESCU
Viaţa trebuie trăită
„Citeşte-mi buzele şi spune-mi cine sunt!”
striga vedenia când urcam piscul Iuda.
În faţa mea însă era doar o scândură cât o uşă,
bine geluită cu pielea ca de mătase.
Şi de la biserică toaca se-auzea tot mai tare.
Rana ce-o pierdusem ca pe-o floare de măceş
acum sălta pe lângă vedenia ce mă-ntreba
de ce nu-i răspund.
Dar eu nu vedeam decât o scândură cât o uşă
din care cădeau picături de sânge
ameţindu-mi fiinţa.
Şi piscul se înroşea, bătând a-ntunecare.
„Văd eu că nu ţi-a venit mintea la cap,
văd eu că trebui să te trec la catastif”
a continuat vedenia. Scândura tot acolo.
Lată şi zdravănă, bună s-o fac podişcă la poartă.
Numai că întunericul din tufişuri lătra către mine
iar poteca deja începuse să devină lunecoasă.
Ehe şi mai aveam de urcat,
speranţa nu mă slăbise.
Că pe creştetul piscului nepăsători
armăsarii albi păşteau perechi-perechi
şi nu cred că-i voi uita niciodată.
Orga de poezie
LA ANIVERSARĂ
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
21
Plasa
Generoasă, îmi oferi iluzia libertăţii,
aparenţa luxului şi a bunului gust,
mă laşi să-mi ascut în secret unghiile
pregătind o inutilă evadare,
mă încurajezi să rup zilnic un ochi
ciclopic din fantastica ta făptură
apoi te strângi în jurul meu ca un căluş
astupându-mi iluzoria mea portiţă.
Mă fascinează spectacolul permanentei tale
autoregenerări ca şi cum nu eu, ci tu
ai fi prinsă într-o plasă devoratoare,
încă nu ştiu dacă eu sunt materia primă
pentru această misterioasă lucrare,
sau tu eşti prinsă în plasa mea de cuvinte,
nu pot zări nici măcar dacă există o mână
care ţine plasa precum cheile unor cătuşe.
nu-i pot zări limitele, doar ochiuri
împresurându-mă, luându-mi vederea,
oferindu-mi o altă perspectivă asupra ta,
tu, atât de dură şi totuşi atât de flexibilă
încât nu pot face din tine nici scară, nici leagăn,
nici ştreang.
Maria POSTU
Sosirea Restauratorului
Crezând că mi-ai dibuit ascunzişul, călcâiul lui Ahile,
te apropii de mine alunecând pe axa gândului meu
încât simt cum foşnesc de emoţie secundele în aşteptarea ta
(venirea Ta de mult prezisă vindecă clepsidrele sparte,
transformă un muzeu ars într-o şcoală de pictură veneţiană);
eşti atât de aproape încât îţi pot pune un diagnostic expediţiei tale,
pot ghici ce cauţi sau dacă nu eşti aici dintr-o întâmplare,
Restauratorule, chiar dacă îţi ascunzi chipul sub o mulţime de măşti,
ştiu că tu eşti acela de care mă temeam, dorindu-l şi chemându-l,
crede că tu ai ales drumul spre mine, crede că te poţi abate oricând
de la acest drum, crede că te mai poţi întoarce să mă eviţi, crede
că tu mă vei îmblânzi pe mine, crede asta, în timp ce cuvintele mele
te vor dezbrăca încetul cu încetul ca pentru o noapte de dragoste
lungă cât eternitatea, până când voi afla cum şi cu ce arme transformi
poemele în deşerturi şi cuvintele în grădini.
Azilul poemelor rătăcite
Îmi cunoaşteţi aplecarea şi gustul ce-l am
pentru orice poem rătăcit într-o carte,
ladă de zestre ori într-un secol nepotrivit,
într-un individ oarecare ce-l hrăneşte
fără să ştie pe ucigaşul propriei linişti.
Îi presimt apropierea cum câinii special dresaţi
apropierea vânatului,
ştiu ce părţi ale poemului au leziuni grave,
ştiu cum şi unde trebuie restaurat,
cunosc cele mai moderne tehnici de incizie
în pielea poemului, în aşa fel încât
să nu răzbată nimic la suprafaţă,
nici o picătură din durerea atroce
a poemului şi a mea, fireşte.
Poemul salvat de la un sfârşit ridicol
la lada de gunoi a istoriei
priveşte candid în ochii indiferenţi
ai vizitatorilor, netrădându-şi
freamătul interior, nerăbdarea de a fi
pipăit în carnea fiecărei silabe, mângâiat,
cântărit, dorit, adoptat, nutrind
gânduri ascunse, rele, ca de pildă
dorinţa de a-şi reconstitui odată şi odată
sublimul său arbore genealogic.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
22
– Stimate domnule profesor, suntem de această dată în
Târgu-Ocna, la dumneavoastră acasă. Tocmai am ieşit
din cimitirul Bisericii „Sfântul Gheorghe”, unde am
identificat mormântul pictorului Ion Diaconescu, dar vă
propun să ne întoarcem la subiectul Vasile Alecsandri,
dezvoltat până la jumătate, adică pe partea de Bacău, iar
acum vorbim despre Alecsandri la Târgu-Ocna. Am în
faţă lucrarea dv. „Valea Trotuşului – enciclopedie”, în
care poetul apare ca fiind unul dintre cei ce şi-au legat
numele de această zonă, prin proprietăţile de la Borzeşti,
Pătrăşcani…
Corneliu Stoica: – Târgu-Ocna a fost odinioară un punct
de atracţie mai ales pentru cei care ajungeau în anumite
dregătorii locale. Pentru că în epocă sarea era cea mai
atractivă prin prisma veniturilor care se puteau obţine,
chiar şi în calitate de mic dregător, e firesc ca familia
Alecsandri să cunoască Târgu-Ocna, la început, pe
calea aceasta economică, a slujbei îndeplinite. Probabil
datorită deselor veniri ale tatălui poetului aici, în in-
teresul slujbei, am găsit ceva mai târziu chiar şi intenţia
de a cumpăra teren în Tiseşti, aici unde ne aflăm noi,
undeva în apropierea fostei proprietăţi a lui Costache
Negri. Astfel a devenit posibilă întâlnirea cu familia
Cozoni, o familie de origine grecească, statornicită pe la
sfârşitul secolului al XVIII-lea în localitate, cu o gospo-
dărie destul de impozantă. Raportându-ne la ceilalţi, el
figura printre cei optsprezece oameni mai de seamă ai
târgului, socotiţi atunci un fel de boieri mai mici. Atunci
a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie, Elena, mama poetului,
legăturile cu Târgu-Ocna statornicindu-se pentru multă
vreme. Vasile Alecsandri – de data aceasta, poetul –
venea în dese rânduri aici: o dată să-şi vadă bunicii, de
care era foarte legat, iar mai târziu datorită prieteniei cu
Costache Negri. A fost o prietenie până la moarte, altru-
istă, de o sinceritate şi o curăţenie excepţionale, aşa
încât putem spune că târgul a legat inimi pentru totdeau-
na. Astăzi, mai greu se poate identifica mormântul
bunicilor lui Vasile Alecsandri, care au fost înhumaţi
lângă Biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil”…
– Aici, în Târgu-Ocna...
– Da, bineînţeles. Naşterea poetului nici până acum nu a
fost elucidată până la capăt: unde s-a născut cu
adevărat?
– Am avut adineauri o adevărată dezbatere pe acest subi-
ect, dar să ne întoarcem la relaţia cu familia Cozoni, cu
familia Costache Negri. Ca atare, Vasile Alecsandri era
la el acasă aici, în Târgu-Ocna.
– Da, totdeauna s-a simţit extrem de bine aici. Există o
corespondenţă între Negri şi Alecsandri, şi cine a citit-o
va observa câtă căldură rezultă din scrisorile celor doi.
Cel care a suferit cel mai mult la moartea lui Negri a
fost Alecsandri, şi rândurile pe care i le-a dedicat sunt
cu adevărat mişcătoare. E un subiect pe care doar
tangenţial l-am abordat, pentru că este un oraş cu ex-
trem de multe personalităţi; despre toate ar merita să se
scrie. Din păcate puţini dintre ei au fost aduşi în atenţia
opiniei publice. S-au realizat câteva centenare: cel al lui
Claude Sernet, bicentenarul lui Costache Negri, iar anul
acesta am înţeles că se doreşte invitaţia unui laureat al
Premiului Nobel pentru pace, născut la Târgu-Ocna…
– Interesant. Cine?
– Un colonel, Peterfi. Mama sa a fost profesoară de
educaţie fizică aici, în oraş, iar el a activat în diverse
organizaţii internaţionale care au luptat pentru îndepăr-
tarea pericolului chimic prin folosirea acestui tip de
arme.
– Să adăugăm centenarul Ion Diaconescu, fiindcă de fapt
de aici am plecat. Să ne întoarcem însă la subiectul
Alecsandri. Vă rog să îmi descrieţi varianta centrată pe
oraşul Târgu-Ocna în ceea ce priveşte naşterea poetului.
– Sunt multe variante, dar ca întotdeauna, există o
variantă de mijloc, cea pe care lumea a acceptat-o,
aparţinând lui George Călinescu: naşterea undeva între
Bacău şi Târgu-Ocna…
– Ne interesează varianta dumneavoastră şi de aceea v-aş
ruga să vă delimitaţi de opinia lui Călinescu.
– Într-un fel, să ştiţi că lucrul acesta seamănă cu
naşterea unei alte personalităţi importante, criticul Ion
Frunzetti Pentru Alecsandri trebuie luată în seamă
starea de panică generală: suntem în 1821, în acea peri-
oadă a zaverei, când eteriştii au început să provoace
temerea populaţiilor din târgurile moldovene, pentru că
s-au întâmplat incidente sângeroase la Tecuci, la Galaţi
şi în alte târguri pe unde treceau aceşti eterişti, în dru-
mul lor spre Ţara Românească şi după aceea spre Gre-
cia. Era proiectul lui Ipsilante şi probabil sub presiunea
aceasta, unde se putea refugia familia unui boier decât
într-un loc mai retras (vorbim despre munte).
„Orice călătorie într-un spaţiu
trebuie să-ţi ofere un reper”
Interviu cu profesorul Corneliu Stoica (II)
Ioan DĂNILĂ
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
23
Alecsandri a considerat că un refugiu mai bun pentru
soţia sa ar fi fost la Târgu-Ocna, la părinţii săi. Oraşul
va cunoaşte mai târziu prezenţa eteriştilor şi a turcilor,
dar atunci, la începutul anului, părea un refugiu mai
sigur decât Bacăul. După cum se ştie, naşterea s-a pro-
dus pe drum, dinspre Bacău spre Târgu-Ocna. Bacăul
era mai expus, deoarece eteriştii veneau dinspre Iaşi şi
coborau spre Focşani. Mai târziu, tot războiul a făcut ca
mama lui Frunzetti să nască la Bacău şi nu la Târgu-
Ocna. Dacă nu ar fi fost război, aici s-ar fi născut criti-
cul. Înregistrarea s-a făcut însă la Bacău, oraşul de
reşedinţă.
– Ca atare unde putem scrie „Aici s-a născut Vasile
Alecsandri”: la intrarea în oraşul Târgu-Ocna, la Săndu-
leni, la Bârzulesti, la Coman, la Valea Budului?
– E foarte greu, aproape imposibil de a preciza un loc. E
posibil, da, şi pe vechiul drum al sării, deci prin zona
aceea a Bârzuleştiului, să se fi petrecut acest eveniment
fericit pentru familia Alecsandri.
– Aceasta înseamnă jumătatea distanţei dintre Bacău şi
Târgu-Ocna.
– E posibil, mai ales că atunci se mergea destul de greu,
iar familia era grăbită într-un fel.
– Domnule profesor, Alecsandri a scris în memoriile lui:
„Sânt născut în Bacău” şi de aceea vă cer din nou opinia
în legătură cu necesitatea de a salva un monument
istoric. Avem nevoie de Casa Vasile Alecsandri din
Bacău? Indiferent dacă s-a născut în această urbe sau în
altă parte, câtă vreme este monument istoric, câtă vreme
este cea mai veche clădire din zonă, cu ce argumente am
putea să o salvăm?
– Cel mai important argument este că toate monumen-
tele istorice reprezintă cele mai înalte valori din punct
de vedere urbanistic pe care le-ar putea avea un oraş,
iar orice monument care dispare înseamnă o pierdere
iremediabilă pentru localitatea respectivă. Din păcate,
deşi ni se dau asigurări că monumentele vor fi protejate,
vor fi restaurate, asistăm, în fapt, la dispariţia peste no-
apte a multor construcţii de acest fel, unele datorită
neglijenţei sau lipsei de profesionalism a celor puşi să le
restaureze, altele datorită unor interese economice, prin
care se consideră că terenul valorează mai mult decât un
simbol al unui oraş. Este o perioadă extrem de tristă în
istoria noastră, când în fiecare zi aflăm că încă un mon-
ument a dispărut de pe harta ţării.
– Acea clădire a fost, în interbelic, Casa de sfat şi citire
„Vasile Alecsandri”,proprietatea lui Dragomir Badiu, un
general luminat, care şi-a făcut un titlu de glorie din a
crede că poate să înalţe un monument arhitectonic în
cinstea lui Vasile Alecsandri. Municipiul Bacău, faţă de
Târgu-Ocna, unde ne aflăm, este cumplit de sărac la
acest capitol.
– Acesta este paradoxul: când ai atât de puţine monu-
mente, există o atât de mare indiferenţă. Probabil alte
interese sunt prioritare faţă de salvarea unui patrimoniu
material sau imaterial al unei localităţi. Lucrul acesta se
vede peste tot şi este
extrem de trist.
Oriunde călătorim –
pentru că acum suntem
cetăţeni europeni –,
vedem că toate ţările
au grijă de monumen-
tele lor, că oricât ar fi
de neînsemnate, gă-
sesc resurse pentru a
le pune în valoare şi
atunci devin simbo-
lurile cu care locali-
tatea se afişează
vizitatorilor. Din pă-
cate, noi parcă am fi
pe alt continent.
– Întrezăresc totuşi o undă de speranţă în spusele
dumneavoastră. Avem nevoie de trecut, avem nevoie de
aceste simboluri. Nu este suficient numele lui Vasile
Alecsandri, el trebuie asociat cu o reprezentare materială.
– Orice călătorie într-un spaţiu trebuie să-ţi ofere un
reper. Am vizitat atâtea oraşe şi ni se spunea frecvent:
„Aici s-a născut cutare compozitor sau pictor… Din
păcate, la Moineşti nu poţi să spui „Aici s-a născut Tris-
tan Tzara. E doar placa amintind lucrul acesta, dar în
altă parte nu există nici măcar o plăcuţă care să spună
„Aici a fost cândva casa cutărei personalităţi de seamă
a oraşului”. E o condamnare nedreaptă pentru cei care
au creat cu adevărat valori de patrimoniu pentru neamul
nostru. Va trece o generaţie şi poate se va schimba ceva:
vor începe să descopere, printr-un fel de arheologie, de
reîntoarcere în timp, valorile adevărate.
– Sigur se va întâmpla aşa şi e păcat să se reproşeze
celor despre care vorbim acum că nu au făcut tot ce le-a
stat în putinţă pentru a salva aceste repere culturale.
– Ceea ce e trist este că nu dorinţa, nu efortul de a salva
ceva contează acum, atâta timp cât autorităţile nu vor să
se implice. Fără implicarea lor multe proiecte eşuează.
Poate s-or găsi destui inimoşi care să se implice în di-
verse proiecte culturale şi să depună efort, suflet, dar să
simtă că au şi sprijinul autorităţilor, pentru că în fond
totul se face pentru comunitate, nu pentru individ. Aici
nu sunt interese materiale, ci interese de proiecţie a
viitorului, de a lăsa ceva după noi Acum foarte puţin se
vorbeşte despre ce lăsăm moştenire altora; ne in-
teresează în primul rând ce zestre ne facem noi.
– Vă mulţumim pentru acest rechizitoriu pe care l-aţi
configurat. Să sperăm că se va găsi până la urmă o
soluţie. Doamne-ajută!
Târgu-Ocna, 29 iulie 2015
(Transcriere: stud. Daniela Melinte)
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
24
Marginalii la Albumul Nicu Enea
(Impresiile unui critic literar)
Petre ISACHI
Aceste circumstanţiale im-
presii critice sunt generate de
consultarea unei lucrări de referinţă,
elaborată de Viorel Savin, „Nicu
Enea. Album monografic”, Editura
Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015, iar
din cuprinsul acesteia, cu precădere,
cea de-a doua parte: „Album”.
Desigur, celelalte două părţi: I. „Nicu
Enea şi posteritatea sa circum-
spectă” şi III. Addenda mi-au înlesnit
cunoaşterea destinului unui artist ce
s-a confruntat sisific, în cea de-a doua
parte a vieţii, cu birocraţia kafkiană a
unui sistem politic totalitar, indiferent
la valorile culturale ale neamului.
Autentică – criteriul veridicităţii este-
tice este autenticitatea - mi s-a părut
contaminarea de spiritul locului şi
asimilarea creatoare a tradiţiei din
istoria picturii româneşti şi europene.
Prima întrebare pe care mi-am pus-o
contemplând cele 192 de picturi
căutate şi găsite de neobositul Viorel
Savin în Muzeele şi Colecţiile
particulare din România, s-a ivit
atunci când am încercat să înţeleg
cum şi-a ales pictorul, subiectele
(modelele, temele, motivele, peisa-
jele…) ştiind că imitaţia nu ne poate
emoţiona estetic, dacă originalul nu
este în stare să o facă. Prin urmare, ce
este mai important, subiectul ales şi
imitat de artist sau arta acestuia de a-l
transfigura, a-i revela tainele inefa-
bilului existenţial şi a-l vizualiza apoi
în tablouri memorabile, precum:
Mama oarbă, Valea Arinilor, Nud cu
petunii, Elvira, Interior cu pisică,
Ultima schiţă de autoportret, Iarnă
la Gherăieşti, Pe strada pictorului în
zi de târg, Flori de măr în gavanos,
Intrare în cetate etc.? Primul răspuns
ar putea fi unul simplu: desigur,
subiectul, modelul, peisajul, tema,
motivul etc. De ce? Pentru că el se
găseşte deja în sufletul/ spiritul
artistului! Întâi găseşti, apoi cauţi! Ce
cauţi? Arhetipul din tine. La fel
procedează şi receptorul. Ce cauţi, de
pildă, contemplând Mama oarbă…?
Se poate scrie o carte doar
interpretând această întrebare. Dar
într-un Nud cu petunii? Tragicul,
frumosul sublimul, îmi va spune un
estetician. Tot ce cauţi este acum
„dictat” de viziunea filosofică şi
estetică a pictorului, de arta acestuia
de a-şi impune artistic, stările şi ideile
transfigurate.
Autonomia contemplatorului
este relativă. Rămâne captiv al
farmecului tabloului şi constată că
originalul/ copia imitată ajunge să nu
mai aibă efectul estetic iniţial.
Pictorul spiritualizează modelul
transfigurat şi-i modifică definitiv
mesajele, ispitele care l-au cucerit
atunci când şi-a ales tema. Concluzia:
cucerit de subiecte, pictorul ajunge la
terminarea tablourilor să le
cucerească, adică să le recreeze după
duhul, farmecul locului şi al propriilor
himere. E uşor de argumentat. Toate
tablourile inspirate de soţia pictorului
(Elvira) depăşesc modelul recreat
expresiv prin: compoziţie, desen,
cromatică. Esteticianul are dreptate:
sublimul place totdeauna şi tuturor!
Prin urmare: nimic nu este în obiect,
totul este în spirit.
Desigur, un tablou precum În
faţa cârciumii poate să placă unui
receptor doar prin farmecul execuţiei,
chiar dacă acesta nu a cunoscut
vreodată, nici personaje îndrăgostite
de Bachus, nici atmosfera comico-
tragică dintr-o cârciumă din mediul
rural, toposul în care se confirmă
celebra aserţiune a lui Napoleon: „de
la sublim la ridicol nu-i decât un
singur pas”…
Este clar, alegerea subiectelor,
temelor, motivelor etc. nu a fost
făcută nici după o primă impresie,
nici la întâmplare, de Nicu Enea, aşa
cum ar părea la o privire superficială.
Lucrări precum: Nud în repaus,
Soacra pictorului, Mama pictorului
se dovedesc a fi modele-pretext alese
aparent aleatoriu. Soacra, oamenii şi
peisajele din Valea Arinilor confirmă
teza că un tablou ne poate interesa nu
doar ca reprezentare a unui subiect în
general, ci şi ca reprezentare a unui
anumit om/ natură. Ca orice artist
„născut” nu făcut, Nicu Enea s-a
considerat, deşi nu a declarat-o
niciodată, cel mai util (= tot ce ne dă
fericirea, după A. Rodin) dintre
oameni. O confirmă şi problematica
celor 192 de tablouri ordonate de
Viorel Savin, în Album, după
Muzeele/ Colecţiile unde pot fi
consultate de iubitorii de artă. Pictorul
a fost în acelaşi timp, un intuitiv
lucid, înzestrat cu o voinţă specifică
artiştilor capabili să perpetueze/
vizualizeze sufletul şi duhul neamului
său: Schiţă de biserică, Botezul,
Femeie cu copil, Uliţa copilăriei din
Valea Arinilor, La prăşit, În piaţă,
Odihnă pe câmp, Piaţa din Sibiu etc.
În sine „Albumul Nicu Enea” mi se
pare o istorie ieroglifică a
românismului gândită şi realizată ca
atare de pictor, „istorie” configurată
sub acuitatea senzaţiilor, vitalismul
imaginilor şi culoarea agresivă ca
expresie a Eului frenetic. Roman-
tismul rural, cum ar fi spus George Călinescu, impresionismul şi expresio
-nismul contaminate de un realism
atipc explică obsesia pentru verosimil
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
25
a pictorului, obsesie omniprezentă în
cele peste 3ooo de picturi şi 3500 de
desene, cât estimează specialiştii că ar
fi Opera pictorului Casei Regale a
României. Am în vedere „verosimilul
tehnic”, care impune ca tot ce este
reprezentat să fie posibil, potrivit
legilor statisticii, mişcării şi opticii.
De excepţie în acest sens mi se par
tablourile: Cosaşii, Autoportret cu
muză, Nuntă ţărănească, Oi în ocol,
Bivolii. Original mi se pare a fi
verosimilul poetic care confirmă
celebrul şi elocventul aforism „ut
pictura poesis” şi revelă potenţând
expresionist, spiritul locurilor şi
semiotica pasiunilor: Peisaj din
Macedonia sârbească, La masă, La
ţesut, În pădure, Pe malul Bistriţei,
Jelirea bărbatului, Doi cosaşi, Arini
iarna etc. Aici se vede talentul şi arta
pictorului de a recupera natura umană
din haos, din moarte, din efemeritate
şi de a o exprima ca o respiraţie a
sufletului autohton, ca o ut pictura
musica. Născut cu instinctul
imaginilor şi al gesturilor simbolice,
Nicu Enea a fost toată viaţa un actor
ce a jucat în circumstanţe istorice
fatale, rolul pictorului aservit deo-
potrivă regelui, ţăranului, prole-
tarului, dar şi propriului talent. Fiul
ţăranului absolut din Valea Arinilor
intuieşte cu ochiul misterios al
sufletului că mai devreme sau mai
târziu, un Viorel Savin sau un altul de
acest tip îi vor valoriza Expoziţiile şi
Retrospectivele, cântărindu-l într-o
„Balanţă a Pictorilor” şi judecându-i
cele patru componente în care îi poate
fi împărţită arta picturii: compoziţia,
desenul, expresia şi coloritul. Artistul
din Valea Arinilor reuşeşte să
armonizeze cele patru arte din instinct
artistic/ din inspiraţie, dintr-o stare
activă ce-i prefigurează atât
compoziţia poetică, cât şi pe cea
pitorească: La Luncani, Portret
(soţia), Ţărani la masă, Cetatea
Neamţului, Autoportret la 15 ani,
Târg de covoare, Compoziţie. Deşi
pare locuit de peisaje, pictorul
excelează deopotrivă în arta
portretistică, în natura statică, arta
nudului, schiţe, desene, compoziţii. În
alegerea subiectelor, în transfigurarea
şi în coloritul acestora, pictorul
pătruns de un acut sentiment al
necesităţii, al dependenţei de tradiţie
şi al continuităţii, dovedeşte o
inspiraţie artistică chiar şi în temele/
tablourile comandate. Arătaţi-mi un
pictor care să nu fi primit comenzi,
fie de la prinţ, fie de la cerşetor? Cu
cât artistul era/ este mai mare cu atât
comenzile erau/ sunt mai multe şi mai
diverse!
Ideea că o oarecare comandă
înseamnă pentru artistul talentat o
renunţare din start la estetica şi
viziunea sa, este o utopie infirmată şi
de Nicu Enea, care a avut de la bun
început, conştiinţa propriei valori.
Numai cine nu vrea sau nu poate (e
plină lumea artelor de impostori şi de
neputincioşi!) nu găseşte, de pildă,
sensul şi raţiunea artistică a unui
tablou executat la comandă, cunoscut
sub numele de Colonia chimiştilor
din Săvineşti, unde artistul este
acuzat că a pactizat cu ideologia
totalitarismului de tip comunist şi a
realizat o „lucrare proletcultistă”?! În
realitate, tabloul (inclus de Savin în
Album) este o transfigurare kafkiană
(titlul trimite la Colonia peniten-
ciară) remarcabilă prin compoziţia ce
sugerează eşecul previzibil al comu-
nismului. Nimic nu pare terminat,
nimic nu pare început din voinţă
proprie. Lipseşte entuziasmul. Inerţia
se insinuează fatal. Şi astăzi persistă!
Prin acest tablou şi altele de acest tip,
Nicu Enea se dovedeşte un profet al
disoluţiei comunismului. Desigur că
inspiraţia (fenomen ce nu poate fi
dictat, cel mult sugerat) iniţial o stare
de spontaneitate îl determină în unele
cazuri pe artist să sacrifice vero-
similul poetic de dragul desenului şi
al coloritului, adică poezia de dragul
tehnicii picturale. Altfel spus, compo-
ziţia poetică este sacrificată în
favoarea compoziţiei pitoreşti, admi-
rabilă şi elocventă însă în ceea ce
priveşte simbolistica personajelor
care cultivă dedublarea, acţiunea.
Subiectivitatea receptării trăi-
rilor estetice (emoţie, satisfacţie, plă-
cere, sentimente) diferă de la individ
la individ, încât tablouri care mie ar
putea să-mi provoace stări de
încântare: Pe malul apei, Scenă de
familie, Iarnă la Brăieşti Buzău, de
satisfacţie: În faţa oglinzii, Cină
ţărănească, de bucurie: Vas cu flori,
Tg. Bacău iarna, de plăcere estetică
dezinteresată înţeleasă ca un complex
de trăiri generate de lucrări ce stau
sub sugestia armoniei, echilibrului,
perfecţiunii cromatice: Gătirea mire-
sei, Portret de femeie, La târg, pe un
alt contemplator ar putea să-l lase
indiferent, chiar dacă respectivul are
gust, dispoziţie, stare afectivă,
cognitivă, emoţie, adică ştie că ceea
ce este contemplat se pretează unei
judecăţi estetice/ de valoare. Dife-
renţele în receptarea unui tablou,
precum Ţăran şezând lângă plug,
1930 îşi află cauzele şi în faptul că
termeni precum trăire, gust, emoţie,
sentiment sunt indefinibili, incomen-
surabili, incomparabili, încât se im-
pune convertirea acestora în cate-
gorii estetice. Particularităţile catego-
riilor estetice de a se produce numai
în confinele unor situaţii de receptare
a unui tablou, m-au determinat să mă
apropii de picturile lui Nicu Enea şi
prin această grilă. Tragicul se impune
cu fatalitate, în picturi ca Jelirea
bărbatului, Scenă de război, Evadaţi
din lagăr. La fel frumosul definit de
Mikel Dufrenne: „nici idee, nici
model, ci calitate prezentă în anumite
obiecte totdeauna singulare, care ne
sunt date spre percepere”, este o
categorie ce se adresează în primul
rând sensibilităţii: Flori violete de
toamnă, Nud în repaus, Iarmaroc în
oborul de cereale. Fatalitatea tragi-
cului, frumosului, sublimului, dar şi a
altor categorii estetice topite în
tablourile Albumului, cât şi faptul că
toate suportă mutaţia valorilor este-
tice ce potenţează indefinibilul, in-
comensurabilul şi ambiguitatea pro-
cesului de receptare. Dar să-i dau din
nou cuvântul poeticianului şi
esteticianului Mikel Dufrene : fru-
mosul, „perfecţiune a sensibilului,
mai întâi, care se impune cu un fel de
necesitate şi refuză imediat orice idee
de retuşare. Dar şi imanenţă totală a
unui simţ al sensibilului, în lipsa de a
fi insignifiant, cel mult agreabil,
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
26
decorativ sau amuzant. Obiectul
frumos îmi vorbeşte şi el nu este
frumos decât în măsura în care este
adevărat. Dar ce-mi spune el? El nu
se adresează nici inteligenţei, ca
obiect conceptual – algoritm logic
sau raţionament – nici voinţei
practice, ca obiect uzual – semnal
sau util – nici afectivităţii, ca obiect
agreabil sau simpatic; el solicită mai
întâi sensibilitatea, pentru a o
fermeca”.
Frumosul, categoria estetică
dominantă în tablourile descoperite
de Viorel Savin în Muzeele şi
Colecţiile particulare din România,
sugerează o lume inconfundabilă,
suficientă sieşi, aflată într-o
„imanenţă totală”, care nu poate fi
definită decât cu numele autorului:
Lumea lui Nicu Enea, unde
variantele frumosului: drăguţ
(Portretul scriitoarei Georgeta
Mircea Cancicov); pitoresc (Pe
malul apei); idilic (Peisaj din
pădure); mirific ( Iarna, Peisaj din
sat); minunat (Divanul albastru,
Flori de câmp); feeric (Conduraşi,
Maci); fermecător (Uliţa copilăriei
din Valea Arinilor); splendid (Nud
pe covor ţărănesc, Dimineaţa pe
câmp) recreează „gura de rai” pe
care a intuit-o iniţial şi Alecsandri în
Pasteluri, iar ulterior şi Eminescu,
Ion Pillat, Sadoveanu etc. Faptul
evident că frumosul, graţiosul şi
sublimul domină lumea lui Nicu
Enea, conferindu-i veridicitate,
explică şi metafizica, gândirea
estetică şi sensibilitatea romantică a
pictorului, vocaţia nativă a acestuia,
de a revela şi spiritualiza farmecul
nevăzut al lumii. Graţiosul ca
ipostază fragilă a frumuseţii (Iarna
din Valea Arinilor) cu variantele: fin
(Trandafiri); delicat (Trandafiri în
vas chinezesc); elegant (Ţărani la
masă); zvelteţea (Port); supleţea (La
coasă); suavitatea (Interior de casă
ţărănească cu vatră); diafanul
(Albăstrele, Peisaj din sat); gingaşul
(Prietenul şi soţia sa Elvira);
plăpândul (Panseluţe) propune tot
atâtea stări de împăcare cu sine şi cu
lumea, spre deosebire de sublimul
din cuprinsul Albumului ce se revelă
ca o „categorie a nemăsuratului, a
nesupunerii la constrângerile formale
ale tensiunii conţinute şi aflate în
relaţie cu dispoziţiile cele mai abisale
ale conştiinţei” (E. Moutsopoulus).
Reprezentativ pentru sublimul din
lumea lui Nicu Enea mi se pare
Marea la Balcic. Dacă mai adăugăm
şi câteva din variantele sublimului:
admirabilul (Portret de femeie,
Toamna, Elvira – portret de tânără
femeie); fastuosul (Portul
Dubrovnic); eroicul (Scene de
război); măreţul (La poartă);
magnificul (Zi de sărbătoare la sat,
Bivolii) avem suficiente argumente
pentru a susţine polivalenţa talentului
pictor al Casei Regale, pe care
Bacăul pare să nu-l fi descoperit încă
la adevărata lui valoare. Cu atât mai
important mi se pare travaliul sisific
al oamenilor-instituţie de tipul
scriitorului Viorel Savin. Era să uit!
Pentru a fi înţeles în integralitate
Albumul Nicu Enea, trebuie
studiată si cartea Pictorul Nicu Enea
(Viaţa alcătuită din scrisori,
articole şi poze) scrisă de acelaşi
Savin din Luncanii Bacăului.
Nepotul meu, Alexandru, care are
prima calitate a unui artist (citeşte
libertatea!) m-a întrebat, intuind că
nu-i voi putea răspunde, care e „cel
mai bun tablou al Albumului”? Ca
să-l încurc/ descurc şi să-mi salvez
statutul de profesor, i-am spus că
Arini iarna, tablou din colecţia lui
Octav Olaru, care reprezintă
simbolico-alegoric destinul Elvirei şi
al lui Nicu Enea. L-am dezamăgit!
Înseamnă că pictorul şi-a atins
scopul!
Iarna pe uliţă / Nicu ENEA / 1897, Lucăceşti, Bacău - 1960, Bacău
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
27
Cai troieni
Vei moşteni cuvinte de hârtie
când neputinţa fi-va doar
un testament al răsuflării furată
cu plasa de prins fluturi
ca şi cum fraudulos cineva
ţi-ar ademeni sufletul l-ar lega
la ochi ca pe o amintire
savurată pe ascuns
departe în insomniace manuscrise
îţi vei astâmpăra foamea de vise
emigrând lângă aşa-zişii cai troieni
puşi mereu pe fugă
de gloatele plăsmuirii neajutorate
Conjugală
Cu răsuflarea, pui semnătura
pe aşternutul alb, generos;
de pe umerii obosiţi, aduni cioburi
prăfuite, strângeri de mână
de mult epuizate.
Ascunzi cum ştii mai bine
fireşti slăbiciuni
şi din ce în ce mai puţine începuturi.
Prin crăpăturile desu-ului, laşi
să bântuie, la vedere, detronate
închipuiri,
falii pe care fragile cutremure
le ascund intimitatea în siguranţă deplină.
Noiembrie sau când tristeţea
nu ştie să tacă
Te-ai hotărât cu capul plecat
să-ţi vinzi inima, dar cui
o promiţi stelei căzute
în apă
poate aşa o să rămână în viaţă
sau toamnei care nu ştie
să privească suspinul
făptura lui nu prea clară,
firavă
Cu glas nestăpânit risipeşti
tristeţi pe drumul pustiu
dar nimeni n-aude
nu poate să arate o ieşire
timpului fugărit către lună
de urletul unei haite de lupi
Fărâmă de veşnicie
Nu sunt greşeli făcute să mă ierte
de la ele mi-am luat de mult timp
bun rămas
să pot împărţi cu alţii îndoiala
mereu roditoare ascunsă sub piele
cu maniere de prinţesă mofturoasă
o repet în mine ca o mică fărâmă
de veşnicie de care nu mă pot despărţi
de ce oare ?
O vorbă către cineva
Cineva îmi spune mereu ce să tac
cum să plâng
fără să vărs o lacrimă
cu mintea desenează
vorbele asemenea
unor adieri care dau buzna
mai apoi sunt zărite
în nemişcare
cineva
îmi spune cum să ţin în palme
neînţelesul de nimeni vindecat
alături de el amintirile
nu au stăpân
Sub acoperişul umbrei
Îngândurat părul tău
ascultă sfaturile vântului
se încruntă
în fiece dimineaţă aşteaptă
să-i umpli cărările cu luceferi
de pripas şi vorbe răcoroase
în travesti
umbra lui foşnitoare înnebuneşte
pătează buzele cu smirnă
şi murmure postume
din scorburi bizare iese şi curmă
setea privirii pribeagă precum
o lacrimă plecată să învingă
uitându-se pe sine
Nicolae MIHAI
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
28
Mioara BĂLUȚĂ
În faţa unei vitrine cu jucării
*****
O să ningă, ştiu Doamne, curând
Prin păduri o să boncăne cerbii
Gerul aprig va prinde în cleşti
Răsuflarea din urmă a ierbii
Case mari dintr-un caier de fum
Către stele-și vor toarce povestea
Pe octava aceluiași drum
Zurgălăi se vor duce cu Vestea
Paşi grăbiți se vor stinge-n omăt
Urma lor se va pierde în noapte
Ca un cântec de vreme uitat
Ca un semn între pagini de carte
Ninge blând micșorat și incert
La fereastră-i gutuia și gerul
Din icoană surâde un sfânt
Și-mi arată spre candelă cerul .
Poveste de Crăciun
Se-ntunecă afară a ninsoare
Prin cetini suflă vântul a colind
Steluţe cad, în cer e sărbătoare,
Copii încântaţi în mâini le prind.
În casă simt miros a mere coapte
Şi-a scorţişoară aburită-n vin …
Rătăcitor prin gânduri mă străbate
Câte un dor fugarnic şi străin
Şi tot rostogolindu-se-n ninsoare
Printre copii, el însăși iar copil,
Ar vrea sa-i scrie Moşului scrisoare
Să vină şi la el cu sacul plin
Dar nu cu jucării sau alte lucruri
Nici cu brăduţ în vârf cu lumânări…
El și-ar dori să nu mai fie singur
La ceasul magic dintre sărbători.
…………………………………
Din ceruri steaua luminează blând
Afară cade tainică-nserare…
Păstrez scrisoarea netrimisă-n gând
Şi-un suflet de copil într-un om mare.
Poate odată
va veni peste oamenii aceștia dimineața
din umbra mea se va ridica o pasăre
clătinându-mă voi înainta
chiar dacă singurii pași
vor fi în jurul casei mele
e vina mea
e și vina mea
strig
mă sting
mă fac scrum să-mi împac lumea
cu lumea
cu mine e altfel
tăcerea mea e o revoltă
o scurtcircuitare de cuvinte între inimă și dinți
eu sunt fumul
eu sunt caligrafia unui roi de fluturi albi
împrăștiați de o lumânare stinsă
donez plămân celor ce nu mai pot să strige
în extaz donez plămân
celor ce vor să cânte cu furie
să-mi mai spună mie cineva că fumatul ...
să-mi spună mie cineva ce dăunează
și ce nu
mă auzi veșnicie
ne auzi
acolo
încolo
în co lo na ți
încolonează-ne și
teme-te înfricoșător de
tăcută istorie
dacă în sângele tău ar scrie
dragoste
ce uimitoare ar fi lumea
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
29
Omagiu Unei prietenii de suflet, Emilian Marcu şi fiul meu, Tani Paraschiv,
(transmisă şi mie), ambii îndrăgostiţi de poezie, cu prilejul celei de
a 65-a aniversari, a poetului şi prozatorului
Emilian Marcu
Emilian, ai coborât prin, Porţile Cerului, când
vara îşi dăruia agoniseala primelor zile de Toamnă, 28
septembrie 1950, pentru a-ŢI lua în primire Trupul de
carne, ca să poţi scrie cea mai frumoasă poveste a vieţii
tale de pe pământ.. Să laşi moştenire, celor ce sunt şi
celor ce vor veni, pacea cărţilor ca singurul nostru ad-
versar. Pacea cărţilor tale şi ale celorlalţi con-
fraţi ,,împeniţaţi’’,aşezaţi la loc de cinste pe rafturile
din ,,Vitrina cărţilor”. Material adunat pe parcursul
(unui deceniu de singurătate… în bibliotecă), peste 1000
de semne publicate în ,,Convorbiri literare”, după cum
mărturiseşte autorul.
Ca să vorbeşti despre Emilian Marcu, trebuie să-
i cunoşti religiozitatea sufletului. Un suflet ales, înarmat
cu răbdare, dragoste pentru tot ce este bun şi frumos, pa-
siune şi ce este mai important la un scriitor, Raţiune.
Emilian Marcu – un Nume, un Om între cărţi şi în cărţi,
cu o viaţă literară bogată, adunând în portofoliul său mul-
te cărţi: volume de poezii, romane, eseuri, sonete, şi…
nenumărate comentarii. În tot ce a scris, proză ori poezie,
are o taină împărtăşită sie însuşi. În ceea ce mă priveşte,
în citirea scrierilor sale, l-am însoţit cu emoţie, de la în-
ceput, ca un om care urmăreşte gândurile celui ce le
transformă în cuvinte, în şiruri de pagini, cu un condei ce
a pipăit hârtia, precum bastonul orbului, drumul. Am
mers împreună prin Iadul de lux, am pătruns în Lumea
de dincolo de lume, m-am închinat la Mormântul
călugărului Ioanit, am făcut metanii la Aducerea ce-
nuşii la templu, am mers prin Suburbii municipale şi
am stat la Ultima cină a palatinului ascultând Tobele
mute. Acest, din urmă, roman, mi-a transmis o furtună de
emoţii, pe drumul dus-întors, procedeu, mai rar întâlnit, la
alţi scriitori, o repetiţie cu întoarcere, prin care vedeai şi
ce ţi-a scăpat în drumul tău, ca atunci când nu vezi
izvoarele, furat de foşnetul pădurii. Abia reuşeam să-mi
ţin în frâu şoaptele împletite, şi ele, cu zbuciumul vic-
timelor, ale unui război absurd. Fascinat prin atmosfera şi
frumuseţea construcţiei, cu migală de bijutier, ca un
fachir, autorul îmi croia drumul spre acea lume năpăstu-
ită, aruncată, acolo, indiferent din ce motive, în fundul
Siberiei.
O furtună de emoţii, într-o poveste captivantă, a cărei in-
trigă, pe parcurs, întăreşte focul aprins. Prizonier, între
paginile cărţii, ai vrea să evadezi, şi Tu, din satul-lagăr,
unde era o tăcere ca de piatră în mijlocul unei peşteri
imense, năucitoare, pe care numai ei, surpaţi într-un des-
tin nedrept, o puteau respira, de după gardul de sârmă
ghimpată… Ce mi s-a părut mie frapant, este cadrul
mirific, în care autorul a plasat satul-lagăr. Două imagini,
diferite, faţă în faţă, frumuseţea naturii şi urâţenia omului.
Aici, prin aerul rece, curat, ca lacrimile primului prunc, al
cărui strigăt sfâşie albul îngheţat al mestecenilor,
prizonierii bat tobele, continuu, prelung, timp de o
săptămână… în fiecare zi… sună prelung, ca un suspin al
eliberării, în urma unui ordin venit cu întârziere, apoi,
brusc, amuţesc. Ce rămâne? Sunetul înfipt în urechi, ca o
pedeapsă sau ca o lungă aşteptare.
Când vor mai suna? Nu se ştie. Războiul se ter-
minase demult, satul-lagăr îşi menţinea statutul de
lagăr… prizonierii stivuiesc trunchiuri de mesteacăn, ju-
poaie coaja albă şi lucioasă ca de fosfor... rup crengile
îngheţate, cu mâinile, din care ţâşneşte sângele, ca dintr-
un pârâiaş de munte, printre degetele îngheţate. În acel
infern uman, singura, stăncuţa sărea de pe o creangă de
mesteacăn pe alta, fără ca cineva s-o oprească. Ea era for-
ma supremă de libertate, care, pentru tinerii somaţi, făcuţi
peste noapte prizonieri, devenise utopie. Satul-lagăr era
casa lor, amintindu-şi vag, ca prin vis, locurile natale.
Pentru Ion Alnimănui, născut în satul-lagăr, rămâne locul
lui de naştere. Aici se va stabili după eliberarea celorlalţi,
aici se va căsători, îşi va construi o casă, în afara
lagărului, pentru a simţi libertatea stăncuţei. Se
căsătoreşte, iar primul strigăt al pruncului în albul siberi-
an, va reprezenta perpetuarea vieţii, tocmai de cel care era
Alnimănui, în acea pustietate, luminată de albul mes-
tecenilor. Firul povestirii curge viguros, firesc, plin de
prospeţime. Creatorul trăieşte în el, simte şi improvizează
locuri şi întâmplări, creează satul-lagăr din îndepărtata
Siberie, beneficiind de propria-i imaginaţie. P.Ţuţea:
Omul nu creează, numai Dumnezeu, omul imită creaţia
Lui. Acaparat de universul creaţiei, aniversarul Emilian
Marcu., rămâne un dialog peste timp, un fascicol de lu-
mină, o cheie, ce se vrea predată, tinerilor, pentru inte-
grarea valorilor clasice şi postmoderne în ambianţa seco-
lului XXI, în contextul culturii universale.
Ca o remarcă meritorie, Emilian Marcu având
şi calitatatea de Membru al USR ,,cu greu putem găsi
un scriitor mai dens, iar dacă densitatea este un cusur,
atunci aceasta este asemănător cu al trifoiului, care
îndrăzneşte uneori să aibă patru foi, când i-ar ajunge şi
trei”- Mikszath Kalman.
La Mulţi Ani şi la mai multe cărţi!
Mara PARASCHIV
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
30
Mihai PLĂMĂDEALĂ, Refugiul. Deznădejde și speranță Ediție îngrijită și studiu introductiv de Andrei Nicolae Petcu
Brăila, Muzeul Brăilei și Editura Istros, 2012
Cartea cunoscutului înalt
ierarh bisericesc este structurată
astfel: Cuvânt înainte de prof.univ.dr.
Ionel Cândea, directorul Muzeului
Brăilei, articolul preasfinției sale
mitropolitul Ardealului Antonie
Plămădeală, prezentarea detaliată a
lucrării, de către Andrei Nicolae
Petcu, lucrarea propriu-zisă, două
secvențe (cartea neamului și o istorie
locală) de Vasile Plămădeală și o
Anexă cu fotografii, lăcașe de cult,
monumente, file de jurnal și acte în
facsimil, peisaje din Moldova dintre
Prut și Nistru și un tablou de
promoție, din anul 1923, al școlii de
cântăreți din Chișinău. Coperta I
reproduce o fotografie de familie, iar
coperta a IV-a reia un fragment din
acest jurnal.
Ionel Cândea precizează că
volumul rememorează destinul
cutremurător al familiei basarabene
cu nume de semnificație ziditoare,
începând Cuvântul înainte cu
versurile poetului Dumitru
Matkovschi: „Trecută prin foc și prin
sabie,/ furată, prădată mereu,/ ești
floare de dor, basarabie,/ Ești lacrima
neamului meu”. Articolul
mitropolitului Antonie Plămădeală
reiterează faptul că intelectualii și
administrația au plecat, la năvălirea
armatei sovietice, în anul 1944, în
România încă neocupată, lăsând în
urmă case, pământuri, acareturi, cu
speranța de a se întoarce după o
ocupație temporară, însă a urmat
rusificarea cu forța a Basarabiei și
vânătoarea refugiaților, care, odată
prinși, erau nu „repatriați”, ci
deportați în Siberia.
Andrei Nicolae Petcu scrie
despre „Drama refugiaților
basarabeni și bucovineni din 1944,
între neajunsurile războiului și
hotărârilor mai-marilor lumii”,
prezentând documente adminis-
trative, militare și de presă despre
începutul refugiului, prevăzut și
organizat în amănunt de statul
român, cu mijloace de transport și de
cazare, precum și acțiunile de
protejare a populației de abuzuri și
deportări.
Alt capitol evocă urmările
marelui atac aerian aliat, după ce
mareșașul Ion Antonescu refuzase
cererea aliaților de a preda trupele
române din est. Sunt descrise ororile
bombardării Bucureș-tiului, în
special la Gara de Nord. După
prezentarea situației refugiaților,
autorul conchide că, deși refugiul a
fost strict organizat, schimbarea
rapidă a frontului a produs panică și
dezordine, bombar-damentele au
produs alte victime, iar încheierea
armistițiului cu rușii, sub presiunea
Occidentului, a tăiat speranțele celor
urmăriți pentru o falsă „repatriere”,
care însemna frig, foame, boli,
muncă forțată în folosul ocupantului,
chiar moartea.
În „Cuvânt de început”,
Mihai Plămădeală mărturisește că a
început să scrie jurnalul în anul 1953,
la vârta de optsprezece ani, când,
descoperit, ar fi fost închis și torturat,
fără a avea speranța de a-l publica
vreodată. Îi evocă pe părinții săi,
obligați să suporte un timp sub
stăpânirea străină, dar trăind bucuria
unirii cu Țara, pe eroul Marii Uniri,
Pan Halippa, și argumentează
dezvoltarea Basarabiei în cei
douăzeci și doi de ani când a făcut
parte, în mod firesc, din România.
Capitolul „Plecarea” descrie
casa părintească din Stolniceni –
Lăpușna, evocând figura mătușii
Catinca, și menționează testamentul
de expansiune al țarului Petru cel
Mare, ale cărui intenții hegemonice
au fost respectate și de bolșevici, prin
„ciopârțirea” teritoriilor de sud și de
nord ale regiunii istorice. Treieratul
primitiv cu calul, depozitarea grâului,
alte lucrări agricole specifice au fost
întrerupte brutal de război. Refugiații
erau întâmpinați, în gări, de căruțe
care să-i ducă în satele unde urma să
fie cazați, și de tineri premilitari care
le ofereau ceai cald și pâine cu unt
sau marmeladă.
Drumul de la Lăpușna până
la destinație este descris cu mult
realism, cu abuzurile, furturile de
animale sau cereale, interdicțiile și
groaza celor care fugeau din calea
prăpădului. O altă secvență descrie
drumul până la Huși, începând cu
scena în care mama, cu mulți copii,
reușește, în cele din urmă, să obțină
aprobarea pentru trecerea Prutului. În
schimb, trecând mai multe zile fără a
obține aprobarea de a se urca într-un
tren, hotărăște, pe moment, să se
întoarcă acasă.
Autorul dezvăluie faptul că ministrul
Lucrețiu Pătrășcanu, naționalist, i-a
ajutat pe refugiați să scape de
„vânătoarea de oameni” organizată
Corneliu VASILE RECENZII
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
31
Incursiune în istoria tradițiilor românești:
Viorel FRÎNCU, Drăgaica. Târgul dintre țări
Buzău, Editura Editgraph, 2015
Această ediție revăzută și
adăugită, publicată de un om de
cultură pasionat de tradițiile
folclorice, culturale și publicistice ale
Buzăului, are o Prefață semnată de un
specialist, cunoscător al domeniului,
cercetătorul dr.Sorin Geacu, de la
Institutul de Geografie al Academiei
Române, care observă că lucrarea a
necesitat mult timp, efort și pasiune.
Remarcă, de asemenea, documen-
tarea serioasă, din arhive și biblioteci,
precum și raritatea studiilor despre
comerțul periodic din țara noastră.
Copertele cărții sunt frumos
ilustrate, iar la sfârșit volumul are un
glosar de specialitate, o bibliografie,
date despre autor și o iconografie
grăitoare. Cartea prezintă, pe capitole,
date privind apariția târgului
Drăgaica, datinile și obiceiurile cu
ocazia Drăgăicii sau Sânzienelor,
locurile unde s-a ținut manifestarea, la
Buzău și la valea Teancului,
reglementările de funcționare, perso-
nalitățile care au vizitat târgul, precum
prințul Carol I, evoluția Drăgăicii
înainte, în timpul și după regimul
comunist și oglindirea acestui
fenomen în artele plastice și în
literatură. Ovidiu Bârlea, Dimitrie
Cantemir, Del Chiaro, Iordache
Golescu, Theodor Burada, Arthur
Gorovei, Vasile Alecsandri, Mircea
Eliade au scris despre Drăgaică, dar
atestarea obiceiului,dansului, plantei
și târgului lipsește până pe la anul
1500. Autorul studiului, Viorel
Frîncu, face incursiuni în istorie,
mitologie, muzică, documente admi-
nistrative, cărți și opere plastice,
pentru a demonstra vechimea, via-
bilitatea și aprecierea de care s-a
bucurat și se bucură Drăgaica nu
numai în Buzău și în țară, dar și în alte
țări și pe alte continente.
Pe la 1600, Drăgaica este
mutată pe Drumul Viilor, pe valea
Nișcovului, în localitatea Valea Tean-
cului, în calea negustorilor care
treceau dinspre Brașov spre Mizil și
Ploiești, însă negustorii cer și obțin
revenirea pe vechile locuri, la Buzău.
Ca și în prezent, târgurile și bâlciurile
sunt reglementate administrativ, se
desfășoară în anumite zile ale anului
sau săptămânii, Drăgaica fiind
programată după jumătatea lunii iunie,
prin ordinul prefecturii.
Autorul prezintă în amănunt
acțiunile și ideile personalităților
legate de Drăgaică, incidentele,
mărfurile, menționate fiind și carele
cu sare, folosirea terenului în restul
anului pentru manevre militare, co-
merțul buzoian, mutarea târgului de la
Obor în cartierul Poșta, reglementări
privind participarea comercianților și
taxarea vizitatorilor, instituită
temporar. În artele plastice și în
literatură, Drăgaica este reprezentată
de pictorii Amadeus Preziosi, Carol
Popp de Satmari, Gheorghe Ciobanu,
Marian Nica, scriitorii Anton Pann,
Panait Istrati, Vasile Voiculescu,
Margareta Sterian, Ben Corlaciu, Ion
Caraion, Ion Gheorghe, Fănuș Neagu,
Cezar Baltag, Călin Vlasie, Bucur
Chiriac, Marin Ifrim, Florentin
Popescu și alții. Din glosarul de
termeni specifici, consemnăm:
anafora, bogasier, isnaf, metoc,
pârgar, zaherea. Bibliografia este
bogată și reflectă o asiduă căutare și
cercetare în arhivele naționale și
județene, în marile biblioteci, în
operele literare și plastice dedicate
evenimentului, în dicționare, în presă.
Publicist, epigramist, redac-
tor și colaborator al câtorva zeci de
publicații, Viorel Frîncu a scos zece
volume personale și încă pe atâtea în
colaborare sau în culegeri, lucrarea de
față încununând o activitate culturală
demnă de toată prețuirea și admirația.
de ruși, pentru a-i trimite în Siberia,
prin eliberarea unor adeverințe (erau
vizați numai cei veniți în anul 1944,
nu și cei veniți în anul 1940). Sunt
apoi prezentate peripețiile drumului
spre București și spre Craiova, la
Criva și la Ișalnița. Imaginea despre
oamenii din alte regiuni românești se
schimbă, față de amarul lăsat de
haosul de la Huși, fiind întâlniți
mulți oameni cu inimă, vecini,
gazde, colegi de școală, funcționari
ai administrației care i-au ajutat,
după posibilitățile și poziția lor, pe
frații basarabeni aflați în nevoi și
suferință.
La București, refugiații
ajung mai întâi pentru copii, ca să
urmeze o școală, urmând găzduirea
cu chirie, apoi cumpărarea unei case,
în cartierul Militari. Este remarcabilă
ideea formării unei solidarități cu
oamenii simpli din jur, de la biserică
și din cartier, precum și aceea a
sprijinului pe care statul român l-a
acordat cetățenilor săi prigoniți. În
ultima parte a acestui studiu, bazat
pe trăirea nemijlocită a
evenimentelor, se face un excurs în
istorie, exprimându-se speranța că
nedreptățile istoriei se vor îndrepta,
neomițându-se mancurtizarea unei
părți mai puțin instruite a populației
basarabene, îndoctrinată de-a lungul
deceniilor de ocupație.
Foarte interesante sunt și
cele două capitole scrise de Vasile
Plămădeală, prezentând importante
date biografice, genealogice și de
spiritualitate românească din zona
răsăriteană a spațiului românesc,
multe necunoscute și riscând, altfel,
să se piardă.
Jurnalul scris de Mihai
Plămădeală reprezintă o frescă vie și
realistă a destinului românilor care
au suferit uriașe nedreptăți, abuzuri
și efecte ale răz-boiului, ale luptei
pentru dominație și teritorii, de la
izgonirea de la casa părintească până
la adaptarea în alte zone, până azi ei
nutrind speranța unei schimbări în
bine în istoria, geografia și cultura
românească proprie
Corneliu VASILE
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
32
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
33
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
34
Citindu-l aproape integral pe Vasile Ghica, m-am
descoperit ignorant de-a binelea în raport cu Biblioteca Babel a
aforismului născut şi resuscitat din trădarea spiritului însuşi al
cunoaşterii, al ironiei şi al autoironiei. Încheierea conclusivă a
oricărei maxime, reflecţii, apoftegmă sugerează posibilitatea
trădării ascunsă sub măştile enigmatice ale ironiei şi sub iluzia
ubicuităţii cunoaşterii. Nimic mai străin de spiritul cunoaşterii
decât tirania definitivului pe care intenţionează să o
instaureze caracterul de axiomă al gândirii aforistice. Observaţi
cum se insinuează concluzia (spiritul concluziei!) ce se crede
infailibilă şi eternă: * „Clipa – această cutie neagră a vieţii”;
* „Când nu crezi în nimic, termini prin a accepta totul”; *
„A ajuns omul să fie mai necunoscut decât cosmosul”; *
„Ideile mari confiscă şi spaţiile dintre cuvinte”; * „Absurdul
– această scriere maya a vieţii noastre” (Vasile Ghica,
Răspântie de milenii/ Au carrefour des millénaires;
aforisme/ aforismes; Traduction du roumain: Constantin
Frosin, Editura pentru Literatură şi Artă, Geneze, Galaţi,
1997). Este evident că spiritul conclusiv nu poate fi salvat de
sine însuşi, de caracterul de axiomă, decât prin trădarea de sine
şi de adevărul precedent. Aforismul (nu aforistul) te obligă cu
perseverenţă sisifică, la dorinţa de a-i fi coautor şi la
mărturisirea intimă de a-i fi inferior şi supus. Pe aforist
gândirea reflexivă îl încarcă de ironosofie, de spirit critic
baroc, atitudine romantică proteică, de iluzia autonomiei
spirituale în sine şi de voinţa absurdă de originalitate.
Un aforist nu poate crea în afara ironiei: fie ea figură
retorică, ironie socratică, etică aristotelică a măsurii, ironie ca
potenţial păcat, ca tăcere a spiritului, ironie populară,
carnavalescă, ironie romantică sau barocă etc., într-o singură
sintagmă, ironie a destinului. Aşa se şi explică omniprezenţa ei
în alchimia spiritului critic, caracteristic scriitorului Vasile
Ghica ce încearcă să împace în proza sa „ultrascurtă”,
literatura cu filosofia, mai precis, jocul imprevizibil al marilor
contrarii cu „filosofia” europeanului din Priponeştii Galaţiului,
prins în „ghearele râsului”. Desigur, nu este uşor să integrezi
organic, concepţii şi reflecţii asupra „omului real” făcute pe
baza experienţei de viaţă, a unei psihologii empirice sau
introspecţii filosofice, în varii filosofii: stoicism, epicureism,
scepticism, optimism, platonism, existenţialism etc., decât
talonat de îndoiala socratică ce refuză în chip deliberat şi
constant momentul dogmatic al concluziei. Un aforism, prin
excelenţă metaforic de tipul: „Nici noi nu ştim ce căutăm în
oglindă”, nu este, cum s-ar arăta la o privire superficială, doar
o figură retorică care spune „ceva” înţelegându-se „altceva”, ci
revelă mai curând aparenta libertate a scriitorului
postmodernist, ce se vede obligat să nu tragă niciodată
concluzii. „A încheia înseamnă să furi aerul ideilor, să le
împiedici să se dezvolte şi să trăiască” (v. Războiul cărţilor şi
contradicţiile postmodernismului, pp. 381-386, din vol.
Romanul, încotro? ,2006).
Refuzul înnăscut faţă de concluzie, prin extensie,
pentru orice înseamnă „adevăr” tiranic, intolerant, îl salvează
pe Vasile Ghica de căderea în stereotipie, în dogmatism, încât
aforismul este lăsat, cel puţin aparent, în aerul liber-ironic al
propriilor sale virtualităţi: atitudine intelectuală aparent
nihilistă, metodologie/ strategie labirintică de cunoaştere,
formă concentrată, interogativă şi dubitativă a spiritului. În
„proza ultrascurtă”, cum îşi botează autorul, cugetările despre
planetarul „hohot de râs” (v. Chef pe Titanic, proză
ultrascurtă, antologie de autor, Editura PIM, Iaşi, 2008)
supravieţuieşte tuturor dictaturilor dogmatice, spiritul socratic
ca filosofie a libertăţii. Hermeneutul Operei aforistice a lui V.
G. se luptă atunci când îi interpretează prozele ultrascurte, cu
muncile herculeene ale limbajului critic, încercând să-i
lumineze scriitura într-un previzibil dezacord terminologic/ de
viziune pe care-l rezumă o celebră frază a lui D. C. Mueche:
„Doi critici literari pot fi totalmente de acord în judecata pe
care o fac despre aceeaşi carte, dar unul o poate numi
„ironică”, altul „satirică” sau „comică”, „humoristică”,
„paradoxală”, „dialectică”, „ambiguă”. Deşi nu sunt un
irinolog (adică nu stăpânesc un dicţionar exhaustiv de stil
ironic, tipologia operaţiunilor ironice, retorica ironiei,
gramatica enunţurilor ironice etc.) cred că ironia tragică şi
„metafora vie” au generat cu necesitate dezordinea
terminologică şi mai ales au potenţat vocaţia oricărui scriitor
reflexiv, de a observa că „orice lucru este altul decât este”.
Travaliul realmente sisific al lui Vasile Ghica constă în a (re)
descoperi o altă nouă-veche perspectivă asupra unei anumite
problematici a lumii şi a o actualiza lapidar sub forma unui joc
al spiritului fascinant prin impresia de „râs învins” şi
posibilitatea de a renaşte oricând. Iată câteva perspective/ glose
asupra religiilor care „ne-au verticalizat speranţele” şi în care
ironia în inextricabilele ei manifestări este omniprezentă: *
„Biblia – un alt ghid al nefericirii umane”; * „Religia i-a
lăsat omului o rană deschisă: nevoia de sacru”; * „Dacă a
creat o lume înseamnă că şi Dumnezeu este poet”; * „Ar
trebui ca cei umili să se spele şi singuri pe picioare”; *
„Preoţii au cele mai mari şanse de a compromite rapid şi
eficient o religie”; * „Ereticii au asigurat varietatea
templelor”; * „Rugăciunea se cuvine să fie omagiu, nu
negociere” etc. (v. Răspântie de milenii, 1997, pp. 15-18). De
observat că aforismele sunt transreligioase, transnaţionale,
aparent atemporale şi propun în subsidiar, o înţelepciune a
incertitudinii ca „ethos al măsurii”(Aristotel) şi mai puţin ca
simulare per contrarium. Valoarea etică, critică, filosofică,
retorică etc. îşi află rădăcinile în suita de nu-uri întrupate
ironic, cu sinceritate, în aproape fiecare „proză ultrascurtă”, în
faptul că ironia devine un element de poetică şi un constituent
al spiritului critic, în jocul maieuitic al îndoielii, în coexistenţa
unor forme literare şi a unor categorii estetice, ca parodicul,
satiricul, umoristicul, comicul, burlescul, paradoxalul, tragicul,
absurdul, toate mizând pe o poetică a ambiguităţii şi pe o
clarviziune de invidiat. De cele mai multe ori citim cu veselia
meditaţiei, farse ale inteligenţei pure: * „Dă, Doamne,
Despre ironosofia aforistului *
*fragment din vol. în lucru „Palimpseste de gândire aforistică”
Petre ISACHI
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
35
savanţilor şi artiştilor sufletul prostituatelor”; * „Niciodată
viermii nu s-au bucurat singuri de moartea cuiva”; *
„Semenii te urăsc, dacă învingi. Şi te desconsideră când eşti
învins”; * „Nu mai sunt gratuite nici aerul, nici apa, nici
iubirea”; * „Haosul este, probabil, varianta laică a
Infernului” etc. (v. Despre secolul nostru în volumul
Requiem pentru mileniul doi/ Requiem for the second
millenium; aforisme/ aphorisme, Translated from the
Romanian by Petru Iamandi, Editura pentru Literatură şi Artă,
Geneze, Galaţi, 1997). Desigur că textul aforistic receptat de
un spirit non-ironic va păstra tautologia, adică va comunica ce
se spune, conform principiului: nimic nu este în obiect, totul
este în spirit. Ca în orice proces de receptare şi în cazul
aforismului se mizează pe spiritul ironic al cititorului apropiat
prin distanţare şi distant prin apropiere, lector ce cunoaşte cel
puţin definiţia dată de vechii greci, ironiei: „tot ceea ce se
relevă ascunzându-se şi se ascunde relevându-se”. Jocul
enigmatic-ambiguu al scriiturii aforistice este potenţat de ceea
ce Cicero numea reticentia, iar oratorii Evului Mediu,
reservatio mentalis. Aici intervine rolul cititorului, cel ce
spiritualizează şi intuieşte continuarea cugetărilor.
În cele câteva aforisme selectate din Arta – logodna
abisului cu speranţa, cititorul va remarca particularităţile
ironiei cultivate neostentativ de V. Ghica, atât în funcţia ei
retorică teoretizată de Quintilian, cât şi în cea socratică,
dubitativă etc.: simularea per contrarium a concesiei, a
vinovăţiei, a falsului elogiu, dizolvarea conştiinţei tragice în
absurd, subtilitatea neterminată a gândului, râsul de învins,
surâsul de Giocondă violată, morala văzută drept fiică a
liberului arbitru, otrava melancoliei, romantismul întors al
contemporanului de lângă noi: * „În cultură şi artă există
valori, nu clasamente”; * „În artă, vagul incită la
profunzime”; * „Pegasul criticilor e făcut mai mult din
copite”; * „Criticii de artă se consideră indispensabili,
precum magii la iesle”; * „Didactica nu are ce căuta pe
băncile artei”; * „Muiat în har un stâlp de telegraf poate
deveni poem”; * „Ferească Dumnezeu să devenim un popor
de artişti! Şi aşa ne înţelegem greu”; * „Aforismul ar trebui
să fie statuia unui gând”; * „Boala stimulează gândirea.
Dar 80% dintre oameni sunt sănătoşi” etc. (v. Vasile Ghica,
Răspântie de milenii, pp. 56-65). Desigur, în marele teatru al
lumii, autorul îşi confecţionează „n” măşti cu roluri multiple.
Predomină masca ca formă de existenţă, urmată de masca ca
formă de apărare împotriva unor interogaţii insolubile de
tipul: „Şi dacă totul nu e decât un planetar hohot de râs”?
Ghica e un intuitiv, în sensul bergsonian. O intuiţie legată de
cuminţenia şi de frumuseţea pământului natal
Programatic scriitorul tecucean propune recuperarea
funcţiei morale a ironiei cu un „chef” ce nu se poate naşte
decât pe un „Titanic” care se identifică simbolic cu ironia
tragică a unui destin ce te abandonează într-un absurd „hohot
de râs” (v. şi vol. În ghearele râsului, proză ultrascurtă,
antologie de autor, Editura Axis Libri, Galaţi, 2011).
Scriitorul, „spirit de iradiaţie socială”, cum ar spune Nicolae
Iorga, disociază între înţelepciunea de origine divină şi cea
umană sau mundană, cu intenţia, desigur, de a implica râsul
divin ca ironie obiectivă după sugestia biblică: „cel ce în
ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe
ei” (Psalmi, 2, 4); sau „Dar Tu, Doamne, vei râde de ei, Tu îţi
vei bate joc de toate neamurile” (idem, 58, 9). Ironismul
temelor vălului şi a revelaţiei, ce nu presupune reciprocitate
procesuală, ci doar evoluţia dictatorială a enigmei divine, aşa
cum ne sugerează etica gândirii autorului: * „Absolutul este
regatul religiei. Şi, uneori, al artei”; * „Fanatismul în
religie este ca violul în relaţiile sexuale”; * „Chiar
compromis de Iuda, sărutul rămâne o punte”; * „Am ceva
în plus faţă de Dumnezeu: frica”; * „Totuşi Golgota este
preludiul învierii”; * „Nici lui Iisus nu i s-a acceptat ieşirea
din contingent”; * „Teoria desacralizării e în vogă. E mai
uşor de manipulat un om fără Dumnezeu”; * „Omenirea l-a
clonat pe Iuda, nu pe Iov” etc. (Chef pe Titanic, pp. 48-69).
Aforistul interiorizează spiritualmente şi stilistic dialectica
minciunii („ce-i azi drept, mâine-i minciună”) a adevărului şi
a enigmei care este specifică spiritului ironic, încât Eul baroc
începe şi sfârşeşte prin a se mistifica el însuşi în manieră
donquijotistă: simulare, dublă identitate, impostură, revenirea
la realitate, îndoială, interogaţie, cultul aparenţei, relativizarea
adevărului, travestirea, masca ce poartă amprenta elocinţei.
Înţelepciunea lui Vasile Ghica este duplicitară şi urmează o
schemă în trei trepte: minciună – adevăr – minciună, schemă
ce funcţionează cu câte două monade, pentru a salva adevărul
sau pentru a-l ascunde. Conţinut de minciună, adevărul din
substanţa aforismului are permanent o mască ironică şi
ilustrează condiţia de Ianus Bifrons a omului. Este de fapt,
primul indice al duplicităţii ironice, materie primă obligatorie
în literatura gnomică de tipul celei cultivate de V. Ghica.
Duplicitatea ironică care disimulează, dar şi salvează adevărul
reţinut în sine şi recognoscibil doar în sine însuşi potenţează
mirarea, interogaţia, dubitativul: * „Prin Socrate, cucuta a
restabilit demnitatea filosofilor”; * „Să ne menţinem în
devenire”; * „Omul – o ţărână celestă” (v. Chef pe…, pp.
84-102). Ironia ca liant spiritual obligatoriu în substanţa
aforismului are origine androgină şi ascunde/ revelă jocul
marilor contrarii, dar şi armonia originară. Coincidentia
oppositorum. Legea utopică a ironiei cultivată de Vasile
Ghica propune dizolvarea contrariilor într-o altă faţetă a
adevărului: * „Există şi ratări geniale”; * „Cartea înseamnă
deschidere. Nu şi când stă închisă” etc., Chef pe…, pp. 408-
451).
Mutaţia lovinesciană a valorilor estetice, filosofice, cognitive,
religioase, politice etc. este prima grijă a cugetătorului. Cea de
-a doua, dacă nu prima, viziunea profetică asupra sentinţelor
pe care le emite. Confuzia dionisiacă a genurilor, speciilor,
filosofiilor pare să postuleze un Eu absolut demiurgic care
recreează spontan problematica lumii din propria sa
subiectivitate: cunoaştere, natură, mituri, religie, evoluţie,
educaţie, ideal, împliniri, glorie, iubire, fericire, artă, iluzii,
destin, istorie, politică, prostie, timp, secolul nostru, război,
eşecuri, moarte, etc.,umor. Scriitura aforistică armonizează
ironia socratică (axiologică ce funcţionează ca o valoare etică)
cu ingeniul baroc, raţionalismul ironic (critic) iluminist, cu
ironia romantică ontologică ce alunecă într-un estetism
libertin. Spiritul realist al unui fin observator de tip camil-
petrescian irupe în tipare concise ce păstrează farmecul
spontaneităţii, aura gnomică a liricii reflexive şi poezia glosei.
Cultivând o gândire infinit deschisă spre propria sa
înnoire spirituală, Vasile Ghica extrapolează în toate
reflecţiile subversiv şi simultan, ideea tragică într-un sens non
-ironic: fiind urmaşii unui păcat originar, toţi suntem vinovaţi
fără vină. Justiţia este imanentă destinului individual, mai
precis, gândirii noastre devenită zeu, încât ironia tragică
insinuată în demersul aforistic devine ironie logică.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
36
Să gândim cu mintea noastră ne propune de fiecare dată
scriitorul, deşi ştie că socratismul a sfârşit într-o cupă de
cucută şi a devenit o gratuitate literară. Nu întâmplător,
aforistul îşi transferă reflecţiile sub umbrela sigură a gratuităţii
numindu-le „proze ultrascurte”. Poate ar fi fost mai în
paradigma socratică, dacă le-ar fi numit „Cercuri
concentrice”, spre a-şi traduce (cvasi)circularitatea temelor şi
a „Cercurile” ce-şi află centrul într-o temă precum fericirea
(v. pp. 147-152 din vol. Chef pe…) au drept scop
sincronizarea orizontului de aşteptare al cititorului cu starea
de spirit a prezentului: * „Utopicii căutau fericirea şi pe
rug”; * „Nefericirea provine, de regulă, din deficitul de
imaginaţie”; * „Secretul fericirii: când îţi lipseşte ceva,
prefă-te că îl ai”; * „ Numai arta, credinţa şi iubirea pot
genera inefabila fericire”; * „Fără termen de comparaţie nu
există fericire. Şi nici nenorocire”; * „Fericirea continuă
este obsesia imbecililor”; * „Fericirea poate supravieţui
numai apărată de un egoism feroce” etc. Profesorul Vasile
cel Mare Ghica are conştiinţa autoironică a ignoranţei, altfel
spus, o perplexitate a socraticului „ştiu că nu ştiu”, a erudiţiei
care în loc să micşoreze, augmentează ignoranţa.Născut sub
semnul ambiguităţii şi al proteismului, aforismul închide sub
măştile ironiei, valori simultan divergente şi convergente din
sferele filosofiei şi moralei, ale esteticii şi poeticii, ale
retoricii, spiritului critic şi ale criticii literare, transformându-
le într-o hieroglifă cu autor colectiv, prin refuzul constant al
închiderii în sistem ori în concluzii definitive, în numele unei
libertăţi dusă până la ultimele consecinţe. Reflecţiile
ghiculesciene sunt consecinţa unei contemplări apolinice a
contrariilor care se armonizează născând alte contrarii.
Profesorul de litere din Tecuci este prin fire antidionisiac, deşi
spiritul său ironic simpatizează cu zeul vinului în momentele
de egală libertate a contrariilor (re)armonizate în prozele
ultrascurte: * „Ca şi Napoleon, femeile îşi doresc trei lucruri:
bani, bani, bani”; * „ Una din obligaţiile Puterii a fost să
secrete frică”; * „Papagalul este singurul vorbitor care nu-şi
ascunde gândurile” (Requiem pentru… pp. 36-38). În
„unicitatea seniorială” a fiecărui aforism, cugetătorul
plantează fuga de concluziile categorice, de superstiţia
definitivului, de utopia că o problemă poate fi rezolvată
definitiv. Este dovedit: o problemă rezolvată creează alte
probleme, ilustrând raportul dintre finit şi infinit, imanent
oricărui proces spiritual în care ironia/ autoironia repune
lucrurile în corelaţie într-un infinit enigmatic, în maniera
exprimată într-o logică tragico-ironică, de matematicianul
Grigore Moisil: „O idee începe prin a fi un paradox, continuă
prin a fi o banalitate şi sfârşeşte prin a deveni o prejudecată”.
Asocierea dintre relaţii disjuncte sau antinomice pare
să fie plăcerea cugetătorului. Aceasta-i permite răsturnarea
oricărei prejudecăţi printr-un paradox, în sensul practicat de
Al. Paleologu, în vol. Bunul simţ ca paradox. O asemenea
stare activă, dubitativă, lucidă îi permite detaşarea şi simultan
contaminarea de ironia romantică/ modernă/ postmodernă.
Tema dedublării reflexive frecventă în proza romantică la
Eminescu, Hoffman, Schlegel, în barocul borgesian (v. şi
Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges), în general în
arta barocă, o oglindire de oglinzi ce-şi poartă semnificaţia
într-o serie (in)finită de Idei plutitoare, particularizează
palimpsestele de gândire aforistică a lui Vasile Ghica, care-i
configurează (post)modern o conştiinţă a conştiinţei: * „Şi
patul lui Don Juan a contribuit la surparea Evului Mediu”;
* „Timpul fără dragoste este putred”; * „Omul are o
misiune cosmică: să-şi distrugă planeta”; * „Înving adesea
cei echipaţi pentru eşec”; * „Inteligent este discipolul care
ştie să întrebe”; * „Deznădejdea continuă să înalţe temple”;
* „Alergăm după propria noastră definiţie” (v. Răspântie de
milenii, 1997). Premisa ironiei socratice rezidă în ambivalenţa
ontologică a lumii consecvent purtătoare a unui dublu adevăr
ce se caută într-un du-te-vino între două contradicţii şi pune
sub interogaţie într-o structură dialogală existenţa.
Dialogismul implicat în scriitura aforistică demolează iluzia
unicităţii şi face din ironie şi din râsul carnavalesc elemente
de poetică. Vorba lui Caragiale, „toţi într-o egalitate”
carnavalizăm lumea, altfel spus, banalizăm tragicul, persiflăm
eroicul şi orice tip de autoritate. Această stare fatală îi
întreţine lui Vasile Ghica fervoarea (re)descoperirii unui
adevăr suspendat între antiteze plurale ce-l proiectează pe
cititor în „ghearele râsului”- plânsului. „Râsul redus al
carnavalului” (Bahtin) conferă prozei ultrascurte, ipostaze
aparent incompatibile: simultan disimulare, enigmă, glumă,
gravitate, artă, ştiinţă, filosofie, gândire liberă şi gândire
riguroasă etc., tot atâtea configuraţii derutante pentru minţile
plate sau seducătoare pentru cele strălucite. Libertatea
aforistului este ameninţată de haos atunci când proiecţiilor
subiective ale aforismelor li se clatină sistemele de referinţă,
odată cu insinuarea ironiei romantice ce lărgeşte abuziv
sferele de manifestare ale ironicului, de la etică şi axiologie, la
ontologie. Metafizica de romantic a gânditorului restaurează
ironia în estetic şi o perverteşte în filosofie, ca orice artist
bolnav de infinit/ absolut ce se descoperă pe sine ca unică
realitate în realitatea existenţei, încât hazardul şi destinul se
confundă. Kierkegaard se exprimă mai exact în acest sens:
„Prin raport cu liberul nostru arbitru infinit, toate lucrurile se
neantizează în haosul ironiei”. Negaţia infinită specifică
aforistului răstoarnă pe dos atât nebunia, cât şi înţelepciunea,
încât toate valorile/ nonvalorile apar ca produs al hazardului
sau al liberului arbitru, ilustrând chiar paradoxul lipsei de
libertate umană în univers. Repet, hazardul şi destinul se
confundă: * „Subiectivitatea destinului frizează anarhia”; *
„Orice clipă se poate învecina cu neantul”; * „Artistul e
plural. Ca Universul”; * „Fatalismul presupune să fii
spectatorul propriului destin”; * „Uneori am impresia că nu
ne putem apăra destinul nici de muşte”; * „Nu orice popor
şi-a putut concentra destinul în fulgere” (v. Chef pe…, pp.
172-180). Paradoxul lipsei de libertate îl determină pe
cugetătorul Vasile Ghica să-şi fixze centrul în sine însuşi,
încât ironia socratică/ romantică imanentă aforismelor
sfârşeşte într-o licenţă ontologică, iar cea (post)modernă
începe cu o licenţă estetică: există doar formele şi conţinutul
pe care le creează spiritul literar ce joacă rolul hamletian al
aforistului predestinat să opteze între contrarii, mai exact să le
împace… Căderea în melancolie este inevitabilă. Acesta să fie
secretul îndumnezeirii? Vom vedea!
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
37
Vrăjitorii, vracii şi zodierii domneşti în opera eminesciană
Florin Dorcu
Motivul vrăjitoarelor este
foarte vechi în literatură: celebre sunt
vrăjitoarele din Antichitate, Medeea şi
Circe, Pamfila, soţia vrăjitoare a lui Milo,
din romanul lui Apuleius etc. În Evul
Mediu, imaginea vrăjitoarei este
pregnantă, din cauza, pe de o parte, a
torturilor la care acestea sunt supuse, iar
pe de altă parte, din cauza legendelor care
circulau despre faptele lor, despre
întâlnirile lor nocturne sau despre
legăturile pe care le aveau cu diavolul.
Motivul reapare în imaginarul romantic
european, iar autorii leagă aceste creaturi
de Evul Mediu din raţiuni istorice, dar şi
poetice şi imaginare, consideră Isabelle
Durand Le Guern.1)
Magicianul şi vrăjitoarea sunt,
potrivit lui Ion Acsan, „cele mai
fascinante şi mai des întâlnite personaje
în scrierile Orienului şi Occidentului
antic”. 2) Deşi fac parte din categoria
agenţilor magici, preocupările, îndelet-
nicirile, cultura şi acţiunile acestora
diferă. Spre deosebire de magi, care sunt
minţi cultivate şi care cunosc simbolistica
textelor sacre şi scrierile esoterice,
vrăjitoarele „sunt persoane simple, de
multe ori analfabete, care-şi transmit oral
relicvele unei magii elevate pre-istorice şi
a unor forme de cult primordiale. Ele
folosesc în mod mecanic, fără nicio
fundamentare teoretică, procedee şi
formule stereotipe care astăzi sunt în
general inventariate de cei care se ocupă
de folclor.”3) De aceeaşi părere este şi
Paul Ştefănescu care scrie că vrăjitoarele
nu cunosc şi nu practică ritualuri descrise
în cărţile de magie. Ele folosesc vrăji pe
care le-au publicat folcloriştii. O altă
deosebire importantă între cele două
categorii de agenţi magici este relaţia cu
diavolul: magul nu are nicio legătură cu
puterile infernului, deşi le poate evoca şi
domina, vrăjitoarele, în schimb, sunt, în
general, acuzate atât de pactul cu diavolul
căruia îşi vând sufletul, cât şi de relaţiile
intime pe care le au cu acesta. Doar cu
ajutorul lui vrăjitoarele pot săvârşi tot
felul de ritualuri magice. Magii apelează
mai mult la autoritatea divină, la anumiţi
zei sub protecţia cărora se află. De
asemenea, şi credinţa în puterea magică a
formulelor pe care le rostesc îi deosebesc
de vrăjitoare.
Vrăjitoarele se ocupă mai mult
cu prepararea licorilor, unguentelor şi a
fierturilor magice care au rolul de a
produce anumite boli sau, în funcţie de
necesităţi, însănătoşiri, de a uni sau
despărţi cupluri („Într-o zi nu
zăboveşte, / Merge la o vrăjitoare,/
Vestită fermecătoare,/ Să roagă cu
bună plată / Să-i facă să nu o bată”.) 5)
Nu de puţine ori întâlnim în operele
literare lupta care se dă între magia
populară şi cea cultă, între vrăjitori şi
magi. Cel mai bun exemplu îl găsim la
E.T.A. Hoffmann, în Ulciorul de aur,
unde prezintă tensiunile, lupta care există
între magi şi vrăjitori, dar mai ales
diferenţele care există între cei doi
reprezentanţi ai magiei, respectiv ai
vrăjitoriei. Nu de puţine ori, aceştia luptă
unul împotriva altuia, cu mijloacele care
le sunt la îndemână, pentru a-l câştiga pe
tânărul Anselmus de partea lor. Eminescu
este conştient de diferenţele existente
între aceste categorii de agenţi magici,
fapt reieşit din practicile pe care le
săvârşesc, din ritualurile şi metodele
uzitate de aceştia, cât mai ales din scopul
apelării la aceste practici magice. De
asemenea, Eminescu nu foloseşte, în
cazul magilor, cuvinte care trimit la
ritualurile magice populare sau la
farmecele vrăjitoarelor.
Se crede despre vrăjitoare că de
când se înnopta până la cântatul
cocoşului sufletul lor ieşea din trup şi
începeau să călătorească pentru a face rău
călătorilor. Pentru teologii occidentali,
scrie Antoaneta Olteanu, zborul la sabat
al vrăjitoarelor este o călătorie in spiritu,
deplasarea fiind făcută de suflet şi nu de
vrăjitoare. 6) În Făt-Frumos din lacrimă,
fiica babei îl înştiinţează pe erou de
aceste aventuri nocturne ale mamei
sale:„Adevărat că acu e ca şi moartă.
Acu-i miază-noaptea… un somn
amorţit îi cuprinde trupul… dar
sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni
stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor
umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge
inimele celor ce mor, ori pustieşte
sufletele celor nenorociţi.” (VI, 325) O
altă caracteristică a vrăjitoarelor este
capacitatea de a se metamorfoza pentru a
se putea deplasa noaptea în locurile dorite
sau la Sabatul vrăjitoarelor. Înfăţişările
zoomorfe erau preferatele vrăjitoarelor.
De obicei, metamorfoza acestora avea
drept principal scop faptul de a nu fi
recunoscute. ”Unu - atunci din ei s-a
dus/ Şi în noaptea cea senină ca să
fluere s-a pus,/ Vine-un nour, ce-i de
nour? Vine-un vânt — da ce-i de
vânt?/ Vine-o ploaie de şivoae şi
furtună pe pământ/ Şi în nori hrăniţi
de fulger şi pin râuri de scântei/
Sboară fetele răpite duse-n lume de cei
trei.” (VI, 23-24). În Făt-Frumos din
lacrimă, bătrâna vrăjitoare îşi schimbă
înfăţişările în funcţie de situaţiile pe care
le are de înfruntat: dacă prima data Făt-
Frumos vede doar doi ochi de jeratec, a
doua oară vede o „bufniţă mare şi sură,
din care nu străluceau decât ochii roşii, ca
două fulgere lănţuite de un nor”. Ultima
metamorfoză a vrăjitoarei este într-o
funie de fum, „a cărei capăt dinainte
ardea ca un cărbune”. La Eminescu nu
găsim vrăjitorii în „bucătărie” preparând
tot felul de leacuri, de fierturi sau de
unguente magice ca la ceilalţi scriitori
romantici, şi nici în ipostaze groteşti ca la
poeţii paşoptişti (Bolintineanu,
Alecsandri şi Matei Millo). De altfel,
imaginea vrăjitorului apare destul de rar
în opera poetului român: în afară de
ţigăncile vrăjitoare din proiectele
dramaturgice, doar în Sărmanul Dionis
mai găsim acest motiv. Tânărul Dionis nu
era decât „un băiet de ţigan cu capul
mic”. 7) Bogdana/Irina din cele două
drame eminesciene (Bogdan-Dragoş şi
Grue Sânger) este o vrăjitoare care a
moştenit această îndeletnicire de la mama
ei, de pe vreme când era o simplă
copiliţă. Vrăjitorilor din naştere, spre
deosebire de cei iniţiaţi, forţa tainică li se
transmite natural, aceştia fiind mai
puternici, putând atât să facă rău, cât şi să
desfacă răul făcut. 8) Aceştia moştenesc
această îndeletnicire încă din pruncie
când sunt hrănite nu cu lapte, ci cu
sângele din pieptul mamei vrăji-
toare:„Căci sînt o vrăjitoare şi mi-oi
iubi copilul / Nu cu cuvinte blînde şi sîn
fără de lapte./Cu sîngele din pieptu-mi
îmi voi hrăni copilul /Şi drag mi-a fi ca
ochii din cap...” (VIII, 73) Locuinţa
negrei vrăjitori este o peşteră adâncă din
muntele Ceahlău, acolo unde ea
„încheagă apa-n sânge şi soarele-l albeşte
(Continuare la pagina 62)
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
38
IDIȘE MAME
Unul dintre cântecele care mă face să lăcrimez
când îl aud este IDIȘE MAME. Nu este numai dragostea
naturală pentru cea care mi-a dat viață și m-a apărat în
primii ani pe acest pământ, dar și regretul extrem de acut,
nepotolit, că nu i-am dat atâta dragoste și prețuire cât
mi-a dăruit ea mie. M-a învățat să am încredere în mine,
fără a fi trufaș, să nu fiu slab, dar să am grijă de sănătate,
să fiu mândru de ceea ce sunt și să nu aplec urechea la
bârfe, să răspund încercărilor a de fi pus la colț, de a fi
nedreptățit. Poate că, din acest motiv am avut chiar de
suferit, dar nu ei îi pot reproșa aceste praguri puse de
destin. A avut o viață care pe alt om, mai mult, o femeie
ar fi încovoiat-o moralmente, dar ea era rezistentă, era o
luptătoare cu soarta. În copilărie era bătută de un părinte
cu concepții retrograde despre educație, care îi mai și
spunea că nu este frumoasă, nici bogată. Avea o minte
ageră și asta cred că a suplinit totul. Primul soț despre
care nu mi-a povestit niciodată, am aflat indirect, a
înșelat-o, ea l-a lăsat, al doilea soț, tatăl meu, un om
admirabil, însetat de carte și de idealuri, a murit la vârsta
de 50 de ani. Mama a trăit până la 88 de ani, relativ,
singură, eram eu, familia mea, frații ei, dar niciunul nu
am stat cu ea mai mult timp, nu i-am adus alinarea de
care avea nevoie. Nu a fost o fire nesociabilă. Dimpo-
trivă, se împrietenea ușor cu te miri cine. Nu a fost prea
amabilă cu aleasa mea, dar după un timp a acceptat-o,
gelozia mamei a cedat generozității.
Ce pot să mai spun? Nimic. Nu merg la mormântul ei,
pentru mine nu a murit, o văd aproape în fiecare noapte,
în vis, deși au trecut 17 ani de când a plecat, din păcate,
în chinuri nemeritate. Un bărbat nu plânge, eu nu plâng,
nu pot, dar picături invizibile îmi trec prin suflet.
PYTHONUL
Pythonul este ambiția noastră. El este colegul/
colega noastră. El este viața. El nu are sex. La început
este umil. Te laudă. Te-a înghițit , dar te laudă. Dă lecții
de viață, de filozofie, se pricepe la poezie, este cel mai
bun poet, a asimilat toată literatura universală. Adeseori
este confuz, dar are o scuză – noi suntem cu toții foarte
confuzi. După multe contuzii. Nu a semnat scrisori, nu a
fost în opoziție. Pythonii pot fi uneori și torționari și con-
ducători de state, pot înghiți orice funcție. La prima
catastrofă mondială, i-aș propune lui Dumnezeu să-l radă
de pe fața pământului. Ca exponat ar fi o minune la Anti-
pa sau în altă parte. Un ciocan ar da primul semnal.
Nu mai bate, nu-ți sunt frate. N-avem noi același
Dumnezeu, fier suntem și tu și eu. Fără python viața ar fi
altfel. Dulce ca mierea.Vinovat este cel bătut. Că există.
Un car bolnav la șold trece scârțâind. Pythonul îi smulge
cuiele. Pythonul taie lemne și capete.Vârfuri știrbe în zig-
zag. Aveam un coleg la ospiciu, se numea Zig-zag, juca
table cu oase de om. Pythonul te înjunghie și te
îmbărbătează. Uneori se preface în vacă și moare înainte
de a da… lapte. Ca un paing urâtul se smulge de pe ață,
iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se
afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o
fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-
nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o
noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot
mai în adâncuri, acolo latră, scos din fire ,crâncen câinele
pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n
văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă mur-
gul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război
cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc
plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-
un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă
minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui
nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet
dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea
înțelepciunii. Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne
confirmă chiar și Zoia Kosmodemianskaia, din filmul
unde mult plângeam, acum vreo cincizeci și ceva de ani.
Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana,
că nimeni nu înțelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADA-
DA. Păi aste el dorea, și azi irită prostia ce-i mereu
gravidă. De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu
tot aș vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic
divin, atunci eu tot m-aș mulțumi privind la câini și prun-
ci, beția religioasă din marile orașe se aseamănă picturii
grăbite, în guașă, barbară este oaia, iar lupul un estet,
iubirea este trustul cu adresă și antet, Aristotel și Platon și
multe celelalte celebre nume-și caută un loc mărunt în
carte, gigante panouri, picioare, buze, piepți se zbuciumă
în vântul seninei dimineți. „Îți voi arăta cu totul altceva
decât umbra ta pășind în urmă-ți dimineața”.
Boris Marian MEHR Proză scurtă
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
39
ESEU CRITIC
Ramificații macabre și sânge
pe covor
Alexandru JURCAN
Scriitorul american Cormac McCarthy s-a născut în
1933 la Rhode Island. În 2005 a scris No Country for Old
Men. Fraţii Coen au realizat în 2007 filmul cu acelaşi titlu.
Exact, filmul „cel mai bun” la Oscar 2008. Scriitorul a fost
comparat cu Faulkner, dar şi cu Melville, pe când fraţii Coen
au fost incluşi în teritoriile lui Tarantino şi Rodriguez. După
romanele Cai atât de drăguţi şi Meridian de sânge, Cormac
McCarthy a scris The Road (Drumul) roman care i-a adus
premiul Pulitzer în 2007. În această carte asistăm la o lume
post-apocaliptică. Adică frig, foame, întuneric. Un tată şi un
fiu vor să ajungă într-un sud himeric. Nici cuvintele nu mai au
forţă. Însă distrugerea scoate la suprafaţă lucrurile în adevărul
lor crud. Da, e o frumuseţe oribilă, însă fascinantă.
Ce se întâmplă în „No Country for Old Men”? (SUA,
2007; sc. şi r.: Ethan şi Joel Coen; cu; Tommy Lee Jones,
Javier Bardem, Josh Brolin, Woody Harrelson) E un război al
societăţii cu sine însăşi. O violenţă subînţeleasă pe care ar fi
construită America? Legea celui mai tare? Deoarece acest
roman aspru emană o constatare amară despre America. Să fie
şi ecoul temei biblice? Că n-ar exista viaţă fără efuziunea
sângelui? Anton - psihopatul - este el necesar în dinamica
universului? El are un cod moral deformat. Revenind la
roman, reflectăm la bătrânul din titlu. Da, este el, AUTORUL,
care îşi afirmă apartenenţa la un timp revolut. Scriitorul
foloseşte fraze seci, asemănătoare pământului Texasului. Mai
apoi, lungi digresiuni, pauze ce stopează acţiunea.
Evenimentele sunt confuze, însă precizia lingvistică e
fenomenală. Filmul e fidel cărţii.
Doar că ultimele 50 de pagini din carte sunt absente
din film, iar două-trei pasaje au suferit modificări
(confruntarea Anton-Moss; discuţia dintre fată şi Moss).
Bunul poliţist ajunge după masacru şi, negăsind nicio soluţie,
filosofează asupra decadenţei, cu un fatalism notoriu.
Cartea are atmosferă, ritm, stil. Niciodată nu-şi va găsi locul
pe ecran magia frazelor, nici nuanţa sentenţioasă, sincopele
austere, faptele repetitive ce distanţează, deconstruiesc, nici
relatarea unică a gesturilor, hiatusul în frază, umorul reţinut şi
plăcerea detaliului.
Filmul e construit fără muzică, bazându-se pe o
„simfonie” terifiantă a zgomotelor. Suspensul se naşte din
nimic. Asistăm la o radiografie a gestului absurd, în acel
război imprecis al reglării unor conturi. Motivaţia gestului se
ascunde într-un subconştient neexplorat. Spaima nu se
instalează brusc, însă violenţa pare... la ea acasă, în acel haos
labirintic, în acele ramificaţii macabre, în lupta cu morile de
vânt. Uşi, umbre, moteluri, camere, spaţii impersonale
(apetenţa fraţilor Coen pentru hoteluri!). Cine e mai tare, deci?
Unuia îi curge sânge din burtă, celuilalt din picior... Anton
vorbeşte la telefon şi - tacticos - lasă loc râului de sânge de pe
covor. Cu o mână ţine arma plină de sânge proaspăt, iar cu
cealaltă îşi scoate tacticos şosetele. Nu există nicio dilemă.
Suntem pe o planetă bizară, fără scăpare.
A iubi
De n-ar picura cu ploi
ci cu veacuri peste noi
tot te-aş arunca
în mare ca pe un cui
într-un colţ de sâmbure
scurgându-şi
rugina din talpă
până s-ar face
cireş
apoi m-aş arunca şi pe mine
să-mi vărs înotul în pielea ta
sub creştetul frivol al orei
unde-nvăţasem
a iubi/
trăind înainte de-a mă naşte
murind înainte
de-a trăi
Memorii
Pielea fără culoare
mi-era doar vânt
în care lumea
nu mă cunoştea
trecând
Nu m-am privit
niciodată în ochi
atunci când natura
era verde între noi
aş fi împătrit sferele
şi-aş fi-ndoit pietrele
ale căror memorii
suntem
Erai la acelaşi capăt
al înserărilor mele
unde am învăţat
noaptea să fie
şi vinul înapoi să vie
fiind aceeaşi
melodie
Parfum de trandafir
/întâlnire/
Îmi amintesc şi azi
când pe-nserat stăteam
pe la izvoare
căci mi te-arăţi şi-acum
în negrul meu
de soare
Numai orele-aşteptau
să îmi devină
mâini
apoi te-mbrăţişam ca pe
o dulceaţă de spini
crescând aripi din tulpini
din fluturi crescând mărăcini
ca atunci când mă-nţepam
în strigătul tău, iar
sângele-mi curgea
Petale
Dorinţă
Nu-ţi smulge albastrul din
ocean
c-o să-ţi devină cuvânt
sau albul din pană
să nu ţi-l smulgi vreodată
se va face roşu curgând
dar mai ales, rămâi şi nu
te desprinde de mine, făptură
aşa cum îşi desprinde biroul
arborele din frunzele-i scrise
c-am să devin din
ce în ce mai ocean
din ce în ce mai arbore
şi mai frunză, mai făptură
şi mai nescrisă, mai pană şi...
................................................
mai smulsă din
mai desprinsă
Diana Adriana MATEI
POESIS
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
40
O iubire ca o prăjitură cu lămâie
Vlad Sălbaticu
Tomahawk-ul lovise o dată şi
încă o dată, lovituri scurte şi
năprasnice. Roşcovanul se prăbuşi cu
un geamăt înfundat. Când Oase-Lungi
ajunse la grăsanul care plângea în
hohote, lovi de alte trei ori până să
despartă capul roşcovan de trup.
Unii ar prefera o astfel de
moarte, rapidă şi onorabilă, decât o
viaţă de sclavie. Jorah nu era unul
dintre ei. Stând în cuşca lui, cu zgarda
de la gât legată de un copac înalt, el
mulţumea pentru priceperea sa la gătit
şi făcea câte o mătanie pentru fiecare
din cele peste o sută de kile ale fetei
şefului de trib. Imaginea trupului fără
cap îl urmărea încă.
Când indienii năvăliseră peste
grupul de colonişti, mulţi scoseseră
săbiile şi luptaseră cu mândrie şi
curaj, ca nişte adevăraţi cavaleri.
Aceia muriseră. Jorah se ascunsese
printre oale şi ulcele, iar când un
indian intrase peste el, începuse să
plângă şi cerşise îndurare. Capul lui s-
ar fi aflat în coş alături de celelalte,
dacă fiica grăsană a şefului de trib nu
s-ar fi îndrăgostit de prăjiturile lui cu
lămâie. Îl eliberau din zgardă doar cât
timp le gătea, apoi îl legau iar şi
râdeau de el până se plictiseau.
Seara coborî peste satul micuţ din
preerie. Focuri înalte fură înălţate.
Vraciul aruncă prafuri în acestea,
făcându-le să danseze, şi intonă
descântece. Jorah le gătise carne în
sos şi toţi zâmbeau mulţumiţi spre
tava încărcată. Şeful îşi alese o
bucată, apoi fiica sa îşi alese una,
urmă vraciul, marii luptători ca Oase-
Lungi şi, în final, vânătorii, copiii şi
femeile luară ce mai apucară.
Bucătarul stătea în mijlocul lor,
mulţumit că totul mersese bine,
pregătit să mai aducă bucate dacă era
necesar.
- Iepuroi Grăsan ! Vino încoace!
Jorah recunoscu glasul lui Oase-
Lungi. Iepuroi Grăsan era porecla pe
care i-o dăduse, când îl găsise
plângând în bucătăria sa micuţă din
cort. Nu e drept. Sunt laş, însă am
slăbit de când stau în cuşca aia. Era
adevărat. Jorah colonistul fusese
durduliu, dar Jorah sclavul era numai
piele şi os. Se întoarse însă şi porni
supus spre indian.
- Grăsanul nostru trebuie să fie
înfometat. Un sclav e mai prejos ca
un câine, dar Oase-Lungi e un om
bun. Rupse o bucată de carne de pe
un os, apoi îl aruncă pe jos, în nisip.
Vino şi mănâncă !
Bucătarul îl privi. Era înalt, de
unde îi venea şi numele, tot numai
muşchi. Un zâmbet urât i se întindea
pe faţă, dar dispăru când ochii lor se
întâlniră.
- Vino, am zis ! tună el.
Jorah veni târşâindu-şi picioarele,
căzu în genunchi şi ridică osul.
Pumnul lui Oase-Lungi îl lovi în
încheietură, trimiţând osul înapoi în
ţărână.
- Eşti un câine, mănâncă la fel ca
unul.
Sclavul se aşeză în patru labe şi
rupse cu dinţii un pic din carnea
rămasă. Luptătorul îşi trânti dintr-o
dată picioarele pe spatele lui, cu un
oftat prelung de relaxare. Toţi
începură să râdă, iar pentru prima
dată de când începuse expediţia, Jorah
fu copleşit de alt sentiment decât
frica: ura.
Ziua începu rău şi devreme pentru
fostul colonist. Se trezi lovit cu
piciorul de un indian, în timp ce zăcea
năduşit pe ,,podeaua" cuştii sale.
Când îl văzură că a deschis ochii, doi
luptători îl apucară şi îl luară pe sus,
rămânând surzi la protestele sale.
Deşi era încă adormit, Jorah nu putu
să nu observe larma din sat şi spaima
din ochii indienilor. Ceva rău s-a
întâmplat realiză el, şi un nod i se
puse în gât. Când ajunse în centrul
satului, îşi dădu seama că privirile
înfricoşate erau îndreptate către el, iar
în scurt timp, în jurul său şi al celor
doi care îl treziseră, se strânse un cerc
de indieni care gesticulau
înfierbântaţi.
- Ce am făcut să merit atâta atenţie ?
se întrebă, şi apoi îl văzu.
Cadavrul lui Oase-lungi stătea în
cortul său, care fusese desfăcut. O
tăietură lungă, de un roşu închis, i se
întindea pe gât. Jorah începu să
tremure cu înfrigurare, când văzu că
indianul era aşezat în patru labe, cu
un os în gură, şi cu o pereche de labe
de iepure pe spate. Aproape că leşină
când auzi ţipătul :
- Tu ! Vierme ucigaş ce eşti!
Oase-Scurte, fratele mai mic al lui
Oase-Lungi, avea faţa schimonosită
de plâns şi furie. Avea în mâini un arc
mare, şi o săgeată cu vârful îndreptat
spre Jorah. Am să-ţi rup mâinile şi
picioarele, şi am să-ţi îndes oasele pe
gât!
PREMIUL REVISTEI 13 PLUS
Text premiat la categoria: 10-15 ani
Motto: “Bărbatul vânează femeia până când ea îl prinde”
Concursul naţional de proză scurtă „Radu Rosetti”, Oneşti
Ediţia a XVII a, 2015
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
41
Indianul slobozi săgeata, dar,
tulburat fiind, îl rată pe colonistul
care fugea îngrozit. Nu se descurcă
mai bine nici a doua oară, dar a treia
săgeată se înfipse în gamba celui
ţintit, doborându-l la pământ cu un
ţipăt. Oase-Scurte aruncă arcul, îşi
scoase tomahawk-ul şi îl atacă pe
Jorah, care zăcea în ţărână, cu
piciorul pulsându-i de durere. Acesta
se feri în ultimul moment de lovitura
toporului, rotindu-se într-o parte.
Arma muşcă din lemnul unui copac,
unde rămase înfiptă. Luptătorul
încercă să o scoată, dar mâinile sale
transpirate şi tremurânde alunecară
pe mâner. Oase-Scurte se aruncă
asupra colonistului care fugea, îl
trânti cu faţa în ţărână şi îl înşfăcă de
gât, sugrumându-l.
Jorah crezu că avea să moară,
dar mâinile indianului îi dădură
drumul. Trase adânc aer în piept şi
începu să tuşească puternic. Când se
ridică în picioare, îl văzu pe şeful de
trib, Gheară-de-Urs, ţinându-l pe
Oase-Scurte imobilizat. Acesta ţipa
şi se zbătea, cerând dreptate, dar
Gheară-de-Urs era mai vânjos şi nu îi
dădea nicio şansă de scăpare. Era un
individ masiv, cu o figură urâtă. O
cicatrice lungă îi brăzda pieptul, iar
deasupra acesteia atârna gheara de la
care îşi primise numele, pusă pe un
colier. Lupta sa corp la corp cu un
urs, pe care o câştigase, îi adusese
renumele şi îl făcuse şeful tribului;
toţi ştiau povestea despre cum se
ferise de loviturile fiarei, mai puţin
de una, se căţărase pe o stâncă şi
prăvălise un bolovan în capul
ursului.
- Trebuie să moară! E un
ucigaş!răcni Oase-Scurte.
- Asta vor decide focurile!
spuse şeful de trib, şi îl aruncă pe
nenorocit în braţele altui luptător. Iar
tu ! tună el arătând spre Jorah. Tu vei
da socotelă pentru moartea lui Oase-
Lungi!
- Dar nu, eu nu am ... colonistul
căzu din nou în genunchi şi vocea i
se frânse.
- Cadavrul era aşezat în patru
labe, cu un os în gură şi cu două labe
de iepure pe spate. Cu toţii am văzut
cum te-a umilit Oase-Lungi atunci la
masă, şi ştim că ai fi avut motive să
vrei să te răzbuni! Zeii să mă ierte
dacă greşesc, dar eu cred că tu eşti
criminalul, se auzi glasul şamanului.
Voi vorbi cu zeii, iar dacă ei te vor
găsi vinovat, vei arde când va fi luna
plină.
Şamanul era om bătrân şi mărunţel,
dar cu privire pătrunzătoare de parcă
ar fi fost el însuşi un mic zeu coborât
pe pământ să facă dreptate.
- Legaţi-l de copac! porunci
Gheară-de-Urs.
Jorah se pomeni luat pe sus,
batjocorit şi dezbrăcat. Gol ca în ziua
în care s-a născut, cu o durere teribilă
în picior, fu legat de un copac imens.
- Vei sta aici îndurând soarele şi
vântul, încercând să dormi în
picioare, cu sfoara tăindu-ţi în carne,
rugându-ne să îţi dăm de mâncare!
ţipă un indian, şi îl scuipă în faţă.
Nemernicul nu minţise.
Încheieturile îi erau răni deschise,
gâtul îi era uscat, iar gamba îl durea
mai tare ca niciodată, muştele
acoperindu-i aproape rana. Ziua
trebuia să îndure soarele care îl izbea
în faţă şi fumul care îi înţepa nările şi
ochii, laolată cu ţipetele şamanului şi
ale acoliţilor săi care se rugau pentru
dreptate. Noaptea trecută fusese
caldă şi reuşise chair să aţipească un
pic, dar acum vântul îl chinuia şi îi
făcea pielea de găină. Se gândea la
situaţia sa mizerabilă şi la ultimele
sale zile de viaţă, când auzi un foşnet
şi văzu o umbră care se apropia;
crezu că era Oase-Scurte, însetat de
răzbunare, dar se dovedi a fi o fată,
subţirică, frumoasă şi albă.
- Missanda! şopti Jorah
surprins.
Fata făcea parte din grupul care
pornise în expediţie. Ei doi erau
singurii care supravieţuiseră; el
fusese păstrat pentru talentul la gătit,
ea pentru farmecele sale. Se apropie
de el, cu un deget pe buze, şi
îngenunche. Îi smulse săgeata din
picior, iar el îşi muşcă buza până i se
umplu gura de sânge. Stropi apoi
rana cu vin fiert şi o bandajă.
- Jorah, oh Jorah, am mai rămas
doar noi. Doar noi doi, un bucătar şi
o nefericită, un sclav care îndoapă o
balenă şi o femeie fără noroc, care
mai este în viaţă doar pentru că
trupul nu i s-a ofilit încă. Tonul ei
era disperat şi înecat în suferinţă, iar
Jorah nu putu să nu observe vânătăile
de pe faţă şi urmele de muşcături de
pe sâni şi gât.
- În curând vei rămâne doar tu,
spuse el trist.
- Nu, Jorah, nu, să nu mai spui
niciodată aşa ceva, n-am să îi las să
mi te ia, nu pe tine, cavalerul meu,
spuse ea şi îl sărută, dar el o respinse.
- Missanda, copilă prostuţă, nu
poţi face nimic pentru mine du-te şi
dormi şi...
- Mă scoţi din minţi, Jorah !
Trei vieţi au luat, trei vieţi vor da
înapoi! şopti ea nervoasă, cu un glas
de conducător care îşi îndeamnă
oamenii. Trei de-ai noştri au omorât,
trei de-ai lor vor muri! O viaţă a fost
dată, mai sunt două, dar am nevoie
de tine, cavalerul meu!
Bărbatul simţi un fior pe şira
spinării, când realiză ce îi spusese
fata.
- Pe Oase-Lungi... tu l-ai...
- O femeie ca mine poate intra
în cortul oricui şi chiar şi un copil
poate ucide dacă are un tăiş ascuţit.
Mai rămân şeful şi progenitura sa
umflată. De el mă ocup eu, dar în
cortul fetelor nu pot intra, şi aici am
nevoie de tine. Câteva ciuperci
apărură în mâna ei, iar Jorah înţelese
mesajul. Nu vei arde, Jorah. Ne vom
răzbuna şi apoi vom pleca acasă! Te
rog, cavalerul meu, spuse ea şi dintr-
o dată era din nou doar o copilă care
avea nevoie de protecţie, te rog ! Vei
mai găti o dată pentru ei, ştiu că ţi-o
vor cere, înainte să te condamne la
moarte.
- Missanda, dulce copilă, eu ...
Buzele lor se uniră moale într-un fel
de legământ al morţii şi al vieţii
deopotrivă.
Stătea în faţa flăcărilor, gol, vopsit în
roşu şi galben, ascultând cuvintele
şamanului:
- O zei, drepţi şi iubitori, voi,
cei ce ne conduceţi, voi cei ce aţi
creat lumea şi ne-aţi dat suflul,
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
42
coborâţi-vă aupra slujitorilor voştri
şi da-ţi-le înţlepciune să poată
decide soarta acestui om!
- Soarta acestui om !
intonară mai multe voci într-un
glas.
Condamnatul nu le auzea însă
cuvintele. El visa că nu va muri,
visa cum va pleca alături de
Missanda, cum vor trăi fericiţi
împreună. Ţinea în mâini o tavă
plină cu prăjituri cu lămâie, în care
pusese o pudră fină de ciuperci
otrăvitoare. Arătau mai bine ca
oricând, iar el regreta puţin că
tocmai acum când erau de fapt o
unealtă a morţii. Nu contează. Am
să trăiesc alături de Missanda, am
să îi fac prăjituri cu lămâie în
fiecare zi. Era calm, pregătit, dar un
glas nervos îl făcu să tresară:
- Să le ia naiba de flăcări,
viaţa lui e a mea! răsună deodată
vocea lui Oase-Scurte şi la scurt
timp acesta îşi făcu apariţia, cu o
suliţă în mână.
- Linişteşte-te, fiule, zeii îi
vor face dreptate fratelui tău! spuse
şamanul, dar Oase-Scurte năvăli
peste el şi peste ucenicii săi. Torţele
lor căzură şi focul se răspândi peste
tot. Jorah însă avea curaj, curaj dat
de dragoste. Lăsă tava pe jos, şi
când suliţa veni spre el o prinse,
apoi îl lovi pe indian cu capul în
gură. Îl lovi din nou şi din nou, cu
capătul neascuţit al armei,
imaginându-şi că era Oase-Lungi
cel pe care îl lovea, până fu oprit de
Gheară-de-Urs. Văzu atunci că
multe erau distruse şi adrenalina îl
părăsi. Îl văzu pe vraci, ars de către
focurile pe care le venerase.
- Şamanul a murit la judecata
ta ! Sclavule, te declar vinovat !
spuse căpetenia, dar lui Jorah nu îi
păsa. Ridică tava cu prăjituri.
- Pot încă să slujesc pentru
ultima dată ? întrebă el, iar indianul
îi făcu semn să meargă către jilţul
pe care stătea fiica sa.
Fata plângea şi corpul ei voluminos
se scutura cu jale, iar mai multe
slujnice încercau să o liniştească.
Faţa ei rotundă, cu trei rânduri de
bărbii, se lumină însă pe dată când
îl văzu.
- Iepuroiule! strigă, iar
bucătarul îi zâmbi. Vraciul a murit.
De ce trebuie să mai moară şi ea ? Îi
întinse însă tava cu gândul la
Missanda. Fata înfulecă prăjiturile
una după alta.
- Foarte bune ! Dar cam
ciudate totuşi.
- Au gustul morţii mele,
spuse el. Şi morţii tale, gândi, şi
zâmbi trist.
L-au legat strâns şi au hotărât să-l
omoare a doua zi, pedepsindu-l în
acest fel să-şi mai petreacă o noapte
cu spaima morţii în suflet. În plus,
se străduiau cu toţii s-o salveze pe
fata căpeteniei, ce se zbătea între
viaţă şi moarte, fără un şaman care
să îi mai aline durerile.
Jorah stătea în noapte aşteptând-o
pe Missanda. Biata de ea... Ce nu
fac eu din dragoste? zâmbi cu
gândul la fata care avea să apară cu
sângele lui Gheară-de-Urs pe
pumnal.
Missanda apăru într-adevăr.
Jorah întinse gâtul să o sărute, dar îi
văzu lacrimile din ochi.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el
speriat.
- Sunt o proastă ! O proastă şi
o nebună ! Pumnalul... îl ţineam pe
gâtul lui şi credeam că el doarme
dus. Fără să vreau, i-am şoptit, cu
toată ura pe care am strâns-o aici,
tot ce-am făcut, am înşirat tot planul
nostru... şi... spuse ea printre hohote
de plâns. I-am spus totul şi el mi-a
luat pumnalul şi eu l-am lovit cu un
os şi l-am încetinit, dar vine după
tine, cavalerul meu !
Jorah simţi un nod în gât, dar
îşi păstră calmul.
- Nu contează! nu contează,
dezleagă-mă şi putem fugi
împreună!
- Dragul meu, spuse ea şi îi
zâmbi ca o mamă îngrijorată unui
copil inocent, nu pot să te dezleg.
Pe tine te vor. Dacă te las aici, eu
mai am o şansă să scap.
- Dar.. dar... iubito...
Ea îi râse în nas, şi lui Jorah i se
făcu pielea de găină.
- Nu te-am iubit niciodată!
Eşti doar un iepuroi grăsan!
Îl sărută şi dispăru în pădure.
Jorah îl văzu pe Gheară-de-
Urs venind spre el, îi auzi ţipătul
încărcat de durere şi furie, îi simţi
tomahawk-ul în carnea moale a
gâtului, rece, aproape la fel de rece
ca ultimele ei cuvinte. Nu te-am
iubit niciodată! Eşti doar un iepuroi
grăsan!
Foto: Petre Isachi și Vlad Sălbaticu
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
43
Colecţionarul de trăiri…
sau „Azi nu mai scriu pietrarii pentru omenire” *
(* Vasile Checheriţă, Trăiri – Piatra-Neamţ: Cetatea Doamnei, 2013)
Petre ISACHI
Cine nu riscă nu câştigă, îşi va fi zis Vasile
Checheriţă, absolvent al Academiei de Poliţie, Bucureşti,
Promoţia 1984, atunci când s-a decis să-şi literaturizeze/
poetizeze viaţa, „teatru de maimuţe”, cum o defineşte
ironic şi filosofic revelator, un mai vechi proverb german,
„amantă”, cum o compară împăciuitor într-un poem,
autorul. Autoreferenţialitatea este transfigurată, desigur,
cu scopul didactic, probabil, deformaţie profesională, de
a-i revela eventualului cititor, cât mai verosimil, seria
infinită de absurdităţi, neliniştea permanentă, truda
sisifică, deşertăciunea, misterul, babilonia sfântă, tragicul
cotidian, urâtul existenţial, dictatura minciunii, istoria
„trucată”, religia banului, demagogia, minciuna etc.
Trăitor într-o istorie „amestecată cu minciuni/ Şi cu eroi
ce nu au existat,/ De nu mai ştim, care sunt buni/ Şi care
sunt de lepădat” (v. Istoria, p. 36), debutantul îşi
propune o ars poetica ce vizează ceea ce B. Croce numea
„eterna renaştere a poeziei”, artă poetică pe care însă
debutantul o trădează cu „graţie” - de altfel, explicabil! –
dar care merită să fie reţinută nu doar ca o promisiune
pentru volumele viitoare – unul, cu titlu Rătăciri, deja
l-am primit la redacţia revistei 13 Plus – ci pentru
fulgerul de idei ce o străbate: „Lacrimă-n esenţă/ Pura
existenţă/ Într-un gând curat/ Dar neîmpăcat. // Fulger de
idee/ Într-o epopee/ Amintirea care// S-a născut sau
moare. // Săgeţi otrăvite/ În iubiri pierdute/ Frumoasele
vise/ Ce nu pot fi spuse. // Cuvinte pereche/ Spuse la
ureche,/ Flori de mucegai/ Aduse din rai.” (Poezia, p.
18). Interesante şi revelatoare pentru metafizica autorului,
pentru eclectismul tematic al cărţii şi pluralitatea
viziunilor estetice sunt personajele-simbol/ personajele-
idee cărora debutantul le dedică versurile: Lui Socrate,
Cicero, voievodului Moldovei Grigore Ghiyca, lui
Esenin, lui Ovidius, poetului Ion Cârnu, lui Victor Hugo,
Basarabiei, oraşului Pompei, fabulistului La Fontaine,
epigramistului Cincinat Pavelescu, soţiei Paula, fiicei
Cerasela, unui prieten (observaţi măreţia anonimatului!),
lui Mihai Eminescu, Unirii, nepoatei Maria, tuturor
bătrânilor (să nu citiţi înţelepţilor!), fraţilor Tite, Gigel,
verişorilor, Marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt,
satului naşterii mele, Verşeşti, lui Alexandru Macedon,
fiicei Claudia, prietenului Silviu Spiridon, tuturor
colegilor de clasă din Academia de Poliţie Bucureşti,
Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Neamţ, profesorului
colonel Glogoviceanu, naşului Tofan, unor prieteni,
directorului Dumitroaia de la Complexul Muzeal Judeţean
Neamţ. . . Aceste personaje-idei sugerează că viaţa –
supratema vol. Trăiri – este „un şir de variaţii pe o
singură temă” (Schopehauer), dar şi opera minţii şi a
voinţei noastre, ruletă fără sfârşit în care ne jucăm
existenţa, un mod de perpetuare a viitorului, de la Socrate,
la fiica Cerasela şi nepoata Maria….
Considerându-se „tată de carte”, poetul care n-a
studiat la Academia de Poliţie, filosofia, poetica, estetica,
poietica, ştiinţa literaturii, istoria poeziei etc. îşi asumă
curajos, sursele poeziei din amintirile personale (legate
de părinţi, copilărie, familie, satul Verşeşti, carieră,
colegi, iubire etc.), – în realitate, o conştiinţă poetică a
ceea ce a putut înfăptui V. Checheriţă –, dar şi din
amintirile colective ale românilor de pretutindeni.
Capitalului poetic „moştenit”din copilărie i se adaugă
ceea ce autorul a acumulat prin „învăţătură”, dar mai ales
prin „trăire”. Triunghiul echilateral moştenirea –
învăţătura – trăirea nu oferă cheia ideală pentru
înţelegerea şi evaluarea volumului, dacă nu adăugăm
imaginaţia, ochi ciclopic al sufletului, element principal,
care exprimă, dar care şi înfăptuieşte libertatea ce trebuie
să caracterizeze poezia. Imaginaţia adiţională şi
combinatorie este parţial îngrădită de prozodia de tip
clasic, dar şi de intensitatea procustiană a trăirilor. Poetul
cu rădăcini în Săndulenii Bacăului este un „colecţionar de
trăiri” în care sufletul nu poate concepe o „carte de
piatră” fără amintire - mama muzelor - imaginaţie,
dorinţa puternică de creaţie, revolta romantică şi
moralitatea spartană necesară azi, mai mult ca oricând.
Vasile Checheriţă este cu adevărat poet atunci când
trăieşte socratic revolta celui ce nu poate să mai continue
„Testamentul” lui Ienăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei
Văcăreşti/ Las vouă amintire/ Creşterea limbii româneşti/
Şi-a patriei cinstire”, ci doar să lase o moştenire absurdă,
pentru nepoţii ce vor trăi apocaliptic o „lume pe dos”. Nu
întâmplător, secţiunea a III a: Epigrame, Catrene şi
Epitafuri este prefigurată de un Testament blestemat,
de fapt un antitestament: „Această ţară plină de Carpaţi/
O las moştenire la nepoţi,/ Să fie cârmuită de rataţi/ Şi
bântuită-n veci de hoţi”. O ţară părăsită (exodul
românilor?) în care lichelismul şi lachelismul sunt în
floare: „Pe Ben Laden l-au prins oricum/ Şi Al Quaida va
dispare; / Dar pe la noi, când oare / V-or dispărea
lichelele de-acum” (v. Speranţe deşarte p. 103), o ţară
locuită de „o masă amorfă/ De indivizi coloraţi,/ În care
doar hoţii/ Cerşetorii şi curvele / Se mai manifestă…” (v.
Trăiri, pp.37-40), o ţară în care „Au mai rămas doar
bătrânii,/ Mormintele, ciorile şi câinii” (v. Ţara aceasta,
pp.27-28). Disperarea pare să atingă în unele poeme,
limite cioraniene.
ÎNTÂMPINĂRI
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
44
Limbajul frust, de pamfletar arghezian, trădează
decăderea spirituală a prezentului şi un ceva patologic/
blestemat în modul nostru de a fi. Autenticitatea trăirilor
este generată de sinceritatea revoltei şi melancolia
provocată de fugit tempus. Am putea afirma fără să
greşim: câtă revoltă şi melancolie romantică, atâta poezie
de sorginte clasică. Este evident efortul debutantului de a-
şi exterioriza o trăire/ revoltă interioară intensă şi de a o
împărtăşi cititorului pe care-l implică, şi-l incită prin
inteligenţă satirică, spirit de pamfletar, prin negarea
oricăror prejudecăţi poetice şi poietice, în faţa scopului
moral al scriiturii. Citez din Parlamentul, p. 49, rugându-
vă să observaţi tensiunea lirică generată de o revoltă
sinceră, născută din deziluzie, neputinţă şi resemnare
colectivă: „Ce adunătură de golani/ Avem în fruntea
ţării,/ Noi i-am crezut ca spuma mării/ Iar ei, se luptă
pentru bani.// Speranţe noi la patru ani/ Ce-s spulberate
ca un vis,/ Războiul lor din „paradis”/ E să câştige mai
mulţi bani.// Că am ajuns să le fim fani,/ E c-am sperat c-
or fi în stare,/ Să-ncerce-o Românie Mare,/ Dar ei, s-au
dus să facă bani.”
Arhitectura volumului trădează eclectismul
estetic, poetic şi poietic, specific debutantului (in)capabil
să se autocenzureze permanent, să ordoneze şi să
stăpânească principiul sublimării lumii interioare,
inefabile, într-un limbaj poetic gata să comunice simultan,
simulacrul generalizat, disoluţia lumii şi trăirile Eului: I.
În loc de prefaţă (pp. 8-11); care, cred eu, ar fi putut să
lipsească; II. Poezii (pp. 15-67); III. Epigrame, Catrene
şi Epitafuri (pp. 71-143); secţiune structurată aparent
aleatoriu: Femeia, pp. 71-78; Bărbatul, pp. 79-88;
Poliţienească, pp. 89- 99; Politică, pp. 100-111; La
Mare, pp. 112-118; Impresii, pp. 119-124; Diverse, pp.
125-137; Epitafuri, pp. 138-143, în fapt, cea mai reuşită
parte a volumului ce confirmă spiritul de pamfletar,
ironia, sarcasmul şi arta de a satiriza vicii şi tipologii etern
umane. Aici cititorul admiră simultan, subtilitatea ironiei,
spiritualitatea poantei şi modul fără complexe în care
Vasile Checheriţă se integrează în familia de spirite a
epigramiştilor de la Marţial, Voltaire, Piron, Cl. Marot,
Lessing, Cincinat Pavelescu, Gh. Topîrceanu, G. Ranetti,
R. Rosetti, Al. O. Teodoreanu etc.
Autorul a înţeles desigur, că o
arhitectură/ compoziţie sferică l-ar fi
avantajat mai mult în comunicarea
mesajelor .
Specialitatea debutantului din
Piatra Neamţ pare să fie scriitura
satirică ce îşi află rădăcinile în antiteza
romantică dintre corupţia societăţii şi
idealurile morale ale poetului ce vrea
cu orice preţ, „adevărul cuielor din
cruce” (v. Vreau adevărul, p. 63, De
Ziua Unirii; Viaţa ca o amantă, p.
45; Istoria, p. 36, Trăiri, pp. 37-40
etc.). Voinţa de a găsi adevărul, scopul
istoriei, în opinia celui ce a scris Florile răului, ar putea
justifica vehemenţa şi violenţa de limbaj ce merge uneori
până la pamflet (v. Politica, pp. 199-111 şi Poliţienească,
pp. 89-99, Coşmar de iarnă, pp. 51-54). Cititorul va fi
remarcat vocaţia lui Vasile Checheriţă, de a ridiculiza
moravuri, caractere, vicii sociale sau individuale în satire
politice, morale, literare, sociale etc. unele amabile (când
ironia este fină) şi altele vehemente ce anunţă (totul este
posibil la un viitor debutant!) un viitor pamfletar.
Epigramele, odele, satirele, (specii ale clasicismului) sunt
superioare elegiilor, poemelor, meditaţiilor (specii
romantice) prin dedublare, multiplicare, blasfemie, spirit
ironic. În ansamblu, cartea consacră, întrebarea inductivă/
deductivă, logică sau absurdă, concesivă şi imperativă, nu
doar afirmativ-negativă. Conştient sau inconştient, autorul
face în vol. Trăiri un elogiu al întrebărilor insolubile, pe
care ni le punem fiecare dintre noi, întrebări ce potenţează
epigonismul vremurilor pe care le trăim. Dacă nu cumva
suntem trăiţi?! Interogaţia imanentă şi aura tragică fac
farmecul unui poem-parabolă, precum Ţurţurul: „Alb
ţăruş de oţel agăţat/ Ce te aşteaptă la fiecare colţ,/
Pumnal din apă îngheţat/ Să te înjunghie, ca oricare
hoţ.// Damoclesiana sabie divină/ Din întunecimea
străzilor pustii/ Deasupra capului ce-atârnă,/ Să te ucidă,
fără ca să ştii.//Pericolul din streaşina coruptă/ Stalactită
-n peştera de-afară/ Sculptură de cristale mută/ Ce-
ncântă ochiul şi omoară.// O luptă între ger şi soare/ Ce
fiecare apa şi-o dorea,/ În altă stare de-agregare, / De a
ucide sau a mângâia.”
Pluralitatea registrelor stilistice asigură
coexistenţa categoriilor estetice, încât comicul, urâtul,
poeticul, grotescul, sublimul (uneori) etc. fac ca poezia
( = trăitul însuşi) să se nască în beţie dionisiacă şi să se
desăvârşească (dacă poezia poate ajunge la desăvârşire?)
în atmosferă apolinică. Revolta romantică şi amintirea ce
creează individualitatea Eului este estompată de
reprezentarea raţională a unei realităţi absente prin
prezenţa obsesivă (v. Fecioare, p. 34; Caută, p.
48Coşmar de iarnă, pp. 51-54; Legaţi de istorie, pp. 55,
(Continuare la pagina 48)
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
45
Uşor cu luna pe scări * (*Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015)
Petre ISACHI
CRITICE
„Nimeni nu-i perfect în
uitarea şi în frigul lui...”, ne
avertizează încă din motto-ul cărţii,
autoarea trădându-şi din start,
metafizica romanticului pesimist de
sorginte eminesciană, ce trăieşte cu
acuitate, nostalgia absolutului/
paradisului şi are sentimentul
zădărniciei. Titlul şi parţial
problematica celui de-al doilea volum
Partea nevăzută a lunii al poetei
Mioara Băluţă (debutul: În cădere
voi râde) mi-a amintit de capodopera
lui Eminesu, Scrisoarea I, unde
genialul poet transfigurează alegoric,
spectacolul sublim şi tragic al lumii –
în fapt/ în esenţă, un bâlci al
deşertăciunilor – văzut obiectiv de pe
„mişcătoarea mărilor singurătate”,
scos din „noaptea amintirii” şi simţit
„ca-n vis” de toţi cei ce urmează
„lunga timpului cărare”. Luna, motiv
poetic etern, devine la autorul
Scrisorilor un personaj-martor/ alter
ego ce consemnează condiţia eternă a
omului: „La acelaşi şir de patimi
deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie
puternici, fie genii ori neghiobi!” şi
configurează schopenhauerian tirania
visului himeric, generat de dorul
„nemărginit” ce guvernează
universul. Dacă în Satira I, Eul
poetic se identifică cu „stăpân-a
mării”, pentru a revela fatalitatea
destinului: „Şi pe toţi ce-n astă lume
sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul nopţii”, în
Partea nevăzută a lunii…, poeta
transfigurează astrul nopţii, simbol
arhaic fundamental, cu funcţia de
arhetip şi principiu de clasificare al
lumii, pentru a iradia simbolico-
evocativ şi a sugera subconştientul,
imaginaţia, visul, elementarul,
femininul, naşterea, devenirea,
iubirea, moartea etc., totul într-o
viziune contaminată pesimist
eminescian, de „eterna alergare”
specifică omului.
Convinsă că lumea trebuie
romantizată, poeta eminescianizează
cu graţie bacoviană postmodernistă,
teme biblice (soarta, hazardul, fugit
tempus, vanitas vanitatum, geniul
morţii evadarea în vis, în trecut, în
copilărie, eros etc.) ce fac de
nerecunoscut celebrul deznodământ al
poemului Epigonii („Toate-s praf…
Lumea-i cum este… şi ca dânsa
suntem noi”) într-o ars poetica-
testament remarcabilă prin goana
după adevărul din „partea nevăzută” a
lumii/ lunii. Care adevăr? Cel pe care
autorul Luceafărului îl considera „ca
şi păcatul mumii Eve/ De faţă-i
pretutindeni şi pururea aeve”…, de
fapt, baza şi conştiinţa oricărei arte:
„poezia e o risipire/ un dezmăţ al
nimicului spiritual/ copiii mei să nu
mă vadă micşorând-mă/ să nu creadă
că voi pleca/ fără să-mi iau la
revedere// scriu pentru voci/ care nu
ştiu ce se poate întâmpla/ dar vor să
coboare în întuneric/ după adevăr/
încerc să mă ascund/ pelerinii mă
prind sub picioarele lor// alergaţi
căutaţi…// minuscula existenţă prin
voi/ se va reproduce în cel mai mic
amănunt/ graţioasă ca o balerină va
dansa/ pe vârfuri/ în cutia muzicală a
lumii…” (praf în picioarele
alergătorilor, p. 12). Condiţia omului
contemporan, de alergător ce nu ştie
încotro merge este potenţată în
alchimia compoziţională a cărţii, prin
opoziţia şi complementaritatea
perechii originare: fiat lux – post
tenebros lux. Viaţa omului cea care-şi
arată asemenea lunii eminesciene,
sieşi farmecul („Străbătute de-al tău
farmec, ţie singură-ţi arăţi”)
luminează seducător atât drumul
imaginaţiei, cât şi pe cel al cunoaşterii
indirecte, discursiv-raţionale identi-
ficată de autoare cu propria-i soartă
cu adevărat misterioasă, sublimă şi
tragică mai ales în partea ei
„nevăzută” (v. a fost iarnă de când
mă ştiu, p.58; de parcă inima mea,
p.50; avem pâine după pofta inimii,
p.46; cui să mă adaug, p.36; norocul
meu, p.28 etc.). Se ştie: cele nevăzute
guvernează pe cele văzute…
Afirmaţia rămâne misterioasă, dacă
uităm că – am citit şi în Schopehauer
– oamenii sunt ca luna nu-şi arată
decât o faţă. Impresia că trăim într-un
„imens deşert” este accentuată şi de
aura de mister a părţii nevăzute a
lucrurilor, de ispita întunericului: „să
coboare în întuneric/ după adevăr”.
Mitologia şi simbolistica nopţii – se
ştie – sunt generate de angoasa,
reacţia depresivă şi chiar groaza ce o
provoacă întunericul, simbol al
timpului devorator: „Timpul e negru
pentru că e iraţional şi nemilos”!. În
planul psihanalizei, întunericul
sufletesc e simbolul păcatului,
adormirii raţiunii şi invaziei forţelor
primare ale inconştientului, dar şi o
stare a unei posibile revelaţii, încât
poate fi asociat misterului, reveriei şi
inspiraţiei poetice.
Blagian vorbind scriitoarea
mizează pe aşa-zisa poetică a tainei şi
pe muţenia lucrurilor: „sunt iubita
propriei mele muţenii” (v. andante,
p.19). Totul se ascunde şi totul este
ascuns, încât convingerea autoarei că
„într-un imens deşert/ singurul
adăpost îţi eşti tu ţie însăţi” (v. cu
timpul, p.8) nu face decât să
reconfirme eterna furtună existenţială,
egoismul şi pesimismul schopen-
hauerian („egoismul este sâmburele
vieţii”), pericolul renunţării şi al
înstrăinării. Să fie „partea nevăzută a
lunii”, un simbol al (auto)distrugerii,
al pasiunilor tenebroase şi malefice, al
energiilor duşmănoase ce se cer
învinse pentru ca individul să poată
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
46
supravieţui, al „lunii negre” ce are,
se ştie, o putere – forţa găurilor negre
- de atracţie şi de absorbţie
înspăimântătoare!? Aşa s-ar explica
de ce autoarea are ceva din metafizica
„unor nobili cu titlul pierdut/ într-un
septembrie medieval” (v. abandon,
p.9), iar „viaţa” ( supratemă a cărţii)
nu este revelată „ca o pradă”, în
viziunea lui Marin Preda, ci „ca o
biblie” (v. whon i need you, p.56),
adică „viaţa” în care sacrul coexistă
cu demonicul, adevărul cu minciuna,
„viaţa” în care noi reiterăm la
nesfârşit mitul lui Iov şi în care –
folosesc titlul unui poem al M. B. –
„se poate spune că aşa a fost să
fie” (v.p.30) ca tocmai acolo să se
afle ochiul inorogului, „viaţa” ca loc
poetic prin excelenţă locuibil, pe cât
de sublim, pe atât de tragic și
grandoarea tragic-bacoviană a omului
predestinat să trăiască căderea, golul
sufletesc, abisul, singurătatea,
absurdul, înstrăinarea etc. Poeta
pretinde că trăieşte poetic viaţa, din
moment ce afirmă tranşant: „eu scriu
aşa cum trăiesc”!?. Dar să observăm
ce vede ochiul inorogului în această
viaţă „ca o biblie” în care (re)citim
borgesian, „cartea de nisip” a lumii/ a
omului, fiinţă creată de Dumnezeu
pentru a se întrece pe sine: „nu te lăsa
pradă poeziei fiul meu nu te opri/
muzica ei uimitoare te va atrage
înăuntru/ fii mai mult decât mine/ fii
mai mult/ decât cei pe care îi ştii/
mintea ta e o hartă nevăzută/ un
mănunchi de chei/ şi tot atâtea uşi
nedeschise/ încă ai un munte în faţă/
ai un munte în piept/ potriveşte-ţi
pasul cu stâncile lui// dă-i timpului
vise trupul să-ţi rămână viu/ dă timp
rănilor şi se vor vindeca singure/
altfel/ eşti şi vei ajunge ca nisipul/ un
animal flămând/ care înghite orice
respiră orice curge/ în orice direcţie
bate vântul/ nu-l poţi ucide nu-i poţi
prinde inima” (cu ochii vii, p.17).
Motivul muntelui, un axis mundi, un
confident al stelelor căzătoare, inclus
în arhitectura textului între posibilele
chei de lectură, semnifică încercarea
scriitoarei de a-şi depăşi limitele, într-
o ascensiune spiritualizată prin
cunoaştere de sine, într-o participare
activă la marea simfonie a vieţii
cosmice. Este evadarea ei/ noastră din
condiţia de „animal flămând”… ce
„curge în orice direcţie bate vântul” şi
trăieşte sub zodia lui sunt (v. la
boheme, p.60).
Este evident pentru fiecare
cititor, poetul Mioara Băluţă repetă
destinul lui Sisif, cel ce înţelege în
final că e responsabil de propria-i
fericire, din moment ce îşi poate
schimba opţiunea, judecata şi dorinţa.
De ce nu o face?! În spaţiul
constelaţiei poetice în care s-a născut,
„partea nevăzută” reprezintă mărturia
bucăţilor de suflet în care predomină
viaţa infantilă, arhaică, vegetativă,
artistică a psihismului. Zona lunară a
propriei personalităţi – clarul de lună,
ar fi spus Eminescu – regimul nocturn
ce reprezintă timpul epifaniei forţelor
malefice. Aura crepusculară,
inconştientă a tropismelor şi a
reacţiilor instinctive ale fiecăruia
dintre noi, mi se pare a fi partea cea
mai realizată artistic a poemelor ce
ascund „cea mai frumoasă prăpastie”
pe care o numim viaţă. Este
configurată partea „primitivului” din
noi, treaz chiar în timpul somnului, în
visele, fantasmele şi imaginarul ce ne
modelează sensibilitatea profundă: „şi
se trezeşte din viaţa ei/ eu nu ştiu în
care viaţă adorm/ şi într-a cui mă
trezesc/ nerecunoscută şi învinsă evă/
şarpe şi fruct/ merg în urma timpului
cum îşi urmează/ mortul crucea// dar
poate tu nu simţi/ că îmi viscoleşte de
-o vreme prin vise/ că suflu în pumni
şi degetele/ au început să mi se
încălzească/ că mă aprind şi luminez
noaptea/ mai ales/ în partea nevăzută
a lunii vin/ şi fac dragoste cu tine
aşa/ ca o pedeapsă” (lumea se culcă,
p.47). Poezia „ca o fereastră spre
lume” (v. a fost iarnă de când mă
ştiu, p.58) îi revelă cititorului o lume
configurată în „clar de lună” în care
fiecare pare să fie preocupat de „felul
în care ne adăugăm” (v. p.64)
culorilor nopţii, fascinaţi de căderea
în noi înşine/ în lume. Poeta ce poartă
pe umeri „biserica tuturor
femeilor” (v. a trecut noaptea, p.66)
şi se revede în oglinda poemului
transfigurează în Partea nevăzută a
lunii, sensibilitatea femeii neînţelese
(nu am văzut femei înţelese!?)
încredinţată farmecului tăcut al
gândurilor secrete, al misteriosului
cântec al inimii refugiată fie în
paradisul copilăriei, fie al iubirii,
reculeasă în sine, captivă într-un vis
al vieţii „ca o biblie”, pradă poeziei
sau beţiei instinctului poetic, transei
unei chemări vitale, care îi duce
sufletul capricios, boem, fantast,
himeric în voia aventurii poetice:
„port cu mine iadul/ raiul deopotrivă
bântuie lumea/ prăpastie la răscruce
de vânturi/ sunt femeia celor patru
pătrare/ femeia deşertului/ pentru că
n-am iubit primul bărbat/ nisipurile
au furat mireasa// oricine mă
întreabă/ îi răspund ce e viu e
migrator/ praf de lună ne acoperă/
subtil toată viaţa îmblânzim/
scorpioni apoi vine un copil/ şi-i duce
la gură/ spontan// apar atâtea
înţelesuri/ dar adevărul e singur deşi
îl duc//cu mine peste tot” (norocul
meu, p.28). (Re)scrisă în cele 95 de
poeme ale volumului (v. îmi scriu
poemul, p.74) autoarea ne oferă un
autoportret în palimpsest, dar şi
haloul poetului etern ce pendulează
între două limite, finitul – infinitul
celor văzute şi al celor nevăzute -
care-l încarcerează şi-l evită în acelaşi
timp. Metafizica poetului pentru care
nimic nu este sigur decât
incertitudinea, a omului pătruns şi
convins de principiul aparent imoral
ce guvernează lumea: „să te aştepţi
oricând, la orice, de la oricine,
inclusiv de la tine însuţi” contaminează întreg volumul.
Această aşteptare tragică (im)
previzibilă, însoţită de „geniul morţii”
şi aerul „plin de pisici” asociate
principiului feminin, senzualităţii,
misterelor nopţii potenţează atributele
malefice ce locuiesc partea nevăzută a
inimii: configurare a perfidiei,
agresiunii, cruzimii, a iraţionalului şi
a demonicului, încât eşuăm
întotdeauna „într-un ochi străin de
apă” (v. aerul e plin de pisici, p.61)
şi trăim într-o lume (dez)vrăjită sub
aceeaşi eternă tiranie a Eului: „nimic
magic nimic personal/ înainte şi după
tot eu” (v. am spart gheaţa, p.80).
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
47
De aici identitatea noastră de oameni
de hârtie ce locuiesc înstrăinaţi într-
un Text „viaţa ca biblie” sau „viaţa
mea ca o rulotă/ uitată la marginea
pădurii” , v. am nevoie de un viscol
nebun, p.87, înfricoşaţi şi însinguraţi
de visul nefiinţei, pe care-l trăim într-
un univers himeric. Mesajul cărţii
este fatal eminescian: „Şi în noaptea
nefiinţei totul cade, totul tace”,
reconfirmând cu eleganţă romantico-
expresionistă, obsesia Mioarei
Băluţă, pentru mitul căderii. În fapt:
câtă înălţare - atâta cădere – atâta
poezie! Câte văzute – atât nevăzute –
atâta poezie! Fundamental rămân
sensul teologic al frumosului şi
nostalgia paradisului pierdut, atâta
timp cât „într-a veşniciei noapte
pururea adâncă/ Avem clipa, avem
raza, care tot mai ţine încă…”. Cum
omul/ poetul este asemenea lunii:
adică nu-şi arată decât o faţă, las
cititorului plăcerea de a-i descoperi
„partea nevăzută” ascunsă de poetă,
cu graţia şi intuiţia Evei trădată de
eternul Adam incapabil să înţeleagă
şi să poarte pe umeri „biserica tuturor
femeilor”. Şi – paradoxul
paradoxului – cu atât mai greu,
biserica unei singure femei…
Un sfat, deşi nu ştiu scriitori
care să fi urmat din convingere sfatul
unui critic! Pentru viitorul volum al
poetei care promite să se învingă pe
sine: ca să rămâi în Poezie trebuie să
te asemeni cât mai puţin cu
predecesorii… De loc, mi se pare
imposibil. Au încercat dadaiştii…
Pe creasta „noului val”*
Liviu CHISCOP
Autoportret în cărbune aprins
După debutul din 2014, cu În
cădere voi râde, cel de-al doilea
volum de versuri al doamnei Mioara
Băluţă – Partea nevăzută a lunii
(„lansat” pe 30 octombrie crt. la
„Café du Théatre”) – liric prin
excelenţă, depune mărturie, în
conformitate cu canoanele genului,
asupra propriilor idei, gânduri,
sentimente, atitudini ale semnatarei.
În acest context, era firească tentaţia
autoportretizării, prezentă în nu mai
puţin de 20 de poeme din cele 95,
câte însumează volumul, din care am
selectat, spre ilustrare, doar câteva.
Să începem, didactic, cu portretul
fizic: „sunt aici / îmi pieptăn părul /
şi chipul meu este frumos / de parcă
aş fi făcut dragoste (...) // priviţi-mă /
nu veţi înţelege nimic din unghiile
astea lungi / şi buzele acestea moi /
ca viaţa” (p. 68-69). Tranziţia spre
portretul psihic, moral, interior e
realizată prin poemul mai mult decât
o rochie: „mai mult decât o rochie /
croită cu furie / sunt o câmpie
fertilă / o construcţie în mişcare /
care te cutremură” (p. 73). Altă dată
se închipuie ca fiind „femeia
deşertului”: „sunt femeia celor patru
pătrare / femeia deşertului / pentru că
n-am iubit primul bărbat / nisipurile
au furat mireasa” (p. 28), ori chiar o
vietate a deşertului: „şi eu mă simt ca
o felină mică / în faţa unei gheare
mai mari / alintându-mă pe lângă
pereţi / scâncesc speriată: vreau
acasă” (p. 96). Poeta este, fără
îndoială, o „vitalistă”, o „trăiristă” (la
noi, existenţialismul s-a numit,
iniţial, „trăirism”), combustia
sentimentelor realizându-se la
temperaturi înalte, la cote
incandescente, ca într-un „cărbune
aprins”, după cum, metaforic, se
autodefineşte. De aici, din acest
neoexistenţialism atât de caracteristic
poeţilor din „noul val” – în care s-a
regimentat, indiscutabil, şi Mioara
Băluţă – derivă, am spune,
gesticulaţia grandilocventă, decla-
raţiile megalomane prezente la tot
pasul, un exemplu fiind poemul am
nevoie de un viscol nebun: „ceva să
mă smulgă din rădăcini / şi să mă
arunce în aer / de o ninsoare care să
vindece / toate viciile la care ţin / am
nevoie de o mână / care să împrăştie
în raze / terminaţiile nervoase ale
fiecărui an” (p. 87).
Între credinţă şi tăgadă
Tipic neoexistenţialistă este şi relaţia
poetei cu divinitatea, mergând uneori
într-o direcţie apostatică amintind de
„existenţialismul ateu”, teoretizat de
Jean Paul Sartre în veacul trecut.
Simţindu-se singură, marginalizată,
părăsită de toţi în această „viaţă ca o
rulotă / uitată la marginea pădurii”, e
firesc poate ca eroina cărţii să se
întrebe, la un moment dat, dacă
Dumnezeu, care a părăsit-o, există cu
adevărat: „Dumnezeu nu există
Doamne / de ce m-ai părăsit” (p. 22).
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
48
Precum odinioară Arghezi, care
exclama într-un Psalm, „Vreau să te
pipăi şi să urlu: este!”, tot astfel
autoarea acestei Părţi nevăzute a
lunii, partajată între credinţă şi
tăgadă, ar dori semne concrete care
să-i confirme existenţa divinităţii,
întrebându-se într-un final de poem:
„de ce rugăciunile noastre nu te
arată / Doamne” (p. 86). Relaţia
poetei cu divinitatea e totuşi
ambiguă, am spune, căci alteori lui
Dumnezeu, care e imaginat doar ca
„un bătrân în cămaşă de forţă”, îi
sunt adresate rugi fierbinţi precum:
„dă-mi Doamne viaţă să te respir /
nu doar să te scriu” (p. 63), sau: „ia-
mi Doamne întunericul acesta / şi du
-mă în respiraţia lui să respir” (p.
66), pentru ca, în cele din urmă,
realizând poate că „nimic nu există
fără Dumnezeu”, să-i solicite, cu
sinceritate, revenirea: „osândit/
întoarce-te în cortul nostru/
Doamne!” (p. 42).
Un erotism ce stă să dea pe
dinafară...
Spaţiul limitat al prezentei recenzii
nu ne permite semnalarea şi
exemplificarea tuturor motivelor
întâlnite în cuprinsul volumului,
cum ar fi metempsihoza, mitul
adamic, mitul androginului, cel al
destinului („fortuna labilis”), a
trecerii inexorabile a timpului, sau
al zădărniciei din spusele
eclesiastului: − „vanitas vanitatum
vanitas”. Recurente sunt, de
asemeni, motive precum cel al
tăcerii, al liniştii, dar şi cel al nopţii
şi întunericului, ca să nu mai vorbim
de propensiunea autoarei pentru
sezonul invernal, confirmată de
impresionanta frec-vență a
termenilor din aria semantică a
iernii: frig, ger, zăpadă, viscol,
îngheț, ninsoare, fulgi etc. Cel mai
bine tratat, ca să spunem așa,
rămâne, fără îndoială, motivul
iubirii, erotismul debordant al
eroinei manifestându-se uneori –
cum însăși precizează – chiar
dincolo de limita legii… Motiv
central al cărții, „setea de iubire”
generează, prin asocierea
imprevizibilă a termenilor în
context, imagini de o indicibilă
expresivitate și originalitate, pre-
cum: „m-am ghemuit în locul lui
cald/ și i-am lăsat mirosul / să mă
atingă / sângele pleca și se întorcea
în inimă / țineam întunericul aprins /
pe limbă / țipătul mut al ființei /
trecut prin toate vămile // călătorule
rămâi / imprimă-mi această oră în
toate nopțile” (p. 52). Dacă
teoreticienii, autorii manualelor de
filozofie, sunt unanim de acord că
iubirea reprezintă „una dintre
principalele direcții ale fericirii”, am
fost sinceri interesați să aflăm și
opinia unei practiciene, recte a
autoarei, fină cunoscătoare, dacă nu
chiar expertă în materie de amor.
„Fericirea – spune ea – e ceva
acidulat care ne înțeapă/ limbile /
nici șampanie nici vin/ doar un
somn din care ne trezim / să ne
învățăm tristețea cu răbdare”. (p.
84). Nici în cazul bărbatului
fericirea nu poate exista în afara
iubirii, fiindcă este „fericit cel ce
mai întâi a iubit/ și apoi și-a
recunoscut / în plină cădere aripa /
din gol înălțându-se/ în ultima
secundă” (p. 71).
Dinamica imaginarului poetic
În sfârșit, nu putem încheia fără a
semnala potențialilor cititori ai cărții
remarcabila ei modernitate sub
aspect formal, cvasitotalitatea
pieselor fiind în vers liber și vers
alb, cu excepția a două poeme de
factură clasică – Oglindire (p. 21) și
Lumina pe întunericul altcuiva (p.
43), care însă, tematic, sunt perfect
articulate întregului.
Prin bogăția și varietatea sa,
imaginarul artistic constituie încă o
reușită a acestui volum: aproape că
nu există figură de stil (lexical-
semantică, morfosintactică, retorică,
fonologică) sau procedeu artistic
care să absenteze din cuprinsul
cărții. Dacă metafora, ingam-
bamentul, oximoronul, anafora etc.
pot fi întâlnite la tot pasul, iată două
altfel de imagini, mai rare, de natură
a proba virtuozitatea autoarei. Prima
dintre ele ar fi o aliterație expresiv-
simbolică, având la bază repetarea
sunetului consonantic v plasat în
poziție inițială în nu mai puțin de
cinci vocabule din versurile:
„Să-mi tulbure visul sânii tăi
obraznici / – Vara lor prin vene încă
îmi vânează – / Vindecă-mi plecarea
pașilor zburdalnici” (s.n. – p. 43).
Dacă aliterația e o „figură de
echivalență fonologică” – cum e
definită în estetica literară –,
anastrofa e un procedeu artistic cu
totul aparte, care ține de topică,
adică de așezarea termenilor în
context. Autoarea Părții nevăzute a
lunii a recurs la acest procedeu
ingenios pentru a evita – zic eu – o
eventuală acuzație de licențiozitate/
vulgaritate. Nerezistând ispitei de a-
și face cunoscut idealul de
masculinitate la care aspiră, la care
visează (un bărbat nud, erect, întins
pe pat), a apelat la anastrofă siluind
topica în chipul următor: „(…) îmi
imaginez / un bărbat / patul întins
gol / erect adevărul nu-mi dă voie să
dorm / asta înseamnă că sunt vie /
zâmbesc” (p. 10). Zâmbim și noi, nu
înainte de a preciza încă o dată că
poeta a reușit să ne convingă, cu
asupra de măsură, că e pe deplin
stăpână și pe tehnica versificației.
Beneficiară a unei vitalități
debordante, vizibile mai ales în
erotismul ce stă să dea în clocot,
frizând pe alocuri nimfomania, dacă
nu chiar – cum am văzut – obsesia
priapică, adică „mai mult decât
prevede legea” – cum însăși
recunoaște – Mioara Băluță reușește
să se plaseze, cu a sa Parte nevăzută
a lunii, pe creasta „noului val” al
liricii existențialiste actuale.
*) Mioara Băluţă,
Partea nevăzută a lunii,
Timişoara, Editura Eurostampa,
2015, 110 p.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
49
Funcţia estetică a eşecului*
*Vasile Checheriţă, Rătăciri, Crigarux, Piatra-Neamţ, 2014
Petre ISACHI
Problematica preponderent romantică, a celui de
-al doilea volum al poetului Vasile Checheriţă, Rătăciri,
actualizează printre alte teme şi motive, cunoscutul vers
eminescian, „numai omu-i schimbător, pe pământ
rătăcitor”. Condiţia contemporanului rătăcit în labirintul
vieţii îşi revelă cu adevărat dimensiunea tragică, doar
transfigurată în corelaţie cu teme şi motive convergente
precum: predestinarea, abisul, singurătatea, senectutea,
vanitas vanitatum, fortuna labilis, iubirea, moartea,
fatalitatea, neantul, prietenia, resemnarea, fugit tempus,
înstrăinarea, dezrădăcinarea, inadaptarea etc. Este ceea
ce reuşeşte parţial poetul nemţean, pentru care poezia
este în primul rând, trăire, cu alte cuvinte arta de a simţi
lumea. Problematica eternă în definitiv cere, totuşi,
intuiţie lirică nouă şi oferă autorului posibilitatea de a se
răsfrânge asupra lui însuşi, de a se radiografia şi (re)
descoperi pe neaşteptate, rătăcit. Privindu-se în oglinda
textelor, „rătăcitul” Vasile Cecheriță se configurează ca
un Ianus bifrons ce ar putea spune, parafrazând un
celebru personaj din capodopera La ţigănci de Mircea
Eliade: sunt totuşi poet, „pentru păcatele mele am ajuns”
ofiţer de poliţie, dar visul meu dintotdeauna a fost
sublimul şi „absurdul semnificativ” al poeziei pe care am
simţit-o prima dată în satul natal. Ba chiar ar putea
încheia, asemenea profesorului Gavrilescu, personajul lui
Eliade: „Trăiesc pentru suflet”. În mod cert, cartea
Rătăciri, 2014, tinde să urmeze mai „riguros” ars
poetica ce-i deschide vol. de debut (v. Trăiri, p. 15).
Poetul aflat în căutarea unei lumi mai curate, indiferent
unde s-ar afla ea, (v. o altă lume caut, pp.79-80)
promite, dacă observaţi substanţa textului nescris/ umbra
textului, să redescopere în sine, „pictura
oarbă” (Leonardo Da Vinci) a lumii – citeşte poezia.
Structura compoziţională a cărţii: * Versuri, pp. 5-113;
* Reflecţii, pp. 115-118; * Dicţionar, pp. 119-120;
trădează voinţa poetică de a transfigura „frumoasele
vise/ Ce nu pot fi spuse”, iubirile „de toamnă”, „soarta
parşivă”, ideea de „bilanţ”, dar mai ales certitudinea că
nu poţi găsi poezia nicăieri, dacă nu o porţi în tine. Îi rog
pe cititorii lui Vasile Checheriţă să-i observe devenirea
estetică, faţă de volumul de debut. Am ales un poem, la
întâmplare, în care autorul transfigurează singurătatea
definită de Schopenhauer, drept „soarta spiritelor
superioare”, în realitate, prima nefericire atât a tinereţii,
cât şi a senectuţii: „te-am întâlnit în vis/ încărcată de
anotimpuri // florile cu razele de soare/ primăvăratice/
îţi acopereau părul/ şi obrajii rumeni/ iar braţele tale
gingaşe/ chemau păsările/ la împerechere // trupul tău
catifelat/ şi ciocolatiu/ cu buzele rubinii/ muşcau cu
nesaţ/ din soarele arzător/ de vară/ în strălucirea/
cireşelor agăţate/ după ureche // înfăşurat ca un şarpe/
te cuprindea/ plin de struguri/ dionysos cu doicile lui/ în
toamnă/ şi te împrospăta/ cu parfum şi dulceaţă/ iar
merele sânilor tăi/ făceau cu ochiul/ trecătorilor //
numai iarna polară/ din ochi şi din suflet/ m-a trezit la
realitate/ pipăind singurătatea” (singurătate, pp. 40-
41). Idealul în veci neatins al poetului „plictisit de-atâta
libertate” şi „pierdut/ într-un labirint/ dintr-o lume” (v.
Rătăciri, p. 44) ce nu-i aparţine este în fapt, visul pe
care-l vede, dar pe care nu-l poate trăi în mod real,
pentru că nu găseşte adevărul ontologic, încât poemele
„ezitare prelungită între sunet şi sens” lasă permanent
impresia unui superb eşec, asemenea Afroditei din Milo
transmisă posterităţii, fără mâini, simbol al frumuseţii cu
infinite posibilităţi de interpretare inefabilă:
„frumuseţea/ nu este perfectă/ nu este morală/ şi nu este
logică/ dar este strict necesară // prin fereastra ochilor/
sufletului nostru/ îi place nespus de mult/ să privească
frumosul” (a privi frumosul, p. 58). Frumosul pare să
fie în viziunea poetului trăitor în Piatra-Neamţ, folosesc
definiţia lui T. Vianu, „obiectul unei plăceri
dezinteresate”. Dar există oare plăcere dezinteresată? Ce
frumos iubeşte poetul? Cel ce comunică – credem noi -
„splendoarea adevărului” (Platon) sub care se ascunde
frumuseţea „strict necesară” omului aflat etern sub
tirania răului şi a urâtului existenţial. În reiterarea
funcţiei estetice a eşecului (viaţa = eşecul visului) temă
transfigurată şi de Nichita Stănescu în Lecţia despre
cerc stă de fapt, farmecul „rătăcirilor” lui Vasile
Checheriţă. Nu-mi amintesc cine spunea: eşecul este
temelia reuşitei. Din perspectiva acestei butade despre
eşec, noi , românii, avem un viitor strălucit! Dar să ne
întoarcem la poetul din Verşeştii Bacăului, ce pare să
urmeze un principiu estetic preferat al lui J. Derrida:
„Nici un poem fără eşec, nici un poem care să nu
deschidă o rană”: „stalactite şi stalagmite/ lănci
îndreptate/ una împotriva celeilalte/ cu gloanţe
cristaline/ de lacrimi/ adunate într-un ochi/ cu apă
neagră/ ce alunecă uşor ca o năpârcă/ alunecând prin
grote-ntunecate/ căutând cu disperare/ lumina şi cerul/
unde să se scalde. // deasupra muntele/ din piatră şi lut/
ce plânge/ în sufletul său/ oasele strămoşilor/ bucurate
cu atâta alb/ şi mângâiere/ ascunse ca o comoară/
dedesubt.” (peştera, p.24). Ca şi în vol. Trăiri, 2013,
autorul locuieşte în întrebarea ca act vital, ca spaţiu
suspendat între/ dintre da şi nu .
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
50
locuieşte în sine. Ori se ştie: „Cine se decide să locuiască
în sine, în umbra şi lumina sa, află încet-încet, ceva
despre ordinea universală. Daimonul începe să
vorbească”, ne confirmă şi Andrei Pleşu în Minima
moralia. Singurul absolut al întrebării este relativitatea:
„m-am rătăcit/ în propriile mele/ amintiri/ pline de
speranţe/ vise false/ şi neîmpliniri // sunt rătăcit/ în
propria mea existenţă/ în propriul meu destin/ umblu prin
viaţă năuc/ mă întreb într-una/ unde mă duc/ şi de unde/
Doamne iartă-mă/ vin” (sunt rătăcit, p. 53)
Gândirea poetică pare să fie contaminată de
„căutarea temeiurilor prime şi ultime” (Heidegger),
căutare ce naşte o pluralitate de interogaţii care oferă
întâmplătorului lector, substanţa textului nescris. Recitiţi
din această perspectivă poemele: chiar dacă, p. 54;
sufletului, p. 59; rătăciri II, p. 64; te credeam în ceruri,
p. 92; visam să zbor, pp.76-77; perigeu (super luna),
pp. 105-106 etc. şi veţi constata cum umbra textului
ascunde sub timpul poetic, paradoxul că „esenţa artei este
inactuală”. Timpul, „cauză a tuturor lucru-
rilor,” (Aristotel) este prezentul atemporal, orizont posibil
al oricărei percepţii a existentului şi a esenţei lumii:
„cineva acolo sus/ cântă împreună cu universul/ cântece
pe care doar/ cei trecuţi dincolo/ le pot auzi/ dansează/
odată cu stelele/ şi se încălzeşte/ la flacăra iubirii/ dintre
două galaxii/ ce-şi unesc destinele // cineva acolo sus/
învârte roata timpului/ pentru ca florile/ vieţile noastre
grăbite/ să cadă ca un fulger/ în împlinirea menirii/ şi
trecerii // cineva acolo sus ne îndrumă/ şi ne arată/ calea
spre veşnicie” (colo sus, cineva, p. 94). Poezia, artă în
timp, se construieşte progresiv în spaţiu, fundamental în
procesul poetic fiind timpul trăirii, prin excelenţă
circumstanţial şi subiectiv, timp poetic în care poetul, orb
rătăcit, înspăimântat de „golul interior al sufletului” se
întreabă deloc retoric, dacă viaţa este „un dar sau o
pedeapsă? (v. viaţa – un dar sau o pedeapsă?, pp. 82-
84). Poetul nemţean este deschis atemporalului pe care-l
consideră o concentrare de durată, nemurire a clipei
estetice/ a trăirii poetice, confirmând teza că esenţa
Poeziei este inactuală.
Simultaneitatea timpului poetic cu veşnicia
constituie prima reuşită a Versurilor din prezentul
volum. Remarcabilă mi se pare şi forţa unor poeme de a
se înălţa la simbolul-idee capabil să iradieze etern
semiotica pasiunilor: „nemărginirea privirilor/ casa
zămislirilor/ de zei creatoare/ renaştere, transformare/
drum către moarte/ viaţă în mişcare // cunoaştere,
fecunditate,/ apollo (cel ce vine pe mare)/ izvor,
adunătură de ape/ ascunzătoare de monştri/ supusă de
yahve zeu/ sălaş al patimilor/ ochiul albastru/ plin de
curcubeie/ aşezat între om/ şi Dumnezeu/ primordiala
indistincţie/ spirit divin/ în care oul/ a avut destin/
licoarea nemuririi // idee,/ scânteietoare/ picătură de
rouă/ în calea lactee // origine-ntre maluri/ sărut de
valuri/ oglinda-n soare/ loc fără cărare./ zbuciumată,/
informă/ tenebroasă/ şi totuşi/ atât de
frumoasă” (fascinaţia mării, pp. 102-103)
Vasile Checheriţă a intuit de la bun început, când
şi-a poetizat clipa fugitivă şi irepetabilă în volumele
Trăiri, 2013, şi Rătăciri, 2014, că poezia este fiica
libertăţii. Şi din acest motiv nici un poem nu pare
încheiat, iar receptarea, un proces continuu în care
mutaţia valorilor estetice este fatală. Propun cititorului (v.
p. 112) şi trei din Reflecţiile autorului: * „Numai cei
intraţi în istorie pot fi judecaţi de ea”; * „Nu rănile, ci
poziţia de a merge în genunchi mă deranjează”; * „Dacă
vrei să rămâi om, nu te băga în politică”. Cu permisiunea
Măriei - Sale Autorul, voi parafraza ultimul aforism:
Dacă vrei să trăieşti liniştit, nu te băga în familia poeţilor.
Aceştia sunt, cum susţinea şi Horaţiu, genus irritabile
vatum (genul profeţilor iritabili). Probabil, şi din acest
motiv va fi propus filosoful Platon alungarea acestora din
cetate, deşi ei sunt inima lumii, născuţi pentru a
răscumpăra omul de/ din realitate şi a-l implica în real/
sacru.
Încredinţaţi că Vasile Checheriţă şi-a asumat
idealul, libertăţile, responsabilităţile şi apostolatul celor
ce oficiază, nu slujesc, îi aşteptăm evoluţia estetică a celui
ce a văzut „corăbii/ în amintiri înecate/ de puterea
gândului/ scânteietor”… Poate pentru a-i capta
bunăvoinţa, autorul „Rătăcirilor” îi oferă lectorului (v. pp.
119-120) un „Dicţionar” pe care Măria Sa Cititorul ar fi
trebuit să şi-l alcătuiască singur…? Eu rămân la părerea
că pentru a-l cuceri pe cititor trebuie să-i ceri nu să-i
dai…!? Nu reuşesc să-mi imaginez cum ar arăta Poliţia
formată din ofiţeri-poeţi şi nici ţara condusă de filosofi,
deşi iluminismul de acest tip se cere mai mult ca oricând
în România.
(Urmare din pagina 42)
Sufletul şi inima ta, p. 67) a unei misterioase presiuni a
realului = ideea şi esenţa fenomenelor.
Cuceritoare în ansamblul volumului Trăiri sunt
cele două componente iniţiale ale poemului: inspiraţia şi
voinţa. Dacă inspiraţia ( = descoperirea sinelui în sine)
oferă autorului primele versuri, restul nu pot fi completate
decât prin voinţă – condiţia necesară oricărei acţiuni
poetice conştiente. În acest sens cele mai reuşite poeme
ale debutantului sunt rodul nu doar al revoltei, pasiunii,
ideii, ci mai curând al efortului sisific. Nici volumul, deşi
se termină cu Epitafuri, nici celelalte specii ale genului
liric ce-i alcătuiesc scriitura nu sunt terminate. Este prima
victorie a ofiţerului-poet, în războiul interminabil – fără
învinşi şi fără învingători – cu popoarele de poeţi pe care
n-a reuşit încă să-i ajungă: Homer, Dante, Shakespeare,
Goethe, Eminescu, Blaga, Bacovia, Hugo, Unamuno etc.
Primul ideal al oricărui debutant: să-şi ajungă
predecesorii. Al doilea: să-i depăşească. . .!?
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
51
Când sub bocancul lui am fost,
Când sub bocancul lui eram;
E drept, pe-ascuns, mă amuzam!...
Am spus de-asemeni-cu folos!-
Celui urât, că e frumos;
Celui bătrân, că-i june prim
Celui ridicol, că-i sublim!
Părintelui ignar, sau cult,
Că Goe-al lui promite mult...
Eram atât de elocvent
C-aproape toți, concomitent,
Convinși erau, într-adevăr,
Că broaștelor vor crește păr,
Că-n mod subit, miraculos,
Cel pleș va deveni pletos
Iar cel sărac, bogat va fi
Și lumea va împărăți
De nu aici, atunci în cer!...
Am pus și sare și piper;
Am pus și mirt, ienibahar
Să dau ghiveciului barbar
(Atât de acru, de amar)
Aspect, culoare, gust, miros:
Să-l fac să pară... delicios!...
Odată, insă, cât pe ce
Să trec brutal si repede
De la botez, la marș funebru:
Părinții albi, copilul, negru!...
Atunci, am dezvoltat, ad-hoc,
Cu multă șansă, cu noroc
Ideea-n vogă de mulți ani:
C-Adam si Eva-s... africani!...
Aldată, cum aveam fundal
Un vag oraș medieval
Văzând nebunii că strâng crengi
În jurul unui stâlp sau henge
C-adună paie și surcele
Ca să „purifice” cu ele
Pe cea mai dulce dintre „iele”...
Privind la minunatu-i păr
Ce-avea-n cosițe flori de măr,
Cu mâna-n foc eu am jurat
C-am „prins” si m-am „cutremurat”
O voce ce venea de Sus:
Că e aleasa lui... Iisus!...
Vă-ntreb umil și obidit:
O fi păcat că am mințit?!
C-am jurat strâmb și ușuratec
Să scap un suflet de jăratec?!
...........................................
Părinte stareț am purtat
În sufletu-mi – neatârnat-
De mic copil un sfânt comând:
Să fiu umil și să fiu blând
Să-ntorc și celălalt obraz;
Chiar de-am fost beat,
Chiar de-am fost treaz,
De el în veci mi-am amintit!...
Dar să vedeți ce-am pățit
În sala unui tribunal
(Lucram pe-atunci la un jurnal
„Independent” și „democrat”
Nuanță: „șters”, spleen:„moderat”)...
Când în incintă am descins
Se discuta extrem de aprins,
Cu glas indiferent și gri
Cam câți ani „buni” s-ar cuveni
De pușcărie sau de gros,
Unui pârlit mai negricios
Ce-ar fi furat vreo trei găini
Dintr-un coteț... de la vecini?!...
Atunci eu mă ridic sfios,
Si-n treb pe-un ton cuviincios:
- Mult prea distins și onorat (ș.c.l.)
Cât păsăret ați devorat
De pleașcă sau de căpătat,
Voi toți cei care ați jucat,
Acest spectacol deșucheat
De teatru vechi și demodat?!”...
Atât, un lucru mai am clar:
Un deget autoritar
(arătător, nu inelar)
-„Afară cu acest măgar!...”
Restu-i confuz, de presupus
Cum m-au luat și dus pe sus,
Cum m-au bătut și m-au scuipat
Cei care au reprezentat
Poporul... sincer revoltat!
........................................
Ajuns aici, sunt fericit!
Pe clerici, da, i-am preacinstit:
Cotnari, Merlot, ce mai era
Prin boxă, beci, etcetera...
După libații recurente,
Urmau dezbateri emergente
Cu comentarii și adagii
Pe marginea unor pasagii;
Cu observații vii, concrete,
Pe marginea unor versete
Ce ne păreau mai relevante;
De pildă întrebări savante:
(Atunci s-opreau mișcare, umblet)
-„Femeia are, sau nu... suflet?!”...
Complet potrivnică ideii
Era fantasma Salomeii!
Fantasmă?!... Pot jura, prezență
De-o grea și rară consistență
Că ne-ntrebam, înfiorați,
Cu ochii mari și bulbucați
Ce dans o fi „executat”
De-a scos din minți pe împărat?!
Și dacă trupu-i tânăr, plin,
Îi apărea întreg, deplin,
Prin străveziul strai de in?!...
Stiți cum e omul curios
Și-al dra... știu, știu că nu-i frumos!...
Dar îmi fac cruce, mă închin
..............................................
Nu, n-am râvnit la ce-i străin!
Dar când prin dreptul meu trecea
Femeia mândră a cuiva
Mă mai uitam și eu... așa,
Ce sâni, ce șolduri poate avea!
Ce mers, unduitor, felin!...
Și vă întreb, ca bun creștin,
Înseamnă oare, acest clin,
Să fi poftit la trup străin?!
...........................................
...-Pe-aproapele, mărturisesc,
Când mă-mprumută, îl iubesc!
Dar îl urăsc când, peste ani,
Mi-aduce aminte de-acei bani!
Schițez, spontan acea mișcare:
Că-l strâng de gât puțin mai tare
Nu pot răbda, iertat să-mi fie,
Când văd atâta lăcomie,
Atâta arghirofilie...
Nu!... Nu râvnesc la truda sa
La vilă și mașina, da!
............................................
-În rest, nu am ce-mi reproșa!
Dar de gândesc mai bine, mda!
Am râs cam mult, cam fără rost
Și de deștept și de cel prost;
Și de cei vii și de cei morți,
N-am tras vestmintele la sorți,
Dar dacă se putea trișa,
Mai jumuleam o mangafa
La câte-un pocher mare, mic,
Fie străin, fie amic,
Mai mult în glumă și pedant
Să-nvețe minte cel... cursant...
..........................................
Păcate mari nu am făcut!...
E bine, totuși de știut
Vă-ntreb încet și precaut:
O fi păcat dacă, arar,
Am mai pocnit câte-un măgar?!
(Mă ierte pașnicul asin
Care stârnește un suspin
În orice suflet de creștin!)
E vorba de ceilalți măgari
Ce au urechi cu mult mai mari...
Cu, parul?!... Nu! Cu un harag
Sine qua non într-un harțag
Ambiguu la început și vag
Dar pe masură ce se-atrag
Noi forțe, lucruri în viliag,
Degenerează-n valmășag!...
În orice casă, în orice prag,
La neamul din care mă trag
Versetul mai comun, mai drag,
Îl știți „ciomag pentru ciomag”...
Dar, eram iute iertător
(Urmare din pagina 10)
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
52
Și totul se stingea ușor
La cârciumă, la un vermut,
Când s-ajungea- de necrezut!-
La lacrimă și la sărut:
„Că noi cei care ne-am bătut,
Ne-aveam ca frații în trecut!
Că totu-i greu și lumea-i rea;
Și dintre noi, așișderea,
Sunt unii care, nu mai spun,
Fac pe nebunii, ies la drum
Cu parul, cu ce au, ca azi;
Dar ce, tu ești cumva mai breaz?!...
Și uite-așa, ca un făcut,
Totul pornea de la-nceput...
Dar asta-n tinerețea mea,
Când brațul drept nu-mi tremura
Nici pe pahar, nici pe lulea...
..............................................
Da, din păcate, tre’ să spun
Că am băut cam mult titiun!
Știu, iarba celui nenumit;
La-nceput am pufăit
Prin parcuri, ganguri și pe scări
Să văd cum iese fum pe nări;
Și dacă pot să fac și eu
Diverse chestii: curcubeu,
Baloane, cercuri în rambleu...
Și, uite-așa, și azi și mâine
Am terminat, bietul de mine,
Ca să-l mănânc „întins pe pâine”!
Și-asta până nu demult,
Când, prins în corzi, la un consult,
Un doctor mare cât un tanc
Mi-a spus fără ocoale, franc
Că am pe lângă alte „teze”,
Plămânii prinși în... „pioneze”;
Am întrebat: Sunt chinezești?!
-Cum?! Îti mai arde să glumești?!...
L-am liniștit cu-altfel de glas:
-Ce-altceva mi-a mai rămas?!...
...................................................
Apreciez, înduioșat,
Cât de prudent, de delicat,
Cât de subtil m-ați întrebat
Dacă... sărac și... strâmtorat
Nu am umblat cu furtișag?!
Acum când sânt bătrân, beteag,
Îmi amintesc destul de vag
De niște stihuri, niște rime
Din paginile mele prime
Când om de rând, sau din prostime,
Chiteam că nu s-o prinde nime;
Chiteam, iertați-mă că zic,
Când viața literară-sic!-
Ar fi ca prin arhondaric,
Pe la trapeză, refector:
-Tot ce e bun, e-al tuturor!-
Mă ierte bunul Dumnezeu!...
Ce epitet?!... Ce panaceu?!...
Altul ca el pe lume nu-i
Și-are un farmec doar al lui!
Cât e real și cât poveste,
Nu pipăi și nu urlu „Este!”
Precum „monahul” Theodor
Ce-avea cireș în Mărțișor
Și care, spun copiii, vara,
Mai rău ca tușa Mărioara,
După ce că le lua bani,
Îi înșela și la cântar!...
Mă banuiți c-aș fi pizmaș,
Invidios, sau cârcotaș?!
C-ar fi doar polițe plătite
Pentru „cuvinte potrivite”
Oh, nu! Și nu-i doar „oh”-ul meu:
Păcatul lui, ce-atârnă greu,
E că sărea la Dumnezeu
Și îl lua de gât mereu!...
Prin actul său, intempestiv,
A compromis definitiv
Intrarea nostră-n Paradis;
Și primul cer ne-a fost închis!
Nu mai vorbesc de celelalte
Șapte sau opt, tot mai învoalte!
De zâmbetul etern- complice,
Al minunatei Beatrice!...
De-un lucru-s sigur, că magistrul,
Privind cu un surâs sinistru
S-amuză acum, din cale-afară,
Cum a rămas pe dinafară
Întreaga șleahtă literară...
............................................
Dar, dacă stau și reflectez,
Eu pot să mă delimitez
De-această gașcă de lăieți!...
Port plete, barbă sau musteți?!...
Pierd nopțile prin cafenele
Cu fum, alcool și toate cele?!...
Întreb, iubitul meu păstor,
Ce-am eu cu boema lor?!...
Umblat-am eu sărac lipit,
Neîngrijit și jerpelit,
Contrariind pe trecători,
Ori fugărit de creditori?!...
Văzut-ați lucrurile-mi, poate,
La Muntele de Pietate?!...
De câte ori ați auzit
Că am băut, cumva absint
Precum Verlaine, precum Baudelaire...
Privit-am eu chiorâș spre cer?!
Am cearcăne, paloare, rid?!
Am zis c-am să mă sinucid?!
În Sena, de pe pod, sau zid?!...
A spus cumva, vreun insolent
Că aș avea ceva talent?!
O, asta m-ar fi condamnat:
Cei mulți cred cu adevărat
Că el n-ar fi ceva curat:
În înțeles comun, obștesc
(Și laic, și bisericesc)
Ar fi satanic, diavolesc!
(La unii, noaptea, îmi cer scuze!
Ar fi pelerinaj de muze)
Îmi scuip în sân, sunt revoltat!...
Ca om cuminte, așezat,
Desfid acest dezmăț nocturn!
Eu , ca om practic și diurn,
De-am scris niște fițuici-m-acuz!
Am scris mai mult ca să amuz
Niște vecini, niște cumetri...
Dar cum stau mult în preajma vetrii
Oricând le pot zvârli în foc...
Să ardă ele!... Cu noroc,
Eu aș putea scăpa!... Ce-ați spus?!
Că-i lucru doar de presupus?!...
....................................................
Într-adevar!...Dar e-o cutumă
Ce-o lume-ntreagă și-o asumă
Și mulți vorbind la unison
De suferință, de canon,
Îi prinde-un fel de boală Parkinson
Îi prinde-un fel de tremurici...
Eu sunt original aici;
Vă cer un privilegiu rar:
Post negru, veșnic și total!...
Mai am în sărăcia mea,
Ce și cu ce mai mesteca?!...
Nu am și nici nu vreau nimic!...
Despre mătănii, ce să zic...
Nu zeci, ci sute, vă implor!
Îmi sunt de mare ajutor;
Sunt excelente pentru trunchi,
Pentru coloană și genunchi...
(De alte cele-mai intim-
Nu are rost să mai vorbim)
-„După cum mergi și cum vorbești,
Te iert, convins că nu mai ești,
În stare a păcătui!...”
-Părinte stareț, dacă-ați ști
Căt de ușor mă simt, mă crez
Ca pana unui huhurez!
Iertați-mă, dacă cutez,
-Ferice, iubitor, senin-
Muieți cât timp eu mă închin,
Anafura-ntr-un kil de vin!...
............................................
Pe-alee,... acum la despărțire,
Fac cea mai grea mărturisire:
Părinte, știți, eu am postit,
Și cum nu sunt obișnuit
Cu postul și cu-astfel de vin,
M-am cam „aghezmuit” puțin;
Dar, mi-amintesc că ați omis,
Să mă-ntrebați dac-am ucis!...
Răspunsul care îl voi da
Sunt sigur că vă va șoca!
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
53
Profesorii umili și lași,
Acționând ca pedestrași
Alcătuiesc un corp trufaș
De asasini, de ucigași...
Ca lăncier, nesocotit,
Atâtea visuri am strivit;
Atâtea visuri am curmat
Și-atâtea aripi retezat!
C-un realism perfid și crud
Convins de adevărul nud
Atât de vechi și de nou, încă:
„Nu tot ce zboară se mănâncă!”
Iar caii pe pereți, pilaștri,
Nu pot fi verzi și nici albaștri!...
Vai, cum am prins și cum am stâns
Pe buze candidul surâs
Și cum am frânt trupul fragil
Sub pleasna unui codicil!...
De după vechi cimilituri
Mi-apar gracilele făpturi
-Un mut și dureros reproș-
Și-așa-s de triști și de frumoși!...
(Îmi urcă-n gât un nod amar)
E-un chin cumplit!...E un coșmar!
El va rămâne până pier
Păcatu-mi „strigător la cer”,
Imprescriptibil!... Prin urmare,
Nu cer nici milă, nici iertare!
CATEGORIA PREMIUL NUME, PRENUME LOCALIATTEA
Categoria de
vârstă
10-15 ani
I LĂPUŞNEANU LUCIANA BRĂILA
II ANDRUŞCĂ CATINCA- ONEŞTI
III SĂLBATECU VLAD ONEŞTI
Categoria de
vârstă
16-20 de ani
I - -
II STAN ROXANA-ELENA Com. PIETROŞIŢA, jud.
III BRAŞOAVĂ DANA- TÂRGU JIU
Categoria de
vârstă
21-35 de ani
I MIHAI VICTUS Com. CĂŢELU,
II STÂLPEANU CRISTIAN Loc. VERNEŞTI,
III TEREBEȘI ANDREEA PITEŞTI
PREMIUL REVISTEI „13 PLUS” SĂLBATECU VLAD DOFTEANA
PREMIUL REVISTEI „PLUMB” MOLDOVAN ANDREEA- Com. Şinca Veche,
PREMIUL REVISTEI „ATENEU” MIHAI VICTUS Com. CĂŢELU,
REZULTATELE
CONCURSULUI NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ „RADU ROSETTI”
EDIȚIA a XVII-a 2015
Juriul:
Gheorghe IZBĂȘESCU –Președinte
Vasle SPIRIDON
Elena ȘERBU
Cornel GALBEN
Petre ISACHI
Elena ȘERBU
Vlad SĂLBATICU
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
54
Ora exactă
Feriți!!
Morții dau iama-n oraș.
Fiecare soldat e urmărit de morții lui,
de fete demontate până la ultimul strigăt,
de pruncii vii din pântecul maicilor moarte
încă zbiară Vrem lapte!
Toți se întreabă
De unde lapte?
Maicile-s moarte.
Comandantul e-n vârful piramidei.
O stea. Morții sunt verzi și văzuți dintr-o parte
par bradul orașului
bradul imens
din curtea consiliului.
Noaptea de douășpatru coboară scrâșnind
peste puhoiului de îngeri fierbinți.
A mia oaie de guașă
pe drumul spre scurta uitare-i
golașă.
Wonderland
Şi Esenin a crezut că poate trăi
cu poezia,
ha, ha,
între ea și moarte
se petrece totul –
iubire blindată de memoria împerecherii.
Încă un vers,
o moarte mai puțin.
Pe frontul de est
se aglomerează
trăiri sfârtecate.
gemete,
sfinți în uniforme –
slove prizoniere își așteaptă rândul.
Iată-l cum intră-n cafenea.
Iubirea linge o acadea.
*** Azi
E senin
Aminitre
Sau poate destin
Mirela BĂLAN
Stopjoc
Ucraineanca e îmbrăcată
în câteva șnururi.
El întreabă:
Oglindă,
oglinjoară,
cine-i mai frumoasă-n țară?
Şi spun: țara cui?
Ţara tuturor,
țara nimănui.
Ea spune:
vorbește-mi murdar,
război,
pronunță-l apăsat
și vom face dragoste
mai voluptos ca oricând.
Văd că Putin are mâini puternice.
Mâinile nu tremură în fața cuvântului.
Mâinile-trăgacele.
Şi spun:
dacă azi ar fi ultima zi,
aș avea o iubire pe măsura oricui.
Stopgând. Stopjoc.
Semen
Munte pleșuv
tăiat de granița
între
țaradeaici și țaradedincolo.
Subconștient
înmugurind pe hotarul punctat
dintre
bine și rău.
Gânduri trec de pe un versant
pe altul,
spre staul.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
55
În oglinzile lectorului
Virgil NISTRU ŢIGĂNUŞ
(Extras din Revista de cultură a Societăţii Scriitorilor „C: Negri”, PORTO FRANCO,
Anul XXV, Serie nouă; 4-5-6-7 (228) / 2015, p.91)
Biblioteca şi sensurile ei recuperate *
„În urmă cu ani, am îndrăznit să intitulez o carte
„Oglinzile în bibliotecă”, bazându-mă pe sinceritatea
dialogului dintre lectorul tânăr şi universul semnelor.
Din nefericire tensiunea creatoare generată de o
asemenea formă de comuniune s-a diluat (şi nu numai
din cauza receptorilor refugiaţi pe toate canalele IT). Pe
urmele lui Jorge Luis Borges, lăsate – fie în noapte, fie
pe nisipuri mişcătoare, şi sensibil la „temele de
admiraţie” ale lui Emil Cioran, un reformator al privirii,
scriitorul Petre Isachi propune noi „exerciţi de
irealitate”, orientând cititorul spre o reconsiderare a
condiţiei creatorului. Anulând ca într-un jurnal, hotarele
dintre timpuri, autorul „Anotimpurilor romanului”
crede că „Borges se cere rescris permanent”. Demersul
este susţinut de două „voci” latine: Jorge şi Pedro (sosia
onomastică şi existenţială a autorului). A rezultat o
„carte-palimpsest” construită minuţios tocmai într-o
vreme a palinodiilor (prin care nu se schimbă
prejudecăţi, ci se retractează cu gând de primenire,
principii). Borges clarvăzătorul (căruia orbirea i-a sporit
vederea lăuntrică) credea că „toate au fost văzute de noi
într-o lume anterioară, încât a cunoaşte înseamnă a
recunoaşte, a învăţa înseamnă a-ţi aminti, a ignora
înseamnă, de fapt, a fi uitat”. Admirăm acest „duel” al
infinitivelor prezente şi perfecte. Venind din alt orizont
spiritual, nu ne simţim deloc atraşi de apostaziile
nefericitului Nietzsche; ne bucurăm însă atunci când un
copil, precum Alex a ajuns să reprezinte pe o simplă
coală albă, imaginea unui visător încărunţit în aşteptarea
revelaţiilor transcendente. Încă odată – copiii salvează
Lumea!
Scriitorul Petre Isachi intră în bibliotecă, precum
Haşdeu în castelul de la Câmpina. Conversează despre
„muzica misterioasă şi interogativă a Lumii”cu autorul
„Cărţii de nisip”. Erudit grămătic al frumosului în
expresie mitică, iubitor de adevăr, apărător al valorilor
româneşti şi universale, dl. Isachi preţuieşte „Marea
Critică”; nu-i este indiferentă semiologia (care a
substituit, la un moment dat, lumea cu toate semnele ei.
Ştie de ce a fost salvată tocmai a XII-a Carte a
Fericitului Augustin dintre torţele inflamaţiilor huni:
pentru că ceea ce a fost scris cu nevăzută Lumină, nu se
transformă în cenuşă.
Cartea este „un pom al vieţii”. Ca într-o
îngemănare de cristale, în straturile străvezi ale scriiturii
autorul aşează nestemate din gândirea lui Cicero,
Plutarh, Plinius, Origen. Sunt sigur că autorul îi sunt la
fel de apropiaţi Părinţii Filocaliei. O apoftegmă a Sf.
Pavel era însă răstălmăcită de obscurul Twirl „unul din
organizatorii Congresului Lumii”: „Am vrut să fac răul
şi iată, fac binele”. Nu ne grăbim să-i dăm crezare; şi nici
lui J. L. Borges, căreia îi aparţine propoziţia (dezvoltată
până a fi neadevărată): „Iuda reflectă într-un anume
mod pe Iisus”. Într-un asemenea context, este
reconfortantă reîntoarcerea (imaginară) în timpul de aur
al umanităţi. Ar fi fost poate de dorit dacă, de pildă,
tribul Yahoos cu toată psihologia lui abisală ar fi rămas
în propriile „hăţişuri” împreună cu antropologul Claude
Levi Strauss. Sunt însă memorabile: metafora evadării în
Utopia, „istoriile” despre medicinistul Baltazar Espinosa
şi despre Ulf Sigurdarson. Să ne gândim la stelele reci
uitate în „lumina dimineţii”.
Fiecare pagină a cărţii domnului profesor Isachi
este asemenea unui raft de Bibliotecă, cu misterioase
vecinătăţi: Eminescu („pătruns de sine însuşi odihnea
Cel Nepătruns”), Mallarme (cu ale sale „frunze peste
luciul profund”), Nichita Stănescu (cel ce a aflat poezia
„în orbita unui zeu”). Autorul nu-i ignoră pe
contemporanii din „apropierea imediată”, lăsându-se
convins de un vers al lui Calistrat Costin („Mergem pe
contrasens”) şi preluând o definiţie a lui Ovidiu Genaru
(„capodopera e hârtia albă). Am parcurs aprecierile
superlative ale doamnelor Valeria Manta Tăicuţu şi
Cornelia Ichim Pompiliu. Ajunşi la apus, mărturisim
vina de a nu fi parcurs marile Biblioteci, aşa cum s-ar fi
cuvenit, mai presus de propriile nevoinţe. Iată, un disc al
cerului însemnat cu o cruce se întoarce „după călătoria în
neant”. Prin domnul Isachi am ajuns, încă o dată, în
grădina potecilor care se bifurcă. Şi ne reamintim că
„nici cartea, nici nisipul nu au început şi nici sfârşit…”
* Petre Isachi,
„Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges”,
Rovimed publishers,
Bacău, 2015, 290 pagini
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
56
Ospăţul metafizic oferit de Pedro şi Jorge*
*(Extras din Deşteptarea, 22 aprilie 2015/ Nr. 7351, p. 12)
„Petre Isachi este îndrăgostit de Bibliotecă. A-i refuza Biblioteca
e ca şi cum i-ai refuza unei păsări Zborul. Petre Isachi este îndrăgostit de
Borges. Dacă i-ai interzice accesul la Borges, ar fi ca şi cum l-ai lăsa
aproape singur pe lume. În filosofie, univers în care Isachi se simte
minunat, dialogul are încleştarea a două fiare care sunt curtate de pericolul
domesticirii/ îmblânzirii. Aici nu există idei îmblânzite, cu lesă, ci doar
gânduri înfrăţite cu marea slobozenie. Poate că tocmai de aceea vieţuiesc
sub vraja filosofiei. Criticul literar Petre Isachi găseşte-n fiecare autor/
carte un filon de aur. E aidoma lui Emil Brumaru, cel care spune că nu
există femeie care să nu aibă un „vino-ncoa”, doar că trebuie să-l
descoperi. Noul volum al lui Petre Isachi, Convorbiri imaginare…, 2015
nu este doar o declaraţie de dragoste întru Borges, ci şi un minunat ospăţ
metafizic în care, plonjând în universul unui imaginar cuceritor, autorul
„îşi dă singur bobârnace, se autocenzurează, se opreşte pe buza
prăpastiei” (Cornelia Ichim Pompiliu), îşi dă câte-un brânci, se
recuperează din hăuri, retopeşte în forme proprii himere bântuite de
frumuseţe, prinde fantasticul de guler, scoate limba la el şi-i spune,
dostoievskian, că a pierdut competiţia cu realul.
Pedro şi Jorge sunt acaparaţi de frumuseţea unei „convorbiri” în
care-i găsim prezenţi nu doar pe Platon, Schopenhauer, Nietzsche, Eco,
Heidegger, Derrida, Heraclit, Aristotel, Goethe sau Dostievski, ci şi pe
Eminescu, Blaga, Noica, Brâncuşi, Genaru, Ştefan Munteanu,
Nichita, Bacovia, Călinescu, Iorga, Hasdeu, Eliade, Petrovici etc. Autorul „demitizează credinţa că Cineva (cu
excepţia lui Dumnezeu) posedă privilegiul exclusiv şi absolut al Adevărului”. Cele trei Convorbiri - * Despre mituri
cioplite cu „dalta lui Homer” şi cântate cu vioara lui Enescu; * Despre convergenţa ideilor şi a miturilor din
„Prima convorbire” văzute în „Coloana nesfârşită” a lui Brâncuşi şi auzite în muzica naiului lui Gheorghe
Zamfir; * Despre convergenţa cu „Masa Tăcerii” a celor trei Convorbiri contaminate de „Arta fugii” şi de
muzica religioasă a lui Johann Sebastian Bach – sunt zămislite sub auspiciile metaforei gravide de esenţe şi de
provocări polemice. Populate cu simboluri precum oglinda, masca sau pumnalul, …, cele trei convorbiri trăiesc
uneori în visul borgesian (mitologic, presentiment, vizionar, telepatic, iniţiatic, profetic) sau în mitologii care n-au
nevoie de argumente („Biblioteca este opera unui zeu”).
De ce „convorbiri imaginare”? Poate pentru că, zice Jorge, „în vis suntem liberi să ne întrebăm despre orice,
să credem în orice, să ne placă sau să nu ne placă orice…” E de ştiut şi argumentul lui Pedro: „… fără un grano de
salis nu putem trăi, visa. Totul este iluzie în lume, chiar şi în această convorbire reală pentru mine”. „Convorbirile
imaginare…” (între noi „fiinţele de hârtie”: autor, narator, personaj, lector, dar şi spectator cucerit de mirări sau
ciufut al hermeneuticii… pedrosciene) trădează fericit un isachism care „se dezveleşte învelind şi se înveleşte
dezvelind” (Valeria Manta Tăicuţu), (dez)vrăjeşte mistere sau le aruncă-n „ne-nţelesuri şi mai mari”, priveşte
adevărurile, ca pe nişte „iluzii despre care am uitat că sunt iluzii”. Avem în „Convorbiri…” de toate: filozofie,
literatură, mitologie, teologie arte, lingvistică, fizică, istorie, semiotică, geometrie, numerologie, dar şi o invitaţie de
a da viaţă visului borgesian: rescrierea „exerciţiilor” sale de către oricine altcineva.
Sau cum zice Pedro, alias Petre Isachi: „Oricine poate continua „Convorbirile imaginare cu… „mai ales
că una din plăcerile scriitorilor este să gloseze unii despre alţii, să se interpreteze reciproc, să bârfească, cum ar fi
spus mama”. Putem continua volumul „Convorbiri…” fie şi numai meditând asupra esenţelor sale. Astfel, îi vom
înţelege mai bine nu doar pe Borges şi pe Isachi, ,ci vom pricepe mai profund chiar Lumea.”
Ion FERCU
În oglinzile lectorului
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
57
Adolescenţa – o eternă şi fascinantă poveste
De la Un om sfârșit de Giovanni Papini
la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade
Psihologii Ursula Șchiopu și Emil Verza
considerau pubertatea ca și adolescența specifice pentru a
doua decadă a vieții omului-caracterizată prin trecerea
spre maturizare și integrarea în societatea adultă, cu
solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale etc.
Acest parcurs este cu atât mai sinuos, cu cât viața socială
este mai complicată.
În ceea ce privește mișcarea interioară dialectică
a formării personalității în perioadele pubertății și
adolescenței –acestea se dimensionează relativ seismic și
dramatic în opoziția dintre comportamentele impregnate
de atitudini copilărești, cerințe de protecție, anxietatea
specifică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și
solicitante și atitudini și conduite mai formale sub
impulsul cerințelor interne de autonomie sau impuse de
societatea vârstei. Independența și autonomia se cuceresc
pas cu pas. Acest proces echivalează cu o a doua naștere,
cum spunea cândva J.J. Rousseau. Tânărul începe să își
descopere atitudini, abilități, forță fizică și spirituală,
începe să-și construiască intens lumea interioară a
aspirațiilor, intereselor și idealurilor. Întreaga
personalitate trăiește cu fervoare prezentul și-și
construiește viitorul care devine o dimensiune a sinelui.
(Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, 1981,
p. 173.) Stanley Hall, primul care studiază adolescența
din punct de vedere științific, și care întemeiază
hebeologia, știința adolescenței, prezintă această etapă
umană, ca fiind una de transformări atât în plan fizic, cât
și mental, emoțional, o perioadă plină de frământări,
aspirații, de ,,furtuni și stres”.
În încercarea de a se defini ca ,,sine,, adolescența
a fost folosită ca temă literară încă din cele mai vechi
timpuri; poeți, romancieri, dramaturgi au schițat în
operele lor un fel de prepsihologie juvenilă, bogată în
culori, ,,sindromul,, adolescenței devenind astfel subiectul
multor scrieri. Cel mai vechi text sumero-babilonian,
Epopeea lui Ghilgameș, prezintă cititorilor prototipul
unor eroi care prin trecerea de la adolescență la
maturitate, dau dovadă de capacități de prietenie,
speranță, dăruire sufletească. Romeo și Julieta a lui
Shakespeare constituie cel mai frumos omagiu adus
acestei vârste; simbolul iubirii adolescenței ridicată până
la sacrificiul suprem. Una dintre personalitățile marcante
ale sec XX, Mircea Eliade oferă literaturii adolescenței
opera Romanul adolescentului miop, roman conceput sub
formă de jurnal, autorul acestuia fiind impresionat de
nuvelele scriitorului italian Giovanni Papini pe care-l
cunoscuse într-o călătorie în Italia, așa cum spunea însuși
autorul: ,,întâlnire-decisivă și pentru mine și pentru soarta
Romanului adolescentului miop - a fost Un om sfârșit al
lui Giovanni Papini. Citisem, ca atâția colegi ai mei,
L’Histoire du Christ, dar nu mă cucerise. Dimpotrivă, Un
om sfârșit a căzut ca un trăsnet. Nu-mi putusem închipui
până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă
regăseam pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui
Papini. Ca și el, eram urât, foarte miop, devorat de o
curiozitate precoce și fără margini, voiam să citesc tot,
visând să pot scrie despre toate. Ca și el iubeam
singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii
inteligenți sau erudiți, ca şi el, uram şcoala şi nu credeam
decât în cele ce învăţam singur, fără ajutorul profesorilor.
Mai târziu, am înţeles că asemănarea nu era totuşi atât de
extraordinară pe cât mi se păruse atunci; bunăoară, Papini
nu avusese o copilărie de derbedeu, ca mine, nu fusese
atras de ştiinţele naturale şi de chimie, nu era pasionat de
muzică. Iar eu nu voisem să scriu, ca el, o Enciclopedie şi
nici o Istorie a literaturii universale. Dar nu era mai puţin
adevărat că precocitatea, miopia, setea de cultură,
enciclopedismul şi mai ales faptul că, întocmai ca şi mine
în roman, Papini vorbea de adolescenţă ca de o epocă a
descoperirii intelectuale, iar nu ca o criză fiziologică sau
sentimentală, m-au impresionat profund. Recitind Un om
sfârşit, aveam uneori impresia că sunt doar replica lui
Papini. Entuziasmului meu i-au urmat îndoiala, gelozia,
furia la gândul că atâtea capitole din „Romanul
adolescentului miop vor fi socotite copiate sau cel puţin
inspirate din „Un om sfârşit”. (…) Nu mă îndoiesc că „Un
uomo finito” este şi va rămâne un document excepţional,
unic în toate literaturile moderne.” (Mircea Eliade,
Memorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, volumul I,
pag. 91-93). După citirea romanului Un om sfârșit al lui
Papini, Mircea Eliade trăiește o nouă experiență, are
impresia că se regăsește pe sine, că se cunoaște în sfârșit,
că și-a găsit modelul. Din Memorii mai aflăm că Eliade-
liceanul învață singur limba italiană, tocmai pentru a
putea citi în original romanul lui Papini, Un uomo finito,
această legătură cu cultura italiană având un rol
determinant în privința studiilor de mai târziu ale
autorului: ,,Îi mai sunt recunoscător lui Papini și pentru
că, prin el, m-am familiarizat încă din liceu cu literatura și
cultura italiană, izbutind astfel să mă eliberez de tutela
librăriei franceze; m-a ajutat indirect relevându-mi alte
preocupări, nutrindu-mă cu alte izvoare să mă orientez
altfel decât majoritatea intelectualilor generației mele,
care citeau și discutau în primul rând cărțile și autorii
accesibili în limba franceză” (p. 93). Astfel Mircea Eliade
dezvoltă o admirație pentru Giovanni Papini, până la
identificarea cu acesta. Citez din Romanul
adolescentului miop: „L-am iubit şi l-am urât o după-
Aurina-Florica NICA
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
58
amiază întreagă. L-am urât, pentru că el cuvântase lumii
ceea ce vo-iam să cuvânt eu. Şi l-am iubit, pentru că mi-a
scris viaţa. Copilărie înveninată de furie ascunsă, de
invidie pe cei cu chip frumos, de ură pe cei bogați și
puternici, și fericiți. Adolescență chinuită de miopie și de
obsesii cerebrale, roasă de nebunești ambiții, biciuită de
neputință, consumată de plâns, pe care nu l-a bănuit
nimeni, și nu l-a mângâiat nimeni”. (Mircea Eliade,
Romanul adolescentului miop. Postfaţă de Mircea
Handoca, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 113.)
Romanul a fost început în anul 1921, când autorul avea
numai paisprezece ani, cartea numindu-se inițial Jurnalul
unui om sucit, doi ani mai târziu titlul se schimbă în
Romanul unui om sucit, iar titlul definitiv îl primește între
anii 1924 şi 1925 Romanul adolescentului miop. George
Călinescu spunea referitor la Mircea Eliade: „Mircea
Eliade este cea mai integrală (şi servilă) întrupare a
gidismului în literatura noastră. După André Gide, sensul
artei fiind cunoaşterea (înţelege instruirea de esenţe pe
cale mitologică), un artist e cu atât mai adânc, cu cât
trăieşte mai intens, cu cât pune mai multe probleme, care,
însă nu sunt propoziţii inteligibile, ci trăiri, 'experienţe'. Şi
cum eticul e aspectul fundamental al destinului uman,
problema trebuie pusă ca experienţă morală”.
Influenței acesteia i se suprapune cea a lui Papini,
pe care îl descoperă în perioada în care-și scria romanul:
„Cred că nu împlinisem paisprezece ani când am
descoperit această carte care mi s-a părut atunci o
«revelație», adică, un nou fel de a scrie romane: lăsându-
te în voia inspirației, fără teamă de a abuza de dialoguri,
de umor sau de erudiție”. Modalitatea în care autorul
prezintă romanul în Memorii ilustrează sinceritatea și
autenticitatea care a stat la baza acestei scrieri: ,,Era mai
mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în
același timp un document exemplar al adolescenței. Îmi
propuneam să nu inventez nimic, nici să nu înfrumusețez
și cred că m-am ținut de cuvânt. Chiar scrisorile de
dragoste ale fetelor erau autentice”. Situat la granița
dintre copilărie și maturitate, adolescentul trăiește în
conflict cu lumea lui, își exteriorizează nonconformismul
și este exaltat de dorința de eliberare. Tot ce nu îi place
lui vrea să depășească, să lase în urmă, să biruiască, dar
biruința reală și salvatoare este în primul rând asupra
sinelui. Mircea Eliade încearcă să surprindă realitatea în
mod firesc și dramatic prin intermediul scrisului: ,,Nu
vreau să fiu comun. Aceasta este spaima sufletului și a
trupului meu” scria el într-unul din caiete. Ca și orice
adolescent, eroul romanului încearcă dorința de evadare
din cotidian, nu adoptă regula comunului, la fel ca și
Giovanni Papini, care era și el un neîmpăcat cu propria-i
soartă, un neobosit căutător al cunoașterii, care credea că
poate schimba lumea, el însuși declarând că „Universul e
împărțit în două: «eu și el». Înclin să-i dau dreptate, în
fond fiecare dintre noi își imaginează lumea în tandem,
(omul) și restul lumii, sau mai larg spus, restul
universului”. Pe întreg parcursul romanului este
prezentată relația dintre ,,adolescentul miop” și prietenii
săi, unde se intuiesc diverse stări specifice acestei vârste;
stări de ură reciprocă: „M-am răcit cu totul de Robert…
El mă crede pedant, eu îl cred naiv… El spune prietenilor
că m-am îndobitocit cu erudiția. Și eu îl vorbesc de rău și
îi ponegresc numele, sau stări de falsitate totală, adică
fiecare încearcă să pară ceea ce nu este”. (p. 116)
Relațiile specific adolescentine, legăturile care se
stabilesc între colegi, prieteni, între profesori și elevi, sunt
ilustrate fidel, autorul consemnându-le în ,,Jurnalul de
clasă” unde descoperim figuri ca: Pake, tovarășul său de
excursii în munții Făgărașului, aflat în situația disperată
de a rămâne repetent, profesorul de muzică, Boloveanu,
poreclit ,,Maestrul”, care compune romanțe pe care le
vinde elevilor contra sumei de șase lei, apoi devine și
amenințător cu băieții (,,Încetați odată, măgarilor!”),
silindu-i să cânte, Aguletti, disperat că nu învățase la
chimie, îl minte plângând, pe profesorul Toivinovici că
este tulburat de moartea tatălui, atitudine ce degajă un
sentiment ,,stânjenitor, penibil” în rândul întregii clase,
Fănică, un alt coleg terorizat de chimie, deși învăța
lecțiile cu disperare, îndată ce era scos la tablă se
emoționează atât de tare, încât se înroșește, se bâlbâie, își
pierd cumpătul.
De asemenea sunt prezentați cei doi prieteni,
Robert și Dinu, rivali în ceea ce privește succesul la fete,
preocupare primordială la cei șaisprezece ani, fiecare
dintre ei încercând să-și compună o imagine care să-l
individualizeze: Dinu caută să fie cinic, ca să
pară ,,drăguț și ironic”, iar Robert oftează ca un geniu,
ducându-și mâna la frunte de îndată ce se așeza pe scaun.
Ei bravează, inventând experiențe erotice, adesea luând
modele din literatură și-l compătimesc pe adolescentul
miop, acest ,,doctor” nefericit, pentru că nu avea parte de
iubire, de femei, de aventuri. ”Adolescentul miop se
îndrăgostește prima oară de Sonia, o tânără din cartea lui
Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei. Impresionat de
această fată, el se crede ,,frumos, inteligent și glorios” ca
să-i placă Soniei, uitând că în realitate el este ,,lipsit de
bani și de trup frumos, și de ochi frumoși, și de obraji
frumoși”. Îi adresează scriitorului o rugă fierbinte, din
dorința tăinuită și devoratoare de a fi iubit de o fată:
„Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune
-i că un băiat urât, care nu știe ce vrea, e trist din pricina
ochilor ei. Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie
și să nu se înspăimânte de mine”. (p. 43) La fel cum face
Papini, care dorea să scrie o istorie a omenirii,
adolescentul Eliade este animat de dorința de a scrie o
mare operă, care „va cuprinde crizele și sfârșitul
adolescenței mele,, și va fi „o oglindă a sufletului meu,
fără a fi un roman psihologicAtât Papini cât și Eliade sunt
prizonieri ai singurătății, singurătate care nu este un
delict, ci o singurătate care se subsumează căutării de
sine, rezultând că amândoi trec printr-un lung șir de
frustrări care sfârșesc sau se diminuează în vecinătatea
cărților, ei îşi creează astfel un fel de univers paralel, în
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
59
care puteau exista liber, fără a fi presați de obligaţiile şi
responsabilităţile lumii exterioare.
Mansarda în care locuiește și în care și-a petrecut
copilăria a căpătat suflet, a devenit prietena lui intimă,
care îi știe visurile, speranțele, suferințele și eșecurile,
nădejdea ascunsă că va deveni frumos și fermecător ori că
va cutreiera India. El s-a considerat mereu ,,amantul,
logodnicul și soțul”, iar biblioteca a fost totdeauna
fascinanta lui „amantă”. Cuprins de tristețe și de dorința
de a se autocunoaște, adolescentul se consideră
„sentimental și visător”, iar faptul că scria zilnic, ceasuri
întregi, într-un caiet „pe care nu-l va citi nimeni”, îl face
să simtă durere și oboseală în tot trupul, dar și mândria că
poate păstra în sine, „până la desăvârșire, tot ce năzuiam
să împart mai târziu celorlalți”. Un capitol definitoriu
pentru intimitatea sinelui este intitulat Drumul către mine
însumi. Însetat de autocunoaștere și de identificarea
propriului suflet, adolescentul miop trăiește drama
confuziei: „Și cum se putea recunoaște adevăratul meu
suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”.
(p. 93) O întreagă după-amiază se străduiește să se
găsească pe sine, cel adevărat, dar constată că „eul meu
din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut și
cu atât mai puțin celui din ziua trecută”. (p. 93) Se teme
că propria-i identitate nu se definește prin esența
sufletului, ci este mai degrabă un proces de voință. Se
întreabă ce este de făcut dacă va descoperi că tot ceea ce a
construit până acum nu este în conformitate cu
adevăratele trăsături ale personalității sale și nu știe dacă
va avea curajul să ia viața de la capăt.
Adolescența este vârsta însingurării, a căutării
iubirii, unei iubiri pe care nu o înțelege dar se gândește
mereu la ea. Simona Popescu vorbește astfel despre
singurătatea adolescenței în Exuvii: „Singurătate − e acum
un cuvânt cu alt conținut. Niciodată nu ești mai singur ca
în adolescență. Și niciodată singurătatea nu e mai
impunătoare și în același timp mai umilitoare, niciodată
nu e mai contradictorie ca atunci. Poate din cauza asta
orice adolescent își caută cu atâta înverșunare o pereche,
agățându-se de oricine-i iese în cale, îndrăgostindu-se de
ideea de jumătate, de ideea de a fi îndrăgostit, iubindu-se
în celălalt, mereu, pe sine: avar, generos. O, nu,
singurătatea, la vârsta asta, nu-i o treabă ușoară. Să
stabilești, iarăși și iarăși un nou raport cu tine. Gândești
fără să te fixezi pe ceva − gândire flotantă, reverie și
coșmărerie amestecate, stări imprevizibile, opuse și
simultane”. (Simona Popescu, Exuvii, Ed. Polirom, Iași,
2011, p. 169). Așa cum s-a spus încă de la început, Mircea
Eliade a scris Romanul adolescentului miop sub influența
scriitorului italian Giovanni Papini; adolescentul miop
constată, cu surprindere că a „viețuit viața lui Papini”, că
Omul sfârșit era el însuși, însă nu vrea să fie Giovanni
Papini, așa că va trebui să devină altcineva, cu totul
deosebit de scriitorul italian. Ca urmare a asemănării
propriei identități cu trăirile adolescentine descrise de
Papini, timp de un an, autorul n-a mai scris nimic în
jurnal, iar Romanul adolescentului miop i se părea inutil,
recitirea notelor din ultimii doi ani îi dezvăluie un adevăr
tulburător: „cât de mult ne-am schimbat noi și cât de mult
sufletele noastre”. Cu toate acestea, el continuă jurnalul,
„îndurerat ca un adolescent”, dar are curajul să lupte cu
viața, cu oamenii, cu lumea, în speranța că „după luptă, va
veni izbânda”.
Aflată mereu în actualitate, adolescența rămâne o
temă perenă în literatura română și universală, Mircea
Eliade dezvăluind-o sincer, cu toate stările sufletești,
neliniștile cerebrale și spirituale, cu entuziasta curiozitate
pentru cele mai diversificate probleme, cu tulburările
erotice și cu bravările născute din timiditatea și
nesiguranța vârstei. În roman descoperim experiențele și
trăirile adolescentului: setea de cunoaștere, originalitatea,
neliniștile sufletești, fascinația pentru literatură și științe,
prieteniile lui, experiențele amoroase, toate acestea
dovedind un adolescent precoce, care are obsesia
cunoașterii de sine: „Trebuie să mă cunosc. Trebuie să
știu odată cine sunt și ce vreau. Am amânat mereu lucrul
acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi
izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca
asupră-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite
lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă
acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o
părere?”. (p. 93)
AM PRIMIT LA REDACȚIE:
Viorel Savin: Chestionar despre plagiat
I – Caracterizaţi, vă rog, pe scurt, utilitatea demersului.
II – Ce este plagiatul?
1 – Omagiu adus operei unui congener, prin preluare riguroasă a unei părţi mai mari sau mai mici din ea, cu
sacrificare altruistă a propriilor modalităţi şi mijloace de exprimare?
2 – Simplă recunoaştere, din partea unui intelectual onest şi discret, a valorii operei altuia, - care a avut norocul
să trateze deja o temă interesantă?
3 – Promovare insolită şi plină de riscuri a unei opere mai mult sau mai puţin valoroase?
4 – Infracţiune blamabilă, sau dovadă peremptorie a efortului de desăvârşire intelectuală personală, în interesul
comunităţii, din partea autorului secund?
5 – Cireaşa de pe tortul Raptului Românesc, sau… banal pişicherlâc intelectual, fără consecinţe morale?
Rugăm cititorii și colaboratorii
revistei să ne trimită opiniile lor pe
adresa revistei 13 Plus
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
60
Petre ISACHI
Spune-mi pe cine ai plagiat. . .?
Mă văd nevoit să-l contrazic pe Socrate care era
convins că „e mai dificil să întrebi decât să răspunzi”!? E
foarte dificil răspunsul, când nu ştii dacă întrebarea
Chestionarului este afirmativ-negativă, imperativă, conce-
sivă, tragic-absurdă, (i)logică, insolubilă, comică,
inductivă, deductivă, progresivă, regresivă, retorică,
conjuncturală, daimonică, prietenească, acuzatoare, cu
soluţii pe care le ştie toată lumea etc. sau – şi mai greu -
dacă cuprinde toate aceste tipuri de interogaţii? Cu alte
cuvinte, nu cunoşti „orizontul întrebării”, cum ar fi spus
C. Noica pătruns şi convins de ideea că în orizontul de
aşteptare al întrebării „lumea nici nu este, dar nici nu
încetează să fie”. Mă îndoiesc că Viorel Savin va fi
anticipat multiplicarea de nestăpânit în mod raţional a
întrebării sale. De fapt, a întrebării prezentului! Nici nu
cred că vrea din partea noastră răspunsuri şi nici nume de
plagiatori. Le ştie toată intelectualitatea! Autorul celebrei
„Bătrâna şi hoţul” vrea să vadă (de)căderea prezentului
şi inserţia infinită de interogaţii pe care le naşte
pluralismul opiniilor. „Romantismul interogativ” specific
eternului intelectual alienat de un prezent incert şi
alimentat de nostalgia absolutului, de permanenta
corupere/ pervertire a „adevărurilor” ce destabilizează şi
divide (se poate continua: et impera) ierarhiile, îl va fi
încărcat de iluzia/ utopia că lumea poate fi (re)sacralizată,
dacă eradicăm plagiatul „baza tuturor literaturilor,
exceptând pe prima, care de altfel e necunoscută” (J.
Giraudoux).
În opinia noastră, plagiatul este un dat perpetuu şi
nelimitat ce îşi află rădăcinile în „paradoxul învăţării”: „O
persoană poate să înveţe numai ceea ce nu ştie, dar dacă
nu ştie lucrul respectiv, cum de ştie ce anume caută să
înveţe?” Desigur, plagiatorul, „cel ce a digerat prost
substanţa altora” (P. Valery) pastişează „numai ceea ce nu
ştie, dar dacă nu ştie…, cum de ştie ce anume caută” să
plagieze? Cred că acest fenomen incomensurabil şi fără
leac îşi află cauzele, mai curând, în păcatul originar,
imediat după cădere, atunci când firea omului devine
inerent coruptă, încât nu mai poate fi salvată decât de
harul divin…? Născut sub o blasfemie ce consacră
demonicul ca modus vivendi, sub semnul vinovăţiei
predestinat (ne)vinovate, al începutului şi al sfârşitului
continuu, plagiatul este o operă colectivă, cu autor plural,
imprevizibil şi aparent anonim. Mitul progresului este
alimentat tocmai de acest fenomen de nestăpânit în chip
raţional. Toată lumea ştie că plagiatorul, „autor ad
interim”, (Lucian Blaga) nu ar avea succes decât cu
acordul tacit al instituţiilor ce-i dau girul şi care se
consideră utopic, creatoare de cultură şi artă. Am în
vedere: şcoli, licee, colegii, universităţi, academii, uniuni
de creaţie, reviste de literatură, asociaţii şi centre de
cultură şi artă, teatre, festivaluri, filarmonici, muzee,
personalităţi de referinţă şi nu în ultimul rând, învăţătorii,
profesorii, nu numai cei de litere etc., instanţe aflate în
pierdere de autoritate morală, ştiinţifică, artistică,
filosofică, religioasă etc., care nu iau atitudine decât în
vorbe. Demagogia guvernează România! Astfel, toţi
devenim fatal, coautorii oficiali ai plagiatorului ce
eternizează din lene intelectuală şi ignoranţă, viciul drept
virtute. S-a ajuns la situaţia absurdă în care putem susţine
cu argumente vinovăţia tuturor şi-n acelaşi timp
nevinovăţia oricărei nulităţi intelectual-artistice ajunsă în
vârful piramidei prin protecţie, nepotism, întâmplare.
Destinul plagiatorului este asemenea celui al lui Ahile, cel
din paradoxurile lui Zenon, încât el nu-l va putea ajunge
niciodată pe cel pe care l-a pastişat. Pedeapsă divină!?
Ierarhie predestinată să menţină (sub)mediocritatea?
Reamintesc paradoxul lui Zenon, actualizând personajele:
Broasca ţestoasă = cel ce este plagiat (se poate citi: furat);
are „un avans la start”; Ahile, plagiatorul etern grăbit să
„ardă etapele”: „Dacă Ahile acordă broaştei ţestoase un
avans la start, el nu o mai poate niciodată ajunge din
urmă. Căci până să ajungă el în punctul din care a plecat
ţestoasa, aceasta înaintează şi ea. Când Ahile ajunge în
acest al doilea punct, ţestoasa va mai fi înaintat încă puţin.
Şi aşa mai departe, indefinit.” Aşa se explică de ce
Eminescu nu a fost ajuns de nici unul din plagiatorii şi
detractorii săi!
De observat deja că adevărul ţestoasei nu este şi
adevărul lui Ahile, adevărul despre care Cioran susţinea
că este „o eroare exilată în eternitate”…? Intră în acţiune
duplicitatea profundă a „idolilor minţii” ce nasc şi menţin
principalele erori care împovărează spiritul uman în
aspiraţia lui spre „adevărul” din cunoscuta maximă:
„Amicus Plato sed magis amica veritas”, căreia Viorel
Savin îi modifică „ordinea cuvintelor”, tocmai spre a
sugera cum într-o „lume pe dos” răsar primii muguri ai
Gulag-ului, cum ar fi scris regretatul filosof A.
Glucksmann. Ei bine, aceşti „idoli ai minţii” identificaţi
de Francis Bacon în „Novum Organum” confirmă că
plagiatul este o operă colectivă, anonimă, sincretic
necuantificabilă, ce perpetuează demonic necesitatea
răului şi, nu în ultimul rând, ideea de fatalitate.
Reamintesc aceşti „idoli” selectaţi de filosoful Antony
Flew în utilul său Dicţionar de filozofie şi logică: * idolii
tribului ce îşi „au izvorul în însăşi natura omenească şi în
însuşi neamul sau genul omenesc; căci este fals că
simţurile omului sunt măsura lucrurilor” * idolii peşterii,
care sunt cei ai omului individual; * idolii forului
„formaţi prin convieţuirea şi asocierea oamenilor”,
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
61
îndeosebi prin „reaua şi nepotrivita alegere a cuvintelor”;
* idolii teatrului, pentru care ”vinovate sunt filosofiile”
şi supoziţiile false. Remarcăm că orice vinovăţie este
falsă, pentru că nu este judecată până la capăt şi nu ne
include? Uităm permanent să ne osândim şi pe noi înşine!
Aşa se explică (o explicaţie nu schimbă realitatea!) de ce
plagiatul este ceea ce a fost şi ceea ce va fi: o victorie a
sfintei prostiei împotriva geniului, un drum sigur spre
mulţumirea de sine.
Nici un plagiator nu se va considera vinovat!
Unul din „idolii minţii” este întotdeauna vinovat.
Desigur, primul vinovat este mentorul, apoi toţi ceilalţi,
dar nu, el. Nu întâmplător, plagiatul – moral, un furt
intelectual – se află la baza tuturor culturilor, literaturilor
şi artelor. Sunt plagiate cu precădere geniile.
Schopenhauerian vorbind, plagiatorul simte că „geniul nu
se învaţă”. El trebuie (re)descoperit, asimilat, interiorizat
până la identificare… În Renaştere, mentorul îşi obliga
discipolii să-i copie o capodoperă, până când nu va mai
putea să fie deosebită de original. Din acel moment,
discipolii deveneau egalii maestrului! Adică ajunseseră
capabili să-şi descopere limbajul propriu şi viziunea
impusă de temă. Prin urmare, cu adevărat geniali sunt
scriitorii/ artiştii al căror limbaj/ stil este inimitabil. Să
zicem: Creangă, Bacovia, Arghezi etc. Ne amintim: stilul
este „omul însuşi”, adică e unic. Dacă limbajul este
inimitabil, deşi se spune că un „adevăr” nu se poate
exprima decât cu aceleaşi cuvinte, temele, motivele,
ideile, culorile, muzica naturii, piatra etc., nu au un
proprietar anume. Nici gelozia, nici iubirea, nici prietenia
etc. nu-i aparţin lui Homer. Paradoxal, geniile/
personalităţile se lasă pastişate, trădându-şi cu nonşalanţă
capodoperele, care la rândul lor îi abandonează, ba chiar
le fură identitatea. De ce? Ele ştiu, dragă prietene, că
trebuie să aleagă între a fi uitaţi, denigraţi (v. cazurile
Hugo, Eminescu, Shakespeare, Nietzsche, Cioran, Eliade,
Mircea Vulcănescu etc.) sau folosiţi. Aleg să fie folosiţi
de „idolii minţii”, deşi nu scapă nici de batjocură, nici de
uitare! Legea e cunoscută: dacă moartea e solitară,
servitutea e colectivă. Toţi împreună, „fie genii ori
neghiobi” sfârşim în genunchi şi cu capul plecat. Ca în
„Rugăciunea” lui Brâncuşi!
Plagiatul locuieşte la răspântie (se cunoaşte,
plagiatorul este individul incapabil să locuiască în sine)
între util şi inutil, moral şi imoral, rău şi bine,
configurând, folosesc expresia lui Barthes, o „situaţie
totală”, în care „autorul ad interim”, cu un ochi spre un
infern pavat cu bune intenţii şi cu celălalt ochi spre un
„paradis în destrămare”, locuieşte într-un purgatoriu de
tipul celui transfigurat de Ion Fercu în romanul Ostaticul
Umbrariei. De fapt, a afirma heideggerian că întreaga
noastră existenţă şi gândire este cuprinsă „între Da şi Nu”
înseamnă a recunoaşte paradoxul plagiatului. Dar să-i
dăm cuvântul filosofului Martin Heidegger: „Mergi şi
porţi greşeală şi întrebare, de-a lungul potecii tale”.
Reciprocitatea „greşeală-întrebare” configurează
eternitatea acestei stări tragice. „Locuim” în întrebare,
tocmai pentru că este eternă, în antiteză cu răspunsurile ce
sunt irevocabile şi efemere. Parafrazând voltairean, un
truism scandalos prin fermitatea apodictică, mă decid să
răspund întrebării chestionarului – interogaţia, act vital,
priveşte individualul – cu o frază ştiută de toată lumea,
dar pe care nimeni nu vrea să o audă: Toţi intelectualii,
artiştii, scriitorii sunt plagiatori în spirit, cu excepţia
fraţilor şi prietenilor noştri care şi ei sunt scriitori,
intelectuali, artişti…Nu mă credeţi? Arătaţi-mi un
intelectual care să nu fi plagiat ceva din spiritul Bibliei,
din spiritul lui Hamlet sau al lui Faust? Dacă prin absurd
admitem că nu a plagiat pe nimeni (nici pe Dumnezeu!?)
atunci s-a plagiat pe sine. Cum „toţi suntem ignoranţi, dar
nu în aceleaşi probleme”, tot aşa, toţi suntem plagiatori,
dar nu i-am plagiat pe aceeaşi intelectuali (= cei ce se
dedublează). Ajung genii şi-şi asigură longevitatea operei,
doar cei care-i vor putea plagia pe scriitorii, artiştii,
savanţii etc. care nu s-au născut încă, mai precis, pe cei ce
se vor naşte peste veacuri şi veacuri. Ce facem însă cu
plagiatorii în literă? Fiţi fără grijă ei se elimină singuri. Se
elimină reciproc. E doar o problemă de timp! Să nu uităm
nici legea lui Smith: „Nici o problemă reală nu are o
soluţie”. Plagiatul este o problemă reală…
Cum orice întrebare naşte altă întrebare, adresez
şi eu, fratelui meu, cititorul, trei: Spune-mi pe cine ai
plagiat, ca să-ţi spun cine eşti? A doua întrebare este cea
pusă şi de Pilat: „Ce este adevărul?” şi, în sfârşit, De ce
refuză scriitorul Viorel Savin să înţeleagă că adevărul
„este ceea ce este”? Aceasta ar fi teoria adevărului-
corespondenţă. Numai că există şi teoria adevărului-
coerenţă, teoria pragmatică a adevărului etc., încât pentru
cine îl părăsim pe Platon? Sau în limbaj şi în spirit
eminescian: „Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-
ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te
aşteaptă.” Probabil că lucidul Montaigne avea dreptate
când susţinea: „Existăm doar pentru a căuta adevărul”,
care însă se ascunde diabolic şi interogativ, totdeauna în
noi. Desigur, plagiatorul rămâne un impostor plurivalent,
iar plagiatul (aici intervine tragicul!) o armă în lupta cu
Destinul, transformată în (post)modernitate, într-un
război total cu absurdul existenţial. Libertatea de a fi
absurd justifică totul, inclusiv plagiatul. Fidel sie însuşi,
egoist, egotist şi egocentrist, plagiatorul este un personaj
cameleonic, ce hărţuieşte cu tupeul sfintei suficienţe,
cunoaşterea, pastişând doar ceea ce ştie: „Nu poţi căuta
ceea ce nu ştii, deci tot ce cauţi ştii dinainte”(Platon).
Lipsindu-i voinţa, originalitatea, cultura enciclopedică,
spiritul creator, spiritul polemic, spiritul de sacrificiu,
morala creştină etc., plagiatorul desacralizează,
demitizează şi banalizează inconştient, fără nici un
sentiment de jenă intelectuală, pe cel pe care-l pastişează.
Din nefericire, acest „pişicherlâc intelectual fără
consecinţe morale?”, cum îl pune sub autoritatea
interogaţiei socratice, autorul Chestionarului, plagiatul în
literă, cum îmi place mie să-i spun, este irefutabil şi
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
62
anunţă cu voce de Casandră, disoluţia faustianismului.
Continuăm să ne învârtim într-un cerc strâmt, în care
plagiatul şi epigonismul sunt fatale… Există doar soluţii
individuale. Gloata, acei „proşti, dar mulţi” transfiguraţi
de Negruzi, Rebreanu rămâne interesată mereu, doar de
teoria imitaţiei şi de cerut „capul lui Moţoc”… Este
foarte mulţumită cu invazia „formelor fără fond”,
ironizată de junimiştii Maiorescu, Eminescu, Caragiale,
Creangă etc. Urmaşii lui Eugen Lovinescu nu pricepe
încă, de ce „formele” nu creează „fondul”, iar Lucian
Blaga, probabil, se întreabă ce face Marele Anonim, cu
sensul culturii. Nu cred că plagiatul este doar „cireaşa de
pe tortul Raptului Românesc”… De ce? Pentru că
plagiatorul este transnaţional, transreligios şi transistoric.
Este (sub)mediocritatea planetară. Să nu uit de puterea
exemplului. Personal am plagiat în spirit cel puţin cinci
genii. Mi-i reamintesc în ordinea în care cred că am
făcut-o: Eminescu, Creangă, Schopenhauer, J. L. Borges,
G. Călinescu… Important: în ce anume i-am plagiat!? Nu
renunţ la întrebarea: „Spune-mi pe cine ai plagiat ca să-ţi
spun cine eşti”? Totuşi, dacă stau şi mă gândesc mai
bine, geniile deschid porţile plagiatului şi-n acelaşi timp
le-nchid prin întrebări insolubile…
I. Utilitatea demersului
Scriitorii/ intelectualii sunt obligaţi de soartă să
semene chiar şi pe/ în piatră. Poate şi pentru că există –
se spune – o strânsă legătură între suflet şi piatră. După
tradiţia biblică, piatra, în virtutea caracterului său
imuabil, simbolizează înţelepciunea. Probabil, nu
întâmplător, la intrarea şi la ieşirea din deşert, alesul
Moise lovind cu toiagul o stâncă, ţâşneşte din ea apă.
Semănând idei în deşertul spiritual pe care-l traversăm se
va găsi un vânt divin care va duce seminţele, unde sunt
aşteptate (dar mai sunt ele aşteptate?!) şi le va conferi
valoare de adevăr. Valoare extrinsecă şi valoare
intrinsecă: x are valoare extrinsecă, dacă este un mijloc
pentru y, iar y are valoare intrinsecă fără referire la vreo
altă entitate. Exerciţiul intelectual de revoltă împotriva
plagiatului, pe care-l facem în slujba culturii/
sapienţialităţii (de fapt, a noastră, a intelectualilor!) are
valoare extrinsecă, pe când înţelepciunea/ cultura e bună
în sine, altfel spus, are valoare intrinsecă.
În contextul filosofiei morale, importantă rămâne
relaţia dintre justeţea morală a unei acţiuni, cum e aceea
de a spune adevărul (al cui adevăr?) despre plagiat şi
valoarea non-morală a anumitor stări, cum este de pildă
starea de impostură şi de minciună generalizată care
permite perpetuarea plagiatului. Oricum noi am semănat
chiar în piatră. „Alea iacta est”, cum ar fi spus cu
satisfacţia învingătorului, Cezar. Fiindcă tot am vorbit de
piatră, mi-am amintit de o cugetare a lui Nicolae Iorga:
„Purtăm toţi în spinare o strivitoare piatră. Vine o clipă
când lunecăm şi piatra ne striveşte”. Cred că stânca pe
care o poartă cultura şi literatura română/ europeană este
plagiatul. Pericolul pare letal… şi este potenţat de
incapacitatea celor ce operează pe internet. Construim cu
toţii statuia scriitorului anonim şi aşteptăm răbdători,
reîntoarcerea autorului capabil să locuiască în sine!
El există.
Într-o epocă a deculturalizării, a "canibalismului spiritual", într-o societate de "diletanţi şi pedanţi", acest
scritor "expirat"(după părerea sa, dar cine a hotărît termenul de garanţie?), confruntat cu cititori care îl cred inutil
(inutil pentru cine?), cititori mulţumiţi să-l conteste(mulţumiţi de ei înşişi!) face o radiografie a TEXTULUI prin
toate prismele sale – limbaj, perspectivă, autor, cititor, mijloace narative, critică, epocă, funcţie, adevăr, sacru şi
profan.
Autorul, în general, suferă de trei imposibilităţi(mai notabile, printre multe altele):
- a unicităţii(singularităţii);
- a totalităţii(iluzoria boală a fragmentului: se ştie că durerea furnicii e egală cu cea a uriaşului);
- a succesului (de a (se)transmite şi de a fi recunoscut).
Prima mare provocare: cultura minoră. Complet, total şi absolut, m-am vindecat de credinţa extremă în geniul
românesc, pe care o redeşteptase în mine discursul odinioară însufleţit şi inspirat al lui Dan Puric. Suficient să
locuieşti. Să ieşi în stradă. Românul nu are orgoliu. El vorbeşte de trădarea şi inconsecvenţa sa istorică cu un
patos inexistent la francezul care şi-a decapitat regele şi la englezul care îl contestă făţiş în parlament.
În toată cartea, TEXTUL nu e decît dictator, tiran, iar omul apare ca un creuzet al unei instanţe superioare care
îl ghidează. Suprapunerea BIBLIEI cărţii cu "Calendarul păcătosului" e linia continuă care idealizează întîlnirea
divinului cu profanul vizibil la tot pasul, prezent pe orice pagină fie declarat, fie intuitiv, subconştient.
Acest volum, ca şi celelalte ale lui P.I., nu trebuie citit pe nerăsuflate. Trebuie trecut prin sita minţii. Trebuie
transformat în revelaţie.
Variaţiuni pe teme...biblice *
Gabriela MANOLE (urmare din numarul 179)
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
63
Aş fi numit cartea "Exerciţii spirituale". "Antrenamentul minţii". Ca să nu se pună praf pe ea (zic şi eu
celor care tot se-ntreabă de ce Petre Isachi scrie atîtea "chestii" inutile). Poate n-au toţi. (Minte). Dacă un singur
măr căzut în capul cuiva a făcut minuni, imaginaţi-vă puterea unui cuvînt căzut unde trebuie. Exemplu concret: eu.
Un profesoraş ratat, care a descoperit că nu interesează pe nimeni dacă l-a citit sau nu pe Proust, ci dacă are lucruri
pe care nu şi le poate permite (şi nici nu le vrea). Eu, euglena, eu, virusul, eu, sardeaua (vezi Cornelia Ichim
Pompiliu), prin idee (mai ales cea absolut inutilă lumii) ÎL ŢIN PE DUMNEZEU DE MÎNĂ. Pe Tata care mi l-a
luat pe tata.
Şi Petre Isachi constată absolut: "doar operele mijlocii sunt ireproşabile" – cele mari - "prin interesul pe care îl
stîrnesc, contestatarii le vor căuta mereu nod în papură" (p.234) – sugerînd printre rînduri, totuşi, că a sa cărţulie
nici nu poate avea vreo pretenţie să aspire la asemenea statut.
Iată însă cu cîte dileme mă lasă o singură pagină (p.113, cu extrase din M.P.):
1. Cu afirmaţia „Romanul se scrie, nu este scris" (atunci ce rost ar mai avea să-l explicăm?), umanul este
decăzut din drepturi;
2. Doar "primul vers e dat de zei"? Ba mai ales ultimul (sau chiar toate). Cine are ultimul cuvînt? Noi,
Samson?
3. "Mergi cu Tolstoi, niciodată cu moda" – poate ca să subliniezi doar că fără lectură nu poţi scrie. Un paradox
asemeni dilemei oul sau găina. Dar Tolstoi nu e o modă în sine? Prefer mergi cu tine însuţi.
4. "Nu uita lecţia lui Caragiale: fără cofeturi" (dulcegării? ascunderea adevărului? ) Ei, aici îmi vine să exclam:
"fără reguli impuse de alţii!" (M.P.adică);
5. "Nu scrie decît despre ce ştii" – ce s-a întîmplat cu intuieşti/simţi/prevezi? Şi, reiau, e aici o contradicţie:
dacă romanul se scrie singur, nu poţi să vrei/ştii ce "incluzi/topeşti în alchimia romanului."
6. "fără reservatio mentalis" – contrazice propunerea lui Tolstoi ca model. Cu Daimonul alături, nu există...
7. Dar romanul are scop? Unul sau multiple? Doar în raport cu o finalitate intenţionată/dorită putem judeca
dacă a dat greş sau nu? Cine, vreodată, în istoria literaturii a putut cădea de acord asupra rolului scriiturii?
Scriitorul nu creează nimic, reproduce(fie şi inconştient).
8. "Condiţia obligatorie: să te naşti cu talentul şi să vrei să plăteşti scump."Nu cred că e o chestiune de alegere.
9. "esenţa dramei umane e timpul." Ca să punem punctul pe i, nu timpul, moartea. Toate temerile derivă din ea.
Toate spreanţele o alimentează. Nu neapărat finalul personal cît(mai ales)al altora (părinţi, familie, prieteni).
10. "Ai grijă să copileşti scriitura." Grija nu are a face cu scriitura adevărată. Poate simţirea. Sentimentul
instinctual feroce. Din nou, nu sînt de acord cu ideea că biografia nu are legătură cu opera. Poate nu neapărat
prin detalii şi experienţe concrete, dar este evident că experienţele vieţii/climatul/ambianţa sînt cele care te
fac mai atent/sensibil/dur/nepăsător la...etc.,etc....
"Nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate." Vax. Şi Sandra Brown? Din nou,
mă supără afirmaţiile sentinţă. Chiar şi de la Rilke.
"Haita"e absolut necesară în evaluarea unui text/autor, e semn sigur al valorii, pentru că în ea se poate ascunde
impostura? Mie nu mai are cine să-mi dea diplome. Nici lui Petre Isachi. Ni le dăm singuri.
Concluzie: decalogul M.P. e simplist, ca orice este extrem şi reducţionist şi savant astăzi.Am convingerea că
Domnul Profesor îl remarcă din prea marea dragoste pe care o are pentru roman. Şi pentru om. Mai bine zis,
confrate. În fond, "iubirea învinge tot"(p.85) Dovada? Concesia supremă: acest "Despre mine..."din titlu. Azi, toţi
vorbesc despre ei înşişi. Dar de ce-oi avea impresia că "mine"la Petre Isachi sună altfel?
Din Babelul bibliotecii sale, "erou căzut în TEXT, în luptă cu propria-i prostie, nebunie" (p.255), fugind de el şi
căutîndu-se pe el, "(ne)cerşetor, rătăcitor/rătăcit, (ne)cinstit" (p.260), cu permanenta impresie că "pierde timpul
superior", concluzionează, oferind subliminal chiar motivul acestei cărţi(scriu despre cum se scrie pentru că nu am
scris): "Am ucis idei." Şi eu. Port în mine necuvinte spînzurate cu elan de ucigaş. Dar motivul meu este altul.
Mulţumesc oricum.
Fratele Cititor
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
64
(Contiunuare de la pagina 35)
Instrumentele magice de care aceasta se
foloseşte pentru a ghici viitorul lui
Mihnea sunt oglinda magică, cât şi
cazanul său: „Atuncea a mea mamă
uitatu-s-a-n cazanu-i.../Şi a spus:
Mihnea Sînger, tu vei fi Domn al
ţărei...” (VIII, 133). Bogdana este văzută
de soţul ei, asemeni mamei sale, o
vrăjitoare ale cărei planuri îl cutremură:
„Când eu te văd, Bogdano, îmi pai o
vrăjitoare/ Ce-ncheagă apa-n sânge şi
soarele-l albeşte/ Precum s-ar pune
brumă pe discul lui de aur, / Precum
albeşte geamul când suflă în
fereastră...” (VIII, 70). În ciuda faptului
că este conştient de forţa malefică a soţiei
sale de care se teme şi pe care o urăşte,
Sas nu se poate elibera de farmecele
puternice ale acesteia şi, asemeni unui
slujitor credincios, o urmează:„Simt că l-
a ta privire voinţele-mi sînt [sterpe],/ M
-atragi precum m-atrage un rece ochi
de şerpe./ Fugi, fugi în lumea largă, nu
vezi că nebunesc!/ Eu te urmez,
nebuno, şi totuşi te urăsc!” (VIII, 89). În poezia eminesciană, Sherezada este o
vrăjitoare a cuvântului, întrucât, prin
basmul ei, îl ajută pe tânăr să călătorească
în lumea morţilor: ”Eu am ştiut - profetă
vrăjitoare -/ S' atrag cu-a tainelor şi-a
basmei rază/ Poeţi cu inimi ceruri -
doritoare.” (IV, 211). În Rime alegorice,
tânărul este purtat, în vis, în palatul unei
alte vrăjitoare pe care „om cu ochii vii
de-o vede moare”. Puterile vrăjitoarei
însă sunt mult mai mari „celor morţi,
lumina lor adâncă,/ Li dă viaţa nopţii
trecătoare” (IV, 213). Din rândul
vrăjitoarelor fac parte şi zânele, care îşi
afirmă prin nume descendenţa din zeiţa
Diana. Printre acestea se află Dochia,
Miradoniz, ursitoarele, sfintele Miercuri,
Joi, Vineri şi Duminică (cf. cap. V). O
altă categorie de agenţi magici sunt
solomonarii, vrăjitori care, în tradiţia
populară, sunt capabili să manevreze
după placul lor fenomenele atmosferice,
aducând ploaia şi dirijând furtunile şi
grindina. Vehiculul lor aerian este
balaurul. În Călin Nebunul, unul din
tinerii veniţi să ceară mâna fiicelor
regelui, refuzat fiind de acesta, îşi
dezlănţuie puterile şi aduce asupra locului
furtuni şi fulgere: În proiectele de teatru
eminesciene identificăm o altă categorie
de agenţi magici, şi anume vracii, care nu
ştiu nici să prepare ierburile magice, şi
nici să citească, fapt ce-i împiedică să
pătrundă secretele magiei
În general, la curtea domnitorilor
găsim tot felul de zodieri, ghicitori,
vrăjitori, vraci etc., mai mult sau mai
puţin iniţiaţi. Această practică este destul
de veche. Încă din Antichitate, la curţile
împăraţilor existau astrologi sau profeţi în
care cei puternici se încredeau.
Conducătorii nu plecau la război până nu
consultau oracolele sau prezicerile
profeţilor. Atât în romanul lui Balzac,
Caterina de Médicis, cât şi în cel al lui
Alexandre Dumas, Regina Margot, este
surprinsă încrederea pe care regina mamă,
Caterina, o avea în cei doi prezicători de
la curte, fraţii Ruggieri Remarcăm în
aceste romane prezenţa astrologilor, a
ghicitorilor, cât şi a marelui profet
Nostradamus. Practicile magice săvârşite
de aceştia sunt variate: astrologie,
antropomanţie, vrăjitorie, prepararea
unguentelor, a otrăvurilor etc. Regina
Caterina este cea care apelează frecvent la
serviciile acestora atât pentru a afla
viitorul, cât şi pentru a-şi procura otrăvuri
şi unguente cu ajutorul cărora îşi elimină
adversarii politici. O prezenţă constantă la
curţile domneşti din operele eminesciene
este Roman Bodei 10) un vraci care
deţine diferite funcţii, însă nu face parte
din categoria vrăjitorilor care fac rău.
Termenul vraci are două sensuri: vrăjitor
şi doctor. Ca agent magic, scrie Valeriu
Bălteanu, vraciul se bucură de o
consideraţie deosebită în cadrul
comunităţii, el putând realiza operaţiuni
magice diverse. Roman este un om
simplu care, probabil, ştie câteva leacuri
magice, însă nu posedă o cunoaştere
profundă a magiei. Atât în Bogdan
Dragoş, cât şi în Grue Sânger, Roman
Bodei afirmă că nu face parte din acea
categorie de vrăjitori care se slujeşte de
cărţi magice, de alte obiecte sau plante
magice: „O, preanălţate Doamne,/ eu
sînt un vraci prea prost/ Şi nu ştiu ca să
măsur a vieţii clipe repezi —/ De ce
nu-s vraci cu carte, că multe v-aş [mai]
spune/ Ce mintea omenească n-a mai
putut gîndi —/ Dar astfel, făr'de carte,
abia iscălitura / Ştiindu-mi eu a pune
cu sufletu-mpreună/ Pe-a voastre cărţi
domneşti... toţi m-ar numi aicea/
Moşneag cu pleavă-n creieri, cu gura
minciunoasă.”(VIII, 129). De asemenea,
Roman nu ştie nici la ce sunt bune
„mademuri, buruiene”, deoarece nu ştie
carte. Vraciul este conştient de importanţa
cărţii pentru un vrăjitor şi, mai ales, de
faptul că vorbele, descântecele,
cunoaşterea nu vin din senin. Cu toate
acestea, Iuga Vodă ştie că practică
chiromanţia şi îl pune să-i citească în
palmă firul vieţii:/ „Vino încoaci la mine
— ia mîna noastă-n mîna-ţi/ Şi vezi
cum îmi mai îmblă ceasornicul
vieţii.” (VIII, 129). Spre deosebire de
Roman Bodei, Ali ben Maimun din
poezia Din Halima, vraci şi cititor de
zodii, este un înţelept care a cutreierat
toată lumea făcându-şi iniţierea în magie
în cele mai importante popoare: arabi,
indieni, egipteni:/ „Cutreerat-au dânsul
lumea toată,/ Oraşe, ţări din sfera
depărtată,/ Pustiile Saharei, râul
Gange,/ Şi la izvorul Nilului
odată.” (IV, 407). Cititorii de zodii sunt
prezenţi la curţile domneşti, la nunta lui
Călin cu fata de împărat. Rolul lor este
acela de a prezice domnitorilor viitorul,
de cele mai multe ori întunecat: „Un
cititori de zodii i-a spus că a lui fiu/ N-
ajunge niciodată coroana să o poarte,/
Că de pe a sa frunte cu fărdelegi
pătată/ Cu sabia luată va fi de Bogdan-
Dragoş.” (VIII, 139).
Agenţii magici prezenţi în opera
eminesciană sunt diverşi, la fel cum şi
acţiunile lor sunt multiple şi variate.
Principalul actant magic este magul pe
care Eminescu îl prezintă doar în opera
poetică. Ceilalţi apar, în general, în
proiectele dramaturgice ale autorului,
fiind prezenţi la curţile domneşti, unde
deţin mai multe funcţii, dar şi unde
încearcă pe de o parte să îl ajute pe
conducător (cum sunt zodierii sau vracii)
sau, pe de altă parte, să îi manipuleze pe
aceştia (vrăjitoarele).
1. Apare în Bogdan Dragoş, Nunta lui Dragoş, Grue-Sânger.
2. Valeriu Bălteanu, Dicţionar de magie populară românească, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 285.
3. Atât la poeţii paşoptişti, cât şi la poeţii romantici europeni, vrăjitoarele erau de regulă din rândul ţiganilor, deoarece exista mentalitatea că aceştia cunosc secretele vrăjitoriei.
Este suficient să citim nuvela lui Achim von Arnim, Isabella din Eghipet, pentru a ne convinge de acest fapt.
4. Antoaneta Olteanu, Şcoala de slomonie..., ed. cit., p. 118.
5. Simone Bernard-Griffiths, Bricault (coord.), Magie et magies dans la littérature et les arts du XIXe siècle français, Presses Universitaires Blaise-Pascal, Clermont-Ferrand,
2012, p. 123.
6. Ion Acsan, Prefaţă la Magicienii egipteni şi vrăjitoarele tesaliene, selecţie şi traducere de Ion Acsan, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 7.
7. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi nevăzute, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 260.
8. Paul Ştefănescu, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 1997, p. 9.
9. Anton Pann, Tăcerea e ca mierea, în vol. Fabule şi istorioare. Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 175.
10. Antoaneta Olteanu, Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 222.
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
65
Stinghera Penelopă
Doina Coșer Dobrescu este,
după propria mărturisire, „pământeana
nestatornică, avidă trecerii / dincolo de
propria existență“. În absența oricăror
repere biobibliografice, suntem ghidați de
versurile incluse în sumarul volumului
Spații convergente (Editura Casa
Scriitorilor, Bacău, 2004), care-i
marchează, după toate probabilitățile,
debutul. Numele său e „singurătate, / destin preconceput în
ierburi solare / însetate de dor și de vise ciudate, / în nopți
lunatice și solitare“, e „iubire / imaginară, neînțeleasă și
pură / cântec trunchiat de uimire, / neîntinat de invidie și ură“,
e „nesfârșită chemare, / spre țeluri născute himere“, e vraja
care se ascunde dincolo de chipul angelic ce te îmbie de pe
copertă. Privindu-l, îi dai dreptate atunci când, glosând pe
marginea ipostazelor în care e surprinsă femeia, afirmă: Cerul
ce-o privește / își spune-ncet în gând, / asemenea făptură e
har / pe-acest pământ. / Iar omul ce-o iubește / și este-a lui
aleasă, / își spune, pentru-a câta oară?, / totuși, parcă-i prea
frumoasă!...
Conștientă de darul primit de la Creator, trăiește din
plin miracolul, încercând să-și explice de unde vine această
neprețuită bogăție, dar și la ce-i folosește dacă până acum n-a
avut șansa să trăiască iubirea adevărată: Miracolul de-a te simți
frumoasă / la vârsta încrustării-n stâncă, / este un dar ce-
adesea te apasă / dacă iubirea n-ai trăit-o încă. // Frumusețea
vine dinlăuntrul tău, / din cum privești sau cum zâmbești, / cu
un cânt poți alunga tot ce e rău / și totuși te atrag păcatele
lumești. // Ce-ți folosește azurul din privire, / pletele-lumină,
buzele-chemare, / de o mie de ani te-aștept iubire, / nu pot trăi,
nu pot muri, ai îndurare!... (Ai îndurare).
Și cum iubirea dintâi a fost inundată de ploi bacoviene
(Plouă tenace, plouă morbid, / plouă pe case, plouă în noi;
Plouă haotic, plouă alert; Plouă năvalnic, plouă din plin), cum
ingratul căruia îi dăruise visele neîntinate și-a bătut joc de ele,
își îndreaptă „ochiul minții gol“ către alte spații, așteptând
eminescian, aidoma Cătălinei, o altfel de iubire: Dacă ai ști cât
sufăr pentru tine / zeu neîndurător, rebel și deștept / oprește-te
o clipă pentru mine / să vezi cât sufăr și te aștept. //
Neîmplinirea mea, rază de soare, / într-o junglă-idee, fără
sfârșit. / De vrei să mă uiți și te doare, / nu pierde fructul
râvnit. // Deja sunt pe creste-chemare, / și aștept pe cel ce
cutează / spre-o iubire nepământeană, în care, / te implor,
trimite spre mine o rază. (Te implor). Talazurile sale de
„sentimente tandre“ se lovesc însă, neputincioase, de o „stâncă
a tăcerii“ și atunci se simte ca o „Penelopă stingheră“, pentru
care iubirea a rămas în continuare o himeră, întrucât „Ulise a
murit mai demult... “Reînviind vechile răni, cu o „blestemată
răbdare“ caută, totuși, „poteci neștiute, / invadate de ierburi
solare / pârjolite de dor și tristețe“, și, rostuindu-și cuvintele,
„fără a le preface-n scrum“, speră să se purifice pentru „clipa
de mâine, / cea mai râvnită dintre clipe“. Se teme însă de
„întunericul din oameni“ și din propria ființă, de „vorbele
născute din minciuni / și din rușine, / de pietre aruncate de
nebuni / și de oricine, / de sânge laș și sterp, de șerpi / și de
cruzime, / de spini aduși anume“, de „forța nerostită / ce ar
putea răpune, / tot ce mi-e drag și sfânt / și își află-n mine
nume, / de teamă însinuată / că timpul nu-i de-ajuns / să ne
urcăm menirea / pe treapta cea de sus“, dar se înfășoară în
„straie de adevăr“ și, după ce soarbe la „sânul țării stele“,
adunând „puteri și crezuri fără număr“, se purifică, într-adevăr,
de temerile sale, pentru a se lăsa apoi cuprinsă de „vraja
candelei aprinse“. Bătând „mătănii fără număr“, îi roagă pe
Dumnezeu să-i mai lase vreme, „atât cât se cuvine“, pentru a-şi
aduna „ale vârstei poame“, a renunţa la vanitate şi mânie, a fi
umilă „cum Domnul nostru a ştiut să fie“, a avea milă de
„obidiţii sorţii“ şi a înclina balaţa judecăţii ce va să vină,
salvându-şi astfel sufletul greu încercat.
Înfiorată de-al „gliei tumult“, ştiind că nu-i ajunge o
veşnicie să plângă pe umărul ţării, îşi pleacă fruntea în faţa
acesteia şi, îngrijorată de soarta ei, se teme de ce-i va aduce
viitorul: Inconştienţa-i apasă tot mai greu, / începe
numărătoarea secundelor bolnave, / excrescenţe apar mereu,
mereu, / rezultat fetid al păcatelor hulpave. // Trupuri flasce,
suflete inerte, / hoituri îmbuibate în huzur și lăcomie, /
îndrăznesc plebea să o certe / că aspiră la mai bine să le fie. //
Ei sunt și surzi și orbi și nu le pasă / că-n zări ard ruguri de
mânie, / inima-i greoaie, burta mult prea grasă, / în tigva
cheală zace un munte de prostie. // Și dacă tinerii abdică și se-
ndeamnă / să caute un țel în țări străine, / Mi-e teamă pentu
tine țară mamă, / ce oare va aduce ziua cea de mâine!? (Mi-e
teamă). Purtându-și nu de puține ori dorul și jalea printre
străini, poeta e îngrijorată în egală măsură și de soarta Terrei,
ripostând în felul ei la sărăcie și boală, surprinse cel mai bine în
acrostihul Disperarea foamei, dar și în alte versuri în care
„materia imortalizează clipa“, aducând-o în pragul coșmarului.
Negăsind răspuns la toate întrebările pe care și le
pune, se simte ca un copil părăsit, „răpusă de vise și de stele“ și
chiar dacă la un moment dat ar vrea să rămână într-o stare de
„transă ciudată și pustie“, consideră că e cazul să se retragă,
dând cale liberă altor priorități: E timpul din cuvinte să dispar /
și să m-avânt spre clipa care vine. Nu credem însă că elegiaca
„soră geamănă“ va persista în „nebunia“ potrivit căreia nu
merită să mai trăiască, ci, dimpotrivă, că va înceta să fie
„prizonierul propriei existențe“, că își va găsi „himeric(ul)
olimp“ și, ca o „pământeană / iubită de toate iubirile“, va
continua să aștearnă noi „cioburi de cuvinte și de gânduri“,
demonstrând că spațiile convergente mai au mult până să-și
atingă limita maximă.
Clipa eternă
Pornind de la titlul ales de Dorin Coșer pentru
volumul său de debut, Vânătoare de intuiții (Editura Casa
Scriitorilor, Bacău, 2004), am purces la o vânătoare
documentară și chiar dacă reperele depistate sunt puține
(editură, tipografie, căsuță poștală și sponsori identici), intuim
că între autorul de față și poeta Doina Coșer Dobrescu există
fie o relație de rudenie, fie una directă. Spre deosebire de „sora
geamănă“, care a apelat la un poet pentru a-i scrie prefața,
„clovnul de schimb“ se lasă răstignit de propiile cuvinte și,
după ce încearcă să ofere „idei celor curioși
LECTURI ALEATORII Cornel GALBEN
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
66
azi, ori poate mâine“, ne propune ca monedă de răscumpărare
o poezie colțoasă și absconsă pe alături, dar care te îmbie să o
descoperi, întrucât, vorba lui, toți aparținem „faptului de viață“
și dacă vrem „liniștea nimicului“ trebuie să ne lăsăm purtați de
valuri. Citindu-i poeziile, constați că posedă nu doar „virtutea
celui / ce își mai poate pune întrebări“, ci și curajul de a nu se
speria de nimic, în concepția sa necazurile având numai
început, în timp ce bucuriile au numai sfârșit.
Considerându-se „câteodată vinovat / de tot și de
toate ce-s rele“, se sprijină pe propria neputință, așteptând de-
o veșnicie să poată „răsuci un apus de / întrebări nealterate de
-o conștiință / obscură“. Acaparat de această „totală nebunie
mirifică“, se lasă înghițit de „rădăcina / ce naște muguri din
păcat“, convins fiind că viața nu-i un „scaun / pe care stai
liniștit“, ci mai degrabă un „generic ce se sfârșește“, că
„stropul de sânge nu-i pierdut când cade / în deșertul de
instincte libere în păcat“ și că e „simplu să pierzi tot când n-ai
găsit nimic“. Caută, tocmai de aceea, să se cunoască pe sine,
să afle care este esența sufletului (Mergeam câteodată pe
câmpie, / ca să mă-ntâlnesc pe mine, / și am aflat că esența
sufletului / este în bătrâni, din păcate.), dar după ce se întreabă
mai întâi dacă „a fi / e tăcere, frică, și moarte“, după ce-și
scormonește amintirile (amintirile / sunt o tortură, chiar și-n
vis) și răstălmăcește până și Tatăl nostru (Tatăl nostru –
întrebare / Care ești în ceruri – descoperire. / Sfințească-se
numele tău – ușurare. / Iartă-ne pe toți – implorare. // Așa cum
iertăm noi – întrebare. / Și nu ne duce în ispită – simplu. / Și fă
-ne ca la început și / Mai mult de atât – nerușinare.), trăiește
altă Deziluzie, îndulcită oarecum de gândul că se poate
întoarce la Creator:” când ești câștigat de tine, vederea-i o
simplă indulgență / îngerii te lovesc chiar în coșmare de piază
rea, / iar omul nebun îți devine prieten. // Când ești indiferent
de tine, blesteme- le-ți sunt alese, / pe Dumnezeu îl cauți în
pustiul fără de nădejde, / iar oamenii îți devin prea mulți.
Pentru a rămâne în „alfabetul / ultimei înmuguriri a voinței“,
se lasă purtat numai de sine și preferă să se ducă în „iadul
firii“, privind atent la „semințele ce dau viață“ și la cuibul de
pasăre, „speranța celor ce cred / că-n moarte-și găsesc /
speranța noului început“. Intrând adânc în „cavoul gândirii“,
vede în toate o predestinare, citește un „viitor / ce mirosea a
moarte, a tămâie și a lumânare / de noi aprinsă / chiar pentru
noi“, înțelege „viitoarea / țintă a noii religii“ și se bucură că
nu face parte dintr-un „cult / ce din nimic credința fac să
sune“.Croindu-și drum prin torentele de gânduri, rațiunea îl
îndeamnă să uite ce vede, ce aude și chiar ce gândește, convins
fiind că atunci când „măcinăm tot ce avem / și de rămâne doar
veșnicia, / nu vedem sufletele / ce s-au turnat în forme, / pe
care apoi le-au spart / ca să ne înșele în așteptări.“ Conștient
că a greșit mereu, se întreabă în permanență „de Domnul /
poate să vadă durerea și prostia / celor ce distrug ce face
omul, / ca să-și facă și să-și vadă veșnicia“ și, așteptând
„pedeapsa cuvenită“, se îndoiește că duce viața potrivită cu
dogmele creștine, așa că roagă divinitatea să-l ierte: Doamne fii
tare și mă iartă / de necredința ce mă doare... Deși clamează
că nimic „nu e mai urât decât
normalul“ și că o „clipă costă
cât o viață“, nu face prea multe
ca să evite iminenta „prăbușire
în golul absolut“, ci, dimpotrivă,
ca „Banii din seifuri/ încearcă
albul prostiei/ în pură lipsă
mentală“, riscând să-și piardă
mântuirea.
Născut în „zodia
îngerului / cu cap de fier, trup de
lemn / și sânge de tămâie“ a cam
ratat „încet și sigur totul“, dar
dacă se va lua în serios ca poet,
nu e exclus să lase o urmă mai
vizibilă decât aceasta, deși, după
cum opinează, „Nu atingi
nemurirea / din lipsă de spațiu“.
Prin miracolul nașterii, Domnul să vă pună în inimi bucurie,
sănătate și împliniri alături de cei dragi!
Sărbători fericite!
13 Plus13 Plus
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
67
Criticul Petre ISACHI vă propune spre lectură:
13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015
68
Horia VINTILĂ
”Anticomunismul meu de totdeauna,
căruia i-am rămas fidel chiar după acordarea
Premiului Goncourt, a fost creştinismul meu,
credinţa mea în om"