Articol-Darul CA Schimb Social

Iulia Octavia Nădlăcan 1

Autor: Iulia Nădlăcan

Coordonator: lect. univ. dr. CORINA ILIN

DARUL PRIVIT CA SCHIMB SOCIAL.

EMOŢII ŞI RAŢIONAMENTE IMPLICATE ÎN

COMPORTAMENTUL DE DĂRUIRE

m o t t o

“… with a consequent and dangerous weakening of social

bonds, individualism was a deliberate and peaceful sentiment which

disposes each citizen to isolate himself from the mass of his fellow’s

… [which] at first saps only the virtues of public life, but in the long

run … attacks and destroys all others and is eventually absorbed into

pure egoism.” Alexis De Tocqueville – “Democracy in America”

………………………………………………………………………………………………

Abstract

The purpose of this paper is to illustrate both a functional relationship between

“gifting” behavior, the gift (the present) and social exchange seen as an economical

transaction, and the emotions hidden behind some of our social and economical

behaviors. I wanted to identify the meaning/the value of the gift for those who give,

having in mind the idea of a possible sacrifice that takes place when we are giving a

present.

The test sample had 90 participants, divided in 3 groups, each group numbering

30 participants (1st year of study, 2

nd ear of study and 3

rd year of study). All the

participants at this study are students of the West University specializing in Psychology.

In order to collect the much needed information’s from the subjects, I used an

exercise developed by Robert Stuart.


For the actual testing of the hypothesis, the interpretation of the information’s

was made in two rounds: a quantitative interpretation using SPSS knowledge and a

qualitative interpretation using subject analysis.

CAPITOL 1. INTERACŢIUNEA UMANĂ ŞI SCHIMBUL

SOCIAL

1. 1. Introducere în problematica interacţiunii umane Interacţiunea umană reprezintă acea comunicare la nivel social intre doi sau mai

mulţi indivizi. Prin această comunicare la nivel social, înţeleg toate modalităţile prin care

indivizii reuşesc să menţină o legătura, o relaţie la care se pot raporta oricând, oricum şi

oriunde. Această comunicare la nivel social se poate face prin orice mijloace utilizând

orice forme. Una dintre modalităţile care face posibilă interacţiunea umană este schimbul,

si mai apoi darul prin intermediul comportamentului de dăruire.

Interesul acordat schimbului se datorează faptului că el este modalitatea principală

prin care obiectele circulă de la o persoană la alta. Schimbul este un mijloc important de

creare şi de menţinere a ierarhiei sociale, este o activitate profund simbolică, toate

schimburile având o semnificaţie socială. Pentru multe popoare schimbul este o

importantă sursă de metafore referitoare la relaţiile sociale, la ordinea socială, la

procesele fundamentale ale naturii. Schimbul este adesea şi distractiv: el poate fi

deopotrivă şi amuzant şi folositor; tuturor li se pare palpitant să-şi exercite ingeniozitatea

făcând diverse schimburi, în aceeaşi măsură de dragul implicaţiilor sociale şi simbolice

ale acestora, ca şi pentru transferul de ordin material care s-ar putea obţine de pe urma

lor. Schimbul este o activitate universală.: nu se cunosc cazuri de oameni care să producă

şi apoi să consume totul direct, fără a face vreun schimb.

Prin schimb social se înţelege de regulă orice tranzacţie care implică doi sau mai

mulţi actori sociali şi prin care cel puţin un obiect încărcat cu valoare comercială sau

afectivă îşi schimbă proprietarul. Tranzacţia poate implica schimbul a mai multe obiecte

şi se poate desfăşura într-un interval de timp nelimitat.

Pentru teoreticienii schimbului social reprezintă premisa interacţiunii umane.

Indivizii schimbă între ei cunoaştere, simboluri sau obiecte căutând să îşi satisfacă

reciproc nevoile. Alături de schimbul comercial, monetar – standardul economiei

moderne – pot fi identificate mai multe forme asemănătoare prin care obiectele trec de la

un individ la altul: trocul (schimbul în natură: produse agricole contra lemne pentru foc,

de exemplu, schimb frecvent întâlnit şi astăzi între locuitori din satele româneşti de

câmpie şi de munte) sau schimbul de daruri constituie exemplele cele mai elocvente în

acest sens. În aceste tranzacţii, absenţa banilor nu pare a modifica substanţial relaţ ia de

schimb.

Homans (1961) conceptualizează schimbul social ca un comportament

condiţionat, reprezentând o experienţă repetată, generatoare de recompense. Schimbul

este astfel declanşat de amintirea recompenselor trecute, având ca finalitate obţinerea

unui profit de orice fel şi fiind guvernat de principiul justiţiei distributive: „un individ

într-o relaţie de schimb cu altul se va aştepta ca recompensele fiecăruia să fie

proporţionale cu eforturile proprii şi ca profiturile nete să fie proporţionale cu investiţiile”


(Homans ,1961). Există, notează Homans, şi o ordine a preferinţelor individului pentru

relaţiile sale de schimb, ierarhia fiind determinată de „valoarea‟ aşteptată a rezultatului.

Homans defineşte valoarea pornind de la deprivarea anterioară a actorului social de

beneficiile obţinute din derularea schimbului. Prin urmare, iniţierea/acceptarea

schimbului este plasată sub legea saturării: actorii vor declanşa mai rar acţiuni de schimb

prin care îşi satisfac nevoi deja îndeplinite. Norma reciprocităţii şi principiul justiţiei

redistributive sunt cele ce asigură desfăşurarea neîntreruptă a schimburilor.

Pentru Blau, în 1972, „procesele sociale de bază care guvernează asociaţiile între

oameni îşi au rădăcinile în procese psihologice precum sentimentul de atracţie între

indivizi şi dorinţa lor de a primi recompense”. Schimbul social reprezintă un proces

derivat din premisele de bază enunţate mai sus, fiind astfel determinat de interesele

individuale. Principala asumpţie a modelului lui Blau este obţinerea de profit în urma

interacţiunii sociale, schimbul social fiind astfel similar celui economic: „termenul exact

de „schimb social‟ este desemnat să indice că interacţiunea socială din afara sferei

economice are similarităţi importante cu tranzacţiile economice. Una peste alta,

aşteptările ca beneficiile oferite să fie întoarse caracterizează nu numai tranzacţiile

economice, ci şi pe cele sociale în care darurile şi serviciile par a fi oferite gratuit. Mai

mult, principiul economic al utilităţii marginale se aplică la fel de bine şi schimbului

social”.

Blau (1972) pare astfel să se integreze în paradigma utilitaristă. Însă, el face şi

câteva observaţii care îl îndepărtează de tradiţia individualistă: spre deosebire de

schimbul economic, cel social tinde să includă sentimente precum obligaţiile personale,

mulţumirea şi încrederea; beneficiile din schimbul social sunt mai puţin detaşabile de

sursa care le oferă, decât beneficiile din schimbul economic - mărfurile; tranzacţiile

economice sunt intermediate de un mijloc unic şi bine definit de schimb - banii; diferenţa

cea mai importantă dintre schimbul social şi cel economic este faptul că, dacă cel din

urmă se desfăşoară simultan, pentru cel de-al doilea timpul nu contează prea mult.

1. 2. Schimbul social

Dezvoltările teoretice ale schimbului social şi-au găsit sursa în primul rând în

observaţii empirice, realizate mai ales asupra unor societăţi non-industriale, dar şi în

experimente sau în observaţii sistematice ale societăţilor de tip vestic. Culegerea de date

prin anchete sistematice sau prin analize ale bugetelor gospodăriilor reprezintă

deocamdată doar încercări izolate.

De altfel, sociologi precum Georg Simmel sau, mai recent, Viviana Zelizer

remarcau faptul că, în economiile moderne, banii, moneda, pot juca un rol similar

lanţurilor şi brăţărilor de schimb implicate în schimbul kula (kula – tip de schimb la

populaţia insulei Trobriand), subliniind o relaţie de încredere. La rândul său, Karl Polanyi

identifica salariul (expresie a tranzacţiei comerciale, de piaţă) şi redistribuirea veniturilor

prin fiscalitate ca tipuri distincte de schimb, alături de relaţiile dominate de reciprocitate,

într-o clasificare adesea ignorată.

Dintre numeroasele abordări ale schimbului, doar câteva au reuşit să

propună teorii consistente. Autorii lor sunt de altfel şi cei mai citaţi. Alături de Lévi-

Stauss, Homans, Blau şi Emerson, trebuie amintiţi aici şi autori precum Ekeh şi Heath –

cei ce au punctat în anii şaptezeci evoluţia teoriei schimbului social, dar şi pe Mauss –

extrem de influent între antropologi şi nu numai. Periodizarea standard propune trei


etape în evoluţia schimbului ca paradigmă, fiecare generând direcţii distincte de

abordare: relatările antropologilor asupra economiilor nemonetare ale popoarelor

primitive; dezvoltările clasice ale lui Homans şi Blau; mutarea accentului asupra relaţiei

de schimb ca relaţie de putere, a teoriei utilităţii şi raţionalităţii schimbului.

Reprezentantul tipic al teoriei colectiviste a schimbului social este Claude Lévi

Strauss. Încercând să explice variaţiile în practica mariajului între verii încrucişaţi („Les

structures élémentaires de la parenté“, 1949 - Structurile elementare ale înrudirii), acesta

a creat o explicaţie proprie a schimbului social. Schimbul social este, pentru Lévi Strauss,

un proces supra-individual, astfel că interesul individual, chiar dacă poate fi implicat în

el, nu poate determina şi susţine procesele de schimb social. Atacând poziţia lui Frazer,

Lévi Strauss mută accentul de pe bunurile schimbate pe schimb în sine, argumentând că

relaţia este premergătoare schimbului, deci este cea care contează. Schimbul social nu

este de natură biologică, ci culturală, constituindu-se drept un comportament normativ,

guvernat de reguli.

Trei mari principii guvernează schimbul: principiul rarităţii şi a intervenţiei

sociale, principiului costului social al schimbului şi generalizarea normei reciprocităţii. În

economie, raritatea unui produs determină intervenţia societăţii, în timp ce abundenţa este

lăsată în seama naturii. Raritatea socială, arată Lévi Strauss, se manifestă invers.

Societatea impune constrângeri transformând abundenţa fizică (de exemplu cea a

femeilor) în raritate socială (prin norme precum exogamia şi prohibiţia incestului). O cale

simplă prin care societatea creează raritate este de a-i interzice individului consumul

propriului său produs sau făcându-l mai puţin valoros. De exemplu, dacă îţi faci singur un

cadou de Crăciun, acesta are mai puţină valoare decât dacă îl primeşti de la altcineva.

Costul schimbului este atribuit de ofertant nu primitorului (aflat în interiorul

relaţiei), ci situaţiei, obiceiului (realitate exterioară). Costul unei petreceri nu este atribuit

de gazdă invitaţilor, ci obiceiului. Astfel are loc o socializare a acestui cost.

Lévi Strauss generalizează principiul reciprocităţii la scara întregii societăţi, într-

un mod similar cu Karl Polanyi care arăta că şi redistribuţia este dominată de acest

principiu. Pentru Lévi Strauss, A îi oferă lui C ca răspuns la faptul că acesta îi dă lui B

care îi dă lui A. Unica condiţie impusă de antropologul francez era cea a egalităţii de

status între cei implicaţi în relaţie, constrângere înlăturată de Ekeh: reacţia de dăruire a lui

E ca răspuns la darurile succesive ale lui A către B, B către C, C către D etc. poate fi

înlocuită cu o serie de relaţii de tipul A,B,C,D oferă lui E , E,B,C,D oferă lui A ş.a.m.d.

Astfel fiecare individ primeşte şi oferă societăţii, confirmându-se asumpţia lui Polanyi. În

plus, egalitatea de status este înlocuită cu un cod moral similar celui propus de Mauss,

implicând în special relaţii generalizate de încredere.

O a treia tradiţie este iniţiată în anii ‟70 de Richard Emerson şi isi are originea în

paradigma individualistă a schimbului. Emerson propune o teorie a valorii şi a utilităţii

marginale care guvernează în opinia sa schimbul social şi economic. Demersul său caută

să unifice abordările economice, sociologice, psihologice şi socio-psihologice ale

schimbului. Odată lămurită această problemă, Emerson şi discipolii săi (Karen Cook,

Linda Molm şi alţii.) încep să fie preocupaţi mai ales de modul în care puterea şi relaţiile

de supunere-dominanţă sunt determinate de schimbul social, având în continuare în

centrul abordării conceptele de utilitate marginală şi pe cel de valoare.

Emerson este primul care defineşte teoria schimbului social ca pe o teorie. În

lucrările sale el insistă însă asupra faptului că, în fapt, nu este vorba de o teorie ci de „un


cadru de referinţă în care multe teorii – unele micro, altele macro – pot comunica între

ele, fie în contradicţie, fie susţinându-se reciproc”. Cu toate acestea, sociologul american

foloseşte în demersurile sale atât termenul de „teorie a schimbului social” (social

exchange theory), cât şi pe cel de „abordarea schimbului” (exchange approach).

În încercarea de a conceptualiza o astfel de teorie, Emerson identifică termenii

cheie folosiţi (actori, recompensă, cost, alternative, tranzacţii, resurse, oportunităţi, valori,

preferinţe, stimulent etc.), remarcând totodată „ambiguităţile” ei. Acestea sunt rezultate

din „terminologia tip recompensă-cost” şi, parţial, din caracterul interdisciplinar al

teoriei”, fiind centrate în jurul a trei axe majore: rolul raţionalităţii în explicarea

comportamentului social, reducţionismul psihologic al demersului, posibilul caracter

tautologic al propoziţiilor de bază (Emerson, 1972). Depăşirea unui astfel de obstacol ar

putea fi realizată prin centrarea abordării pe relaţia de schimb (Emerson, 1987). Aceasta

presupune nu numai investigarea relaţiilor interindividuale ci şi pe cele inter-grupale, sau

chiar schimbul generalizat.

Indiferent de paradigma de abordare a schimbului social, există un larg consens

asupra faptului ca acesta reprezintă un proces cu consecinţe însemnate în planul stării

materiale a individului. Integrarea indivizilor/gospodăriilor în reţele de schimb asigura

accesul la resursele controlate de alţii, putând constitui surse importante de bunăstare

atunci când reţelele standard nu reuşesc să satisfacă nevoile. Pe de alta parte, participarea

în reţele de schimb, indiferent de gradul de dezvoltare al acestora, presupune costuri care

se reflecta în consumul unităţii analizate, cu consecinţe fireşti asupra bunăstării

individuale.

CAPITOL 2. EMOŢII IMPLICATE PE „PIAŢA”

SCHIMBURILOR SOCIALE

2. 1. Ce sunt emoţiile de bază şi care sunt caracteristicile acestora? În momentul schimbului social indiferent de forma sau tipul în care se face acesta,

individul experimentează o serie de emoţii.

Emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor

individului cu un obiect ori situaţie, aşadar au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate

de o împrejurare reală sau de una imaginată. Intensitatea lor este foarte variată: poate fi

vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. În acest ultim caz vorbim

de emoţia-şoc (afectul). Există patru emoţii-şoc tipice: frica (teroarea), furia, tristeţea în

forma sa acută (disperarea) şi bucuria explozivă. Acestea pot apărea in situaţii obişnuite

cu intensitate mijlocie. Pe lângă emoţiile-şoc pot apărea în situaţii cotidiene şi alte tipuri

de emoţii cum ar fi: dezgustul, ruşinea, nemulţumirea, regretul, indignarea, simpatia,

antipatia, speranţa, mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea, etc. Experimentăm aceste

tipuri de emoţii în fiecare zi în activităţile pe care le facem, dar ele apar cu precădere la

contactul cu stimuli, ca reacţii în relaţia noastră cu diferiţi actori sociali cu care intrăm în

contact.

Septimiu Chelcea (2007), face o inventariere a orientărilor pe care le-a cunoscut

sociologia emoţiilor de-a lungul timpul, exemplificându-le prin prisma teoriilor ce stau la

baza acestui domeniu. Aceste teorii tratează şi problematica schimbului ilustrat în


rândurile de mai sus. Aşadar teoriile schimbului au în vedere faptul că emoţiile reprezintă

un tip de resurse pe care indivizii le schimbă în interacţiunile lor sociale, urmărind

obţinerea unui anumit profit. Atunci când actorii sociali nu obţin recompensa pe care o

aşteaptă, resimt într-o măsură mai mică sau mai mare emoţii negative (Homans, 1961,

1974; Blau, 1964; Emerson, 1962, 1964, 1972; Cook, 1978; Molm, 1987, 1997; Lawler şi

Yoon, 1993, 1998; Jasso, 1980; Lawler, 2001).

Într-un articol din 1992, Paul Eckman enumeră şi discută despre caracteristicile

care ne influenţează trăirile prin prisma diferitelor emoţii de bază: furie, frică, tristeţe,

bucurie, dezgust, surpriză.

Cele nouă caracteristici sunt următoarele:

1. Universalitatea semnelor emoţionale.

Ekman (1972, 1973) şi Izard (1977, 1980) au demonstrat, analizând fotografii cu

mimicile faciale ale unor populaţii diverse (nord-americani şi latino-americani,

europeni, japonezi, etc.), că expresia emoţiilor de bază este recunoscută în mod

universal. Prin urmare, existenţa pattern-urilor expresive bine diferenţiate sugerează

că manifestările emoţionale furnizează informaţii celor din jur. Acestea dau informaţii

despre antecedente, tipul de reacţie şi comportamentele viitoare. Cu alte cuvinte,

comportamentele emoţionale sunt „cruciale pentru dezvoltarea şi organizarea

relaţiilor interpersonale”. Pentru „teoreticienii evoluţionişti” dintre care face parte şi

Ekman, pattern-urile în discuţie sunt într-adevăr legate de evoluţia filogenetică a

speciei umane şi sunt integrate în patrimoniul ei genetic. Această „contribuţie

biologică” este cauza universalităţii lor. În schimb, teoreticienii „socioconstructivişti”

consideră că fiinţa umană îşi construieşte comportamente similare, indiferent de

apartenenţa etnică, deoarece toate societăţile umane propun un minimum de condiţii

de dezvoltare, în esenţă asemănătoare.

Aşadar primele două aspecte ale emoţiilor de bază sunt: universalitatea expresiei

şi funcţia socio-adaptativă.

2. Prezenţa unor expresii comparabile la om şi la celelalte primate.

Pentru Darwin (1872), existenţa expresiilor emoţionale la animale este un fapt de

o importanţă fundamentală, iar acest lucru rămâne valabil pentru teoreticienii

contemporani (Plutchik, 1962). Cu alte cuvinte, se poate spune că nu omul a inventat

emoţiile, ci a moştenit expresia şi funcţia lor socială.

3. Fiecare emoţie se bazează pe un context fiziologic specific.

Acest punct fundamental este încă foarte discutat, dar pentru Ekman şi

colaboratorii săi este o certitudine. Se pare că există anumite tablouri specifice care

descriu acţionarea sistemului nervos autonom, demonstrate cel puţin pentru furie,

frică, dezgust şi tristeţe.

Din perspectivă evolutivă, aceste pattern-uri sunt legate de pregătirea în vederea

acţiunii, ceea ce explică faptul că nu apar în cazul surprizei şi al bucuriei, ale căror

acţiuni viitoare sunt nedeterminate.

Pentru a-ţi argumenta ideea, Ekman se bazează pe un experiment (Ekman,

Levenson, Friesen, 1991). Li s-a cerut unor actori experimentaţi şi unor voluntari să

adopte posturi şi mimici specifice, corespunzătoare unor pattern-uri motorii expresive

ale emoţiilor, dar fără să-i fi informat despre ce emoţii este vorba. Ori subiecţii supuşi


acestei încercări începeau să resimtă emoţiile corespunzătoare pattern-ului facial

realizat şi să prezinte reacţii neurovegetative specifice (figura 2).

Figura 2. Reacţii provocabile de o activitate facială dirijată,

(după Ekman, 1983, apud. Jacques Cosnier)

Este de înţeles importanţa unei astfel de descoperiri, deoarece confirmă ideea

înscrierii filogenetice şi arată ca James, Lange şi apărătorii teoriei originii periferice a

emoţiilor nu s-au înşelat; de asemenea este o dovadă suplimentară a specificităţii

emoţiilor de bază şi a caracterului lor diferenţiat.

4. Universalitatea evenimentelor declanşate.

Ideea evoluţiei adaptative a expresiei emoţionale se sprijină pe postulatul că

situaţiile inductoare au puncte comune: adică un anumit tip de situaţii şi de probleme

vitale provoacă reacţii specifice. În practică însă, această logică nu se aplică atât de

simplu: ponderea contextului cultural, a tradiţiilor, a ideologiilor şi a structurilor sociale

cântăreşte uneori mult pentru modalităţile expresive.

După Howell (1981), de exemplu, pentru populaţia Chewong din Malaiezia,

afectul nu este decât un fenomen secundar; pentru ei, a vorbi despre emoţii înseamnă să

ţii un discurs despre relaţiile individului cu ceilalţi şi cu el însuşi. După Riesman (1983),

pentru tribul Fulani din Africa de Vest, gradul de expresivitate emoţională nu este decât

un semn al structurii ierarhice a societăţii. La fel şi Irvine (1982) descrie la wolofii din

Senegal „registre afective” legate de situaţia şi statutul persoanelor.

5. Coerenţa reacţiilor emoţionale.

În general, există o congruenţă între experienţa emoţională şi expresia ei, şi

viceversa. Aceasta ar presupune existenţa unui ansamblu psihofiziologic”prestabilit” care

leagă strâns experienţa şi expresia.

Disocierile sunt posibile, de exemplu, în situaţia în care expresia emoţională este

anulată din motive de control, din convenienţă sau din cauza structurii caracteriale

personale. Aceasta dovedeşte că, în ciuda legăturii dintre ele, expresia şi experienţa sunt

separabile. Expresia mai poate fi modificată, ba chiar inversată, cu scopul de a disimula

sau de a minţi. De asemenea, poate să apară şi în absenţa experienţei emoţionale

autentice: este cazul actorilor de teatru.

Această posibilitate de disociere a experienţei de expresie nu contrazice coerenţa

reacţiilor emoţionale spontane, ci arată posibilitatea unei de-contextualizări a expresiilor

şi, prin urmare, posibila lor convenţionalizare. Astfel, în viaţa de toate zilele,

numeroasele mimici pe care însoţesc interacţiunea verbală se disociază deseori de

afectele pe care le presupun: zâmbetul este un exemplu evident. Nu este întotdeauna

dovada unei stări euforice a celui ce zâmbeşte. Orice persoană poate cu uşurinţă să


exteriorizeze la cerere o mimică de surpriză sau furie fără să se lase cu adevărat pradă

unor afecte de surpriză sau furie reale.

6. Declanşarea rapida.

Este fundamentală pentru Ekman, având în vedere valoarea adaptativă a emoţiilor.

Reacţiile fiziologice pot apărea într-o fracţiune de secundă, iar mimica în câteva

milisecunde (Ekman şi Friesen, 1978).

Aceasta presupune faptul că declanşarea este provocată de un eveniment inductor

precis („antecedent”). Această tensionare rapidă serveşte la diferenţierea „emoţiilor de

bază” de celelalte stări afective, cum ar fi „marile sentimente” ale căror determinanţi sunt

mai greu de localizat temporal.

7. Durata limitată.

Este din nou o necesitate adaptativă.

După Ekman emoţiile durează câteva secunde, şi nu câteva minute sau, cu atât mai puţin,

câteva ore sau zile. Şi totuşi experienţa subiectivă durează mai mult decât manifestările

obiective.

Acest caracter temporar şi, în general, scurt al emoţiei constituie una dintre

trăsăturile care o diferenţiază de „dispoziţii”, care durează ore sau zile, chiar dacă ecestea

din urmă sunt saturate de o emoţie sau alta: iritabilitatea de furie, disforia de tristeţe,

îngrijorarea de frică, euforia de bucurie.

8. Mecanismul de percepţie automată.

Emoţia apare brusc. Nu este nici voluntară, nici logică.

Pentru Lazarus (1991), exista un „principiu psiho-biologic” legat de procesele emoţionale

universale. O dată percepţia prezentă, ceea ce urmează se derulează conform căilor

predeterminate de biologie. Dar, în funcţie de grupurile culturale şi de personalitate, pot

apărea mai mulţi modalizatori, care vor folosi mecanisme de apărareşi mecanisme

adaptative diferite.

Controlul voluntar are o eficacitate inegală, în funcţie de aparate: musculatura

scheletică este cea mai accesibilă, urmează mimica facială, apoi sunetul vocii şi în cele

din urmă reacţiile vegetative.

9. Apariţia spontana.

Experienţa emoţională nu este o alegere deliberată, şi aceasta din cauza derulării

rapide, a percepţiei automate şi a reacţiilor expresive involuntare. Totuşi în cazul în care

este anticipată, poate fi parţial redusă, în măsura în care efectul de surpriză este diminuat

şi ne permite să prevedem soluţii de redresare.

2. 2. Emoţiile de bază şi interacţiunile sociale

În 1979, grupul de cercetători europeni format din B. A Summerfield (Marea

Britanie), B. Rimé (Belgia), D. Giovanni şi P. Ricci-Bitti (Italia), J. M. F. Dols şi A. J.

Fernandez (Spania), V. Aebischer şi J. Cosnier (Franţa), E. Bäninger-Huber (Elveţia), K.

Scherer şi H.G. Wallbott (Germania), reunit sub egida Laboratorului european de

psihologie socială susţinut de Maison des Sciences de l‟Homme din Paris a hotărât să


abordeze problema folosind metoda chestionarelor. După discuţiile şi încercările

preliminare au fost reţinute patru emoţii: bucuria, tristeţea, frica şi furia şi a fost comstruit

un chestionar care să acopere trei domenii pentru fiecare emoţie: „antecedentele”, adică

situaţia şi evenimentele declanşatoare, reacţiile avute şi diversele lor aspecte mentale,

verbale, non-verbale şi corporale, precum şi modalităţile de control şi de rezolvare a

episodului.

În continuare voi reda câteva date care sunt relevante pentru lucrarea de faţa:

Relativa raritate a marilor emoţii. Prima constatare a fost că la acelaşi subiect

marile emoţii de bază nu sunt frecvente, sau în orice caz, nu sunt cotidiene. Dacă i

se cere cuiva pe neaşteptate să-şi amintească de o situaţie recentă în care a simţit

una dintre cele patru emoţii indicate, răspunsurile arată o mare diseminare în timp.

Antecedente: relaţiile sociale. De exemplu, pentru bucurie, antecedentele

constatate cel mai des sunt: relaţiile cu prietenii, întâlnirile amicale, reuşitele;

pentru tristeţe sunt: problemele cu prietenii, decesul persoanelor apropiate; pentru

frică: incidentele din traficul rutier, agresiunea fizică datorată unei alte persoane,

teama de necunoscuţi; pentru furie: nerespectarea regulilor de către majoritatea

celor apropiaţi (prieteni, sau alţii) şi sentimentul de a fi victima unei nedreptăţi.

Acestea sunt ilustrate în graficul de mai jos, aşa cum au rezultat în urma studiului

realizat şi susţinut de Laboratorul european de psihologie socială aplicată.

0

10

20

30

40

50

bucurie tristeţe frică furie

grup mare grup mic diadă singur

Figura 3. Contextul social al emoţiei (după Badad şi Wallbott, în Scherer et. al.,

Experiencing Emotions, Maisons des Science de l'Homme şi CambridgeUniversity

Press,1986)

Aceste „interese” pot fi grupate în trei mari categorii: personale, relaţionale şi

sociale.

Interesele personale sunt legate de integritatea fizică şi de integritatea psihologică.


În această categorie intră protecţia sau satisfacerea corporală, satisfacerea nevoilor

elementare, precum şi conservarea stimei de sine şi a idealului personal.

Interesele relaţionale reprezintă legăturile fundamentale, familiale, amicale,

amoroase, care formează baza coeziunii diferitelor grupuri sociale.

Interesele sociale se referă, în plus faţă de interesele relaţionale precedente, la

aşteptările cu privire la respectarea normelor justiţiei şi ale dispozitivelor ritualizate care

perpetuează „ordinea socială”.

Rezultă că satisfacerea şi protecţia corporală, la fel ca şi stima de sine sunt

îndeosebi cauza bucuriei şi a fricii, în timp ce nevoile relaţionale cauzează mai ales

bucurie şi tristeţe, iar respectul normelor sociale furie. Tristeţea este cea mai „empatică”:

aproximativ 20% dintre cazurile raportate se referă la experienţe (doliu, despărţiri)

afectând o altă persoană. Cât despre locurile în care se declanşează, acestea confirmă

caracterul social şi relaţional al majorităţii evenimentelor emoţionale. Cu excepţia fricii,

car apare deseori în singurătate sau în prezenţa unor necunoscuţi, celelalte emoţii apar în

contexte familiare şi în prezenţa prietenilor, a celor apropiaţi sau a unor persoane

cunoscute (iar în cazul furiei, în prezenţa unor necunoscuţi întâlniţi din întâmplare în

traficul rutier.)

Aşadar o relaţie între comportamentul care pregăteşte un schimb şi emoţii este

veridică, putând fi observată în modul de acţiune al fiecăruia atunci când se pregăteşte de

„atac”. Astfel, se ştie că frica este legată de tendinţa de distanţare a individului în raport

cu evenimentele aversive, după cum furia se leagă de tendinţa de a pregăti atacul.

Emoţiile de bază corespund unor forme distincte şi elementare de pregătire în vederea

acţiunii, iar emoţiile mixte sunt un amestec de modalităţi de pregătire: de exemplu,

prudenţa este combinaţia dintre un interes şi o frică moderată, şi rezultă deci dintr-o

tendinţă de apropiere şi o tendinţă de a fugi.

CAPITOL 3. DARUL – FORMĂ EMBLEMATICĂ DE

SCHIB SOCIAL

3. 1. Darul şi comportamentul de dăruire. Teorii asupra darului Darul este prin excelenţă o acţiune sociala, adică este acţiunea unui actor social,

numit în cele ce urmează ofertant, orientata spre un alt actor social, respectiv primitorul,

şi condiţionată de anticipările pe care ofertantul le face asupra reacţiilor şi acţiunilor

primitorului şi, implicit, asupra stării viitoare de fapt generate de acest întreg sistem de

acţiuni. Prin urmare, conform definiţiei data de Parsons acţiunii sociale (1968), una

dintre caracteristicile acesteia o reprezintă scopul pe care îl are.

Ţinând cont de acest raţionament, se conturează o dezvoltare a explicaţiei pentru

existenţa unei funcţionalităţi a darului (privind fenomenul din perspectiva ofertantului).

Cu alte cuvinte, aşa cum arata şi Mary Douglas (1989) în interpretarea sa privind lucrarea

„Eseu asupra darului” a lui Marcel Mauss, „nu există dar gratuit”. Totuşi Mauss, în

analiza sistemului de schimburi ce au loc în cadrul tribului din insula Trobiand,

întrezăreşte posibilitatea unui dar gratuit: este vorba de cadoul mărunt făcut din când în

când de bărbatul trobiand femeii sale. Mauss citându-l pe Malinowski nu exclude

posibilitatea ca nici acesta sa nu fie un dar cu totul gratuit, ci mai degrabă o răsplata a

serviciilor sexuale aduse (1993). Argumentul este greu, daca nu imposibil de demonstrat.


Având în vedere cele afirmate mai sus, putem spune ca în cadrul familiei, darul poate fi

lipsit de funcţionalitate directa.

Un alt punct important al acestei concepţii privind darul îl reprezintă aserţiunea

fundamentala a teoriei schimbului social: cele mai multe satisfacţii ale fiinţelor umane îşi

găsesc sursa în acţiunile altor fiinţe umane (Blau, 1972). Teoreticienii schimbului social

sunt unanimi în a susţine ideea că în general „comportamentul social este determinat de

recompensele primite” (Homans, 1958), recompensele fiind tocmai plăcerile, satisfacţiile

si gratificaţiile obţinute ca urmare a săvârşirii acţiunilor proprii (Thibaut si Kelley, 1959).

Pentru Blau, faptul ca în cadrul interacţiunii sociale pot fi obţinute multe recompense,

subliniază conceptualizarea interacţiunii sociale ca schimb social (Blau, 1972). Tocmai

de aceea, un alt aspect care influenţează orientarea actorului social spre un anumit tip de

acţiune este determinat şi de tipul de comportament economic pe care acesta îl adoptă.

Există mai multe tipuri de comportamente economice, dintre care: munca, cumpărarea de

bunuri şi servicii, economisirea, donarea / dăruirea, comportamentul riscant - “gambling-

ul”. Toate aceste tipuri de comportamenete reprezintă atât factori determinanţi ai

conduitei sociale, cât şi metode de acţiune în cadrul unui schimb social.

Practic oamenii intra în asociaţii pentru că aşteaptă ca procedând astfel să fie

recompensaţi. Ei interacţionează cu alţi oameni, schimbând cu ei informaţii, lucruri,

sentimente. Lewis Hyde arăta în 1979, că înaintea existenţei comunităţii există schimbul,

şi, mai exact schimbul de daruri, el numind comunităţile ca fiind „comunităţi de dar”.

Pentru Gouldner, „mecanismul de start” al comunităţii este reprezentat de norma

reciprocităţii. Existenţa ei garantează existenţa întoarcerii, deci poate exista un om/grup

care să înceapă schimbul (Gouldner, 1960). De altfel, Gouldner este cel ce a demonstrat

faptul că principiul reciprocităţii domină relaţiile sociale.

Această idee este susţinută şi de poziţia lui Simmel care sublinia faptul că piaţa

este şi ea dominată de principiul reciprocităţii (1991). Poziţia lui Gouldner, corelata cu

cea a lui Simmel, poate fi privită astfel ca un corolar al clasificării tipurilor de schimb

realizate de Karl Polanyi (The Great Transformation, 1944 – Marea transformare). Acesta

arată că există trei mari astfel de tipuri, dominate de trei principii majore: reciprocitate,

redistribuirea şi piaţa, care îşi găsesc expresia în dar, salariu si respectiv, preţ. Cum şi

redistribuirea poate fi privită ca fiind guvernată, cel puţin parţial, de norma reciprocităţii

(exemplul tipic este cel al redistribuirii în cadrul unui trib: fiecare face donaţii către şeful

tribului, acesta dispunând de „darurile” care i se fac în folosul tuturor, pe care este obligat

să îl respecte în virtutea principiului reciprocităţii, care îi obligă şi pe ceilalţi să-şi

îndeplinească periodic obligaţia de a dărui; un astfel de schimb se numeşte moka şi este

descris de Amette Weiner în 1989), supoziţia lui Gouldner este confirmată.

Acceptarea funcţionalităţii darului de către întreaga societate şi continuarea

practicării lui ar conduce spre o societate aparent complet utilitaristă şi „lipsită de

poezie”. Un astfel de raţionament este adeseori utilizat spre a respinge orice fel de scop al

oferirii de daruri cu excepţia „purei plăceri” sau a funcţiei sale „simbolice”. In acest sens

Bourdieu (1992) susţine că ignorarea/nerecunoaşterea instituţionalizată şi garantată a

schimbului implicat în dar reprezintă baza schimbului de daruri. Tocmai de aceea darul

apare ca un furnizor de capital, simbolic, ca o întrecere, o provocare la răspuns, afirmă

acelaşi Bourdieu. Numai că o astfel de provocare se poate realiza numai în condiţiile

funcţionării normei reciprocităţii, a încrederii pe care cei doi (sau mai mulţi) actori sociali

şi-o atribuie reciproc. De fapt aşa cum arată şi Blau, darul promovează şi se bazează pe


încredere, iar acest lucru nu se poate înfăptui decât în condiţiile ignorării caracterului

„funcţional” implicat în schimbul de daruri.

În continuare voi încerca o definiţie a darului, definiţie necesară pentru a

inventarea ulterior funcţiile acestuia. Astfel darul este acel proces prin care ofertantul

(actor individual sau colectiv) dă primitorului un lucru care îi aparţine, fără ca între cei

doi să existe un contact de orice formă. In plus, ofertantul se aşteaptă ca acţiunea sa,

coroborată cu condiţiile de mediu şi cu acţiunile anticipate ale primitorului, să producă

anumite efecte dezirabile asupra stării viitoare.

Max Weber (1978), analizând viaţa socială, consideră că indivizii comit atât

acţiuni raţionale cât şi iraţionale, el propunând pentru interpretarea comportamentului

social, patru tipuri de conduita sociala: două raţionale şi două iraţionale. Tipurile

raţionale cum sunt comportamentul afectiv şi cel tradiţional, nu îşi găsesc justificarea

explicită a iraţionalităţii lor, în opera lui Weber. Aceste tipuri nu sunt orientate spre scop

şi deci astfel de acţiuni nu implică exerciţiul opţiunii. Pentru Weber, un comportament

este raţional dacă implică alegerea mijloacelor în atingerea scopului. Astfel, sunt posibile

două tipuri raţionale de conduită socială. Tipul raţional instrumental (zweckrational) este

determinat de aşteptări ale comportamentului obiectelor (incluzând aici şi alţi indivizi),

care apar drept condiţii sau scuturi pentru atingerea scopului. Tipul valoric-raţional

(wetrational) este guvernat de credinţa că ceea ce se face este valorizat pozitiv din punct

de vedere al aşteptării de succes. Weber consideră darul ca pe un exemplu al tipului

valoric-raţional. Darul apare ca expresie a unui sentiment de prietenie, stima, respect, dar

şi ca o întărire a relaţiilor de prietenie, contribuind totodată şi la consolidarea poziţie

sociale (a rangului) a celui ce dăruieşte.

Marcel Mauss priveşte darul ca pe un fenomen social total, angajând simultan

instituţii precum religia, morala, economia, legea. Prin urmare darul nu este neapărat un

„strămoş” al contractului pe calea evoluţiei, acesta din urma fiind în sine o instituţie de

sine stătătoare. Scopurile darului sunt multiple, data fiind complexitatea caracterului său.

Darul facilitează schimbul social, contribuie la asigurarea solidarităţii sociale, este un

instrument al creşterii statusului/prestigiului privite ca manifestări ale puterii, şi nu în

ultimul rând, darul reprezintă expresia conformării la normele sociale. Analiza lui Mauss

se opreşte mai ales asupra darului colectiv, a potlach-ului (potlach- a hrăni, a consuma),

insă concluziile sale pot fi de folos şi în ceea ce priveşte darul individual. Acţiunea în

sine este privită ca fiind deopotrivă raţională, realizata cu scopul creşterii prestigiului, cât

şi iraţionala, impusă de tradiţii sau de presiunea normelor.

George Bataille, analizând fenomenul potlach-ului, îl defineşte ca fiind un dar de

rivalitate, o adevărată provocare adresată primitorului. Pe poziţii asemănătoare se

situează şi Baudrillard, care asociază imaginea darului cu „risipa inepuizabilă şi

spectaculară” a sărbătorii, având drept scop o creştere a prestigiului. La rândul său,

Thornstein Veblen include darul în ceea ce el a numit „conspicous consumption”

(consum remarcabil). Claud Lévi Strauss asemuieşte schimbul de cadouri de Crăciun cu

un „potlach imens”, implicând milioane de indivizi, în care până şi ambalajele constituie

un simbol al prestigiului.

Pentru Bourdien, actul dăruirii se constituie într-o „reconvertire a capitalului

economic în capital simbolic” (1992). Totodată aşa cum remarca şi Mauss, există o

obligaţie de a face şi de a întoarce darul, acesta apărând ca o conformare la presiunea

socială.


Fără îndoială, o altă consecinţă importantă a fenomenului o constituie asigurarea

solidarităţii sociale. Lewis Hyde arată că „ceea ce face posibila naşterea unui grup este

schimbul de daruri. Ceea ce duce la fisurarea grupului este întreruperea schimbului de

daruri”. Pentru Hyde, problema frontierei între in-group şi out-group este aceea a

distanţei între dar şi marfă: transformarea darului în marfă este un factor de dezagregare

sau distrugere pentru grup.

În mod asemănător, Robert Putman susţine că reciprocitatea generalizată conduce

la un puternic capital social în comunitatea respectivă. În ceea ce-l priveşte Peter Blau

defineşte darul ca element al schimbului social pe care îl consideră „un caz intermediar

între calculul pur al avantajului extrinsec şi expresia pura a afecţiunii intrinseci” . În

tocmai acest context, darul este considerat ca bazându-se şi promovând încrederea,

oferirea unui cadou fiind o invitaţie de a deveni prietenos. Ca şi Mauss, Blau notează

obligativitatea primirii darului: a-l respinge înseamnă a insulta. Pe de alta parte,

copleşirea celorlalţi cu daruri şi/sau recompense duce la dobândirea unei superiorităţi în

faţa lor. Darul reprezintă aşadar un act cu funcţionalităţi multiple atât afective cât şi de

natură economică, avantajele obţinute fiind materiale, dar şi în termen de prestigiu social.

Pentru John Stuart Mill, darul reprezintă schimbul în vederea perfecţiunii, unul

dintre mijloacele utilizate de societate pentru a învinge raritatea şi pentru a diminua

restricţiile. Neremunerat dat fiind că este o comunicare de valori în afara pieţei şi de

lucruri fără preţ, darul apare ca o modalitate a „dreptăţii celei mai înalte şi mai necesare”,

fiind un mijloc de umanizare a unei societăţi dezumanizate.

Marx analizează darul (ca parte a schimbului social) în cele trei etape ale

dezvoltării omenirii pe care le distinge. În societatea capitalistă, schimbul comercial ţine

de o libertate fictivă, neputând exista decât legat de anumite constrângeri şi excluzând,

într-un sens precis darul. Capitalismul, afirmă Marx, admite numai operaţiuni în care

caritatea (mila) este vândută. Darurile caritabile procură individului o bună conştiinţă.

Alte daruri sunt un preţ plătit pentru a domoli revolte. De un efect mai subtil este

ansamblul darurilor care protejează ideologia religioasă, ceea ce deturnează atenţia de la

viciile constituţionale ale economiei şi societăţii. Darul nu reprezintă astfel decât un

pseudo-dar. In societăţile intermediare (între capitalism şi comunism), constrângerile

persistă, adăugându-li-se şi „restricţia necesară” adică dictatura proletariatului, care

„prepară o echivalenţă incomplet umană a schimbului”. Darul rămâne astfel un pseudo-

dar. Adevăratul dar poate fi întâlnit doar în comunism. Într-o astfel de societate, în care

constrângerile şi raritatea sunt învinse, echivalenţele în transferuri, chiar şi schimbul

comercial, sunt reglate de norma „fiecăruia după nevoi”.Aceasta nu reprezintă nici legea

economiei, nici pe cea a societăţii. Noua relaţie umană trebuie numită, conform lui Marx,

dar sau serviciu, apărând în fapt ca o expresie a redistribuirii.

Plecând de la pseudo-darul capitalist lui Marx, François Perroux arată că pentru a

rectifica in-echivalenţele pieţei, societăţile occidentale utilizează acest gen de dar, un

transfer fără contrapartidă, a cărui finalitate recunoscută este de a creşte profitul firmei, şi

care aduce astfel avantaje atât celui care oferă cât şi celui care primeşte. Acelaşi tip de

raţionament poate fi transgresat la nivelul indivizilor, unul dintre scopurile darului putând

fi maximizarea profitului viitor. Astfel, în acest caz, darul apare ca un dar investiţie.

Analizând cele spuse pana acum, se conturează şapte funcţii specifice ale darului

(figura 4):

schimbul social;


asigurarea solidarităţii sociale;

furnizarea de capital simbolic;

conformarea la presiunea socială;

umanizarea societăţii;

funcţia de redistribuire;

darul investiţie.

Acestora li se poate adaugă o a opta funcţie, şi anume o funcţie cu caracter intrinsec,

exprimată de darul de plăcere sau din dragoste.

Toate aceste funcţii, prin modul în care au fost distinse, reflectă reprezentări

nesistematice asupra fenomenului darului. Practic nici unul dintre autorii citaţi în

rândurile de mai sus nu a analizat în mod direct darul, majoritatea atingând subiectul doar

tangenţial. Se poate spune astfel că cele câteva categorii de funcţii reflectă reprezentarea

socială generală asupra darului.

Pornind de la aceste funcţii concrete ale comportamentului de dăruire, filtrate prin

paradigma funcţionalităţii, voi prezenta câteva tipuri de ideale de dar. Premisa

raţionalităţii comportamentului de dăruire face necesară investigarea recompenselor

posibile şi a condiţiilor acţiunii.

In sistemul acţiunii (actor social - situaţie), actorul social acţionează conform

propriei structuri nevoi-disponibil. Această structură presupune două aspecte, şi anume

aspectul gratificaţiilor (ce este dezirabil a fi obţinut de actorul social şi cu ce costuri) şi

cel orientativ (cum să fie obţinute gratificaţiile, în funcţie de relaţia cu lumea obiectivă).

Acţiunile nu au loc singure. Ele sunt integrate în sisteme, fiecare gratificaţie având mai

multe obiective alternative posibile. Parsons arată că actorul social are trei moduri

posibile de orientare motivaţională (figura 5):

cognitiv, prin definirea aspectelor relevante ale situaţiei în ordinea relevanţei

lor pentru interesul actorului;

cathartic prin orientarea dată de semnificaţia Eu-lui cu obiectul în cauză

pentru balanţa personală gratificaţii-deprivare;

evaluativ prin ordonarea selectivă a obiectelor alternative în funcţie de ambele

motivaţii descrise mai sus.

Acestea implică trei tipuri de interese ale acţiunii (figura 5):

interese cognitive – „a cunoaşte”;

interese adjustative – obţinerea de recompense;

interese integrative – minimalizarea şi rezolvarea conflictelor.

Orientările valorice ale acţiunii corespund şi ele modurilor de orientare motivaţională

(figura 4) :

orientări cognitive prin standardele de evaluare a validităţii judecăţii

cognitive;

orientări apreciative prin standarde pentru corectarea orientării spre obiect;

orientări integrative – ego-integrative şi socio-integrative.

Actorul social are aşteptări diverse faţă de rezultatele acţiunilor sale. Atitudinea sa în

acest sens poate fi una pasivă (el aşteaptă ca situaţia să evolueze de la sine, răspunzând la

provocările mediului social) sau activă (caz în care actorul social caută să controleze

viitorul, acţionând şi altfel decât reactiv).

Combinând pattern-urile sugerate de Parsons cu funcţiile darului sintetizate în

secţiunea anterioară rezultă cinci tipuri ideale de dar, având ca şi criteriu funcţionalitatea


lor. În cazul fenomenului studiat, acţiunile orientate cognitiv sunt, extrem de puţine. Este

greu să găseşti indivizi care fac daruri relativ sistematic din dorinţa de a cunoaşte, de a

ştii eventual când, cum, ce şi cui să ofere, totuşi există cazuri de „daruri cognitive”.

În cele ce urmează tipurile de dar sunt structurate într-un tabel având ca şi criterii de

deosebire sau asemănare tipul de interes, orientarea motivaţională, orientarea valorică şi

funcţiile darului definite şi exemplificate în rândurile de mai sus.

Tipologia propusă este următoarea:

Orientarea

motivaţională

Tipul de

interes

Orientarea

valorica

Funcţii ale

darului

DARUL

INTEGRATIV

Evaluativa

Integrativ

Socio-

integrativă

Solidaritate

sociala,

conformare la

norme

DARUL DE

SCHIMB

Cathartică

Integrativ

Socio-

integrativă

Schimb social,

solidaritate

socială

DARUL DE

RANG

Cathartică

Adjustiv

Apreciativă

Creşterea

prestigiului, a

puterii

DARUL DE

INVESTIŢIE

Cathartică

Adjustiv

Apreciativă

Obţinerea de

profit material

DARUL DE

PLĂCERE

Evaluativă

Integrativ

Ego-integrativă

Eliberarea sinelui

Figura 4. Tipurile de dar, după Bogdan Voicu (1997)

Darul integrativ şi cel de schimb apar din atitudinea pasivă, în cazul primului, sau

respectiv, activă, în cel de-al doilea caz, a ofertantului.

Darul integrativ se realizează îndeosebi sub presiunea normei sociale, a tradiţiilor. Nu

este făcut în scopul unei creşteri, fie ea de statut sau materială. Este un dar de menţinere

pasivă şi se asociază cu deprivarea relativă. Se poate spune, de altfel, că printr-un

asemenea dar individul investeşte în integrare.

Darul de schimb este un dar de încredere şi se asociază cu mulţumirea relativă.

Este oarecum specific oamenilor săraci, dar avuţi conform standardelor comunitare. Deci

putem spune că este determinat de orientări valorice predominant colectiviste, de

opţiunea pentru evitarea riscului şi respectarea tradiţiei. La fel ca şi darul integrativ, nici

darul de schimb nu este făcut în scopul unei creşteri, acesta din urma fiind un dar de

menţinere activă. Darul de schimb este expresia tipică a nevoii de schimb social, fiind o

reflectare a funcţionării principiului reciprocităţii.

Darul de rang şi darul de investiţie sunt daruri de creştere, făcute cu scopul

obţinerii de capital material sau social. Distincţia dintre ele o face tipul de resursă vizată.

Darul de rang este cel mai specificat: axat pe o puternică modernitate acţională,


acest tip de motivaţie conduce la daruri făcute cu scopul explicit de a obţine o creştere a

statusului. Importanţa acordată acestui tip de capital este fără îndoială legată de un status

socio-economic ridicat. Sociabilitatea scăzută poate fi privită în contextul preferinţei

pentru o societate ierarhică, în care „rangul” este cel care contează, şi o societate a

încrederii reduse în oameni.

Darul de investiţie are drept scop principal creşterea şi menţinerea capitalului

material. Indivizii care fac daruri de investiţie doresc să se asigure că nu le este periclitat

statusul în cadrul societăţii, dar în acelaşi timp doresc să tragă foloasele de pe urma

darurilor făcute. Nevoia de recunoaştere şi de gratificare poate fi satisfăcută de pe urma

comportamentului ce duce la realizarea unor daruri de investiţie.

Darul de plăcere sau darul de dragoste reprezintă calea prin care individul îşi

împacă valorile cu propriul comportament. De exemplu, el face un dar persoanei iubite

fără a aştepta absolut nici o recompensă, fie ea şi de natura serviciilor sexuale, amintite

de Mauss. Aparent darul de plăcere este un dar fără motiv, o acţiune neraţională.

Înfăptuind un astfel de dar, ofertantul nu face altceva decât să-şi exprime sentimentele,

răspunzând unor nevoi interioare de apartenenţa. Avem de-a face cu un dar dublu,

destinat pe de-o parte primitorului (în ceea ce priveşte conţinutul) şi pe de altă parte chiar

ofertantului, acesta autodăruindu-şi acţiunea în sine. Explicaţie pentru acest

comportament se află în nevoia de apartenenţă, de afiliere, precum şi în nevoia de a

reconfirma frecvent poziţia vizavi de cineva drag. Reacţia primitorului contează doar în

măsura în care ea face parte din intenţia iniţială a ofertantului, fiind condiţionată de

valorile interne ale acestuia. În cazul în care acest „feedback” prezintă importanţa, el

constă de regulă în generarea unor emoţii primitorului (bucurie, plăcere, tristeţe, durere).

Diferenţa dintre darul de plăcere şi celelalte tipuri de dar provine tocmai din

această necesitate a reacţiei primitorului. În această formă de dar, norma reciprocităţii are

o funcţionare limitată sau lipseşte cu desăvârşire. Pe de alta parte, data fiind ignorarea

instituţionalizată a funcţionalităţii schimbului de daruri este de aşteptat ca un astfel de dar

să apară, declarativ, ca deţinând importanţa cea mai mare în explicaţia actului dăruirii.

Un punct foarte important în discuţia despre dar şi despre comportamentul de

dăruire este, desigur, recompensa pe care ofertantul o primeşte în urma realizării unui

anumit comportament de dăruire.. Peter Blau distinge şase tipuri de gratificaţii posibil de

obţinut în urma unui schimb social. Criteriile utilizare în identificarea acestor tipuri de

gratificaţii sunt spontaneitatea respectiv premeditarea acţiunii şi caracterul intrinsec şi

extrinsec al recompensei:

Intrinsec Extrinsec Unilaterale

Evaluări spontane Atracţie personală

(dar de plăcere)

Aprobare socială

(dar integrativ)

Respect, prestigiu

(dar de rang)

Acţiuni calculate Acceptare socială

(dar integrativ)

Servicii instrumentale

(dar de investiţie)

Conformare, putere

(dar de rang)

Figura 5. Cele 6 tipuri de gratificaţii, după Bogdan Voicu (1997)

Trebuie menţionat că atât tipurile de gratificaţii cât şi tipurile de dar ilustrate în

tabelul din figura 5 sunt tipuri ideale. În realitate le putem întâlni in combinaţii, existând

între acestea o relaţie de complementaritate.

Un alt aspect al acestui raţionament în ceea ce priveşte darul este natura resursei


care se urmăreşte a fi obţinută în urma comportamentului de dăruire. Dumitru Sandu

distinge patru mari tipuri de resurse: capitalul social, capitalul uman („a ştii”), capitalul

simbolic („a crede”) şi resursele materiale. Dintre acestea, darul nu poate avea ca efecte

decât creşterea sau menţinerea capitalului material şi a celui social (privit ca o combinaţie

între relaţiile şi prestigiul social). În acest sens, darul de rang şi cel integrativ sunt

orientate predominant spre resurse de tip social, iar celelalte doua tipuri de dar cu scop

extrinsec, darul de schimb şi cel de investiţie, spre resurse materiale.

O altă chestiune care merită a fi discutată este caracterul conştient al urmăririi

scopului în dar. Premisa acestei abordări o reprezintă raţionalitatea comportamentului

uman, însă, aşa cum arată şi Max Weber, acţiunile umane pot fi de multe ori iraţionale,

chiar şi atunci când finalitatea lor este cea dezirabila. Exemplul lui Weber constă în faptul

că de multe ori acţiunile tradiţionale sunt mai raţionale decât cele instrumentale şi valoric

raţionale. Tradiţiile pot fi privite drept pattern-uri acţionale internalizate, ceea ce face ca

uneori astfel de acţiuni să conducă la rezultate „pozitive” pentru actorul social, în timp ce

acţiuni raţionale, bazate însă – de exemplu - pe un fundament informaţional insuficient,

sau pe raţionamente eronate, să eşueze în atingerea scopului.

Pentru Weber, cele două tipuri de acţiuni iraţionale sunt reprezentate de conduita

afectivă şi de cea tradiţională. Obiceiul schimbului de daruri este deosebit de puternic şi

se regăseşte în darul de schimb, şi, mai ales, în darul de integrare. Prezenţa sa în celelalte

două tipuri de daruri, complet raţionale prin definiţie, este improbabilă. Dacă darul de

schimb reprezintă mai degrabă fructificarea tradiţiei în scopuri raţionalizate, darul de

investiţie este expresia pură a funcţionării normelor referitoare la obligativitatea darului.

Darul integrativ a fost definit ca fiind manifestarea asigurării solidarităţii sociale prin

conformarea la normele comune ale societăţii. El este realizat sub presiunea tradiţiei,

presupunând o atitudine „pasivă” a ofertantului. Se relevă două tipuri posibile ale acestui

tip. Primul constă în posibilitatea conştientizării acestei presiuni sociale. Ofertantul face

daruri „de gura lumii”, fiindcă dacă nu dăruieşte nu obţine acceptarea socială de care

vorbea Blau, sau dăruieşte „din obligaţie”, îndeosebi în cazul întoarcerii darului. Se poate

vorbi în acest caz de un dar integrativ impus de tradiţie, sau, la extrem, de un dar

integrativ de rang, rangul constând aici tocmai în apartenenţa la un anumit grup social. În

contrast apare darul integrativ ritualic, în care prezenţa normei nu este percepută ca o

constrângere, ca o presiune exterioară. Actorul social acţionează pentru că pur şi simplu

„aşa trebuie”sau pentru că „aşa se obişnuieşte”. Conştientizarea şi raţionalizarea acţiunii

dispar.

În continuare voi vorbi despre rolul şi funcţionalitatea darului ca element integrat în

spaţiile sociale. Este foarte importantă această delimitare deoarece toate comportamentele

pe care individul le face se întâmplă într-un context social unde o acţiune duce şi

influenţează o altă acţiune, care la rândul ei poate influenţa.

Contextul social exprimat prin prisma spaţiului social reprezintă un real factor de

influenţă pentru modul în care îl vedem pe celălalt, dar şi pentru modul în care ne

repartizăm „resursele” în raport cu celălalt. Aşa cum vom vedea în partea ce urmează,

există mai multe tipuri de spaţii sociale care prin propriile caracteristici de resurse şi

mediu influenţează modul de acţiune al actorului social.

3. 2. Darul şi spaţiile sociale Cadrul social al acţiunii este constituit conform lui Parsons, din totalitatea


orientărilor de valoare ale individului, fiind totodată condiţionat de constrângerile şi

oportunităţile mediului. Dumitru Sandu distinge cinci tipuri de spaţii sociale:

spaţiile sociale închise au drept consecinţă sărăcia resurselor;

spaţiile sociale deschise se identifică după abundenţa resurselor;

spaţiile sociale cu deschidere de status au mari resurse de status în absenţa

resurselor de mediu;

spaţiile sociale cu deschidere spre mediu se deosebesc prin bogăţia

resurselor de mediu;

spaţiile sociale comune în care resursele disponibile sunt medii.

Această tipologie poate fi utilizată în specificarea comportamentului de dar.

Astfel, în spaţiile închise, absenţa resurselor va favoriza darul de schimb, şi în mai mică

măsură, darul de investiţie. Probabil că în astfel de spaţii, deşi tradiţionalismul identitar

este extrem de puternic, acesta nu se va manifesta prin accentuarea predispoziţiei spre

darul de integrare, datorită rarităţii desăvârşite a resurselor, care va schimba ierarhia

motivaţiei de dăruire. Spaţiile cu deschidere de mediu se vor caracteriza în special cu

apariţia altui tip de ofertant: cel ce caută ca prin acţiunea sa să îşi sporească statusul

crescând astfel, ulterior, şi pe alte planuri. Darurile de investiţie vor fi puţin frecvente, ca

şi cele de schimb. În spaţiile sociale cu deschidere de status, situaţia va fi diferită.

Creşterea va fi realizată mai ales prin daruri de investiţie, în timp ce darul de schimb va

depăşi ca pondere pe cel de integrare. În spaţiile deschise, abundenţa relativă a resurselor

va conduce probabil la o multiplicare a darurilor de rang.

Un alt aspect interesant care poate influenţa în mare măsură comportamentul de

dăruire este legat de modernitatea/tradiţionalismul identitar al comunităţii. Astfel, în

spaţiile sociale caracterizate de un puternic tradiţionalism instituţional este de aşteptat să

fie favorizată dezvoltarea unor sisteme complexe de daruri integrative şi de rang.

Darul facilitează schimbul social, contribuie la asigurarea solidarităţii sociale, este

un instrument al creşterii statusului/prestigiului privite ca manifestări ale puterii, şi nu în

ultimul rând, darul reprezintă expresia conformării la normele sociale fiind în acelaşi

timp şi un element al schimbului social.

Fie că este vorba de un dar de plăcere, sau de un dar prin care se urmăreşte ceva

anume, cert este că toţi facem daruri. Dacă ţinem sau nu seama de contextul în care

dăruim, rămâne cred, un subiect deschis discuţiilor, dar cu siguranţă de fiecare dată când

dăruim „calculăm” valoarea darului, sau de ce nu al sacrificiului, pe care îl facem.

În această lucrare am urmărit tocmai acest lucru: valoarea darului, şi ce înseamnă

sacrificiu atunci când faci un cadou. Desigur am descoperit că sacrificiile sunt în strânsă

legătură cu tipul de cadou, dar şi cu un anumit context care cere, mai mult sau mai puţin,

satisfacerea reciprocităţii darului.

Aşadar în continuare voi prezenta metodele de investigare folosite, precum şi

rezultatele obţinute în ceea ce priveşte comportamentul de dăruire al „actorilor sociali”

investigaţi.


CAPITOLUL 4. METODOLOGIA CERCETĂRII

4. 1. Obiectivele şi ipotezele cercetării

Obiectivele cercetării

În cadrul acestei lucrări în care am dorit realizarea unui studiu asupra darului şi

asupra manifestării comportamentului de dăruire într-un spectru mai mult sau mai puţin

emoţional, îmi propun atingerea următoarelor obiective:

Studierea unei posibile legături între comportamentul economic al individului şi

comportamentul de dăruire prin prisma schimburilor sociale şi prin prisma

tranzacţiilor economice.

Conturarea interacţiunii specificului cunoştinţelor de specialitate asupra gândirii

economice.

Identificarea unei echivalenţe între valoarea cadoului şi valoarea sacrificiului, aşa

cum sunt ele percepute la nivelul celor trei „vârste academice”.

Ipotezele cercetării

Pentru atingerea obiectivelor formulate în rândurile de mai sus, s-au formulat următoarele

ipoteze:

1. Se presupune că există o diferenţă între alegerile formulate în cadrul

exerciţiului structurat de către eşantioanele aparţinând anului I şi anului II de

studiu.


exerciţiului structurat de către eşantioanele aparţinând anului I şi anului III de

studiu.


exerciţiului structurat de către eşantioanele aparţinând anului II şi anului III de

studiu.

4. Analizăm categoriile şi criteriile subordonate acestora având în vedere

informaţiile culese în urma chestionarului aplicat în cadrul exerciţiului

structurat elaborat de Robert Stuart pentru a înregistra diferenţele şi

asemănările între cele trei grupuri studiate.

4. 2. Eşantion În scopul atingerii obiectivelor propuse în studiul de faţă, a fost investigat, prin

probe specifice, un eşantion cuprinzând 90 de subiecţi cu vârste cuprinse între 19 şi 42 de

ani.

Pentru a putea realiza investigarea atitudinii vis-a-vis de valoarea darului şi/sau a

sacrificiului, subiecţii au fost împărţiţi în trei grupuri după cum urmează: 30 de subiecţi

studenţi în anul I la psihologie, 30 de subiecţi studenţi în anul II la psihologie şi nu în

ultimul rând 30 de subiecţi studenţi în anul III la psihologie.


Pe lângă variabila vârstă exprimată prin intermediul anului de studiu, am mai ţinut

cont în realizarea acestui studiu atât de variabila sex, cât şi de variabila mediul de

provenienţa care poate fi exprimat în termenii urban sau rural.

4. 3. Metode de culegere a datelor

4. 3. 1. Exerciţii structurate – valoare aplicativă

4. 3. 2. Chestionarul

4. 3. 1. Exerciţii structurate Exerciţiile structurate constituie o secvenţă psihologică ce se adaptează perfect

situaţiei de grup (Visscher, 1998). Într-un exerciţiu structurat, proiectul se constituie

dintr-o serie de interacţiuni specificate care fac ca datele să fie experimentate de către

participanţi, care, pornind de la ele, să înveţe. Majoritatea exerciţiilor structurate utilizate

în dinamica grupurilor se desfăşoară după o schemă care variază foarte puţin: membrii

grupului, dacă sunt destul de numeroşi se văd împărţiţi în „participanţi” şi în

„observatori”; şi unii şi alţii primesc un „consemn” care defineşte modalităţile şi natura

„sarcinii” care le-a fost propusă; ei se străduiesc să ducă la îndeplinire această sarcină în

condiţiile impuse, apoi în faza finală numită „evaluare”, examinează modul în care a fost

îndeplinită sarcina şi, uneori, chiar ce au resimţit participanţii în timpul acestei

experienţe. În acest caz, tradiţia face ca observatorii să aibă primii cuvântul pentru a

”realiza un raport” asupra a ceea ce au observat, „reacţiile” participanţilor faţă de acest

raport provocând o discuţie generală care încheie exerciţiul.

Utilizarea exerciţiilor structurate este diferită în funcţie de grup, de orientare şi de

obiectivele acestora. Pot fi folosite pentru impulsionarea dinamicii de grup. Efectul

exerciţiilor structurate trebuie căutat în procesul de învăţare desfăşurat la cele trei nivele

ale personalităţii: afectiv, cognitiv şi comportamental. Rezultatele depind şi de o serie de

condiţii cum ar fi: obiectivul pentru care exerciţiul a fost elaborat şi utilizat, conţinutul

exerciţiului, scenariul lui, situaţia concretă în care se propune, personalitatea şi istoria

membrilor grupului şi, nu în ultimul rând, stilul, orientarea şi personalitatea

conducătorului de grup.

Scopul metodologic fundamental al exerciţiilor de grup se regăseşte atât în

posibilitatea participanţilor de a trăi experienţe ce pot valida anumite cunoştinţe teoretice,

în accelerarea şi conştientizarea dinamicii de grup precum şi în căutarea unor soluţii la

problemele sale.

În continuare vă prezint rezultatele obţinute la un astfel de exerciţiu de grup, de

către Robert Stuart (1998).

4. 3. 2. Chestionarul Chestionarul este o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de

imagini grafice cu funcţie de stimul în raport cu ipotezele cercetării, care prin

administrarea de către operatorii de anchete sau prin autoadministrare determină din


partea celui anchetat un comportament verbal sau non-verbal ce urmează a fi înregistrat

în scris.

Arta realizării unui chestionar implică trei etape dintre care menţionez:

conceperea anchetei, elaborarea chestionarului şi exploatarea datelor. În cadrul conceperii

anchetei sunt esenţial de urmărit definirea obiectului, structura chestionarului, căutarea

indicatorilor şi alegerea eşantionului. Elaborarea chestionarului înseamnă evidenţierea

activităţilor, faptelor şi opiniilor, precum şi indicarea determinanţilor sociali împreună cu

regulile chestionării. În ceea ce priveşte exploatarea datelor este imperativ să ne ocupăm

de codarea informaţiei, învăţarea citirii tabelelor încrucişate, „tratarea” informaţiilor şi a

datelor, interpretarea lor, si nu în ultimul rând redactarea raportului de anchetă.

Responsabilul de anchetă trebuie să definească de la început, măcar provizoriu, noţiunile

care vor sta în centrul anchetei, pentru a găsi indicatorii adecvaţi. Ancheta prin chestionar

are rolul de a scoate la lumină determinanţii inconştienţi ai practicilor: ea este pentru

sociologi ceea ce este divanul pentru psihanalişti (Francois de Singly, 1998).

4. 4. Materialele folosite şi sarcina subiecţilor Materiale folosite:

Pentru aflarea unor date valide în ceea ce priveşte valoarea darului şi/sau valoarea

sacrificiului am folosit exerciţiul structurat numit „valoarea cadoului” (Robert Stuart,

Team Development Games for Trainers, 1998), pe care l-am transformat într-un

chestionar (anexa 1) prin adăugarea următoarei întrebări: „Vă rugăm argumentaţi

alegerea făcută:”

Exerciţiul structurat cuprinde o poveste în care se vorbeşte despre un crescător de

păsări care face cadou unui prieten o pasăre cumpărată acum patru ani, pasăre pentru care

în prezent crescătorul ar plăti o suma de două ori şi jumătate mai mare. Apoi există în

cadrul exerciţiului cinci variante de răspuns la întrebările pe care le conţine „problema”

(A, B, C, D, E). Ceea ce transformă acest exerciţiu structurat este tocmai acea cerere de

argumentare a răspunsului ales. Această ultimă parte permite o mai bună interpretare a

credinţelor şi valorilor subiecţilor în momentul alegerii făcute, astfel încât rezultatul

prelucrării datelor să fie cât mai aproape de realitatea socială.

Sarcina subiecţilor:

Subiecţii, în realizarea chestionarului prezentat adineauri, trebuie să citească cu

atenţia povestea, după care să răspundă la întrebările conţinute de chestionar cu una

dintre cele cinci variante înscrise sub poveste. Subiectul trebuie să aleagă varianta care

este cea mai apropiată de propriile convingeri şi valori în ceea ce priveşte darul şi/sau

sacrificiul. După alegerea uneia dintre variante, subiecţii trebuie să argumenteze varianta

aleasă.

Pe lângă toate acestea, chestionarul cuprinde întrebări referitoare la datele

personale ale subiectului (vârstă, sex şi mediul de provenienţă).

CAPITOLUL 5. PRELUCRAREA. ANALIZA SI

INTERPRETAREA REZULTATELOR STUDIULUI


5. 1. Interpretare cantitativă Interpretarea cantitativă a datelor se referă la analiza propriu-zisă a acestora şi la

valorificarea rezultatelor prin intermediul cunoştinţelor de specialitate. În rândurile de

mai jos am realizat analiza caracteristicilor esenţiale pentru fiecare variabilă importantă.

Aceste tehnici implică variabile individuale luate separat, cu alte cuvinte sunt tehnici

statistice univariate.

Variabilele luate în considerare pentru analiza frecvenţelor sunt anul1, anul2 şi

anul3, toate reprezentând vârsta subiecţilor considerata după anii universitari (anul I de

studiu, anul II de studiu şi respectiv anul III de studiu).

Eşantionul folosit în cercetare numără 90 de subiecţi împărţiţi astfel: anul1

numără 30 de subiecţi, anul2 numără 30 de subiecţi şi anul3 numără tot 30 de subiecţi.

Fiecare subiect a ales o variantă de răspuns a chestionarului de la A la E unde A

înseamnă „Nu aduc / nu fac nici un sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu

mai mulţi ani în urmă”, B înseamnă „Valorează exact 100 EURO. Aceasta este suma pe

care am plătit-o pentru cocoş”, C înseamnă „100 EURO la care se adaugă şi dobânda

pentru cei patru ani”, D înseamnă „250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş

cumpăra un cocoş identic”, iar E înseamnă „Nu este vorba de nici un sacrificiu, în

realitate am realizat o economie de 150 EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un

cadou care valorează 250 EURO”. Fiecărei variante de răspuns i-am atribuit o valoare în

cifre începând de la 1 la 5 (A = 1, B = 2, C = 3, D = 4 şi E = 5) pentru a putea evidenţia

rezultatele analizei.

În tabelul de mai jos se poate observa tendinţa distribuţiei datelor. Aici este

calculată media opţiunilor subiecţilor pentru fiecare variabilă în parte.

Astfel pentru variabila anul1, tabelul de mai jos ne spune că există 30 de cazuri

validate pe care se bazează analiza (adică numărul de subiecţi participanţi la studiu) şi că

nu sunt date lipsă. Apoi aflăm că media aritmetică a opţiunilor subiecţilor este de 2.97

(mean = 2.97), mediana (median) ne informează asupra opţiunea subiecţilor aflate la

mijlocul listei de opţiuni fiind calculată de la valoarea cea mai mică la valoarea cea mai

mare (median = 3.00), iar valoarea mod ne informează asupra variantei care a fost cel mai

des aleasă de către subiecţi (mode = 1, adică varianta A din chestionar).

În cazul variabilei anul2, tabelul de mai jos ne spune că există 30 de cazuri

validate pe care se bazează analiza (adică numărul de subiecţi participanţi la studiu) şi că

nu sunt date lipsă. Apoi aflăm că media aritmetică a opţiunilor subiecţilor este de 3.53

(mean = 2.53), mediana (median) ne informează asupra opţiunea subiecţilor aflate la

mijlocul listei de opţiuni fiind calculată de la valoarea cea mai mică la valoarea cea mai

mare (median = 4.50), iar valoarea mod ne informează asupra variantei care a fost cel mai

des aleasă de către subiecţi (mode = 5, adică varianta E din chestionar). Având în vedere

faptul că valoarea medianei este de 4.50 (median = 4.50) trebuie spus că estimarea

medianei nu corespunde nici unui scor.

În ceea ce priveşte variabila anul3, tabelul de mai jos ne spune că există 30 de

cazuri validate pe care se bazează analiza (adică numărul de subiecţi participanţi la

studiu) şi că nu sunt date lipsă. Apoi aflăm că media aritmetică a opţiunilor subiecţilor

este de 3.73 (mean = 3.73), mediana (median) ne informează asupra opţiunea subiecţilor

aflate la mijlocul listei de opţiuni fiind calculată de la valoarea cea mai mică la valoarea

cea mai mare (median = 4.00), iar valoarea mod ne informează asupra variantei care a

fost cel mai des aleasă de către subiecţi (mode = 5, adică varianta E din chestionar).


Figura 7. Tabelul tendinţei centrale a distribuţiei datelor

anul1 anul2 anul3

N Valid 30 30 30

Missing 0 0 0

Media 2.97 3.53 3.73

Mediana 3.00 4.50 4.00

Valoarea mod 1 5 5

Având în vedere aceste informaţii putem aprecia că între anul I (având ca

variabilă anul1) anul II (având ca variabilă anul2) şi anul III (având ca variabilă anul3)

există diferenţe.

Astfel la o primă vedere observăm diferenţe în ceea ce priveşte media aritmetica a

celor trei variabile: mean[anul1] = 2.97, mean[anul2] = 3.53 iar mean[anul3] = 3.73. Pe

lângă diferenţa evidentă a rezultatelor mediei aritmetice, există şi o diferenţa la nivelul

opţiunilor exprimate de către subiecţi.

Valoarea mod face o diferenţiere clară între anul I şi anul II; precum şi între anul

I şi anul III. În cadrul acestui criteriu de diferenţiere observăm că subiecţii aparţinând

anului I aleg ca variantă la problemă opţiunea A din chestionar, pe când subiecţii

aparţinând anului II aleg ca variantă la problemă opţiunea E din chestionar. Observăm

aceeaşi tendinţă de diferenţiere a valorii mod şi în cazul în care comparăm anul I cu anul

III, în sensul că subiecţii aparţinând eşantionului anul I aleg cu precădere varianta A de

răspuns, iar subiecţii aparţinând eşantionului anul III aleg varianta E de răspuns a

chestionarului.

Tabelul tendinţei centrale a distribuţiei datelor arată o analiză preliminară în ceea

ce priveşte atât diferenţele cât şi asemănările între variabilele anul1, anul2, anul3 şi deci

între eşantioanele anul I, anul II şi anul III.

Pentru a avea o interpretare care să se apropie cât mai mult de realitate am recurs

şi la calcularea frecvenţelor. În rândurile ce urmează sunt ilustrate tabelele de frecvenţă

pentru fiecare variabilă în parte. Fiecare tabel este însoţit de interpretări adiţionale,

interpretări care îşi propun o stabilire clară a ceea ce este asemănător şi ceea ce este

diferit între eşantioanele studiate, în materie de opţiunile exprimate în urma completării

chestionarului „valoarea cadoului”.

Figura 8. Tabelul frecvenţelor pentru anul I

Frequency Percent Valid Percent Cumulative

Percent

Valid 1 A 13 43.3 43.3 43.3

2 B 2 6.7 6.7 50.0

3 C 0 0 0 50.0 4 D 3 10.0 10.0 60.0 5 E 12 40.0 40.0 100.0

Total 30 100.0 100.0


Astfel, în tabelul de la figura 8 putem observa cum în funcţie de valorile calculate

pe baza opţiunilor exprimate de subiecţi există o variaţie în ceea ce priveşte preferinţele

participanţilor la studiu pentru un anumit tip de comportament de dăruire.

Ca să avem o privire mai clară asupra rezultatelor obţinute, voi relua şi explica

valorile înscrise în tabelul de mai sus (figura 8).

Prima coloană arată cele cinci valori ale variantelor de răspuns exprimate de către

subiecţi după cum urmează: A=1 şi înseamnă „Nu aduc / nu fac nici un sacrificiu, având

în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani în urmă”, B=2 şi înseamnă „Valorează

exact 100 EURO. Aceasta este suma pe care am plătit-o pentru cocoş”, C=3 şi înseamnă

„100 EURO la care se adaugă şi dobânda pentru cei patru ani”, D=4 şi înseamnă „250

EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra un cocoş identic”, iar E=5 şi

înseamnă „Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat o economie de 150

EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează 250 EURO”.

A doua coloană arată frecvenţa valorilor calculate în prima coloană. Astfel putem

observa că în cadrul anului I de Psihologie, din 30 de subiecţi, 13 au ales varianta A, 2 au

ales varianta B, 3 au ales varianta D şi 12 au ales varianta E. Varianta C nu a fost aleasă

de nici un participant la studiu, după cum se poate observa şi în tabelul din figura 8.

A treia coloană exprimă frecvenţele calculate în a doua coloană în forma unor

procente ale numărului total incluzând şi datele care lipsesc. În acest caz considerăm că

30 de subiecţi reprezintă 100%, respectiv tot eşantionul anul I. Dintre cei 30 de subiecţi

observăm că 43,3 % au ales ca variantă preferată de răspuns varianta A, 6,7 % au ales ca

variantă de răspuns varianta B, 10,0 % au ales ca variantă de răspuns varianta D, iar 40,0

% au ales ca variantă preferată de răspuns varianta E. Din nou, observăm că varianta C nu

este reprezentată prin nici o valoare. Motivul pentru care acest lucru se întâmplă este

acela că nici un subiect nu a considerat că este o variantă pe care ar putea să o aleagă ca şi

comportament în cazul în care s-ar confrunta în realitate cu situaţia prezentată în

exerciţiul structurat.

A patra coloană exprimă frecvenţele prezentate în coloana doi prin intermediul

unui procent al numărului total excluzând datele lipsă.

A cincia coloană cumulează procentajele în josul tabelului. Astfel putem spune că

în 60,0% din cazuri, subiecţii au ales valoarea 4, sau valori mai mici de 4, unde valoarea

4 reprezintă varianta D de răspuns.

Extrapolând puţin rezultatele prezentate în tabelul din figura 8, putem spune că în

cadrul anului I de Psihologie, în cazul unei situaţii reale de dăruire, majoritatea

participanţilor la studiu, adică un procent de 43,3%, ar alege să facă un dar de plăcere

(pagina 26-27) care să specifice că nu este vorba de nici un sacrificiu în ceea ce priveşte

cadoul respectiv, mai ales dacă darul cu pricina este reprezentat de ceva ce aveau în

posesie. Luând în considerare ultima parte a formulării, „Nu aduc / nu fac nici un

sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani în urmă”, îndrăznesc să

afirm că deşi rezultatul comportamentului de dăruire se vrea a fi darul de plăcere, totuşi

faptul că obiectul de dăruit este în posesia celui care dăruieşte de mai mult timp, îmi

spune că subiectul se convinge pe sine că ar putea să dăruiască şi altuia ceea ce el a

cumpărat cu mai mulţi ani în urmă pentru propria gospodărie.

Acest comportament se poate explica prin prisma funcţionalităţii darului, precum

şi prin prisma reciprocităţii darului. Astfel funcţionalitatea darului se exprimă în

necesitatea actorului social de a crede că în momentul în care dăruieşte şi prin darul pe


care îl face ajunge să satisfacă nevoile altor actori sociali, demonstrând-şi astfel utilitatea

în societate. Făcând un cadou actorul social creează bucla reciprocităţii darului. Aceasta

se manifestă între membrii unei comunităţi dar şi între comunităţi diferite în contextul în

care cineva dăruieşte cuiva ceva. Atunci apare sentimentul datoriei celui care primeşte,

acesta simţind că trebuie să întoarcă darul într-un fel sau altul. Reciprocitatea este

încurajată de normele sociale, însă seminţele acesteia sunt adânc sădite în comportamente

ce presupun obiceiuri şi tradiţii. De aceea o presupunere corectă ar fi aceea că pe lângă

darul de plăcere, cei care au ales varianta A de răspuns pot în egală măsură să facă şi un

dar de schimb sau integrativ (pagina 26-27).

Astfel pe lângă darul de plăcere pe care îl identifică majoritatea celor 43,3 %

dintre subiecţii eşantionului anul I, putem extrapola şi spune că deopotrivă rezultatul

comportamentului de dăruire se poate măsura în termenii darului de investiţie, darului de

rang sau darului integrativ (pagina 25-28). Trebuie menţionat totuşi că pentru varianta A

din chestionar este caracterizant comportamentul care are ca şi rezultat darul de plăcere,

darul integrativ şi darul de schimb.

A doua variantă a chestionarului (B) a fost aleasă ca şi modalitate de a acţiona

într-o posibilă situaţie care implică darul de către 6,7 % dintre subiecţii eşantionului anul

I. Acest procentaj arată opţiunea celor care cred în valoarea prestabilită a lucrurilor, adică

„Valorează exact 100 EURO. Aceasta este suma pe care am plătit-o pentru cocoş”. Eu am

considerat că subiecţii care au ales această variantă pot fi consideraţi realişti prin prisma

valorii materiale pe care o acordă cadoului pe care îl fac, neţinând cont de cadrul

temporal în care au cumpărat darul respectiv. Astfel realistul consideră că darul pe care îl

face costă la fel de mult cât a costat şi acum patru ani, adică 100 de euro.

Varianta C din chestionar nu apare ca şi opţiune viabilă pentru subiecţii care

aparţin eşantionului denumit anului I.

Varianta D din chestionar a fost aleasă de 10,0 % dintre participanţii la studiu, din

cadrul eşantionului. Denumesc pe cei care au ales această variantă ca fiind pragmatici,

deoarece ei consideră că valoarea reală a darului pe care îl fac este „250 EURO, atât ar

trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra un cocoş identic”. Subiecţii care au ales

această variantă înţeleg ce înseamnă valoarea banului şi cum anume lucrurile pot să-şi

piardă din valoare sau să devină mai valoroase odată cu trecerea timpului. Darul pentru ei

se calculează în monedă, iar valoarea darului se calculează în funcţie de însemnătatea

celui care oferă. Aici rezultatul comportamentului de dăruire poate fi integrat în darul de

rang sau darul de investiţie (pagina 26-27).

Ultima indicaţie a tabelului ne arată că 40,0 % dintre subiecţi au ales varianta E ca

răspuns la problema propusă de chestionar. Ei au preferat să răspundă „Nu este vorba de

nici un sacrificiu, în realitate am realizat o economie de 150 EURO pentru că am dat doar

100 EURO pe un cadou care valorează 250 EURO”, ceea ce m-a făcut să cred că joacă

rolul economistului (în sensul de individ care face economii, economiseşte). Subiecţii

care au ales această variantă cunosc valoarea banului, şi sunt influenţaţi de monedă atunci

când caută să facă un cadou. Totuşi, spre deosebire de subiecţii care au ales varianta D,

cei care au ales varianta E din chestionar nu calculează darul în funcţie de prestigiu ci îl

calculează în funcţie de profit, de propriul profit sau propria economie. De aceea se poate

spune că subiecţii care au ales ultima variantă a chestionarului tind spre a face daruri de

investiţie (pagina 26-27).


În continuare voi prezenta rezultatele obţinute în urma analizei datelor de la

eşantionul anul II.

Figura 9. Tabelul frecvenţelor pentru anul II


Percent

Valid 1 A 10 33.3 33.3 33.3

2 B 1 3.3 3.3 36.7

3 C 0 0 0 36.7 4 D 5 16.7 16.7 53.3 5 E 14 46.7 46.7 100.0

Total 30 100.0 100.0

În cadrul Tabelului frecvenţelor pentru anul II (figura 9), sunt analizate datele

după modelul identificat la figura 8. La fel ca la tabelul ce ilustrează frecvenţele pentru

anul I, şi aici vom discuta despre procentajul, dar şi despre diferenţele între procentaje în

ceea ce priveşte opţiunile exprimate de subiecţi.

Astfel, ţinând cont de ce înseamnă fiecare variantă a chestionarului (A înseamnă

„Nu aduc / nu fac nici un sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani

în urmă”, B înseamnă „Valorează exact 100 EURO. Aceasta este suma pe care am plătit-

o pentru cocoş”, C înseamnă „100 EURO la care se adaugă şi dobânda pentru cei patru

ani”, D înseamnă „250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra un

cocoş identic”, iar E înseamnă „Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat

o economie de 150 EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează

250 EURO”) , observăm că 9 dintre cei 30 de subiecţi ai eşantionului anul II au ales

varianta A de răspuns, 1 subiect a ales varianta B de răspuns, 5 subiecţi au ales varianta D

de răspuns, iar 15 subiecţi au ales varianta E de răspuns. Şi aici ca şi în cazul eşantionului

anul I observăm că nici un subiect nu a ales ca variantă pentru o situaţie de dăruire

varianta C.

Considerând că eşantionul de 30 de subiecţi înseamnă 100 %, observăm că 30,0

% dintre subiecţi au ales varianta A, 3,3 % dintre subiecţi au ales varianta B, 16,7 %

dintre subiecţi au ales varianta D, iar 50,0 % dintre subiecţi au ales varianta E. Spre

deosebire de anul I, la anul doi majoritatea (50 %) o constituie subiecţii care au ales

varianta E de răspuns la exerciţiul structurat conceput de Robert Stuart.

Generalizând rezultatele obţinute se poate afirma că 30,0 % dintre studenţii anului

II de Psihologie, aleg, chiar şi într-o situaţie ipotetică, să facă un dar de plăcere, un dar

integrativ sau un dar de schimb. În cadrul aceluiaşi eşantion vedem că 3,3 % dintre

subiecţi aleg să facă un dar a cărui valoare este stabilită de o instanţă externă celor

implicaţi în schimb, 16,7 % dintre subiecţi aleg să facă un dar de rang sau de investiţie,

aceştia ţinând cont de ce şi mai ales de cine atunci când fac cadoul, iar o majoritate


covârşitoarea de 50,0 % dintre subiecţii eşantionului aleg să facă un dar de investiţie

calculând atât câştigul cât şi pierderile suferite în urma darului făcut.

Alegerea în număr atât de mare a variantei E din chestionar îşi are oarecum

explicaţia în economia de piaţă. Opţiunea pentru un dar de investiţie se regăseşte în social

putând fi explicată de învăţarea socială. Darul de investiţie, aşa cum este el definit în

partea teoretică, implică nu atât dorinţa cât nevoia de a câştiga prin darul pe care îl facem.

Psihologia economică explică foarte bine cum anume ne este influenţat comportamentul

economic, şi deci comportamentul de dăruire, încă din copilărie.

Astfel, studii mai recente au tendinţa să privească asupra comportamentului

economic actual al copiilor şi la maniera în care interacţionează acesta cu

comportamentul adulţilor. Aşadar, copii au cel puţin 2 feluri de „viaţă economică”: copiii

sunt influenţaţi pe de o parte de cei din jurul lor, din casă, părinţi, bunici etc. adulţi în

general, iar pe de altă parte, sunt influenţaţi de propriile nevoi, iar la rândul lor ei au

abilitatea de a influenţa consumul părinţilor şi alegerile ocupaţionale, de aceea copii sunt

ţinta majorităţii campaniilor de marketing şi publicitare iar legitimitatea şi eficienţa

acestora sunt aprig dezbătute; în al doilea rând, copii trăiesc în propria lor lume

economică, implicând tranzacţii şi schimburi tangente lumii economice ale adulţilor, deci

ei pot arăta o înţelegere mult mai sofisticată a acestei lumii economice în aceste tranzacţii

decât arată studiile tradiţionale a dezvoltării gândirii economice.

Fiind în relaţie directă cu comportamentul economic, comportamentul de dăruire

este influenţat de viziunea economică a individului, mai ales în ceea ce priveşte varianta

E a chestionarului, alegerea economistului.

Datele din analiza eşantionului anul III arată că orientările acestor subiecţi

seamănă ca ponderi alegerilor făcute de subiecţii din anul II, dar există totuşi diferenţe.

Figura 10. Tabelul frecvenţelor pentru anul III


Percent

Valid 1 A 5 16.7 16.7 16.7

2 B 2 6.7 6.7 23.3

3 C 2 6.7 6.7 30.0

4 D 8 26.7 26.7 56.7

5 E 13 43.3 43.3 100.0

Total 30 100.0 100.0

În figura 10, Tabelul frecvenţelor pentru anul III, sunt prezentate datele pentru

eşantionul anul III. În cadrul acestui tabel observăm un scor mai echilibrat, decât in cazul

eşantioanelor I şi II. Este necesar să identificăm atât asemănările cât şi diferenţele în ceea

ce priveşte procentajul calculat în cadrul acestui tabel pentru a avea un rezultat cât mai

apropiat de realitate.

Astfel, citind informaţiile ce apar în figura 10, observăm că 5 din cei 30 de

subiecţi participanţi la studiu au ales ca variantă de răspuns varianta A, 2 dintre subiecţii

participanţi la studiu au ales ca variantă de răspuns varianta B, alţi 2 dintre subiecţii


participanţi la studiu au ales ca variantă de răspuns varianta C, 8 dintre subiecţii

participanţi la studiu au ales ca variantă de răspuns varianta D, iar 13 dintre subiecţii

participanţi la studiu au ales ca variantă de răspuns varianta E. Se ştie deja că A înseamnă

„Nu aduc / nu fac nici un sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani

în urmă”, B înseamnă „Valorează exact 100 EURO. Aceasta este suma pe care am plătit-

o pentru cocoş”, C înseamnă „100 EURO la care se adaugă şi dobânda pentru cei patru

ani”, D înseamnă „250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra un

cocoş identic”, iar E înseamnă „Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat

o economie de 150 EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează

250 EURO”.

Prima diferenţă clară între anul III şi celelalte două eşantioane (anul I şi anul II)

constă în faptul că în cadrul acestui eşantion au fost subiecţi care au considerat ca

variantă optimă de răspuns pentru situaţia oferirii unui cadou, varianta C.

Judecând după procentajele exprimate în tabelul din figura 10, şi având în vedere

că 30 este echivalentul lui 100 %, observăm că cel mai mare procent este atribuit

variantei E, 43,3 %, după care subiecţii au ales în proporţie de 26,7 % varianta D,

varianta A este aleasă de către 16,7 % dintre subiecţi, iar variantele B şi C au fost privite

ca opţiuni viabile pentru situaţia de dăruire de către 6,7 % dintre subiecţi fiecare.

Asemănarea dintre rezultatele obţinute de eşantionul II şi de eşantionul III constă

în faptul că în majoritate participanţii la studiu au ales, în ambele situaţii, ca şi variantă

confortabilă pentru a ilustra atât valoarea cadoului cât şi valoarea sacrificiului, varianta E.

După o generalizare a rezultatelor trebuie spus că majoritatea, adică 43,3 % dintre

studenţii anului III de la Psihologie manifestă o preferinţă pentru a face daruri de

investiţie, aceştia purtând masca economistului. Darul făcut de economist este un dar în

spatele căruia se ascund calcule în legătură cu cât se câştigă şi cât se pierde în urma

cadoului făcut.

Varianta D, aleasă de 26,7 % dintre participanţii la studiu se traduce în termenii

darului de rang sau ai darului de investiţie. Aşa cum am afirmat şi în rândurile de mai sus,

confruntaţi cu situaţia de a dărui aceşti subiecţi sunt influenţaţi deopotrivă de valoarea

darului cât şi de valoarea sacrificiului, ei calculând „meritele” individului căruia îi fac un

cadou.

În acelaşi tabel, un procentaj de 16,7 % dintre subiecţi obişnuiesc să facă daruri de

plăcere, daruri de schimb sau daruri integrative când sunt confruntaţi cu practica de

dăruire. Aceştia ţin cont în comportamentul de dăruire atât de componenta afectivă, cât şi

de funcţionalitatea şi reciprocitatea darului exprimată prin intermediul tradiţiilor şi

obiceiurilor.

Ceilalţi subiecţi participanţi la studiu au ales, în procentaje egale, variantele B şi

C. Cei care au ales ca variantă de răspuns varianta B pot face atât daruri de plăcere cât şi

de rang, de investiţie, de schimb, sau integrative. Tipul de dar pe care alege sa-l facă ţine

de contextul social în care se manifestă comportamentul de dăruire.

Subiecţii care au ales varianta C ca variantă de răspuns, consideră că darul pe care

îl fac nu-şi pierde din valoare ci rămâne la valoarea la care au achiziţionat respectivul

lucru, dar aceştia adaugă ca şi valoare la cadoul făcut „dobânda pe patru ani”. Această

valoare adiţională poate fi judecată prin prisma investiţiilor pe care aceştia le-au făcut,

investiţii care sunt resimţite în momentul dăruirii ca fiind nişte sacrificiului. De aceea i-

am numit pe cei care au ales varianta C a chestionarului afacerişti, deoarece tind să


valorifice material chiar şi timpul în care au avut în posesie obiectul de dăruit. Cei care au

ales ca şi variantă de răspuns varianta C pentru o situaţie de dăruire, îşi manifestă

preferinţa pentru a face daruri de investiţie.

În urma realizării frecvenţelor datelor obţinute prin aplicarea exerciţiului

structurat „valoarea cadoului” am descoperit că există atât asemănări cât şi deosebiri între

subiecţii eşantioanelor studiate. Principalul criteriu pe care l-am folosit în analiza

frecvenţelor a fost vârsta academică, adică anul de studiu. Astfel am descoperit că există

o schimbare în modul în care ne raportăm la alţii din prisma tipurilor de daruri pe care le

facem, iar această schimbare poate fi pusă pe seama „creşterii informaţionale”. Fluxul

informaţional ne influenţează in modul nostru de a ne raporta la ceilalţi. Desigur acesta

nu este categoric în ceea ce priveşte această schimbare, dar în complicitate cu normele

sociale, propriile valori, emoţii şi structură de personalitate, informaţia poate duce la

schimbarea priorităţilor.

Aşa cum am văzut în interpretarea datelor colectate de la anul I, majoritatea

subiecţilor, în proporţie de 43,3 % şi-au exprimat opţiunea pentru a face daruri de

plăcere, de schimb sau daruri integrative. În datele colectate de la anul II observăm o

reală răsturnare de situaţie, în sensul că majoritatea subiecţilor, adică 50 %, şi-au

exprimat opţiunea pentru a face daruri de investiţie. Rezultatele obţinute de la anul III

arată că 43,3 % dintre subiecţi fac daruri de investiţie când sunt confruntaţi cu situaţia de

dăruire. Această fluctuaţie poate fi explicată atât prin prisma informaţiilor cu care intră în

contact subiecţii atât în cadrul universitar, cât şi în viaţa de toată ziua, precum şi prin

prisma faptului că majoritatea subiecţilor care au participat la studiu nu sunt timişoreni,

deci nu mai locuiesc cu părinţii, ceea ce duce la deprinderea unor comportamente

economice independente ce au ca scop supravieţuirea dar şi propria bunăstare. Aceste

comportamente economice sunt în măsură să influenţeze modul în care subiecţii

eşantionului fac sau nu fac cadouri şi sacrifici.

În continuare voi proceda la a exemplifica datele obţinute în urma aplicării

chestionarului prin intermediul histogramei, ca formă a distribuţiei scorurilor.

În figura 11 putem observa felul în care sunt distribuite scorurile pentru cele 5

tipuri de variante din chestionar, A, B, C, D şi E, unde A înseamnă „Nu aduc / nu fac nici

un sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani în urmă”, B înseamnă

„Valorează exact 100 EURO. Aceasta este suma pe care am plătit-o pentru cocoş”, C

înseamnă „100 EURO la care se adaugă şi dobânda pentru cei patru ani”, D înseamnă

„250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra un cocoş identic”, iar E

înseamnă „Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat o economie de 150

EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează 250 EURO”.

În cadrul figurii care exprimă Distribuţia scorurilor pentru anul I, axa verticală

arată frecvenţa cazurilor de la 0 la 12,5, măsura folosită fiind 2,5. Înălţimea barelor arată

cât de frecvent apare fiecare scor, adică fiecare variantă aleasă în cadrul eşantionului anul

I, iar axa orizontală arată cele cinci valori diferite pe care le are fiecare variantă din

chestionar.

Tot în figura 11 sunt exemplificate: numărul de subiecţi care au participat în analiză,

adică 30 de subiecţi; media aritmetică a opţiunilor subiecţilor care este 2,79; precum şi

abaterea standard, care este 1,93.

Un alt punct de interes în ceea ce priveşte discutarea histogramei, este curba

distribuţiei scorurilor. În cazul de faţă curba distribuţiei scorurilor este simetrică, cu o


formă normală (formă de clopot). Acest lucru ne spune că distribuţiile variabilelor

implicate sunt normal distribuite.

În ceea ce priveşte interpretarea propriu zisă a histogramei, rezultatele

confirmă cele specificate în cadrul calculării frecvenţelor pentru anul I.

Figura 11. Distribuţia scorurilor pentru anul I

Majoritatea subiecţilor din eşantionul anul I au ales ca şi variantă dezirabilă

pentru situaţia prezentată în exerciţiul structurat varianta A. Acest lucru se poate traduce

prin faptul că majoritatea subiecţilor aparţinând acestui eşantion sunt orientaţi spre a face

daruri de plăcere, daruri de schimb sau daruri integrative.

Cu o frecvenţă mai mică este calculată varianta E a chestionarului. De aici

deducem că o parte din subiecţi aleg drept variantă într-o situaţie ce implică cadorisirea,

să facă daruri de investiţie.

Bara din histogramă care este indicată de valoare 4, ne spune că aceşti subiecţi

preferă darul de rang sau de investiţie atunci când fac un cadou, iar bara indicată de

valoarea 2 arată că doar foarte puţini din subiecţii aparţinând eşantionului I preferă să

facă daruri de pe urma cărora nici nu pierd şi nici nu câştigă. Din nou varianta de răspuns

C nu apare în figură deoarece nu a fost considerată de către subiecţi ca fiind dezirabilă, şi

deci nu a fost aleasă de nici un participant la studiu.

În figura 12 putem observa tot o distribuţie a scorurilor, dar pentru anul II.


Figura 12. Distribuţia scorurilor pentru anul II

Şi în această figură, ca şi în figura 11, au fost folosite aceleaşi tipuri de

măsurători, cu axa verticală care arată frecvenţa cazurilor de la 0 la 12,5, având ca unitate

de măsură pe 2,5. Numărul de subiecţi din eşantionul anul II a fost de 30. S-a înregistrat

că media aritmetică a opţiunilor subiecţilor este de 3,4, cu o abatere standard de 1,831.

Curba distribuţiei scorurilor din figura 12 este simetrică, prin urmare nu s-au

înregistrat scoruri care să dezvăluie o „patologie” în ceea ce priveşte alegerea variantelor

de răspuns.

În ceea ce priveşte ierarhizarea variantelor de răspuns alese de către subiecţi

observăm o descreştere semnificativă a preferinţelor pentru darul de plăcere, de schimb

sau integrativ, în comparaţie cu rezultatele obţinute de la eşantionul anul I. De asemenea

se înregistrează o creştere semnificativă a orientărilor spre darul de investiţie, acesta fiind

în fruntea ierarhiei prezente în figura 12. În ceea ce priveşte preferinţa pentru darul de

rang, numărul subiecţilor rămâne constant, în sensul că acelaşi număr de subiecţi ca şi în

eşantionul anul I aleg acest tip de dar. Acelaşi raţionament funcţionează şi pentru cei care

fac daruri de pe urma cărora nici nu pierd şi nici nu câştigă. Varianta de răspuns C nu

apare în figură deoarece nu a fost considerată de către subiecţi ca fiind dezirabilă, şi deci

nu a fost aleasă de nici un participant la studiu.

Distribuţia scorurilor pentru anul III din figura 13 arată diferit faţa de distribuţia

scorurilor pentru anul I şi faţă de distribuţia scorurilor pentru anul III.


Figura 13. Distribuţia scorurilor pentru anul III

În aceasta figură (figura 13) observăm că axa verticală care arată frecvenţa

cazurilor de la 0 la 12,5, foloseşte ca unitate de măsură 2,5. Numărul de subiecţi din

eşantionul anul III a fost de 30. S-a înregistrat că media aritmetică a opţiunilor subiecţilor

este de 3.73, cu o abatere standard de 1,507.

Curba distribuţiei scorurilor prezentată in figura 13 este simetrică, prin urmare nu

s-au înregistrat scoruri care să iasă din tiparele normalităţii în ceea ce priveşte alegerea

variantelor de răspuns.

Observăm că în cadrul opţiunilor exprimate de către subiecţii din eşantionul III se

înregistrează un oarecare echilibru, în comparaţie cu opţiunile exprimate de către

subiecţii din eşantionul I şi eşantionul II.

Astfel în figura 13 observăm că preferinţa pentru a face daruri de investiţie

rămâne opţiunea majorităţii subiecţilor, pe locul doi în clasamentul preferinţelor se

situează orientarea către darul de rang, darul de plăcere este preferat de mai puţini

subiecţi, şi ocupă al treilea loc în sistemul alegerii formei de cadorisire, iar la scoruri

egale se află preferinţa pentru darul afacere şi pentru darul de pe urma căruia nu se pierde

şi nu se câştigă, acestea din urmă ocupând ultimele două poziţii.

În urma analizei distribuţiei scorurilor celor trei variabile (anul1, anul2 şi anul3)

am ajuns la concluzia că deşi în cadrul primei variabile scorurile arată că există o

orientare relativ mare spre darul de plăcere, totuşi predominantă este orientarea spre darul

de investiţie, afirmaţie demonstrată de distribuţia scorurilor celorlalte două variabile.

Astfel, ca şi în cadrul frecvenţelor, putem spune că fluxul, cantitatea dar mai ales

calitatea informaţiilor cu care intrăm în contact în timpul celor trei „vârste academice”

duc la schimbarea modului în care ne raportăm la ceea ce oferim ca şi dar, dar mai ales ne


schimbăm modul în care judecăm valoarea a ceea ce dăruim şi valoarea a ceea ce pe de-o

parte pierdem, sacrificăm şi a ceea ce pe de altă parte câştigăm.

Desigur ideea conform căreia există o combinaţie între informaţie, structură de

personalitate, atitudini şi sentimente rămâne valabilă, însă informaţia şi propriile

experienţe de viaţă duc la modificarea propriului comportament economic, modificare

prezentă şi în orientarea spre un anume tip de dar, atunci când vrem să dăruim ceva,

cuiva.

În continuare voi utiliza analiza care foloseşte testul t pentru eşantioane

independente. Această analiză presupune calcularea mediilor pentru două seturi de

variabile pentru a vedea dacă acestea sunt diferite semnificativ una de cealaltă.

Semnificaţia statistică presupune că cele două eşantioane diferă până la un punct, această

diferenţă nefiind datorată întâmplării şi nefiind o consecinţă a eşantionării. Testul t pentru

eşantioane independente este utilizat atunci când cele două seturi de variabile provin din

două eşantioane diferite de oameni.

După cum am afirmat în rândurile de mai sus, pentru analiza de tipul testului t se

folosesc două seturi de variabile. Eu în analiza pe care o fac voi folosi trei seturi de

variabile, deoarece voi face analiza pe trei eşantioane. De aceea am împărţit eşantioanele

în câte două seturi de variabile. Astfel, prima oară voi analiza grupurile anul1 şi anul2

exprimate în tabel prin an12, cu valorile adiţionale exprimate în tabel prin valori12, apoi

voi analiza grupurile anul1 şi anul 3 exprimate în tabel prin an13, cu valorile adiţionale

exprimate în tabel prin valori13, iar la sfârşit voi compara grupurile grupurile anul2 şi

anul 3 exprimate în tabel prin an23, cu valorile adiţionale exprimate în tabel prin

valori23.

În cele ce urmează vom descoperi dacă există diferenţe semnificative între

eşantionul anul I şi eşantionul anul II.

Figura 14. Statistica grupurilor anul I şi anul II

an12 N Mean Std. Deviation Std. Error

Mean

valori12 1 30 2.97 1.903 .347

2 30 3.40 1.831 .334

În tabelul de mai sus observăm scorurile pentru variabila dependentă ale celor

două grupuri. Variabila dependentă este reprezentată de „suma” variantelor de răspuns la

exerciţiul structurat „valoarea darului”.

Acest tabel arată pentru fiecare grup în parte, numărul de subiecţi, media şi

abaterea standard. Media pentru grupul anul1 este 2,97 iar abaterea standard este 1,903,

pe când media pentru grupul anul2 este 3,40, iar abaterea standard este 1,831.

În cel de-al doilea tabel (figura 15) analizând rezultatele putem vedea dacă sunt

sau nu diferenţe semnificative între cele două grupuri analizate.

Figura 15. Tabelul analizei testului t pentru anul I şi anul II


Levene's Test for Equality of

Variances t-test for Equality of Means

F Sig. t df Sig. (2-tailed) Mean

Difference Std. Error Difference

95% Confidence Interval of the

Difference

Lower Upper

valori12 Opţiunile anului I 1.114 .296 -.899 58 .372 -.433 .482 -1.398 .532

Opţiunile anului II -.899 57.915 .372 -.433 .482 -1.398 .389

Astfel citind valoarea semnificaţiei pentru testul Levene observăm că scorul este

de .296 ceea ce înseamnă că vom folosi în analiză informaţia de pe primul rând. Aşadar

pentru varianţe egale, t este -.899, care cu 58 de grade de libertate este semnificativ la

.372 pentru nivelul two-tailed. Discutând aceste valori într-un alt limbaj putem spune că

valoarea probabilităţii este nesemnificativă statistic, astfel neexistând diferenţe între cele

două grupuri examinate. Deşi acest lucru contrazice analiza făcută in cadrul testării

frecvenţelor (figura 8 şi figura 9) şi a distribuţiei scorurilor (figura 11 şi figura 12), totuşi

această inadvertenţă poate fi explicată prin prisma alegerilor „extreme” (majoritatea au

ales A in cadrului primului grup, iar în cadrul celui de-al doilea grup majoritatea au ales

E) şi datorită simetriei inversate (anul1 majoritate de A, anul2 majoritate de E), făcute de

subiecţi atunci când au ales variantele de răspuns la exerciţiul structurat „valoarea

cadoului”.

În cadrul tabelului de mai jos analizăm grupurile anul I şi anul III pentru a vedea

dacă există diferenţe statistice care merită a fi discutate.

În tabelul de la figura 16 observăm scorurile pentru variabila dependentă ale celor





pe când media pentru grupul anul3 este 3,73, iar abaterea standard este 1,507.

Figura 16. Statistica grupurilor anul I şi anul III

an13 N Mean Std. Deviation Std. Error

Mean

valori13 1 30 2.97 1.903 .347

3 30 3.73 1.507 .275

În cel de-al doilea tabel (figura 17) analizând rezultatele putem vedea dacă sunt

sau nu diferenţe semnificative între cele două grupuri analizate.

Astfel citind valoarea semnificaţiei pentru testul Levene observăm că scorul este

de (p = 0,001 < 0,05) ceea ce înseamnă că vom folosi în analiză informaţia de pe al


doilea rând. Aşadar pentru varianţe inegale, t este -1,730, care cu 55,11 de grade de

libertate este semnificativ la 0,089 pentru nivelul two-tailed.

Figura 17. Tabelul analizei testului t pentru anul I şi anul III

Levene's Test for Equality of Variances t-test for Equality of Means




Difference

Lower Upper

valori13 Opţiunile anului I 12.830 .001 -1.730 58 .089 -.767 .443 -1.654 .120

Opţiunile anului III -1.730 55.113 .089 -.767 .443 -1.655 .121

Altfel spus media scorurilor calculate pentru anul3 este mai mare (t = -1,730, DF

= 55,11, two-tailed p = 0,089) decât media calculată pentru scorurile grupului anul1 (M =

2,97, SD = 1,903).

Atât compararea mediilor indică o diferenţă semnificativă, cât şi rezultatele

testului Levene arată că egalitatea varianţelor sunt statistic semnificative, şi deci avem

de-a face cu varianţe inegale. Cu alte cuvinte rezultatul testului Levene indică faptul că

valoarea probabilităţii este semnificativă din punct de vedere statistic, ceea ce se traduce

prin existenţa unor diferenţe semnificative între eşantioanele anul I şi anul III. Acest lucru

este confirmat şi de calculul Frecvenţelor dar şi de analiza distribuţiei scorurilor.

Aceste diferenţe se pot stabili în urma definirii variantelor de răspuns la

chestionarul aplicat, în sensul că, având în vedere modul de distribuţie al scorurilor în

ambele eşantioane ceea ce le diferă este oarecum evident.

Aşadar această a doua analiză a testului t pentru eşantioanele anul I şi anul III

confirmă rezultatele obţinute în urma calculului frecvenţelor şi în urma analizei

distribuţiei scorurilor.

În rândurile ce urmează vom interpreta ultima analiză a testului t. În acest ultim

caz, am calculat testul t pentru grupurile anul II şi anul III.

În tabelul de la figura 16 observăm scorurile pentru variabila dependentă ale celor





pe când media pentru grupul anul3 este 3,73, iar abaterea standard este 1,507. Altfel spus

media scorurilor calculate pentru anul3 este mai mare (t = -0,770, DF = 55,93, two-tailed

p = 0,445, figura 19) decât media calculată pentru scorurile grupului anul2 (M = 3,40, SD

= 1,831).

Figura 18. Statistica grupurilor anul II şi anul III


anul23 N Mean Std. Deviation Std. Error Mean

valori23 2 30 3.40 1.831 .334

3 30 3.73 1.507 .275

Acest tabel (figura 18) arată pentru fiecare grup în parte, numărul de subiecţi,

media şi abaterea standard. Media pentru grupul anul2 este 3.40 iar abaterea standard este

1,831, pe când media pentru grupul anul3 este 3,73, iar abaterea standard este 1,507.

Altfel spus media scorurilor calculate pentru anul3 este mai mare (t = -0,770, DF = 55,93,

two-tailed p = 0,445) (figura 19) decât media calculată pentru scorurile grupului anul2 (M

= 3,40, SD = 1,831).

Atât compararea mediilor indică o diferenţă semnificativă, cât şi rezultatele

testului Levene arată că egalitatea varianţelor sunt statistic semnificative, şi deci avem

de-a face cu varianţe inegale. Cu alte cuvinte rezultatul testului Levene (p = 0,019 < 0,05)

indică faptul că valoarea probabilităţii este semnificativă din punct de vedere statistic,

ceea ce se traduce prin existenţa unor diferenţe semnificative între eşantioanele anul II şi

anul III. Acest lucru este confirmat şi de calculul Frecvenţelor dar şi de analiza

distribuţiei scorurilor.

Figura 19. Tabelul analizei testului t pentru anul II şi anul III

Levene's Test for Equality of

Variances t-test for Equality of Means




Difference

Lower Upper

valori23 Opţiunile anului II 5.783 .019 -.770 58 .444 -.333 .433 -1.200 .533

Opţiunile anului III -.770 55.935 .445 -.333 .433 -1.201 .534

Având în vedere toate analizele făcute până acum în cadrul subcapitolului care

vorbeşte despre interpretarea cantitativă a datelor putem spune că, într-adevăr, deşi în

cadrul anului I există o orientare spre realizarea darurilor de plăcere de schimb sau a

darurilor integrative, în cadrul anilor II şi III, orientarea majoră este spre a face daruri de

investiţie.

Diferenţele apar între fiecare dintre grupuri, tocmai din cauza varietăţilor

alegerilor făcute. Aceste diferenţe sunt cel mai clar exprimate în figurile 11, 12 şi 13 unde

este calculată distribuţia scorurilor. Aceste diferenţe sunt demonstrate şi de analiza

testelor t, în cadrul cărora devine foarte clară ideea conform căreia vârsta academică

modifică comportamentul de dăruire în sensul în care acordăm valoare darului şi

sacrificiului, judecând aceste aspecte în termeni de pierdere şi câştig. Desigur ideea

conform căreia există o combinaţie între informaţie, structură de personalitate, atitudini şi


sentimente rămâne valabilă, însă informaţia şi propriile experienţe de viaţă duc la

modificarea propriului comportament economic, modificare prezentă şi în orientarea spre

un anume tip de dar, atunci când vrem să dăruim ceva, cuiva.

În paginile ce urmează voi proceda la a face o analiză a textelor scrise de subiecţii

fiecărui eşantion în parte. În urma acestui pas îmi propun să confirm concluziile la care

am ajuns în urma interpretării cantitative a datelor cu ajutorul interpretării calitative.

Interpretarea calitativă a datelor răspunde întrebărilor ce apar în urma realizării

categoriilor şi variabilelor ce se regăsesc ca şi proceduri pentru analiza de conţinut.

Rezultatele finale ale interpretării calitative au menirea de a servii drept modele

explicative pentru orientările comportamentale ale subiecţilor în realizarea exerciţiului

structurat „valoarea cadoului”, conceput de către Robert Stuart.

În urma realizării interpretării cantitative a datelor se desprinde faptul că toate

cele trei ipoteze formulate (1. Se presupune că există o diferenţă între alegerile formulate

în cadrul exerciţiului structurat de către eşantioanele aparţinând anului I şi anului II de

studiu; 2. Se presupune că există o diferenţă între alegerile formulate în cadrul

exerciţiului structurat de către eşantioanele aparţinând anului I şi anului III de studiu; 3.

Se presupune că există o diferenţă între alegerile formulate în cadrul exerciţiului

structurat de către eşantioanele aparţinând anului II şi anului III de studiu.) se confirmă.

Grupurile, respectiv eşantioanele sunt diferite unele de celelalte, idee susţinută în cadrul

explicării şi interpretării datelor valorificate prin intermediul SPSS-ului, în rândurile de

mai sus.

5. 2. Interpretare calitativă În cadrul interpretării calitative a datelor voi folosi ca metodă de investigare a

datelor, analiza de conţinut.

Analiza de conţinut este o tehnică de colectare şi analiză a conţinutului textului.

Conţinutul se referă la cuvinte, înţelesuri, imagini, simboluri, idei, teme sau orice mesaj

care poate fi comunicat. Textul reprezintă orice este scris, vizualizat sau vorbit şi serveşte

ca mediu de comunicare. El include cărţi, articole de ziare sau reviste, reclame, cuvântări,

documente oficiale, filme sau înregistrări video, versurile pieselor muzicale, fotografii,

articole de îmbrăcăminte sau lucrări de artă.

Pentru a putea folosi această tehnică de analiză am transformat exerciţiul

structurat, într-un chestionar prin adăugarea menţiunii: „Vă rugăm argumentaţi alegerea

făcută” (anexa 1).

În urma argumentelor aduse de către subiecţii celor trei eşantioane am putut

realiza categoriile de analiză necesare pentru obţinerea rezultatelor.

În analiză au intrat, de asemenea, şi opţiunile exprimate de participanţii la studiu,

opţiuni exprimate prin intermediul celor cinci variante de răspuns pentru situaţia

imaginată, unde A înseamnă „Nu aduc / nu fac nici un sacrificiu, având în vedere că am

plătit cocoşul cu mai mulţi ani în urmă”, B înseamnă „Valorează exact 100 EURO.

Aceasta este suma pe care am plătit-o pentru cocoş”, C înseamnă „100 EURO la care se

adaugă şi dobânda pentru cei patru ani”, D înseamnă „250 EURO, atât ar trebui să plătesc

în prezent dacă aş cumpăra un cocoş identic”, iar E înseamnă „Nu este vorba de nici un


sacrificiu, în realitate am realizat o economie de 150 EURO pentru că am dat doar 100

EURO pe un cadou care valorează 250 EURO”.

Reamintesc că în cadrul studiului au participat 90 de subiecţi împărţiţi în trei

eşantioane, fiecare eşantion numărând 30 de subiecţi. Criteriul de distribuire al

eşantioanelor se regăseşte în „vârsta academică” a subiecţilor, aceasta reprezentând anul I

de studiu, anul II de studiu şi anul III de studiu. Toţi subiecţii sunt studenţi ai facultăţii de

Sociologie şi Psihologie, specializarea Psihologie.

În această parte, spre deosebire de subcapitolul dedicat interpretării cantitative,

voi ţine cont şi de variabila mediul de provenienţă, deoarece, aceasta prin prisma

tradiţiilor şi a obiceiurilor din mediul rural înclină balanţa spre anumite tipuri de daruri, şi

deci spre acordarea unei anume valori cadoului şi sacrificiului.

În continuare voi proceda la a face analiza de conţinut propriu zisă ţinând cont de

eşantioanele deja stabilite: eşantionul anul I, eşantionul anul II şi eşantionul anul III.

În analiza textelor din cadrul eşantionului anul I am identificat ca şi categorii mari

de interes valoarea economică şi valoarea afectivă cărora li se subordonează alte coduri

(criterii) ce definesc cuvinte cheie în argumentările făcute de subiecţii acestui eşantion.

Prin urmare am descoperit că din 30 de subiecţi, 11 au argumentat valoarea

economică a cadourilor pe care le fac, iar 19 susţin valoarea afectivă în comportamentele

de dăruire pe care le manifestă.

Valoarea economică se măsoară în termeni de sacrificiu, de pierdere şi în termeni

de câştig, eventual. În toate argumentările subiecţilor care au dus la identificarea acestei

categorii se vorbeşte despre sacrificiu, despre valoarea banului, a monedei, despre preţ,

despre aspectele financiare pe care le implică realizarea unui dar. Un aspect la fel de

important care susţine valoarea economică se regăseşte în atribuirea valorii temporale

darului. Subiecţii discută în argumentarea pe care o fac despre valoarea cadoului atunci şi

acum, despre cât pierd şi cât câştigă la un astfel de schimb.

Deşi subiecţii eşantionului anul I care merg pe valoarea economică a cadoului, nu

ignoră componenta afectivă din text (prietenul), ei privesc darul ca pe o sursă de afaceri,

prietenul fiind în acel moment partenerul de afaceri. A face afaceri înseamnă a câştiga

sau a pierde. Raţionamentul lor se orientează în jurul preţului cadoului. Participanţii la

studiu calculează preţul de atunci în termenii de acum, încercând să stabilească echitatea.

Teoria echităţii (1965), elaborata de J.S. Adams, se concentrează asupra

sentimentelor angajaţilor cu privire la corectitudinea cu care sunt trataţi în comparaţie cu

alţii. Conform acestei teorii, motivaţia se află sub influenţa dorinţei individului de a fi

tratat echitabil si a percepţiei asupra echităţii în funcţie de rezultatul dublei comparaţii:

contribuţie/recompensă, sine/ceilalţi.

Pe baza acestor comparaţii apar sentimente de echitate sau inechitate care generează

satisfacţie sau insatisfacţie. Inechitatea generează reacţii din partea personalului

exprimate prin anumite tipuri de comportament.

Aşadar, extrapolând şi considerând contextul social organizaţia în care se pot

produce satisfacţii şi insatisfacţii, este lesne de observat orientarea subiecţilor spre

valoarea economică atât a darului cât şi a sacrificiului.

O astfel de orientarea trădează gândirea economică a indivizilor, aceştia fiind

influenţaţi în comportamentele de dăruire pe care le realizează de propriile

comportamente economice, cu care se deprind încă din copilărie.


În consecinţă se poate spun că valoarea economică a cadoului este atât

„conservată” cât şi învăţată prin prisma comportamentelor economice.

Valoarea afectivă a fost sugerată, în argumentările făcute, de către 19 subiecţi.

Raţionamentul ce priveşte direct această categorie se construieşte în jurul componentelor

emoţionale şi sentimentale.

Central pentru această atitudine este prietenul. Subiecţii consideră că a da

prietenului ceva, a-i dărui ceva este un lucru demn, admirabil şi prin urmare dezirabil.

Majoritatea subiecţilor care s-au orientat spre valoarea afectivă şi-au început

argumentarea astfel: „ […] prietenii merită […]” ceea ce m-a dus cu gândul dincolo de

masiva încărcătura afectivă spre o anumită evaluare pe care o face subiectul pentru a se

convinge dacă să facă un cadou sau nu. Această evaluare nu anulează nicidecum

componenta afectivă. Cu siguranţa ca există emoţii şi sentimente în urma cărora facem

daruri neaşteptând nimic înapoi, dar este acesta cazul tuturor cadourilor care stau sub

legitimitatea darului de plăcere şi deci a valorii afective?

În mod cert această evaluare, chiar dacă se face la nivelul emoţiilor şi

sentimentelor, implică o componentă economică, care judecă lucrurile în funcţie de

pierdere şi câştig. Pierderile şi câştigurile nu implică doar bani, monedă, ci implică şi

oameni în sensul relaţiilor interumane care se stabilesc în urma interacţiunii umane.

Astfel se pune întrebarea cât este valoare afectivă şi cât este valoare economică în cadrul

argumentelor care vorbesc despre evaluarea prietenului?

În urma unei analize incluzând aceste ultime criterii am descoperit că din cei 19

subiecţi pe care i-am identificat ca fiind conduşi de valoarea afectivă atunci când fac un

cadou doar 5 rămân într-adevăr în graniţele acestei categorii. Ceilalţi 14 deşi vorbesc

despre prieten implicând valoarea afectivă intră în capcana calculelor, evaluând meritele

prietenului, convingându-se că preţul nu contează sau că nu reprezintă nici un sacrificiu

darul făcut.

Deşi apar aceşti codori specifici valorii economice, valoarea negativă cu care sunt

trecuţi în argumentări (apar în negaţii, de exemplu: „nu fac nici un sacrificiu”, „nu pun

preţ…”, etc.), ei nu schimbă până la urmă ponderea valorii afective în cadrul acestui

eşantion.

Aşadar, se poate spune că în cadrul eşantionului anul I, valoarea economică este

hotărâtoare în ceea ce priveşte tipul de dar pe care îl realizează cei 11 subiecţi. Aceştia se

vor orienta, când sunt confruntaţi cu situaţia de a dărui ceva, spre a face daruri de schimb,

de investiţie, daruri integrative şi daruri de rang. Toate aceste tipuri de dar presupun

calculul a ceea ce intra în cadoul respectiv şi a ceea ce se obţine din darul respectiv,

comportamentul de dăruire transformându-se într-oi tranzacţionare.

În cadrul aceluiaşi eşantion, ceilalţi 19 subiecţi au ales ca şi orientare pentru

comportamentul de dăruire valoarea afectivă a cadoului. Totuşi, după cum am văzut, şi în

acest caz pot apărea calcule privind ce dăm, cui dăm şi cât dăm. De aceea aceşti subiecţi,

dacă sunt confruntaţi cu situaţia de dăruire se vor orienta să facă daruri de plăcere, daruri

de schimb sau eventual daruri de integrare. În ceea ce priveşte componenta afectivă în

darul de integrare, aceasta îşi găseşte explicaţia în influenţa normativă prin identificare şi

interiorizare, şi se datorează nevoii/dorinţei de apartenenţă la un anumit grup.

În analiza textelor din cadrul eşantionului anul II rămân valabile aceleaşi două

categorii mari de interes, şi-anume valoarea economică şi valoarea afectivă cărora li se


subordonează alte coduri ce definesc cuvinte cheie în argumentările făcute de subiecţii

acestui eşantion.

În ceea ce priveşte acest eşantion, am descoperit că din 30 de subiecţi, 18 au optat

pentru valoarea afectivă în cadrul variantelor alese, iar 12 au optat pentru valoarea

economică în cadrul argumentărilor făcute.

Aceste rezultate nu sunt cu mult diferite faţă de opţiunile subiecţilor aparţinând

eşantionului anul I, criteriile de diferenţiere între cele două categorii fiind în mare măsură

aceleaşi. Deşi discutate în argumentele aduse de către participanţii la studiu, opţiunile

acestora în privinţa valorii darului şi a valorii sacrificiului se înscriu în tendinţele stabilite

deja în analiza eşantionului precedent.

Astfel în ceea ce priveşte valoarea economică, se menţine ideea tranzacţiei

economice, a darului privit ca schimb, respectiv afacere. Prestigiul cadoului este

valorificat în termeni de costuri, dar şi în funcţie de meritele personale, sau mai bine spus

interpersonale ale prietenului, în relaţia cu cel ce dăruieşte. Preţul reprezintă de asemenea

un important factor decizional în ceea ce priveşte alegerea cadoului, acesta influenţând

chiar până şi tipul de dar pe care îl facem. Valoarea economică a cadoului se măsoară, de

această dată, şi în termenii câştigului material, dar mai ales în termenii câştigului

emoţional, sentimental.

Ca şi criterii de identificare a valorii economice sunt menţionate: valoarea

bănească, moneda; prestigiul cadoului vis-a-vis de prestigiul prietenului, criteriu în care

regăsim darul de rang; sacrificiul privit ca şi pierdere, ca şi eşec în cadrul unui schimb, şi

deci generator de insatisfacţie; realizarea unei economii; scumpirea, generează în acest

caz ideea sacrificiului şi presupune atenţie în cadrul comportamentului de dăruire;

evaluarea în termeni de „evaluare la valoarea reală a cadoului…apreciat mai mult”, se

conturează din nou ideea prestigiului; se regăseşte principiul conform căruia „eu nu

câştig, tu nu poţi câştiga…pentru că nu te las să vinzi”. În ceea ce priveşte această ultimă

parte a enumerării, „eu nu câştig, tu nu poţi câştiga…pentru că nu te las să vinzi”, trebuie

menţionat că am întâlnit argumentări ale alegerii făcute în cadrul exerciţiului, care se

refereau exact la acest lucru: eu îţi fac un cadou (cocoşul) pentru că tu ai nevoie, dar nu-ţi

permit sa-l vinzi pentru a face bani de pe urma cadoului cu care aş fi putut face eu bani

dacă nu ţi l-aş fi dat.

În consecinţă semnul echivalenţei între valoare cadoului şi valoarea sacrificiului

este indicat de argumentele aduse de către subiecţi, sub egida prieteniei şi a costului.

Aşadar valoarea economică este stabilită de o gândire economică în umbra căreia iau

naştere diverse comportamente economice care duc la conturarea unor comportamente de

dăruire ce au ca rezultat final tipurile de dar pe care le facem. Factorii care influenţează

orientarea noastră spre darul integrativ, darul de schimb, darul de rang, darul de investiţie

sau darul de plăcere, se regăsesc atât în cadrul experienţelor anterioare, cât şi în cadrul

specificului cunoştinţelor de specialitate cu care intrăm în contact.

Coordonarea acestor factori spre a obţine unul dintre comportamentele descrise

mai sus ţine de contextul social în care are loc acest „conflict” interior între ceea ce vrea

individul de fapt şi ceea ce se cade, având în vedere aici discuţiile anterioare despre

tradiţii şi obiceiuri.

Valoarea afectivă se regăseşte şi în cadrul acestui eşantion într-un procent mai

mare decât valoarea economică a darului, această orientare bazându-se pe 18 dintre cele

30 de argumentări ale subiecţilor.


Spectrul afectiv în care se înscriu declaraţiile subiecţilor este relativ îndoielnic, şi

în cadrul eşantionului anul II regăsindu-se ca şi criteriu evaluarea sentimentală a

prietenului şi a relaţiei cu prietenul, prin intermediul stărilor afective. Stările afective sunt

trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă între un obiect şi tendinţele

noastre.

Emoţia implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect este

în concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca

plăcută, fiind însoţită de tendinţe, mişcări de apropiere. Când o situaţie e în contradicţie

cu ceea dorim, apare o impresie neplăcută, întovărăşită de impulsuri de evitare,

îndepărtare. De aceea trebuie luate în considerare aceste trăiri în momentul realizării unui

dar. O combinaţie între trăiri pozitive, contexte sociale favorabile şi de ce nu, un

comportament economic de risc, pot duce la realizarea unor daruri care pot depăşi

posibilităţile noastre de a dărui. În altă ordine de idei, se poate spune că tipurile de dar pe

care le facem au ca stâlp de susţinere valoare afectivă de căreia i se adaugă mereu diverse

contexte sociale, diverse credinţe sau orientări informaţionale şi diverse comportamente

economice.

Criteriile de identificare ale valorii afective ilustrate în argumentările făcute de

subiecţi în cadrul completării chestionarului se înscriu între parametrii bucuriei de a

dărui, „bucuriei de a face prietenului o bucurie”, prieteniei şi a sacrificiului în contextul

unei negaţii, „nu e nici un sacrificiu să...”.

Emoţiile sunt subiective, asta însemnând că ele se pot schimba uşor în funcţie de

situaţie, totuşi ele depinzând de caracteristicile obiectelor. Stările afective reflectă nu

numai condiţiile exterioare, ele exprimă în egală măsură raportul dintre realitate şi

motivaţia noastră.

Aşadar devine evidentă atât legătura cât şi diferenţa dintre valoare afectivă şi

valoare economică a comportamentului de dăruire. În timp ce o stare afectivă favorabilă,

pozitivă ne influenţează comportamentul spre un anumit tip de dar, un anume context

social şi economic ne pot depărta de la alegerea iniţială determinându-ne spre o evaluare

a situaţiei, a relaţiei şi de ce nu a prestigiului.

În analiza textelor din cadrul eşantionului anul III ne confruntăm cu aceleaşi

două categorii mari de interes, şi-anume valoarea economică şi valoarea afectivă cărora

li se subordonează alte criterii ce definesc cuvinte cheie în argumentările făcute de

subiecţii acestui eşantion.

Acest ultim eşantion prezintă o surpriză, ca să spun aşa, în ceea ce priveşte

alegerea variantelor de răspuns, şi în ceea ce priveşte orientările majoritare asupra

argumentării valorii economice a darului.

Astfel, în cadrul acestui eşantion, dintre cei 30 de subiecţi, 19 au argumentat în

textele scrise valoare economică a comportamentului de dăruire, iar 11 au optat în

argumentările făcute pentru valoarea afectivă a comportamentului de dăruire.

Ca şi criterii de identificare a valorii economice sunt menţionate: valoarea

bănească, moneda; prestigiul cadoului vis-a-vis de prestigiul prietenului, criteriu în care

regăsim darul de rang; sacrificiul privit ca şi pierdere, ca şi eşec în cadrul unui schimb, şi

deci generator de insatisfacţie; realizarea unei economii; scumpirea, generează în acest

caz ideea sacrificiului şi presupune atenţie în cadrul comportamentului de dăruire;

evaluarea în termeni de „evaluare la valoarea reală a cadoului…apreciat mai mult”, se

conturează din nou ideea prestigiului; se regăseşte principiul conform căruia „eu nu


câştig, tu nu poţi câştiga…pentru că nu te las să vinzi”. În ceea ce priveşte această ultimă

parte a enumerării, „eu nu câştig, tu nu poţi câştiga…pentru că nu te las să vinzi”, trebuie

menţionat că am întâlnit argumentări ale alegerii făcute în cadrul exerciţiului, care se

refereau exact la acest lucru: eu îţi fac un cadou (cocoşul) pentru că tu ai nevoie, dar nu-ţi

permit sa-l vinzi pentru a face bani de pe urma cadoului cu care aş fi putut face eu bani

dacă nu ţi l-aş fi dat.

Apar în plus faţă de eşantioanele precedente mai multe argumentări care susţin

ideea comerţului, în termeni de vânzare cumpărare., moneda jucând un rol important în

acest proces. Se prefigurează de asemenea ideea de investiţie „…îmbinăm utilul cu

plăcutul”, şi prin urmare se manifestă un comportament ce duce la realizarea darurilor de

investiţie.

Dacă in cadrul celorlalte două eşantioane, în ceea ce priveşte valoare economică a

darului idee generală era aceea de sacrificiu, de pierdere, de prestigiu, în cadrul

eşantionului anul III pregnantă este ideea investiţiei. Darul, situaţia de dăruire şi

comportamentul de dăruire se supun comportamentelor economice, tranzacţiilor şi

situaţiei de comerţ. Discutând aceşti parametri observăm că se susţine idee schimbului,

schimb în egală măsură economic şi social.

Valoarea afectivă a darului se regăseşte in cadrul acestui eşantion în 11 dintre

cele 30 de texte culese în urma aplicării chestionarului.

Se regăsesc ca şi criterii importante în identificarea valorii afective a darului,

bucuria, respectivă plăcerea de a dărui şi prietenia împreună cu sentimentele şi emoţiile

subordonate acesteia.

V. Pavelcu (1982) scoate în relief tensiunea drept caracteristică a stărilor afective.

Aceasta este explicată prin faptul că dacă o tendinţă se transformă imediat în mişcare nu

provoacă afect. Cu cât apar mai numeroase tendinţe care se contracarează, cu cât există o

întârziere în satisfacerea lor, cu atât se creează o stare de tensiune mai mare şi o

structurare a lor, făcând posibile trăiri intense. Astfel se poate explica funcţionalitatea

darului având orientare motivaţională cathartică şi evaluativă iar orientare valorică

apreciativă şi ego-integrativă (figura 4). Funcţionalitatea se măsoară în termenii

confortului vieţii psihice, a satisfacerii nevoilor cu referire la principiul plăcerii.

O funcţie foarte importantă care se regăseşte în cadrul valorii afective, face

referire la faptul că prin intermediul stărilor afective are loc o reglare promptă şi eficace a

comportamentului, îndeplinind rolul de acceptor al acţiunii, în terminologia lui P. K.

Anohin (1957). O emoţie, chiar lipsită de intensitate, schiţează imediat un început de

acţiune, înainte ca o deliberare conştientă să înceapă.

Astfel se explică impulsivitatea de care dăm dovadă în momentul în care

reflectăm la a face un dar cuiva, înainte de intervenţia gândirii economice. De aceea de

multe ori rezultatul achiziţionării un dar nu este acelaşi cu ideea iniţială asupra obiectului

de dăruit.

Am văzut în rândurile de mai sus, pe tot parcursul analizei de conţinut realizată în

cadrul celor trei eşantioane, că nu se poate face o delimitare fermă a celor două concepte

definite, valoarea economică şi valoarea afectivă, acestea fiind interdependente. Totuşi

nu putem nega diferenţele care există între produsul final al acestor două orientări de

acţiune, acesta fiind darul. Tipurile de dar sunt realizate tocmai în urma alegerii noastre

ca indivizi de a face daruri luând în considerare anumite aspecte ale vieţii cotidiene.


Aceste aspecte pe care le considerăm în momentul achiziţionării unui obiect

pentru a-l dărui, sunt în strânsă legătură cu educaţia noastră, mediul în care trăim şi

cultura căreia îi aparţinem dar şi cu specificul conţinutului informaţional cu care intrăm

în contact.

În urma realizării interpretării calitative a datelor se desprinde faptul că şi ultima

ipoteză formulată (4. Analizăm categoriile şi criteriile subordonate acestora având în

vedere informaţiile culese în urma chestionarului aplicat în cadrul exerciţiului structurat

elaborat de Robert Stuart pentru a înregistra diferenţele şi asemănările între cele trei

grupuri studiate) se confirmă.

CONCLUZII ŞI LIMITĂRI

În cadrul acestei părţi voi vorbi despre concluziile generale care se deprind în

urma studiului realizat, dar şi despre limitările pe care le-am întâlnit în încercarea de a da

un înţeles ştiinţific acestei lucrări.

În continuare voi prezenta o centralizare a datelor pentru a putea realiza o mai

bună comparaţie între rezultatele obţinute în cadrul analizei şi interpretării cantitative şi

calitative.

În primul tabel sunt trecute datele culese în urma realizării exerciţiului structurat

„valoarea” condus de către Robert Stuart. Aceste rezultate sunt obţinute în urma aplicării

exerciţiului în cadrul unui colectiv împărţit pe grupuri. Aşadar decizia finală asupra

variantei de răspuns alese este una luată în grup. Putem observa că cea mai populară

decizie printre aceste grupuri a fost varianta A („Nu aduc / nu fac nici un sacrificiu,

având în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani în urmă”), iar la două procente

diferenţă se situează varianta D („250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş

cumpăra un cocoş identic”).

Variantă Valoare Proporţia alegerilor

A fără valoare 34%

B 100 EURO 11%

C 100 EURO + dobânda 11%

D 250 EURO 32%

E se economisesc 150 EURO 12%

Figura 20. Tabelul rezultatelor obţinute de Robert Stuart la exerciţiul structurat

„valoarea cadoului” realizat în grupuri

În cel de-al doilea tabel sunt contorizate datele obţinute în urma realizării

exerciţiului structurat „valoarea cadoului” condus de către Corina Ilin în cadrul

seminarilor de Psihologie Economică la anul III, secţia Psihologie în cadrul Universităţii

de Vest. Aceste rezultate au fost obţinute, ca şi în cazul precedent, în urma aplicării

exerciţiului structurat în grupuri.

Aşa cum se poate vedea majoritatea grupurilor au avut ca şi decizie varianta D de

răspuns („250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra un cocoş


identic”). Următoarea variantă de răspuns care a constituit o decizie optimă pentru 26,6%

dintre grupuri a fost varianta E („Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am

realizat o economie de 150 EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care

valorează 250 EURO”).

Se poate observa o diferenţă între deciziile de grup luate în cadrul aplicaţiei lui

Robert Stuart şi deciziile de grup luate în cadrul aplicaţiei susţinute de Corina Ilin.

Această diferenţă poate fi pusă pe seama diferenţelor culturale, de mediu, de conţinut

informaţional, ş.a.m.d. Una dintre limitele acestui studiu constituindu-se tocmai din

aceste graniţe între contorizarea datelor dar şi explicaţiilor în ceea ce priveşte cele două

aplicaţii în grup. Îmi exprim convingerea că totuşi studiul de faţă poate fi folosit ca şi

punct de start pentru cercetări ulterioare.


A fără valoare 13.5%

B 100 EURO 0

C 100 EURO + dobânda 13.3%

D 250 EURO 46.6%

E se economisesc 150 EURO 26.6%

Figura 21. Tabelul rezultatelor obţinute la exerciţiul structurat „valoarea cadoului”

realizat pe grupuri în cadrul seminarilor de Psihologie economică, anul III, conduse de

doamna lect. univ. Corina Ilin

În rândurile de mai jos voi face o inventariere a rezultatelor obţinute în urma

aplicării chestionarului obţinut în urma modificării exerciţiului structurat „valoarea

cadoului”. În această parte sunt centralizate procentele obţinute în urma unui proces

decizional individual, chestionarul fiind aplicat şi completat de către fiecare subiect în

parte.

Aşadar, în figura 22 sunt trecute rezultatele obţinute în urma interpretării datelor

în cadrul chestionarelor aplicate eşantionului anul I. Observăm că majoritatea alegerilor,

43,3% dintre subiecţi aleg ca şi variantă optimă de răspuns varianta A („Nu aduc / nu fac

nici un sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani în urmă”), iar

40% dintre subiecţi aleg varianta E („Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am

realizat o economie de 150 EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care

valorează 250 EURO”).



B 100 EURO 6.7%

C 100 EURO + dobânda 0

D 250 EURO 10%

E se economisesc 150 EURO 40%

Figura 22. Tabelul rezultatelor obţinute la exerciţiul structurat „valoarea cadoului” în

context individual la anul I


În tabelul din figura 23 sunt de asemenea centralizate rezultatele obţinute în urma

interpretării datelor în cadrul chestionarelor aplicate eşantionului anul II, de această dată.

Observăm că majoritatea alegerilor, 46,7% dintre subiecţi aleg ca şi variantă optimă de

răspuns varianta E („Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat o

economie de 150 EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează

250 EURO”), iar 33,3% aleg ca variantă de răspuns varianta A („Nu aduc / nu fac nici un

sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu mai mulţi ani în urmă”).



B 100 EURO 3.3%

C 100 EURO + dobânda 0

D 250 EURO 16.7%



context individual la anul II

În tabelul din figura 24 se regăsesc rezultatele obţinute în urma interpretării

datelor în cadrul chestionarelor aplicate eşantionului anul III. Observăm că majoritatea

alegerilor, 43,3% dintre subiecţi aleg ca şi variantă optimă de răspuns varianta E („Nu

este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat o economie de 150 EURO pentru

că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează 250 EURO”), iar 26,7% aleg ca

variantă de răspuns varianta D („250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş

cumpăra un cocoş identic”). Procentele în ceea ce priveşte anul III sunt mai apropiate, eu

considerând că deciziile făcute de aceşti subiecţi sunt mai echilibrate.



B 100 EURO 6.7%


D 250 EURO 26.7%



context individual la anul III

Pentru că există diferenţe între rezultatele obţinute la anul III în aplicaţia pe

grupuri şi anul III aplicaţia individuală, propun o analiză mai atentă a acestor două tipuri

de orientări decizionale.

În această comparaţie trebuie implicate şi informaţiile culese în urma analizei de

conţinut realizată în partea de interpretarea calitativă a datelor. În această parte am

conchis că în textele furnizate de fiecare eşantion în parte există două mari categorii după

care se ghidează alegerea comportamentului de dăruire şi a tipului de dar. Aceste două

categorii sunt valoarea afectivă şi valoarea economică a comportamentelor de dăruire şi

a darului ca şi obiect separat.

O altă limitare a acestui studiu este faptul că din motive obiective discuţiile de

grup şi inter-grupuri care au avut loc în scopul luării şi susţinerii unei anumite decizii


(decizie bazată pe variantele A, B, C, D sau E), în cadrul exerciţiului structurat „valoarea

cadoului” aplicat la seminarile de Psihologie Economică la anul III, nu au fost

înregistrate.

Acest lucru se traduce într-o limitare datorită faptului că prin bogăţia explicaţiilor

şi argumentelor oferite într-un cadru verbal s-ar fi putut face o analiză de conţinut care să

releve ce apare diferit în cadrul opţiunilor subiecţilor.

Având în vedere rezultatele prezentate mai jos nu putem decât presupune care este

explicaţia pentru aceste diferenţe, şi în acelaşi timp putem sugera o eventuală orientare

pentru studii viitoare în ceea ce priveşte problematica darului.



B 100 EURO 0


D 250 EURO 46.6%


Figura 21. Tabelul rezultatelor obţinute la exerciţiul structurat „valoarea cadoului”

realizat pe grupuri în cadrul seminarilor de Psihologie economică, anul III, conduse de

doamna lect. univ. Corina Ilin



B 100 EURO 6.7%


D 250 EURO 26.7%



context individual la anul III

Privind aceste figuri observăm că diferenţele mari apar în ceea ce priveşte

varianta E de („Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat o economie de

150 EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează 250 EURO”) şi

varianta D de răspuns („250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra

un cocoş identic”).

În cadrul exerciţiului aplicat în grupuri varianta E este aleasă în proporţie de

26,6% iar în cadrul exerciţiului structurat aplicat individual, varianta E este aleasă în

proporţie de 43,3%.

În cadrul exerciţiului aplicat în grupuri varianta D este aleasă în proporţie de

46,6% iar în cadrul exerciţiului structurat aplicat individual, varianta E este aleasă în

proporţie de 26,7%.

Aceste diferenţe ne spun că a existat o „migraţie” decizională în ceea ce priveşte

varianta proprie a fiecărui subiect asupra răspunsului în cadrul individual.

Putem presupune că acest lucru are la bază ca si concepte majore gândirea de grup

şi decizia în cadrul grupului, mai bine spus decizia riscantă în cadrul grupului. Aceste


decizii riscante în cadrul unui grup pot fi puse pe seama iluziilor ce apar în orice grup

afectat de gândirea de grup: iluzia de invulnerabilitate, iluzia moralităţii, percepţii eronate

asupra out-group-ului, raţionalizarea colectivă (Ştefan Boncu, 2004).

În cadrul acestui studiu asupra darului privit ca schimb social am încercat să

contorizez informaţiile existente în acest domeniu, dar în acelaşi timp am încercat să aduc

în lumină şi alte concepte care ne influenţează modul în care ne raportăm la a dărui cuiva

ceva.

Datele şi rezultatele prezentate atât în interpretarea cantitativă cât şi în

interpretarea calitativă a rezultatelor, arată că există diferenţe, distribuite în ani de studiu,

asupra felului în care ne raportăm la decizia de a face un cadou. Am încercat o studiere a

factorilor care intervin în luarea acestor decizii, şi am ajuns la concluzia că pe lângă

specificul conţinutului informaţional cu care intrăm în contact (când spun specificul

conţinutului informaţional mă refer atât la informaţiile acumulate în timpul anilor de

studiu, cât şi la informaţiile care sunt transmise pe calea tradiţiilor şi obiceiurilor ), există

şi o serie de alţi factori care interacţionează între ei, organizându-se astfel contextul

potrivit propriu fiecărei persoane pentru a lua o decizie în legătură cu tipul de dar pe care

îl face. Structura de personalitate, diferenţele şi asemănările interculturale, sunt doar

câţiva dintre aceşti factori care îşi aduc aportul în luarea unei astfel de decizii în ceea ce

priveşte comportamentul de dăruire. Aşadar se formulează o sugestie pentru cercetări

viitoare, care să cuprindă studiul acestor concepte, dar şi valorificarea lor din punct de

vedere psihologic.

În altă ordine de idei, toate cele trei obiective propuse în acest studiu (1. Studierea

unei posibile legături între comportamentul economic al individului şi comportamentul

de dăruire prin prisma schimburilor sociale şi prin prisma tranzacţiilor economice; 2.

Conturarea interacţiunii specificului cunoştinţelor de specialitate asupra gândirii

economice; 3. Identificarea unei echivalenţe între valoarea cadoului şi valoarea

sacrificiului, aşa cum sunt ele percepute la nivelul celor trei „vârste academice”.) au fost

atinse şi demonstrate prin verificarea şi confirmarea ipotezelor.

Aşadar putem spune că prin studiul de faţă am reuşit să dam o valoarea atât

statistică dar şi funcţională conceptelor ilustrate în partea teoretică, demonstrând astfel că

indiferent de decizia pe care o luăm în realizarea unui cadou, instanţele de filtrare prin

care ajungem la a face un anumit tip de dar sunt aceleaşi, diferenţa constând în

conţinuturile informaţionale cu care intrăm în contact.


BIBLIOGRAFIE

Appadurai, Arjun, 1986, Introduction: commodities and the politics of value, în

Appadurai Arjun (ed.) „The Social Life of Things”, Cambridge University Press.

Arrow, Keneth, 1975, Gifts and exchange, în Edmund S Phelps (editor) „Altruism,

Moralitz, and Economic Theory”, Russel Sage Foundation, New York.

Bataille, George, 1995, Partea blestemată, Institutul European, Iaşi.

Baudrillard, Jean, 1970, La sociéte de consomation, Edition Denöel, Paris. Bălăşescu, A., Voicu, Bogdan, 1994, Tipuri strategicew de comportament bugetar,

Colocviile de Antropologie şi Sociologie Rurală, Ediţia a V-a, Slobozia.

Becker, Gary, 1998, Comportamentul uman, o abordare economică, Editura All,

Bucureşti

Blanchet, Alain, Francois de Singly, Gotman Anne, Kaufmann Jean-Caude, 1998,

Chestionarul, Editura Polirom, Iaşi

Blau, Peter, 1972, Interaction: IV. Social Exchange, în David L. Sills (ed.), „International

Enciclopedia of Social Sciences”, vol. VII, MacMillan & Free Press, New York, London.

Blau, Peter, 1964, Exchange and Power in Social Life, John Willez and Sons Inc.,

New York.

Blau, Peter, 1987, Microprocess and Macrostructures, în Karen S. Cook

Bogathy, Zoltan (coord), 2007, Manual de tehnici şi metode în psihologia muncii şi organizaţională, Edituta Polirom, Iaşi

Bourdieu, Pierre, 1992, Outline of a Theory of Practice, Cambridge University Press

Camerer, Collin, 1988, Gifts as Economic Signals and Social Symbols, American Journal

of Sociology, vol. 94

Caplow, Theodore, 1982, Christmas Gifts and Kin Networks, în Amercican Sociological

Review, vol. 47

Caplow, Theodore, 1984, Rule of Enforcements without Visible Means: Christmas Gift

Giving in Middletown, American Journal of Sociology, vol 89, nr. 6

Carrier, C., James, 1995, Gifts and Commodities. Exchenge and Western Capitalism

since 1700, Routledge, London and New York

Cheal, David, 1988, The Gift Economy, Routledge, London and New York Coleman, James, 1975, Social Structure and Theory of Action, în Peter Blau (editor)

„Approches to the Study of Social Structures”, The Free Press, New York,

Collier Macmillan Publishers, London

Cook, Karen, 1987, Social Exchange Theory, Sage Publications, London

Cosmovici, Andrei, 1996, Psihologie Generală, Editura Polirom, Iaşi

Cosnier, Jaques, 2007, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Editura

Polirom, Iaşi

Davis, John, 1998, Schimbul, în „Concepte în ştiinţele sociale. Seria lui Frank Parkin”,

vol. 20, Editura Du Style, Bucureşti, 1992

Didier, Michael, 1998, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti

Douglas, Mary, 1989, Il n’y a pas de don gratuit, în „La Reuve du Mauss”, nr. 4 Ekeh, Peter, 1974, Social Exchange Theory: The Two Traditions, London: Heinemann

Emerson, Richard, 1962, Power-Dependence Relations, în American Journal of

Sociology, vol. 27

Emerson, Richard, 1972, Exchange Theory, Part I: A Pszchological Basis for Social

Exchange şi Exchange Theory Part II: Exchange Relations and Network

Structures, în J. Berger, M. Zelditch Jr., B. Anderson (editori), „Sociological

Theories in Progress” vol. II, Houghton Mifflin Company: Boston

Emerson, Richard, 1976, Social Exchange Theory, în A. Inkeles, J. Coleman şi N.

Smelser (editori), „Annual Review of Sociology”, vol. 2

Emerson, Richard, 1987, Toward a Theory of Value in Social Exchange, în Karen S.

Cook

Gouldner, Alwin, 1960, The Norm of Reciprocity, în American Journal of Sociology, vol.65


Heath Anthony, 1976, Rational Choice and Exchange Theory. A critique of exchange

theory, Cambridge University Pess: London, New York

Homans, George, 1958, Social Behavior as Exchange, în American Journal of Siciology,

vol. 63

Homans, George, 1961, Social Behavior: Its Elementary Forms, New York, Hartcourt

Brace Howitt, Dennis, Cramer, Duncan, 2006, Introducere în SPSS pentru Psihologi, Editura

Polirom, Iaşi

Hyde, Lewis, 1983, The Gift Imagination and the Erotic Life of Property, Random

House, New York

Knox, John, 1963, The Concept of Exchange in Sociological Theory:1884 and 1961, în

Social Forces, vol. 41

Levi-Strauss, Claude, 1981, Les structures elementaires de la parente, Mouton & Co.,

Paris

Mauss, Marcel, 1994, Eseu despre dar, Institutul European, Iaşi

Molm, Linda, 1987, Linking Power Structures and Power Usage, în Karen S. Cook

Molm, Linda, 1997, Coercitive Power in Social Exchange, Cambridge University Press,

Cambridge, New York, Melbourne Neculau, Adrian, 2007, Dinamica grupului şi a echipei, Editura Polirom, Iaşi

Polanyi, Karl, Arensberg, Conrad (coord.), 1975, Les systems economiques de notre

temps, Librairie Larousse, Paris Editions Gallimard

Polanyi, Karl, 1988, La Grande Transformation. Aux origines politiques et economiques

dans lâhistoire et dans la theorie, Editions Gallimard, Paris

Sahlins, Marshall, 1978, Stone Age Economics, Chicago: Aldine-Aldershoot

Sandu, Dumitru, 1998, Introducere la ediţia românească, în John Davis

Simmel, George, 1990, The Philosophy of Money, Routledge and Kegan Paul, New York

Simmel, George, 1996, Faithfulness and Gratitude, în Aafke E. Komter

Thibaut, John, Kelley, Harold, 1959, The Social Psychology of Groups, John Willey and

Sons, New York Titmuss, Richard, 1972, The Gift Relationship. From Human Blood to Social Policy,

Vintage Books, New York

Voicu, Bogdan, 1997, Darul-funcţii, structură, comportamente, în Revista de cercetări

sociale, anul 4, nr. 2

Veblen, Thorstein, 1953, The Theory of the Leisure Class, The New American Library,

New York

Weber, Max, 1978, Economy and Society, University of California Press, Berkely-Los Angeles-London.


ANEXE

ANEXA 1 – Exerciţiul structurat „VALOAREA CADOULUI” transformat

Vă rugăm să vă imaginaţi următoarea situaţie: Sunteţi un crescător de păsări şi oferiţi un cadou prietenului dumneavoastră - un

cocoş de rasă Rhode Island. Aţi cumpărat pasărea acum patru ani cu 100 EURO, dar azi

aceasta ar putea fi vândută la preţul de 250 EURO, fiind premiată la mai multe

concursuri.

Care este valoarea cadoului? Care este valoarea sacrificiului dumneavoastră

dacă renunţaţi la acest cocoş în favoarea prietenului?

Vă rugăm să alegeţi una dintre următoarele variante de răspuns pentru situaţia

prezentată mai sus şi să treceţi litera corespunzătoare răspunsului dvs. în căsuţa specială,

localizată sub ultima variantă de răspuns.

Variantele sunt:

A) Nu aduc / nu fac nici un sacrificiu, având în vedere că am plătit cocoşul cu mai

mulţi ani în urmă.

B) Valorează exact 100 EURO. Aceasta este suma pe care am plătit-o pentru cocoş.

C) 100 EURO la care se adaugă şi dobânda pentru cei patru ani.

D) 250 EURO, atât ar trebui să plătesc în prezent dacă aş cumpăra un cocoş identic.

E) Nu este vorba de nici un sacrificiu, în realitate am realizat o economie de 150

EURO pentru că am dat doar 100 EURO pe un cadou care valorează 250 EURO.

Răspunsul este:

Vă rugăm argumentaţi alegerea făcută:

...........................................................................................................................

...........................................................................................................................

...........................................................................................................................

...........................................................................................................................

...........................................................................................................................

...........................................................................................................................

...........................................................................................................................

...........................................................................................................................

Documents

Articol-Darul CA Schimb Social