Luceafărul este cel mai reprezentativ poem eminescian, datând din perioada berlineză, fiind

publicat pentru prima dată în 1883 în „Almanahul Societății Cultural-Literare”, România jună .

Se încadrează în specia literară a poemului, specia de interferență a epicului cu liricul, de

întindere relativ mare, cu un caracter alegoric, avand având la bază filozofia lui Schopenhauer, filozofia

greacă a lui Platon și Aristotel și mitologia hindică.

Mișcare artistică și literară, romantismul, a apărut la începutul secolului al XIX-lea în Franța cu

extindere în întreaga lume, ca o reacție împotriva clasicismului și a regulilor lui formale, promovând cultul

naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie.

Viziunea romantică despre lume a poetului este dată de temă, relația geniu-societate, de

structură, de alternanta dintre planul terestru si cel cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafărul,

noaptea, visul), de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel) și de metamorfozele lui Hyperion.

Tema poemului este romantică și constituie iubirea imposibilă dintre doi reprezentanți ai unor

lumi diferite. Într-un plan îndepărtat, tema este condiția omului de geniu într-o lume limitată, idee

preluată din filozofia lui Schopenhauer.

Titlul poemului este alcătuit din substantivul propriu Luceafărul utilizat cu sens conotativ,

sugerând ascensiunea sau dorința omului comun de a atinge absolutul. Titlul unește două mituri: unul

românesc, al stelei călăuzitoare; și altul grecesc, a lui Hyperion, sugerând prin aceasta natura duală a

personajului de tip romantic.

Referitor la structură, poemul conține 98 de strofe, distingându-se în ansamblul său 4 tablouri

poetice.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze

ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se realizează în cele patru tablouri ale

poemului, astfel: cele două planuri interferează în primul și ultimul tablou, pe când tabloul al doilea

reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar tabloul al treilea e consacrat planului

cosmic.

Primul tablou al poemului surprinde o minunată poveste de iubire dintre Luceafăr și fata de

împărat. Atmosfera se află în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură

romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin

motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificația alegoriei este că fata

pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității.

În tabloul al doilea, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin,

înfățișează repeziciunea cu care se stabileste legătura sentimentală între exponenții lumii terestre.

Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin

este realizat în antiteză cu portretul Luceafărului pentru care motivele și simbolurile romantice erau

desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea

Tabloul al treilea redă călătoria astrală a Luceafărului spre Demiurg și constituie cheia de boltă a

poemului. Acest tablou poate fi divizat în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu

Demiurgul, și eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos, adică de viață, de

stingere, și este numit Hyperion, nume de sugestie mitologică. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege

de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu. Demiurgul

refuză cererea lui Hyperion pentru că el face parte din spațiul astral al cosmosului, iar desprinderea sa ar

duce din nou la haos.

În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea, imaginarul poetic se nuanțează printr-un peisaj tipic

eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume sub crengile de tei înflorite, în singurătate

și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declarația de dragoste a lui Cătălin, iubirea lui

pătimașă exprimată prin metaforele: ”noaptea mea de patimi”, ”durerea mea”, ”iubirea mea de-ntâi”,

”visul meu din urmă”, îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului.

În finalul poemului, fata de împărat îl vede pe Luceafăr și-l invocă, cerându-i de această dată să-i lumineze

norocul: ”Cobori în jos, luceafăr blând, /Norocu-mi luminează!”. La auzul invocației Luceafărul nu se mai

întrupează ca ”alte dăți”, însă îi adresează pe un ton distant și ironic replica: ”Ce-ți pasă ție chip de lut

/Dac-oi fi eu sau altul. Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență

nepieritoare. Omul comun, incapabil să-și depășească limitele rămâne ancorat în cercul strâmt, simbol al

vremelniciei, iar geniul atinge starea de perfectă liniște sufletească obținută prin detașarea de frământările

lumii.

În finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din

constatarea că relatța om-geniu este incompatibilă.

Muzicalitatea elegiacă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată și de particularitățiile prozodice:

măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată, sunt prezente asonanțele și rima

interioară.

În încheiere, în opinia mea, poezia se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin motive,

prsonaje excepţionale în situaţii excepţionale, antitezele real-ireal, terestru-cosmic, masculin-feminin, și

prin amestecul de genuri şi specii.Considerat o capodopera ,cu o mare incarcatura filozofica si

emotionala,sinteza de liric, epic si dramatic, poemul romantic Luceafărul reprezintă apogeul creației

eminesciene.