Upload
raicea-ionut-gabriel
View
817
Download
7
Embed Size (px)
Citation preview
Introducere: simbolurile
Cultele orientale păgâne, dar și creștinismul, se folosesc de simboluri și mituri pentru a anima atât
trăirile sentimentului religios, cât și credința adoratorilor într-o posibilă comuniune cu Divinitatea. Vom
vedea că atât păgânismul, cât și creștinismul vor folosi aceleași simboluri, dar cu funcții și semnificatii
specifice fiecărui cult în parte. Pentu apologeții creștini, mari apărători ai creștinismului, (Sf. Iustin
Martirul și Filosoful, Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen) imaginile erau încărcate de semne și
mesaje. Revelația pe care o aducea credința nu anula semnificațiile "primare" ale imaginilor ; ea
numai adăuga o nouă valoare.
[modificare]Arborele cosmic sau Pomul vieții: simbolistica generală
Din multitudinea simbolurilor creștinismului timpuriu, prezente în operele apologeților creștini voi
analiza Arborele cosmic-Pomul vieții. Este unul dintre cele mai bogate și mai răspândite
simboluri. Mircea Eliade distingea șapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera
exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veșnică regenerare. Simbol al
vieții în contiună evoluție, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de
față, al moralității iudeo-creștine. Pe de altă parte, el slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al
evoluției cosmice: moarte și regenerare, înlesnește comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului:
cel subteran, prin rădăcini; suprafața pământului, prin trunchi și crengile de jos ; înaltul, prin ramurile
dinspre vârf.
Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit ca un simbol
al raporturilor ce se stabilesc între pământ și cer. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult
decât atât, acest arbore central care, prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de
la cosmos până la om, este în mod necesar și arbore al vieții. Pomul vieții are drept sevă roua
cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din nemurire. Așa fac fructele
pomului vieții din grădina Raiului care sunt 12 la număr.
[modificare]Arborele cosmic în tradiția creștină: Crucea Răstignirii
Originea mitului arborelui vieții și a arborelui cunoașterii se află în cultura egipteana, cu mult inainte de
apariția creștinismului. Biserica creștina le-a preluat și le-a reinterpretat simbolul în concordanța cu
ambițiile ei doctrinale. În tradiția creștină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos.
Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui și răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieții este
asociat cu manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri între arborele
primului legământ (pomul vieții) despre care vorbește Facerea, și arborele crucii, sau arborele noului
legământ, care mântuiește omul. Isus însuși este Pomul Vieții, leacul bolii păcatului și morții.
La începutul Facerii este descrisă creația lumii vegetale: "Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din
pământ tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era
pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului". Cunoașterea îi aparține divinității, făcând obiectivul
unei interdicții divine. Din lipsă de discernământ omul încalcă interdicția divină, culegând fructul oprit.
El își descoperă noua condiție: este vulnerabil, gol, sortit suferinței și morții. Este alungat din Rai, luat
de lângă pomul vieții, care este copacul nemuririi. Legământul cu veșnicia este încălcat, iar legătura
este restabilită odată cu venirea Fiului în lume, pentru a elibera omul de păcat. Acesta sădește
Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a murit și a înviat.
Astfel, crucea, înălțată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea imagine a
arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creștină apare frecvent imaginea crucii cu frunze
sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărțirea primelor două ramuri simbolistica furcii și a
reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului și a dualului.
De remarcat e că Însuși Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a lumii, scară.
[modificare]Simbolul "sădirii" în literatura iudeo-creștină
O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creștine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia Biserica.
Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul Testament cât și
în Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălțarea lui Isaia este vorba de "plantația care o vor fi
plantat cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis "Teoforul") prezintă de două ori
cuvântul "sădire": "îndepărtați-vă de buruieni pe care nu le cultivă Iisus Hristos pentru că ele nu sunt
sădite de Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiți de plantele rele parazite ; ele poartă un fruct care aduce
moartea; acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1). Odele lui Solomon prezintă texte
semnificative: "Fericiți, Doamne, cei ce sunt sădiți în pământul tău și pentru care este un loc în raiul
tău", căci, "temeliile mele au fost puse în mâna Domnului căci El este Cel care m-a sădit. El a pus
rădăcina, a întărit-o ... și fructele Sale există în vecii vecilor... Dar Domnului îi revine slava sădirii și
culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei Sale, a frumuseții sădirii Sale" (XXXVIII,17-21).
Toate aceste texte evocă același simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea este
sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire reprezintă
Biserica alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ. Sădirea lor în Rai
corespunde Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade diferite opera
Tatălui, a Domnului, a Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu le-a sădit. Este
vorba de tema catehezei iudeo-creștine, moștenită din cateheza evreiască care apare deopotrivă în
iudeo-creștinismul ortodox ca și în cel heterodox.
Această temă este prezentă în opera apologeților greci și latini. La Tertullian sădirea desemnează
realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu și cuprinde mlădițele numeroase care sunt din
belșug în tot Raiul: "profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu ești în fața lui Dumnezeu decât
o <picătură mică dintr-un vas, un grăunte de pulbere dintr-o arie, o ulcică în mâna olarului> poți deveni
acel arbore <care se plantează la marginea apelor și, cu frunze neveștejite, rodește la vremea sa>,
care nu va vedea nici focul nici securea". Aceeași idee este prezentă la Clement Alexandrinul, apoi
la Origen, Ciprian al Cartaginei și la alți apologeți.
Textele menționate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoțită de simbolistica butucului, a
mlădițelor și vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se
leagă de cateheza baptismală iudeo-creștină ea însăși inspirată din cateheza evreiască. În
creștinismul ulterior tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care
am întâlnit-o deja. Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creștinii sădiți
prin botez.
[modificare]Interferențe simbolice
Tema lui Hristos ca pom al vieții interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea
creștinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul și
Filosoful, Hermas și alții.
Astfel, Iustin Martirul și Filosoful spune că: "Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va
veni iarăși plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieții care se zice că fusese plantat în Rai"; iar în altă
parte: "și va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care își va da roada sa și frunza sa nu
va cădea și toate câte va face îi vor prospera lui".
Iar Clement Alexandrinul spune că: "astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-o
<pomul vieții> care a fost sădit în paradis; acest paradis poate fi și lumea în care au fost sădite toate
cele ce au fost create".
La Hermas creștinii sunt asemenea arborilor : "arborii aceștia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei
lumi (...); în lumea aceasta nu se pot cunoaște nici drepții, nici păcătoșii, ci sunt asemenea unii cu alții.
Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele și nu se pot cunoaște care sunt
uscați și care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaște în veacul acesta nici drepții nici păcătoșii ci toți
sunt la fel". De aceea, "pomii care înmuguresc sunt drepții care au să locuiască în veacul viitor, căci
veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepți, iar pentru cei păcătoși iarnă (...); căci, precum vara se
arată în chip lămurit roadele fiecărui pom și se cunosc ce fel sunt, astfel și roadele celor drepți vor fi
date pe față și toate vor fi aflate bune în veacul acela".
Așadar, din cele prezentate până aici vedem interferența celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al
Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieții ca figură a lui Hristos. Dar toate acestea
aparțin aceluiași ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreștin și la iudeo-creștinism.
[modificare]Motivul Pomului vieții pe monumente funerare din partea dobrogeană a Moesiei Inferior
După ce am precizat semnificațiile atribuite de apologeții greci și latini din mediul greco-roman și
iudeo-creștin, în continuare vom analiza monumentele din partea dobrogeană a Moesiei Inferior care
au reprezentate motivul "Pomului vieții".
Din acest teritoriu provin șapte astfel de monumente, toate funerare, dintre care cinci de la Tomis, iar
două de la Capidava. Șase dintre acestea sunt scrise pe monumente de marmură și una singură pe
calcar. În ceea ce privește limba inscripțiilor, patru sunt în limba greacă, iar celelalte trei în limba
latină. Din punct de vedere cronologic cea mai timpurie provine de la Tomis și datează din secolul I
d.Hr., iar cinci sunt datate la sfârșitul veacului al II-lea d.Hr. și începutul celui următor, iar la una dintre
ele cronologia este incertă.
Stelele descoperite în Moesia Inferior pun în valoare din punct de vedere plastic și cultural un personaj
călare numit "erou" sau "Cavalerul Trac". Acest Cavaler Trac apare reprezentat când la pas, când la
galop, singur sau însoțit de alte personaje, divinități, adoratori sau animale. Cavalerul îndeplinește
diferite acțiuni într-un spațiu în care apar, de regulă, un altar și pomul pe care se încolăcește un șarpe.
Îl vedem, de asemenea, cu hlamida în vânt, că se avântă cu o lance să vâneze mistrețul. De obicei,
este însoțit de un câine. Originea tracică a acestui cavaler, de presupus un zeu chtonic, aniconic, sau
în curs de antromorfizare este discutată, dar s-a precizat că tipul plastic este de origine greco-
elenistică. Cavalerul care s-a bucurat de o devoțiune specială încă din epoca elenistică are o zeitate
protectoare, prin excelență, atotputernică, simbol al nemuririi și al victoriei forțelor binelui asupra celor
ale răului și morții, considerat de credincioșii epocii romane dominus (lat. "stăpân"), aeternus(lat.
"veșnic"), sanctus (lat. "sfânt"), invictus (lat. "neînvins"), ktistes (gr. "întemeietor"); așadar atribute și
epitete întâlnite mai apoi și în doctrina creștină, care au putut facilita adoratorilor înțelegerea acesteia
din urmă.
Calul considerat animal solar, apare ca un simbol al imortalității; el evocă apoteoza defunctului,
eroizarea lui. Aceasta este una dintre explicațiile frecvenței reprezentării cavalerului pe altarele
funerare. Credința în nemurire, în viața de apoi, putea fi eventual înfățișată și prin lupta călărețului
împotriva animalului.
De remarcat este că șarpele ne face să ne gândim la un zeu vindecător, iar arborele, căruia îi este
juxtapus altarul de sacrificiu, pare a fi de asemenea sacralizat de reptilă ca un arbore al vieții având o
conotație biblică.
Pomul spre care se îndreaptă cavalerul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axă verticală a
lumii, simbolizează în tradiția creștină crucea răstignirii lui Iisus Hristos; cu alte cuvinte crucea făcută
din lemnul pomului cunoștinței binelui și răului este identificată sau se substitue Arborelui cosmic ca
axă ce unește lumea terestră de cea celestă. Ea este descrisă ca un arbore veșnic ce stă în mijlocul
cerului și al pământului sprijinind cu tărie universul; este arborele vieții plantat pe Golgota pentru a
desăvârși actul esențial al noii Teologii: prin moarte mântuirea omenirii, biruința vieții asupra morții și a
păcatului, câștigarea nemuririi.
Așadar, cultul cavalerului, prin conținutul lui teologic și iconografic, a vehiculat idei și valori inclusiv
privitoare la valorile vieții apropiate sau compatibile cu doctrina creștină, făcând posibilă înțelegerea și
însușirea mai rapidă a acesteia de către populația locală.
În ultimă instanță, comuniunea ideilor și simbolurilor a reprezintă, după cum am văzut, un aspect
esențial al așa-numitei praeparatio evangelica. Punerea în discuție a acestor imagini-simbol
evidențiază moștenirea spiritualității păgâne și contribuția culturii antice la formarea intelectuală și
spirituală a creștinismului.
[modificare]Bibliografie
Mircea Eliade, Imagini și simboluri, București, 1994.
Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular, București, 1997.
Jean Danielou, Simboluri creștine primitive, Oradea, 1998.
Radu Turcan, Cultele orientale în lumea romană, București, 1995.
Dicționar de mitologie, București, 1982.
Meslin Michel, Știința religiilor, București, 1993.
D.Tudor (coordonator), Enciclopedia civilizației romane, București, 1982.
Părinți și Scriitori Bisericești (PSB - colecție), vol.I,II,III,IX, București, 1984.
The tree of life (Heb. עץ החיים Etz haChayim) in the Book of Genesis is a tree planted by the Abrahamic
God in midst of the Garden of Eden (Paradise), whose fruit gives everlasting life, i.e. immortality. Together
with the tree of life, God planted the tree of the knowledge of good and evil (Genesis 2:9). According to
some scholars, however, these are in fact two names for the same tree.[1]
In the biblical story, the serpent, who is regarded as Satan in Christianity but not in Judaism, tempted Eve
into eating a fruit from the tree of the knowledge of good and evil. Eve and Adam both ate the fruit, despite
God's warning to Adam that "in the day that you eat from it you shall surely die" (Genesis 2:17). As a
consequence of their transgression, the land, the Serpent, Adam, and Eve were each cursed by God. To
prevent them access to the tree of life, God cast Adam and Eve out of the Garden of Eden:
And the Lord God said, "The man has now become like one of us, knowing good and evil. He must not be
allowed to reach out his hand and take also from the tree of life and eat, and live forever." (Genesis 3:22) [2]
In the Book of Revelation, a Koine Greek phrase xylon (tēs) zōës, ξύλον (τῆς) ζωής, is mentioned three
times. This phrase, which is also used for the Genesis tree of life in the Ancient Greek translation of the Old
Testament, literally means "wood of (the) life". It is translated in nearly every English Bible version as "tree
of life", see Revelation 2:7,22:2, and 22:19.
The tree of life is represented in several examples of sacred geometry and is central in particular to
the Kabbalah (the mystic study of the Torah), where it is represented as a diagram of ten points.
Analysis
Serpents, trees and fruit are important symbols in the religion of Jews, Christians, and Muslims. These
symbols are also found in the Norse saga of the ash tree Yggdrasil, where the tree provides a magical
springwater of knowledge. In opposition to the serpent (immortality), is the eagle and hawk. There is a
similar mythology in China, where a carving of a tree of life depicts a bird and a dragon - in Chinese
mythology, the dragon often represents immortality. James Frazer in his book The Golden Bough (1890)
attempts to give a coherent unified account of a number of religious myths and symbols, whilst Ioan P.
Couliano provides an analysis of the symbolism in The Tree of Gnosis (1991), and there are a multiplicity of
interpretations existing concerning the Kabbalah's tree of life (Sephiroth).
It should be noted that the tree of life and the tree of knowledge are not the same (Genesis 2.9), and that
prohibition of eating the fruit only concerns the latter (Gen. 2.17). That Adam or Eve could eat of the tree of
life only becomes a concern to God after they have consumed fruit from the tree of knowledge (Gen. 3.22).
Although with some variation, orthodox Judaism and Christianity have interpreted the Genesis 3 account, in
its most basic form, as follows:
Genesis 2 ends with the creation of Adam and Eve and their blissful state of innocence (they are one
flesh, v. 24; and not ashamed of their nakedness, v. 25).
Gen. 3.1 introduces the "crafty" serpent who speaks to Eve and creates doubt by questioning God's
interdiction from eating the fruit of the tree of the knowledge of good and evil. The serpent states that
its fruit would impart divine wisdom rather than death, specifically, that she would be like God (Gen.
3.5).
Adam and Eve are both deceived and after eating the fruit their eyes are opened and their first reaction
is shame (they proceed to cover their nakedness, v. 7), then fear (they flee God's presence, v. 8).
God converses with Adam and curses him (very hard labour), Eve (pain of childbirth) and the serpent
(removing its legs) for their transgressions (Gen. 3.9-21). Only in Gen. 3.22 does God express concern
about the tree of life and banishes Adam and Eve from Eden.
Many midrashim and other rabbinic commentaries have attempted to explicate and clarify the rather
enigmatic creation account. Gnostic thought marks an important departure from this interpretation and often
is its complete inversion. It views the serpent in a positive light, attributing to him benevolence toward
humanity and portraying the God of creation (Elohim, later referred to as YHWH-Elohim) as evil, deceitful
and selfish. YHWH in particular is portrayed as evil and considered a demiurge. In the Modern Era, Gnostic
interpretations have made headway largely due to an increased interest in mysticism, esotericism and the
gradual rejection of orthodox authority. John Milton offers the most ambiguous Eve, as she embodies both
the rebel flair of Satan, whom the historical Milton is identifiable with, and also the loyalty owed to God.
For Byron, she was a hero.
The tree of life and tree of knowledge have both been interpreted[who?] as forms of world tree motif which
recurs in several religions and mythologies.[3]
[edit]Eastern Christianity
The Eastern Orthodox Church has traditionally understood the tree of life in Genesis as a prefiguration of
the Cross, which humanity could not partake of until after the incarnation, death and resurrection of Jesus.[4]
One of the hymns chanted during the forefeast of the nativity of Christ says:
Make ready, O Bethlehem, for Eden hath been opened for all. Prepare, O Ephratha, for the tree of life hath
blossomed forth in the cave from the Virgin; for her womb did appear as a spiritual paradise in which is
planted the divine Plant, whereof eating we shall live and not die as did Adam. Christ shall be born, raising
the image that fell of old.[5]
The cross of Christ is also referred to as the tree of life, and in the service books, Jesus is sometimes
likened to a "divine cluster" of grapes hanging on the "Tree of the Cross" from which all partake in Holy
Communion.
This theme is also found in Western Christianity. By way of an archetypal example consider Bonaventure's
"biography" of the second person of the Trinity, entitled "The Tree of Life." [see Cousins, The Classics of
Western Spirituality Series][citation needed]
[edit]Western Christianity
Until the Enlightenment, the Christian church generally gave biblical narratives of early Genesis the weight
of historical narratives. In the City of God (xiii.20-21), Augustine of Hippo offers great allowance for
"spiritual" interpretations of the events in the garden, so long as such allegories do not rob the narrative of
its historical reality. However, the allegorical meanings of the early and medieval church were of a different
kind than those posed by Kant and the Enlightenment. Precritical theologians allegorized the genesis
events in the service of pastoral devotion. Enlightenment theologians (culminating perhaps in Brunner and
Niebuhr in the twentieth century) sought for figurative interpretations because they had already dismissed
the historical possibility of the story.
Others sought very pragmatic understandings of the tree. In the Summa Theologica (Q97), Thomas
Aquinas argued that the tree served to maintain Adam's biological processes for an extended earthly animal
life. It did not provide immortality as such, for the tree, being finite, could not grant infinite life. Hence after a
period of time, the man and woman would need to eat again from the tree or else be "transported to the
spiritual life." The common fruit trees of the garden were given to offset the effects of "loss of moisture"
(note the doctrine of the humors at work), while the tree of life was intended to offset the inefficiencies of the
body. Following Augustine in the City of God (xiv.26), “man was furnished with food against hunger, with
drink against thirst, and with the tree of life against the ravages of old age.”
John Calvin (Commentary on Genesis 2:8), following a different thread in Augustine (City of God, xiii.20),
understood the tree in sacramental language. Given that humanity cannot exist except within a covenantal
relationship with God, and all covenants use symbols to give us "the attestation of his grace", he gives the
tree, "not because it could confer on man that life with which he had been previously endued, but in order
that it might be a symbol and memorial of the life which he had received from God." God often uses
symbols - He doesn’t transfer his power into these outward signs, but "by them He stretches out His hand to
us, because, without assistance, we cannot ascend to Him." Thus he intends man, as often as he eats the
fruit, to remember the source of his life, and acknowledge that he lives not by his own power, but by God’s
kindness. Calvin denies (contra Aquinas and without mentioning his name) that the tree served as a
biological defense against physical aging. This is the standing interpretation in modern Reformed theology
as well.
[edit]Church of Jesus Christ of Latter Day Saints
According to the Book of Mormon, the prophet Lehi is shown the tree of life in a dream or vision before he
leaves Jerusalem, between 600 and 592 BC. Lehi described the tree as "a tree, whose fruit was desirable
to make one happy." (1 Nephi 8:10)
Lehi's son, Nephi, is also shown the vision sometime later. This is recounted in 1 Nephi 11:8-11, "And it
came to pass that the Spirit said unto me: Look! And I looked and beheld a tree; and it was like unto the
tree which my father had seen; and the beauty thereof was far beyond, yea, exceeding of all beauty; and
the whiteness thereof did exceed the whiteness of the driven snow. And he said unto me: What desirest
thou? And I said unto him: To know the interpretation thereof." Nephi is then shown in vision Mary with the
baby Jesus in her arms, after which the Spirit says "Behold the Lamb of God, yea, even the Son of the
Eternal Father! Knowest thou the meaning of the tree which thy father saw? And I answered him, saying:
Yea, it is the love of God, which sheddeth itself abroad in the hearts of the children of men; wherefore, it is
the most desirable above all things. And he spake unto me, saying: Yea, and the most joyous to the soul."
(1 Nephi 11:21-23)
As stated in the above quotation, the tree of life is interpreted to represent "the love of God". The fruit is also
described in 1 Nephi 15:36 as being "the greatest of all the gifts of God", and in Doctrine and Covenants
6:13and Doctrine and Covenants 14:7, salvation and eternal life are described as being "the greatest of all
the gifts of God". The vision is thus interpreted to mean that those who go through their earthly life holding
fast to the gospel of Jesus Christ (represented by an iron rod leading through a mist of blackness, 1 Nephi
8:19-24) will be able to be redeemed through the grace of God and achieve salvation and eternal life.
Through this they might be able to have joy and happiness, as Lehi and the Spirit explained that the fruit
was "desirable to make one happy" and "joyous to the soul".
Tree of life
The concept of a tree of life has been used in science, religion, philosophy, and mythology. A tree of life is
a common motif in various world theologies, mythologies, and philosophies. It alludes to the interconnection
of all life on our planet and serves as a metaphor for common descent in the evolutionary sense. The
term tree of life may also be used as a synonym for sacred tree.[1]
The tree of knowledge, connecting to heaven and the underworld, and the tree of life, connecting all forms
of creation, are both forms of the world tree or cosmic tree, according to the Encyclopædia Britannica,[2] and
are portrayed in various religions and philosophies as the same tree.[3]
Cristianity
In addition to the Hebrew Bible verses, the tree of life is symbolically described in the Book of Revelation as
having curing properties: "the angel showed me the river of the water of life, as clear as crystal, flowing from
the throne of God and of the Lamb down the middle of the great street of the city. On each side of the river
stood the tree of life, bearing twelve crops of fruit, yielding its fruit every month. And the leaves of the tree
are for the healing of the nations." (Revelation 22:1-2)
In Catholic Christianity, the Tree of Life represents the immaculate state of humanity free from corruption
and Original Sin before the Fall. Pope Benedict XVI has said that "the Cross is the true tree of life." [6] Saint
Bonaventure taught that the medicinal fruit of the Tree of Life is Christ himself.[7] Saint Albert the Great
taught that the Eucharist, the Body and Blood of Christ, is the Fruit of the Tree of Life.[8]
In Eastern Christianity the tree of life is the love of God.[9]
[edit]The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints
Main article: Tree of life vision
The tree of life appears in the Book of Mormon in a revelation to Lehi (see 1 Nephi 8:10). It is symbolic of
the love of God (see 1 Nephi 11:21-23). Its fruit is described as "most precious and most desirable above all
other fruits," which "is the greatest of all the gifts of God" (see 1 Nephi 15:36). In another scriptural book,
salvation is called "the greatest of all the gifts of God" (see Doctrine and Covenants 6:13). In the same book
eternal life is also called the "greatest of all the gifts of God" (see Doctrine and Covenants 14:7). Because of
these references, the tree of life and its fruit is sometimes understood to be symbolic ofsalvation and post-
mortal existence in the presence of God and his love.
Tree of the knowledge of good and evilThe Tree of the knowledge of good and evil (Hebrew: ר�ע� עת טו�ב ו� ,Etz haDaat tov V'ra / ע�ץ הד
) is one of two trees in the story of the Garden of Eden in Genesis 2-3, along with the Tree of life. The
Mercer Dictionary of the Bible speculates the knowledge the tree gave humankind was sexual awareness.[1]
Origins
A cylinder seal, known as the Temptation seal, from post-Akkadian periods in Mesopotamia (c. 23rd-22nd
century BCE), has been linked to the Adam and Eve story. Assyriologist George Smith (1840-
1876) describes the seal as having two facing figures (male and female) seated on each side of a tree,
holding out their hands to the fruit, while between their backs is a serpent, giving evidence that the Fall of
man legend was known in early times of Babylonia.[2]
[edit]Composition of the text
The phrase in Hebrew: ר�ע� tov V'ra, translatable as good and evil, may be an example of the type / טו�ב ו
of figure of speech known as merism. This literary device pairs opposite terms together, in order to create a
general meaning; so that the phrase "good and evil" would simply imply "everything". It is equivalent to the
Egyptian expression evil-good which is indeed normally employed to mean "everything". In Greek literature,
the concept is also used by Telemachus, "I know all things, the good and the evil" (Od.20:309-10).[3] However, given the context of disobedience to God, other interpretations of the implications of this phrase
also demand consideration.
[edit]Interpretations
[edit]Judaism
In Jewish tradition, the Tree of Knowledge and the eating of its fruit represents the beginning of the mixture
of good and evil together. Before that time, the two were separate, and evil had only a nebulous existence
in potentia. While free choice did exist before eating the fruit, evil existed as an entity separate from the
human psyche, and it was not in human nature to desire it. Eating and internalizing the forbidden fruit
changed this and thus was born the yeitzer hara, the Evil Inclination.[4][5]
Rashi notes[6] that the first sin came about because Eve added an additional clause to the Divine command:
"Neither shall you touch it." [By saying this, Eve] added to the command, and thereby came to
detract [from it]. This is as it is written [Proverbs 30:6], "Do not add to His Words."
In the Talmud, several opinions are proposed as to the identity of the fruit:
Rabbi Meir says that the fruit was a grape, made into wine.[7] The Zohar explains similarly that
Noah attempted (but failed) to rectify the sin of Adam by using grape wine for holy purposes.[8] The
midrash states that the fruit was grape,[9] or squeezed grapes (perhaps again alluding to wine).[10]
Rabbi Nechemia says that the fruit was a fig, as it was from fig leaves that God made garments for
Adam and Eve upon expelling them from the Garden: "By that with which they were made low
were they rectified."[7]
On the other hand, Rabbi Yehuda proposes that the fruit was wheat, because "a babe does not
know to call its mother and father until it tastes the taste of grain."[7] On this, Tosafot there explains,
"And this is called the Tree of Knowledge."
In Kabbalah, the sin of the Tree of Knowledge (called Cheit Eitz HaDa'at) brought about the great task
of beirurim, sifting through the mixture of good and evil in the world to extract and liberate the sparks of
holiness trapped therein.[11] Since evil has no independent existence, it depends on holiness to draw
down the Divine life-force, on whose "leftovers" it then feeds and derives existence.[12] Once evil is
separated from holiness through beirurim, its source of life is cut off, causing the evil to disappear. This
is accomplished through observance of the 613 commandments in the Torah, which deal primarily with
physical objects wherein good and evil are mixed together.[13][14][15] Thus, the task of beirurim rectifies
the sin of the Tree and draws the Shechinah back down to earth, where the sin of the Tree had caused
Her to depart.[16][17]
Christianity
In Christian theology, consuming the fruit of the tree of knowledge was the original sin committed by Adam
and Eve that subsequently became known as the Fall of man in Genesis 2-3.
In Catholicism, Augustine of Hippo taught that the tree should be understood both symbolically and as a
real tree - similarly to Jerusalem being both a real city and a figure of Heavenly Jerusalem.[18] Augustine
underlined that the fruits of that tree were not evil by themselves, because everything that God created was
good (Gen 1:12). It was disobedience of Adam and Eve, who had been told by God not to eat of the tree
(Gen 2:17), that was obnoxious and caused disorder in the creation,[19] thus humanity inherited sin and guilt
from Adam and Eve's sin.[20]
In Western Christian art, the fruit of the tree is commonly depicted as the apple, which originated in central
Asia. This depiction may have originated as a Latin pun: by eating the malum (apple), Eve
contracted mālum (evil).[21] or simply because of religious artists' poetic licence.
Les arbres de vie gravés, peints, brodés, imprimés ou sculptés existent depuis le début de l'Histoire.
Ils semblent symboliser la force de la vie et ses origines, l'importance des racines et le développement
de la Vie. Ils sont parfois associés à des personnages et/ou à des animaux (oiseaux, mammifères).
L'arbre de la connaissance et le chandelier à 7 branchespourraient en être des variantes selon
certaines interprétations.
Dans la Bible[modifier]
Un arbre de la sorte est mentionné au début de la Genèse (Ge 3:24). Il donne l'immortalité. Il est à ne
pas confondre avec l'arbre de la connaissance du bien et du mal. Cet arbre est aussi mentionné
plusieurs fois dans l'Apocalypse (Ap. 2,7 ; Ap. 22,14 ; Ap. 22,19).
Les chrétiens ont souvent assimilé la croix du Christ avec l'arbre de vie car, comme lui, elle donne vie
à l'humanité. L'arbre de vie est parfois rattaché à la Menorah du temple de Jérusalem.
Árbol de la vida
El concepto de Árbol de la vida como árbol de muchas ramas que ilustra la idea de la vida en la
tierra, se ha utilizado en la ciencia, la religión, la filosofía, la mitología, y en otras áreas. El Árbol de la
vida tallado, pintado, bordado o impreso ha existido desde el comienzo de la historia.
Un Árbol de la vida puede referirse a:
1. un motivo en las teologías, mitologías y filosofías de distintas partes del mundo;
2. un concepto místico en alusión a la interconexión de toda la vida en nuestro planeta; y
3. una metáfora de la descendencia común en el sentido de la evolución.
Generalmente, simboliza el poder de la vida y sus orígenes, la importancia de las raíces y el
desarrollo de la vida. Se asocia a veces con las personas y / o animales (aves, mamíferos).
Según la Enciclopedia Británica, el árbol del conocimiento, que une el cielo y el inframundo, y el árbol
de la vida, que conecta todas las formas de creación, son formas del árbol del mundo o árbol
cósmico.1 Para algunos pensadores, el árbol de la vida y el árbol del conocimiento del bien y del mal,
representado en diversas religiones y filosofías, son el mismo árbol.2
Biblia Hebrea / Cristianismo
Etz Chaim, en hebreo para "Árbol de la vida", es un término común usado en el judaísmo. La
expresión, que se encuentra en el Libro de los Proverbios, en sentido figurado se aplica a
la Torá misma. Etz Chaim es también un nombre común para yeshivás y sinagogas, así como
para obras de la literatura rabínica. También se utiliza para describir a cada uno de los postes de
madera a la que se adjunta el pergamino de un Sefer Torá. El misticismo judío muestra el Árbol
de la vida en forma de diez nodos interconectados, como una parte importante de la Cábala.
Como tal, se asemeja a los diez Sefirot.
El Tabernáculo y el Arca de la Alianza fueron de madera de acacia o de una variedad de acacia.
Tradicionalmente, la zarza ardiente, se creía que era de acacia. Muchos cristianos consideran la
acacia el árbol de la vida.
Ezequiel 47:12 dice: "A lo largo del río, en ambas orillas, crecerán toda clase de árboles frutales
con hojas que nunca se marchitan y los frutos nunca se malogran, dará frutos nuevos cada mes,
porque esta agua viene del santuario. Y su fruto será bueno para comer y las hojas serán
medicinales."
El Árbol de la vida se menciona en el Libro del Génesis (por ejemplo: Génesis 3:22), pero a
menudo se considera distinto del árbol del conocimiento del bien y del mal (véase la
introducción). En el cristianismo, el árbol de la vida es simbólicamente visto como Jesucristo. En
el cristianismo oriental el Árbol de la vida es el amor de Dios.4
Apocalipsis 22:2 dice: "En medio de la calle de la ciudad, en cada orilla del río estaban los
Árboles de la vida, que llevan doce frutos en un año, una en cada mes, y sus hojas son la cura
para las naciones."
" Pomul vieții era un pom, care, potrivit unor tradiții religioase, Dumnezeu l-a pus în Grădina
Edenului , cu toate " pomul cunoștinței binelui și răului .
Nell " exegeza evreiască este învățat că inițial cele două copaci au fost unite într- În urma Adam a
despărțit radacinile.
Anterior, păcatul originar lui Adam a crescut tot mai mare de la un nivel la superiorul său, în legătură
cu Arborele Vieții snatching continuu secretele și modul de înțelepciune celeste.
Potrivit multe comentarii exegeza evreiască a Torei este legătura strânsă între pomul vieții și rodii .
prea, Tora în sine este numit Pomul Vieții .
" Geneza 2:9: ". Atunci Domnul Dumnezeu a făcut să crească din pământ la fiecare pom de dorit să vederii
cuiva și bun de mâncat și, de asemenea, pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului"
Geneza 2:16: "Și Domnul Dumnezeu a impus această comandă pentru a omului:" Din toți pomii din grădină
puteți mânca la sațietate. Dar, așa cum pentru pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua
în care va muri în mod pozitiv. "
Interdicția de consum afectează numai pomul cunoștinței binelui și răului. Probabil, înainte de păcat
(consumatosi cu manca fructul arborelui cunoașterii binelui și răului), Adam a mâncat toate fructele, inclusiv
pomul vieții. Ca și cum ar fi fost un antidot sau pur și simplu pentru a celebra viata sau dreptul de a trăi.
Adam și Eva au mâncat din fructul arborelui cunoașterii binelui și răului, și au ieșit în întâmpinarea pedeapsa:
moartea. Pentru a recâștiga dreptul de a trăi ar putea mânca din rodul pomului vieții, dar Dumnezeu a zis:,,
Să-a pus mâna, să ia și din pomul vieții, și să mănânce, și să trăiască pentru totdeauna " ( Geneza 3.22 )
Pomul Vieții, în viziunea creștină [ edit ]
Pomul vieții apare, asociat cu ideea de a Cerului în " Apocalipsa :
" Cine are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Celui ce va birui îi voi da să mănânce
din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu " ( Apoc. 2.7 )
Și din nou, în descrierea "Noul Ierusalim", un simbol al Paradisului:
" Și în mijlocul străzii sale, și pe fiecare parte a râului se afla pomul vieții, care este de
douăsprezece fructe, și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului erau pentru vindecarea
națiuni. " ( Apocalipsa 22.2 )
" și oricine ia ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, Dumnezeu va scoate de la pomul vieții și
din cetatea sfântă, care sunt descrise în această carte. " ( Apocalipsa 22.19 )
În tradiția creștină, Arborele Vieții simbolizează Crucea lui Hristos , încă în liturgia " Înălțarea Sfintei
Cruci , în prefață, ea spune:
" În Crucea ați făcut mântuirea omului,
de unde a apărut pentru că moartea s-ar ridica dincolo de viață
și care a atras victoria arborelui, copacul a fost învins, prin Hristos, Domnul nostru. "
Louis Marie Grignon de Montfort în Secretul Mariei este devotamentul religios ca fiind "Pomul Vieții
adevărate", de a cultiva inima pentru a obține fructe Isus .
Pomul vieţii sau Arborele cosmic este un simbol religios universal şi creştin.
Arborele cosmic sau Pomul vieţii: simbolistica generală
Din multitudinea simbolurilor creştinismului timpuriu, prezente în operele apologeţilor creştini voi
analiza Arborele cosmic-Pomul vieţii. Este unul dintre cele mai bogate şi mai răspândite simboluri.
Mircea Eliade distingea şapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive,
dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare. Simbol al vieţii în
contiună evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de faţă, al
moralităţii iudeo-creştine. Pe de altă parte, el slujeşte drept simbol pentru caracterul ciclic al
evoluţiei cosmice: moarte şi regenerare, înlesneşte comuniunea între cele trei niveluri ale
cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos ;
înaltul, prin ramurile dinspre vârf.
Avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, arborele este socotit ca un
simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ şi cer. În acest sens, el are caracterul unui
centru. Mai mult decât atât, acest arbore central care, prin prezenţa şi puterea lui, acoperă întreg
domeniul gândirii de la cosmos până la om, este în mod necesar şi arbore al vieţii. Pomul vieţii are
drept sevă roua cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din
nemurire. Aşa fac fructele pomului vieţii din grădina Raiului care sunt 12 la număr.
Arborele cosmic în tradiţia creştină: Crucea Răstignirii
Originea mitului arborelui vieţii şi a arborelui cunoaşterii se află în cultura egipteana, cu mult
inainte de apariţia creştinismului. Biserica creştina le-a preluat şi le-a reinterpretat simbolul în
concordanţa cu ambiţiile ei doctrinale. În tradiţia creştină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui
Iisus Hristos. Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui şi răului, se substitue arborelui cosmic.
Pomul vieţii este asociat cu manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri
între arborele primului legământ (pomul vieţii) despre care vorbeşte Facerea, şi arborele crucii, sau
arborele noului legământ, care mântuieşte omul. Isus însuşi este Pomul Vieţii, leacul bolii păcatului
şi morţii.
La începutul Facerii este descrisă creaţia lumii vegetale: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară
din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului
era pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului". Cunoaşterea îi aparţine divinităţii, făcând
obiectivul unei interdicţii divine. Din lipsă de discernământ omul încalcă interdicţia divină, culegând
fructul oprit. El îşi descoperă noua condiţie: este vulnerabil, gol, sortit suferinţei şi morţii. Este
alungat din Rai, luat de lângă pomul vieţii, care este copacul nemuririi. Legământul cu veşnicia este
încălcat, iar legătura este restabilită odată cu venirea Fiului în lume, pentru a elibera omul de
păcat. Acesta sădeşte Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a murit şi a înviat.
Astfel, crucea, înălţată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea
imagine a arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creştină apare frecvent imaginea
crucii cu frunze sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărţirea primelor două ramuri
simbolistica furcii şi a reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului şi a dualului.
De remarcat e că Însuşi Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a lumii, scară.
Simbolul "sădirii" în literatura iudeo-creştină
O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creştine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia
Biserica. Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul
Testament cât şi în Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălţarea lui Isaia este vorba de
"plantaţia care o vor fi plantat cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis
"Teoforul") prezintă de două ori cuvântul "sădire": "îndepărtaţi-vă de buruieni pe care nu le cultivă
Iisus Hristos pentru că ele nu sunt sădite de Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiţi de plantele rele
parazite ; ele poartă un fruct care aduce moartea; acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1).
Odele lui Solomon prezintă texte semnificative: "Fericiţi, Doamne, cei ce sunt sădiţi în pământul tău
şi pentru care este un loc în raiul tău", căci, "temeliile mele au fost puse în mâna Domnului căci El
este Cel care m-a sădit. El a pus rădăcina, a întărit-o ... şi fructele Sale există în vecii vecilor... Dar
Domnului îi revine slava sădirii şi culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei Sale, a frumuseţii sădirii
Sale" (XXXVIII,17-21).
Toate aceste texte evocă acelaşi simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea
este sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire
reprezintă Biserica alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ.
Sădirea lor în Rai corespunde Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade
diferite opera Tatălui, a Domnului, a Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu
le-a sădit. Este vorba de tema catehezei iudeo-creştine, moştenită din cateheza evreiască care
apare deopotrivă în iudeo-creştinismul ortodox ca şi în cel heterodox.
Această temă este prezentă în opera apologeţilor greci şi latini. La Tertullian sădirea desemnează
realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu şi cuprinde mlădiţele numeroase care sunt din
belşug în tot Raiul: "profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu eşti în faţa lui Dumnezeu
decât o poţi deveni acel arbore , care nu va vedea nici focul nici securea". Aceeaşi idee este prezentă
la Clement Alexandrinul, apoi la Origen, Ciprian al Cartaginei şi la alţi apologeţi.
Textele menţionate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoţită de simbolistica butucului, a
mlădiţelor şi vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se
leagă de cateheza baptismală iudeo-creştină ea însăşi inspirată din cateheza evreiască. În creştinismul
ulterior tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care am întâlnit-
o deja. Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creştinii sădiţi prin botez
Interferenţe simbolice
Tema lui Hristos ca pom al vieţii interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea
creştinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul
şi Filosoful, Hermas şi alţii.
Astfel, Iustin Martirul şi Filosoful spune că: "Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va
veni iarăşi plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieţii care se zice că fusese plantat în Rai"; iar în altă
parte: "şi va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care îşi va da roada sa şi frunza sa nu
va cădea şi toate câte va face îi vor prospera lui".
Iar Clement Alexandrinul spune că: "astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-ocare
a fost sădit în paradis; acest paradis poate fi şi lumea în care au fost sădite toate cele ce au fost
create".
La Hermas creştinii sunt asemenea arborilor : "arborii aceştia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei
lumi (...); în lumea aceasta nu se pot cunoaşte nici drepţii, nici păcătoşii, ci sunt asemenea unii cu
alţii. Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele şi nu se pot cunoaşte care
sunt uscaţi şi care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaşte în veacul acesta nici drepţii nici păcătoşii ci
toţi sunt la fel". De aceea, "pomii care înmuguresc sunt drepţii care au să locuiască în veacul viitor,
căci veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepţi, iar pentru cei păcătoşi iarnă (...); căci, precum
vara se arată în chip lămurit roadele fiecărui pom şi se cunosc ce fel sunt, astfel şi roadele celor drepţi
vor fi date pe faţă şi toate vor fi aflate bune în veacul acela".
Aşadar, din cele prezentate până aici vedem interferenţa celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al
Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieţii ca figură a lui Hristos. Dar toate
acestea aparţin aceluiaşi ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreştin şi la iudeo-
creştinism.
Pomul vietii simbol mistic
Pomul vietii este un simbol puternic, cu multe intelesuri. Vazut ca un arbore batran si ramuros, el apare frecvent in filozofie si in majoritatea mitologiilor, ca:
- o sursa primordiala;
- o metafora a materializarii spiritului;
- un concept mistic al interconectarii vietii pe Pamant si in cosmos.
Dupa Encyclopaedia Britannica, copacul cunoasterii si copacul vietii sunt, ambele, forme ale
arborelui lumii. In alte surse, teologii sau mitologii, copacul vietii si pomul cunoasterii sunt unul si
acelasi.
Este binecunoscuta povestea biblica in care Adam si Eva au fost izgoniti din gradina Edenului
dupa ce au mancat din pomul cunoasterii binelui si raului. Dumnezeu crease pomul vietii in mijlocul
gradinii si le-a interzis oamenilor accesul la el dupa ce i-a alungat:
"Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamant tot felul de pomi placuti la vedere si buni de
mancare, si pomul vietii in mijlocul gradinii, si pomul cunoasterii binelui si raului." (Geneza, 2.9.)
"Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradiniii Edenului a pus niste heruvimi, cari sa
invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii." (Geneza 3.24.)
In mitologia nordica si germanica, copacul joaca un rol proeminent, aparand in numeroase
scrieri si chiar ca nume de zei. Mitologia nordica este singura care da copacului lumii un nume:
Yggdrasil. Acesta este un copac gigantic, central in cosmologia nordica, ce cuprinde toate cele noua
lumi imaginate de vechii nordici.
In mitologia egipteana, se spune ca primul cuplu, Isis si Osiris, a aparut in arborele acacia al lui
Iusaaset (bunica tuturor zeilor), pe care egiptenii antici il considerau pomul vietii, "in care se afla
viata si moartea".
Tot egiptenii aveau mitul unui sicomor sfant, ce statea in pragul dintre viata si moarte, conectand
cele doua lumi.
In mitologia chineza, copacul vietii este asociat cu pasarea phoenix si dragonul - ambele
simboluri ale reinvierii si nemuririi. O poveste taoista spune despre un arbore care face cate o para
"magica" la fiecare trei mii de ani, iar cel care o mananca devine nemuritor.
Civilizatiile precolumbiene din America centrala (maiasi, azteci, olmeci) aveau copacul lumii in
centrul cosmogoniei lor. In izvoarele istorice descoperite, arborele lumii aparea cuprinzand cele
patru directii spre punctele cardinale, precum si o axa a lumii ce delimita lumea pamanteasca de
cea a cerului si cea subpamanteana.
Si in India regasim simbolul pomului vietii. Doua varietati de ficus apar in traditia indiana, unul
reprezentand fertilitatea si celalalt nemurirea. Copacul sub care a stat Buddha cand a atins
iluminarea era un astfel de pom al vietii vesnice.
ARBORELE VIETII-ARBORELE COSMIC » Arborele cosmic sau
Pomul vieții: simbolistica gen
Arborele cosmic sau Pomul vieții: simbolistica generală
Din multitudinea simbolurilor creștinismului timpuriu, prezente în operele apologeților creștini voi analiza
Arborele cosmic-Pomul vieții. Este unul dintre cele mai bogate și mai răspândite simboluri. Mircea Eliade
distingea șapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive, dar care se
articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veșnică regenerare. Simbol al vieții în contiună evoluție,
în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de față, al moralității iudeo-
creștine. Pe de altă parte, el slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluției cosmice: moarte și
regenerare, înlesnește comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini;
suprafața pământului, prin trunchi și crengile de jos ; înaltul, prin ramurile dinspre vârf.
Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit ca un simbol al
raporturilor ce se stabilesc între pământ și cer. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult
decât atât, acest arbore central care, prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de la
cosmos până la om, este în mod necesar și arbore al vieții. Pomul vieții are drept sevă roua cerească, iar
fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din nemurire. Așa fac fructele pomului vieții din
grădina Raiului care sunt 12 la număr.
Arborele cosmic în tradiția creștină: Crucea Răstignirii
Originea mitului arborelui vieții și a arborelui cunoașterii se află în cultura egipteana, cu mult inainte de
apariția creștinismului. Biserica creștina le-a preluat și le-a reinterpretat simbolul în concordanța cu
ambițiile ei doctrinale. În tradiția creștină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos. Crucea,
lucrată din lemnul arborelui binelui și răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieții este asociat cu
manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri între arborele primului legământ
(pomul vieții) despre care vorbește Facerea, și arborele crucii, sau arborele noului legământ, care
mântuiește omul. Isus însuși este Pomul Vieții, leacul bolii păcatului și morții. La începutul Facerii este
descrisă creația lumii vegetale: "Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi
plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieții și pomul cunoașterii
binelui și răului". Cunoașterea îi aparține divinității, făcând obiectivul unei interdicții divine. Din lipsă de
discernământ omul încalcă interdicția divină, culegând fructul oprit. El își descoperă noua condiție: este
vulnerabil, gol, sortit suferinței și morții. Este alungat din Rai, luat de lângă pomul vieții, care este copacul
nemuririi. Legământul cu veșnicia este încălcat, iar legătura este restabilită odată cu venirea Fiului în
lume, pentru a elibera omul de păcat. Acesta sădește Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a
murit și a înviat.
Astfel, crucea, înălțată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea imagine a
arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creștină apare frecvent imaginea crucii cu frunze
sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărțirea primelor două ramuri simbolistica furcii și a
reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului și a dualului.
De remarcat e că Însuși Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a luminii.
Simbolul "sădirii" în literatura iudeo-creștină
O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creștine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia Biserica.
Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul Testament cât și în
Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălțarea lui Isaia este vorba de "plantația care o vor fi plantat
cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis "Teoforul") prezintă de două ori cuvântul
"sădire": "îndepărtați-vă de buruieni pe care nu le cultivă Iisus Hristos pentru că ele nu sunt sădite de
Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiți de plantele rele parazite ; ele poartă un fruct care aduce moartea;
acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1). Odele lui Solomon prezintă texte semnificative: "Fericiți,
Doamne, cei ce sunt sădiți în pământul tău și pentru care este un loc în raiul tău", căci, "temeliile mele au
fost puse în mâna Domnului căci El este Cel care m-a sădit. El a pus rădăcina, a întărit-o ... și fructele Sale
există în vecii vecilor... Dar Domnului îi revine slava sădirii și culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei
Sale, a frumuseții sădirii Sale" (XXXVIII,17-21).
Toate aceste texte evocă același simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea este
sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire reprezintă Biserica
alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ. Sădirea lor în Rai corespunde
Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade diferite opera Tatălui, a Domnului, a
Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu le-a sădit. Este vorba de tema catehezei
iudeo-creștine, moștenită din cateheza evreiască care apare deopotrivă în iudeo-creștinismul ortodox ca
și în cel heterodox.
Această temă este prezentă în opera apologeților greci și latini. La Tertullian sădirea desemnează
realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu și cuprinde mlădițele numeroase care sunt din belșug în
tot Raiul: "profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu ești în fața lui Dumnezeu decât o poți
deveni acel arbore , care nu va vedea nici focul nici securea". Aceeași idee este prezentă la Clement
Alexandrinul, apoi la Origen, Ciprian al Cartaginei și la alți apologeți.
Textele menționate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoțită de simbolistica butucului, a
mlădițelor și vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se leagă
de cateheza baptismală iudeo-creștină ea însăși inspirată din cateheza evreiască. În creștinismul ulterior
tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care am întâlnit-o deja.
Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creștinii sădiți prin botez.
Interferențe simbolice
Tema lui Hristos ca pom al vieții interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea
creștinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul și
Filosoful, Hermas și alții.
Astfel, Iustin Martirul și Filosoful spune că: "Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va veni
iarăși plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieții care se zice că fusese plantat în Rai"; iar în altă parte:
"și va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care își va da roada sa și frunza sa nu va cădea
și toate câte va face îi vor prospera lui".
Iar Clement Alexandrinul spune că: "astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-o care a
fost sădit în paradis; acest paradis poate fi și lumea în care au fost sădite toate cele ce au fost create".
La Hermas creștinii sunt asemenea arborilor : "arborii aceștia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei lumi
(...); în lumea aceasta nu se pot cunoaște nici drepții, nici păcătoșii, ci sunt asemenea unii cu alții.
Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele și nu se pot cunoaște care sunt
uscați și care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaște în veacul acesta nici drepții nici păcătoșii ci toți
sunt la fel". De aceea, "pomii care înmuguresc sunt drepții care au să locuiască în veacul viitor, căci
veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepți, iar pentru cei păcătoși iarnă (...); căci, precum vara se
arată în chip lămurit roadele fiecărui pom și se cunosc ce fel sunt, astfel și roadele celor drepți vor fi date
pe față și toate vor fi aflate bune în veacul acela".
Așadar, din cele prezentate până aici vedem interferența celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al
Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieții ca figură a lui Hristos. Dar toate acestea
aparțin aceluiași ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreștin și la iudeo-creștinism.
Motivul Pomului vieții pe monumente funerare din partea dobrogeană a Moesiei Inferior
După ce am precizat semnificațiile atribuite de apologeții greci și latini din mediul greco-roman și iudeo-
creștin, în continuare vom analiza monumentele din partea dobrogeană a Moesiei Inferior care au
reprezentate motivul "Pomului vieții".
Din acest teritoriu provin șapte astfel de monumente, toate funerare, dintre care cinci de la Tomis, iar
două de la Capidava. Șase dintre acestea sunt scrise pe monumente de marmură și una singură pe
calcar. În ceea ce privește limba inscripțiilor, patru sunt în limba greacă, iar celelalte trei în limba latină.
Din punct de vedere cronologic cea mai timpurie provine de la Tomis și datează din secolul I d.Hr., iar
cinci sunt datate la sfârșitul veacului al II-lea d.Hr. și începutul celui următor, iar la una dintre ele
cronologia este incertă.
Stelele descoperite în Moesia Inferior pun în valoare din punct de vedere plastic și cultural un personaj
călare numit "erou" sau "Cavalerul Trac". Acest Cavaler Trac apare reprezentat când la pas, când la
galop, singur sau însoțit de alte personaje, divinități, adoratori sau animale. Cavalerul îndeplinește
diferite acțiuni într-un spațiu în care apar, de regulă, un altar și pomul pe care se încolăcește un șarpe. Îl
vedem, de asemenea, cu hlamida în vânt, că se avântă cu o lance să vâneze mistrețul. De obicei, este
însoțit de un câine. Originea tracică a acestui cavaler, de presupus un zeu chtonic, aniconic, sau în curs
de antromorfizare este discutată, dar s-a precizat că tipul plastic este de origine greco-elenistică.
Cavalerul care s-a bucurat de o devoțiune specială încă din epoca elenistică are o zeitate protectoare,
prin excelență, atotputernică, simbol al nemuririi și al victoriei forțelor binelui asupra celor ale răului și
morții, considerat de credincioșii epocii romane dominus (lat. "stăpân"), aeternus(lat. "veșnic"), sanctus
(lat. "sfânt"), invictus (lat. "neînvins"), ktistes (gr. "întemeietor"); așadar atribute și epitete întâlnite mai
apoi și în doctrina creștină, care au putut facilita adoratorilor înțelegerea acesteia din urmă.
Calul considerat animal solar, apare ca un simbol al imortalității; el evocă apoteoza defunctului, eroizarea
lui. Aceasta este una dintre explicațiile frecvenței reprezentării cavalerului pe altarele funerare. Credința
în nemurire, în viața de apoi, putea fi eventual înfățișată și prin lupta călărețului împotriva animalului.
De remarcat este că șarpele ne face să ne gândim la un zeu vindecător, iar arborele, căruia îi este
juxtapus altarul de sacrificiu, pare a fi de asemenea sacralizat de reptilă ca un arbore al vieții având o
conotație biblică.
Pomul spre care se îndreaptă cavalerul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axă verticală a
lumii, simbolizează în tradiția creștină crucea răstignirii lui Iisus Hristos; cu alte cuvinte crucea făcută din
lemnul pomului cunoștinței binelui și răului este identificată sau se substitue Arborelui cosmic ca axă ce
unește lumea terestră de cea celestă. Ea este descrisă ca un arbore veșnic ce stă în mijlocul cerului și al
pământului sprijinind cu tărie universul; este arborele vieții plantat pe Golgota pentru a desăvârși actul
esențial al noii Teologii: prin moarte mântuirea omenirii, biruința vieții asupra morții și a păcatului,
câștigarea nemuririi.
Așadar, cultul cavalerului, prin conținutul lui teologic și iconografic, a vehiculat idei și valori inclusiv
privitoare la valorile vieții apropiate sau compatibile cu doctrina creștină, făcând posibilă înțelegerea și
însușirea mai rapidă a acesteia de către populația locală.
În ultimă instanță, comuniunea ideilor și simbolurilor a reprezintă, după cum am văzut, un aspect esențial
al așa-numitei praeparatio evangelica. Punerea în discuție a acestor imagini-simbol evidențiază
moștenirea spiritualității păgâne și contribuția culturii antice la formarea intelectuală și spirituală a
creștinismului.