Bembea Ioan Evocari II.pdf

8/20/2019 Bembea Ioan Evocari II.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/bembea-ioan-evocari-iipdf 1/323

IOAN BEMBEA

1

EVOC ĂRI, POLEMICI, TAINE...



EVOCĂRI, POLEMICI, TAINE...

2

IOAN BEMBEA s-a născut în 2 ian 1935 în Bucium Poieni, jud Alba. Ur-mează Şcoala Pedagogică din Abrud apoi Facultatea de Filologie a Universi-tăţii din Cluj. Învăţător la Scărişoara (1953-1955), profesor în com. Luna, jud.Cluj iar din 1965 profesor şi director de şcoală în Turda. Între 1992-1996 primarul municipiului.

Volume publicate:Ş coala „Avram Iancu” Turda-monografie, coautor cu I. Groza şi D. Nistea,2000, 2007; Normali şti la Abrud – Dascăli pe Ape, 2 vol. coautor cu R.Hădărean, 2008; Preotul Ioan Opri ş martir al neamului, 2009; Patriotul Emil

Dandea şi vremurile în care a tr ăit , 2010; Glasul arhivelor , 2011.Agenţia Naţională de Presă, ROMPRES, l-a inclus pentru anii 1993 şi 1994 în Personalit ăţ ile României contemporane. Este prezent şi în Dic ţ ionar de personalit ăţ i turdene.



IOAN BEMBEA

3

IOAN BEMBEA

EVOC ĂRI, POLEMICI, TAINE...

Ediţia a II-a

Casa Căr ţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2014




4

Coperta: Patricia Puşcaş Coperta I: Bucium Şasa, Detunata (detaliu)Coperta IV: Bucium-Poieni, casa Bembea,după rev. „Arhitectura”, nr. 4/ 2011

Copyright © Ioan Bembea, 2014

Editur ă acreditată CNCS B

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BEMBEA, IOAN Evocări, polemici, taine... / Ioan Bembea. – Cluj-Napoca: Casa Căr ţii deŞtiinţă, 2014ISBN 978-606-17-0486-6

821.135.1-4



IOAN BEMBEA

5

DEDICAŢIE

Părinţilor mei, Elena şi Petru Bembea, oameni simpli;casnică şi miner, pentru toată bunătatea şi dragostea lor, pentrutoate eforturile şi sacrificiile, numai de ei ştiute, pentru ca noi,toţi copiii lor, Zamfira, Sabin, Ioan şi Elena să facem carte, să avem un viitor mai bun…

TATA 1902-1965

MAMA 1907-1988




6



IOAN BEMBEA

7

CUPRINS

Dedicaţie ............................................................................................. 5

Notă explicativă (I. Bembea)............................................................. 9

O lume f ără înger (Ileana Vulpescu).............................................. 11

Partea I. Evocări literare................................................................. 15

Pavel, copil f ăr ă înger ........................................................................ 15

Bat şi eu la por ţile şcolii .................................................................... 34

La bunici ............................................................................................ 52

Elev cu chipiu .................................................................................... 66

Carpenul ............................................................................................ 77

Cade cortina… ................................................................................... 86

Dascăl la Scărişoara ........................................................................... 95

Crâmpeie din anii de şcoală ............................................................. 117

Colega mea, Maria Botar ................................................................. 137

De prin armată ................................................................................. 143

De demult ........................................................................................ 154

Pe plaiurile Apusenilor .................................................................... 164

Partea a II-a. Polemici, recenzii.................................................... 178

Ziarul primăriei din Brad ................................................................. 178

Copacul de pe bloc .......................................................................... 186

Picătura de otravă (din Monografia comunei Lupşa)....................... 213

Felicitări promoţiei `69 .................................................................... 218

Învăţământul din Ţara Moţilor ......................................................... 221




8

Dă scăli ţ a lui Remus Hădărean ........................................................ 230

Şcoala „Ion Agârbiceanu” ............................................................... 234Înţeleptul cronicar ............................................................................ 239

Eugenia Tabăr ă, C ăl ătoria sau cine sunt eu .................................... 243

Biserica din Ceanu Mare................................................................. 247

Traian Rus, Parohia ortodoxă din Podeni ....................................... 252

Profesorul Nicolae Jurca ................................................................. 255

Gânduri din adânc de Nicolae Ţandr ău........................................... 259Horaţiu Groza, Muzeul de istorie din Turda .................................... 264

Ligia Mihail-Pop, Din sertar ........................................................... 269

Actriţa Stela Furcovici din nou printre turdeni. ............................... 273

Baia domnilor .................................................................................. 276

Partea a III-a. Taine din lumea Apusenilor................................. 285

Legenda casei Bembea .................................................................... 285Din tainele naturii ............................................................................ 291

Aurul................................................................................................ 308

Cinabru – Ţinabor ............................................................................ 319



IOAN BEMBEA

9

NOTĂ EXPLICATIVĂ

Pornind de la adevărul dictonului latin „Varietas delectat” (vari-etatea delectează, desfată) prezentul volum cuprinde scrieri din ge-nuri diferite; evocări literare, ce ar putea purta genericul Din lumea

Apusenilor , apoi recenzii şi polemici ce au ca mesaj principal Nu privi cu ur ă înapoi, precum şi alte teme ce mi-au stârnit întotdeaunainteres, Taine geologice şi Misterul Vâlvelor , tot Din lumea Apuseni-

lor ; cum s-au format Detunatele, „călătoria” cochiliilor fosile de pemalul mării până pe Dealul cu Melci din comuna Vidra, fr ământărileşi evoluţia scoar ţei terestre pe parcursul milioanelor de ani.

Adun aici într-o singur ă carte, într-un mănunchi, scrieri publica-te prin diferite reviste, ziare şi în volumele Normali şti la Abrud –

Dascăli pe Ape. Prin marea varietate de gusturi, dar iată şi de oferte, îmi exprim

dorinţa şi speranţa ca fiecare cititor să găsească ceva plăcut şi rela-

xant în paginile ce urmează.9 martie 2014 Autorul

Pentru ediţia a II-a: Primul tiraj s-a epuizat peste aşteptări derepede. Surprins de noi solicitări, mai ales din partea unor cunoscuţice aveau deja cartea, i-am întrebat, de ce? şi mi-au r ăspuns: pentru

cadou, unor prieteni. Consider că e un motiv temeinic pentru onouă ediţie, ce aduce în plus unele mici completări şi o recenzie

polemică, despre Monografia comunei Lupşa.Prefaţa semnată de Ileana Vulpescu, scrisă iniţial doar pentru

evocările literare (după primul proiect al căr ţii) este adaptată acumnoului conţinut, bunăvoinţă pentru care îi adresăm cuvenitele mul-ţumiri.

I. B.

24 iunie, în ziua de Sânziene, 2014




10



IOAN BEMBEA

11

O LUME FĂRĂ ÎNGER

Amintirile profesorului Ioan Bembea curg lin, ca o apă f ăr ă bulboane, cu atât mai impresionante cu cât autorul nu umblă după efecte de niciun fel. Un om îşi aminteşte propria viaţă şi acelor care au f ăcut parte din ea.

Ne aflăm la puţin timp după sfîr şitul1 celui de al doilea r ăz- boi mondial. Într-o lume în care se simte dureros lipsa celor

mor ţi pe front, prezenţa invalizilor şi a copiilor orfani. Estevorba despre oameni care luptă cu încrîncenare pentru supravie-ţuire. Bărbaţii muncesc în mină, mină care face mereu victime.Cei scă paţi cu viaţă, îndată ce se văd la lumină, îşi ar ă ţarina,umblă după grîu, într-o lume în care nici natura nu se dovedeştegeneroasă, pedepsind cu secetă, adăugată săr ăciei generale.

În această atmosfer ă de lipsuri şi de griji, dorinţa de învăţă-tur ă apare ca o lumină, ca un mugure al speranţei de mai bine.

Cine-şi mai poate închipui astăzi un copil plecînd cu noaptea-ncap pentru a str ă bate şase kilometri prin ză padă, pe ger, prin pădure, cîntînd ca să-şi alunge frica, toate pentru a merge laşcoală? Şi alţi şase kilometri la-ntors acasă. O dovadă a puteriisufletului în luptă cu materia, dovadă a unui neam care nu vreasă capituleze în faţa niciunei vitregii a vieţii.

În aceste amintiri cu tonul lor calm, ţîşneşte şi cîte un mo-ment cu efect de fulger: spaima copilului care-şi aminteşte că

tată-său era artificier în mină. Spaimă trezită în faţa unei liste deoameni care-şi pierduser ă viaţa pe front sau în mină.Respectul pentru familie, unitatea ei, sacrificiile pe care fi-

ecare le face pentru ceilalţi, ne duc cu gîndul la valori ancestra-

1 Scriitoarea Ileana Vulpescu nu acceptă folosirea lui â în interiorulcuvintelor, regulă stabilită prin ultima reformă ortografică, cea din1993, considerând-o inoportună ortografiei limbii române.




12

le, la ceea ce, de fapt, dă tărie unei naţii. Copilul nu se îndoieşteo clipă de judecata părinţilor săi; ca garanţie pentru propriaviaţă. Impresionează încrederea în moştenirea înţelepciunii,trecută din generaţie în generaţie, echivalată de copil cu adevă-rul proverbelor.

Soarta povestitorului nostru este hotărîtă de mamă-sa; ea-lîncurajează pe un drum menit să-i asigure o altă condiţie socia-lă, pe care băiatul o merită. Ţăranul nu investeşte în ceea ce nu-iinspir ă încredere, începînd cu propriul copil.

Asistăm la formarea unei generaţii tr ăită în condiţii dure,

mînată de o dorinţă dîrză: aceea de a duce ştiinţa de carte şi încel mai nă păstuit cătun. Ştiinţă de carte pentru care generaţiidupă generaţii au trudit ca unul de-al lor să ajungă învăţător sau preot, ca o încununare a sacrificiilor atâtor truditori în mine sau pe ţarină.

Din toate amintirile de care ne face parte autorul, la care participăm ca şi cînd faptele le-am fi tr ăit noi înşine, povestealui Pavel, copil f ăr ă înger ne pr ăvale în suflet un potop de amă-

r ăciune, o perdea de lacrimi. Acest copil orfan de r ăzboi, ajunsslugă la oameni f ăr ă milă socoteşte că toată nenorocirea i setrage din lipsa Îngerului, Înger care ar trebui să vegheze asuprafiecărui om. Când la douăzeci de ani, viaţa pare să i se lumine-ze, tot din lipsa Îngerului şi din prezenţa săr ăciei, Pavel moare.

Lipsa acestui Înger mi se pare un simbol dincolo de viaţaunui om; mi se pare că şi-a retras aripile de peste mulţi Paveli,atât de mulţi că nu-i putem număra. Iertat să-mi fie pesimismul.

Pavel, copil f ăr ă înger are un moto: „Lupii mâncă boi şivaci / Nu mâncă copii săraci.” În zilele noastre lupii şi-auschimbat moravurile: boii şi vacile s-au r ărit. Ei mîncă tot maimult copii săraci.

Interesante şi valoroase sunt şi polemicile prin multitudineatemelor abordate - probleme majore, existenţiale - prin logica şi bogăţia argumentaţiei, prin curajul spunerii adevărului mai alesîn zilele cînd pref ăcătoria şi oportunismul se poartă la vedere.



IOAN BEMBEA

13

Prin recenziile sale asupra unor căr ţi de poezie şi de proză,cu observaţii subtile şi la obiect autorul se dovedeşte a fi un buncunoscător al fenomenului literar.

Tainele geologice, din partea finală a căr ţii, prin subiecteleabordate, cunoscute în zonă; Detunatele, Vulcanul, zăcămintelede aur sau de mercur, incitante provocări ale gândirii umane,sînt şi ele o demonstraţie a desf ătării prin varietate.

Cartea, cu toate că are un conţinut eterogen, sau poate toc-mai de aceea, se citeşte cu plăcere, iar informaţiile de acolo,fiindcă nu sînt banalităţi ci reale şi dramatice secvenţe de viaţă,

vor persista multă vreme în memoria cititorului.Dacă este să-mi iau r ămas-bun de la amintirile lui Ioan

Bembea, nu-mi pot ascunde o lacrimă în amintirea lui Pavel,copil f ăr ă înger , înainte-mergător al unei oşti f ăr ă îngeri.

Ileana Vulpescu




14



IOAN BEMBEA

15

PARTEA I.EVOCĂRI LITERARE

PAVEL, COPIL FĂRĂ ÎNGER

„Lupii mâncă boi şi vaci Nu mâncă copii săraci.”

Îmi revine adesea în minte şi revăd mere chipul unuia dintovar ăşii mei de copilărie. Eram adesea împreună sus pe muntela păscutul vitelor sau al oilor, că la noi în sat nu era ciurdă ca lacâmpie, aici fiecare gospodar avea pământul lui pentru fânaţ,

pentru păşune, pentru holdă sau ogor pentru cartofi, în afaragr ădinii de lângă casă.Pe vremea aceea îndată ce se termina şcoala copiii erau trimişi

de părinţi toată vara cu vitele la păscut. Îmi aduc şi acum amintecum mi se lipeau ochii de somn dimineaţa, cum aş fi dorit să maidorm doar câteva clipe, dar soarele era necruţător şi de vreme cerazele lui luminau vârfurile munţilor trebuia să ascult glasul mamei,să las aşternutul cald, să mănânc în grabă ceva şi, cu traista cu me-rinde în spate, să duc vacile şi viţeii la păşune. Boii îi duceam mairar la păscut, cu ei pleca tata cu noaptea-n cap la mânat , aduceaminereu de aur cu carul de pe la diferite mine la şteampuri, iar oileerau în turmă. Primăvara până la Sângeorz, hotarul era liber, aşa că oile şi vitele erau slobode pe câmp, puteau umbla să pască peste tot,dar trebuiau totuşi păzite ca să nu se piardă, sau ca să nu vină lupulla oi şi la miei.

Şi var ă, la munte dimineţile sunt reci. Trebuie să urce mult




16

soarele pe bolta cerului pentru a mângâia cu razele-i calde case-le de jos din sat cu tot freamătul şi agitaţia începutului unei noizile de muncă. Pe la toate casele cântă cocoşii, guiţă porcii după mâncare, se deschid por ţile şi pleacă vitele la păşune cu tălăngi-le atârnate la gât. Se aud mugete de despăr ţire ale vacilor deviţeii lor de lapte, neînţărcaţi, r ămaşi acasă.

După ce mulge mama vaca, pe Stelu ţ a, numai ea era cu lap-te, pornesc şi eu cu vitele la păscut. Aveam în grijă două vaci,un viţel, Mi şca, şi un junc, pe Bodor . Una dintre vaci, Fr ă gu ţ a, şi Bodor, juncul, purtau câte un clopot că în mijlocul zilei, de

groaza muştelor, vitele se ascundeau în desişul pădurii încât se pierdeau şi puteau să ajungă prin holde, să facă stricăciuni şi să ai ceartă cu vecinii.

Cu o nuia de salcie în mâna îndemn văcuţele roşii, sprinte-ne, să gr ă bească pasul pe un drum lateral de car, îngust şi pie-tros, deasupra căruia îşi întind fagii o droaie de ramuri frunzoa-se. În deplină simetrie cu acestea, cu crengile aeriene, pe pă-mântul spălat de ploi, jos din pietrişul drumului ies la iveală ogroază de r ădăcini ramificate întocmai ca venele proeminentede pe dosul unei mâini muncite, osoase, de bărbat. Peste pâr ăuldin stânga din loc în loc câte o gur ă de baie îşi ar ăta întunericulce vine din pântecele adânc al muntelui aducând de acolo or ăcoare umedă cu un miros specific. Pe pietre ieşite din apă,câte o codobatur ă f ăr ă astâmpăr îşi clatină coada şi face de di-mineaţă exerciţii vocale.

În ritmul clopotelor ne continuăm drumul ce urcă tot mai pieptiş. Orizontul se lărgeşte şi apare soarele. În înaltul cerului

un singur nor r ătăcit, alb şi pufos, pluteşte deasupra Negrilesei,ca o căciulă uriaşă pusă pe-o ureche. Pădurea r ăsună de glasul păsărilor mărunte dar şi de trilurile clare, distincte, ale mierlei şisturzului ce îşi au cuibul ascuns între crengile dese de brad.Trecuse primăvara şi cucul nu mai cânta, fiindcă auzise ascuţitde coasă; aşa ştiam, că dacă aude coasa nu mai cântă.

Vitele flămânde, ba ici, ba colo, smulg cu lăcomie smocuride iarbă de pe marginea drumului. Viţelul şi juncul, mai vioi,



IOAN BEMBEA

17

sunt mult în faţă dar Fr ă gu ţ a cu pântecele umflat, că urmează să facă un viţel, merge încet şi suflă greu.

Drum lung. Când ajung la păşunea din Conţu aproape că seluase roua de pe iarbă iar razele soarelui aduc o căldur ă plăcută.

„Ai sosit şi tu?”mă întreabă Pavel, un băiat ce-şi păştea vi-tele pe un pământ alăturat. „Când a r ăsărit soarele eu am fostaici. Vacile mele-s sătule” îmi mai spune el.

Vacile lui erau sătule că el era slugă şi pe el îl trimiteau cuvitele la păscut cu noaptea-n cap, când se cr ă pa de ziuă.

Cunosc povestea vieţii sărmanului Pavel din lungile zile de

var ă când stăteam ore în şir de poveşti acolo sus pe munte deunde vedeam jos satul cu casele înşirate pe lângă vale sub strea-şina pădurii.

Era ceva mai mare decât mine, poate cu un an, poate cudoi-trei dar r ămăsese scund şi slă buţ. Avea obrajii pământii iarnasul pistruiat, ba şi umerii obrajilor galbeni îi erau pistruiaţidar pistruii de pe nasul alb erau mai vizibili. Cuceritoare îi era privirea cu nişte ochi verzi larg deschişi care te f ăceau să-l crezifiindcă întotdeauna te privea convingător în adâncul ochilor. Pe

fruntea înaltă pielea era albă, f ăr ă pistrui iar partea de sus seascundea sub un păr galben mătăsos pieptănat cu cărare. Purta o pălăriuţă neagr ă dată mult spre ceaf ă. Sub şnur pusese, ca şimine, trei pănuţe pestriţe de gaiţă, cu albastru, alb şi negru.

Era slugă la un vecin al nostru, om gazdă cu multe vite, cuşteampuri şi cu moar ă dar f ăr ă copii. Baciul şi Bi ţ a erau noii lui părinţi, aşa le spuneam noi copiii, în semn de respect, celorvârstnici. Femeilor bătrâne le ziceam bobă.

Prietenul acesta al meu, Pavel, nu avea tată, murise în r ăz- boi undeva foarte departe în Rusia. „Dacă ar tr ăi tata nu aş fislugă” îmi amintea adesea.

Era de la Mogoş, din satul Mămăligani. De ce i se spuneaaşa acestui sat nu e greu de înţeles. Purta acest nume de ocar ă,de dispreţ, simbol al săr ăciei, de când lumea, iar un sat vecinavea o altă denumire asemănătoare, de lapte acru, Năcreleşti, totcu rezonanţă istorică şi socială.




18

Femei de la Mogoş încălţate cu opinci şi cu ciorapi groşidin lână veneau în fiecare duminică la târgul din Poieni cu câteun bulgăraş de unt învelit în frunze late de paltin sau de varză,cu câteva ouă, cu smântână, cu caş proaspăt sau cu brânză. Pu-ţinele lor produse se vindeau repede, cât ai bate din palme, ofer-ta de produse fiind întotdeauna mai mică decât cererea. Str ă bă-teau drum lung pe jos sau cu calul ca să facă rost de câţiva leidin care să cumpere petrol pentru lampă, sare sau chibrituri.

Tot aici, duminica dimineaţa în târgul de la Poieni „se vin-deau” şi copiii. Buciumanii, care aveau nevoie de slugă, băiat

sau fată, lăsau vorbă femeilor de la Mogoş că au nevoie de uncopil la oi sau la vite spunându-le ce condiţii ar trebui să înde- plinească, îşi lăsau numele şi adresa iar în câteva zile se trezeaucă le intr ă pe poartă o mamă cu un copil de mână…

Pavel era cel mai mare din cei patru fraţi, trei băieţi şi o fa-tă, r ămaşi orfani încă din 1942. Fiind mai mărişor, de acum putea să-şi câştige singur mâncarea şi îmbr ăcămintea, putea fidat slugă la Buciumani unde se mai găseau şi alţi copii de laMogoş. Simbria era mâncarea şi două rânduri de îmbr ăcăminte

pe an, o pereche de opinci şi alta de ghete, strictul necesar pen-tru a tr ăi. Ce viaţă duceau aceşti copii nu e greu de imaginat,oricum erau diferenţe mari de la o familie la alta dar era frec-ventă zicala M ămălig ă de pe drug ă / d ă-i la slug ă să nu fug ă…

Pe prietenul meu tot îl fr ământa un gând; de ce l-a dat ma-ma de acasă, oare nu-i mai era drag? De ce l-a minţit şi l-a păcă-lit când l-a adus aici? Fusese cuminte, o asculta f ăr ă să iasă dinvorba ei, f ăcea de toate pe lângă casă. Chiar nu înţelege…

Era var ă şi i-a spus că-l duce la târg să vadă Abrudul. Por-nesc pe jos, drum lung, iar el era desculţ. Urcă drumul de piatr ă în serpentine până la Negrileasa apoi de la Grâul Bun o iau în jos pe scurtătur ă spre Valea Albă. Mersul peste câmpul cu pajiş-te este mai plăcut, mai moale la talpă, dar nu ţine mult, căci dela Piatra lui Căliman intr ă iar în drumul ţării, pietros, chinuitor.Spre sear ă trag la o casă unde să doarmă peste noapte, aşa cre-dea copilul după spusele mamei, f ăr ă să ştie că popasul lui înaceastă casă va pune capăt călătoriei şi că aici îl va păr ăsi fiinţa



IOAN BEMBEA

19

cea mai dragă inimii lui.Gazda s-a ar ătat foarte primitoare, le dă de cină pe săturate,

mămăligă cu lapte şi cu brânză, stau de vorbă, iar pentru Pavel a pregătit o albie de lemn cu apă călduţă ca să se spele pe picioarele pline de praf şi, ce nu se aştepta, îi dă să încerce nişte opincuţe noi degumă şi ciorapi groşi împletiţi din lână aspr ă de oaie ţurcană.

Cum se f ăcuse întuneric, cu un lămpaş au fost duşi în şur ă şi s-au culcat îmbr ăcaţi acoperindu-se cu fân pe picioare. Istovitde oboseala drumului Pavel adoarme fericit în îmbr ăţişareamamei. Îşi mai aminteşte, doar ca o părere, că a doua zi foarte

de dimineaţă, f ăr ă să se poată trezi, f ăr ă să poată învinge som-nul, a simţit plecarea mamei, ştie sigur că l-a sărutat pe obrazul pistruiat şi că l-au udat câteva lacrimi pe care tot mama le-aşters cu dosul degetelor. De câte ori îmi povestea, mereu îşi băga vină că nu s-a trezit atunci şi, în naivitatea lui, credea că acum nu ar fi slugă dacă nu se pierdea de mamă.

Treptat s-a convins că toată povestea cu târgul de la Abrudnu a fost decât o amăgire ca să-l poată porni de acasă că altfeldacă ar fi ştiut că-l dă la str ăin nu ar fi plecat nici în ruptul capu-

lui. Din ce tr ăiau ceilalţi copii de acasă putea să tr ăiască şi el,doar nu-i mare lucru să mai pui un cartof şi o ceaşcă de apă înoala de pe sobă, să mai faci o por ţie de zeamă.

La început Baciul Simion şi Biţa Evuţă s-au purtat frumos cuel, că tocmai le fugise vechea slugă, l-au luat cu buna, i-au spus că ciorapii de lână şi opincile cele noi de gumă sunt ale lui şi că deacum nu-şi mai sparge tălpile desculţe prin pietre şi spini.

Copilul mereu întreba „unde-i mama, când vine mama?” până când i s-a spus verde-n faţă că mamă-sa l-a lăsat slugă, că de acum poate şi trebuie să-şi câştige singur mâncarea doar e băiat mărişor. Când aude una ca asta îşi pune barba în piept, nua mai scoate un cuvânt, doar cu mâneca şi cu dosul palmei totîşi ştergea nasul şi ochii.

„Lasă plânsul, că nu pentru asta te-am tocmit şi-ţi dăm demâncare, poţi plânge cât vrei acolo sus la Curmătur ă până paştivacile, dar aici acasă să nu te mai vedem că plângi că dacă nu,îţi dau câteva să ai de ce să plângi” i se adresează apăsat şi r ăstit




20

Baciu Simion. A mai sughiţat Pavel de câteva ori prin curte peascuns, că la stă pân se vede că n-ai voie să plângi, apoi cu Ba-ciul au plecat sus pe munte la colibă să sloboadă vitele la păscutşi ca să-i arate ce are de f ăcut. Pe drum nu prea au avut poveşti,r ăspundea doar cu câte un „da” sau „nu” la întrebările omului cei-a devenit „tată”. „Bagă de seamă pe unde mergem, ca să ştiiveni singur desear ă acasă, că n-am vreme să vin după tine”.

Ajunşi la grajd i-a ar ătat unde e ascunsă cheia, au slobozitvitele, i-a ar ătat unde să le adape, până unde ţine pământul şi păşunea lor, i-a mai spus să aibă grijă să nu intre vitele în iarba

de coasă sau în semănătura cu cartofi.R ămas singur copilul priveşte în jur şi în depărtări. Sub niş-te nori grei recunoaşte Geamăna privită de departe. Undeva la poala unuia dintre cele două vârfuri de munte gemene, acoperitede pădure, era satul Mămăligani dar casa lor era mult mai jos şinu se vedea.

Prima zi a trecut tare greu. Seara când să lege vitele la ieslei-a fost frică să nu-l lovească cu coarnele, erau înalte că greuajungea să le treacă lanţul pe după gât.

Cu paşi mărunţi, cu traista goală în spate şi cu un bastonaş drept de alun porneşte spre casă.

Îndată după apusul soarelui pe bolta senină str ăluceşteSteaua săracului. Întunericul vine cu repezeală din toate păr ţile;culmile din depărtare îşi pierd conturul iar pădurea e tot maineagr ă. Pentru Pavel copacii de pe marginea căr ării au formeciudate, ba de lup ce stă la pândă, ba de strigoi. Prin alburiulînstelat al cerului din înălţimi săgetează umbra neagr ă a păsări-lor de noapte. Din pădure se aude foşnet de frunze uscate. Cu- prins de înfiorare copilul gr ă beşte paşii. Întoarce capul cândspre dreapta, când spre pădurea din stânga, mai aruncă câte o privire în urmă ca să nu-i sar ă ceva în spate. Abia acum îşi dă seama că băţul din mână e mult prea subţire pentru a se puteaapăra de o primejdie. Principalul duşman e lupul. Prin pădureceva mişună prin frunze, se aude chiar şi pocnet de crenguţerupte. Parcă ar fi paşi…Simte un fior pe spate ce urcă până încreştet. Îşi aduce aminte că îi spusese cândva tată-său, odată



IOAN BEMBEA

21

când era mic şi îl luase şi pe el la pădure, că lupul se teme deom, că omul ar putea să aibă puşcă, de aceea îi e frică de om, că altfel…Mai ştia de acasă că lupul mâncă boi şi vaci, nu mâncă copii săraci. Ca să alunge frica şi vietăţile ce-l pândeau dintoate păr ţile, fluier ă de câteva ori pe degete apoi cu glas cât se poate de tare începe să cânte „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci / Nu mâncă copii săraci.” Glasul lui se aude până departe în liniş-tea nopţii din pădure. Din coasta cealaltă de peste pârâu ecoul îitrimite înapoi o parte din cântec „copii săraaaci.” Coboar ă gr ă- bit şi continuă să cânte, „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci, / Nu

mâncă copii săraci”. Convins de acest adevăr şi însoţit de pro- priu-i glas se simte puternic, prinde curaj.Ajuns acasă îl aşteaptă aceeaşi mămăligă cu lapte şi cu

brânză, din prima sear ă de la sosire, iar Biţa mai înţelegătoare îispune să închidă mai devreme vitele şi să vină pe ziuă acasă,înainte de a se lăsa întunericul.

În scurtă vreme a învăţat tot ce avea de f ăcut.După ce s-a ros păşunea la Curmătur ă s-a mutat cu vitele la

Conţu unde nu mai aveau grajd şi şur ă, vitele dormeau acasă.

Aici ne-am cunoscut şi din prima zi am devenit prieteni. Pavelştia să cânte din frunză tot felul de cântece dar ce îmi plăcea şimai mult la el era că imita cântecul păsărilor, f ăr ă frunze, numaicu limba, cu buzele şi cu dinţii şi le imita atât de bine că uneoriveneau mierla sau sturzul până aproape de noi şi intrau în con-versaţie. Cântau alternativ. Când avea chef aducea păsările pă-durii lângă noi să ne cânte.

Mai spre toamnă pe când să se coacă ovăzul dintr-o tulpină groasă, dintr-un pai, îşi face un fluier. La capătul cu nod, cu briceagul bine ascuţit, desprinde o aşchiuţă dar numai într-o parte aşa încât suflând, ea să poată vibra întocmai ca o lamă demuzicuţă. Mai face apoi pe lungimea paiului câteva găurele şifluieraşul este gata, în stare să cânte orice melodie.

Ne plăcea să cioplim. Uneori ne luam la întrecere în cioplitulcu briceagul pe beţe drepte de alun a unor figuri geometrice saumodele, cum le ziceam noi. Scoar ţa de alun se desprindea cu uşu-rinţă pe urma tăieturii de brişcuţă scoţând la iveală cerculeţe, spira-




22

le, pătr ăţele, liniuţe verticale, toate separate prin brâuri ce se repe-tau la aceeaşi distanţă. Alte jucării nu aveam, ori poate ştiuleţii,conurile de brad, pe care ni-i închipuiam boi sau vaci iar din muş-chiul moale şi gros de la umbra pădurii clădeam, pe lângă un băţ,mici că piţe, ca să aibă ce mânca la iarnă boii imaginari.

În miezul zilei de var ă sărmanele vite de la munte sunt chinui-te de mulţimea muştelor şi a tăunilor ce le sug sângele prin trompe-le lor subţiri dar lungi ce îşi fac loc prin blăniţa roşie lipită de piele.Se apăr ă bietele dobitoace cu coada, mai dau cu capul dar când numai pot r ăzbi, chiar flămânde, renunţă la păşune şi o iau la streche,

adică ridică coada şi pornesc în goană spre umbra şi desişul pădu-rii. Uram şi noi aceste mici vietăţi obraznice şi voiam să le dăm olecţie, să facem dreptate, să vadă dacă lor le place să le muşte şi peele cineva. Prindeam de pe gâtul blândelor vaci muşte şi tăuni, lerupeam câte o aripă apoi le aruncam pe un muşuroi de furnici.Acestea se repezeau asupra lor, urma o luptă inegală cu un bâzâitdisperat, furnici alarmate, câteva mici rotocoale din zbaterea uneisingure aripi. După ce insecta r ă pusă se liniştea, furnicile o duceauîn interiorul muşuroiului, hrană pentru iarnă. Ne erau dragi la

amândoi furnicile, le urmăream cu mare atenţie şi le ocroteam.Aveau căr ări lungi prin pajişte şi printre pietre pe unde îşi duceaucu trudă spre căsuţa-muşuroi beţigaşe de iarbă, viermişori, frunzu-liţe uscate. Aşa cum sugeam o aromă dulce din florile de salcâm, pe muşuroiul de furnici puneam un fir lung de iarbă, îl agitam pu-ţin, ca să fie muşcat de cât mai multe furnici după care îl scuturamde micile vietăţi apoi îl treceam prin gur ă şi simţeam pe limbă ungust acrişor, o ţ etul de furnică. Aceasta era lumea noastr ă acolo pecâmp în lungile zile de var ă. Mai ştiam unde cuibăresc păsările,cum şi din ce îşi fac cuibul, culoarea ouălor, urmăream cum lecresc puii. Pentru noi câmpul şi pădurea cu toate plantele şi vieţui-toarele lor nu mai aveau niciun secret.

Aproape în fiecare zi mâncam deodată şi împreună. Din tr ăistu-ţele noastre scoteam merindeaţa albă ţesută din cânepă, cu mai multevârste roşii pe margine, ca la batiste, şi o întindeam pe pajişte. Me-rindeaţa lui Pavel era plină de pătr ăţele cu dungi negre şi roşii. Demulte ori aveam amândoi câte un ou fiert şi dădeam „cioc”, deşi nu



IOAN BEMBEA

23

erau vopsite şi nici nu era la Paşti, mai aveam câte o sticlă cu lapte, ofelie de slănină încrestată, învelită în hârtie de ziar, uneori mai gă-seam brânză sau caş proaspăt, cu câte o porodică zemoasă sau cu unardei gras. Mâncam amândoi pe săturate de două-trei ori pe zi, că zilele de var ă sunt lungi de tot. Dacă flămânzeam sau ne venea poftă de lapte cald, mulgeam cu grijă în gura sticluţei de la vacile blânde alcăror uger atârna greu şi se mulgeau uşor, că seara în drum spre casă,le curgea lapte din ţâţe. Şi Pavel avea întotdeauna mâncare multă şi bună. Îmi spunea adesea cu bucurie: „Mă ţine bine Biţa”.

Mare i-a fost bucuria lui Pavel când am dus în straiţa cu

mâncare o carte cu poezii de George Coş buc. El cunoştea litere-le dar citea greu de tot, pe litere şi nu nimerea cuvântul, aşa că nu înţelegea ce citea. Nu prea trecuse pe la şcoală şi tot îmicerea mie să mai citesc o poezie. Ne plăceau la amândoi Trei,

Doamne, şi to ţ i trei, O scrisoare de la Muselim-Selo, El-Zorab, Mama şi multe altele. După mai multe lecturi ştia pe de roststrofe întregi din poezii şi dându-i cartea a învăţat să citească petexte cunoscute. Am adus şi alte căr ţi, pentru el că eu le citisem,dar îmi plăcea să le citesc şi a doua oar ă; Basmele românilor, Of

şi Ţ epelu ş , Pove şti de Ion Creangă. În vara aceea Pavel s-a deprins cu cititul ba mai mult, a început să scornească el însuşi totfelul de basme unele chiar mai interesante decât cele citite denoi din căr ţi. Îi plăceau grozav poveştile comice, păcălelile.

Toamna ne-am despăr ţit, eu am mers la şcoală iar el a r ă-mas la vite. În vara următoare păşunatul era de cealaltă parte asatului, spre Detunata, că la munte pământul fiind sărac se aradoar din doi în doi ani, un an r ămânea păşune pentru turmă şi segunoia cu staulul în care dormeau oile. Ne-am întâlnit şi aici.

Din vara aceea îmi aduc aminte că într-o duminică fiind peundeva aproape de Flocoasa – aşa i se spunea uneia dintre De-tunate, aceleia de la Poieni, acoperită cu brazi – vedem de departe o femeie că vine spre noi. „Asta-i Buna” îmi spune Pavelşi porneşte la vale, în calea ei, mai să se pr ă pădească. Se opresc,se îmbr ăţişează, stau jos pe iarbă şi povestesc. Stau mult şi eu îitot priveam.

Într-un târziu au urcat amândoi până la mine. Ne-am aşezat




24

pe iarbă lângă o grindă lungă şi groasă de bazalt, ce s-o fi rosto-golit cândva de pe Flocoasa, pe care o foloseam drept masă când ne scoteam merindea din tr ăistuţe.

Era bunica din partea tatălui, Buna Sava, cum îi spunea Pa-vel. „Am venit la târg cu câte ceva, am întrebat oamenii undestă Evuţa. Am găsit-o uşor, ea mi-o spus unde sunteţi şi iată-mă aici la voi” ne explică bătrânica aceasta căruntă-căruntă, adusă aici de dorul nepotului. Avea o înf ăţişare senină iar ochii ei, caai lui Pavel, verzi, mari si str ălucitori nu te ocoleau, te priveaucu luare-aminte şi cu bunătate. De sub năframa neagr ă înnodată

sub bărbie ieşea în faţă deasupra frunţii un păr bogat, alb, prinsîntr-o coadă ce trecea pe deasupra urechii. Doar culoarea păru-lui te f ăcea să crezi că e bătrână că altfel nu avea cute nici pefrunte nici în dreptul ochilor, ba mai mult, pielea ei albă ereîntinsă şi netedă, ca la femeile tinere.

Din straiţa ce o purta pe braţ a scos o pungă din hârtie deziar plină cu cocoşi cumpăraţi din târg. Floricelele de porumb,cum li se spune acum, mai păstrau încă o parte din mirosul lorispititor ce se r ăspândeşte în preajmă prin pr ă jirea boabelor. Mi-

a întins şi mie punga, am luat câţiva cocoşi albi şi am mulţumit.„Să creşti mare” a fost r ăspunsul ei.

Cât a stat bunica acolo cu noi, şi când am stat jos pe iarbă şicând s-a ridicat să plece, tot l-a ţinut pe Pavel de mână şi cudegetele îi mângâia dosul palmei, iar el, în loc să se bucure, să râdă că i-a venit bunica, era tot cu ochii în lacrimi. „Du-mă acasă, Bună dragă, du-mă acasă, nu mă mai lăsa aici. Dacă ai şticât de r ău mă bate Baciu şi cum strigă la mine… Te rog frumosia-mă de aici şi du-mă acasă.” „La ce să te duc, dragul bunii, că numai Dumnezeu ştie cum tr ăim şi noi… Poate că nici Viorelnu se pr ă pădea dacă nu era aşa de slă buţ, dacă am fi avut mân-care mai bună.” Cuminte şi ascultător peste măsur ă, nepotulînţelege situaţia şi nu mai stăruie în dorinţa lui de a-l duce aca-să. „Să-i spui la mama să vină la mine să o văd, că eu în toată ziua mă gândesc la ea şi seara când mă culc, până adorm, plângde dorul ei. Îmi f ăgăduieşti, Bună, îmi promiţi? Îi spui?” „Îispun, dar acum repede nu poate bate atâta drum că nu de mult a



IOAN BEMBEA

25

născut şi are f ătuţa la ţâţă, da’ vine ea mai încolo.” „Să aducă şi pe Mărioara, să o văd şi eu.”

Pavel plânge cu suspine adânci, nestă pânite. „Să ştii, Bună, – spune el plângând – că eu în toată seara zic Îngerelul , aşa cumm-ai învăţat dumneata: „ Înger, îngerelul meu / Ce mi te-a dat

Dumnezeu / Totdeauna fii cu mine / Ş i mă-nva ţă să fac bine. / Eu sunt mic, tu f ă-mă mare / Eu sunt slab, tu f ă-mă tare / Ş i-ntot locul mă-nso ţ e şte / Ş i de rele mă fere şte…”. Şi sub ţol mă rog pentru voi toţi de acasă…” După o tăcere lungă, apăsătoare,f ăr ă să mai plângă: „Eu nu am Îngerel, că uite unde am ajuns şi

cum mă bate Baciu… Nu mă bate prea des, dar strigă tare lamine, mă scutur ă de umeri şi mi-i aşa de frică…Câteodată fac pe mine de frică, tot mă ud,” zice el ruşinat. Tăcem toţi trei…„Nici tata n-o avut Îngerel...” Continuă cu glas rar: „Cât se rugamama pentru el; Ad ă-l, Doamne, înapoi acasă întreg şi sănă-tos…Şi noi copiii ziceam seara Îngerelul şi Tat ăl nostru şi pen-tru tata… şi tot o murit…” După un suspin adânc, cu un glasstins a deznădejde: „Oare eu de ce n-am Îngerel? Nici Viorel…Mulţi oameni n-au Îngerel…”

Înfricoşată de vorbele copilului, Buna îşi face de trei orisemnul crucii. „Să nu mai spui niciodată vorba asta.”

După o tăcere lungă, dureros de tristă, în timp ce bunica totîi mângâia părul galben: „Şi când zici că o murit Viorel?” între- bă nepotul suspinând din adâncul pieptului ca să-şi învingă plânsul. „În martie, era încă ză padă în ţintirim. L-am îngropatacolo unde am f ăcut cruce pentru tată-to.”

Ştiam că Viorel era unul din fraţii lui Pavel, mereu îmispunea câte ceva despre el, dar eu abia acum aflam că murise.Pavel ştia deja de când se întâlniser ă acolo mai jos, înainte de aurca la mine.

Ca să poată povesti în voie, am plecat să întorc vitele carese depărtaser ă mult de noi şi puteau să intre în troaş la Jinaru;tr ăgeau acolo, că era iarba mai grasă.

Buna Sava a pornit încet spre Mămăligani, nu pe unde ve-nise ci pe un alt drum, mai scurt, peste câmp drept spre Piatralui Căliman. Pavel a însoţit-o până în tăietura de pe Valea Albă




26

de unde a cules în grabă fr ăguţe coapte pe care le-a înşirat pecâte un păiuş, ca şiragurile de mărgele şi a trimis câte un firlung pentru mama, pentru Nicu şi pentru Ileana. Aflase acum că mai avea o sor ă, Mărioara, de o lună.

Mama lui Pavel nu era muiere stricată, după cum s-a aflatde pe la oamenii din Mămăligani duminica prin târg, dar femeiafiind văduvă, nu s-a putut apăra de cânele de Amos, un vecin allor care i-a spus că nu-i mai aduce lemne cu boii dacă nu mergecu el în şur ă. Sărmana femeie era mamă cu mulţi copii… „Cumsă te prindă iarna cu atâţia copii mici f ăr ă lemne, f ăr ă foc în

sobă” cugeta ea. „Săr ăcia-i de vină.…”De tr ăia Pavel al ei, om harnic şi bun, altă viaţă ar fi avut.Ani la rând a sperat aşa ca într-o minune că o fi prizonier la ruşişi că vine înapoi acasă. Aşa o îndemna inima cu toate că primiseînştiinţarea de la primărie că „Medrea Pavel a murit eroic pefront, pentru Rege şi Ţar ă”. Văzând că nu mai vine, i-a ridicat ocruce de lemn în cimitir ca să aibă şi „omul ei” o cruce şi locunde să aprindă, după datină, câte o lumânare.

Tânăra văduvă a r ămas în continuare în bună înţelegere în

casa socrilor, în casa soacrei, că numai ea tr ăia, şi niciodată nui-a spus soacr ă ci Mamă.

Pentru Pavel erau primele veşti de acasă după mai bine deun an de când venise aici slugă. Veştile aduse de bunică nu erau bune. Murise Viorel, fratele lui mai mic, la numai cinci ani. Altfrate, Nicu, avea trei ani. Cu Viorel se juca de-a trânta anultrecut. Acolo pe iarba dintre pruni Pavel se lăsa învins de fratelelui care se urca peste el şi râzând în hohote nu-l mai lăsa să seridice. „Io-s mai tare, io-s mai tare” spunea bucuros Viorel.

Toată vara a aşteptat Pavel să mai vină cineva de acasă lael, dar n-a avut acest noroc.

În durerea lui, a dorului de mamă, se compara cu alte vie-tăţi. Când duceam la păscut o vacă ce avea viţel mic, neînţărcat,se întâmpla adesea ca în mijlocul zilei vaca-mamă, mugind, să oia la goană spre casă. Când fugea la viţel era de neoprit. Dacă îistăteai în drum cu o bâtă groasă ori cu o joardă lungă nu maiştia de teamă sau de durere şi, cât era de blândă, acum era în



IOAN BEMBEA

27

stare să te ia în coarne sau să te calce în picioare, pentru a ajun-ge acasă la puiuţul ei. „Oare mamele de ce nu fac aşa?” mă întreba Pavel. Dar tot el se consola: „Şi că prioara îşi păr ăseşte puiul. Aşa o fi rostul lumii…”

Spre toamnă, pe la sfâr şitul lui august, când a început sece-rişul holdelor ne-am mutat cu vitele la păşune mai bună pe cea-laltă parte a satului, iar la Conţu. Aici izvoarele erau rare iar apă se găsea departe, jos de tot în adâncimea pâraielor. Când ne erasete sau trebuia să ducem apă secer ătorilor intram în câte o mi-nă şi de acolo scoteam apă rece ca gheaţa. În unele galerii apa

se găsea destul de departe de intrare aşa că te prindeau fiori deteamă pe măsur ă ce te adânceai în întunericul minei. Picăturilede apă ce se desprindeau de pe cerime, în atâta linişte, r ăspân-deau sunete pline de mister iar vâlva băii ne urmărea din fiecareumbr ă. Peticul de lumină de la gura minei devenea tot mai în-depărtat. După ce ochii se obişnuiau cu întunericul, şi mai cu pipăitul, găseam bălţile cu apă din care umpleam doniţele uşoa-re din lemn de brad cu miros de r ăşină. În aceste mici puţuri apanu se tulbura niciodată pentru că era doar stâncă şi apă. Ajunşi

afar ă simţeam iar ăşi căldura şi lumina orbitoare a soarelui.Cu greu am reuşit să-l conving pe Pavel să intre în aceste băi

păr ăsite, îi era frică, deşi era mai mare decât mine. De multe ori îiaduceam eu apă în colopul meu verde. Ca să vadă ce e prin adânci-mile muntelui şi că nu e nimic de care să-ţi fie teamă, din r ăşină demolid ne-am f ăcut tor ţe şi numai aşa pe lumină a îndr ăznit să vină cumine şi a r ămas tare mirat de ce a văzut acolo, de ramificaţia galerii-lor de sclipirile metalice ale cristalelor de pirită sau chiar a firişoare-lor de aur. Din loc în loc pe la îmbinările de stâncă ţâşneau din cr ă- pături cristale sticloase de cuar ţ transparent. Nu am întâlnit, spremirarea lui Pavel, nici strigoi, nici vâlve, nici draci cum se vorbea că ar fi prin băile păr ăsite.

Când s-a sfâr şit vacanţa eu am lăsat opincile şi cioarecii în plata Domnului, am îmbr ăcat iar ăşi hainele de şcoală, am scoschipiul din dulap şi cu o căruţă, sus pe salteaua plină ca un saccu paie de ovăz, am pornit spre Abrud.

Pentru Pavel n-a început niciodată şcoala, el era slugă în




28

toate zilele anului, şi duminica şi la Cr ăciun şi la Paşti. De cânda plecat de acasă pe el nu-l mai ducea nimeni la biserică. Poatecă de aceea nu mai avea nici Îngerel , care să-l ocrotească, să-lapere de strigătele şi de bătăile lui Baciu, gândea el.

Cum era obiceiul locurilor, sătenii aveau grajduri şi colibesus pe munte pe la toate pământurile şi ca să aibă aproape guno-iul vitelor pentru a face pământul mai roditor, nu coborau fânulacasă ci duceau acolo, pentru iernat, vitele şi oile. Şi aşa priete-nul meu Pavel urca şi cobora dimineaţa muntele prin ză padaneîncepută, hr ănea şi adă pa vitele, mulgea vacile, venea acasă

cu laptele, urca a doua oar ă spre sear ă muntele, dădea iar ăşi fânvitelor şi oilor, le adă pa departe la pârâu, cur ăţa gunoiul, mul-gea din nou vacile şi apoi cobora cu vasele grele pline cu lapte prin întunericul serii timpurii de iarnă.

În zilele ploioase de toamnă prin noroiul căr ărilor se ve-deau cu uşurinţă urmele cu paşi mari ale lupilor dar şi mai clarle era mersul iarna prin ză padă. Ciudat, le plăcea şi lor să mear-gă tocmai pe cărarea bătătorită de Pavel. Uneori mai de aproapesau de departe se auzeau urlând…Şi, ca să-i alunge, Pavel le

spunea iar ăşi, cântând, ce poate că ei nu ştiau: „Lupii mâncă boişi vaci / Nu mâncă copii săraci.” Cântecul acesta repetat sear ă de sear ă şi auzit de săteni când de unii când de alţii a r ămas de pomină în satul meu.

În dimineţile geroase, îndată ce apare o rază de soare, de pecrengile pline de promoroacă piţigoii alarmaţi ţipă neîncetat:Opinci, opinci, opinci! semn că se aşterne o iarnă grea şi gurali-vele vieţuitoare o ţin tot aşa cu Opinci, opinci, opinci! până semoaie frigul, până prin martie când îşi schimbă glasul în Sim ţ i,a var ă! Sim ţ i, a var ă! Sim ţ i, a var ă! Prietenul meu asculta toate păsările pădurii şi pe toate le înţelegea.

Într-o luni, fiind zi de târg la Abrud, când a venit mama lamine la şcoală, ştiind că suntem prieteni buni, mi-a spus că Pa-vel a fugit acasă la Mămăligani că l-a bătut r ău de tot baciu-soSimion.

Primăvara, după ce a început să se ducă ză pada, ca să cruţefânul, Pavel, la porunca stă pânului, a scos oile la păscut, mai



IOAN BEMBEA

29

găseau frunze aduse de vânt, iarbă uscată, cetină de brad şi chiarmuguri de lăstar. Mieii, separaţi de oi, au r ămas la căldur ă înţarcul din grajd.

Prin topirea ză pezii în pârâiaşul de sub brazi unde se adă- pau vitele, apa rupsese micul stăvilar de pietre şi astfel s-a sparttăul. Pavel îl reface. Din apa rece culege cu mâinile goale pietremai mari şi mai mici pe care le pune de-a curmezişul ca să oprească apa. Reface balta dar întârzie mult pe aici. Piţigoiivesteau venirea primăverii Sim ţ i, a var ă! Sim ţ i, a var ă !

Pe câmp, în căutarea hranei o oaie intr ă adânc pe sub ramu-

rile pline de spini ale unui măcieş. Când să iasă, nu mai poate şicu cât se zbate mai tare, crengile spinului se amestecă cu lâna ei bogată şi acolo r ămâne. Oile s-au depărtat. Pavel nu a băgat deseamă ce s-a întâmplat dar spre sear ă vede o mulţime de păsăride pradă şi aude ceartă şi croncănit de corbi. Se duce să vadă cee acolo. Vulturii şi corbii aproape că nu voiau să renunţe la prada lor, se roteau la mică înălţime pe deasupra micului om.Oiţa încă vie cu burta în sus mai dădea din picioare dar avea o buză ruptă de păsări din care curgea sânge iar din pântece, cu

ciocul tăios ca un briceag, r ă pitoarele înaripate începuser ă să-iscoată măruntaiele. Până să-i desfacă crengile spinoase din lână,oaia s-a liniştit de tot, a murit. Avea un mieluţ alb, oacheş, r ă-mas acum f ăr ă mamă, f ăr ă lapte.

A urmat o pedeapsă cruntă. L-a bătut cu biciul acolo îngrajd ca să nu i se audă pe afar ă strigătele de durere. „Îţi scotochii ca la oaia aia de care nu ai avut grijă, derbedeule. Auzi,derbedeule, îţi rup şi ţie gura ca la oaie. Mai bine te mâncau petine corbii, că nu era nicio pagubă”. „Iartă-mă, baciule, n-amvrut să se întâmple aşa, iartă-mă te rog frumos” îl implora prin plâns şi prin sughiţuri Pavel.

În liniştea dimineţii următoare, Biţa Evuţă se plângea peste gardvecinei Saveta: „Auzi tu dragă, iar ne-o fugit sluga. Pe când să crească, să le tragi mai bine folosul la munca câmpului ori la şteam- puri îţi fug. Ptui, – scuipă într-o parte – bată-l Dumnezo să-l bată.Săr ăntocul!” „Apoi, tu Evuţă, eu mă mir că o stat şi până acuma,după cum v-aţi purtat cu el, cu un copil orfan, f ăr ă tată…” Cu un




30

glas tăr ăgănat îi mai spune: M ămălig ă de pe drug ă / Dă-i la slug ă să nu fug ă.” Evuţa intr ă în casă trântind uşa.

După aproape trei ani de muncă şi mai ales de suferinţă Pa-vel a fugit acasă f ăr ă nici o simbrie, poate că opincile din pi-cioare le avea în plus, căci venise desculţ.

Plecat înapoi la Mămăligani am rupt orice legătur ă cu Pavelşi nu ne-am mai văzut.

După vreo doi ani, nu-mi venea să cred, îl întâlnesc pe Pa-vel al meu într-o zi de târg, toamna, prin Abrud îmbr ăcat într-osalopetă nouă albastr ă, ca un aviator, iar pe piept şi pe bonetă

purta câte o insignă una de Brigadier – Bumbe şti-Livezeni – iaralta de Frunta ş în munca patriotică. Crescuse mult, era înalt şifrumos, tot pistruiat. Mă privea şi acum, zâmbind, drept în ochi.Cumpăr ăm amândoi un kilogram de struguri şi ciugulind din boabele dulci stăm mult de vorbă.

Poveştile noastre curg aşa de firesc de parcă ieri ne-amdespăr ţit. Scoate din raniţă un pacheţel învelit într-o hârtie albă şi-mi arată o primă roşie de mătase, o panglică din acelea cumîşi puneau fetele în păr, în prelungirea cozii, cumpărase puiul

târgului pentru Ileana, o fată din vecini, de acolo de la ei dinsat. Îi era gândul numai la ea. „Mă lasă să o sărut” îmi spuneaproape în şoaptă, ca un mare secret, simţindu-se chiar vinovat,dar faţa îi str ălucea de bucurie. „Ştii, să nu crezi că mă laud, dareu – îţi spun drept – n-am mai văzut o fată aşa de frumoasă caea…Şi la mama i-i dragă…Nu mai spun de Buna Sava.” Îl ve-deam fericit, iar eu eram tare bucuros de fericirea lui.

Mi-a mai povestit despre şantierul de muncă patriotică de lacalea ferată Bombeşti-Livezeni, unde lucrase la un tunel. Locu-iau în bar ăci mari de 30-40 de paturi şi a cunoscut mulţi tineridin alte păr ţi iar un maistru din Braşov, văzându-l harnic şi pri-ceput la de toate, l-a chemat să-l angajeze la o fabrica de trac-toare. Avea de gând să meargă, dar ceva mai încolo după ce îşimai cumpăr ă nişte haine. Acum lucra cu ziua la pădure.

Tot el mi-a spus că apăruse o lege prin care persoanele ce prestaser ă muncă de servitor puteau, prin instanţa de judecată,să solicite o retribuţie retroactivă corespunzătoare muncii depu-



IOAN BEMBEA

31

se. De legea asta aflase tot acolo pe şantier. Nu s-a lăsat şi aobţinut drepturi băneşti de la fostul lui stă pân, de la Baciul Si-mion, în valoare de o vacă cu viţel. Urma să primească banii.

Ceasul de pe biserica reformată din centrul oraşului mă avertizează că trebuie să fiu la şcoală, începeau orele de medita-ţie iar pedagogul, om corect şi exigent, nu admitea întârzieri.Pavel, după ce îşi număr ă puţinii bani, mai cumpăr ă un kilo-gram de struguri ca să-i ducă acasă. „Mai vreau şi strugureleacesta mare, pune-l, te rog, pe cântar” se adresează el ţăranului pe a cărui căruţă era înscris cu negru pe o tă bliţă albastr ă

Bucerdea, nr. 8. Ciorchinele dulce, galben şi mare, era cu desti-naţie precisă. Pavel zâmbind îmi trage cu ochiul. „Pentru Ilea-na…” Eram sigur. În acea clipă mi-am adus aminte de bunăta-tea lui atunci când a trimis prin Buna Sava, de sus de lângă Flo-coasa, pentru fiecare din cei de acasă câte un şirag de fr ăguţeroşii de câmp înşirate pe un fir lung de iarbă.

Ne-am strâns bărbăteşte mâinile a despăr ţire. „Şi acum par-că mi-e frică să trec pe lângă casa lui Baciu Simion din Buciu-mani, trec cu groază. Acuma cu procesul e în stare să bage furca

în mine. Şi la proces în faţa judecătorilor mi-o zis săr ăntoc.”„Mergi liniştit”, îl asigur eu. „Nimeni nu-i mai stă slugă. Decând s-au închis minele îşi păzeşte singur vitele. Doamne, cumle mai bate. Nu-i acasă, treci f ăr ă teamă.”

EpilogAnii au trecut iar drumurile noastre nu s-au mai întâlnit.Într-o var ă, venind la casa părintească împreună cu familia mea,

duminica după ce ieşim de la biserică fiind şi zi de târg, îmi atrageatenţia o femeie încălţată cu opinci. Aşa ceva devenise o raritate.După port era de la Mogoş. Într-un coş avea ouă de vânzare. Întoar-ce privirea spre mine. Ne recunoaştem deodată: „Buna Sava” zic eu.„Chiar aşa, io-s dar ă” îmi r ăspunde. Păstra aceleaşi tr ăsături dar eraceva mai bătrână, puţin ştirbă, iar pielea ei fragedă pe frunte şi îndreptul ochilor f ăcuse câteva încreţituri. I-am cumpărat toate ouăle,dar cu condiţia de a ni le aduce acasă, voiam să o poftesc la masă şi




32

altfel poate că nu ar fi venit.În acea duminică de var ă la masa întinsă în curte la umbra mă-

rului am aflat de la Buna Sava că Pavel al meu şi dragul ei nepot a plecat din această lume, că e în ţintirimul din Mămăligani lângă fratele său Viorel.

Muncise cu ziua la pădure la Negrileasa, departe de casă de un-de venea doar sâmbăta. Tăiau pădurea şi f ăceau buşteni groşi de brad. Dormeau într-o baracă improvizată, neîncălzită. După o zi receşi ploioasă de toamnă, seara istovit de oboseală s-a culcat cu haineleude şi a f ăcut aprindere de pl ămâni. După trei zile l-au dus acasă cu

o căruţă, avea ar şiţă mare şi delira. Mama lui îngrozită a fugit ladispensarul din comună după medic. „Să încercăm o minune, poatecă scapă la spital la Abrud,” spune doctorul f ăr ă nicio convingere.

Cu multă grabă, în căruţa unui vecin îi fac lui Pavel un pat defân, îl duc pe sus la căruţă, îl învelesc cu un ţol gros şi pornesc sprespital. Căruţaşul mâna în tropote calul în timp ce mama îi ţinea o batistă umedă pe frunte iar cu cealaltă mână îi mângâia faţa şi vorbeacu el. „Iartă-mă, Paveluţ dragă, că te-am dat slugă la str ăin, la stă pânr ău. Să nu mori, că şi aşa m-o pedepsit destul Dumnezeu…”

Sătenii îngrijoraţi urmăresc cu privirea căruţa ce urcă pe DealulMogoşului apoi dispare în ceaţa deasă f ăr ă a se mai zări măcar vreoumbr ă, ca şi cum pe acolo nu a fost nimic niciodată. Ajunşi la Buci-umani pe Valea Albă cu tot tropotul calului şi hurducăturile căruţei,Pavel adoarme pentru totdeauna sub privirile disperate ale mamei.

Întor şi acasă „cu mortul” băieţii şi fetele din sat, după datina, i-au împodobit o mireasă, o suliţă dintr-un brad înalt-înalt şi subţire cumulte panglici colorate.

Cu privirea în pământ, f ăr ă a ne mai vedea pe nici unul din ceide la masă Buna Sava parcă vorbea pentru sine: „Întreg satul o plânsla înmormântarea lui. Amar mai plângea o fată, Ileana, ce se aveau bine laolaltă, uda pământul, nu alta, de-atâta plâns… Sărmana…”

Toate astea s-au petrecut la numai două luni după întâlnireanoastr ă de la Abrud.

Prin tot ce ne-a povestit, Buna Sava ne-a f ăcut să simţim că acolo la noi în curte sub măr suntem la o masă de parastas. Din pă-hărelul de ţuică toarnă câteva picături în iarba cur ţii ca să coboare



IOAN BEMBEA

33

acolo jos, în pământ, la mor ţi, ca într-o supremă solemnitate: S ă-i fiede paus... M ăcar acolo să-i poarte Dumnezeu de grijă... Eram trişticu toţii. Ne-a mai spus că nu a primit nici un leu de la cânele deSimion pentru trei ani de muncă. Dacă primea ceva bani, Pavel voiasă plece la Braşov la o fabrică de tractoare.

La întrebarea, mea am aflat că Ileana, cea care se l ă sase săruta-t ă de Pavel după vreo doi ani s-a căsătorit cu alt băiat, „om bun şiharnic, ţine la ea, nu o bate, dar pe Pavel nu-l poate uita” îmi spuneşi continuă tainic cu voce şoptită: „La mai mult de un an după ce s-omăritat vine într-o zi la noi, numai eu eram acasă, şi ne aduce, împa-

chetată frumos într-o batistă cusută cu floricele albastre, ca ochii ei,o primă roşie de mătase, o primise de la Pavel, puiul târgului adusă de la Abrud. La so ţ u-meu nu-i place să o mai pă strez, ştie că o amde la Pavel şi… nu vreau să se pr ă pădească. Ţ ine ţ i-o la dumnea-voastr ă zice ea. Batista am cusut-o pentru el, dar n-am mai apucat

să i-o dau… Mi-o pune mie în mână, mă strânge în braţe, întoarcecapul şi iese plângând pe uşă…”

Toată viaţa l-am purtat cu mine, în gând şi în inimă, pe acest

copil f ăr ă înger… pe acest om f ăr ă înger şi în amintirea lui amscris această poveste cu totul şi cu totul adevărată.

31 ian. 2013




34

BAT ŞI EU LA PORŢILE ŞCOLII

Era o dimineaţă de început de toamnă. Înainte de a se faceziuă, tata s-a dus în grajd şi a umplut ieslea boilor cu fân, apoiîntors in casă aprinde lampa şi încep pregătirile pentru plecareala şcoală la Abrud. Eu nu dormeam, poate că nu am dormit toată noaptea. Mama aprinde focul în sobă, încrestează două bucăţide slănină, le frige în tigaie până lasă destulă unsoare şi numai

după aceea toarnă ouăle bătute bine. Tigaia sfârâie şi r ăspândeş-te un miros plăcut. Mă scol şi eu, îmi îmbrac cioarecii albi cuşinor albastru, încalţ ghetele noi-nouţe, str ălucitoare, cumpăratede mama de la Abrud de la şatr ă, special pentru a merge cu elela gimnaziu, apoi mă spăl afar ă în târnaţ în ligheanul cu apă rece ca gheaţa, îmi iau cămaşa cu forme apoi mă aşez la masă cu tata şi mâncăm bine, doar plecăm la drum lung.

Încă de seara tata pusese în şiredia carului două braţe de fân

amestecat cu otavă verde, crudă, mâncarea pentru boi pe o zi.Coşul carului aproape că se umpluse cu o saltea mare, plină caun sac cu paie proaspete de ovăz. Poate că nu ştiţi, dar paiele deovăz sunt mai moi, nu se zdrobesc aşa de repede ca cele de grâuşi pe deasupra au un miros aparte, aduc cu ele mirosul întreguluilan de holdă. Pe salteaua din pânză groasă de cânepă Sabin,fratele meu mai mare, îmi scrisese numele cu creion chimic, canu cumva să se piardă pe la internat.

Se luminase bine de ziuă când tata a prins boii la car şi adeschis poarta mare ca să plecăm. Nu a uitat să ia de pe un cuidin şopru clopotul de alamă şi să-l pună la gâtul lui Bodor, aşacum f ăcea de câte ori mergea la oraş. Mama a venit după noi să ne petreacă. Îşi ştergea mereu ochii cu dosul palmei apoi după ce şi-a şters încă o dată nasul şi ochii cu poala şur ţei m-a prinsde mână, a apăsat-o pe obrajii ei umezi şi m-a strâns la piept cu braţele amândouă.



IOAN BEMBEA

35

– Să fii cuminte, să nu ne faci de ruşine. Să-i asculţi pe pro-fesori şi să faci cum spun ei.

– Aşa am să fac, mamă.Am început şi eu să plâng. Bucuria plecării la şcoală, la

Gimnaziul Unic din Abrud, care pusese stă pânire pe mine toată vara se pierduse cu totul, mă dominau acum teama de necunos-cut şi despăr ţirea de casă, de toţi cei dragi. Tata îmi strigă dinfaţa boilor:

– Urcă în car, Ioane, că plecăm.Mama m-a sărutat pe amândoi obrajii iar eu m-am urcat în

car sughiţând de plâns. Am pornit la drum. Razele soarelui şi-auf ăcut prezenţa luminând crestele munţilor. Deşi nu brumaseîncă, pădurea ar ăta că toamna a sosit. Fagii şi carpenii nu mai auverdele din timpul verii iar cireşii sălbatici care primăvara în-spumează cu albul florilor pădurea de foioase, acum păreaustropi de roşu aprins în acest imens şi nemărginit tablou verde-gălbui. Sub poala pădurii, jos pe lângă drumul pietruit, pe luncişi coaste otava avea un verde aparte, un verde crud. Prunii îşi

îndoiau crengile sub povara rodului. Ramurile groase ale copa-cilor de pe marginea drumului formau deseori tuneluri compac-te de verdeaţă. Din loc în loc băteau obosite şteampurile. Era puţină apă. Roata mare se învârtea greoi, numai pe măsur ă ce seumpleau cupele cu apă tulbure, lă ptoasă. Săgeţile şteampurilorse ridicau anevoie prin rotirea fusului cu came, cărora le spu-neam bolcâie, apoi cădeau cu greutate, repetat şi iar repetat, până măcinau piatra dur ă cu firişoare de aur în pastă fină cu

str ăluciri metalice.Aici la Bucium apa era pusă la treabă nu glumă. Nu era lă-sată să curgă f ăr ă niciun rost la vale. Îndată ce ajungea din nouîn albie, după ce învârtise cu multă zoală roata unor şteampuri,apa întâlnea un nou stăvilar de unde pornea domol pe un alt iaz,odihnindu-se parcă, pentru a avea putere să se rostogolească peste o altă roată de moar ă, de joagăr şi iar şi iar de şteampuri.Când ploua mult era bucurie în tot satul. Şteampurile băteau





IOAN BEMBEA

37

serpentine duce spre şcoală iar cea din dreapta intr ă în umbra unorcopaci aşezaţi pe mai multe rânduri in linie dreaptă. Crengile lor, încăutarea luminii, se întâlnesc sus de tot şi formează o cupolă de ver-deaţă. Între aceşti copaci şi-a f ăcut loc o uriaşă ciupercă, un acoperiş rotund din şindrilă de brad sprijinit de jur împrejur pe o sumedeniede stâlpi. În mijloc, între cei şase piloni înalţi de brad ce susţineauvârful ciupercii, se ridică o estradă, locul tarafului de lăutari sau alfanfarei în zilele de promenadă.

Revenind la cărarea principală, în partea stângă a drumuluispre şcoală copăceii aveau coroana în formă de ciupercă, cren-

gile lor creşteau invers, în jos, nu în sus. Nu mai văzusem aşaceva. Câţiva meri aveau frunzele şi fructele roşii-roşii, dar me-rele erau mărunte de tot, mai mici decât nucile. Mai târziu amaflat că erau tari şi acre, nu erau bune de nimic. Tot pe acolo pelângă mai multe rondouri cu flori se găseau două „filigorii”, unfel de căsuţe, bogat împodobite, adă post pentru ploaie şi câteva podeţe ornamentale, ca în gr ădinile japoneze. Iarba era tunsă scurt şi de jur împrejur o cur ăţenie desăvâr şită. Mai trecusem pe

acolo vara, când am fost cu mama la examen, dar atunci nu m-am uitat decât la şcoală, cât e de mare şi de frumoasă. Mă gân-deam cum aş ar ăta elev cu chipiu coborând de la şcoală. He! he!dar până atunci mai este, îmi ziceam.

Nu mai ştiam ce să privesc. Tata, cu mine de mână, mă tra-ge spre cancelaria şcolii. Nu mai parcurgem ultima serpentină, oluăm pe scurtătur ă, pe o scar ă de lemn cu multe trepte cu balus-tradă, tot de lemn, rotundă şi foarte lustruită. Ajunşi în faţa unei

uşi tata îmi şopteşte să iau colopul de pe cap. Aveam o pălărieverde, nouă, îndoită la spate, cu două rânduri de şnur verde demătase, lucitor, din care în partea stângă era f ăcută o floare. Subaceastă îndoitur ă am mai pus eu o pănuţă îngustă, de gaiţă, albastr ă cu alb şi negru. Pene de acestea găseam adesea prin pă-dure, de la gaiţele prinse de uliu. Aşa purtau şi băieţii mai mari.Cu pălăriile în mână intr ăm în cancelarie.

Aflând de ce am venit, o doamnă caută un registru, îl des-




38

chide, îmi găseşte numele trecut pe lista elevilor reuşiţi la exa-menul de admitere şi înscrişi la gimnaziu. Îi spune tatii că trebu-ie să meargă sus la d-l director pentru ca acesta să-i spună con-diţiile în care mă poate primi la internat. O salutăm pe doamnasecretar ă şi ieşim. Tata mă lasă afar ă pe banca din faţa secreta-riatului iar el urcă scările la etaj, la d-l director.

Aştept mult. Se întoarce târziu şi tare supărat. Îmi spune că mergem înapoi acasă, că nu mă primeşte la internat decât dacă ducem alimente. Se uită pe o coală de hârtie primită de la d-ldirector pe care scria ce trebuie dus la internat pentru un elev. O

mulţime de alimente: f ăină de grâu, mălai, cartofi, fasole, ceapă,varză, slănină, untur ă, două oi sau o jumătate de viţel, ouă, brânză, unt, fructe, magiun, toate în cantităţi mari, pentru un anîntreg.

A încercat tata să-l convingă pe d-l director că plăteşte va-loarea alimentelor dar el n-a fost de acord spunând că el nu poate da elevilor bani în loc de hrană şi că nu are de unde cum- păra alimente.

Era în toamna anului 1946, anul secetei şi al foametei.Mai aveam o sor ă elevă la Cluj, la Ş coala Normal ă. Şi pen-tru ea a trebuit să cumpere tata multe alimente. Şcoala lor afuncţionat câţiva ani la Aiud, din cauza ocupaţiei maghiare.După retrocedare, a revenit la Cluj cu eleve cu tot. Acolo o par-te din alimente se puteau plăti în lei dar tot nu scă pai de a predao mulţime de produse, mai ales unt, brânză, carne, fructe, magi-un şi cartofi ce se găseau mai uşor la munte decât la şes.

La Abrud, zonă săracă în produse agricole, era mare criză de cereale şi erau scumpe foc. O litr ă (15 kg) de grâu ajunsesela 2,5 gr. de aur. Preţul obişnuit era de 1 gr. de aur pentru o litr ă de grâu.

Aşa stând lucrurile tata mă duce înapoi acasă. Nu poate daatâtea alimente, nu avea de unde. Încearcă totuşi. Nu ne dăm bătuţi cu una cu două.



IOAN BEMBEA

39

*În fiecare toamnă tata f ăcea mai multe drumuri cu carul cu

boii la ţar ă, la câmpie, după bucate. La început aducea cerealede vânzare sau la comandă, cu banii daţi anticipat, apoi dincâştig aducea pentru casă. Făcea câte trei-patru drumuri până pela Teiuş sau Aiud. Cu carul gol trecea peste munte, pe scurtătu-r ă, pe la Mogoş, Cojocani, Geogel şi ajungea apoi la Aiud. Cucarul plin se întorcea pe la Zlatna şi Dealul Mare. Boii puteau

duce până la 60-70 de litre de grâu şi de porumb.Fiindcă nu m-a primit la şcoală, tata mă ia cu el la ţar ă ca să

câştigăm ceva bucate şi pentru internat. Este primul meu drumde acest fel. Fratele meu, Sabin, fiind mai mare, fusese de maimulte ori cu tata cu carul după bucate şi după sare la Uioara. Încăutarea cerealelor băteau drumurile prin toate localităţile din jurul Aiudului; Teiuş, Galda, Cricău, Bucerdea Vinoasă,Bucerdea Grânoasă, Ighiu, Şard, prin toate satele din zonă. Tata

avea cunoscuţi şi prieteni peste tot, iar aceştia, dacă nu aveau eicereale de vânzare, îl duceau la alţi oameni şi îndată îşi umpleacarul. De acasă cumpăra mai ieftin decât din târg.

Pornesc foarte bucuros cu tata la drum, cale lungă, 75 dekm. Până aproape de Aiud nu mi s-a părut nimic deosebit; mun-te, pădure şi stâncă, tot ca pe la noi la Bucium.

Poposim lângă un izvor la Geogel. Tata dejugă boii şi le dă fân. Noi scoatem straiţa cu merinde şi mâncăm pâine cu slănină

afumată şi cu ceapă roşie. Nu am băut apă, ci laptele dintr-osticlă de un litru, ca să nu se strice. Mai aveam brânză şi untîntr-un borcan.

Aici mi-a povestit tata cum a dus-o, în urmă cu patru ani, pe Zamfira, sora mea, cu calul la şcoală la Aiud, la Gimnaziulde Fete.

„Dac-am văzut că învaţă aşa de bine, ne-am înţeles cu ma-mă-ta să o dăm la şcoală. Clujul era acum sub unguri, aşa că am




40

dus-o la Aiud. Am venit cu calul. Tot la Aiud era refugiată mă-tuşi-ta Valeria cu copiii, iar frate-meu Gheorghe era pe front, pela Odesa. Am luat multe alimente pentru Valeria; cartofi, doicaşi mari, slănină, f ăină, morcovi, ceapă…Am pus prea mult pecal aşa că Zamfiruţa a venit mai mult pe jos. Când ne-am opritaici la izvor a adormit pe iarbă înainte de a mânca. N-o mai putut merge, săraca, aşa era de obosită. Am r ămas aici la o casă până a doua zi. Am lăsat-o la internat şi numai la Cr ăciun m-amdus după ea. Tare a lăudat-o doamna directoare. Aşa să înveţi şitu, dac-ai putea intra la şcoală…”

Sora mea era acum elevă la Şcoala Normală de Fete dinCluj. Călătorea cu trenul, din Abrud, nu mai mergea pe jos saucu calul…

Tata prinde boii la car, eu spăl bine sticla de lapte, o umplucu apă rece de la izvor, ca să avem pe drum şi pornim mai departe.

Urma să coborâm serpentinele din pădurea Aiudului dar ta-ta a împiedicat o roată cu lanţul şi a coborât panta pe scurtătur ă,

tăind toate ocolişurile şoselei. Pe înserate am ajuns în Aiudul deSus. Nu se mai vedea nici un munte. Nu mai văzusem aşa ceva,un orizont atât de larg. Am dejugat boii şi i-am lăsat să pască pemarginea drumului, era iarbă groasă, mai economiseam fânul.Boii, obosiţi, au păscut puţin şi s-au culcat aproape flămânzi.

Se auzeau câinii din sat. Nu lătrau ca la Bucium. Din toatecur ţile se auzeau doar căţei. Lătrau prea repede şi prea des, par-că se gr ă beau, hau! hau! hau! Câinii ciobăneşti de la munte au

glasul mult mai gros, latr ă rar dar cu autoritate, ham ! ham !ham !Am dormit pe fân cu tata în car sub coviltir. Nu mi-a fost

teamă fiindcă tata avea lângă el o furcă. Dimineaţa am pornitspre târg. Am trecut pe lângă casa în care locuise mătuşa Vale-ria soţia unchiului Gheorghe, fratele tatii, învăţători, refugiaţi dela Dumbrava, din păr ţile Huedinului, în anii ocupaţiei maghiarede după Dictatul de la Viena.



IOAN BEMBEA

41

În târg forfotă mare. Erau de vânzare vite, cai, oi, porci,gâşte, raţe, găini, pui. Noi ne-am dus la sectorul bucate. Fiecarevânzător avea în spatele căruţei un sac dezlegat la gur ă ca să sevadă marfa şi calitatea ei.. Tata s-a plimbat pe la toţi vânzătorii,lua câte o mână de grâu în palmă, o privea, o cântărea ca să-isimtă greutatea, o mirosea, întreba de preţ. S-a oprit apoi la unţăran mai bătrân, l-a întrebat cât mai lasă din preţ. Acesta a co- borât puţin preţul. „Dar dacă ţi-l cumpăr tot?” „Acesta e ultimul preţ, am grâu a-ntâia”. Tata se face că pleacă. Ţăranul îl cheamă înapoi, mai lasă din preţ. Bat palma. Măsoar ă, la alegere, un

singur sac cu litra, erau saci de câte cinci litre. După ce a măsu-rat cinci litre a mai r ămas ceva grâu în sac, semn că e bine mă-surat. I-a numărat banii şi i-a pus în palmă. Au golit apoi totgrâul în sacii noştri de pânză groasă de cânepă cu câte două dungi late negre şi o dungă roşie, mai îngustă, la mijloc, saci totde cinci litre. Ţăranul are doar opt saci, adică 40 de litre. Ammai cumpărat patru saci tot la acelaşi preţ de la alt ţăran şi carula fost încărcat. La despăr ţire: „Să ai noroc de bani!”, zice tata.

„Să mâncaţi sănătoşi bucatele!” vine r ăspunsul.Mai târziu, spre amiază, a crescut preţul grâului, că au fostmulţi cumpăr ători de la munte şi grâu puţin. Cucuruz nu aveanimeni de vânzare, nu se f ăcuse, de secetă. Eram bucuroşi că am cumpărat de dimineaţă, înainte de a se scumpi bucatele.Simţeam că am f ăcut o afacere bună şi că voi reuşi să merg şi eula şcoală. Iar mă vedeam elev cu chipiu coborând pe aleea de laşcoala aceea frumoasă din Abrud. Nu mărturiseam nimănui

aceste tainice gânduri care îmi reveneau mereu în minte.Târgul la Aiud era sâmbăta.De câte ori mergea tata la ţar ă aducea şi câte o lădiţă de

struguri. Aveam o lădiţă de scândur ă subţire, încheiată frumosla colţuri, în care se aducea şi se păstra dinamita la mină. După folosirea dinamitei lada nu mai avea nici o valoare şi o luauminerii. Aveam o astfel de ladă la noi. Pornim cu carul încărcat,ieşim din târgul de cereale. Oprim la zarzavaturi şi fructe. Tot




42

felul de bunătăţi. Prune, mere, pere erau şi pe la noi, dar strugurinu. Umplem lădiţa cu struguri dulci, albi şi negri şi o punem încar. Tata îmi spune să mănânc câţi struguri vreau. Erau copţi şidulci de ţi se lipeau degetele. Îndată au dat de ei albinele şi vi-espile. Eu r ămân la car şi la struguri. Tata mai dă o tur ă printârg. Se întoarce cu o straiţă de ardei mari şi galbeni. Porneşte boii mergând pe lângă ei şi o luăm spre casă.

Era o zi senină şi călduroasă de septembrie. Carul era acumîncărcat iar boii mergeau mai încet. Până dincolo de Teiuş ammers pe asfalt. Era o noutate pentru mine. Camioanele alergau

cu repeziciune f ăcând vânt în urma lor. Îmi era frică să nu nelovească boii fiindcă maşinile care ne depăşeau treceau chiar pelângă noi.

Nu ne gr ă beam. Clopotul mare şi galben de alamă, prins cuo curea lată împodobită cu nasturi aurii, suna rar în ritmul paşi-lor. Numai Bodor, boul de către om, purta clopot. Amândoi însă purtau în cornul exterior câte un ciucur roşu, mare de lână f ăcutde mama din aţele de la r ăzboi, din resturile ce r ămâneau de la

covoare. Şi la miei le puneam primăvara ciucuri roşii, mai alesla cei oacheşi. La mieii negri le puneam cănăcel alb.Tot acum mergând în car spre Teiuş văd pentru prima dată

trenul. Un nor negru şi gros de fum se întindea de la locomotivă peste vagoane. Îl urmăresc cu privirea până se pierde în depărta-re. Cât de repede merge…Dacă ar fi un tren spre Bucium îndată am fi acasă, gândesc eu.

Din când în când în urma unui bou r ămânea pe asfalt sau în

praful drumului o dâr ă întortocheată de umezeală. Tata strigaîndată pe un ton liniştitor „ho! hoo! hooo…” sărea din car şioprea boii. Îi lăsa să se „uşureze”. Trecea în faţa lor, îi mângâia pe bot, le mai alunga muştele de pe lângă ochi sau de pe gât, îilăsa să se odihnească.

Pornim mai departe. Tata merge pe jos, pe lângă boi fiindcă „le e greu şi lor, săracii” cum îmi spunea adesea. „Tată, cobor şieu” îi spun. „Tu nu eşti aşa greu, numai la Dealul Mare o să



IOAN BEMBEA

43

mergem amândoi pe lângă car”. Cobor totuşi, să nu le fie aşagreu boilor. În car parcă mă simţeam vinovat, simţeam că eceva nedrept. Numai când oboseam şi mă dureau picioarele mă urcam iar în car.

Întotdeauna ne-au fost dragi boii şi i-am îngrijit bine. Eiduc greul într-o gospodărie. Vacile dau zilnic lapte dar boiiaduc banii în casă.

Cu boii aceştia roşii, cu Bodor şi cu Mişca, este o povesteaparte. Nu i-am cumpărat, i-am crescut.

După ce pământul r ămas de la bunici s-a împăr ţit în şapte

păr ţi, pentru cei şapte copii din care f ăcea parte şi tata, urma ca pământul nostru să se mai împartă încă o dată în patru, noi fiind patru fraţi. La munte dacă nu ai vite şi oi, nu ai ce mânca şi cuce să te îmbraci. Dar dacă nu ai pământ nu poţi ţine vite. Şi pentru viitorul copiilor, părinţii au cumpărat un teren arabil,mare, de nu ştiu câte litre de grâu, sămânţă, că pământurile arabile se măsurau după cantitatea de grâu însămânţat iar cele defânaţ, după numărul de cosaşi. Locul era frumos, un şes mare la

Runcu-Tăului, nu departe de Flocoasa, lângă un ţâr ău cu apă multă şi rece ca gheaţa. A fost scump de tot, că rar vindea cine-va câte o bucată de pământ. Şi ca să-l plătească, ai noştri auvândut boii, o vacă, 16 oi, din vreo 20-24 câte aveam de obicei,au mai vândut porcul, au dat toţi banii din casă, că aveam mulţi bani adunaţi pentru a cumpăra pământ, şi am mai fost nevoiţi să vindem până şi bidonul cu 20 de kilograme untur ă. Ne-a mair ămas Fr ăguţa cu un viţeluş roşu-închis, viitorul Bodor, şi o

junincă gonită. Bunica de la Cerbu, mama mamei, ne-a dat unviţel frumos, pereche la al nostru, pe Mişca, şi după un an şiceva am avut iar ăşi boi.

Am îngrijit cei doi viţei cum nu se putea mai bine, erausperanţa familiei. Mama nu l-a mai lăsat pe tata să lucreze înmină. Erau prea multe accidente. Murise vecinul nostru, RaduCătălinii, strivit de o râznă. L-au adus acasă viu întins pe uşaluată de la cramb. Tot era zdrobit. A murit după vreo două zile




44

în chinuri mari încât părinţii au mulţumit lui Dumnezeu că „l-ască pat de atâta suferinţă”. Încă nu împlinise 20 de ani. Pe Culiţalui Ştefan a căzut o stâncă în mină, că l-au adus bucăţi acasă, i-au r ămas cinci copii orfani. Şi vecina Veronica îşi pierdusesoţul tot în mină. A călcat în gol şi s-a pr ă buşit într-un puţ adânc, vechi de când lumea, în mina Ieruga. Abia l-au scosdupă câteva zile cu vreo două funii lungi înnodate una de alta.Aceştia erau numai ultimii mor ţi.

Tata înainte de a se căsători a lucrat într-o mină de cărbunela Comăneşti. A scă pat de la moarte fiindcă mina s-a aprins pe

alt schimb, nu pe schimbul lui. Ne povestea ce tragedie era lagura minei, cum îşi aşteptau familiile mor ţii şi nu-i mai cunoş-teau, aşa erau de ar şi. Au murit toţi minerii de pe schimb, vreo24 de inşi. Speriat de propor ţiile tragediei, tata s-a întors acasă.Măcar minele de aur nu se aprind şi nu mor aşa mulţi oamenideodată. În mina noastr ă de sub Zmeuruş a lucrat multă vremedar nu a mai dat de niciun pic de aur. La Comăneşti câştigul erasigur, primea salariu în fiecare lună, mult, puţin, dar primea

ceva.Întors din nou la Bucium, tata s-a asociat cu mai mulţi ve-cini şi neamuri şi au redeschis o mină din Doştină a str ă bunicu-lui meu, George Bembea, de unde se spune că el ar fi dus acasă mai mult de o pălărie de aur şi a devenit foarte bogat. Aici aulucrat mai bine de un an dar câştigul era slab, 3-4 gr de aur la uncar de piatr ă. Sub 5-6 gr de aur nu e rentabil, nu poţi acopericheltuielile.

În pântecele muntelui era mult gol. Galerii păr ăsite duceau întoate direcţiile. Unele erau rotunde şi strâmte, pornite de afar ă direct în stâncă, cu pereţii afumaţi, vechi de dinaintea venirii roma-nilor. Vara intrau oile în aceste galerii să se r ăcorească şi erau atâtde strâmte încât abia se mai puteau întoarce să iasă afar ă. Fiecaremină avea afar ă la ieşire o pust ă unde era depus sterilul. De acolone alegeam noi copiii cristale de pirită şi de cuar ţ.

Muntele Zmeuruş are o formă conică, de vulcan, pe care a



IOAN BEMBEA

45

crescut iarbă şi au apărut ogoare cultivate cu grâu. De două păr ţicurg două pâraie adânci. Capătul dinspre sat este retezat abruptde valea principală a Buciumului. Printr-o coamă alungită seleagă de Conţu. Din toate cele trei păr ţi libere pornesc spre hor-nul presupusului vulcan o mulţime de galerii, la înălţimi diferi-te. La mijlocul muntelui se pare că în toate galeriile s-a dat deaur şi s-a extins exploatarea şi pe verticală, prin suitori şi puţuri.Din măruntaiele muntelui s-a scos atât de mult minereu încâtvârful s-a surpat spre interior întocmai ca o pălărie cu vârfuladâncit de sus în jos.

O legendă din Bucium spune că unui băieş i-ar fi spus Vâl-va Băilor, noaptea prin somn, unde poate găsi mult aur. S-asculat omul din aşternut şi în puterea nopţii a plecat la mină cuun târnăcop în spate, f ăr ă a spune o vorbă cuiva. S-a întors adoua zi cu o pălărie plină cu aur, asta se petrecea pe la 1855-1860. Ce a f ăcut cu atâta amar de aur este o altă poveste, dar sezice că aici sub Zmeuruş ar fi găsit aurul. Nu e însă sigur, fiind-că nu ai voie să spui nimic din ce ai aflat de la Vâlvă. Cine di-

vulgă taina îndată moare.Fiind tot mai puţin aur iar accidente multe, tata, şi la în-demnul mamei, s-a orientat spre căr ăuşie. Transporta cu carulcu boi minereul de la mină la şteampuri. Nu era uşor să urci cucarul până la Vulcoi, să încarci minereul cu trocul şi să cobori pante abrupte pe drumuri pline de noroi. Era o muncă istovitoa-re nu numai pentru boi ci şi pentru om.

Cam o dată pe lună tata mergea la Zlatna la coh, la topitorie

cu şlicul, cu acel nisip bogat în metale grele care rezulta după extragerea aurului la şteampuri. Şi tot boii, sărmanii, duceaugreul. Pe vremea aceea aveam alţi boi, mari şi frumoşi dar i-amvândut ca să cumpăr ăm pământ. Mi-e jale şi acum când mă gândesc cum „i-am r ăsplătit” pentru toată truda şi ajutorul lor, i-a cumpărat armata pentru carne… Erau încă tineri.

Şi venind vorba de boi, uite unde am ajuns cu povestea.Dar în mersul încet al carului şi însoţit de clinchetul clopotului




46

câte şi mai câte nu-ţi trec prin gând? Dar tot la şcoala de laAbrud mă gândeam mai mult, unde mă vedeam elev peste osă ptămână-două.

Dincolo de Teiuş păr ăsim şoseaua asfaltată şi o luăm ladreapta spre Şard dar nu ajungem până acolo. Ne prinde întune-ricul în Ighiu unde şi r ămânem peste noapte. Lui Mişca începu-se să-i sune o potcoavă, i se mişca şi trebuia dus la potcovar.Aici în Ighiu era un potcovar bun, dar a doua zi era duminică şinu ştim dacă va lucra. Tragem la un han. Poarta ni se deschidecât suntem încă departe. Hangiul auzise clopotul boilor, ştia că

suntem buciumani, oameni cu aur care plătesc bine, nu se târgu-ie la preţ. Hanul era aproape gol. Mai erau două căruţe de laVidra. Boii au avut loc în grajd. Tata a cumpărat de la hangiuun sac de tărâţe din care a dat boilor două găleţi şi a umplutieslea cu fân. Eu, încă înainte de a sosi, mâncasem pâine cuslănină şi ardei apoi struguri. Am adormit repede în bundă.

Tata s-a întins la poveşti şi la vin de Bucerdea cu moţii dinVidra. Nu mai ştiu când a revenit la car să se culce.

A doua zi după ce s-a f ăcut bine ziuă mă scoală tata şi ple-căm cu Mişca la potcovit. Covaciul, după ce am bătut mult în poartă, a ieşit la geam mânios şi ne-a certat că îl sculăm cunoaptea-n cap, mai ales că e şi duminică. „Acolo-i jugul! Dacă vă descurcaţi…Treaba voastr ă.” Şi închide geamul. Ne descur-căm. Avem la noi ciocan, cleşte, cuie de potcovit. Jugul eraalături, în afara cur ţii. Boul era blând. Trage tata boul în jug deştreangul prins de coarne apoi îl imobilizează cu două lemne la

gât şi cu alte două traverse rotunde pe sub burtă. Îi ridică picio-rul drept din faţă pe suport, îl fixează cu o balama şi asistat demine se apucă de lucru. Potcoava se subţiase mult iar două cuier ămase f ăr ă cap au trecut prin potcoavă. Capetele cuielor erauîndoite sus pe copită. Le dezdoaie, le bate înapoi prin potcoavă,le prinde cu cleştele şi le scoate afar ă. Îmi cere două cuie noi, le bate în copită pe vechea urmă, le taie mai scurt, le îndoaie să nuiasă şi gata. Boul a stat blând, nu s-a speriat, nu s-a smucit.



IOAN BEMBEA

47

Întor şi la han boii au mai mâncat ceva fân, au lins nişte tă-râţe, i-am prins la jug şi am plecat spre Zlatna. Până acasă nuam mai avut probleme. Am sosit numai lunea pe la amiazi.

Acasă bucurie mare. „Unde-s strugurii? Unde-s strugurii?”întrebau Sabin şi Elvira. Mama nu era acasă, era în gr ădina dinluncă, scotea cânepa de sămânţă, o lega în mănu şi apoi o întin-dea pe lângă gard să se usuce ca să poată scutura sămânţa. Ne-aauzit şi a venit îndată acasă. S-a îmbr ăţişat cu tata. A urmatobişnuita întrebare: „Cum aţi umblat?” şi obişnuitul r ăspuns:„Bine:”

Ne-a aşteptat cu mâncare gătită, o ciorbă de fasole verde cumultă smântână, cartofi rântăliţi cu carne de porc din borcan şisalată de castraveţi, că încă nu brumase. Am mai băut şi câte ocană de lapte.

Încă la sosire tata ia lada cu struguri din car şi o pune în ca-să pe canapei. La început se mânca pe săturate dar în zilele ur-mătoare cu por ţia, câte nu ciorchine, ca să ţină mai mult. Eu încar am mâncat pâine cu struguri. Şi acuma îmi place pâinea cu

struguri sau cu prune dar mănânc numai când nu mă vede ni-meni fiindcă… la domni nu se cuvine a şa ceva.Urmează la rând caietul cu socotelile. Cine şi cât a coman-

dat, câţi bani a dat, cât grâu vindem şi cât oprim pentru casă.Până seara carul a fost gol. S-ar mai fi putut vinde de trei ori peatâta, aşa era de căutat grâul. Pentru casă am oprit numai doisaci, adică zece litre, ca să r ămână destui bani pentru alt drum.

În toamna aceea a mai mers tata, f ăr ă mine, o singur ă dată

la ţar ă dar bucatele s-au scumpit aşa de mult că a venit cu carulaproape gol. Am avut noroc cu grâul semănat la Beanga deunde am adus patru care de snopi. Am adus batoza şi a ieşitgrâu frumos, dar nu mai mult decât să avem pentru casă şi să oprim de sămânţă.

Pentru copii treieratul era un eveniment important. Vedeam batoza acasă în curte. Avea o gur ă uriaşă cu o mulţime de dinţilungi de oţel. Înghiţea în câteva clipe un snop, îl sfârteca şi-l




48

zdrenţuia de nu mai r ămânea nici un spic întreg. Ograda se umplea de paie şi de pleavă spre bucuria copiilor.

În fiecare an semănam şi ovăz, pentru păsări şi pentru porc.Acum porumbul era mai scump decât grâul şi nici nu se găsea.La câmpie nu se f ăcuse din cauza secetei iar la munte nu secultivă porumb fiindcă nu apucă să se coacă înainte de a daîngheţul iar când e crud, în lapte, îl strică viezurii.

*

Aşa stând lucrurile, nici vorbă de alimente pentru internat.

Părinţii se hotărâser ă să nu mai cumpere niciun pământ,mai bine să ne dea pe toţi la şcoală. Uite însă că nu e atât deuşor să intri într-o şcoală la oraş. Trebuie să baţi mult şi să aş-tepţi la poarta şcolii. Şi nu la toţi li se deschide poarta.

Mă întorc supărat la şcoala din Poieni în clasa a V-a, la foş-tii mei colegi din clasa a IV-a. Erau mai puţini, nu plecaser ă nicăieri, dar nu mai continuau şcoala. În aceeaşi sală de clasă mai erau şi câţiva elevi din clasele a VI-a şi a VII-a. Era pe lasfâr şitul lui octombrie. Învăţătorul, exagerat de sever, deşi cu-noştea de la mama situaţia mea, mi-a ars două nuiele în palmă,aşa ca să ştiu că nu mai am învăţătoare ci bărbat, om cu autori-tate. Lovea cu sete cu o nuia tare din lemn de corn, nu te mân-gâia. Motivul, nu am ştiut orarul pentru acea zi şi nu aveam lamine căr ţile şi caietele corespunzătoare.

Din această perioadă îmi mai amintesc doar că în mai puţinde o să ptămână mi-am f ăcut praf ghetele cele noi şi frumoase.De fapt s-au f ăcut zdreanţă, nu praf. Aveau talpa de carton pre-

sat cu clei şi umblând cu ele prin apă şi pe drum pietros amajuns cu picioarele afar ă. Într-o zi când am sosit acasă de laşcoală călcam doar pe ciorapi, norocul meu că nu aruncasemopincuţele. Tot în acea perioadă se f ăceau şi ţesături cu fir dinhârtie care ţineau doar până la primul spălat. Femeile păţite,când cumpărau stambă, umezeau în gur ă un colţ din material şiapoi îl frecau între degete. Dacă era din celuloză se rupea uşor,aproape ca o hârtie umedă.



IOAN BEMBEA

49

Pentru ghetele mele a fost mare supărare în casă.Timpul trece şi soseşte vacanţa de iarnă.Într-o sear ă dintre Cr ăciun şi Anul Nou, după ce s-a înserat

bine, auzim din drum, de peste vale, nişte strigăte: „Petre!Petre! Măi Petre!” Era glas de bărbat. Câinele lătra, să rupă lanţul, nu alta. Tata îşi ia o haină groasă în spate şi iese la puntesă afle cine şi de ce îl caută. Întârzie mult afar ă. Mama, curioa-să, iese în târnaţ. Aude doar că tata vorbeşte cu cineva în drum.Se întoarce în casă. Ceva mai târziu se întoarce şi tata după cese scutur ă bine la uşă de ză padă. Ne spune ce a fost afar ă.

Costinaş de pe Valea Albă a fost la Abrud la o şedinţă „cu partidu” şi i-a spus acolo că de la Bucium Poieni este un elevcare a reuşit la examenul de admitere la gimnaziu şi nu merge laşcoală. Ţine locul ocupat. Să meargă după vacanţă, din 10 ianu-arie, că încă îl mai primeşte. I-a dat apoi un bilet, pe care îl aveatata în mână, pe care scria: „ Bembea Ioan, cl I, fiul lui Petru şi

Elena, Bucium Poieni”. În casă s-a f ăcut linişte. S-a aşternut otăcere apăsătoare. Biletul părea a fi un ordin. Costinaş chiar îi

spusese tatii afar ă: „Ai grijă, să nu te joci cu şcoala, că o pă-ţeşti.” Pe mine a început să mă prindă un fel de speranţă, dar nuatât pentru a merge la şcoala aceea frumoasă de la oraş cât pen-tru a scă pa de nuielele în palmă ce le primeam aproape să ptă-mânal pentru nimic toată.

Rezolvarea o găseşte mama. Să stau la Buna la Cerbu şi să umblu de la ei la şcoală la Abrud. Era destul de departe, aproapeşase kilometri dar şi eu eram mărişor, trecusem de 11 ani.

Chiar a doua zi mama pleacă la Cerbu şi vorbeşte cu bunicaşi cu sora ei, Zoriţa, care era măritată în casă cu unchiul Teodor,şi dumnealui un om foarte bun. Toţi au fost de acord, chiar bu-curoşi.

Zis şi f ăcut. După vacanţa de iarnă, în prima zi de şcoală pornesc şi eu de la Cerbu spre Abrud, scâr ţ, scâr ţ, pe ză pada bătătorită şi îngheţată de gerul Bobotezei, cu nişte ghete mari cutalpa de lemn, ghete f ăcute în pripă, ca să am cu ce umbla la




50

şcoală. Nu a mai mers nimeni din familie la Abrud ca să anunţecă mă duc la şcoală. Am pornit singur, găseam eu şcoala, „dacă nu, întrebi oamenii” îmi spune bunica. Am pornit dimineaţa peîntuneric şi nu era nimeni pe drum dar nu-mi era urât.

Pe la Gura Cornii începe să se facă ziuă. Mai apar pe drumdoi şcolari. Mă văd şi nu mă cunosc. Intrigaţi de această apariţieneaşteptată încep să-mi pună tot felul de întrebări. Le r ăspund latot ce mă întreabă. Pe când ajungem în dreptul spitalului ştiudeja totul despre mine, toată povestea mea cu şcoala. Încep să râdă şi îmi spun că suntem colegi de clasă. Erau Nelu Mecea şi

Remus Popovici. Amândoi locuiau la Gura Cornii. Tot ei mi-auspus că am o gr ămadă de absenţe. Am avut mare noroc cu ei că m-au condus până în clasă şi mi-au ar ătat şi care bancă estegoală, ca să nu ocup locul altui elev.

Prima zi a fost tare lungă. De câte ori intra un profesor înclasă, colegii îndată: „Avem un coleg nou!”, „Avem un elevnou!” iar eu urma să mă ridic în picioare. Ce „bun venit?” Ur-mau reproşurile. „Abia acum te-ai gândit să vii la şcoală?” sau

„Când mai recuperezi tu materia de pe primul trimestru?”.Ultima or ă a pus capac la toate. Aveam religie cu protopo- pul ortodox, parcă Trifon se numea. După ce intr ă în clasă cole-gii iar: „Avem un coleg nou, Avem un coleg nou”, nu puteau să tacă şi ei din gur ă. Părintele protopop se uită peste bănci, eu mă ridic în picioare. Cu o voce blândă mă întreabă de unde sunt,dacă mai am fraţi, de ce am venit numai acum la şcoală. Îi r ăs- pund frumos la toate întrebările. Mă mai întreabă ce rugăciuni

ştiu. Spun pe de rost Îngerelul, Tat ăl nostru şi încep Credeuldar mă opreşte. Vine la mine la bancă. „Bravo, băiete!” şi mă mângâie pe capul meu mare, aspru, tuns la zero. Tot pe un tonfoarte blând, stând lângă mine, îmi mai spune că aici la oraş seobişnuieşte, pentru ca băieţii să fie cuminţi, să fie bătuţi bine laînceput şi îşi ridică mâneca, apoi ridică braţul ca şi cum ar vreasă-mi dea o palmă zdravănă. Eu, instinctiv, ridic braţele amân-două în dreptul capului, ca să mă apăr, mă trag spre partea libe-



IOAN BEMBEA

51

r ă a băncii şi strig rugător: „Nu da, domnule dragă!” Totul s-a petrecut repede de tot, în câteva clipe. Clasa izbucneşte în râs.Şi râd, şi râd colegii de nu se mai puteau opri. Eu, speriat, amînceput să plâng, la început de frică apoi de ruşine. Degeaba m-a cuprins părintele cu braţul pe după cap şi-mi spunea că numaia glumit, eu plângeam cu sughiţuri repetate… M-a lăsat în pacesă mă liniştesc singur.

Deodată mă trezesc cu un băiat la mine în bancă. Mă prindestrâns de mână, simt că vrea să mă încurajeze, că nu sunt singur.Era Nelu Mecea, băiatul de la Gura Cornii. A doua zi a venit

direct la mine în bancă. Aveam un prieten şi eram bucuros.Eram fericit mai ales pentru că am şi eu un coleg de bancă şi numai stau ca un str ăin în clasă. La scurtă vreme aveam să aflu că el era premiantul clasei. Pentru ce a f ăcut în ziua aceea pentrumine, mi-a r ămas drag pentru tot restul vieţii. El nu s-a f ăcutînvăţător. A fost mulţi ani director de bancă. Sunt sigur că ar ămas un om sensibil şi de mare omenie.

Am r ămas de pomină peste ani cu acel ţipăt disperat „Nu

da, domnule dragă!”. La întâlnirea de 50 de ani un coleg, pore-clit, nu mai ştiu în ce împrejur ări Ila lui Papuc, m-a întâmpinatcu aceeaşi expresie care a traversat anii „Nu da, domnule dra-gă!”. Ne-am îmbr ăţişat cu multă afecţiune căci ne leagă atât destrâns amintirile comune din anii copilăriei.

Prima zi de şcoală la oraş a fost lungă şi grea dar eram bu-curos că mi s-a deschis şi mie poarta şcolii. Târziu, dar s-a des-chis.

Ce a urmat nu e greu de închipuit. După ce am lipsit untrimestru întreg, învaţă Ioane! Şi nu aveam nici căr ţi.La început când intram dimineaţa pe poarta şcolii simţeam

că îmi bate inima repede, repede, ca unei vr ă biuţe speriate prin-să între palmele unui copil.

Dar asta e o altă poveste…

Turda, decembrie 2006




52

LA BUNICI

La poalele Dealului Mare, nu departe de Abrud, pe lângă şoseaua ce duce spre Alba Iulia se întinde în liniştea blândă a pădurilor şi a prelucilor o aşezare cu case înşirate pe lângă firulapei sau risipite prin fâneţele de pe coaste până sus de tot peşeaua muntelui. Nicăieri nu alternează mai armonios verdeleînchis al pădurilor cu verdele crud împestriţat de flori al ierburi-

lor ca aici în Cerbu, satul bunicilor mei.Îi revăd mereu cum mă r ăsf ăţau cu dragostea lor. E vorba

de bunicii din partea mamei, de Ioan şi Maria ai lui Piţuş, după cum erau cunoscuţi şi porecliţi în sat. Mi-a fost dat să le cunosc bunătatea şi căldura sufletului, că am petrecut multă vreme încasa lor.

Aveau o casă cu etaj, frumoasă ca în poveşti. Jos, cu zidurifoarte groase, era o camer ă mare de zi, cea mai folosită. Grosi-

mea mare a pereţilor se vedea cu uşurinţă după lăţimea toculuide la uşă şi mai ales după adâncimea geamurilor, acestea fiindmontate spre partea exterioar ă a zidului. Alături de această ca-mer ă era pivniţa apoi cuptorul de pâine. Parterul continua ladreapta, în formă de L, cu o altă camer ă, bucătărie de var ă, apoicu o cămar ă. Partea cea mai frumoasă a casei era însă „casa desus” cum i se spunea în mod obişnuit. Pe toată lungimea came-relor şi a încă perilor din dreapta era un cerdac, un „târnaţ” lung

cu podele albe şi late din scândur ă de brad unde ne plăcea nouă,copiilor, să ne jucăm şi să alergăm. Stâlpii de sprijin pentruacoperiş erau ciopliţi cu forme ornamentale caracteristice zoneiApusenilor. Etajul acoperea întregul parter însă deasupra bucă-tăriei de var ă de jos de la capătul cur ţii nu se mai găsea o came-r ă închisă ci o terasă acoperită, mobilată cu o masă şi câtevascaune din nuiele. Scara care ducea la etaj avea la jumătate oterasă de odihnă de unde îşi schimba direcţia pornind, nu paralel



IOAN BEMBEA

53

cu peretele casei ca până acum, ci perpendicular, spre cerdaculde sus.

Pe parapetul de la platforma scărilor şi sus pe cerdac toată vara se găseau muşcate roşii, albe şi roz care atr ăgeau priviriletrecătorilor. După arhitectur ă şi după bogăţia florilor, locuinţa bunicilor avea aspect de casă boierească, era însă mai mică. Totspaţiul din faţa casei, toată curtea era pavată cu lespezi mari de piatr ă, aduse de departe, tocmai de pe pârâul Bozu, după cumîmi spunea bunicul.

Curtea largă era mărginită în partea opusă casei de un „şo-

pru” mare în care era adă postit carul, ca să fie ferit de ploi. Totaici se găsea capra de tăiat lemne iar pe pereţi atârnau mai multetopoare, fier ăstr ăul, coasa şi alte unelte. Toate construcţiile;casa, şopronul, grajdurile, erau acoperite cu şindrilă.

Pe moşu, că aşa îi spuneam bunicului, îl văd parcă şi acum prinzând boii la jug. Mă lua în car şi eram bucuros. Avea o voce blândă şi mereu îmi spunea ceva. Era drumar şi ducea piatr ă dela o carier ă şi o lăsa gr ămezi pe marginea drumului spre Abrud

dar şi spre Dealul Mare. Din loc în loc se găseau bărbaţi bătrâni,nebărbieriţi de multe zile, care stăteau jos pe cojoace împăturitesau pe scăunele scunde şi cu „păr ăclăul” (ciocan greu) spărgeau piatra de calcar pe care o aranjau apoi în „holumburi”, în gr ă-mezi lungi, prisme triunghiulare, pentru a i se măsura volumul,fiindcă lucr ătorii erau plătiţi după câtă piatr ă au spart. Mulţidintre ei aveau pe cioarecii groşi de lână, la spate sau pe ge-nunchi, petice mari de piele. Tot la întreţinerea drumurilor se

f ăcea şi prestaţia obligatorie anuală cu boii sau numai cu braţe-le. Bunicul era salariat la drumuri şi avea o „capr ă” cu caremăsura înălţimea şi lăţimea acelor gr ămezi geometrice de pia-tr ă. Mai avea şi un caiet în care scria cu creion chimic cine şicât a lucrat. Îmi explica totul, deşi nu aveam decât cinci sau şaseani. Când apăreau gropi, bunicul împr ăştia piatra cu lopata şinivela drumul.

După părerea şi mintea mea de atunci nu drumăritul era cea




54

mai importantă şi plăcută preocupare a bunicului, ci stupăritul,meserie dulce, după care te poţi linge pe degete.

Chiar în prima sear ă după ce am venit cu surioara mea Elvirala Cerbu, aduşi de mama cu carul, fiindcă tata era concentrat, că ţara se pregătea de r ăzboi, bunicul a „tăiat” un stup. A scos dinsobă pe un f ăraş cărbuni aprinşi, f ăr ă fum, şi a plecat afar ă împreu-nă cu bunica. S-au întors mai târziu cu un blid înflorat plin cu fa-guri cu miere. Câteva albine îşi mai mişcau încă picioarele. Cu unvârf de aripă de gâscă bunica a măturat albinele de pe faguri şi le-aaruncat în sobă. „Cum se taie stupii?” am întrebat eu. „Cu pucioa-

să, dar nu trebuie să ştii tu toate” îmi r ăspunde bunica parcă iritată de întrebarea mea.

În gr ădina din spatele casei, de-a lungul peretelui, pe un fel delaviţă lungă erau înşirate coşniţele rotunde de nuiele, că ptuşite cu lutamestecat cu pleavă. Aceste căsuţe ale albinelor erau conice şi seterminau în partea de sus cu un capăt de băţ de care se puteau prindeşi ridica pentru a şti câtă miere au strâns albinele, după cât de greierau stupii. În interiorul coşniţelor erau puse câteva beţe orizontale

de care albinele îşi prindeau fagurii. Avea şi coşniţe pătrate, dinscândur ă. Pentru nevoile casei, Bunicul ţinea în jur de zece stupi.Mai târziu am văzut cum se „taie” un stup. Peste cărbunii

aprinşi, pe tabla de metal a f ăraşului se presar ă praf de pucioasă,adică sulf, peste care se pune apoi stupul, seara când toate albinelesunt acasă. La început se aude un zumzet prelung, disperat. Totstupul ţipă dar nici o albină nu poate ieşi afar ă la atac, să aperestupul, căci urdinişul este închis. Încet, încet, zumzetul scade în

intensitate până când nu se mai aude decât câte o albină r ăzleaţă ţiuind parcă de durere. După ce se aşterne bine liniştea se ridică stupul de pe cărbunii aproape stinşi şi ei de gazul ucigător. Se scu-tur ă puţin şi dintre fagurii plini de miere cad, f ăr ă viaţă, mii şi miide albine, vietăţile acelea mărunte dar harnice care ziua abia se maiîntorceau de pe câmpul cu flori la stup sub povara polenului prins pe picioare sau a abdomenului greu de miere.

Ani de zile mi-a r ămas în minte această scenă care m-a impre-



IOAN BEMBEA

55

sionat peste măsur ă. Mi-a venit să plâng de mila albinelor dar nuam plâns fiindcă mi-a fost ruşine. Ce ciudat, bunicul iubea albinele.Mi le ar ăta pe câmp cum sug nectarul din fiecare floare, nu ca să-lmănânce, ci ca să îl ducă la stup, „pentru la iarnă”.

E adevărat că prisăcarul taie fagurii cu miere pentru a-i scoatedin coşniţă dar nu cred că de aici vine expresia tai un stup, ci din jena stuparului de a spune omor un stup, ori poate se face o analo-gie cu tăiatul porcului. Dar mai bine să nu ne gândim la morală când e vorba de cerinţele vieţii…

Bunicul, din câte îmi mai amintesc, avea ochi albaştri şi o pri-

vire blândă, zâmbitoare. Părul cărunt era tuns întotdeauna scurt dardeasupra frunţii era chel, nu până în creştet, ci mult mai puţin.Fuma. Îşi r ăsucea singur ţigările. Când nu avea foiţă în pachetul cututun îşi f ăcea ţigara cu hârtie de ziar pe care o umezea cu limba casă se lipească. A învăţat să fumeze pe vremea cât a fost „la bătaie”.A avut parte de mulţi ani de r ăzboi, de la început până la sfâr şit. Aluptat prin Galiţia şi Pocuţia apoi prin nordul Italiei, pe la Tirol, înarmata austro-ungar ă.

Despre anii petrecuţi pe front în primul r ăzboi mondial ştiumulte lucruri de la bunica sau de la mama fiindcă moşu a muritcând eu eram mic. Spunea mereu că el n-a împuşcat niciun om.Chiar dacă îi apăreau soldaţi inamici în bătaia puştii el tr ăgea pedeasupra lor ca să nu-i lovească fiindcă „nici ei nu au venit de bună voie la r ăzboi, ca şi noi. Au şi ei copii care r ămân orfani, soţii şi părinţi care îi aşteaptă acasă.” Poate că de aceea l-au ocolit şi pe elgloanţele. După atacurile înver şunate, cei câţiva supravieţuitoridintr-o companie distrusă de inamic era „turnaţi” la altă companie

nouă, sosită pe front. Şi moşu a fost mereu turnat la alte şi altecompanii supravieţuind, în ciuda cumplitului măcel. Ne mai spu-nea că o companie cuprindea între 40 şi 60 de ostaşi. Dacă r ămâ-neau mai puţini de 15 erau tunaţi la altă companie.

Când a fost concentrat, înainte de a începe r ăzboiul, moşuavea numai două fetiţe, pe mama, Lenuţa, născută în 1907 şi peSofia, adică Ficuţa, cu doi ani mai mică. După ce s-a terminat„bătaia” s-au mai născut alţi doi copii, Gheorghe şi Zoriţa.




56

Moşu nu a fost la şcoală şi nu ştia să scrie şi nici să citeas-că. Buna ştia carte şi îi scria des fiind tot cu gândul la el. Cama-razii îi citeau scrisorile şi tot de ei se ruga să scrie r ăspunsul.Într-o scrisoare bunica se plângea că nu are cine să cosească iarba, că s-au terminat bucatele, că a dat boala şi au murit multevite, s-au pr ă pădit apoi toţi puii şi toate găinile, că e secetă şi numai umblă nici moara şi multe alte şi alte necazuri. În încheiere:„Dragul meu, pune-ţi coatele pe gard, gândeşte-te bine şi spune-mi ce să fac”. Bunicul avea obiceiul, când era supărat tare, să iasă în curte, să-şi pună coatele pe gard şi să cugete în linişte la

ce are de f ăcut. În felul acesta se şi liniştea. Scrisoarea primită de acasă a fost citită cu glas tare în dormitor, de conţinutul eiluând cunoştinţă toţi camarazii, care f ăceau mereu haz de ceicare nu ştiau carte. Rezultatul acestor ironii a fost că moşu aînvăţat treptat să citească apoi să scrie.

Ne mai povestea cum dormeau noaptea prin tranşee în ploişi noroaie, că nu mai primeau mâncare şi nici apă. Că tare mulţiostaşi mureau din cauza bolilor, mai ales dacă beau vara apă stătută de prin bălţi.

Din r ăzboi moşu s-a întors întreg, dar tot r ăzboiul, nu pri-mul, celălalt, al doilea, i-a adus cel mai mare necaz al vieţii. Nunumai lui ci întregii familii. Aproape de Stalingrad, undeva peVolga a murit unchiul Gheorghe, unicul băiat din familie, lanumai 22 de ani. Această mare tragedie i-a gr ă bit sfâr şitul.

Cu toate că unchiul a murit departe de casă şi de bisericadin sat, tocmai prin câmpiile f ăr ă margini ale Rusiei, sora lui,mătuşa Zoriţa, i-a ridicat şi lui o cruce de marmur ă albă în cimi-

tir ca să avem unde aprinde o lumânare şi pune, măcar din cândîn când, câte o floare. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut tresarşi acum când urcând cărarea ce duce spre biserică dau cu ochide crucea pe care scrie MORAR GHEORGHE 1920-1942.

Mai păstr ăm şi acum scrisorile trimise părinţilor mei de pefront. Mama le-a păstrat cu sfinţenie şi le citea întotdeauna cu ochiiîn lacrimi. Le citesc şi eu, de fiecare dată cu adâncă emoţie…

Iată conţinutul uneia dintre ultimele scrisori:



IOAN BEMBEA

57

30 august 1942

Drag ă Sor ă şi Cumnat, Nu v-am mai scris din 31 Iulie, că atacurile sunt atât de dese

că nu mai avem r ă gaz nici pentru o scrisoare, apoi pe ce să scrii, pe gamel ă?De la voi am primit în 30 Iulie două c.p. [căr ţi poştale]. M-a ţ i întrebat despre Ianc Ioan dela Comp. Cd ă. din Poieni, eu num-am întâlnit personal cu el dar mi-a spus Lu ţ u lui Ţ andr ău des-

pre el că-i în via ţă şi sănătos, la fel şi eu. Mi-a părut foarte bine

când mi-a ţ i scris că a ţ i dat şi voi ajutor părin ţ ilor la strânsul câm- pului fiindcă îmi închipui ce criză o fi fost pe la noi de cosa şi fiindto ţ i pleca ţ i pe front. Eu cu cine sunt de pe la noi pe aici sunt to ţ i învia ţă şi sănăto şi dar ne-am împu ţ inat tare de tot şi suntem chinui ţ ide sete, uneori aducem apa de beut şi de la 20 km depărtare a şa că câteodat ă a ş da o avere pentru un bidon de apă. Timpul pe aici e

frumos, dar căldura mare de tot ajut ă setea să ne chinuie. Tot dincauza căldurii, peste tot miroase a mort ăciune. Noi azi-mâine,dacă Dzeu ne ajut ă , trecem Volga, dar de venit în ţ ar ă avem totmai pu ţ ine speran ţ e. Ionu Juratului din Cerbu îi r ănit la o mână ,este norocos că îi dus la spital. [Urmează două rânduri cenzurate,ascunse sub un creion chimic compact]

Altceva nu am ce vă scrie, cât ce prive şte mersul Ră zboiuluicred că sunte ţ i mai la curent decât noi fiindcă noi suntem într-un

singur loc iar voi pute ţ i urmări de peste tot. Ne mai având ce vă scrie vă doresc tot binele. Al vostru frate

şi cumnat,

Gheorghe

Ast ă zi, având liber, am mai scris la părin ţ i şi surorii Fica.

Unchiul era sanitar şi după fiecare atac sărea primul dintranşeu în ajutorul celor care str ă punşi de gloanţe sau sfârtecaţide obuze se scurgeau de sânge. Îşi auzea numele strigat de r ă-niţi. Era foarte priceput şi ostaşii aveau mare încredere în el.




58

După o ploaie de obuze grele a ieşit prea repede din adă post şi poate ochit de inamic, poate întâmplător, a mai căzut un obuzlângă el. „O schijă mare l-a t ăiat în două. Nu cred că a ştiut că moare. Tocmai lega piciorul unui r ănit cu o frânghie de tifonr ă sucit ca să-i oprească sângele. Rănitul a scă pat cu via ţă , f ăr ă un picior. A mai avut zile. Am vă zut tot că eram la câ ţ iva metride ei”. Aşa i-a relatat Coman de la Gura Cornii bunicii, după vreo doi ani când acesta s-a întors r ănit acasă. A fost o raritate,fiindcă aproape nimeni nu s-a mai întors de pe front. În multedin scrisori unchiul Gheorghe ne mărturisea că mai are o singu-

r ă dorinţă „să mă mai văd odată acasă”.Îmi amintesc bine de plecarea unchiului la r ăzboi. Eu eramla bunici. Înainte de a porni pe front, de la Alba Iulia, mai mulţiostaşi, printre care şi unchiul, au fost învoiţi pentru 24 de ore casă mai dea o fugă până acasă să-şi mai vadă o dată părinţii şi să-şi ia r ămas bun de la ei. Până la Zlatna a venit cu trenul iar deaici pe jos, 27 de km. A stat doar câteva ore acasă apoi a pornitînapoi. La plecare m-a ridicat în braţe şi m-a sărutat de maimulte ori pe amândoi obrajii. Bunicii plângeau amândoi. Plân-gea tare şi mătuşa Zoriţa, numai eu n-am plâns.

Era un om înalt, foarte frumos, cu părul blond, ondulat. Îmiera drag. Fiind şi croitor ne f ăcuse la toţi fraţii haine noi, fru-moase. Mie şi lui Sabin câte un veston de stof ă groasă albastr ă cu guler de blană. Dar marea surpriză a fost că buzunarele hai-nelor erau pline cu „durigi”, mosoare de lemn de la aţa de cusut, jucăriile noastre din acele vremuri.

Când a sosit vestea că a murit unchiul, întâi la primărie

apoi acasă, eu nu mai eram la bunici. Ştiu că mama plângea cuhohote şi a spus: „Plec până la ai noştri să-i mai mângâi cât oi putea” şi a plecat îndată pe jos la Cerbu. Ce a găsit acasă nu egreu de imaginat. Şi-au unit doar plânsul, lacrimile şi oftatul doi părinţi bătrâni şi cele trei surori, Linuţa, Fica şi Zoriţa. Bunica plângea cu hohote şi îşi spăla obrazul cu lacrimile ce nu se maiopreau. Vorbea în neştire: „Dragul de el! Dragul de el!Gheorghică al meu! Unde eşti, puiul mamei? Ce-au f ăcut cu



IOAN BEMBEA

59

tine? Ştiu că ai r ă bdat sete şi foame, că ţi-o fost frică de moar-te… Te-o durut tare? Cât ai zăcut? Unde te-or fi îngropat?”întrebări f ăr ă număr, unele spuse, altele numai gândite…

Fusese mândria familiei. Băiat cuminte şi ascultător, la înce- put a învăţat croitoria ca ucenic la Abrud apoi a f ăcut liceul şitocmai începuse o Şcoală Superioar ă de Comer ţ la Sibiu de undea fost concentrat şi trimis pe front. Acasă era harnic peste măsur ă.

Fiind zdravăn, lucra cu spor la pădure, lacoasă, f ăcea croitorie, avea aparat de foto-grafiat pe plăcuţe de sticlă, mai avea bici-

cletă şi un patefon cu manivelă cu ace derezervă şi multe plăci de ebonită cu cânte-ce populare. La toate acestea le-a puscapăt r ăzboiul acela absurd.

Bunicul n-a strigat, n-a plâns, că n-amai avut atâta putere. A închis toată du-rerea în inima lui. A ieşit în curte, şi-aaşezat braţele amândouă pe marginea

carului şi a stat aşa împietrit vreme înde-lungată. Era toamnă. Din părul înalt că-deau în r ăstimpuri pere mari coapte dar

nu le mai vedea, nu le aduna ca altădată să le aducă în casă. Nua mai băgat în seamă nici câinele ce se învăţase cu mângâierileşi cu vorbele lui, nu mai vedea nimic în jur. Într-un târziu, cânda fost chemat la masă a mângâiat maşina de cusut şi abia atuncii-au pornit lacrimile într-un plâns descătuşat.

Toate astea le ştiu de la mama. Ne povestea cu amănuntetoată tragedia unei familii trecute prin două r ăzboaie mondiale,la început ne povestea mai des apoi tot mai rar, că timpul maivindecă din r ăni, cât poate. Când s-a întors mama acasă, atuncicu moartea unchiului, era speriată şi îngrozită. Ne-a cuprins cu braţele amândouă pe Sabin şi pe mine, pe băieţii familiei; îi audşi acum glasul „Să vă ferească Dumnezeu de r ăzboi!”

Ne povestea mama că bunica plângea cu hohote şi îşi spăla

Morar Gheorghe,1920-1942




60

obrazul cu lacrimile ce nu se mai opreau „Dragul de el! Gheorghică al meu! Unde eşti, puiul mamei? Ce-au f ăcut cu tine!?”

După un aşa necaz moşu s-a îmbolnăvit, „i s-a pus la ini-mă”, după cum spunea bunica. Încă vreo doi ani a mai avut puterea, cu mari eforturi, să poarte grija vitelor şi a gospodăriei,apoi a devenit tot mai slab şi a căzut la pat. Înainte de a muri arugat-o pe fiica lui cea mai dragă, pe mătuşa Zoriţa, să-l ajute să iasă până afar ă că vrea să mai vadă o dată curtea. Ţinut de braţ aieşit afar ă. Şi-a plimbat privirea peste toată ograda, ca şi cum şi-ar lua r ămas bun de la toate lucrurile cunoscute: de la carul cu

boi, de la plug, de la coasă, de la topor, de la furcă, de la sapă. Is-au muiat apoi genunchii şi a r ămas atârnat în braţele mătuşii.L-a dus în casă mort. Plângând în hohote l-a întins pe pat, i-aaşezat braţele pe piept şi a aprins o lumânare… Bunica era ple-cată pe Valea Ampoiului cu boii să aducă un car de fân.

De mic copil eu am fost dus în mai multe rânduri la bunici.Cred că acolo m-a şi înţărcat. Vremuri grele, copiii erau înţăr-caţi ca mieii, erau luaţi de lângă mame şi duşi la bunici. De

înţărcatul meu nu-mi amintesc dar ştiu tot ce s-a petrecut cevamai târziu când a fost înţărcată sora mea Elvira, mai mică cu patru ani.

Ca să nu plângă prea mult după cei cunoscuţi de acasă şi casă aibă cine să r ămână cu ea când bunicii plecau la câmp amfost adus şi eu, deşi nu aveam decât cinci ani. Tot la bunici semai găsea şi văruţul meu Culaie, un băieţel al mătuşii Fica. Elavea vreo doi sau trei ani.

Într-o zi r ămaşi singuri acasă, Culaie s-a apucat de plâns. Atot plâns o gr ămadă de vreme cu toate că eu încercam în fel şichip să-l liniştesc. Era şi el luat de acasă, plângea şi tot striga:Mamă! Mamă! Mamă! Ca să-l conving să tacă, după minteamea de atunci, am luat o urzică şi i-am dat peste picioruşe cu ea.A plâns şi mai tare până seara când au sosit de la polog buna cumătuşa Zoriţa, de fapt seara ne-au găsit pe toţi trei plângând.

Îmi mai aduc de asemenea aminte că intr-o altă zi, când am



IOAN BEMBEA

61

r ămas iar ăşi singuri, am urcat pe coasta înaltă din spatele casei până la gardul din vârful „troaşului” şi de acolo, privind spremuntele de peste vale am început să o strig pe mama. Îmi ar ăta-se mătuşa că în direcţia aceea, peste Runcuri, este casa noastr ă de la Poieni. Eu încercam să urc cât mai sus ca să pot vedea, peste munte, şi să mă audă mama. Am tot strigat peste sat Ma-măă! Ma-măăă! Lăsam apoi câte o pauză doar se va auzi r ăs- punsul mamei. Linişte, tăcere. Eu iar Ma-măă! Ma-măăă! multă vreme până când am auzit un glas de bărbat strigându-mi de josdin sat: „Da mai taci odată, dracului, că de aici nu te aude mă-

ta!” Mi-a fost frică şi nu am mai strigat. Am coborât acasă laElvira şi la Culaie. Ei se jucau cu mânuţele în apa din „jomb”.(O piatr ă mare şi rotundă de moar ă, un bazin rotund în care seaduna apa de ploaie.)

Pe bunica o văd şi acum fr ământând pâinea sau scoţândmai repede vărzarele din cuptor. Le ungea cu smântână sau cuunt. Ne împăr ţea la fiecare câte o bucată mare din care ieşeauaburi şi miroseau tare plăcut. Scotea apoi pâinile mari pe care le

bătea de coaja arsă până r ămâneau rumene. Le punea într-ocovată mare şi le acoperea cu o faţă de masă albă de pânză, casă nu se usuce prea repede.

Pe felii mari de pâine unsă cu unt bunica ştia să facă modeledintre cele mai interesante cu firişoare mai groase sau mai subţiride miere de albine. Făcea o mulţime de opturi aranjate frumos şifoarte dese astfel încât la fiecare muşcătur ă din pâine să simţimdulceaţa mierii. Multe bunătăţi ne f ăcea şi ne dădea bunica.

Când venea seara cu „şuştarul” plin cu lapte de la vaci nestrecura mai întâi nouă, celor trei nepoţi, la fiecare câte o cană,ca să bem lapte cald, „că aşa e sănătos”. Noi, ca ieduţii din po-veste, eram mereu cu cănile după bunica. La picioarele noastre,mieunând, îşi aştepta şi pisica rândul la lapte cald. Pe toţi nesătura bunica şi nu o ştiu niciodată supărată.

Când ţesea la r ăzboi, pe mine care eram mai mărişor, mă punea să-i fac ţevi la sucală, să slobod „două găuri” r ăzboiul, să




62

mut înapoi vergelele sau să dau cu mânjeală firele de urzeală dela iţe până la sul. Bunica ţesea şi cânta. Când ţesea covoare cumodel complicat nu cânta, atunci număra ochiurile apoi dădeatare cu spata.

Pe bunica mi-o mai amintesc la vale bătând rufele cu maiul pe un scaun înclinat, o revăd adunând fânul cu grebla de pecoastă, sau toamna, fierbând şi mestecând multă vreme prunele pentru magiun. Ştia să facă şi poame. Usca în cuptor prune saumere şi pere tăiate felii din care mâncam cu mare poftă iarna. În postul Paştilor din poame f ăcea chisăliţă, mâncare de post, în

loc de supă de găină sau de ciorbă de fasole cu afumătur ă.Fiindcă veni vorba de mâncare, mămăliga o mesteca mai

mult mătuşa Zoriţa că avea mai multă putere decât bunicii, omesteca mult şi o f ăcea vârtoasă. O r ăsturna din oală pe un fundmare de lemn de unde o tăiam cu aţa.

Mult îi plăcea bunicii să se ocupe de florile din gr ădina dinfaţa casei. Chiar pe lângă gardul de la vale creşteau nişte floriînalte galbene, înflorite aproape tot anul. În spatele lor era un

rând de agrişi. Lângă fântână o tuf ă mare de iasomie şi alta de„scrinte”, adică melin sau liliac. Toate acestea mai dăinuie şiazi. În colţul casei era un trandafir mare roz cu flori de dulceaţă.Pe lângă peretele casei, pe sub geamuri, busuioc, maci, rezedă şifel de fel de flori şi de culori, de primăvara până toamna târziu.Toate acestea parcă se luau la întrecere în frumuseţe cu muşca-tele de sus de pe cerdac.

Avea bunica o sensibilitate şi o delicateţe aparte, o bunătate

nemărginită, calităţi pe care le-a moştenit şi le are acum mătuşaZoriţa, devenită şi ea bunică şi chiar str ă bunică. Doamne, cummai trec anii. Oamenii dragi de printre noi au devenit istorie.Abia când nu mai sunt îi preţuim cu adevărat…

Cu trecerea anilor bunica s-a „împuţinat”, a devenit tot maiscundă şi mai uscăţivă până s-a stins de tot, f ăr ă să zacă şi f ăr ă să fie bolnavă. Conştientă de ce urmează ne spunea mereu: „Segată firul…” Cu mai mulţi ani înainte îşi pregătise hainele de



IOAN BEMBEA

63

înmormântare.Văd întotdeauna casa bunicilor în larga panoramă a satului

şi a oamenilor din fiecare casă. În vecinătate erau două mori,lucruri mai puţin obişnuite ce ne stârneau curiozitatea prin roatamare de afar ă peste care curgea o apă limpede ce aducea adesea peştişori, pe care încercam să-i prindem cu mâna din jgheab.Înăuntrul morii era şi mai interesant; angrenajul roţilor de lemn,roata mare de piatr ă, coşul în care se turnau gr ăunţele, apoimorarul ce sprâncenele totdeauna albe de f ăină.

Bunicul şi fratele lui, Mitru, nu numai că aveau moar ă dar

se şi numeau Morar, în acte, nu după poreclă. O moar ă, a luiMitru, s-a ruinat. După o ploaie mare s-a rupt stăvilarul din valeşi nu mai venea apă pe iaz. Baciul Mitru era bolnav şi nu a maireparat stăvilarul. La scurtă vreme a şi murit, a fost multă lumela înmormântare. Soţia lui, Boba Sofiuţa plângea tare. Numaiamintirile au r ămas, ale celor care i-au cunoscut. În cimitir de-mult a crescut iarba peste mormintele lor.

Dumitru a fost frate cu moşu, cu Ioan Morar al lui Piţuş.

Porecla era mai veche. Şi Dumitru era tot din neamul lui Piţuş.Boba Sofiuţa, soţia lui, a r ămas văduvă mult prea devreme, f ăr ă nici un venit, doar cu ceva pământ şi cu o moar ă ruinată dar şicu vreo trei copii de crescut. Numai Dumnezeu ştie cât de greui-o fi fost că nu se plângea niciodată că i-ar lipsi ceva. Parcă ovăd şi acum trecând prin curte cu „doniţa” după apă la izvor.Era mărunţică şi avea ochi albaştri. Nu prea avea motive să fieveselă şi nici nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată bucuroasă,

şi cu atât mai puţin râzând. Nu i-a fost destul necazul pe care l-aavut prin moartea atât de timpurie a soţului, că i-a fost dat tot eisă-şi îngroape, şi tot mult prea devreme, nora şi apoi băiatul, peIoniţa. El a murit de silicoză, aşa cum mureau aproape toţi mineriidin Bucium. Sărmanei Sofiuţa i-a r ămas ca mângâiere şi consolareun nepoţel, Iulian, dar şi marea datorie de a-i purta de grijă.

Am vizitat-o cândva spre sfâr şitul vieţii. Mai avea aceeaşiochi albaştri şi privirea pătrunzătoare ca întotdeauna, dar devenise




64

parcă şi mai mică. Deşi grav bolnavă, era fericită. Îi purta şi eicineva de grijă, târziu de tot, dar a apucat şi ea să nu mai poartegrija altora, ci să fie ea însăşi ocrotită. Iulian, nepotul, îi ţinea mâ-nuţa osoasă între palmele lui mari şi o mângâia. Atunci am văzut-o pe Boba Sofiuţa pentru prima dată zâmbind. A mai tr ăit doar câte-va zile…

Dintre vecini îmi amintesc iar ăşi cu mult drag de Laura luiGheorghică cum îi spunea buna. Erau ceva rude fiindcă şi bunica purtase numele Crişan înainte de a se căsători. Mama lui Gicu,colegul meu mai mare de şcoală, avea un glas blând, parcă te mân-

gâia cu vorbele ei. Era întotdeauna prietenoasă cu mine şi bună cao mamă. Când porneam iarna dimineaţa spre şcoală şi era preaîntuneric, dacă în faţa por ţii lor nu se vedeau urme prin ză padă, îlstrigam din drum pe Gicu ca să mergem împreună fiindcă mie îmiera „urât” acolo pe la ţâr ăul Bengii. Cum mă auzea strigând, tantiLăurica îndată ieşea afar ă şi mă chema în casă la căldur ă, nu mă lăsa să aştept afar ă în frig, chiar dacă eram plin de ză padă pe pi-cioare. Îi revăd parcă şi acum chipul zâmbitor dar avea ceva cu

totul aparte, avea un glas dulce, aproape cântat, prietenos, de om bun. Nu că nu-mi amintesc şi că nu aş avea câte ceva de spus de

Lenuţa de la moar ă, de baciul Culiţă ce avea căruţă şi vindea slăni-nă afumată la târg la Poieni sau la Abrud, de Neli cu o droaie decopii frumoşi, de doamna învăţătoare Turica, văduvă de r ăzboi cuun copil orfan, de sora ei Lucia, într-o vreme gestionar ă la coopera-tivă apoi învăţătoare, de tanti Ditia lui Gheorghea Cătanii, cea

despre care se credea că, după ce s-a schimbat regimul, a îngropatmult aur în livadă lângă un măr (că au să pat bieţii miliţieni o să p-tămână dar n-au găsit nimic), de ai lui Romoluţ, de familia Armeancu domnişoarele lor frumoase şi de mulţi alţii, dar nu cred că maiinteresează azi pe cineva oamenii din Cerbu de acum 60 -70 de ani.

Vecinii şi cunoscuţii, fiecare cu familiile şi problemele lorgospodăreşti formau microuniversul din jurul casei bunicilor. Toa-tă să ptămâna se muncea pe rupte, numai duminica după amiază în



IOAN BEMBEA

65

zilele de var ă pe banca de la poartă oamenii aveau puţin r ăgaz pentru odihnă. Aici se comenta mersul vremii, apoi: că suntscumpi cosaşii, că nu se usucă fânul din cauza ploilor, iar când erasecetă că nu mai au vitele păşune, că a dat boala în găini, că a tur- bat un câine. Tot aici şi acum se mai afla preţul vitelor şi al cereale-lor prin târgurile de la Abrud, Zlatna sau Câmpeni şi, cu lux deamănunte, cine cu cine s-a certat, ce şi-au spus, cine a fost de faţă,dacă mai ţin sau nu mânie. Aici aflai absolut tot ce se petrecea însat. Fiecare familie îşi avea povestea ei.

În toţi anii copilăriei am pendulat între casa părintească de la

Poieni şi casa bunicilor de la Cerbu. Peste tot am beneficiat deaceeaşi căldur ă şi dragoste dar nu am fost r ăsf ăţat că pe vremeaaceea, viaţa fiind grea, copiii erau puşi la treabă, după puterile şi priceperea lor, de la cea mai fragedă vârstă.

Privind în urmă, cu tot zbuciumul şi cu toate greutăţile acelorvremuri, chiar comparându-mă cu viaţa îndestulată a copiilor deazi, spun f ăr ă nici o rezervă că am avut o copilărie fericită, m-am simţit ocrotit cu dragoste de părinţi şi de bunici. Am mai

avut apoi bucuria de sta şi mânca la o masă pe care, de mulţi-mea copiilor, cu greu încă peau farfuriile pentru toţi ai casei.Doamne, cu câtă poftă mâncam şi cum mai r ăsunau lingurile prin blidele cu zeamă…

Am purtat peste ani cu adânc respect şi cu mare dragostechipul luminos al bunicilor şi imaginea de basm a locurilor undemi-am petrecut copilăria…

Septembrie, 2007




66

ELEV CU CHIPIU

Când am urcat cu mama demână prima dată spre şcoala aceeafrumoasă de pe deal, de unde sevedea tot Abrudul, pe aleea în serpentine tocmai coborau trei elevi.Toţi purtau chipiu albastru cu un

cozoroc negru lucios deasupra căru-ia erau scrise cu galben sau cu auriunişte litere mari. Din acel momentmi-am dorit să devin şi eu elev cuchipiu. Eu purtam pe cap o pălăriu-ţă verde, îndoită la spate, cu două

rânduri de şnur şi cu o pănuţă degaiţă, pestriţă; albastru, alb şi negru.

Pe vremea aceea elevii cu chipiu erau o raritate pe la sate şi erau priviţi cu respect şi admiraţie.

Începutul şcolii a fost departe de cum mi-am dorit şi imagi-nat. Nu a fost toamna cu chipiu pe cap, ci iarna, după gerul Bo- botezei, cu o căciulă de miel, neagr ă şi mare.

A trecut tare greu prima zi de şcoală la Abrud. Iarna fiindziua scurtă, acasă, adică la bunica la Cerbu, am ajuns spre sear ă. Ningea liniştit cu fulgi mari, uşori, aşa cum ninge când e ger.

Nu mă gr ă beam. Eram supărat şi tot îmi veneau lacrimi în ochi.Îmi părea bine că eram singur pe drum şi că nu mă vede nimeni.Cât de mult îmi dorisem să ajung elev la şcoala din Abrud şiuite ce-a ieşit …

Încă de pe pod bunica a auzit paşii ghetelor mele cu talpade lemn scâr ţâind pe ză pada îngheţată şi a ieşit în faţa uşii să mă întâmpine. Mi-a spus mai târziu că, îngrijorată de întârziereamea, tot aşteptându-mă, ieşise de mai multe ori până în drum şi

Ioan Bembea elev, 1949



IOAN BEMBEA

67

mereu se uita spre Gura Cerbului sperând să apar prin perdeauaninsorii.

Intru pe poartă tăcut şi, f ăr ă nici o vorbă, mă las cuprins în braţele ei. Nu m-am mai putut stă pâni şi am izbucnit în plâns.Speriată, bunica m-a întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a pus mâna pe frunte să vadă dacă nu cumva sunt bolnav şi am febr ă. Nuaveam nicio febr ă, altul era necazul meu.

Îi povestesc apoi totul; cum m-am întâlnit dimineaţa pedrum cu nişte colegi de la Corna şi cu ajutorul lor am găsitşcoala şi sala de clasă, cum m-au certat apoi profesorii că am

venit la şcoală numai acum după vacanţa de iarnă şi chiar m-auameninţat că voi r ămâne repetent, că nu mai am cum să recupe-rez materia predată în primul trimestru.

Şi i-am mai spus cum m-am f ăcut de râs în faţa întregii clase.În ultima or ă, la lecţia de religie, părintele protopop vine

lângă mine, acolo în spatele clasei, la ultima bancă unde îmigăsisem loc, că era singura bancă goală, şi îmi spune că „aici laoraş se obişnuieşte, pentru ca băieţii să fie cuminţi, să fie bătuţi

bine de la început” şi se face că îmi dă o palmă zdravănă. Miemi-a fost cu adevărat frică şi, când a ridicat braţul, am strigat„Nu da, domnule dragă!” Toată clasa a râs de mine. Şi mi-a fostatâta de ruşine…

La sfâr şitul orelor am ieşit din clasă numai după ce au ple-cat toţi elevii, ca să nu mă mai întâlnesc cu nimeni. Şi nici num-am gr ă bit spre casă.

Bunica m-a încurajat, mi-a spus că eu nu am nici o vină, că

profesorii nu trebuie să facă astfel de glume, să-i sperie pe copii, dar să am grijă că la oraş copiii sunt mai îndr ăzneţi şi mai„ciufulitori”, să nu-mi pese de ei, dar eu să fiu cuminte, să nusupăr pe nimeni.

Pentru a doua zi ce să învăţ? Nu ştiam nici orarul, nuaveam nici căr ţi. La şcoală mergeam cu o tr ăistuţă ţesută demama cu model frumos. O purtam în spate, era însă aproapegoală. Aveam un singur caiet, un penar de lemn în care era un




68

creion, un toc-condei, o gumă şi vreo două peniţe, dar niciocarte.

Încurajat de toţi ai casei, a doua zi cu noaptea-n cap por-nesc iar spre şcoală. Trecuse deja cursa lui Tatoiu, de cinci, spreAlba Iulia aşa că se f ăcuse urmă prin ză padă şi aveam pârtie bătătorită. Era încă noapte şi nu mai ningea. Am gr ă bit pasul casă nu-i mai întâlnesc pe colegii de la Gura Cornii, pe Nelu şi peRemus, ortacii mei de drum din prima zi de şcoală. Îmi era tea-mă că vor aduce în discuţie întâmplarea de ieri.

Curtea şcolii era aproape pustie. Ici-acolo câte un elev.

Abia acum, fiind singur, văd cât de roase sunt treptele de piatr ă de la intrare, mulţi elevi or fi trecut pe aici înaintea mea. Înclasa noastr ă nu mai era nimeni. Mă aşez la locul meu în ultima bancă. Mă duc şi şterg bine tabla. Mai sosesc doi colegi. Unuldin ei, am aflat mai târziu era fiu de măcelar, mă salută râzândcu „Nu da, domnule dragă”. Nu am zis nimic dar am fugit repe-de în bancă, ca să nu mă mai bage şi alţii în seamă. Bucuriemare. Soseşte şi Nelu care vine direct la mine în bancă. Venise

şi în prima zi atunci când plângeam în ora de religie, dar nucredeam că vom r ămâne colegi de bancă.Prima or ă, limba franceză. Intr ă o profesoar ă subţirică, nu

tocmai tânăr ă dar foarte frumoasă şi elegantă. Era rujată, purtamărgele şi cercei. Ne ridicăm toţi în picioare şi cu glas tare ele-vii spun Tat ăl nostru în limba franceză, adică Notre Père. Eu priveam solemn, ca pe două icoane, tablourile mari, colorate, de pe peretele din faţa clasei, din spatele catedrei, portretele Regi-

nei Mamă Elena şi a Regelui Mihai I şi mişcam doar din buzeca să nu se observe cumva că tac.Începe lecţia. Erau doar câteva manuale, o carte la două-trei

bănci. Elevii citeau lecţia mutând manualul de la unul la altul.Ajunge şi în ultima bancă. Eu citesc ce văd scris dar nu era bi-ne. Elevii iar râd de mine. Profesoara vine lângă banca mea (era parfumată) şi Comment t’appelles tu? Mă uitam la dumneaei şinu ştiam nici ce îmi spune şi nici ce să zic eu. Colegul de bancă



IOAN BEMBEA

69

îmi şopteşte destul de tare: „Spune-ţi numele, te întreabă cum techeamă”. Atunci „Ioan B.” r ăspund eu. Profesoara nu se supăr ă,zâmbeşte, îmi pune mâna pe cap şi îmi explică: „În limba fran-ceză eu mă numesc se spune Je m’appelle. Repetă! Repetă”.După ce spun de trei-patru ori Je m’appelle I.B îmi mai spune:„În limba franceză Ioan se cheamă Jean. Acum spune şi tu” Iareu „ J’e m’appelle Jean B.” Lecţia continuă. Citesc elevii de perândul următor de bănci. Se pun întrebări, se r ăspunde individu-al apoi în cor, toată clasa. N-am înţeles nimic. Mai rosteam şi eucâte un cuvânt dar nu ştiam ce spun.

Ora a doua, limba română cu o doamnă profesoar ă ce amaflat ulterior că ne era şi dirigintă. Cum intr ă în clasă eleviiîndată „Avem un elev nou”. Priveşte peste bănci. Mă ridic în picioare. Mă întreabă de unde sunt şi de ce vin numai acum laşcoală. Îi spun că sunt din Bucium şi că am venit la şcoală întoamnă când a început şcoala, am venit cu tata cu carul cu boi şiam adus toate lucrurile dar nu m-a primit la internat decât dacă aducem alimente şi nu am avut atâtea câte se cer la internat,

pentru tot anul. „M-am întors acasă şi am plecat cu tata la ţ ar ă să facem rost de bucate şi pentru şcoală, dar n-am reuşit, că-sscumpe şi nici nu se mai găsesc.”

I-am mai explicat apoi că locuiesc la bunica la Cerbu şi că de acolo vin la şcoală. Cu o voce blândă, privindu-mă în ochiîmi spune: „O să-ţi fie greu. Stai jos. Ba nu, du-te la tablă să tevăd cum scrii.”

Am pornit spre tablă tropotind poate prea tare că doamna

profesoar ă s-a uitat lung spre picioarele mele cu cioareci groşi şi bocanci grei, peste care era îndoită manşeta albă a şosetelor delână. A zâmbit, f ăr ă să spună ceva. Ne-a dictat apoi, mie şi cla-sei, un text în care trebuia să folosesc linia de dialog, apostroful,iniţiala majusculă şi semnul întrebării. Am scris corect dar rân-durile nu au mers drept, am urcat cam mult. M-a mai întrebat pecine am avut învăţătoare. I-am spus numele învăţătoarei mele dela şcoala primar ă. „Ai avut o învăţătoare bună”, îmi spune.




70

Au urmat apoi alte şi alte lecţii cu o mulţime de profesori.Cine le mai poate ţine minte pe toate?

Mergând înapoi iar ăşi singur spre casă îmi venea să zâm- besc, nu mai eram Ioan, am devenit Jean.

Şcoala Normală Andrei Ş aguna din Abrud, iarna

În primele două-trei să ptămâni am reuşit să-mi cumpăr unmanual de limba română nou. Doamna profesoar ă dirigintă aaflat că la gimnaziul de fete r ămăsese o carte de limba r ămână şim-a trimis să o iau de acolo. Costa 100 de mii de lei. Era inflaţiemare. M-am dus în timpul orei. Din coridor se auzea glasul unei profesoare. Bat la uşă. Nu aud nici un r ăspuns. Bat încă o dată,ceva mai tare. În clasă se face linişte şi se aude un „Da!” r ăspi-

cat. Deschid uşa, dar înainte de a intra, elevele s-au şi ridicat în picioare. Când mă văd încep să râdă şi se aşează la loc în bănci.Râde şi profesoara, zâmbesc şi eu. Niciodată nu mai văzusematâtea fete frumoase la un loc. Îmi dă cartea dintr-un dulap dinsala de clasă, eu dau banii, zic bună-ziua şi ies din clasă darfetele nu se mai ridică în picioare.

Mi-am mai cumpărat apoi o carte de istorie, de fapt o jumă-tate de carte, fiindcă am plătit-o pe din două cu un coleg, eu şi



IOAN BEMBEA

71

Adrian. Era un manual vechi, uzat, f ăr ă coperte. L-am cumpăratde la un elev din clasele superioare. A cerut mult, dar nu aveamîncotro. Toamna după ce începea şcoala era târgul de manualevechi, pe băncile de lângă troiţă. Acolo erau mult mai ieftine.

Deci mai aveam o jumătate de manual şi cu atâta am r ămas.Totul a fost bine până au început r ăspunsurile pe notă.

Acum dezastru total.Într-o zi la ora de matematică mă scoate la tablă d-l profe-

sor Leheneanu, cel în vârstă, nu „artistul”, fiul lui care juca în piese de teatru. Îmi dictează un exerciţiu cu fracţii ordinare şi cu

tot felul de paranteze. „Rezolvă-l”, îmi spune. Eu am încreme-nit. Nu ştiam cum să încep, nu ştiam nimic.

La matematică, de când venisem la gimnaziu, am aflat doarcă „ şicu” de la Poieni se numeşte „ plus”, iar lui „ f ăr ă” i se zice„minus” şi tot aşa, în loc de „fac”, aici se spune „egal”. A înce- put apoi să strige profesorul la mine şi să-mi pună tot felul deîntrebări. Toată clasa era cu mâna sus, o pădure de mâini cudegetele îndreptate spre ochii d-lui profesor. Toţi ştiau numai eu

nu. Nu ştiam nici ce mă mai întreabă. Se învârtea clasa cu mine.Toate se legănau, băncile, pereţii. Tabla parcă se ducea spre uşă.Podiumul de sub picioare se rotea şi el. Totul se învălmăşea subochii mei. Cred că dacă m-ar fi întrebat cât e 1 şicu 1 sau 2 f ăr ă 1 tot n-aş fi ştiut. Poate că m-o fi întrebat că prea ştiau şi râdeaucolegii. Într-un târziu, târziu de tot, după ce a spus a nu ştiu câtaoar ă, mi-am revenit şi am înţeles vorbele d-lui profesor „Trecila loc. Doi!”

Ajuns în bancă am r ămas nemişcat. Nu mai înţelegeam ce

se petrece în jurul meu. S-a f ăcut apoi linişte şi s-a continuatlecţia.Tragedia era în ochii mei de propor ţii aproape cosmice. Pâ-

nă atunci nu mai primisem, în toţi anii de şcoală primar ă, notemai mici de opt sau poate şapte, dar să încep şcoala de la oraş cu nota 2 era chiar şi în afara imaginaţiei. Şi cât îmi dorisem să ajung la gimnaziu!

Cu acest 2 la matematică şi cu încă vreo două „scaune” (aşa




72

le spuneam notelor de 4) într-o sâmbătă seara am plecat acasă laPoieni şi le-am spus părinţilor că eu nu mă mai duc la şcoală.Plângând le povestesc prin ce am trecut. „Nu mă mai duc laşcoală şi gata. Mai bine stau la oi” repetam mereu. Părinţii ne-dumeriţi nu m-au certat, m-au luat cu buna. Mama ca întotdeau-na mi-a vorbit cu blândeţe, m-a încurajat, mi-a spus că nu se poate să nu reuşesc, doar eu înţeleg uşor. Atât îmi cere să mergregulat la şcoală. Mă ţinea strâns în braţe şi mă mângâia pe cap.Plânsul şi mângâierile ei mi-au f ăcut bine. M-am simţit îndată uşurat de povara vinovăţiei şi a neputinţei mele.

Stau şi acum şi mă gândesc ce mamă minunată am avut. Aînvăţat carte odată cu noi, cu copiii ei. Făcuse doar două clasedupă ce s-a format România Mare. Ne punea să citim cu glastare lecţiile în timp ce dumneaei ţesea la r ăzboi sau avea altetreburi prin casă. Ştia de la noi toate lecţiile şi ne corecta f ăr ă să aibă cartea în faţă. Pe toţi copiii ne-a dat la şcoală. Tata eraharnic şi aducea bani în casă dar mama a insistat ca noi să mer-gem mai departe la şcoală.

După ce a aflat de greutăţile prin care trec, a venit la şcoală

şi a vorbit cu profesorii să aibă puţină r ă bdare şi îngăduinţă cumine până îmi revin, că doar eu învăţ bine.

Că era vreme bună sau rea, mama venea pe jos, drum lungşi obositor, la mine la şcoală ca să nu duc dorul de casă. Multmai târziu, spre bătrâneţe, mi-a mărturisit că venea mai mult dedorul şi de dragul meu, numai ca să mă vadă.

Lunea, în ziua de târg, în pauza mare de la zece, ieşeam caglonţul din clasă, ştiam că afar ă mă aşteaptă mama şi întotdeau-na îmi aducea ceva bun de acasă, o plăcintă cu brânză, o cărniţă friptă între două felii de pâine, bomboane sau halva cumpăratede la pr ăvălie din oraş.

Şi atunci dar şi mai târziu mama se mândrea cu copiii ei, cufiecare dintre noi.

Prin anii `70 a început să se extindă telefonia. Aveam şi eutelefon, ca multă altă lume. Mamei i se părea un foarte marelux. „Păcat că nu mai tr ăieşte şi tată-to să vadă ce domni mariaţi ajuns”. Ar fi vrut să se bucure împreună că doar amândoi au



IOAN BEMBEA

73

trudit ca să ne ţină la şcoli.Împrejur ările vieţii mi-au oferit şansa ca, devenind primar, să

zbor cu avionul. Călătoream spre Londra pentru a participa la uncolocviu internaţional pe teme de sistem electoral. De acolo de sus,trecând peste Ardeal, din fotoliul elegant priveam jos pe lângă aripaavionului cu speranţa că voi zări Detunatele şi toate râpele pe unde,desculţ sau în opinci, am păzit oile în anii copilăriei. L-am revăzut petata cu cămaşa udă de sudoare la coasă, m-am revăzut pe mine mer-gând pe brazdă înaintea boilor iar pe tata ţinând coarnele plugului pemiriştea abruptă de pe Coasta Iuţii. Mi-am reamintit cum, în mijlo-

cul verii, căram snopii de grâu acasă cu sania trasă de boi, că nu erachip să urci carul pe astfel de pr ă păstii.Îmi stătea tot timpul gândul la părinţi. Cum s-ar bucura ei

pentru fiecare succes al meu. Poate că n-am fost destul de atentşi de bun cu dumnealor şi uite acum, când judec altfel lucrurile,nu-i mai am.

Dar să revenim la povestea noastr ă, că gândurile omului prea o iau razna.

Deşi nu mă certau, părinţii aveau o autoritate covâr şitoare

asupra mea. Cum spuneau ei aşa era bine şi aşa trebuia f ăcut. Nici vorbă să nu mă mai duc la şcoală. Mi-au pregătit plecareaf ăr ă să mă mai întrebe ceva, dacă vreau sau nu vreau să mă maiduc înapoi.

Duminica era zi de târg la Poieni şi veneau de la Abrud ne-gustori cu căruţele. Acum, fiind multă ză padă, era drum de sa-nie. Roţile căruţelor tăiau adânc ză pada, de aceea pe drum ve-deai numai sănii trase de boi sau de cai. Tata a vorbit cu cinevadin Abrud şi el m-a dus până la Gura Cerbului. Avea o saniefrumoasă, albastr ă, trasă de doi cai mari. Am mers ca vântul,numai zurgălăii cailor se auzeau. Eu stăteam pe banca de lemndin spate şi mi se părea că toată lumea se uită la mine.

Văzând eu că nu mai este cale de întoarcere, că nu-i modru să scap de şcoală şi cunoscând tot mai mulţi colegi, am începutsă le cer să-mi împrumute căr ţile lor pentru câte o zi. Mi le îm- prumutau numai în zilele când nu aveau ei de învăţat, aşa că eutrebuia să învăţ mar ţea pentru lecţiile de joia, sau miercurea




74

pentru orele de vinerea sau sâmbăta şi tot aşa. Ca să nu uit, îminotam pe caiete datele importante, esenţiale, din lecţii, ca penişte fiţuici.

Dimineaţa în drum spre şcoală repetam în gând lecţiile, îimai întrebam câte ceva pe tovar ăşii mei de drum de la GuraCornii, cu care mai aveam de mers vreo doi kilometri buni până la şcoală. Nelu îmi spunea tot, dar de multe ori nu ştia nici el, seoprea, îşi deschidea cartea şi citea r ăspunsul pentru toţi trei. Cunoi mai era şi Remus.

De acum înainte f ăceam în aşa fel ca să ajung la Nelu mai de-

vreme, să mergem împreună şi să repetăm lecţiile. Îl strigam dindrum, că avea casa chiar la stradă şi vedeam lampa aprinsă.Mama lui f ăcea turte pe care le vindea pe la târguri dar şi de

acasă. Într-o lădiţă mare cu multe compartimente avea turte felurite:căluţ, pă puşă, inimă cu oglindă. Toate erau ornate cu firişoare subţiride zahăr colorat, roz, albe, albastre. În casa lor mirosea întotdeauna avanilie şi a cozonaci. Nelu nu avea tată, murise pe front. Mai avea unfrate mai mic.

După ce învăţatul nostru pe drum a devenit o regulă, toţi profe-

sorii îl lăudau pe Nelu. O ţinea aproape numai cu 10 la toate obiecte-le. Mama lui era bucuroasă de prietenia cu mine. Am prins şi eucuraj, eram mereu cu mâna sus şi au apărut primele note bune.

La o lecţie de ştiinţele naturii profesorul ne vorbea despre lup.Printre altele ne spune că este foarte puternic, că are un gât atât degros că nu-şi poate întoarce capul. Atunci eu am ridicat mâna. „Cevrei să spui?” mă întreabă. „Îşi poate întoarce capul, l-am văzut de ladoi-trei paşi.” Mă pune să spun ce ştiu despre lup. Povestesc atunciclasei, care mă asculta în linişte şi cu interes, că odată, păzind oile peun păşunat cu mulţi jnepeni, în timp ce eu împleteam un bici, năvă-lesc oile spre mine. Mă ridic în picioare. Lupul prinsese un berbec despate şi voia să-şi mute gura spre beregata lui. Strig cât pot de tare:„Lupu măă! Lupu măăă!” Animalul speriat sare peste oi şi se ducespre pădure. După câţiva paşi îşi întoarce capul şi priveşte înapoispre mine apoi nu a mai fugit, nu i-a mai fost frică şi s-a dus numaila pas. Abia când s-a uitat la mine m-a prins teama şi mi s-a ridicat părul măciucă. „Ciobanii mai spun că uneori lupul îşi duce prada,



IOAN BEMBEA

75

oaia moartă, în spate. Dacă nu-şi poate întoarce capul, cum îşi arun-că oaia în spate?” „Aşa o fi” îmi r ăspunde profesorul zâmbind. Des-chide catalogul şi mă întreabă cum mă cheamă. „Bravo, 9 !”

Tot oile mele dragi cu care am copilărit mi-au venit în ajutor.Oricum lucrurile s-au mai îndreptat, a început să curgă apă şi pe

şteampurile mele, cum se spunea prin Bucium când începea să-ţimeargă bine.

În vacanţa de Paşti am venit acasă cu numai două „secunde”(corigenţe), la franceză şi la matematică. Important era că aveamchipiu nou-nouţ şi mi se părea că toată lumea numai după mine se

uită. Sora mea Zamfira era elevă la Şcoala Normală de Fete din Clujşi mi-a adus, dar numai pentru perioada vacanţei, un manual delimba franceză. Am învăţat cu ea să citesc şi să traduc toate lecţiile până la sfâr şitul căr ţii. La matematică am f ăcut exerciţii dintr-o carter ămasă prin pod de la un unchi al meu, frate cu tata, care era acumînvăţător.

După vacanţă, în prima zi de şcoală, minune în toată regula, primesc un 10 la limba franceză. La vocabular am ştiut să traduc

toate cuvintele, de citit, am citit corect. Dintre toţi colegii numai euînvăţasem în timpul vacanţei.

După ore zbor spre casă, la Cerbu, să le spun bucuria. Fac şi unsemn cu creionul roşu pe calendarul de pe perete, ca să se ştie, era uneveniment în viaţa mea.

Mare a fost şi mirarea profesorului de matematică Leheneanucând a trebuit să-mi dea nota 8 la teză. A crezut că am copiat şi ca să se convingă, m-a scos la tablă şi mi-a dat un exerciţiu asemănător. L-am rezolvat în întregime f ăr ă niciun ajutor.

Acum era primăvar ă. Cireşii erau în floare, pădurea de la o zi laalta, era tot mai verde, iar păsările, o plăcere să le asculţi dimineaţa pe la r ăsăritul soarelui. Cucul îşi striga şi el numele tot mai des.

Drumul spre şcoală nu mai era greu. Profesorii nu mă mai cer-tau, iar eu nu mai mergeam cu groază la şcoală. Zilele şi să ptămâni-le treceau mult mai repede. Colegii, care la început mă priviser ă cu oarecare dispreţ, acum îmi căutau prietenia.

În ultima zi de şcoală doamna dirigintă citeşte din catalog




76

situaţia noastr ă şcolar ă. Eram curioşi, că pe vremea aceea profe-sorii nu ne spuneau notele, erau secrete. Doamna deschide cata-logul. În clasă o linişte de mormânt. Citeşte rar, cu pauze: „Albu Nicolae – promovat ; Anca Emil – promovat ; Bar – promovat”. Seauzea doar câte un Aaa… prelung de uşurare. Întoarce pagina.„Bembea Ioan – promovat.” Face o pauză, mă priveşte cu un zâm- bet: „Bravo, ai fost o surpriză plăcută pentru toţi profesorii.” Conti-nuă: Bendea Lucian – promovat…” Nu am mai auzit ce a citit, ştiudoar că au fost câţiva corigenţi şi chiar un repetent.

Anul şcolar s-a încheiat. Am coborât f ăr ă grabă în oraş. Ceasor-

nicul din turnul bisericii reformate bate cu vibraţii plăcute de douăs- prezece ori. Ceva mai încolo, pe str ăduţa din spatele impunătoruluilăcaş stau înşiraţi pe două rânduri cireşarii din Blă jeni. Aduceaucireşele în coşărci mari desăgite pe cai şi le vindeau cu felea. Nucumpăr, că nu aveam bani. Mă consolez: „Poate că au viermi”…

Pornesc spre casă. Trec de cazarmă. Trec şi de spital. Pe cerulde un albastru intens un nor leneş, str ălucitor, plutea spre Roşia. Prinfâneţe cântau f ăr ă încetare greierii, iar de pe lunci din când în când seauzea câte un bătut de coasă şi se simţea miros de fân proaspăt.

La Gura Cornii Nelu m-a chemat pe la ei. Mama lui mi-a dat un pahar cu sirop de vişine, că eram transpirat şi însetat de căldura marede afar ă.

Am mai stat la bunica la Cerbu câteva zile ca să păzesc stupii,că era în perioada roitului, apoi am plecat acasă, la Poieni, că pe„Jean” îl aşteptau vacile să le ducă la păscut…

Mi-am pus chipiul în dulap, că îl purtam numai duminica, mi-am luat iar ăşi pălăriuţa verde cu pana de gaiţă şi, toată vacanţa, hai lalucru.

Vara fiind puţină apă pe vale, şteampurile băteau obosite, mai-mai să se oprească. Mineritul trecea pe planul doi, în schimb de peste tot, de pe coastele pline de ierburi se auzea ascuţit de coasă…

16 noiembrie 2007



IOAN BEMBEA

77

CARPENUL

Pe parcursul anilor, ca în cele mai multe familii, şi noi, fra-ţii şi surorile, ne-am întâlnit periodic, ca să mai stăm de vorbă şimai ales ca să se cunoască şi să se împrietenească copiii noştri,adică verii între ei şi, mulţumim lui Dumnezeu, cu toţii am avut parte de copii sănătoşi. De cele mai multe ori reuniunile fami-liale pline de veselia copiilor aveau loc la sora mai mare, la

Zamfira şi la Dan, la casa lor de la Luna, unde fructele ţineaucât e vara de lungă începând cu că pşunele, continuând apoi cucireşele, zmeura, merele de var ă, prunele, caisele, apoi alte şialte bunătăţi până toamna, dincolo de struguri, până la gutui,nuci şi chiar alune. Dar perele cele galbene şi zemoase? Darfagurii cu miere? Ce mai, de toate bunătăţile pământului nef ăcea parte Dan; om generos, gospodar vrednic şi deosebit de priceput. Mai aveau amândoi, soţii Dan, încă o aleasă calitate;

erau peste măsur ă de ospitalieri încât la ei erai întotdeauna bine primit.Acolo la Luna pe iarba din livadă sau pe terasă ne întin-

deam la poveşti; unele erau vesele, altele, duioase aduceri-aminte despre cei care nu mai sunt printre noi.

Venind vorba de Bucium şi de vacanţele petrecute acolo,am aruncat, aşa într-o doar ă, nepoţilor o întrebare: ce amintirimai deosebite aveţi de la casa bunicilor voştri?

Contrar aşteptărilor, fiecare dintre ei avea ceva şi nu doarun ceva, ci chiar multe de spus. Fetele, mai sf ătoase, mai vorbă-reţe, îi copleşesc pe băieţi şi îşi fac loc în discuţiile noastre.Redau un episod din multe altele. Iată o amintire ce a fost şi vafi purtată peste ani de noi toţi, proaspăt relatată de una din mul-tele nepoate ale părinţilor noştri din Bucium:




78

*

În casa bunicilor de la munte mi-am petrecut multe vacan- ţ e, pe vremea când tr ăia bunica, fie iertat ă , că acum e doar oamintire.

Pe bunicul din partea mamei nu-l cunosc decât din fotografii, din două fotografii din casa bunicilor, una mare înr ămat ă al ături de bunica, pusă pe perete între geamuri în camera din

fa ţă , cea pentru oaspe ţ i. Erau tineri, la pu ţ ină vreme după că- sătorie, amândoi senini şi zâmbitori de parcă de acolo de pe

perete ar vrea să- ţ i vorbească. Într-o alt ă poză , o carte po ştal ă tot înr ămat ă , din prima camer ă , bunicul mult mai în vârst ă poart ă o păl ărie de paie şi prive şte tot timpul în ochii no ştri zâmbindu-ne pe sub musta ţ a tunsă scurt. E atât de expresivă şide insistent ă privirea lui încât de oriunde l-ai privi el se uit ă tottimpul cu pl ăcere la tine, atât doar că nu-l auzi vorbind. „Cum

s-ar bucura şi bunicu-to să ne vad ă casa plină de nepo ţ i” îmi zicea adesea bunica şi îndat ă i se umezeau ochii, apoi, ca şicum i-ar fi fost ru şine că plânge, î şi f ăcea de lucru prin cămar ă.

Avea dreptate bunica. Toat ă vara, îndat ă după ce începeavacan ţ a, casa ei aproape pustie până atunci, se umplea de ne-

po ţ i, de veselie, de râsete. Tr ăia de la o var ă la alta în a ştepta-rea copiilor şi a nepo ţ ilor. Ş i nu-i era u şor, că nu mai avea

gospod ăria de alt ădat ă. Rămasă singur ă după moartea bunicului vânduse şi boii şi

oile, nu mai îngr ăşa porc, împu ţ inase şi pă sările din curte. A pă strat doar o vacă , pe Fr ă gu ţ a, şi asta ca să aibă lapte pentru

noi şi mai ales ca să ne facă lapte de pasăre când venim în va-can ţ e. Nu mai avea cine să cosească ierburile, cine să usuce şi

să aducă fânul, îi sl ăbiser ă şi ei puterile. Acum, după cum ne spunea adesea, mai tr ăia doar pentru pl ăcerea de a ne aveavara prezen ţ i în casa ei. A ştepta cu ner ăbdare fiecare vacan ţă ,întocmai ca noi elevii. Pl ăcerea dumneaei era să ne primească cât putea mai bine. Primăvara cumpăra mul ţ i boboci de gâscă ce cre şteau repede având apă limpede şi iarbă mult ă pe valea



IOAN BEMBEA

79

din fa ţ a casei. Când soseam noi, cârdul de gâ şte albe ca lapteleera întreg dar se împu ţ inau pe mă sur ă ce treceau să pt ămânile.Când nu mai era nici o gâscă în curte era semn că s-a sfâr şitvacan ţ a.

În serile lungi de iarnă la lumina slabă a l ămpii, că acumnu mai torcea, citea şi recitea un teanc mare de scrisori trimisede bunicul, înainte de r ă zboi, pe vremea când era concentrat pe

grani ţ a cu Ungaria la Sighetul Marma ţ iei. Pe toate le pă stra. Avea şi r ă spunsul dumneaei, scrisori aduse acasă pe care buni-cul le ţ inea într-o l ădi ţă mică de lemn, l ăcuit ă şi frumos desena-

t ă. Scrisorile, şi unele şi altele, erau acum îng ălbenite de trece-rea timpului. Pentru noi, cu minte de copil, interesante eraudoar plicurile şi timbrele folosite în alte vremuri, cu chipulregelui Mihai.

Multe amintiri mă leag ă de casa bunicii, drume ţ iile prin pădure după ciuperci şi bure ţ i, câmpul cu flori, excursiile la Detunata, dormitul în şur ă pe fân, masa lung ă din curte f ăcut ă din scânduri cât pentru un întreg internat, dar povestea cu car-

penul ocupă un loc cu totul aparte între evenimentele de aici.Spuneam că bunica nu mai avea boi. Lemnele de foc deve-niser ă o problemă că la munte iernile sunt lungi, chiar şi varaîn unele seri mai trebuia aprins focul iar pentru bucăt ărie şi

pentru cuptorul de pâine încă se ardeau o groază de lemne. Pe coasta din spatele casei se g ă sea un carpen gros de tot,

bun de foc pentru o iarnă întreag ă. Mai trebuia t ăiat, spuneabunica, şi pentru că din crengile lui vântul aducea toamna o

puzderie de semin ţ e ce r ă săreau apoi anul următor prin iarbă. Numai ascu ţ i şul coasei f ăcea ca pădurea să nu coboare până jos în lunca de lâng ă drum. A şa stând lucrurile, profitând şi de prezen ţ a atâtor copii şi nepo ţ i, bunica a hot ărât să t ăiem carpenul şi să aducem lemnele în curte.

Erau prezen ţ i, cu familiile, doi băie ţ i şi doi gineri aibunicii, to ţ i bărba ţ i sănăto şi crescu ţ i la sat care, de şi devenise-r ă „domni”, ştiau folosi securea şi fier ă str ăul din anii copil ări-




80

ei. Misiunea părea aproape rezolvat ă.Tata era cel mai în vârst ă şi cu cea mai mare si recunoscu-

t ă autoritate. El a hot ărât cum trebuie procedat pentru culcareacarpenului în direc ţ ia dorit ă de noi, ca să nu cad ă dincolo îniarba vecinului. Au desf ăcut scândurile, pentru că era în gard,i-au f ăcut o crest ătur ă , „o talpă” cu toporul, iar din parteaopusă au început să-l t ăie cu joag ărul, câte doi in şi, prin rota- ţ ie pe mă sur ă ce oboseau. Trunchiul copacului fiind foarte gros, fier ă str ăul nostru cu două mânere a devenit repede prea scurt că nu mai era loc să-l împingi încolo şi încoace şi nu mai

aveau nici un spor la t ăiat. Trebuia adus un alt joag ăr. Un ve-cin ne-a împrumutat unul mai lung dar ne-a rugat, ne-a condi- ţ ionat chiar, să avem grijă de el că e proaspăt ascu ţ it, să nuajung ă cumva la cuie. „Avem noi grijă de asta, fii lini ştit” îlasigur ă unchiul.

Ajuns sus pe coast ă cu noul joag ăr continuăm lucrul. Tr ă- geau la firez din greu tot câte doi bărba ţ i dar nu prea se vedea sporul. Când obosea o echipă , alta, odihnit ă , îi lua locul. Noi

insistam dar carpenul cărpănos se împotrivea, nu se l ă sa dobo-rât cu una cu două. T ăietura nu mai înainta şi pace.Ş i hâr şi-hâr şi, hâr şi-hâr şi, tragem şi împingem, şi tragem

şi împingem la joag ăr dar abia am trecut de jumătatea trunchi-ului. De când tot t ăiem soarele f ăcuse drum lung pe bolta ceru-lui, trecuse de amiază. Ş i nu ştiu cui îi vine ideea „genial ă” să leg ăm copacul cât mai sus cu o funie lung ă şi să-l tragem, prinbalansare, până se rupe. Bună idee. Aducem de acasă o funie

lung ă din zale, se urcă unchiul în carpen şi o leag ă de trunchimai sus de jumătatea înăl ţ imii. O întindem şi tragem u şor. Co- pacul se clatină dar constat ăm că ar putea să cad ă pe noi. Nemai trebuie încă o funie ca noi să st ăm cât mai departe de co-

pac. Aducem una groasă de cânepă împletit ă de la un alt vecin,Vespazian, nume pe care nu-l mai întâlnisem decât în căr ţ ile deistorie, le înnod ăm bine şi încercăm din nou. Se clatină dar nucade. Trebuie tras mai tare, cu mai mult ă for ţă. Ne în şir ăm noi



IOAN BEMBEA

81

cu to ţ ii pe funia lung ă în josul coastei, abrupt ă de părea aproape vertical ă , şi tragem cu toat ă puterea. Arborele tot nu cade. Îlbalansăm. Vine pu ţ in spre noi dar repede ne trage pe to ţ i în

susul coastei de şi eram mul ţ i, vreo opt-zece in şi, bărba ţ i, femei şi copiii mai mări şori, ca în povestea cu ridichea mo şului. Nune l ă săm. Tragem cu toat ă puterea, ne proptim în călcâie, nel ă săm mult pe spate şi „Heeii ruup! Heeii ruup!” Ş i… se rupe,dar nu copacul ci lan ţ ul! S ă fi vă zut atunci oameni risipi ţ irostogolindu-se pe coasta abrupt ă , de parcă am fi că zut dinavion. Norocul nostru a fost că era iarba groasă şi nu ne-am

lovit prea tare, oricum nu ne-a fost prea moale la nici unul dinnoi. Era de râs dar nu prea ne venea să râdem, mai mult ne

pipăiam să vedem dacă suntem întregi. Ş i minune în toat ă legea; nici un picior şi nici măcar o mână rupt ă. Noi ne adunamcu greu de pe jos dar carpenul st ătea falnic în picioare. Totatunci şi-a pierdut Dănu ţ o şapcă , rotund ă cum se purta pevremea aceea, model „Ceau şescu”, cu partea de sus turtit ă deasupra cozorocului. S-a rostogolit la vale luând-o pu ţ in la

dreapta spre pădure. Am vă zut-o cu to ţ ii cum se rostogolea, caturti ţ a din poveste, dar nu am mai g ă sit-o niciodat ă , de şi amcăutat-o în mai multe rânduri întreaga echipă. Am căutat-ochiar şi în anul următor dar tot degeaba. O mătu şă şi-a pierdutun pantof pe care l-a g ă sit jos de tot, în luncă. O fi zburat prinaer că prin iarba deasă nu se putea rostogoli.

Fiindcă veni vorba de iarba groasă de pe coast ă , este po-trivit ă o mică paranteză , o scurt ă explica ţ ie. De fapt am avut

noroc cu acea mătu şă , ea a f ăcut să nu ne lovim, este meritul eică iarba era atât de bogat ă.Când a fugit de la liceul din Deva, după cum ne-a spus bu-

nica, şi a zis că ea nu mai merge la şcoal ă , bunicul nu a bătut-o, a şa cum se mai întâmpla în alte familii, nici măcar nu a cer-tat-o prea tare, în schimb a luat-o de mână , a dus-o la bălega-rul de la ocolul acoperit al oilor, i-a dat o sapă şi un troc şi aobligat-o să ducă toat ă balega de la oi sus pe coast ă şi să o




82

împr ăştie peste toat ă paji ştea, ca să crească mai mult ă iarbă şi să vad ă şi ea cum se lucrează „la economie”, adică în agricul-tur ă. I-a mai spus să nu încarce prea tare trocul, să pună numaicât poate duce. Ş i a cărat mătu şa la gunoi vreo două zile până a împestri ţ at aproape toat ă coasta cu gr ămă joare negre de

gunoi mărunt de oaie. De atunci cre şte a şa iarbă mare. După trei zile de „practică în agricultur ă” mătu şica noastr ă şi-a luat

geamantanul şi, cu coada între picioare, nesilit ă de nimeni a plecat înapoi la liceu.

S ă revenim însă la carpenul din poveste.

Lemn de esen ţă tare, nici vorbă să se rupă , ba mai mult s-aa şezat pe partea t ăiat ă şi a în ţ epenit joag ărul. Am reluat fier ă s-tr ăul nostru mai scurt şi iar ăşi, mai bine de un ceas de vreme,hâr şi-hâr şi!, hâr şi-hâr şi! de partea cealalt ă unde t ăiasem otalpă cu securea. Până la urmă , oricât de cărpănos, falniculcarpen a fost r ă pus, s-a culcat însă în partea opusă.

Nu ne-am bucurat. Parcă ne era mil ă de copacul trân-tit la pământ cu multe crengi frânte. Ne era chiar ru şine de

„eroismul” nostru. Cât s-a împotrivit, cât şi-a dorit şi el să tr ăiască… F ăr ă carpen locul era acum pustiu. Sus pe cer unnor alb singuratic sta neclintit şi parcă se mira de noi. P ă sărilenu vor mai poposi aici să ne încânte cu ciripitul lor, nici cuculnu- şi va mai striga numele din crengile lui viguroase. Am privitcu to ţ ii uria şul butuc şi atunci am dezlegat taina. Un cui gros şilung de vreo patru-cinci ţ oli bătut cândva în gard şi r ămas întulpina copacului, ce a crescut în grosime, a fost despicat în

două pe toat ă lungimea lui, de la cap până la vârf. Cele două jumăt ăţ i str ăluceau, una în butuc, alta în trunchiul r ă sturnat. Din ţ ii fier ă str ăului împrumutat erau acum rotunji ţ i la vârf, numai zgâriau. Nici dacă am fi folosit razele X ale lui Röentgennu am fi nimerit cuiul cu atâta precizie. Copiii au suflat rume-

gu şul de pe butucul alb şi i-au numărat cercurile. Au început să se certe, că are 75, ba 78, ba chiar 81 de cercule ţ e ro şca-te…Copacul fusese mai vârstnic decât to ţ i cei prezen ţ i şi uite că



IOAN BEMBEA

83

noi l-am doborât. Nu i-am mai l ă sat şi lui un loc sub soare. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit în gând povestea din poezia lui Labi ş ,„Moartea că prioarei”, era o potrivire. Îmi vine şi acum să

plâng ca atunci în clasă la ora de română când domnul profesor ne-a citit atât de frumos poezia.

După masa de amiază , prin clacă , la care am participat cuto ţ ii de la mic la mare, curtea casei s-a umplut de crengile şi detrunchiul gros al copacului. Conform tradi ţ iei, la sfâr şitul zileide muncă , gazda, adică bunica, î şi cinste şte cl ăca şii.

Mai trebuie să spun că bunica f ăcea temeinice preg ătiri cu

mult înainte de deschiderea „taberei”. Cum pe vremea aceea pe la sate nu se prea g ă sea bere, excep ţ ie f ăcându-se doar de Ziua minerului, bunica ştia să prepare aceast ă băutur ă după ore ţ et ă numai de dumneaei ştiut ă; bere bună , limpede, cu un

gust aparte, bogat ă în alcool. O pă stra la rece în pivni ţă în sticle de un litru înfundate cu dop nou de plut ă peste care pu-nea un tifon legat apoi cu „spegmă”, a ţă groasă de cânepă ,

sub gura sticlei ca să nu sar ă dopul prin fermenta ţ ia berii.

La cină bărba ţ ii au fost „omeni ţ i” cu Rachiu alb iar la sfâr şit,după pl ăcintele cu brânză , din care noi f ăceam „telefoane”, erabună o bere rece. Zis şi f ăcut. Pe masă se întind paharele în dreptul

fiecărui adult, noi copiii beam lapte cald muls de la Fr ă gu ţ a. Un-chiul, mai mult gazd ă decât musafir, aduce o sticl ă de bere ca să „stropească evenimentul”. Ia o forfecu ţă şi t ăie sfoara. Instantaneu,cu un pocnet puternic, dopul de plut ă zboar ă rico şând de mai multeori prin încă pere, tifonul împins de arteziană se lipe şte sus pe o

grind ă de lemn şi peste tot ploua de pe tavan cu spumă de bere.Ţ ipete stridente şi râsete necontrolate au umplut bucăt ăria. Vrând să oprească dezastrul, pune şi apasă palma pe gura sticlei. În acelmoment o rafal ă orizontal ă , circular ă , a împro şcat fe ţ ele celor de

fa ţă şi ne-a încremenit pe to ţ i. Totul a durat doar câteva secunde. După umezeala cafenie proiectat ă pe pere ţ i se puteau număra persoanele care şi câte au fost la masă în seara aceea. Se râdea culacrimi.




84

Într-un moment de r ă gaz, de mai pu ţ ină g ăl ă gie, se aude glasul pl ă pând, încărcat de curiozitate al unei nepo ţ ele: „Buni-că , dumneata cum ai bă gat atâta bere în sticl ă?” Râsetele um-

plu din nou încă perea. Povestea aceasta cu t ăiatul carpenului este doar una din

multele amintiri ale anilor copil ăriei mele din casa bunicilordar cea mai persistent ă imagine este chipul bunicii stând la

poart ă cu ochii în lacrimi în momentul plecării noastre. Parcă îi aud şi acum glasul: „S ă-mi mai scrie ţ i şi mie câte o scrisoa-re…”

După cum o spunea, parcă se temea că ne cere prea mult…

*

Povestea aceasta spusă pe un ton blând aici pe iarbă, laumbra pomilor în curtea largă a casei din Luna ia sfâr şit. Seaşterne o linişte prelungită… Gândurile noastre erau departe, lacei dragi din Buciumul de altădată.

30 august 2007



IOAN BEMBEA

85

Soţii Zamfira şi Nicolae Dan

Bucium Poieni,casa Bembea,

coasta cu carpenul, pădurea cu ciuperci,cu droaia de întâm- plări şi de amintiri




86

CADE CORTINA…

Ciudat, cât de mult îşi doresc copiii mici să mai treacă unan, să fie ceva mai mărişori, să meargă la gr ădiniţă, să devină şcolari, să ajungă oameni mari. Aşa judecă ei atunci apoi, lamaturitate, privesc în urmă cu mare părere de r ău.

Ceva asemănător sau poate identic se petrece şi mai târziuîn anii de şcoală. Pentru toţi elevii, chiar şi pentru cei foarte

dotaţi, care învaţă cu uşurinţă, pregătirea zilnică a lecţiilor esteo povar ă grea şi îndelungată, apăsătoare, stresantă, cu intenseemoţii pentru fiecare r ăspuns, pentru fiecare extemporal, teză sau examen şi ca o consecinţă, toţi care am trecut prin şcoală ne-am dorit „să se termine odată”. Asta îşi doresc elevii deacum, asta îşi vor dori şi viitoarele generaţii de şcolari, fie că sunt mici sau elevi de liceu.

Sfâr şitul fiecărui ciclu şcolar este o cădere de cortină ce

pune capăt unor lungi şi felurite secvenţe de viaţă, cu experienţeşi tr ăiri ce ne vor însoţi, ca un preţios bagaj, tot restul vieţii.Iunie 1953. În vitrina Restaurantului Detunata din centrul

oraşului era expus un mare tablou pe care scria: Absolven ţ iiŞ colii Pedagogice Abrud . În colţul din stânga sus, pe un fundalde flori alb-roz de măr, cu cifre mari, vizibile, 1952 iar în colţulopus, dreapta jos, 1953 . Tabloul executat de colegul nostru,elevul Ioan Şuşa, era conceput într-un mod cu totul original.Fotografiile elevilor şi ale profesorilor erau separate de o diago-nală, şosea în ascensiune, ce pornea de la şcoală, plasată în par-tea stângă jos spre un sat de munte din colţul opus. Avea şi unmoto, de fapt două motouri. Prima dată a apărut cu motoul:„Muncă sfânt ă şi curat ă ,/ Ideal din flori de măr/ Scris pe-uncol ţ de Detunat ă / / Ş i pe-o doag ă de ciubăr”. Conducerea şcoliinu a fost de acord cu un astfel da mesaj care „e frumos, dar nuspune nimic”, ne-a comunicat directorul. Trebuia să găsim ceva



IOAN BEMBEA

87

în consens cu vremurile pe care le tr ăiam. Şi, cum era la modă,am apelat la pedagogul sovietic Macarenco: „ Nu muncim pentrunoi, / Muncim pentru fericirea comună”. Apariţia tabloului învitrină marca un eveniment în micul or ăşel de munte.

Cursurile s-au terminat, elevii au intrat în vacanţă f ăr ă nicio festivitate. În sălile de clasă, pe coridoare şi în curtea şcolii s-aaşternut liniştea. Era parcă o linişte nefirească, cu totul neobiş-nuită în acest spaţiu. Nici clopotul mare de alamă tras de bătrâ-nul şi mustăciosul portar Vereş-Baci nu mai spărgea liniştea şinu mai marca trecerea orelor prin şcoală. Doar elevii din anul

lV, absolvenţii, se mai găseau învăţând pe rupte, risipiţi prin parcul şcolii, pe băncile ascunse de crengile copacilor sau prinlivada din spatele şcolii. Tot prin aceste locuri s-au înfiripat şimulte idile a căror amintire şi acum ne înfioar ă dar aceasta esteo cu totul altă poveste.

De pe maculatoarele f ăr ă linii, uzate, scrise cu creionul Hardtmuth 4 citeam, reciteam şi întregeam notiţele luate la lec-ţii. Manualele şcolare erau o raritate. Unele nu se editaser ă,altele nu mai ajungeau până la Abrud. Aveam o să ptămână libe-r ă pentru pregătirea examenului de diplomă. Pe reverul costu-mului gri, primit gratuit de la şcoală, purtam o panglicuţă demătase roz pe care scria: „PROMOŢIA 1953”.

Despăr ţirea a fost impresionantă. Cu ochii umezi de emoţiene-am luat r ămas bun de la profesori, cântându-le o serenadă chiar la ei în cancelarie, apoi tot aşa ne-am luat r ămas bun de latoate clasele mai mici. Am predat şi cheia şcolii reprezentanţiloranului III. Fredonam mereu cântecul de despăr ţire, de r ămas

bun. „Pe noi ne-a şteapt ă copila şii / Cu ochii lor str ălucitori / Noi suntem pentru ei vâsla şii / Ce-i vom conduce-n viitor.”

Lăsam în urmă copilăria, adolescenţa, colegele şi colegii,şcoala cu toţi profesorii ei buni şi r ăi. Spun profesori „buni” şi„r ăi” fiindcă aşa sunt văzuţi întotdeauna dascălii de către elevi.Cu trecerea anilor aprecierile noastre devin mai obiective, mă-sur ăm valorile după alte criterii.

La sfâr şitul anului şcolar, în mod cu totul neaşteptat, profe-




88

sorul nostru de limba română a lăsat 6 elevi corigenţi, din vreo21 câţi mai eram. S-a creat o situaţie tensionată, conflictuală.

Ne-a durut mult pe toţi, erau doar colegii noştri. R ămâneauf ăr ă diploma de învăţător, necalificaţi, cu salariu mult mai mic.Prea mulţi corigenţi la un singur obiect, mai ales că până atunci promovaser ă în fiecare pătrar. (Pe vremea aceea anul şcolar eraîmpăr ţit în pătrare). Am crezut atunci că profesorul şi dirigintelenostru a vrut să se r ăzbune pe noi fiindcă îi f ăcusem şi noi des-tule şicane în toţi anii de şcoală. Cineva, nu se ştia cine, a spartcu pietre geamurile de la locuinţa domnului profesor. A fost

mare tăr ă boi, anchete peste anchete, avertismente şi ameninţărică nu vom mai intra nici unul in examenul de diplomă dacă nuspunem cine este vinovat. Ancheta era condusă de directoruladjunct, „cetăţeanul” Traian Paşca. Avea această poreclă fiindcă mereu se adresa elevilor cu expresia „măi cetăţene”.

Noi nu voiam să vedem cauza reală pentru care colegiinoştri au r ămas corigenţi, deşi ştiam că acei colegi mai aveaumult de învăţat până să poată învăţa şi ei pe alţii.

Vinovaţii au fost descoperiţi fiindcă au început chiar ei să se laude cu o aşa „bravur ă”. Se pare că nu cunoşteau înţelepciu-nea proverbului românesc „ Mâ ţ a cu clopot nu prinde şoareci”.În consecinţă au r ămas f ăr ă diplomă, în afara celor corigenţiîncă trei colegi şi au fost repartizaţi în cele mai îndepărtate că-tune din raionul Câmpeni. Atât cei trei „eroi” care au spartgeamurile cât şi colegii corigenţi şi-au luat examenul de diplo-mă în anii următori, unii chiar după venirea din armată.

Un coleg şi prieten mi-a mărturisi, mult mai târziu, cu sin-

ceritate: „Abia după ce am învăţat în mod sistematic la literatur ă şi gramatică mi-am dat seama câte lucruri n-am ştiut. Nu maisunt supărat pe dl. profesor Bassarabescu, a avut dreptate. Tot elm-a trecut şi încă m-a felicitat pentru r ăspuns. Mi-a spus că se bucur ă pentru succesul meu. Nici nu-mi venea să cred.”

De la Şcoala Pedagogică din Abrud nimeni nu pleca cu diploma de învăţător f ăr ă să ştie carte.

Spuneam că în anul IV am r ămas puţini elevi în clasă. Câ-



IOAN BEMBEA

89

ţiva colegi care erau mai în vârstă au terminat cu un an maidevreme. Au f ăcut ultimul an „pe scurt” în vacanţa anului III şitot atunci au dat şi examenul de diplomă. În Munţii Apuseni prin cătune luaser ă fiinţă o mulţime de şcoli noi unde era marelipsă de învăţători. În felul acesta au intrat mai repede „în pâi-ne” Ovidiu Blag, Iosif Polhac, Vasile David, Ioan Simina, fraţiiHaţeganu, Gheoerghe Purcel şi Nectarie Mudri.

În 1952, în anul al III_lea, au fost daţi afar ă din şcoală pen-tru că „aveau origine socială nesănătoasă” Emil Anca, din clasade băieţi iar din clasa de fete consăteana şi buna mea prietenă

Silvia Jurca.Cu toate că aceştia nu au mai frecventat anul IV, au fost in-cluşi şi ei pe tabloul de absolvire, erau doar tot colegii noştri. I-am invitat şi la banchet.

Treptat, după scandalul şi ancheta cu geamurile domnului profesor de română, apele s-au liniştit, spiritele s-au calmat şiam organizat un banchet frumos de care ne amintim şi acum cu plăcere.

Eram în vara anului 1953 în „postul festivalului”. În acel an

s-a organizat la Bucureşti Festivalul Internaţional al Tineretuluişi Studenţilor. Ca să ne primim oaspeţii de peste hotare cum secuvine, cu mâncare şi băutur ă din abundenţă, să fim ospitalieri,s-au retras din comer ţ o mulţime de produse alimentare şi înspecial băuturile alcoolice. Nu am mai găsit băutur ă pentru ban-chetul nostru. Am avut însă noroc cu un coleg, cu Nicu Budadin Bistra, care ne-a adus de la ei de acasă băutura pregătită pentru nunta fratelui său. Acesta, de dragul nostru, a acceptatsă-şi amâne nunta până după festival.

La banchet a fost o armonie deplină între profesori şi elevi.Scurte toasturi de mulţumire pentru distinşii noştri dascăli, ur ăride sănătate ca să poată scoate cât mai multe alte promoţii deînvăţători pentru Ţara Moţilor. Ca r ăspuns d-l director AritonPetrescu, în numele tuturor profesorilor, „mai buni sau mai r ăi,cu spuneaţi voi, cum spun şi vor spune întotdeauna elevii”, ne-aurat drum bun, succes în pregătirea copiilor şi ne-a cerut să nufacem de ruşine Şcoala Abrudului.




90

Banchetul a avut loc în condiţii modeste, în sala de mese dela internat, dar a fost fantastic. Am dansat cu toate colegele, aminvitat şi profesoarele la dans dar mai ales am cântat mult, amcântat împreună cu profesorii. Erau şi ei emoţionaţi. Am văzutatunci profesoare care îşi ştergeau ochii şi îşi întorceau capul casă nu le vedem că plâng. Nu mai erau zeii reci din Olimp cumni se păruser ă până acum, erau şi ei oameni pământeni şi cântauîmpreună cu noi „ De-ar fi mândra-n deal la cruce”, „Cui nu-i

place dragostea”, „Liliacul sub fereastr ă freamăt ă” şi multealte cântece care ne ungeau la inimă. Unii colegi îşi ţineau prie-

tenele de mână, discret, sub poala lungă a feţei de masă trasă peste genunchi.Mulţumirea băieţilor a fost împlinită şi de participarea la

banchet a colegilor corigenţi. Petrecerea s-a încheiat a doua zidupă ce se ridicase destul de sus soarele. Profesorii plecaser ă iarnoi cântam, sfidând realitatea, „Ş i-alt ădat ă , şi-alt ădat ă o s-o

facem şi mai şi mai lat ă…”, ştiam doar că banchetul de absolvi-re este unic, irepetabil.

În toţi anii de şcoală pedagogică am avut parte de profesori

cu o foarte bună pregătire de specialitate, dar şi pedagogi desă-vâr şiţi. Aveau o autoritate incontestabilă, fiind în acelaşi timpfoarte apropiaţi de elevi. Obiectele de studiu predate de ei ni se păreau atractive, frumoase şi foarte accesibile, fiindcă aşa ştiauei să le facă.

Prof. Simion Hăr ăguş întregea lecţiile de geografie cu lec-turi geografice care ne captivau în aşa măsur ă încât ne părea r ăucă sună clopoţelul şi se termină ora. Primăvara îşi ţinea lecţiileafar ă pe iarbă în livada şcolii. Pentru noi nimic nu putea fi maifrumos.

Profesorul de ed. fizică Aurel Bogdan era de o hărnicieexemplar ă. La orele lui din primul până în ultimul minut eramconectaţi la efort fizic, în creştere la început şi în descreşterespre final. Fiecare lecţie era temeinic pregătită, întocmai ca olecţie model. Ne-a creat convingerea că prin mişcare şi sportvom fi mai sănătoşi şi vom tr ăi mai mult. Organiza mereu com- petiţii sportive de masă, cu participarea tuturor elevilor pentru



IOAN BEMBEA

91

trecerea normelor F.G.M.A.(Fii Gata pentru Muncă şi Apărare)şi G.M.A. (Gata pentru Muncă şi Apărare).

De o mare corectitudine, competenţă profesională şi măies-trie pedagogică au dat dovadă profesorii noştri Corneliu Peter,Maria Breharu-Raţiu, Alexandru Raţiu, Ilie Moşicu, Dr. OvidiuIoaniţoaia, Lucia Olteanu–Puia şi mulţi alţii. De toţi ne aducemcu drag aminte, ei fac parte din tezaurul amintirilor noastre.

Dar să revin. Suntem în perioada de pregătire pentru exa-men. Era spre sear ă. Obosiţi după multe ore de învăţat ieşim încurtea şcolii împreună cu Dan Scrob şi Nicu Jurca. Brazii din

parc îşi întindeau umbra peste întreaga curte. Era r ăcoare şiodihnitor. Ne puneam reciproc întrebări, repetam materia par-cursă la metodica predării nu ştiu cărui obiect. În plimbareanoastr ă dăm peste instrumentele necesare unui joc de ţ urcă. Lao aşa ocazie nu stăm pe gânduri şi, mai în glumă, mai în serios,ne apucăm de jucat. Îndată dă peste noi directorul şcolii.

„Ce faceţi, băieţi? Nu vă e ruşine? Peste o să ptămână voisunteţi învăţători şi aveţi minte de copii. Mai gândiţi-vă la ce v-am spus.” Şi f ăr ă alte vorbe se întoarce în şcoală.

Atunci ne-a fost cu adevărat ruşine de ce am f ăcut şi numaiaşa mustraţi de dl. director Ariton Petrescu ne-am despăr ţit decopilărie. Nu se cuvenea să ne mai jucăm nu că nu ne-ar fi plăcut.

După o să ptămână, după promovarea examenului am deve-nit „maturi”, eram doar învăţători cu diplomă. Visul nostru şi al părinţilor noştri s-a împlinit. Aveam o meserie şi încă una demare prestigiu. Nu era puţin lucru să fii învăţător într-un sat, să te respecte şi chiar să te salute oamenii.

De facultate nici vorbă. Atât părinţii cât şi noi eram bucu-roşi că am ajuns până aici. Privind în urmă îmi dau seama că ceidin generaţia noastr ă care proveneau din familii de oamenisimpli nici nu îndr ăzneau să pretindă prea mult, să aibă aspiraţiiînalte. Colega noastr ă Maria Botar – Rus, din Roşia Montană,îmi mărturisea într-o scrisoare că părinţii ei aveau ca dorinţă pentru fiica lor să o ştie „domnişoara de la poştă”. Nu aspirau lamai mult. Nu au cutezat să creadă că va deveni o foarte aprecia-tă profesoar ă la un liceu cu prestigiu din Bucureşti.




92

Fiind mare lipsă de învăţători, în învăţământul superioraveau acces numai 20% din absolvenţii şcolilor pedagogice,evident la cerere şi în ordinea mediilor. Din clasa de băieţi auurmat Facultatea de Istorie din Cluj doi discipoli ai eminentului profesor de istorie Ilie Moşicu, colegii Emil Jurca şi NicolaeJurca. Se f ăceau derogări la ieşirea din învăţământ pentru învă-ţământul agronomic pe care l-a urmat Briciu Gheorghe, originardin Mihoeşti şi pentru limba rusă la Facultatea „Maxim Gorki”din Bucureşti, la care nu s-a dus nimeni. Câteva zile la rând atot stat de mine prof. Gherasim Ieremia să mă lămurească să

merg la rusă dar eu nu şi nu. Privind în urmă nu regret hotărâreamea de atunci, deşi ar fi putut schimba în bine traiectoria vieţiimele. Era la acea vreme o stare de spirit antirusească generali-zată chiar dacă toţi elevii aveam carnet şi eram membriARLUS, adică eram prieteni ai Uniunii Sovietice.

Orgoliul de tânăr nu tocmai copt la minte mi-a mai jucat ofestă. În armată la aviaţie la Craiova după câteva ore de pregăti-re la matematică şi fizică, cu un ofiţer, mi s-a propus să merg la

Academia Militar ă Tehnică şi să devin inginer de aviaţie şi ofi-ţer. Şeful meu Ing. Cpt. Constantin Gabroveanu, proaspăt ab-solvent al Academiei, m-a îndemnat cu insistenţă să nu dau cu piciorul unei astfel de ocazii. Eu iar ăşi nu şi nu, că doar n-o să tr ăiesc toată viaţa primind ordine. Prea târziu am ajuns la înţe-lepciunea că de fapt în orice funcţie te găseşti tot primeşti ordi-ne şi dispoziţii până peste cap, depinde însă la ce nivel.

Timp de patru ani mă împăcasem cu ideea că voi fi învăţă-tor şi îmi era greu să accept o altă profesie iar ca statut social,raportat la părinţii mei, era un salt considerabil. Mă atr ăgeairezistibil munca de dascăl. E atât de plăcut să lucrezi cu copiifrumoşi, veseli şi mai ales dornici de a şti cât mai multe. Îmif ăcusem prea multe idealuri în această privinţă şi de aceea îmivenea greu să abandonez toate visurile mele. Lecţiile ţinute laŞcoala de Aplicaţie sub îndrumarea distinsei învăţătoare AdelaSturza s-au bucurat de multă apreciere. Abia acum mă gândescşi îmi pun întrebarea dacă lecţiile ţinute de mine au fost cumva



IOAN BEMBEA

93

atât de reuşite sau d-na. învăţătoare cu mult tact ne f ăcea să îndr ăgim profesia de învăţător prin încurajare. Mie mi-au fostîntotdeauna foarte dragi elevii, iar ei simt acest lucru de la pri-ma lecţie şi îţi devin parteneri cu adevărat sinceri şi devotaţi.

Nu pot depăna amintirile mai departe f ăr ă a mă opri măcar pentru câteva rânduri asupra aceleia care ne-a introdus în „arta predării”, regretata învăţătoare Adela Sturza, o doamnă distinsă,zveltă, cu ochi verzi, mai mult blondă decât şatenă. Era de oautoritate înnăscută atât pentru elevii ei din clasa de aplicaţie câtşi pentru elevii practicanţi. Avea o for ţă a mimicii cum rar se

întâlneşte. Dintr-o singur ă privire f ăcea linişte în clasă f ăr ă să seîncrunte vreodată sau să ţipe la şcolari. Mereu bine dispusă,dinamică, se plimba printre bănci şi controla munca elevilor pecaiete, împăr ţea laude până şi celor mai neajutoraţi copii. Îimângâia pe cap şi îi încuraja mereu: „Aşa da, frumos, bravo,corect” Nu avea niciodată „oi negre” în clasă pe care să le certemereu. Cultiva încrederea că se poate şi mai bine. Ce spunea„tovar ăşa” era lege pentru copii. În pauze îşi conducea eleviispre ieşire iar ei se înghesuiau să o prindă de mână. Îşi iubea

copiii întocmai ca o cloşcă ce îşi ocroteşte puii.Pentru elevii practicanţi din anii II şi III ţinea lecţii model,demonstrative, pe care apoi şi le autoanaliza explicând de ce a procedat într-un fel sau altul. Ne cerea şi nouă părerea desprelecţie, despre clasă, ce credem că s-ar mai fi putut face. Întreagaactivitate era condusă de profesorul de pedagogie şi psihologieCorneliu Peter şi el o mare personalitate. Când analiza lecţiileţinute de noi, d-a Adela scotea întotdeauna în evidenţă păr ţile pozitive. Despre greşeli sau omisiuni vorbea cu delicateţe, cu

grija de a nu ne jigni, deşi era foarte exigentă în evaluarea lecţii-lor. Ne adresa câte un zâmbet de încurajare iar imaginaţia noas-tr ă de adolescenţi o lua razna de tot…

Mereu senină şi plină de energie, f ăcea parte din corul ora-şului iar în cadrul formaţiei de teatru era o adevărată vedetă fiind mereu aplaudată la scenă deschisă pentru interpretareaunor replici savuroase.

Dar să revin la ale noastre.




94

Examenul de diplomă a început cu lucrarea scrisă la limbaşi literatura română. Subiectul la literatur ă, cum nu se putea maifrumos, Folclorul – sursă de inspira ţ ie în poezia lui Mihai Emi-nescu. A urmat apoi lucrarea scrisă la matematică, o problemă de geometrie şi câteva exerciţii de aritmetică, nu foarte compli-cate.

Mai multe emoţii la examenele orale, până tragi biletul. Ne-au examinat profesorii noştri, oameni de treabă şi îngăduitori. Numai preşedintele de comisie era str ăin, unu Vâlcu de la regi-unea Cluj. Notele erau de la l la 5. De trecere fiind 3, 4 şi 5.

După ce am văzut lista cu rezultatele de la examen, bucu-roşi că am reuşit cu toţii (cei acceptaţi la examen, adică 12 din21), ne-am împr ăştiat pe la casele noastre de prin Apuseni, undene aşteptau părinţii căci începuse vremea coasei.

Şcoala noastr ă dragă a ieşit din decor, peste ea a căzut cor-tina…

Epilog

Au trecut anii. Şcoala aceea frumoasă de pe deal, mândriade altădată a oraşului, mândria noastr ă că eram elevii ei, esteacum păr ăsită şi în prag de a se ruina. Făr ă geamuri şi f ăr ă uşistă acolo sus, priveşte cu demnitate şi cu reproş Abrudul şi numai înţelege nimic. Mai are totuşi o mângâiere: din an în anvechile promoţii de absolvenţi, în semn de mare dragoste şi deadânc respect îşi dau aici locul de întâlnire în amintirea unoralte vremi. Şi mai are o satisfacţie; Normaliştii de la Abrud auscris despre ea multe pagini frumoase şi emoţionante poezii.

Şcoala aceasta, Sorbona Abrudului, ar avea multe de spus,de povestit. Îşi aminteşte de fiecare dintre noi:

Dar peste tot coboar ă lent cortina…



IOAN BEMBEA

95

DASCĂL LA SCĂRIŞOARA

În vara aceea am fost cu gândul tot la repartiţie, eram ne-r ă bdător să aflu unde voi fi repartizat, unde voi primi post.

La începutul lui august toţi colegii şi colegele de la Abrudne-am prezentat la Secţia de Învăţământ a Sfatului Popular Ra-ional Câmpeni unde ni s-au dat Deciziile de repartizare în învă-ţământ, începând cu data de 10 august l953. Mare agitaţie. Ne

întrebam unii pe alţii unde am primit post: la Arieşeni, la Albac,la Vidra, la Bistra, Mogoş, Sălciua, Scărişoara, Gârda etc. etc.În localităţile mai bune Abrud, Câmpeni, Bucium, Roşia, Căr- piniş nu erau posturi vacante. Pe deciziile fiecăruia dintre noi pelângă denumirea comunei mai era menţionat şi numele satuluisau al cătunului unde se găsea şcoala la care urma să lucr ăm. Euam primit post de învăţător-director la Scărişoara, satulPucălăţeşti, sat ce şi-a schimbat mai târziu numele în Runc.

Urma să aflu că era o şcoală cu două posturi, pentru 72 de elevi, pe un post fiind repartizată o absolventă a Şcolii Pedagogice dinCluj, viitoarea mea colegă Suzi,

Nu fusesem niciodată la Scărişoara, porneam spre o lumenecunoscută. Să nu te prezinţi la post era ceva de neconceput,aproape iraţional, nu se practica aşa ceva, să refuzi un loc demuncă.

La data stabilită, în l0 august, am pornit spre Scărişoara. De

acasă, din Poieni, până la Abrud am mers cu o remorcă ce ducea buşteni lungi de brad, nu în cabină cu şoferul ci afar ă sus întrecabină şi buşteni. De la Abrud la Câmpeni era tren la ore fixe,

Mocăni ţ a, întotdeauna ticsită de călători. Din Câmpeni am avutnorocul să găsesc un camion şi de sus din ladă, stând în picioareîn spatele cabinei am urmărit cu nesaţ tot alte şi alte privelişti,una mai frumoasă sau mai sălbatică decât alta. Între Albac şiScărişoara drumul este să pat în stâncă. În partea stângă Arieşul




96

curge gr ă bit şi limpede lovind cu putere când ici, când acolo, pereţii nepăsători de piatr ă. Pădurea de brad şi molid coboar ă până în vadul râului. În schimb în partea dreaptă muntele estestâncos, cu puţină vegetaţie dar viaţa este prezentă peste tot. Înfiecare cr ă pătur ă de stâncă îşi duce existenţa un smoc de iarbă sau un br ăduţ pipernicit. Tulbur ătoare asemănare cu viaţa oa-menilor. Şi casele se găsesc agăţate, întocmai ca vegetaţia, pe ocât de mică buză de munte unde se găsesc condiţii minime deviaţă. Sunt risipite peste tot. Poate că numai aici în văgăunilemunţilor şi pe plaiurile înalte şi-au găsit românii noştri adă post

şi linişte în vremurile îndepărtate.„Aici e Scărişoara”, îmi spune un tovar ăş de drum.Când se opreşte camionul un nor gros de praf vine din urmă

peste noi. Coborâm pe unde putem, prin spate, pe la roată. Dămfiecare câte 5 lei şoferului apoi ne scutur ăm de praf. Camionulîşi continuă drumul spre şantierul de la minele de uraniu dinGârda.

Un bărbat cu pălărie verde, tovar ăşul de drum, îmi arată

unde e şcoala. Nu era greu de găsit. Loc strâmt, între munţi, pelângă biserică, şcoală şi primărie în centrul comunei mai eraudoar câteva case. Era spre sear ă. Directorul Paşca Horaţiu eraacasă, adică la şcoală că acolo locuia. Mi-a cerut Decizia denumire pe post, mi-a strâns mâna cu afecţiune, mi-a ar ătat că se bucur ă de venirea mea apoi m-a condus la casa unui morar, laŞendrea, cerându-i să mă găzduiască o noapte. Gazdele m-au poftit la masă cu ei şi m-au ospătat cu mămăligă cu lapte şi cu

brânză, un meniu atât de cunoscut în Apuseni. Am dormit înşur ă pe fân, camera lor de oaspeţi.A doua zi după ce mulţumesc frumos mor ăriţei pentru găz-

duire, (morarul nu mai era acasă), plec iar la şcoală. Bagajaveam doar un rucsac cu mâncare pentru două-trei zile şi câtevalucruri de primă necesitate. Soseşte îndată la şcoală, venind dincasa de peste drum, din casa parohială, fata popii, FloricaSăndulescu, învăţătoarea de la Runc ce urma să mă conducă la



IOAN BEMBEA

97

viitoarea mea şcoală. Ea reuşise să se transfere la şcoala de cen-tru iar acum mergeam împreună să îndeplinim formalităţile de predare-primire. Şcoala din Runc luase fiinţă cu un an în urmă,în septembrie l952, iar domnişoara Florica a fost prima învăţă-toare pe acele meleaguri de la începutul lumii. Era o fată foartefrumoasă, senină şi mereu veselă. Păr negru, ten alb, bust plinuţ,atr ăgător. Îi f ăcea curte medicul din comună, Teodorescu.

Am urcat amândoi muntele abrupt din spatele bisericiivreme de mai bine de o or ă suflând din greu în ciuda tinereţiinoastre. Peste tot fâneţe înconjurate de păduri de fag şi brad.

Mai sus aproape de plai în liniştea muntelui r ăsunau armoniosde peste tot clopotele de la oi şi de la vite ce se găseau la păscutîn grija copiilor. Satul încă nu se ivise dar trebuia să fie aproapecăci se auzea lătrat de câini şi cântece de cocoşi.

După ce ieşim din pădure ajungem pe un platou larg iar înfaţă se deschide o privelişte cu totul nouă, panorama întreguluicătun. Grupuri de câte trei-patru case r ăspândite pe o mare în-tindere până sub poala pădurii din depărtare. Pe lângă garduri se

găseau mulţi pruni şi cireşi. Gr ădini în pantă cultivate cu cartofi.Din loc în loc se vedea câte un mic lan verde, de secar ă sauovăz. Drumul nostru se termină perpendicular în alt drum de carce vine pe o culme de munte tocmai de la Ştiuleţi şi ducea departe până sus la Călineasa. La intersecţia drumurilor adică încentrul satului Runc era doar o cruce de piatr ă învechită de vân-turi şi ploi dar nici o casă.

Şcoala funcţiona într-o locuinţă particular ă nu departe de

„centru” lângă un izvor. Satul era mereu însorit fiind aşezat peversantul sudic al muntelui şi avea în faţă, destul de aproape, priveliştea măreaţă a vârfului Munţilor Bihor. Aici sus abiaacum, în luna august, era vremea cireşelor. Cireşe mărunte,aproape numai sâmburi. Şi prunele erau mici, uneori nu maiapucau să se coacă, îngheţau verzi pe crengile îndoite de povararodului. Satul avea o înf ăţişare plăcută, liniştitoare, numai fâne-ţe prin poieni umbrite.




98

„Uite, acolo e şcoala”, mă aduce la realitate colega şi predecesoara mea Florica.

Îmi arată o casă obişnuită din lemn cu pereţii exteriori că p-tuşiţi cu şindrilă ca să protejeze bârnele de ploi şi ză padă. Aveao firmă roşie pe care scria cu alb:

MINISTERUL ÎNV ĂŢĂ MÂNTULUIŞ coala Elementar ă cu clasele I-IV,

Com. Scări şoara,Satul Pucăl ăţ e şti

Am intrat în şcoală. O sală de clasă de 4 x 5 m, alături o

cămar ă de 2 x 4 m, viitoarea mea locuinţă, şi un coridor închis până sus cu scânduri bătute vertical. Pe jos peste tot duşumea descândur ă curată, de un alb gălbui specific lemnului de brad fre-cat cu perie de r ădăcină şi cu leşie de cenuşă. Varul proaspăt de pe pereţi şi leşia din duşumele r ăspândeau un miros plăcut decur ăţenie. În sala de clasă opt bănci pentru câte trei elevi, f ăcutede săteni, aşezate pe două rânduri, mai era o măsuţă de brad cu picioarele în formă de X, un scaun şi o tablă de lemn cu trei picioare, f ăcută tot de părinţii copiilor.

Am întocmit apoi procesul verbal de predare – primire a tu-turor obiectelor de inventar ale şcolii. În afara celor enumeratedeja am mai adăugat două cataloage, un jurnal de clasă, un re-gistru matricol, alte două cataloage pentru alfabetizarea adulţi-lor şi cam atât. Ba, era să uit, aveam şi o hartă fizică a Republi-cii Populare Române. Întregul document s-a întins pe mai puţinde o pagină. Tot atunci am fost prezentat de fosta învăţătoareunor localnici părinţi ai copiilor. L-am cunoscut pe baciul Ghe-

orghe proprietarul casei în care funcţiona şcoala şi în acelaşitimp îngrijitorul şcolii (retribuit cu doar 25 de lei lunar). Foarte prietenos, mi-a promis că-mi pregăteşte cămara pentru locuinţă,o tencuieşte la interior şi taie un geam în perete. A reuşit să facă o camer ă dr ăguţă atât doar că nu a mai tencuit şi peretele din-spre sala de clasă; au r ămas doar bârnele unse cu var fiindcă „deacolo nu vine frig” cum s-a justificat el. Până pe la sfâr şitul luioctombrie am dormit într-un pat în sala de clasă.



IOAN BEMBEA

99

Într-o zi umblând prin sat pentru a face recensământul copi-ilor, cum casele erau foarte rare, pe câmp, într-o gr ădină, o fe-meie îşi să pa cartofii. Era aproape de drum. O salut.

„Bună ziua”.Femeia se ridică îndreptându-şi cu greu şalele şi mă priveş-

te curioasă. Sprijinită în sapă îmi r ăspunde la salut:„Ziua bună şi Doamne ajută!” apoi îşi pune mâna streaşină

la frunte ca să mă vadă mai bine şi mă întreabă: „Da’ tu, băiete,a cui eşti? că nu te cunosc.”

„Apoi eu nu-s de pe-aici, nu aveţi de unde să mă cunoaşteţi.

Sunt învăţător aici la şcoală.”„Aşa? O! Să mă ier ţi, domnişorule, m-am gândit eu că poa-

te nu eşti de pe aici, că nu te-am mai văzut. No, bine ai venit încatun la noi. D-ţi place aici?”

„Îmi place. E un sat frumos, cu oameni primitori şi priete-noşi.”

Până aici la Scărişoara nu-mi mai spusese nimeni domni- şor, dar să mă întrebe, ca pe un copil, al cui sunt, era prea de tot.

De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, eram un copilandru.Au urmat consf ătuirile cadrelor didactice la Abrud. Era oadevărată sărbătoare. Se întâlnea toată dăscălimea din raion.Şeful Secţiei de Învăţământ, prof. Ioan Marcu, timp de pestedouă ore a prezentat Darea de seamă asupra activităţii din învă-ţământ din anul şcolar 1952 – 1953. Documentul cuprindea omulţime de date statistice de mare interes pentru mine: numărulunităţilor şcolare, gr ădiniţe, şcoli primare, şcoli cu clasele I-VII,

licee, şcoli profesionale, apoi numărul elevilor, al învăţătorilor, profesorilor, maiştrilor etc. etc. Elevi înscrişi, şcolarizaţi, pro-movaţi, repetenţi. Urmau apoi aprecieri referitoare la calitateaactivităţii didactice pe baza constatărilor f ăcute de inspectoriişcolari prin asistenţe la lecţii precum şi ca rezultat al Dărilor de

seamă statistice întocmite de directorii de şcoli la sfâr şitul fie-cărui trimestru şi la sfâr şit de an şcolar. Trebuie să recunosc şiacum că recompensele şi pedepsele morale prin citarea unor




100

nume în Raportul de la consf ătuiri era o metodă foarte eficientă de disciplinare a personalului didactic. Mai apăreau şi situaţiihazlii, cu adânci semnificaţii. Era dat un exemplu, negativ, deînvăţător din comuna Vidra care la o lecţie de aritmetică la clasaîntâi, la învăţarea scăderii a dat elevilor spre raţionament şirezolvare următoarea problemă: „Un gospodar are 5 oi. Pe 2 oile mănâncă lupul iar 2 oi a trebuit să le dea cotă. Cu câte oi amai r ămas gospodarul nostru ?” Întreaga sală a Cinematografu-lui din Abrud unde se desf ăşurau consf ătuirile s-a umplut de unzumzet vesel. Toţi zâmbeam şi ne abţineam cu greu ca să nu

râdem zgomotos, eram doar în perioada acelor apăsătoare cote pentru plata despăgubirilor de r ăzboi către marea noastr ă „prie-tenă” de la r ăsărit.

Deşi nu era o noutate pentru nimeni, s-a atras atenţia tutu-ror cadrelor didactice că bătaia în şcoală este interzisă cu desă-vâr şire. Făr ă a nominaliza pe cineva, se menţiona în raport că „această metodă de tristă amintire încă se mai practică în uneleşcoli de cadre didactice str ăine de ştiinţa pedagogiei.” Nu e

puţin acest lucru. Bătaia brutală practicată de unii învăţători i-adeterminat pe mulţi copii să abandoneze şcoala. Amintirile despre şcoală ale multor persoane vârstnice sunt legate în primulrând de bătaia primită pe vremea când erau elevi.

Consf ătuirile durau două zile şi se terminau de fiecare dată cu o petrecere, masă comună gratuită, adică egală cu valoareadiurnei, urmată de dans până dimineaţa la restaurantul Detunata. Majoritatea cadrelor didactice, atât învăţătorii cât şi profesorii,

eram foarte tineri şi necăsătoriţi de aceea aşteptam cu ner ă bdareconsf ătuirile mai ales pentru partea finală. În acea vreme preşe-dintele sindicatului din învăţământ era Augustin Iancu, originardin Bucium Poieni, fost elev de frunte al Şcolii Pedagogice dinAbrud. Cânta foarte bine la vioar ă, acordeon şi pian. A devenitmai târziu un apreciat profesor de muzică. El se ocupa de organi-zarea consf ătuirilor. Bravo lui, că tare ne plăceau! Tot el tr ăgeasforile şi pe la repartizări. La şcolile cu două posturi de învăţător,



IOAN BEMBEA

101

şi erau foarte multe din acestea, erau repartizaţi aproape cu regu-laritate un băiat şi o fată. Situaţia se finaliza în multe cazuri princăsătorii reuşite sau prin prietenii de o viaţă. De multe ori nouafamilie de învăţători s-a stabilit în acel sat r ămânând acolo până la bătrâneţe. În astfel de situaţii oamenii din sat erau bucuroşi că nu li se mai schimbă în fiecare an învăţătorii.

Am aşteptat cu ner ă bdare şi emoţie deschiderea anului şco-lar. Sala de clasă mirosea încă a var proaspăt. Pe tablă colegamea a scris cu cretă colorată Bine a ţ i venit la şcoal ă , dragi co-

pii! Pe peretele din spatele băncilor erau înşirate portretele mari

ale membrilor Comitetului Central al Partidului MuncitorescRomân, înr ămate cu hârtie roşie creponată f ăcută ca o dantelă,ele cuprindeau tot peretele: Gheorghe Ghiorghiu-Dej, ChivuStoica, Alexandru Dr ăghici, Emil Bodnăraş, Gheorghe Apostol,Ion Gheorghe–Maurer, Alexandru Moghioroş in total vreo şapteinşi.

Pentru deschiderea şcolii mi-am pregătit un mic discurs ceurma să-l adresez părinţilor şi copiilor. Era o zi splendidă de

început de toamnă. Pe cerul de un albastru intens se mişca alenecâte un nor mângâiat de razele calde ale soarelui. Pe pajişteatunsă cu coasa din curtea şcolii aşteptam sosirea copiilor. Eramdoar noi doi, cei doi tineri învăţători, un băiat şi o fată, îmbr ă-caţi cu cele mai bune haine.

Nu aveam ceas nici eu şi nici colega mea, cu atât mai puţinşcoala, dar după soare trecuse de ora nouă şi încă nu venise niciun elev şi nici un părinte. Am mai aşteptat.

La deschidere, în prima zi de şcoală au fost prezenţi doarcinci copii din peste şaptezeci şi nici un părinte. Dezamăgiretotală.

Cu puţini câţi au fost am ţinut şcoală până către amiază.Am stat de vorbă cu ei, i-am întrebat pe fiecare cum îi cheamă,am strigat catalogul, am întrebat câte ceva despre cei absenţi, dece or fi lipsind. Le-am citit o poveste, colega mea i-a învăţat uncântec, ne-am jucat în curte pe iarbă. Copiii îndată au devenit




102

lipicioşi, tandri. În cerc la joacă se înghesuiau să stea lângă noisă ne prindă de mână. Le-am promis că a doua zi va fi şi maifrumos dacă fiecare dintre ei va mai aduce la şcoală un copil sauchiar doi-trei.

„Teoria ca teoria, dar practica te omoar ă.” În toţi anii deşcoală am învăţat la pedagogie, metodică şi practică pedagogică o mulţime de lucruri dar despre asigurarea frecvenţei elevilor laşcoală nu ni s-a spus nici un cuvânt, iar aici aceasta era proble-ma cea mai dificilă, problema cheie.

Am pornit prin sat după copii. Părinţii ne spuneau cu seni-

nătate că pe aici nu se ţine şcoală numai de prin noiembrie,după ce se adună tot de pe câmp, până atunci copiii stau la vite,că aşa a fost şi pe vremea când mergeau la şcoala din centru.

Nu ne-am dat bătuţi. În discuţiile cu părinţii sau cu bunicii,că mai mult ei erau acasă, le-am creat o motivaţie temeinică înlegătur ă cu viitorul copiilor, cu şansele lor de a deveni oameniînvăţaţi sau cu meserii bănoase.

Treptat-treptat s-a umplut de elevi sala de clasă atât dimi-

neaţa cât şi după-masa. Nu veneau de departe fiindcă în aproapetoate cătunele din apropiere, la Negeşti, Lespezea, Costeşti şiŞtiuleţi, erau acum şcoli. Mai de departe de la extremităţilesatului veneau Popa Paşc, Creţ Teodor, din partea cealaltă NanVirgil şi fraţii Borteş. Maria Costea a lui Foitaş venea cel maide departe, de sus de tot, aproape de vârful muntelui unde nucreşteau decât afinele şi brazii. La ei ningea toamna prima dată.

Toţi copiii purtau opincuţe şi haine ţesute şi confecţionate

în casă, din lână şi din cânepă. Hăinuţele erau însă întotdeaunafoarte curate şi lucrate cu mult gust. Pe rochiţele sau cămăşuţelefetiţelor se găsea întotdeauna o floricică sau o altă cusătur ă încare se îmbinau armonios modele şi culori dintre cele mai atrac-tive. Erau sănătoşi, roşii la faţă şi unul mai frumos ca altul. Fe-tele purtau cozi lungi, legate şi prelungite cu „prime” (panglici)viu colorate. Iarna purtau ciorapi groşi croşetaţi din lână, lungidoar până sub genunchi iar de chiloţei nici vorbă. Când ză pada



IOAN BEMBEA

103

era groasă aceasta se lipea de picioarele fetiţelor şi numai însala de clasă o cur ăţau cu mâinile ude şi reci ca gheaţa. Pe vre-mea aceea fetele nu purtau pantaloni dar din cauza gerului sau atroienelor nu lipseau niciodată de la şcoală.

În iarna anului 1953 – 1954 a viscolit şi a nins mult de tot.Aveam radio cu galenă si am aflat că în Bucureşti şi în multealte păr ţi s-au închis şcolile din cauza gerului şi a ză pezii, aiciînsă toţi copiii veneau la şcoală deşi ză pada depăşea prin multelocuri talia unui adult. Băieţii se trânteau prin ză padă şi păreaumai fericiţi ca oricând.

În anii anteriori când nu era şcoală aici sus la Pucălăţeşti,copiii coborau la şcoala din centru. Toamna mergeau târziu,numai de prin octombrie sau noiembrie, apoi iarna venea de-vreme şi nu mai puteau str ă bate atâta amar de drum prin omăt,r ămâneau în urmă cu învăţătura şi abandonau şcoala. Sporeamereu numărul analfabeţilor.

„Aici la Scărişoara – ne-a spus directorul şcolii de centru,Horaţiu Paşca, – până la Reforma Învăţământului din 1948 a

fost o singur ă şcoală cu două posturi de învăţător şi două săli declasă. Uneori, când frecvenţa era bună, dascălul lucra într-osingur ă sală şi cu câte 60-70 de elevi. Nu aveau toţi loc în bănci,mai stăteau şi buburuz jos pe lângă pereţi. De bună seamă că învăţătorul se bucura când îi mai lipseau din copii”. Acum erauşcoli în toate cătunele, 9 şcoli din care două cu clasele I-VII şizeci de cadre didactice, e adevărat însă că destul de multe neca-lificate, totuşi absolvenţi de liceu. Pătrundea lumina ştiinţei de

carte şi în Ţara Moţilor.La sfâr şitul clasei a IV-a elevii susţineau un examen de ab-solvire la limba română şi la matematică. Şcoala noastr ă de laPucălăţeşti-Runc era arondată pentru examen la şcoala din Negeşti. Tot acolo mai veneau şi elevii de la Sfoartea. Existenţaacestor examene îi determina pe învăţători să se str ăduiască să-şi pregătească elevii cât mai bine ca să nu se facă în primul rândei de ruşine, fiindcă rezultatele se analizau atât la nivelul comu-




104

nei cât şi la nivel raional. În funcţie de rezultate se mai acordauşi premii sau chiar sancţiuni.

Începând cu clasa a IV a se preda obligatoriu limba rusă.Abia atunci am învăţat eu limba rusă, când a trebuit să o predau,nu la şcoală cu domnii profesori Harea sau Ieremia. Primelelecţii erau de vocabular şi începeau cu şto eto?. Treceam maiapoi la Na şa rodina ca spre sfâr şitul clasei să se ajungă la

Krasnaia şapo şka adică Scufi ţ a ro şie. Alfabetul rus îl învăţaucopiii destul de repede. La şcoală ne soseau să ptămânal ziare şireviste pentru copii, mai mult ruseşti decât româneşti.

Pionierskaia pravda (Adevărul pionierilor) venea în vreo cincisau zece exemplare. Tot gratuit veneau revistele Lumini ţ a, Arici

Pogonici şi Urzica. Nu ştiu cine le plătea.Au început apoi să sosească colete mari cu căr ţi pentru bi-

blioteca şcolii. Erau multe căr ţi din colecţia „Clasici ai literatu-rii române” dar şi din „Clasici ai literaturii universale”. În pri-mul colet am primit vol. I din Dic ţ ionarul limbii române litera-re, A-C. În numai doi ani biblioteca a ajuns la sute de volume,

cele mai multe din Biblioteca pentru to ţ i.În fiecare an am avut inspecţii la clasă efectuate de inspec-torii raionali. La prima mea inspecţie a venit inspectorul IoanMarcu, chiar şeful Secţiei de Învăţământ. A verificat câţi elevisunt înscrişi, câţi sunt prezenţi, a controlat cataloagele, îl intere-sau notele şi absenţele. S-a ar ătat foarte mulţumit. La fel demulţumit a fost şi de lecţiile la care a asistat.

Prin copii am dat alarma în sat că avem inspecţie. Seara s-a

umplut sala de clasă cu adulţi la cursurile de alfabetizare. Im- presia a fost mai mult decât favorabilă. Şi colega mea a ţinutlecţii „excelente” cum le-a caracterizat „tovar ăşul” inspector.

Fiind sear ă şi destul de târziu, d-l inspector şef nu mai aveaunde să plece şi s-a culcat la mine. În camera mea tencuită doar pe trei pereţi aveam pat „cu tras” aşa că am încă put amândoi în pat. Am mâncat bine de cină. O fetiţă, crescută de buniciiBorteş, s-a întors seara la şcoală şi mi-a dat discret „o dărabă”



IOAN BEMBEA

105

de slănină afumată trimisă de bunicul ei ştiind că am oaspeţi.Pentru mine a fost o minune Dumnezeiască. Am f ăcut o mămă-ligă galbenă ca aurul, am mâncat-o cu lapte şi apoi cu o „ratotă”din şase ouă cu felii crestate de slănină pr ă jită. Până am pregătiteu cina, musafirul meu a stat cu căştile la urechi şi asculta radi-oul cu galenă. Se minuna de tot ce a găsit aici la Runc. Mi-aspus că nu e peste tot aşa.

Dimineaţa l-am servit cu cafea cu lapte şi cu slănină afuma-tă. Pe vremea aceea era o cafea de cicoare şi malţ în cutii decarton pe care scria Enrilo, o pastă maro amăruie care se dizol-

va în laptele fierbinte. Venind vorba de această cafea îmi amin-tesc că intr-o zi nu am mai avut absolut nimic de mâncare şi,ajuns în situaţia limită, am mâncat câteva bucăţele de pastă deaceasta învechită şi uscată după care am băut apă. Îmi era ruşinesă împrumut mâncare de la oameni.

După ce ne-a felicitat pe amândoi dascălii, inspectorul a plecat trecând muntele spre Mătişeşti, sat din comuna Arada.Acolo trebuia să facă şi o anchetă. Cu oarecare reţinere mi-a

spus că un tânăr învăţător de prin Oltenia a încălcat „morala proletar ă”. S-a încurcat cu o fată frumoasă din sat, a lăsat-ogravidă dar nu vrea să o ia de nevastă.

În anul următor ne-a venit în inspecţie, în cadrul unei bri-găzi numeroase, Augustin Iancu, om cu mare prestigiu profesi-onal, lipsit de aroganţă, modest şi foarte delicat. Deşi era in-spector se purta cu învăţătorii ca un adevărat coleg. La clasele aIII-a şi a IV-a s-au dat lucr ări de control cu subiect unic la toate

şcolile. Notele obţinute de elevii de la Runc ne-au onorat pe ceidoi tineri dascăli. Drept recompensă am primit câte un biletgratuit de odihnă, de 12 zile la Borsec. Şi după primul an demuncă am primit un bilet de odihnă la Sinaia. Totul era gratuit,inclusiv transportul, cu Foaie de drum.




106

Cursurile de alfabetizare

Deşi era o povar ă grea, şcolarizarea adulţilor mi s-a părutun lucru deosebit, o desprindere de un trecut întunecat, un lucrufoarte necesar şi chiar urgent. Eram şi obligaţi să ţinem searacursuri de alfabetizare. Veneau mulţi. În sala de clasă se vedear ău de la o singur ă lampă cu petrol. Unii „şcolari” nu aveau nicicăr ţi nici caiete, mai scriau pe tablă dar tot învăţau câte ceva.Cum ei călătoreau mult cu căruţele spre Huedin, ca să-şi vândă ciuberele, îi puneam să scrie pe tablă cu litere mari de tipar, sausă citească numele unor localităţi prin care treceau: BELIŞ,CĂLATA, HUEDIN, CĂLĂŢELE etc etc. Se amuzau ca după adevărate descoperiri. Unii se mai şi f ăceau că nu ştiu citi sau că se încurcă, producând ilaritate. Nu mă supărau glumele lor.

Aici la Scărişoara oamenii aveau puţine oi. Prin luna mai,în perioada când se tundeau oile, femeile cele mai sărace por-neau la cer şit de lână prin localităţile mai bogate, cu mai multeoi, şi cereau de la fiecare casă o mână de lână. Această îndelet-

nicire se numea a lână. Adică la cer şit de lână. De aici, dacă întrebam despre un tânăr cursant de ce lipseşte de la şcoală în-dată se găsea cineva să-mi spună că „a mers a lână” cu sensulcă a mers la fete. Râdeau cursanţii, râdeam şi eu.

Îmi cereau să-şi pună la urechi căştile de la radioul cu gale-nă şi se minunau, nu le venea să creadă că se aude ceva. Cei maimulţi erau tineri necăsătoriţi. Era şi un prilej de a se întâlni bă-ieţi cu fete. La sfâr şitul lecţiilor le citeam câte o poveste sau din

poeziile lui Coş buc. Plecau spre casă veseli şi gălăgioşi. Neştiinţa de carte mi s-a părut întotdeauna egală cu o in-firmitate iar aici la Runc în vârful muntelui atât copiii cât şiadulţii erau ageri la minte, prindeau repede şi învăţau uşor. Erao plăcere să lucrezi cu ei. Eu le cumpăram de la cooperativa dincentru caiete şi creioane iar ei neavând bani să mi le plătească îmi aduceau lapte sau ouă, nu r ămâneau niciodată datori. Îmiamintesc şi acum, după atâta amar de vreme, de bunii mei elevi



IOAN BEMBEA

107

de atunci, de Matiş Eugenia, de R ădac Nicolae. Mai învăţaufoarte bine toţi copiii proveniţi din familiile Ivan, Pleşa, Junc, Nan., Trânc, Popa etc. etc.

Întâlnirea cu dracu

O întâmplare are însă un loc aparte în amintirile mele dinacei ani. Acolo la şcoala din Pucălăţeşti m-am întâlnit cu dracu.

Îndată după începerea şcolii, într-o zi mai spre sear ă cândmă întorceam de prin sat, că mergeam zilnic pe capul oamenilorsă-şi trimită copiii la şcoală, mă întâmpină o femeie, mai mult bătrână decât tânăr ă dar foarte vioaie şi mai ales bună de gur ă.Îi dau bună-ziua încă de la distanţă. Îmi r ăspunde la salut şi cumne găseam pe o cărare îngustă în loc să se dea puţin la o parte casă putem trece amândoi mă opreşte:

– Doar ă nu sunteţi domnişorul nostu învaţător? – Ba da, chiar aşa, îi r ăspund. – Şi vă place aicea la noi la munte? – Îmi place. Satul e frumos, copiii de la şcoală tare cuminţi

şi harnici, învaţă bine, însă lipsesc prea mulţi de la şcoală. – Ar veni ei da’ nu-i lasă parinţii, n-are cine să păzească

jitele până-s ei la şcoală, îmi explică femeia. – Destul de r ău. Ar trebui să ţină mai mult la copii decât la vite.Femeia nu ţine seama de remarca mea, se gândea cu totul

în altă parte şi mă întreabă: – Nu te supăra că te întreb, dar dumneata la cine stai aici ? – Nu stau la nimeni, stau la şcoală.

– Chiar în şcoală? – Da, în şcoală, până termină de tencuit cămara pe care oface camer ă de locuit pentru mine. Am un pat în sala de clasă.

– Şi dormi în şcoală? – Da. N-am unde în altă parte.Era de prisos să-i spun că în tot satul numai „şuşterul”

(pantofarul) Ivan avea două camere iar la el se instalase colegamea domnişoara învăţătoare Suzi. Cunoştea ea satul mai bine




108

decât mine. Locuinţele erau formate dintr-o singur ă camer ă mare cu multe paturi. Tot acolo era instalat, când era frig, scaunul decioplit doage pentru ciubere.

–Chiar ai dormit în şcoală sau numai glumeşti cu mine? – Da, chiar acolo dorm. Dar de ce mă întrebi? – Şi nu ţi-o spus nimeni? Mă întreabă ea părând foarte mirată. – Ce să-mi spună? – Şi nu ştii nimic? – Ba ştiu eu multe dar nu ştiu la ce te referi dumneata.Şi din vorbă în vorbă începe să-mi spună că tare se mir ă că nu

mi-a spus nimeni că în şcoală umblă dracii. Că tot satul ştie. Doar deaceea stă pânul casei, Gheorghe, cu familia nu mai pot sta acolo că toată noaptea umblă dracii prin pod şi pe sub casă, îi scoală din somnaşa gălăgie fac. Eu încep să râd, râd din ce în ce mai tare. Femeia seuită la mine mirată, îşi face cruce, pune mâna pe umărul meu ca să mă aducă la realitate, la realitatea ei.

– La vreme nu crezi ce îţi spun – îmi zice ea nedumerită. – Cine mai crede acum în draci şi strigoi, îi r ăspund eu cu o altă

întrebare.Şi ca să mă convingă îmi spune de unde i se trag toate aceste ponoase lui Gheorghe, de nu mai poate folosi casa. La un joc, după ce tinerii s-au îmbătat, s-a încins bătaie mare care s-a lăsat şi cu unmort. Vinovatul principal a fost Gheorghe care a f ăcut doi ani deînchisoare. Soţia lui nu a mai putut locui în casa lor de frica dracilor,s-a mutat la Rafila, la soacr ă-sa, cu copiii după ea.

Nu cunoşteam aceste lucruri, dar am crezut povestea cu bătaia

şi cu închisoarea. Îmi spusese ceva Valeria, că vorbeam zilnic cu ea,f ăcea cur ăţenie în şcoală, cum că Gheorghe a fost plecat de acasă iarea r ămasă singur ă nu a mai putut r ăzbi cu munca la câmp, cu treicopii mici şi cu vitele din ogradă şi de aceea s-a mutat să stea cusoacr ă-sa. Povestea cu dracii era însă prea de tot.

Dar femeia insistă. Îmi spune că o cheamă Ana, că i se spuneAna lui Neag, că ea nu minte, că ar putea chiar să nu-mi spună, că doar nu-i treaba ei, dar dacă tot sunt singur pe aici s-a gândit să-mi



IOAN BEMBEA

109

facă un bine, aşa numai ca să ştiu şi eu. Nu uită să-mi mai spună încă o dată că tot satul ştie de dracii din şcoală şi că unii aşteaptă să aflecum mă vor fugări dracii de acolo în toiul nopţii.

Nană Ană, îi spun, mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar povesteacu dracii eu n-o cred. Nu au ei treabă cu mine, merg la cine nu te-aştepţi.

Ne despăr ţim. Eu mă îndrept spre şcoală nepăsător şi totuşi pu-ţin neliniştit de discuţia avută cu Ana lui Neag. Soarele era aproapede vârfurile ascuţite ale brazilor ce formau orizontul dincolo de careurma să apună. Se aude iar ăşi un ţipăt de cocori. Zburau jos de tot,

încât li se vedeau picioarele lungi portocalii şi capul gros ca un vârfde săgeată îndreptat spre miazăzi. Se anunţă o noapte senină cu brumă groasă.

Ajuns acasă îmi pregătesc cina. Fierb nişte lapte şi îl torn fierbinte peste pâinea uscată tăiată felii. Aprind lampa, îmi pregătesclecţiile pentru a doua zi şi mă culc liniştit. Nu adorm. Îmi vine iar ăşiîn minte discuţia cu Ana lui Neag. Nu mi-e teamă dar simt că mă cuprinde o ciudată nelinişte. Gândurile mă poartă peste tot. Pe geamse vede conturul muntelui Biharia. Dincolo de munte la şantierul deuraniu de la Avram Iancu şi Băiţa lucrează tata cu Sabin, fratelemeu.

Dincoace la poalele Bihariei, la Gârda, alt şantier, alte galeriiîndreptate spre acelaşi zăcământ.

Se văd becurile aprinse, au lumină electrică. Mâine trebuie să cobor la centru să cumpăr de la cooperativă rechizite pentru copii. Nu pot face lecţii cu ei f ăr ă caiete, creioane…

Bate ceva în perete. Tresar. Se mai aude o dată. Ascult cu aten-

ţie. Da, se repetă, iar bate cineva în perete. Ridic capul de pe pernă.Prin faţa geamului se vede spre lumina cerului trecând ceva, o umbr ă ca o minge. Umbra loveşte uşor geamul şi cade. Aşa se jucaucopiii cu mingi uşoare din păr de vită lovind peretele. Mă prind fio-rii. Totuşi drac nu poate fi, vrea cineva să mă sperie.

Mă scol tiptil, mă duc până la sobă, iau toporul de lângă lemne-le de foc, mă aşez alături de geam şi pândesc afar ă mai mult cu coa-da ochiului. Parcă am mai auzit şi în alte nopţi zgomotul ăsta.




110

Oare de ce nu mi-am dat seama? Simt că mi se ridică părul pecap. Mă încurajez singur; nu e nici un drac, vrea cineva să mă sperie.Dar dacă totuşi Ana lui Neag a avut dreptate ? Câte lucruri nu ştieomul. Nu se poate. Am studiat Bazele Darwinismului, apariţia şievoluţia vieţii pe pământ. Superstiţiile sunt o consecinţă a ignoranţei.Fel şi fel de gânduri îmi treceau cu repeziciune prin cap. Convingeri-le mele de până acum încep să se clatine ca o balanţă. Ba e drac, banu e drac.

Iar apare o umbr ă la celalalt geam. Strâng în mână coada topo-rului. Stau pe gânduri. În fantome nu poţi lovi cu securea, sunt doar

iluzii, dracul nu se lasă lovit. Oare e un drac sau sunt mai mulţi? Pareunul singur; loveşte rar peretele.

Umbra apare din nou la geam. Avea aripi. Suflu uşurat. Era unliliac care zbura pe lângă şcoală şi din când în când atingea pereţii probabil căutând muşte sau alte insecte. Am prins curaj, dar nu atâtcât să deschid fereastra. Privesc afar ă prin geam. Dr ăcuşorul meu sevedea destul de clar, se depărta, dispărea, apoi reapărea brusc venind până în peretele de lemn de care se izbea puţin încercând parcă să se

prindă. M-am culcat liniştit. „Dr ăcuşorul” a mai venit şi în alte seridar nu m-au mai trecut fiorii, începuse să-mi fie drag, îmi ţinea companie în atâta singur ătate.

După această întâmplare mi-am dat seama că aş fi putut să mă mai sperii de multe ori. Şcoala era construită pe un teren în pantă iarîn partea de jos nu avea zid, existau doar câteva puncte de sprijin penişte bucăţi mari de piatr ă. Pe sub casă era gol. Pe acolo se mai adă- posteau de ploaie câte un câine sau câte o pisică. Le simţeam prezen-

ţa sub duşumea dar consideram că e un lucru firesc şi nu-mi eradeloc teamă.De multe lucruri îmi aduc cu drag aminte.

În ziua de salariu, aproape numai duminica, coboram cu toţiide prin cătune şi era un plăcut prilej de a ne întâlni la şcoala de cen-tru. După ce luam banii treceam pe la cooperativă să ne luăm raţia def ăină, 7,5 kg lunar şi raţia de zahăr, parcă 0,5 kg. Mai cumpăram



IOAN BEMBEA

111

câte ceva; rechizite pentru copii, petrol, câte o sticlă de lampă, feştilă tot pentru lampă, marmeladă de fructe cu 5 lei kg şi cam atât. Nici cu banii nu stăteam prea bine dar nici un prea aveai ce să cumperi. Neîntorceam iar ăşi la şcoală în cancelarie şi era mare sărbătoare. Cân-tam, spuneam glume dar mai ales râdeam din te miri ce. Învăţătoare-le cântau foarte frumos. În repertoriul nostru îşi aveau locul rezervatcântecele „Mărioar ă de la munte”, „Var ă, var ă, primăvar ă”, „Sara pedeal”, „Cui nu-i place dragostea” şi multe altele. Toţi eram tineri şinecăsătoriţi în afar ă de soţii Olaru, Dorina şi Vlase învăţători la Ştiu-leţi dar şi ei aveau în jur de 25 de ani. Cei mai mulţi eram absolvenţi

de la Abrud. Nicu Albu, colegul meu de clasă, era director, după plecarea lui Horaţiu Paşca la şcoala din Câmpeni–Gar ă. A plecatapoi şi Nicu în armată iar funcţia de director a fost preluată pentrumulţi, mulţi ani de Simion Cozma, originar şi el din Bucium Poieni,venit din armată după îndeplinirea stagiului militar. A fost şi el elevla Abrud, coleg cu Niculiţă Macavei de la Muntari şi cu Gusti Iancu,fratele colegei noastre Otilia Iancu din Poieni. Învăţau foarte bine şierau prezenţi în toate serbările şcolare.

Elevii de la internatul Scolii Pedagogice parcă s-au împăr ţit pe grupe şi s-au mutat în diferite comune din Apuseni, aproapetoţi ne cunoşteam de la şcoală. Cei din Scărişoara eram prieteni,formam o adevărată echipă. Nu ştiam ce e aceea invidie sauduşmănie. Îmi amintesc de aproape toţi colegii de atunci, deGraţiela Ţandr ău şi Sabina Paşca -ele locuiau la morarulŞendrea unde mai f ăceam câte o petrecere– de mărunţica blondă Ştefania Vădan ce locuia împreună cu o olteancă la Forcoşiţa.

Mai eram colegi cu Silvia Ciornei, profesoar ă de limba română,Sandu Florea, profesor de matematică, Aurica Bara apoi LucianBendea şi Gh. Purcel, învăţători la Negeşti, Remus Floca laSfoartea, Gliniastei de la Galaţi şi Rusănescu din Oltenia învăţă-tori la Lespezea, Candrea Viorel şi Marioara Borteş la Lăzeştietc. Pe Marioara Purcaru, o olteancă brunetă şi foarte frumoasă,am reîntâlnit-o la Craiova la Biblioteca Judeţeană. Eram militarîn termen şi am mers să-mi iau căr ţi de citit şi dau peste ea. A




112

fost o mare bucurie reciprocă. S-a confirmat încă o dată cât demică e lumea.

Momentele plăcute treceau parcă prea repede Spre sear ă ne lu-ăm în spate rucsacul greu de cumpăr ături şi ne întoarcem sus pe plaiuri la casele noastre cu dorinţa de a trece cât mai repede încă olună sau o să ptămână, căci găseam câte un pretext ca să ne întâlnimmai des.

Întotdeauna mi-a fost dragă natura, dar aici la Runc parcă seîntrece în frumuseţe, ofer ă în permanenţă un adevărat spectacol.

Fiecare anotimp este plăcut, dar toamna şi iarna au o frumuseţe şi omăreţie aparte. Coloritul pădurii de fag şi de alte foioase după cecade bruma prezintă nuanţe şi pete de culoare dintre cele mai neaş-teptate. Un alt fel de tablou dar la fel de impresionant ofer ă iarna cu pădurea de brad troienită. Sunt plăceri şi bucurii de care nu mulţioameni au parte.

Priveam adesea de aici de sus drumul alb în serpentine ce urcă din comuna Horea şi trece muntele spre Huedin şi îl asociam cu

cântecul, şlagăr pe vremea aceea, „C ăr ăruie care sui în vârf de mun-te”. Şi radioul cu galenă a fost o mare descoperire, aşa gândeamatunci, aşa cred şi acum.

Uneori obosit de urcatul muntelui cu rucsacul greu în spate, pedrumuri noroioase şi abrupte, îmi doream să ajung la o şcoală delângă şosea. Mi-ar fi plăcut măcar şcoala din Rogoz, un mic sătuleţ ascuns sub poala pădurii. Aproape că nu avea case. Copiii veneau laşcoală pe căr ări ascunse prin pădure, de pe nişte coaste. Şcoala se

găsea la marginea şoselei, între Săcătura şi Albac. Mi-o doreamfiindcă era lângă drum.Mai târziu după ce am ajuns să lucrez la oraş am considerat că

pentru mine a fost o şansă de a tr ăi şi munci doi ani într-o localitateatât de frumoasă unde natura îşi etalează întreaga măreţie. Şi ca să se bucure şi alţii de asemenea frumuseţi, în mai mulţi ani la rând amdus elevii mei din Turda în tabăr ă la internatul din Scărişoara, amurcat de fiecare dată la Runc şi la Gheţar. De aici de la Runc, deşi



IOAN BEMBEA

113

muntele continua, privind în jur aveai impresia că te găseşti pe aco- perişul Apusenilor, toţi munţii se vedeau de sus în jos, le vedeaicreştetul.

Dacă intri în „contact” cu Apusenii te „contaminezi” pentru totrestul vieţii. Vei purta mereu în toată fiinţa ta imaginea şi farmeculacestor locuri întocmai cum por ţi în suflet amintirea şi dragostea pentru părinţi sau pentru locurile natale.

De aici de sus de la Runc priveam zilnic peste culmile munţilorspre miazăzi până departe dincolo de Abrud. Ultimul munte, care sedesluşea cu greu, părea a fi Vulcoiul cel plin de aur de la Bucium şi

Corabia, la limita orizontului. Undeva acolo jos între mulţimea cul-milor împădurite se ascundea or ăşelul şi şcoala de care mă leagă atâtea şi atâtea amintiri.

Ne-am întâlnit în Abrudul nostru drag cu regularitate din zeceîn zece ani, iar uneori şi mai des, chiar la cinci ani. Şi din treaptă întreaptă am reuşit să prindem, cei mai mulţi dintre noi, întâlnireaaproape istorică de 50 de ani de la absolvire.

A îmbătrânit şi şcoala noastr ă atât de dragă. Mândria de altădată a oraşului, f ăr ă geamuri şi cu pereţii cr ă paţi, este păr ăsită şi în pragde ruină. Măreaţă şi demnă, la întâlnirile noastre ne priveşte cu triste-ţe dar şi cu fală. Are motivele ei …

Privind în urmă constatăm că venim dintr-o altă lume. Aproapenimic nu mai e cum a fost. Suntem martorii unor transformări pecare nici măcar nu le-am visat. Generaţia noastr ă a avut şansa, unică până în prezent, de a tr ăi pe viu şi de a contribui la cel mai spectacu-

los şi uimitor salt cunoscut de omenire în domeniul ştiinţei şi tehni-cii. În acelaşi timp însă ne despăr ţim de un trecut care, mai repedesau mai târziu, va fi acoperit de negura uitării.

Să fim iertaţi de îndr ăzneală, dar noi consider ăm amintirilenoastre ca pe nişte valoroase şi unice piese de muzeu. Şi chiar dacă viaţa are acum alt ritm impus de telefon, computer şi internet, este benefic să aruncăm din când în când câte o privire în trecut, nu dealta, dar ca să ştim de unde venim... să ne cunoaştem trecutul.




114

Epilog

Poate că multe din relatările mele au un caracter prea personalde aceea mă opresc aici şi chiar îmi cer iertare. Consider totuşi că faptele prezentate sunt reprezentative pentru întreaga mea generaţie,sunt câteva pete de culoare pentru o anumită epocă. Mă simt totuşidator să mai dau câteva explicaţii fiindcă se cuvine ca fiecare poves-tire să aibă şi un sfâr şit.

Am plecat de la Scărişoara în armată la Craiova. Şcoala dinPucălăţeşti a r ămas f ăr ă nici un învăţător. Eu am plecat în noiembriedar colega mea Susana s-a transferat în satul său natal, Călata din păr ţile Huedinului, încă din timpul vacanţei de var ă.

M-am despăr ţit cu ochii în lacrimi de copiii noştri cei isteţi.Şcoala s-a redeschis abia după vreo trei să ptămâni. Cu greu s-a găsitun nou învăţător, un băiat din sat cu numai şapte clase. O fi f ăcut şiel cât a putut şi cât s-a priceput.

Devenit director la o şcoală mare din Turda, după 15 ani ammers din nou la Scărişoara în excursie cu elevii. Şcoala din centru

funcţiona deja într-o clădire nouă, modernă, cu multe săli de clasă.Pentru elevii de la ciclul II se construise un internat cu locuri pentrutoţi copiii de la şcolile de prin cătune. Absolut toţi aveau bursă deşcolarizare, adică internatul şi masa erau gratuite. Nici la ciclul gim-nazial, după cum îmi spunea prof. Simion Cozma, directorul şcolii,nu mai existau elevi neşcolarizaţi. Deci toţi tinerii promovau cel puţin opt clase, dar aproape toţi îşi continuau pregătirea în licee sauşcoli profesionale.

În vechea şcoală de la centru de comună era acum căminul cul-tural şi cinematograful. Se introdusese curentul electric, iar de laCâmpeni şi de la Băiţa-Bihor începuse asfaltarea şoselei.

Cu elevii şi cu câţiva colegi din Turda după mine am urcat laPucălăţeştiul de atunci, la Runcul de azi, ca să le ar ăt şcoala unde amfost eu învăţător. Ajunsese şi aici curentul electric. Stâlpii alergau parcă haotic, nu în linie dreaptă, ci de la un grup de case la altul.

Era în vacanţa de var ă. În sala de clasă mai erau doar cinci



IOAN BEMBEA

115

bănci, vechile bănci pentru câte trei copii. Am aflat că mai erau doarvreo opt sau zece elevi la şcoală. Multe case nu mai erau locuite.Oamenii plecaser ă la câmpie şi spre oraşe.

M-a întâmpinat cu mare bucurie Ana, sora lui Gheorghe, proprietarul casei în care funcţiona şcoala. Se căsătorise, avea trei copiifrumoşi. Urma să plece şi ea cu copiii la soţul ei ce îşi găsise delucru la oraş. Au primit şi un apartament dar blocul nu era încă fini-sat şi nici dat în folosinţă.

„Îmi pare bine că ne întâlnim ca să îmi cer iertare…” îmi spuneAna. Am r ămas nedumerit.

Pe vremea când eram aici învăţător Ana venea la mine ca să-iscriu, cu litere frumoase, adresa pe plicul cu scrisoare pentru iubitulei din armată. Între ei au apărut ceva neînţelegeri, cum că ea ar fiîntârziat prea mult seara la joc. Intrigată de unde o fi aflat prietenul eiaceste lucruri m-a bănuit pe mine fiindcă eu îi ştiam adresa. Mi-amamintit de discuţia de atunci. Evident, nu aveam nici un amestec înaceastă poveste. Am plecat apoi şi eu la armată şi am uitat cu totulde Ana şi de bănuiala ei. Acum era căsătorită cu prietenul ei de

atunci din armată. Lucrurile s-au clarificat şi iată, după atâta amar devreme se simte vinovată şi îşi cere iertare. Mai rar se întâlneşte un-deva atâta sensibilitate şi bun simţ. Făr ă să ţină seama de împotrivi-rea noastr ă, (eram cu soţia, cu mulţi elevi şi cu alţi colegi dinTurda), a fiert în grabă câteva ouă ca să ne servească cu ceva.

Pe la multe case numai bătrâni, păreau uitaţi acolo de ceitineri care plecaser ă pe la oraşe. Nu era aşa. Nu voiau ei să ple-ce fiindcă „pomul bătrân, dacă-l muţi, nu mai prinde r ădăcini”,

cum spuneau ei.Se schimbau vremurile de la o zi la alta. Şi se schimbau în bine. S-a ajuns până acolo încât toţi tinerii f ăceau şcoală, pri-meau un loc de muncă, pe măsura calificării, apoi primeau gra-tuit o locuinţă iar chiria era aproape numai simbolică.

Departe de mine gândul de a nega unele avantaje ale vre-murilor actuale, dar nu e puţin lucru să aibă toţi tinerii un loc demuncă, să se simtă demni şi utili societăţii. Cei certaţi cu legea




116

sau cu morala tot mai bine erau educaţi acolo la locul de muncă,mustraţi şi ocărâţi de colegi, de şeful de echipă sau de maistrudecât să stea şi să revină în închisori pline până peste măsur ă dedeţinuţi. În vremurile acelea „criminale” nimeni nu se droga, nuexistau copii prin canale şi nimeni nu căuta hrană prin containe-rele sau pubelele de gunoi.

Tinerilor de azi, aflaţi în derivă, nimeni nu le mai întinde omână de ajutor. Prea mulţi pleacă aiurea în lume unde nu ştiuce-i aşteaptă. Mult prea mulţi oameni tr ăiesc umilinţa de a sesimţi inutili, pe când alţii, intrând în politică, fac averi fabuloase

din banul public şi din avuţia naţională.Deşi acum e la modă, eu nu pot huli acele vremuri pe care

le-am tr ăit de la un capăt la altul şi pentru care am lucrat cutoată convingerea ca învăţător şi profesor. Mi-aş tr ăda părinţii şi pe toţi cei mulţi asemenea lor.

Turda, 2006



IOAN BEMBEA

117

CRÂMPEIE DIN ANII DE ŞCOALĂ

Din mulţimea întâmplărilor pe care le tr ăieşte fiecare om pe parcursul anilor, unele ne revin mai des în atenţie, altele mult mairar. Cele petrecute în anii copilăriei r ămân mereu vii şi clare înmemoria noastr ă, pe câtă vreme uităm lucruri şi chiar evenimenteimportante petrecute recent.

Gustul dulce al amintirilor îl simţim pe deplin atunci când le

împărtăşim şi altora, dacă au curiozitatea, bunăvoinţa sau r ă bdareade a ne asculta.

Trop! Trop!

Pe parcursul anilor m-am văzut adesea bătând drumul de laBucium spre şcoala din Abrud în ghetele grele cu talpă de lemn protejată de două potcoave, una lată în faţă pe toată lungimea tăl- pii, alta la toc. Talpa ghetei, groasă de tot ca la saboţi, era din lemn

moale de salcie ca să fie uşoar ă şi mai puţin dur ă la mers. De atâtadrum lemnul se scobise între potcoave. Talpa ferecată cu uriaşa potcoavă era curbată, aşa că după ce porneam, paşii veneau de lasine ca un fel de leagăn, mai greu era să mă opresc. Când ajun-geam pe pavajul de bazalt din Abrud tropotul bocancilor mei seauzea până departe în liniştea dimineţilor: tronc! tronc!; tronc!tronc! Tot mereu se deschidea câte un geam şi apărea câte o cu-coană în cămaşa de noapte curioasă să vadă ce se întâmplă pe stra-

dă. Îmi era ruşine şi de aceea mergeam cât puteam pe por ţiunea cu pământ dintre pavaj şi trotuar, pe rigolă, ca să nu mi se audă paşii.Când ne potriveam câte 3 – 4 şcolari cu ghete de lemn, că maiveneau şi de pe la Corna, parcă trecea o herghelie de cai pe stradă.

Dacă se întâmpla cumva să întârzii la şcoală era un adevăratdezastru. Sala noastr ă de clasă nu era aproape de intrare, era tocmaila capătul celălalt al coridorului iar ghetele mele cu potcoave demetal pe pardoseala de mozaic a coridorului f ăceau un zgomot




118

sinistru, se mai şi multiplica prin rezonanţă şi ecou: Trroop!Trroop! Încercam să mă opresc dar când porneam, iar Trroop!Trroop! Toţi profesorii deschideau uşile de la sălile de clasă să vadă ce se petrece pe coridor. Când mă vedeau zâmbeau şi le în-chideau la loc. Numai domnul profesor Ion Leheneanu cu umoru-icaracteristic mi-a zis: „Mergi, mă, pe vârfuri!” Cum adică să mergi pe vârfuri cu ghete ca ale mele? Ştiam că vorbeşte în batjocur ă.Într-o astfel de situaţie nu prea îţi venea la îndemână să intri maitârziu în clasă. La gr ămadă nu mai puteau fi separate tropotele; totaşa şi în pauze.

La Gura Cornii era un pantofar, Toni. El f ăcea ghete dar nu-mai cu materialul clientului. Piele aveam. Tăiase tata un viţel şi adus pielea la un tă băcar care a şi vopsit-o cu coajă de nucă, marodeschis. Talpă nu se găsea, fusese folosită de armată în timpulr ăzboiului şi îngropată cu ostaşi cu tot prin Caucaz şi pe la CotulDonului. Acolo a r ămas şi un unchi al meu, fratele mamei, pe careîl tot plângea Bunica. Şi lipsa de talpă a dus la apariţia unor noimeseriaşi, t ălparii. Ei îşi vindeau marfa, perechile de tălpi, pe nu-

mere, de acasă sau chiar la şatre. Şi cu cele două lemne dădeai fugala pantofar care te încălţa pentru multă vreme, dar trebuia să treci şi pe la potcovar…

Experiment pedagogic

Se spune că potcoava aduce noroc. Eu am avut parte mai multde potcoave, decât de noroc.

Iată cum a dat într-o zi „norocul” peste mine:

Era prin 1948, după unificarea bisericii greco-catolice cu bise-rica ortodoxă. La istorie ne-a venit ca profesor un fost preot de laBucium Şasa care a refuzat să treacă la ortodocşi, Popa Iepure. Numai sub acest nume îl ştiam toţi elevii, îl chema Iepure dar Popai se zicea fiindcă fusese preot, adică popă. Încă nu ne cunoştea.Într-o zi de luni, la o or ă de istorie, după ce intr ă în clasă întreabă:„Care dintre voi e Ioan B.?” Eu mă ridic în picioare, stăteam în prima bancă. Vine la mine şi jap! jap! îmi fulger ă două palme. Eu



IOAN BEMBEA

119

încep să plâng. Cu nedumerire dar şi cu teamă îl întreb ce am f ăcut(eram un copil liniştit şi foarte ascultător) şi îi mai spun că ştiulecţia, că am învăţat-o. În clasă s-a aşternut o linişte de mormânt.Toţi colegii, miraţi, îl priveau întrebător pe domnul profesor. Aces-ta îşi motivează bătaia: „M-am întâlnit cu tată-to şi mi-a spus să facom din tine. Să ştii ce vei păţi dacă nu vei învăţa cumva, că după cevii cu lecţia neînvăţată degeaba te mai bat, că tot n-o ştii.”

Era şi acesta un punct de vedere, pedeapsa preventivă. O fifost un experiment pedagogic! Oricum tata nu m-a bătut şi nicimăcar nu m-a bruscat vreodată. Vorbise cu domnul profesor că se

cunoşteau bine, aşa ca să-mi asigure un pic de protecţie, iar eu amfost doar „beneficiarul” acelei bunăvoinţe.

Ca puii de vrabie

Într-o vreme, în perioada gimnaziului, elevii fiind slab nutriţi,de două sau de trei ori pe să ptămână, în pauza mare primeam câteo lingur ă cu ulei de peşte. Stăteam la rând pe toată lungimea cori-dorului de jos şi când ajungeam la oala cu ulei căscam gura întoc-

mai ca puii de vrabie. Toţi înghiţeam uleiul din aceeaşi lingur ă. Acest cadou venit din str ăinătate a fost de scurtă durată.

Tata lui OvidiuCând aveam sala de clasă jos la parter, uneori în pauză, un co-

leg, Ovidiu, mă chema cu el sus la etaj, „Hai cu mine, să-l văd petata.” Îl însoţeam. La capătul coridorului spre sala profesorală segăsea un tablou de absolvire, „Absolvenţii Şcolii Normale de Bă-

ieţi Andrei Ş aguna Abrud – promoţia 1934-1935”. Mai avea tată doar în fotografie; murise pe front, la Odesa în 1942. „Ce bine-i detine că ai tată” îmi zicea, nu cu invidie, ci ca o constatare. Nu mă gândisem niciodată la acest avantaj al meu, că am tată în viaţă, iarobservaţia lui Ovidiu m-a neliniştit. Brusc mi-a venit în minte că tata e artificier în mină, profesie foarte riscantă, cu multe accidentemortale… Numai prin comparaţie devenim conştienţi că avemmulte-multe motive de mulţumire şi chiar de fericire.




120

Pe al doilea rând din partea dreaptă a tabloului era fotografiacăutată de colegul meu. Tatăl lui avea un păr bogat, ondulat tipEminescu, purta cravată, bărbat impunător cu o privire senină ce te priveşte zâmbind în orice parte te găseşti.

Cu degetul ar ătător întins spre tablou Ovidiu îmi arată încă vreo nouă învăţători care „au murit luptând eroic pe front pentruRege şi Ţar ă” după cum era scris pe anunţul primit acasă de soţiisau de părinţi. Aproape că nu mai avea cine să participe la întâlniri-le colegiale aniversare. Din 21 de absolvenţi 10 căzuser ă pe front,iar din cei în viaţă, aproape sigur, mai erau şi invalizi.

Mesajele, „Moto”-urile, de pe tablouri exprimau starea de spirit avremii. Îmi amintesc două din ele: Dintre sute de catarge / Care lasă malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? (M. Emines-cu). Pe un alt tablou: Veni ţ i, români, că adevăr zic vouă / Ori vă mu-ta ţ i hotarul mai departe / Ori ve ţ i muri cu trupul frânt în două!

Iarna spre şcoală În primele două clase de gimnaziu am fost nevoit „să umblu”

la şcoală de la Cerbu, unde stăteam gratuit datorită bunăvoinţeimătuşii Zoriţa şi unchiului Teodor. Mă iubeau şi îmi purtau degrijă ca şi cum aş fi fost copilul lor. Dar şi ei cu greu îşi câştigauhrana. Unchiul mergea din două în două să ptămâni la Brad cu câteun car de scânduri şi pe ele putea cumpăra doar două litre de grâu(1 litr ă = 15 kg.). Apoi iar la pădure cu boii, din nou la joagăr şi iarla târg la Brad pentru pâinea pe încă două să ptămâni. Într-o iarnă afost un ger atât de cumplit încât unui bou i-a degerat şi i-a căzutvârful unei urechi.

Şi pe un astfel de ger eu mergeam regulat la şcoală. Mă înfo-folea bunica cu haine groase şi cu fular la gur ă. Pe cap purtam ocăciulă mare trasă peste urechi până deasupra ochilor. Pe cândajungeam la şcoală, după aproape şase kilometri de drum, căciulaera numai promoroacă până în vârf, iar fularul, în dreptul gurii şi alnasului, pojghiţă de gheaţă.

Şi în casă era frig iarna. Nu avea nimeni geamuri duble. Gheaţaera groasă de un deget dimineaţa pe sticlă, f ăcea flori dintre cele



IOAN BEMBEA

121

mai felurite. Bunica se scula mult mai devreme, aprindea focul,îmi încălzea ghetele şi ciorapii şi numai după ce trecea spreAlba cursa lui Tatoiu de la Abrud mă trezea şi pe mine. Era oracinci şi un sfert, fix. Tot atunci cânta din nou cocoşul a nu ştiucâta oar ă. Spre şcoală porneam îndată după ora şase. Era întune-ric şi de cele mai multe ori eu f ăceam primele urme prin ză padagroasă căzută peste noapte. Îmi era puţin teamă şi de aceea une-ori fluieram o melodie sau cântam ca să îmi fac curaj, ştiind că lupii fug de om. La Gura Cerbului căutam pe ză padă urmeleelevilor ce veneau de pe o altă vale. Ne plăcea să mergem în

grup dar nu ne întâlneam întotdeauna.Mai teamă îmi era iarna pe la Ţâr ăul Bengii. Pe o por ţiuneîntinsă nu era nicio casă iar pădurea cobora până în drum. Peaici traversau animalele sălbatice drumul şi valea, chiar şi ziua,trecând de pe un munte pe altul. Pe ză padă vedeam adesea urmede lupi dar şi de vulpi, iepuri şi că prioare. Cunoşteam toateurmele. Pe la şezători se vorbea că au fost oameni care au întâl-nit aici strigoi sau chiar draci deghizaţi în cai, pisici sau capre.Şi ca să alunge pe necuratul de aici, un localnic, după ce a găsitmult aur în mină, a ridicat şi sfinţit o cruce mare de piatr ă chiarlângă izvorul ce curge pe ţâr ău. Când treceam pe acolo ne f ă-ceam şi noi cruce şi parcă nu ne mai era atât de frică.

De la Gura Ciuţii intra în echipa elevilor şi Viorica, un dracde fată care a tras foloasele navetei lungi şi obositoare până laşcoală devenind campioană raională la fugă. Avea o mulţime dediplome şi insigne primite la concursuri. O mai antrenam şi noi băieţii, căci fugea de noi ca de Bată-l-crucea, vara, când voiam

să punem mâinile pe... „bluza” ei. Făcea cu noi o adevărată coridă pe drum până la şcoală.

Ora de chimie… „organică”

După o foarte lungă perioadă în care şcolile erau numai de băieţi sau numai de fete, s-a depăşit această teamă de imoralitate şiau luat fiinţă şcolile mixte; gimnazii şi licee. Ca să nu fie prea mareşocul pentru părinţi şi bunici, trecerea s-a realizat treptat, în aceeaşi




122

şcoală erau clase de fete şi clase de băieţi. Numai şcoala era mixtă,nu şi clasele.

Eram elev prin anul I sau II la şcoala pedagogică, la vârsta fur-tunii şi pasiunii după cum era caracterizată ea în manualul nostrude psihologie. Într-o zi lipsea din şcoală profesorul de chimie. Noiştiam regula, dacă voiam să nu ne vină alt profesor la or ă, trebuiasă stăm în linişte, să nu se simtă că suntem singuri şi că ne lipseşte profesorul. Ne bucuram când aveam câte o „fereastr ă”. Într-o astfelde situaţie vorbeam încet aproape pe şoptite. S ă vă spun ceva, der ămâne ţ i cu gura că scat ă –ni se adresează Pătruţ, un coleg ce lo-

cuia acasă, în oraş, nu la internat. Se ridică în picioare, ca să auzimtoţi. Ieri eram singur acasă. Vine la noi la cer şit Mari şca, ţ igancaaceea frumoasă pe care unii o cunoa şte ţ i. „Nu-i acasă mama”, îi

spun, că mama îi mai d ădea cartofi, sl ănină sau f ăină de mămăli- g ă. „Vezi, nu-i nimeni acasă”, repet eu, că ea intrase acolo la noiîn verand ă. „ Domni şorule, d ă-mi o cupă de mălai că î ţ i ar ăt p…” şi îi zice pe nume. „Nu te cred.” „Uite ici.” şi î şi ridică fusta până aproape-aproape să se vad ă. „Dacă îmi dai mălaiul o ridic mai

sus…” şi îmi trage cu ochiul. Ocazie ca asta mai rar. Fug în că-mar ă şi iau din sac o oal ă de f ăină şi i-o torn în săcule ţ ul ei. „Mul- ţ am fain, domni şorule, eu mă ţ in de cuvânt, la mine vorba, vorbă r ămâne” şi î şi ridică rochia larg ă până sub barbă. Am r ămasînlemnit. „S ă nu-i spui nimic la mumă-ta. Dacă vrei, mai vin pe lavoi.” Până să-mi revin Marişca era în drum.

În clasă era o linişte de mormânt, am r ămas cu gura căscată.Doamne, cât mălai ar mai fi primit Marişca şi de la noi…

Nu am uitat niciodată de acea or ă de chimie organică. De prin internat

După ce a trecut foametea din 1946-1947 am fost primit cu bursă la internat, f ăr ă a ni se mai cere să ducem alimente, cum se practicase până atunci. La început nu aveam paturi. În dormitoarelemari, pe toată lungimea peretelui, spre geam, s-a construit câte o platformă de scândur ă cu despăr ţituri tot dintr-o scândur ă dar mai



IOAN BEMBEA

123

îngustă, pusă în dungă pentru separarea paturilor. Saltele ne adu-ceam de acasă, umplute cu paie sau cu pănuşi de porumb. Tata îmiumpluse bine strujacul cu paie de ovăz, astfel încât patul meu eramai ridicat decât celelalte aşternuturi. Pe lângă ţol mai aveam şi o piele mare de berbec cu lâna lungă, ca o bundă neagr ă necroită.Ţinea bine de cald. Abia aşteptau colegii să plec sâmbăta acasă casă le împrumut lor „berbecul”.

Dunga la pantaloni era un semn al eleganţei de aceea sâmbătaseara ne aşezam pantalonii întinşi frumos sub cear şaf şi dormeam pe ei cu mare grijă ca să îi avem călcaţi pentru dumineca după-

masă când eram liberi şi ieşeam cu fetele pe corso la plimbare.Cămăşile, dacă erau prea murdare, le întorceam pe dos iar guleruldevenea curat. Purtam cravată sau jerseu care acopereau zona nas-turilor puşi spre interior.

De apă caldă la internat nici nu putea fi vorba. Nu se pomeneaaşa ceva. Făceam totuşi baie, duş, cu regularitate în fiecare sâmbătă la baia comunală din oraş, undeva în spatele cinematografului. Şila Bucium în anii şcolii primare f ăceam duş la şcoală să ptămânal,tot sâmbăta, prima dată fetele apoi băieţii. La noi în sat f ăceau baieşi adulţii dar ei plăteau sau aduceau din când în când câte un car delemne.

Spălătorul de la internatul din Abrud consta într-un jgheablung de tablă aşezat la mijloc pe toată lungimea încă perii. Pe dea-supra acestei lungi albii trecea o ţeavă cu mai multe găuri prin carecurgea apa. Exista un singur robinet la capăt. Ne puteam spălasimultan câte 14 elevi la cele şapte şiroaie de apă rece. Înviorarease f ăcea cu regularitate chiar şi pe cel mai aspru ger.

După jir

După r ăzboi şi după acea cumplită secetă urmată de foameteîn toată ţara, hrana la internat era săr ăcăcioasă, insuficientă pentrunişte copii în creştere şi plini de energie ce alergam toată ziua. Dela masă nici fetele, care mănâncă mult mai puţin, nu ieşeau tocmaisătule dar noi băieţii, f ăr ă nici o exagerare, am mai fi servit oricând




124

o por ţie f ăr ă să ne plângem că e prea mult. Pe ciorba fierbinte ser-vită la internat doar din loc în loc zăream câte o bulinuţă roşcată degr ăsime. Mai f ăceam şi haz de necaz; număram acele puncte str ă-lucitoare, f ăcând în ciudă colegului care avea mai puţine. Cândlângă ciorbă aveam mămăligă, nu pâine, spuneam, celor din seria adoua că felul întâi este „mămăligă cu sifon”. Nici cartofii sau varzade la felul doi nu prea se întâlneau cu carnea, aceasta, ne spuneau profesorii, pleca la ruşi; vagoane întregi de vite, oi şi porci, despă-gubire de r ăzboi.

Aşa stând lucrurile, când ajunge cuţitul la os, cum se spune, îţi

baţi capul şi găseşti soluţii.Într-o toamnă se f ăcuse foarte mult jir. Crengile fagilor atâr-

nau grele sub greutatea acelor seminţe triunghiulare bogate în uleicomestibil. Miezul lor e mai mare şi mai plăcut decât cel din semi-nţele de floarea soarelui. După ce a dat bruma şi se scutura uşor jirul, din ordinul domnului director, toţi elevii din şcoală am plecatla pădure după jir. La munte în octombrie zilele sunt senine, caldeşi plăcute. A fost o plăcere pentru noi. Am f ăcut treabă bună. Mul-

te zeci de saci mari cu seminţe au ajuns în magazia internatului iarde aici la presa de ulei din Abrud. Uleiul de jir nu era foarte limpe-de dar avea un gust plăcut, puţin dulciu. Toată iarna i-am simţitgustul în mâncarea de la internat.

Evenimentul a r ămas imortalizat în câteva fotografii îngălbe-nite de vreme.

Dragoste frăţească

Fratele meu mai mare, Sabin, era elev la Câmpeni, mai depar-te de casă şi lui nu avea mama cum să-i trimită pachete cu mânca-re. La internat r ă bda şi el destulă foame. Mie îmi trimitea lunea, înziua de târg prin cineva cu căruţa, aproape cu regularitate câte otr ăistuţă cu un litru de lapte, ouă fierte, slănină, ce se mai nimerea.Eu mâncam bine, Sabin r ă bda foame, nu mi se părea drept.



IOAN BEMBEA

125

Elevii fra ţ i, Ioan şi Sabin Bembea, ian. 1950

Într-o luni, văzând că am primit de acasă un borcănel cu unt,şase ouă fierte şi o jumătate de pâine fug repede cu ele la gar ă şi cu

Mocăni ţ a plec la Câmpeni, i le duc lui Sabin. Se bucur ă, mai stămde vorbă şi cu trenul următor mă întorc la Adrud. Sabin scrie acasă,află mama şi plânge de bucurie. Pentru acelaşi motiv, fiindcă ne

iubim, mama a mai plâns o dată primăvara când a aflat că Sabin af ăcut pentru mine cu briceagul un căruţ frumos de tot, cu roţi, cu proţap şi cu jug, toate piesele, din lemn de alun pentru nota mea lalucru manual . Carul „meu” a luat premiul I la expoziţia şcolar ă dela sfâr şitul anului şi nu numai că am primit nota10 dar mi s-a acor-dat şi o diplomă.

Şi tot aşa, „fraţii în veci vor fi fraţi”

Tot despre dragostea între fraţi, deşi e un episod nu din anii deşcoală, ci unul chiar foarte recent.Într-o zi soseşte în vizită la noi sora mea Elvira. „Am faţă

de tine, Nelule, o datorie veche-veche, de pe când eram elevă laliceu. Atunci, din puţinii tăi bani de învăţător începător la Scări-şoara, mi-ai cumpărat, din Câmpeni, un palton albastru-închisce mi s-a potrivit perfect şi am fost foarte mândr ă şi elegantă cuel. Mi-ai f ăcut mare bucurie. Acum numai, după atâta amar de




126

vreme, vreau să mă revanşez, că acuma pot. Ştiu că faceţi oinvestiţie, un atelier, pentru Vlad, nepotul vostru şi că vi s-auterminat banii. Uite un mic ajutor:” Îmi dă un plic gros cu bani. Nu vreau să-i primesc dar insistă: „Asta e dorinţa mea, te rog,insist, nu mă refuza.” I-am primit cu mulţumirile de rigoare.Erau mulţi lei, aş putea cumpăra acum multe-multe paltoane.

Mama şi copiii, 1982

Văduvă fiind, din pensia ei a f ăcut economii şi a dorit să serevanşeze. Dacă ar fi tr ăit, mama, impresionată de atâta dragos-te, ar fi lăcrimat din nou…

Cea mai generoasă dintre toţi fraţii a fost Zamfira, fie ierta-tă, că a trecut spre cele veşnice. Fiind sora mai mare şi-a ocrotitfraţii, nu numai în copilărie, ci toată viaţa. Părinţii amândoi ne-au învăţat că e mai mare bucuria să dăruieşti decât să primeşti.

Profesoara de limba română Cea mai blândă şi înţelegătoare profesoar ă era doamna

Elena Vornicescu. Venea şi pleca de la şcoală întotdeauna nu-



IOAN BEMBEA

127

mai cu tr ăsura de la cazarmă trasă de doi cai conduşi de un sol-dat. Era soţia comandantului de regiment al vânătorilor de mun-te. Locuia într-o casă pe strada principală, aproape de cazarmă.În faţa locuinţei sale se găsea o cişmea din care vara când mer-geam spre casă beam şi eu apă. Ne-a fost profesoar ă de limbaromână numai în primele clase de gimnaziu. Îmi plăcea mult.Când ne controla caietele cu temele, mie îmi punea mâna pecreştet, mă mângâia, iar când mă vedea prin oraş, din tr ăsur ă îmi f ăcea uşor cu mâna, semn că m-a văzut şi că mă cunoaşte.Mă simţeam protejat şi de aceea mă str ăduiam să învăţ bine.

Uneori îmi spunea zâmbind: „Te-am auzit dimineaţă când aitrecut spre şcoală”, aluzie la potcoavele ghetelor mele.

Bucuria întoarcerii din vacanţă La internat eram tot timpul veseli. Flămânzi dar veseli.

Mâncam pe săturate numai când ne întorceam din vacanţe.Atunci, ca într-o familie, puneam la bătaie tot ce aveam. Iarna,după Cr ăciun, aproape toţi colegii aduceam cârnaţ afumat fript,de mirosea peste tot, jumări, slănină afumată şi cozonaci de totfelul. După vacanţa de Paşti, picioare fripte, rumene, de miel,ouă roşii cu urme de frunze, vopsite în ciorap, cu foi de ceapă.Mai veneau la rând cozonacii şi pr ă jiturile. Cele mai bune cor-nuleţe cu nucă, pudrate cu mult zahăr le aducea Nicu, iar Vasilede la Ighiu ne aducea nuci mari cu coaja subţire. Se mai aducea„poronio” şi chiar arhaica pogace.

Un singur coleg, de prin păr ţile Bradului, de pe Crişul Alb,unic la părinţi, mânca întotdeauna singur. Se ducea în coridor la

dulap, tr ăgea uşa peste el şi de acolo îl auzeam mestecând ceva. Nu se izola fiindcă ar fi fost săraci acasă şi nu avea ce să aducă,dimpotrivă erau foarte înstăriţi.

Din vacanţă toţi ne întorceam duminica, pentru a fi prezenţila şcoală luni dimineaţa. În dormitoare, după Bobotează, era unfrig de te „vr ăvuia”. În lipsa elevilor se lăsau geamurile deschi-se ca să îngheţe ploşniţele. Pereţii şi paturile erau reci ca gheaţa.Când era frig tare ne culcam câte doi în pat.




128

În prima noapte aproape că nu dormeam. Se spuneau până târziu tot felul de glume şi bancuri. Remus era inepuizabil înacest sens. De la el şi de atunci am aflat eu de ce doarme iepure-le cu ochii deschişi, un banc tare „deochiat”.

Iată o altă glumă care grozav ne amuza, că „ne omoram de râs”:Un elev a plecat de la ore şi se plimba prin mul ţ imea din

târg. Plictisit şi f ăr ă bani vrea totu şi să se distreze şi el pu ţ in.Vede un domn ţ an ţ o ş cu ceas la mână. Se apropie de el şi-lîntreabă cât e ora. Domnul, după ce î şi prive şte ceasul, îi spunecă e ora !0. „La 12 fix să mă pupi în c..” îi spune băiatul şi o ia

la goană prin mul ţ ime. Domnul, după el. Alerga şi împingeaoamenii doar va pune mâna pe ştrengar. Dă peste un mili ţ iancare îl întreabă de ce fuge atât de gr ăbit prin mul ţ ime. Domnulîi r ă spunde gr ăbit: „Băiatul acela de acolo care fuge mi-a spus

să-l pup în c.. la ora 12 fix.” Mili ţ ianul î şi prive şte ceasul şi îir ă spunde calm: „Nu te gr ăbi, mai ai încă destul timp.”.

După ce epuizam bancurile începeam să cântăm. Pe EmilAnca parcă îl aud şi acum cântând romanţele „Sara pe deal”,„Pe lângă plopii f ăr ă soţ” şi şlagărul acelor ani „Var ă, var ă, primăvar ă”.

O poveste tristă

Ghiţă, colegul nostru de la Scărişoara, dormea întotdeaunacu fluierul sub pernă. După ce se dădea stingerea, în dormitoaremai continua gălăgia dar îndată ce auzeam fluierul lui Ghiţă seaşternea o linişte totală. Cânta la fluier o mulţime de cântece,unele lente altele sprintene de tot, doine şi învârtite. La cerereanoastr ă cânta în fiecare sear ă „Ciobănaş cu trei sute de oi”. Noiadormeam dar el continua să cânte.

O întâmplare tristă i-a marcat tot restul vieţii.Într-o vacanţă de iarnă, înainte de Cr ăciun a pornit şi el

spre casă. Era o iarnă geroasă cu multă ză padă. Până la Câm- peni a mers cu trenul, cu Mocăni ţ a, dar mai departe nu a maiavut cu ce să meargă şi a pornit pe jos. Iarna fiind ziua scurtă,



IOAN BEMBEA

129

după numai 10 km de drum, prin Săcătura l-a prins întunericul.A bătut pe la por ţile caselor să cear ă găzduire pentru o noapte.Spunea tuturor că e elev la Abrud şi că merge acasă la Scărişoa-ra. Nimeni nu a vrut să-l primească şi mai spunem că românii şimai ales moţii sunt primitori şi ospitalieri! L-a lăsat totuşi cine-va să doarmă în grajd cu vitele, în iesle. Frânt de oboseală deatâta drum prin ză padă a dormit adânc, nu a mai simţit frigul şis-a îmbolnăvit r ău de tot. Până acasă la Scărişoara sus la Negeşti mai avea de mers peste 20 de km. A ajuns a doua zispre sear ă. Boala s-a agravat şi s-a complicat r ău de tot, cu ur-

mări pentru tot restul vieţii. Nu a mai cântat din fluier, acummergea la sanatorii. Noi colegii îi duceam dorul, ne lipsea…

Altă poveste şi mai tristă

De unele lucruri îmi amintesc cu mare plăcere, altele mă în-tristează de câte ori îmi vin în minte.

În curtea internatului am asistat la o scenă pe care nu amuitat-o toată viaţa, de o incredibilă cruzime.

În clasele mai mici cu vreo trei ani era un băiat dintr-un satde munte pe care îl născuse în pădure, într-un aşernut de frunzeo femeie nebună. Copilul a fost crescut de cineva din sat. Ajunsaici la internat, lui nu-i aducea nimeni pachet de acasă lunea,când era zi de târg, cum primeam noi cei mai mulţi. Mâncareade la internat era puţină, tot timpul eram flămânzi. La şcoală venea o femeie care vindea în pauze nişte colăcei albi, copţi întavă unul lângă altul. Erau calzi şi r ăspândeau un miros tare

plăcut. Îţi f ăceau o poftă cumplită dar puţini elevi îşi puteau permite luxul de a cumpăra. Dacă totuşi cumpăram o chiflă mică, trebuia să o împăr ţim cu colegii. Îşi rupea fiecare câte o bucăţică mică de tot, doar să-i simtă gustul.

Şi colegului acesta mai mic, crescut printre str ăini, nu ştiu cumi-a venit ideea că s-a oferit să primească o palmă dacă îi dă cineva înschimb un leu. Tot atât costa şi o chiflă. A aflat de acest târg şi uncoleg de al meu ce fusese în perioada gimnaziului copil de trupă şi




130

venea la şcoală îmbr ăcat ostăşeşte ca un mic soldăţel. Am avut doicolegi copii de trupă şi veneau la şcoală din cazarmă până prin 1949când i-a preluat familia sau un tutore.

Colegul meu de clasă, acum băiat mare, avea deja vreo 16-17 ani, îi atrage atenţia micului şcolar că dintr-o palmă îl trân-teşte la pământ. Eram în curtea internatului. Se face cerc în jurulcelor doi. Eram şi eu de faţă dar nu credeam că fapta se va pe-trece. Şi totuşi cum se spune, incredibil dar adevărat. Fostulsoldăţel, vlă jganul de acum îşi avântă palma întorcând braţul până la spate şi cu toată puterea îi plesneşte peste obrazul stâng

o palmă r ăsunătoare. Copilul n-a căzut, a f ăcut doar vreo doi-trei paşi laterali, i-au ţâşnit lacrimile, şi-a luat leul, a fugit îndormitor şi s-a ascuns sub pătur ă. În prezenţa tuturor i-am spuscolegului: „Eşti o bestie! Să-ţi fie ruşine!” Seara în dormitor toţicolegii am fost cu gura pe el, l-am ocărât. Ne-a spus că-i parer ău, şi chiar s-a ruşinat pentru ce a f ăcut. L-am crezut fiindcă îlştiam băiat bun. Probabil că a vrut să braveze. Jalnică demon-straţie.

A venit la mine să-şi descarce sufletul fiindcă şi-o fi amintitde câte ori i-am adus mâncare trimisă de Bunica mea de laCerbu f ăr ă a-i cere nimic în schimb. Aveam un ghiozdan delemn meşterit de unchiul Teodor, din scândur ă subţire, din caref ăcea şi rame pentru faguri la stupi, şi în acel ghiozdan aproapegol, fiindcă nu prea aveam căr ţi, mereu îmi punea Buna câte osticlă cu lapte, o bucată mare de pâine unsă şi tăiată în două saucâteva fructe pentru colegii mei de la cazarmă „că ei n-au pe

nimeni” se justifica dumneaei.Pe copilul de la Muntari nu l-am cunoscut până atunci, nuştiam nimic despre el. Era în alt dormitor, la parter. Îl văzusemdoar la o serbare pe scenă, cânta foarte frumos cântece popula-re. L-am luat sub ocrotirea mea. Mai primise palme pe bani dela colegii lui. Îi curgea urechea stângă fiindcă toţi îl loveau cu braţul drept în care aveau mai multă putere. A fost ultima palmă primită. Mergeam seara la el în dormitor, îi mai duceam şi mân-



IOAN BEMBEA

131

care, când aveam, iar el se simţea protejat. Le-am spus colegilorlui să mă anunţe imediat dacă se mai atinge careva de el. Eleviimari aveau multă autoritate. Pe vremea aceea elevii mai micierau obligaţi să-i salute pe cei din clasele superioare.

Toamna după ce ne-am întors din vacanţă la şcoală, a venitla mine şi mi-a spus foarte supărat că vrea cineva să-l înfieze. Îiera oarecum teamă să nu fie om r ău şi îi venea greu să se des- partă de noi şi de internat, de internatul acesta unde r ă bda foameşi primise atâtea palme, dar noi eram familia lui. L-am încura- jat. I-am spus că şi noi ne împr ăştiem după ce terminăm şcoala.

Se vorbea printre elevi că viitorii lui părinţi din Buzău o duc bine, nu duc lipsă de nimic ci doar de un copil cuminte care să le moştenească averea şi să aibă grijă de ei la bătrâneţe.

Noul lui tată a venit la internat, i-a adus struguri şi pr ă jituri.L-am văzut şi eu. Purta cravată şi pălărie. După îmbr ăcăminteera intelectual. A doua zi a venit iar cu o pungă de bomboane şii le-a dat „fiului” ca să-şi servească, de despăr ţire, toţi colegiidin dormitor. Băiatul a venit până sus la mine în dormitorul dela etaj şi mi-a dat un strugure împachetat frumos într-o hârtie de

ziar. Nu mi l-a dat în mână, l-a pus pe pat şi mi-a spus doar atât:„Eu plec”. Nu am apucat să-i mai spun ceva că s-a întors şi a pornit gr ă bit spre uşă, nu voia să-l văd plângând. În dreptul uşiişi-a şters lacrimile cu mâneca şi cu dosul palmei ca să nu-l vadă elevii care se găseau pe la dulapurile de pe coridor că plânge. Ne-am dus toţi la geamuri să-l vedem când pleacă.

La scurtă vreme băiatul şi tatăl adoptiv au ieşit pe poartă.Domnul îl ţinea de după cap, sta aplecat asupra lui şi tot îi spu-nea ceva. Copilul nu s-a uitat înapoi decât o singur ă dată când aajuns în colţul pieţei, a apucat să vadă elevi la toate geamurileapoi a dispărut după colţ. Au mers gr ă biţi spre gar ă să prindă

Mocăni ţ a. Din ziua aceea nu l-am mai întâlnit niciodată.După foarte mulţi ani s-a r ăspândit ştirea, de la o femeie

din Bucium, că băiatul a devenit un foarte cunoscut cântăreţ demuzică popular ă. Îmi vine să cred, căci glasul acelui cântăreţ are ceva aparte, este glasul inconfundabil al copilului de la in-ternatul din Abrud.




132

Detunata şi Vulcanul

Clădirea şcolii avea o latur ă, cea de deasupra intr ării elevi-lor, mai înaltă cu un etaj. La acest nivel se găsea o singur ă sală de clasă. Cred că a fost cândva un cabinet de desen. Am dedusacest lucru după mesele late, puţin înclinate, care înlocuiau băncile obişnuite. Interesant era însă drumul parcurs până laacest etaj.

Pe casa scărilor pereţii laterali erau acoperiţi cu două pic-turi mari, reprezentând Detunata cu un mic foişor ancorat chiarsus pe vârful stâncii, iar pe peretele opus, în partea dreaptă segăsea Vulcanul. Cele două stânci ce domină, prin măreţie, zonaAbrudului şi Apusenilor se găsesc aici faţă în faţă de parcă arsta de vorbă ca să-şi spună fiecare legenda.

Nu cunosc istoria acestor picturi murale demne de toată la-uda, ştiu doar atât că în multe pauze, în loc să coborâm în curte,urcam spre ultimul etaj de dragul de a mai privi cele două tablouri. Cei de la Bucium admiram mai mult Detunata pe când

cei din Zarand priveau cu nesaţ Vulcanul lor drag.Recunoscându-li-se valoarea, cele două tablouri au traver-

sat toate vremurile încrâncenate, nimeni nu s-a atins de ele.Cred că mai pot fi admirate chiar şi acum când şcoala e la un pas de ruină.

Profesorul Adam Prie

Într-un an, nu mai ştiu în ce împrejur ări, ne-a venit un nou

profesor la limba română.În urma unei teze sau a unui extemporal profesorul nostru a

constatat că facem multe greşeli de ortografie. În această situa-ţie a întrerupt şirul de lecţii, a lăsat la o parte manualul şi a f ăcutcu noi numai lecţii de ortografie. La sfâr şitul fiecărei ore nedădea câte un extemporal constând dintr-o dictare cu multe probleme de ortografie. A doua zi ne aducea extemporalelecorectate. Pentru fiecare greşeală scădea un punct din zece.



IOAN BEMBEA

133

Multe note erau sub zero, dacă treceau de zece greşeli, până pela –5 sau chiar –12 spre hazul şi ironia clasei. Astfel de note nuerau trecute în catalog dar erau semnale serioase de alarmă. Neexplica apoi cu multă r ă bdare fiecare ortogramă şi urma altextemporal. Aşa ne-a ţinut mai bine de o lună de zile, până cândtoţi elevii am învăţat să scriem corect.

Matematica şi pe pereţi

Vorbind de strategii didactice originale, îmi mai aduc amin-te de una, aproape hazlie:

Profesorul de matematică Popescu a „împodobit” pereţii de pe casa scărilor, pe unde treceau elevii în fiecare pauză, cu totfelul de formule matematice. Acolo se găseau scrise, cu hârtieroşie decupată, teorema lui Pitagora cu vestitul lui triunghidreptunghic cu catete şi ipotenuză la pătrat, formula de rezolva-re a ecuaţiilor de gradul doi etc., etc. Chiar şi f ăr ă să vrei, îţir ămâneau în memorie, fiindcă… pur şi simplu, nu ne puteamapăra de ele. Ne intrau în ochi apoi în memorie.

Au trecut şi pe la Abrud mulţi profesori buni! Merită să lecinstim memoria.

La film

Una din bucuriile vieţii de elev de prin anii `50 ai secoluluitrecut era vizionarea filmelor.

În fiecare să ptămână, joia, era zi de cinematograf pentruelevi. De la orele 16 la 18 mergeam la „mozi”, cum i se mai

spunea cinematografului. Un bilet costa 1 leu dar elevii intraucu reducere de 50%, intram cu rândul, doi cu un bilet de 1 leu.În sala de cinematograf erau vreo 200 sau poate 250 de locuri şide fiecare dată toate se ocupau. În Abrud un film rula timp de osă ptămână, de lunea până duminica seara, zilnic câte 2-3 spec-tacole, iar sala era aproape tot timpul plină. La şcoală biletele sedistribuiau printr-un elev -voluntar– iar acesta, pentru serviciul prestat, intra gratuit, ba mai avea dreptul sa introducă in sală




134

încă un elev tot f ăr ă bilet. Pentru noi elevii biletele nu erau culocuri numerotate şi de multe ori erau mai mulţi spectatori decâtlocuri pe scaune. Se vindeau adesea, la acelaşi preţ, bilete „culoc în picioare” şi erai tare bucuros pentru asta. La filmele bune„se rupea uşa” la casa de bilete. Rulau numai filme alb-negru.

Înainte de începerea filmului rula „Jurnalul” ce cuprindeaevenimentele principale, politice, economice sau culturale dinacea să ptămână sau lună. De multe ori jurnalul prezenta infor-maţii ştiinţifice despre îngrijirea sănătăţii, despre agricultur ă,despre cosmos. Acestea prezentau mare interes pentru noi şi le

comentam seara la internat în dormitoare. La jumătatea filmu-lui, după o or ă, când se schimbau rolele cu banda de film, sef ăcea o pauză de 8-10 minute. Ne ridicam de pe scaune, ieşeam pe holul de la intrare, ba ne mai şi schimbam locurile dacă aveam ocazia să ne mutăm lângă o colegă care ne lăsa să înţele-gem că nu-i displace acest lucru. O, ce fiori ne treceau când îisimţeam braţul alături, iar dacă ne prindeam şi de mână, bucuriaera f ăr ă margini…

La film eram însoţiţi întotdeauna de profesorul de serviciu.Unii dintre ei aveau ochi şi la ceaf ă, ca soacra din povestea luiCreangă, şi se str ăduiau să destrame orice tentativă de prietenie.Tot timpul ne pândeam reciproc. Dacă se întâmpla ca a doua ziun elev să nu ştie bine lecţia, numai îl auzeam pe domnul profe-sor: „Te-am văzut, puiule, ieri la film ai stat lângă … Nu-ţi maistă gândul la carte. Stai jos, 4!” Iubirea cerea sacrificii, dar,împotriva oricăror oprelişti, legile naturii funcţionau din plin.Magneţii se atrag în mod irezistibil. Peste tot simţeam un plăcut

„câmp biomagnetic”. La ieşirea de la cinematograf, fiind şiîntuneric, nimeni nu mai r ămânea să facem rândul, să ne înco-lonăm. Perechi, perechi, mergeam spre internat comentând fil-mul şi aşteptând joia următoare…

La începutul lunii noiembrie, în amintirea şi pentru aniver-sarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917, era „Să p-tămâna filmului sovietic”.

Din acei ani îmi amintesc de primul film color „Oameni cu-



IOAN BEMBEA

135

rajoşi” o producţie sovietică Moskfilm ce trata un episod eroicdin lupta partizanilor ruşi împotriva armatei germane.

Pe vremea aceea au mai f ăcut senzaţie filmele italiene Ho ţ iide biciclete; Ana Zacheo; Nu-i pace sub mă slin. Rulau şi filmeromâneşti, multe dramatizări după opera lui I. L. Caragiale:

Lan ţ ul sl ăbiciunilor, Vizit ă…, Arenda şul român, precum şi du- pă opera altor scriitori, Mitrea Cocor de M. Sadoveanu, Ciulinii Băr ă ganului după Panait Istrati sau La „Moara cu noroc” după nuvela lui Ioan Slavici. Acestea ne erau folositoare şi pentruorele de literatur ă română.

Cinematograful s-a extins în primii ani de după r ăzboi. Prinsate nu exista curent electric de aceea, vara trecea din când încând Caravana cinematografică şi rula câte un film afar ă pe un perete, după ce se f ăcea întuneric. Primul film de care îmi amin-tesc, vizionat în acest fel a fost Pe şti şorul de aur , desene anima-te, după o poveste versificată de Puşkin. Era prin anul 1946.

Făr ă teama de a greşi, pot spune că generaţia de tineri aianilor 1950-1960 am crescut, am traversat perioada de maturita-

te şi am îmbătrânit odată cu cinematograful. A r ămas şi elaproape numai o amintire din ce a fost…Distanţat în timp, judecând acum lucrurile, a avut şi cine-

matograful, ca multe alte fenomene, o perioadă de creştere şialta de descreştere, oricum a fost ceva fantastic de frumos, ominune a creaţiei umane.

Difuzoarele de altădată

În fiecare an, în preajma aniversării, auzim în mod repetatcă Radioul în România a luat naştere la 1 noiembrie 1928,atunci a avut loc prima transmisie, inaugurarea unei alte minunia tehnicii. Ca orice nou născut, radioul a f ăcut cu anevoie primii paşi. Aparatele de recepţie erau mari şi scumpe. Unde nu eracurent electric aparatul de radio era alimentat de la nişte bateriicu acumulatori grei de tot, de trebuiau duşi cu căruţa, periodic,la încărcat undeva la oraş.




136

Îndată după terminarea r ăzboiului, din motive de „cultura-lizare a maselor” şi de propagandă, la oraşe au luat fiinţă staţiide radioficare şi, prin fir, întocmai ca telefonul de mai târziu,emisiunile de radio ajungeau în casele oamenilor la un difuzor.Acesta avea un singur buton de unde se pornea sau se oprea, seregla intensitatea; mai tare sau mai încet. Abonamentul avea otaxă redusă, o nimic toată, aşa că difuzoarele aduceau ştiri şimuzică în toate casele.

La internat aveam difuzoare în fiecare dormitor. Erau emi-siuni frumoase, interesante, le ascultam cu mare plăcere. Uneori

între emisiuni erau scurte pauze umplute cu un fond sonor cân-tat la clapele unui pian: „Lui Stalin, Stalin, slavă-i cântăm!” şiiar „Lui Stalin, Stalin, slavă-i cântăm!”

Unde nu ajungeau difuzoarele, din lipsa curentului electric,au apărut aparatele de radio cu galenă, acestea se puteau ascultanumai cu ajutorul unor căşti. Undele radio erau recepţionate deo antenă de cupru lungă de tot (30-50 m) şi de un pământar.

Ani la rând aparatul de radio a f ăcut parte din „mobilierul”

unei locuinţe. Numai în scrierile ştiinţifico-fantastice se vorbeade posibilele performanţe din acest domeniu, ce au devenit rea-litate în zilele noastre.

Am spus toate acestea ca să se ştie că numai ieri-alaltăierilumea ar ăta cu totul altfel…

* * *

Din sacul cu amintiri am scos doar câteva gr ăunţe.



IOAN BEMBEA

137

COLEGA MEA, MARIA BOTAR

Cu Maria Botar am fost colegi de şcoală la Abrud, la Şcoa-la Pedagogică, din 1949 până în 1953, perioadă după care, cudiploma de învăţător în buzunar, ne-am risipit pe la şcolile noucreate prin toate cătunele din Apuseni; fiecare cu drumul şidestinul său.

Anii de şcoală cu acele tr ăiri intense, la vârsta „furtunii şi

pasiunii” – după cum scria în manualul nostru de psihologie –deci anii aceia ne-au lăsat pentru tot restul vieţii amintiri dintrecele mai plăcute.

La întâlnirile colegiale de peste ani evocam şi retr ăiam cli- pele dulci ale copilăriei şi adolescenţei noastre. Le revedem şiacum proaspete şi vii de parcă ieri s-au petrecut. Sunt multe, unîntreg roman. De fapt viaţa fiecărui om este o lungă naraţiunecu un nesfâr şit şir de episoade şi de personaje, o carte nescrisă

ce intr ă în mormânt odată cu protagonistul ei. Dispariţia unuiom înseamnă şi pierderea pentru totdeauna a unui manuscris,unicat, ce nu a văzut lumina tiparului, a unei „baze de date”cum se spune azi în era calculatoarelor.

Eram prin anul doi de şcoală, la vârsta de 15-16 ani, tre-ceam de la copilărie la adolescenţă şi, f ăr ă să ne dăm seama, auînceput să ne placă fetele, ne atr ăgeau cu o irezistibilă vrajă darnoi eram timizi şi le consideram aproape divinităţi de care cu

greu te poţi apropia. Şcoala era mixtă dar clasele erau separate,de fete şi de băieţi. Ni se părea cât se poate de firesc acest lucru,doar cum să fie în aceeaşi sală de clasă şi fete şi băieţi; să tevadă fetele când nu ştii la o lecţie, să te faci de ruşine în faţalor…

Le urmăream uneori cu privirea când ieşeau de la cantină,că la internat serveam masa în două serii, iar fetele, de regulă,erau, la prânz, în seria întâi. Noi, dacă soseam mai repede, aş-




138

teptam la uşa sălii de mese, treceau printre noi ca prin strungă,le mai f ăceam şi câte un compliment, nu direct că nu îndr ăz-neam, dar aşa ca şi cum am vorbi între noi băieţii, dar destul detare, ca să ne audă şi fata în cauză. Erau frecvente constatări şicugetări de felul: „Uite cât e de frumoasă fata aia cu bască!” ;„Da’ de creaţa asta ce zici?”; „Tulai! Ce fată mândr ă şi cecozi!”; „Asta nu-i aşa frumoasă, dar se mai face, are vreme că etânăr ă.” Multe astfel de aprecieri se mai auzeau. Unele erauironice sau chiar jignitoare dar şi replicile fetelor era pe măsur ă.Auzeam câte un „Măgarule!” sau „Ţie numai coarnele îţi lip-

sesc, mai rar bou f ăr ă coarne.” Se mai expediau şi alte„delicateţuri” de acest fel urmate de hohotele de râs ale fetelorşi băieţilor; ustur ătoare lecţii de bună purtare.

Mai des urmăream şi admiram fetele când treceau încolo-nate pe str ăzile înguste, pavate cu granit ale Abrudului. Sprecantină sau spre şcoală mergeam întotdeauna numai cântând,chiar dacă eram rupţi de foame şi numai de cântat nu ne ardea.Erau la modă mar şurile Imnul sportivilor ce începea cu „Tot

mai tare ne-ncălzeşte / Soarele prieten drag şi luminos” precumşi Porni ţ i înainte, tovar ăşi. Aşa încolonate cum erau aveau fete-le o alur ă atletică desprinsă parcă din sculpturile Greciei antice.Erau, după cum le vedeam noi băieţii, simboluri ale frumuseţiişi ale perfecţiunii fizice. Primăvara şi toamna când nu purtauîmbr ăcăminte groasă, uniformele lor de eleve nu ascundeau, că nu aveau cum, ci scoteau în relief busturi discrete dar atr ăgătoa-re puse în lumină şi de cordonul strâns ce dădea naştere „taliei

de viespe”(mai ales când erau flămânde, sărmanele).Într-un astfel de context am remarcat-o pe Maria Botar.Avea un păr bogat, creţ şi negru care îi scotea în evidenţă chipul plăcut cu ochi mari, pătrunzători, sprâncene groase arcuite şi unten alb de om sănătos. În coloana de fete, parcă o văd şi acum,mergea în rândul al doilea alături de alte două roşience, că necăutam locul, după simpatii.

Singura modalitate de a aborda o fată era să o inviţi la dans



IOAN BEMBEA

139

sâmbăta seara la „întrunirea tovăr ăşească.” Noi însă nu ştiamdansa, dar se putea învăţa. Eram prin anul doi şi am începutîndată toţi colegii, în pauze, în orele de meditaţie şi seara prindormitoare o campanie de a învăţa să dansăm. Spun „o campa-nie” fiindcă atunci cu „avânt revoluţionar” multe alte activităţi porneau cu o campanie, adică cu un fel de hei-rup. Mai dansamcâte doi, unul se lăsa condus, fiind în rol de fată, dar dansam şicu un scaun în braţe sau chiar cu coada măturii. La modă erautangoul, valsul dar şi swingul şi foxtrotul dansuri ceva maicomplicate, cu un ritm mai rapid. Dansul malagamba, din nu

ştiu din ce motive, era interzis.În viitorul proiect de a dansa, pe lângă frumoasele colege

Otilia şi Aurora un loc aparte, rezervat, îl va avea şi Maria, că…„pasărea mălai visează”. Mai ştiam, din auzite, despre Moriko,cum îi spuneau colegele unguroaice, că învăţa foarte bine, ocalitate în plus ce o f ăcea să crească în ochii noştri. „Păcat că eunguroaică, acesta e singurul ei defect” era concluzia băieţilorseara prin dormitoare, unde nici o fată nu r ămânea în afara dez-

baterilor şi aprecierilor noastre. Nimic din toate visurile cu dansatul nu s-a înf ă ptuit. Până să deprindem meşteşugul dansului şi mai ales curajul, a venit perioada tezelor pentru care trebuia să învăţăm pe rupte. Pevremea aceea se dădeau teze la aproape toate obiectele, sigur,f ăr ă desen, muzică şi educaţie fizică. Nu ne mai ardea de întru-niri tovăr ăşeşti care s-au şi suspendat din ordinul tovar ăşuluidirector. A căzut deci toată „strategia”.

În cu totul alte împrejur ări mi-a fost dat să o cunosc mai bine pe Maria şi chiar să devenim amici. Începând cu anul treielevii de la internat f ăceam pe rând de serviciu la bucătărie, câteun băiat şi o fată. (Între noi fie vorba, ne bucuram că lipsim dela ore). Minune în toată regula, mă nimeresc tocmai cu MariaBotar. Eram după vacanţa de iarnă şi după cataloage, în ordinealfabetică, amândoi cu B, picăm de serviciu în aceeaşi zi.

Dimineaţa la ora 6 împreună cu Baciul Traian, bucătarul,




140

suntem la magazie şi asistăm la ridicarea alimentelor: pâine,zahăr, ceai şi marmeladă. Confirmăm şi noi prin iscălitur ă că s-a predat spre consum întreaga cantitate menţionată în documente-le administratorului. Tăiem în grabă pâinea f ăr ă nici o dificulta-te, erau pâini mici de câte patru por ţii. Lucrurile s-au complicatr ău de tot la por ţionarea marmeladei. Maria taie cu un cuţit lung bucăţi dreptunghiulare din marmelada de fructe, solidă, adusă cu lada. Pune câte cinci bucăţi pe o farfurie, două farfurii la omasă lungă cu zece locuri. Mie mi se par prea mici por ţiile. În prima serie, de la ora şapte serveau masa băieţii, deci şi colegii

mei de clasă şi de dormitor. Cu astfel de por ţii subdimensionatede marmeladă mi-aş fi auzit numai cuvinte de ocar ă.

Ajungem cu Maria la concluzia că trebuie să facem por ţiilemai mari, nici nouă nu ne-ar conveni să găsim pe farfurie o bucăţică atât de mică de marmeladă, alimentul ce constituiaatracţia principală a micului dejun. Zis şi f ăcut. Cântar nuaveam dar din bucăţile tăiate până acum, din trei por ţii facemdouă din câte o bucată şi jumătate, cea mică pusă deasupra celei

mari. Acum ar ătau bine por ţiile. Maria devine însă tot mai gene-roasă în por ţionarea marmeladei. După prima serie auzim de la băieţi cuvinte de laudă: „Vezi că se pot face por ţii mai maridacă nu se fur ă”, că de fiecare dată când nu ne săturam la masă,aveam impresia că se fur ă din alimente. Intr ă seria a doua lamasă. Ceai şi pâine erau pentru toate fetele dar cu marmelada,hopa! bai mare, mai trebuiau vreo 50-60 de por ţii şi toate lăzileridicate de la magazie erau goale. Scandal în toată regula. Fetele

ca nişte gâşte strigau după noi „Marmelada! Lipseşte marmela-da!” şi tot aşa, mai des şi mai tare. Eu, în replică: „De ce nu aţivenit şi voi mai repede să va aşezaţi la mesele cu marmeladă,aşa vă trebuie! Să ţineţi minte de acum încolo.” Am pus preamulte paie pe foc. Vâlvătaie, nu glumă. Cât erau ele de fete auînceput să fluiere pe degete, ca băieţii de pe sate, şi să ţipe asur-zitor. Maria dispăruse. Alarmaţi de fluier ături şi ţipete, sosesc însala de mese bucătarul şi administratorul, număr ă elevele ce nu



IOAN BEMBEA

141

aveau por ţia de marmeladă şi mai aduc o ladă de 5 kg. Scanda-lul se potoleşte. Gâştele noastre tac, mănâncă şi pleacă. Maitrebuie să menţionez că eram mulţi elevi la internat, vreo 250-300, că toţi aveam bursă.

Acum e acum, venim noi la rând, „seria a treia” elevii deserviciu, urma să ne luăm noi „por ţia”. Maria îşi mai ştergeaîncă ochii şi mai sughiţa. Nici eu nu eram prea departe de aşaceva. Ne simţeam amândoi foarte vinovaţi. Ne-au certat şi bucă-tarul şi administratorul şi pe rând şi amândoi deodată dar noine-am f ăcut mici de tot şi nu scoteam o vorbă. Foarte jignitor

pentru noi, ne întreba: „Ce matematică faceţi voi la şcoală, dacă nu ştiţi împăr ţ i nişte marmeladă?” Din partea noastr ă iar ăşi nicio replică, deşi se f ăcuse aluzia că noi nu am şti face împăr ţirea.Consecinţele: ori plătim marmelada, ori ni se taie nouă por ţia pentru două-trei luni până când se recuperează întregul prejudi-ciu. Administratorul mereu ne amintea că „nu vrea să intre la puşcărie pentru noi.” Până la urmă optăm amândoi pentru pe-deapsa a doua; se putea tr ăi şi f ăr ă marmeladă numai cu pâine şi

ceai, dimineaţa, am şi socotit; până pe la vacanţa de paşti, doarşi vitele de acasă, dacă se termină fânul, pot ieşi în primăvar ă şinumai cu paie, mai slabe, dar se ţin pe picioare. Asta e…

Nu a fost aşa. Poate impresionaţi de lacrimile ori de frumu-seţea Mariei, adversarii noştri s-au înmuiat cu totul, ba maimult, cum nu mai era marmeladă nici măcar lipită pe hârtia dinlăzi, Baciul Traian ne-a adus lângă ceai câte două ochiuri pr ă jite peste câte o felie de slănină încrestată. O, cât de plăcut mai mi-

rosea! De penalizări, cu reţinerea por ţiei de marmeladă, nicivorbă; ori ne-au graţiat, ori au uitat de noi. E adevărat că nicinoi nu ne-am îmbiat să le aducem aminte, Doamne fereşte.

În acea zi, după ce s-a potolit furtuna, Maria mi-a zis: „Da-că am trecut amândoi cu bine prin atâtea, hai să ne facem Ser-vus!” şi servus am r ămas peste ani.

După terminarea şcolii drumurile noastre s-au despăr ţit şinu ne-am mai văzut decât pe la întâlnirile colegiale tot la Abrud.




142

Ea, urmându-şi soţul, a ajuns profesoar ă la un liceu din Bucu-reşti. În 2003, la întâlnirea de 50 de ani de la absolvire am propus colegilor să scriem o carte cu autor colectiv despre Anii princare am trecut , propunere care s-a finalizat prin apariţia volu-melor Normalist la Abrud , 2007 sub semnătura lui RemusHădărean şi a încă două volume în 2008, Normali şti la Abrud –

Dascăli pe Ape, autori I. Bembea şi R. Hădărean.La acea întâlnire Maria Botar-Rus a vorbit colegilor frumos

şi impresionant. Spunea despre părinţii ei, oameni simpli ca şi ainoştri, că aveau pretenţii minime ca aspiraţie pentru copiii lor.

O timiditate venita din adâncurile istoriei că oamenilor „de jos”nu li se cuvine prea mult. Părinţii ei aspirau să o ştie „domni-şoara de la poştă”. Dar roata istoriei s-a întors şi au avut acces laînvăţătur ă şi mai ales îndr ăzneala de a aspira spre mai sus şispre mai bine toţi oamenii şi tuturor li s-au deschis por ţile, li s-au oferit apoi locuri de muncă şi nu oricum, ci fiecăruia după nivelul pregătirii. „Aşa am ajuns profesoar ă în Bucureşti, eu,fiică de miner din Roşia… Nu a fost puţin ce s-a oferit generaţi-

ei noastre…” Cu această concluzie şi-a încheiat cuvântul, apla-udată, colega mea.Chemaţi de meleagurile natale, soţii Maria şi Traian Rus,

după pensionare, au trecut înapoi Carpaţii, s-au stabilit la Cluj,dar verile le petreceau la casa părintească din Podeni, a soţului,de unde fugeau des şi pe la Roşia Montană, aşa pentru plăcereaMariei. Trecerea lor repetată prin Turda ne-a apropiat şi amdevenit prieteni de familie, acum la bătrâneţe.

Maria s-a stins. Scurte secvenţe din romanul vieţii ei, pringrija soţului, vor vedea lumina tiparului căci „baza de date” s-a păstrat în numeroasele Caiete de însemnări scrise pe parcursulanilor.

Aşteptăm să r ăsfoim Povestea unei vie ţ i.

Turda, 2 febr. 1014



IOAN BEMBEA

143

DE PRIN ARMATĂ

Fiecare om, fiecare din noi acumulăm pe parcursul vieţii unnesfâr şit număr de informaţii şi de experienţe. Unele provin dintr ăiri personale, altele din discuţiile cu persoanele pe care le-amcunoscut de la care aflăm fapte şi întâmplări petrecute cu multînainte de a ne naşte, astfel încât povestea unei vieţi de om e mailungă în timp decât viaţa însăşi. E de ajuns o scânteie, un click, în

termenii tehnici folosiţi la calculatoare, pentru a ne declanşa o nouă poveste de viaţă, un întreg univers. Astfel că fiecare din noi este unroman nescris. Noi avem ceva în plus, mult superior literaturii beletristice, în memoria noastr ă nu este stocată ficţiune ci numaifapte reale care puse alături recompun imaginea unei lumi în caream tr ăit.

Citind amintirile colegului Ioan Coteţ, trimise pentru a contribui la volumul de evocări „Normalişti la Abrud – Dascăli pe Ape”

publicat în 2008, am dat de un amănunt, drumurile vieţii noastre s-au intersectat cândva tocmai la Craiova pe aerodromul militar.Mereu surprins de performanţele calculatoarelor, voi recurge

iar ăşi la o comparaţie. Când se acumulează prea multe informaţiiîn calculator, acesta mai trebuie descărcat într-un „coş de gunoi”(desenat pe ecran). Deşi s-a renunţat la acele documente aruncatela gunoi, dacă totuşi ai nevoie din nou de ele, le poţi readuce înactualitate, le poţi recicla, acţionând clickul pe „ Recycle Bin”.

Fac şi eu acest lucru, aduc în prim-plan întâmplări puse deo- parte de foarte mulţi ani, pentru a evoca câteva fapte din armată, laaviaţie, vânătoare cu reacţie, pentru a mai schimba din temeleabordate până acum, gândindu-mă la adevărul inclus în dictonullatin „Varietas delectat” (varietatea delectează, desfată), cum spu-neam încă de la început.

Prima etapă în satisfacerea stagiului militar era recrutarea pentru a se stabili capacitatea fizică şi intelectuală, precum şi




144

starea de sănătate a viitorului ostaş. Comisariatul militar pentruzona noastr ă era la Câmpeni. În ziua stabilită trebuia să mă pre-zint la comisia de recrutare, dimineaţa la ora 8. Între Abrud şiCâmpeni se circula cu Mocăni ţ a. În micile vagoane era aglome-raţie mare dar îmi găsesc totuşi loc pe o băncuţă de lemn la clasaa II-a. Pe vremea aceea toate biletele se vindeau „f ăr ă loc.” Înfaţa mea o domnişoar ă frumoasă ce călătorea şi ea tot numai până la Câmpeni, menţionăm că trenul mergea până la Turda. Ea zâm- beşte, eu zâmbesc, ea merge la serviciu la Câmpeni, eu îi spun că merg la recrutare, ea mă priveşte cu insistenţă, zâmbeşte şi mai

tare. „Am priză la fată” gândesc eu; se părea că mă place că preanu îşi putea stă pâni zâmbetul. Călătoria dura puţin, aşa că „dă-icu vraja că la prima cobor.” Poate că am fost puţin cam îndr ăz-neţ, prea insistent, cum nu-mi era felul. Când ne apropiem degar ă, eu îmi exprim dorinţa de a ne mai întâlni. Ea refuză să îmidea adresa dar îmi promite că în mod cert ne vom mai vedea, „îţigarantez” mă linişteşte ea. „Dacă i-am spus că plec în armată, numai prezint interes…” gândesc eu.

La Comisariat aglomeraţie mare. Din curte, pe baza unuitabel, eram chemaţi pe grupe de câte 10 inşi într-un vestiar undene dezbr ăcam „puşcă” apoi, goi precum Adam, intr ăm într-osală mare la comisie. Prima măsur ătoare cu un soldat, cântarul. Nu mai ţin minte câte kilograme oi fi avut, oricum eram suplu,în jur de 70.

A doua măsur ătoare, înălţimea. Pe un perete, de la 1,20 mîn sus, era trasată cu linii mai pronunţate distanţa din 10 în 10

cm. Spaţiile intermediare, cu linii mai scurte din 5 în 5 cm, iaralte liniuţe marcau câte un cm. În faţa aparatului cu un halat alb,apretat, de cadru sanitar şi cu un liniar lung în mănă… mai să leşin, domnişoara din tren…Cred că eram alb ca varul. „Vă rogsă puneţi călcâiele, spatele şi ceafa la perete.” Se apropie multde mine încât mă atinge cu halatul, întinde braţul cu liniarul şimi-l pune pe cap. Vrea să vadă cât am, dar era mai scundă decâtmine şi nu vede peste capul meu. Se apropie şi mai mult, se



IOAN BEMBEA

145

ridică pe vârfuri, îi simt r ăsuflarea pe faţă. Mă trec fiori! Tot nuvede. Îşi pune palma dreaptă pe şoldul meu şi mă împinge puţinlateral. În cele câteva clipe palma ei fierbinte mă frige, mă cu-rentează. Simt prin tot corpul o furnicătur ă iar bărbăţia din mineîşi afirmă orgoliul cu vigoare. „1,74m; apt pentru armată” îmispune zâmbind şi privindu-mă în ochi. În viaţa mea nu am sim-ţit atâta ruşine ca atunci. Îmi „garantase” că ne mai „vedem” şiuite că s-a ţinut de cuvânt, dar numai ea „m-a văzut”. N-am maiîntâlnit-o niciodată dar nici nu am dorit să o mai văd. Drac îm- peliţat! Bestie cu chip de înger…

Asta a fost cum a fost, dar şi mai tare m-am înfuriat afar ă cândam aflat de la alţi recruţi că ei au fost măsuraţi de un soldat şi că odomnişoar ă era la masă, se ocupa de dosare. Abia acum mi-am datseama de ce un ofiţer cărunt, preşedintele comisiei, zâmbea şi tot îşiîntorcea capul spre geam ca să nu-l văd că râde. Sigur, au f ăcut unexperiment, ca să se distreze. Nemernicii! Ducă-i Han-tătar! Oricum,am fost singurul repartizat la aviaţie, aşa că i-am iertat.

În toamna anului 1955 după acea recrutare am fost repartizat să-mi fac stagiul militar la aviaţie la Craiova. Când am sosit la cazarmă, pe aerodrom, toate privirile recruţilor au fost atrase de avioanele devânătoare cu reacţie, argintii, perfect aliniate. Până atunci văzusemavioane doar pe cer, nu mai fusesem niciodată lângă un avion pecare să pot pune mâna şi să văd anumite detalii. Tr ăiam un sentimentde plăcere, de provocare. Voiam să aflu cât mai multe date tehnicemai ales că în anii de şcoală citisem cu regularitate revista „Ş tiin ţă şitehnică” abonată de fratele meu mai mare. Aici erau avioane devânătoare cu reacţie, o tehnică de vârf, MIG-uri 15. Zburau cu o

viteză apropiată de cea a sunetului.În anii următori, cât eram încă militar, au apărut la Caracal

şi la Craiova avioanele supersonice MIG-uri 17 şi 19. Piloţii,dar şi noi gradele inferioare, tr ăiam un sentiment de mândrieştiind că sunt cele mai performante avioane din lume. Pe vre-mea aceea ruşii deţineau supremaţia în aviaţie şi în rachete,ceva mai târziu au şi lansat primul satelit artificial al Pământuluiuimind omenirea.




146

Până să lucr ăm efectiv la avioane mai aveam de trecut unhop, perioada de instrucţie. Acum am învăţat să mă trântesc pe burtă, să mă târ ăsc prin noroaie. Făceam uneori instrucţie pe ploaie şi pe ar ături aşa că trebuia să radem noroiul de pe noi cu baioneta. „Salt înainte! Adă postit! Salt înainte! Adă postit! Avia-ţie inamică, la joasă înălţime!” ne frecau de nu mai ştiam de noi.

Indignaţi de batjocura la care eram supuşi, întrebam pe pluto-nierul comandant de pluton la ce ne foloseşte toată această mizerie,să te arunci în noroi? Acesta mereu ne replica: „Ostaşul nu trebuiesă pună întrebări şi să gândească, el trebuie să execute. Este nece-

sar să fiţi căliţi. Cu cât mai multă sudoare la instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă”. Mereu ne spunea cum se instru-ieşte ostaşul sovietic. Se mai f ăceau şi glume. Ostaşul sovieticcerea să i se toarne apă în cizme, pe ger, ca să se poată căli cât mai bine. Trebuia să fie un model pentru noi.

Perioada de instrucţie era de trei luni dar eu am f ăcut doar olună şi jumătate. Pe la Cr ăciun am fost chemat de inginerul şefde regiment la o discuţie, un fel de interviu pentru angajare cum

se obişnuieşte acum. Am f ăcut o impresie bună şi am fost reţi-nut la biroul lui pe un post de furier.Aici altă viaţă, f ăr ă instrucţie, f ăr ă planton noaptea în dor-

mitor, f ăr ă santinelă la avioane în vânt sau ploi, ziua sau noap-tea. Am primit haine noi, cizme îmblănite, o pufoaică groasă,călduroasă. Îmi prindeau bine că pe aerodrom toată iarna băteaun vânt aspru, tăios.

Atribuţiile de serviciu nu numai că nu erau grele dar erau

chiar interesante. Avioanele şi motoarele (de avion) aveau fie-care câte un carnet tehnic în care erau trecute orele de funcţio-nare şi orele de zbor. Nu sunt identice, motoarele funcţionează multe minute şi la sol, iar un avion îşi schimbă periodic moto-rul. Tot acolo erau evidenţiate controalele periodice obligatoriidupă 25 de ore, 50, 100 şi reviziile capitale. Carnetele se păstrauşi se completau la inginerii de escadrile şi se aduceau periodicla inginerul şef de regiment. Aici se urmăreau defecţiunile con-



IOAN BEMBEA

147

statate, uzura unor piese, observaţiile piloţilor şi ale personalu-lui tehnic. Dacă aceeaşi defecţiune apărea la mai multe avioanese lua imediat legătura cu fabrica constructoare pentru stabilireaşi înlăturarea cauzelor. Eu extr ăgeam într-un registru special alinginerului de regiment toate defecţiunile semnalate în carnetelede avion şi de motor de la cele trei escadrile, a câte 12 avioaneşi de la grupul de comandă, încă 4 avioane. O comisie specială din care f ăceau parte inginerul şef de divizie, cel de regiment,inginerii de escadrile şi tehnicienii specializaţi în aparatur ă spe-cială de bord, oxigen, foto, armurierii, analizau şi comentau

fiecare situaţie în parte pentru prevenirea catastrofelor.În decurs de trei ani cât am lucrat acolo au avut loc două

catastrofe, una din vina evidentă a pilotului iar alta, probabil,din eroare de pilotaj, tot o cauză umană.

Un tânăr ofiţer zburând prin zona Piteştiului s-a abătut pe lacasa iubitei lui şi a f ăcut un razmut deasupra satului. La cea de adoua acrobaţie a coborât prea mult, a atins vârfurile unor copacişi s-a pr ă buşit în pădure pe o distanţă de vreo 500 de metri. Din

pilot nu s-au mai recuperat decât o ureche şi câteva bucăţele deos cu sânge.Când murea câte un pilot tr ăiam cu toţii o vie emoţie dar

cei mai afectaţi erau colegii lui, ceilalţi piloţi.Un alt caz a fost cel al unui locotenent major pilot, Szabo,

care era din Cluj, unde îi locuiau părinţii şi unde a fost înmor-mântat. El a intrat în vrie, nu a mai putut redresa avionul care s-a înşurubat în pământ cu o viteză de peste 1.000 km pe or ă.

Acest lucru s-a dedus din impactul cu solul, a coborât pe verti-cală iar resturile din cabină se găseau în partea de jos afuselajului, la mare adâncime.

După astfel de cazuri, în mod obligatoriu se f ăcea perchezi-ţie la domiciliu de către ofiţeri de la contrainformaţii pentru arecupera eventuale documente secrete sau căr ţi tehnice secretedespre avion.

La percheziţionarea locuinţei locotenentului major, con-




148

sternare totală. S-a găsit un pistol, pierdut, al unui coleg, tot pilot, care era acum la închisoare, fusese condamnat la doi ani şi jumătate, degradat şi scos din armată fiindcă nu a avut grijă şi i-a dispărut pistolul cu cinci cartuşe. Colegul şi „prietenul” său îifurase arma. Câtă ticăloşie! La aflarea veştii, brusc s-au schimbat sentimentele tuturor, din regret şi compasiune în dezgust şidispreţ. Ofiţerul de la închisoare a fost eliberat şi repus în toatedrepturile.

Aici la biroul inginerului-şef Cpt. Gabroveanu nu preaeram ocupat şi am citit multe căr ţi. Uneori când îmi dădea foar-

te mult de lucru, în timp scurt, mai comentam că nu se poate, că câr, că mâr. Îmi amintesc de un sfat dat de el: „Sergent Bembea,dacă vrei să-ţi meargă bine în viaţă, când primeşti un ordin,spui, Am în ţ eles! şi din momentul acela te gândeşti cum să facica să poţi îndeplini misiunea.”

Aveam un control de la Comandamentul Aviaţiei de la Bu-cureşti. Mai multe documente tehnice de la escadrile nu eraucompletate la zi şi urmau să fie verificate. Atunci am primit

ordinul: „Pe mâine dimineaţă să fie gata!” La comentariul meumi-a dat sfatul amintit. Mi-a prins bine. Mi-am mai adus doicolegi pricepuţi, ca să mă ajute, iar a doua zi dimineaţa am raportat că totul e în regulă. Mi-a zâmbit mulţumit şi m-a poftitafar ă din birou, veniser ă ofiţerii superiori în control. Se spuneacă armata este o şcoală a vieţii şi chiar aşa era.

Ţinea mult la mine. M-a îndemnat în repetate rânduri să urmez Academia Militar ă Tehnică. Mi-a dat chiar un test la

matematică şi altul la fizică şi era convins că voi reuşi la exa-menul de admitere, dar eu, tânăr şi nu tocmai copt la minte, amrefuzat. Cred şi acum că am ratat o mare şansă.

În toamna anului 1956 când Egiptul a naţionalizat CanalulSuez am fost la un pas de r ăzboi. S-au intensificat antrenamen-tele piloţilor şi ni se spunea că avem datoria de a ajuta popoare-le din colonii pentru a-şi câştiga drepturile şi suveranitatea naţi-onală. Se f ăcea o intensă pregătire psihologică a ostaşilor şi a



IOAN BEMBEA

149

personalului navigant şi eram convinşi că, dacă ar fi fost cazul,s-ar fi înscris mulţi voluntari pentru a participa, în sprijinulEgiptului „pentru o cauză dreaptă” la acest r ăzboi. Ruşii, o for ţă de temut, au trimis trupe şi avioane în Egipt şi numai aşa nu s-adeclanşat agresiunea anglo-franco-izraeliană ce era iminentă.

Şeful meu a fost avansat în grad şi în funcţie şi a plecat laBacău, director la Uzinele de Reparat Avioane, la URA Bacău,cum spuneam noi în mod obişnuit acestei unitaţi economice detehnică militar ă.

După trei ani de armată am fost lăsat şi eu la vatr ă dar nu

înainte de a găsi pe cineva care să-mi ia locul acela destul decălduţ, de furier, din biroul inginerului şef. Printre noii recruţiaflasem că era şi un dascăl moţ, absolvent de Abrud. Cum era să fac altă alegere?

Am uitat cu totul acest episod de viaţă atât de îndepărtat, l-am redescoperit în amintirile colegului nostru Ioan Coteţ când pregăteam împreună cu Remus Hădărean volumele de evocări Normalişti la Abrud, Dascăli pe Ape.

Dacă tot am intrat cu relatările în domeniul armatei, pentruo imagine mai complexă, şi poate mai specifică domeniului, îmi permit să vă relatez o întâmplare cazonă care, pe noi, grozav neamuza .. Pasajul următor poate fi sărit, se adresează doar persoa-nelor mai puţin pudice.

Într-o bună zi sose şte în cazarmă vestea că va veni cinevade la Comandament pentru o inspec ţ ie. Comandantul unit ăţ iiaflase, de la un omolog al său de la o alt ă unitatea de avia ţ ie,

că se verifică , printre altele, preg ătirea fizică a osta şilor, în primul rând săritura în lungime. Om energic, comandantul îlcheamă la ordin pe un plutonier, comandant de pluton, şi-i

spune că vrea să verifice, înainte de control, preg ătirea fizică a solda ţ ilor, că va asista personal la trecerea probelor. Zis şi f ăcut, ordinul nu se discut ă , ci se execut ă. La ora stabilit ă plu-tonul perfect aliniat lâng ă groapa de sărituri prime şte vizitacomandantului. Plutonierul îi d ă raportul: „Plutonul, cu între-




150

gul efectiv, este gata pentru trecerea probei de sărituri în lungime! Raportează…”

To ţ i cei 30 de militari echipa ţ i în ţ inut ă de sport se aliniază pe un singur rând pe linia de avânt şi încep săriturile. Rezulta-tul, total sub a ştept ări şi mult sub normele men ţ ionate într-unregulament. Media ducea spre calificativul „nesatisf ăcător”.Comandantul, ro şu de furie, îi spune plutonierului, destul detare, ca să poat ă auzi şi osta şii: „Dacă mâine nu trec normele,te ia dracu, iar la to ţ i ăştia, prin rota ţ ie, le dai câte două zile dearest sever”.

Timpul trece şi a doua zi, în prezen ţ a comandantului şi aunui general de la Bucure şti, plutonul se g ă sea iar în fa ţ a gro-

pii cu nisip. Începe trecerea probelor. Militarii erau a şeza ţ i înordine descrescând ă , chiar în fa ţă era un lungan, Bârsan, de

prin păr ţ ile Bra şovului. Acesta se retrage mult în spate, î şi iaavânt, porne şte de nu i se mai vedeau picioarele de iu ţ imea

pa şilor, bate pragul, zboar ă şi aterizează… dincolo de groapacu nisip. Generalul r ămâne surprins şi bate u şor de câteva ori

din palme, spre satisfac ţ ia comandantului nostru. Primul sări-tor se pare că a fost un bun model pentru cel de al doilea carel-a imitat întocmai. Dar culmea a fost că to ţ i au zburat pesteîntreaga lungime a gropii cu nisip, e adevărat că plutonierulmutase pragul de bătaie mai aproape de marginea gropii. Chi-ar la sfâr şit, doi militari nu au vrut nici în ruptul capului să

sar ă , spunând că le interzice medicul, fiindcă… au hernie. Motiva ţ ia a fost acceptat ă.

De fa ţă cu osta şii, generalul i-a strâns mâna comandantu-lui apoi a adresat şi militarilor un „Bravo, osta şi!” la care viner ă spunsul în cor: „Servim Patria!” dar numai ei ştiau ce am„servit” toat ă noaptea.

Intrigat de performan ţ ele nea şteptate ale subordona ţ ilor săi, comandantul, după plecarea celor din control, l-a chemat pe plutonier să-i explice cum a reu şit să ob ţ ină astfel de rezul-tate, aproape minune. (Generalul chiar îi mărturisise că a şa



IOAN BEMBEA

151

ceva nu a mai întâlnit în toat ă via ţ a lui). „Cum ai reu şit, mă , să-i antrenezi atât de bine de la o zi la alta?” îl întreabă co-mandantul. „Simplu, tovar ăşe comandant, am scos lenea dinr ăcani, le-am sporit motiva ţ ia.” „Cum, mă , cum?” „Pot să vă raportez sincer? Nu vă supăra ţ i?” „Vreau să aflu şi eu secre-tul, spune-mi tot, că sunt foarte mul ţ umit de tine.”

Zâmbind u şor pe sub musta ţă , plutonierul îi dezvăluie se-cretul: „Toat ă noaptea i-am pus pe osta şi să care, cu roabele,tot c… din bud ă. L-am golit în groapa de sărituri de unde sco-

sesem nisipul apoi am presărat iar ăşi nisipul înapoi, peste ra-

hat şi gata. Ei ştiau tot, le-am sporit motiva ţ ia”. Acum î şi expli-că şi comandantul de ce ultimii doiosta şi s-au opus cu atâta încă păţ ânare

să sar ă; erau mai sl ăbu ţ i, nu puteau sări până dincolo de groapă…

Am depus jur ământ să nu divulgsecretele militare, şi uite că nu mă potabţine. Dar, dacă tot au trecut atâţia

ani, pese 50, cred că a fost declasificatşi dosarul cu acest episod.Stagiul militar era pe atunci de trei

ani. În primele luni, până la depunerea jur ământului militar, nu aveam voie să păr ăsim cazarma, nu primeam permi-sie de a ieşi în oraş. În această perioa-dă de acolo din mijlocul aeroportului

nu am văzut nici un chip de femeie, doar vocea lor prin cântece-le de la radio. Prin dormitoare şi prin incinta hangarelor eraumontate difuzoare care transmiteau prin staţia de amplificareştiri şi muzică popular ă. Şi acum, când aud cântecul MarieiLătăreţu „Trenule maşină mică / Unde-l duci pe Ionică?” îmiamintesc de armată.

Eram mulţi ostaşi. Acest lucru era mai evident când ne de- plasam încolonaţi şi mergeam cântând. Emanam o mare for ţă.

Serg. maj.(în termen) şi viitorulCpt. Ioan Bembea




152

Într-o singur ă unitate militar ă eram sute şi sute de ostaşi, tot băieţi tineri între 20 şi 23 de ani. Am citit multă literatur ă der ăzboi. Ce s-ar fi ales de noi, de toţi, dacă oameni politici ires- ponsabili, din ascunse interese ori însetaţi de glorie, ar fi decissă pornească un nou măcel, că motive sau pretexte se găsescoricând şi oriunde. Câtă risipă de oameni tineri prin r ăzboaie…R ăzboaie mondiale !

Încă din anii de şcoală aflasem de victimele din PrimulR ăzboi Mondial: Germania a pierdut 2.700.000 de militari şi760.000 civili, Austro-Ungaria 1.500.000 militari şi 300.000

civili mor ţi şi tot cam aşa Rusia, Franţa, Imperiul Britanic şi altevreo 25 de ţări. Sacrificiile României au fost de 880.000 militarişi de 275.000 civili mor ţi la care se mai adaugă un nesfâr şitnumăr de r ăniţi şi mutilaţi de r ăzboi. De regulă numărul r ăniţi-lor este de 3-4 ori mai mare decât cel al mor ţilor.

Sunt impresionante aceste cifre dar nu pot uita o informaţietulbur ătoare preluată din lucrarea istoricului ConstantinKiriţescu, Istoria Ră zboiului pentru întregirea României, 1916-

1919. La sfâr şitul r ăzboiului, între semnarea armistiţiului la ora5 dimineaţa într-un vagon de tren la Campiegne în Franţa şi ora11 când trebuia încetat focul, ofiţerii germani şi austrieci, ceurmau să capituleze, au mai declanşat un ultim atac împotrivafrancezilor şi au mai murit 3.000 de militar şi alţi 6.000 au fostr ăniţi din ambele tabere. Iată până la ce limite merge ura, iar pentru militarii de carier ă r ăzboiul este obiectul muncii, omul,viaţa lui, aproape că nu contează.

Un alt exemplu, din cel de al Doilea R ăzboi Mondial, pen-tru a demonstra încă o dată cât de puţin contează viaţa ostaşilor:Profesorul de istorie de la Abrud, Ilie Preda Moşicu, parti-

cipant activ la r ăzboi în calitate de ofiţer, relatează (în vol. Normalist la Abrud , de Remus Hădărean, Ed. Casa Căr ţii deŞtiinţă, Cluj-Napoca, 2007, pag. 126) că în toamna anului 1944când armatele române înaintau spre apus din cauza multor ploiTisa se revărsase mult peste maluri, devenind de netrecut. În



IOAN BEMBEA

153

ciuda condiţiilor total inoportune, în 8 noiembrie, de SfinţiiArhangheli Mihail şi Gavril, ziua onomastică a regelui Mihai,„capul suprem al armatei române,” colonelul Talpeş voia să-lomagieze pe Suveran prin traversarea Tisei şi stabilirea, dinco-lo, a unui cap de pod. A recurs la voluntari din mai multe uni-tăţi. S-au găsit peste 500 de ostaşi entuziaşti, iubitori de patriedin care „nu ştiu dacă s-au mai întors 50” mărturiseşte autorul.Iată cu ce sacrificii obţin ofiţerii… decoraţiile.

Prezint aceste aspecte dramatice de manifestări (in)umaneca o temă de gândire pentru cât de primejdioase sunt r ăzboaiele.

Aflu cu îngrijorare tot mai des că oameni politici români decea mai înaltă responsabilitate îşi exprimă opinia „în numeleRomâniei” ca NATO să se extindă până în Caucazi şi în Ucrai-na pentru a fi cât mai aproape de… Moscova. Au mai ajuns până pe acolo şi Napoleon şi Hitler. Ce pr ă păd de oameni…

Dacă tot nu suntem noi factori de decizie, iar părerea noas-tr ă nu prea contează, de ce oare vrem să ne facem duşmani?Oamenii noştri politici chiar nu au învăţat nimic din experienţa

atât de tragică a celui de Al Doilea R ăzboi Mondial? Acum ruşiinu mai sunt „bolşevici”, ce avem cu ei?E o politică periculos de agresivă. Cui foloseşte? Poporului

român, categoric, nu. Mai dăm cu copita şi unor valoroase rela-ţii economice, schimburi comerciale cu ruşii. De ce? Eu chiarnu înţeleg...

După numai un sfert de secol de capitalism, am uitat cu to-tul de politica pe baze de „prietenie, de bună vecintătate şi de

colaborare cu toate popoarele lumii”.Exprim şi eu câteva gânduri, ca orice om. Un punct devedere, o opinie… Concluzia unei experienţe de o viaţă.

Celor care judecă altfel lucrurile le cer iertare, dar la r ăzboisă meargă ei, copiii şi nepoţii lor.

martie 2014




154

DE DEMULT

Îmi aduc bine aminte, deşi nu aveam decât vreo patru ani.Într-o primăvar ă timpurie, poate pe la sfâr şitul lui martie

sau începutul lui aprilie, eram în curtea casei părinteşti la tăieto-rul de lemne şi adunam surcele ca să le duc în casă pentru foc.Eram desculţ, pământul era rece, dar se simţeau destul de binecăldura adusă de razele unui soare primăvăratic. Îmi încarc bra-

ţul stâng strâns spre piept cu lemne mărunte când aud că cinevatrage limba de lemn a închizătorii de la poartă care clănţăneîntr-un fel cunoscut. Poarta se deschide şi apare un militar careîmi zâmbeşte. Era tata. Las jos lemnele şi pornesc în fugă spreel. Vine şi tata repede spre mine, mă ia în braţe şi simt cummâinile lui calde îmi încălzesc tălpile şi degetele reci de la pi-cioare. „Vai, dragul tatei, ce băieţel harnic am eu” şi mă sărutarepetat când pe un obraz când pe altul.

Am urcat treptele şi am intrat în casă. Mama a ieşit repedede la r ăzboi şi nu ştiu de ce, în loc să se bucure, a început să plângă. Tata o ţinea cuprinsă în braţe iar ea continua să plângă şi tot spunea „dragul meu, dragul meu”.

Mi-am lăsat părinţii aşa îmbr ăţişaţi şi am fugit repede înluncă să-l anunţ şi pe Sabin că a venit tata de la r ăzboi. El era pecoastă, avea grijă de oi şi de miei ca să nu urce în pădure pePleşa că umblau tare lupii şi pr ă pădeau oile. Îl strig cât pot de

tare: „Sabin, Sabin! Hai iute acasă că a venit tata.” Când a aflatvestea a aruncat cu bâta după oi ca să le sperie şi le–a coborât pe toate în luncă apoi a fugit acasă înaintea mea. Zamfira, soranoastr ă mai mare, nu era acasă, era la şcoală.

Tata a scos din rucsacul mare, mai întâi de deasupra un bi-don verde şi o gamelă pătrată, tot verde. Noi le priveam cu mi-rare, nu mai văzusem aşa ceva. Pentru noi a adus „pâine der ăzboi” un fel de biscuiţi albi tari-tari, f ăr ă sare şi f ăr ă zahăr.



IOAN BEMBEA

155

Nu-i puteai rupe cu mâna. Ne-a spus că le spune pesmeţi şi că se pot păstra multă vreme, că nu se strică niciodată. Am reuşitsă rup un pesmet cu un lemn de sub sobă şi să ronţăi din el darnu prea era bun, era mult mai bună coaja de pâine. Am luatcâţiva pesmeţi în buzunar şi am mers pe afar ă ca să-i ar ătămcopiilor.

Încă din prima zi tata se apucă de lucru. Venise într-o per-misie pentru numai câteva zile. Îşi schimbă hainele militare cucele de lucru, prinde boii la jug şi pleacă în luncă să sf ărâme, cugrapa întoarsă cu dinţii în sus şi cu nişte vreascuri, bulgării mari

şi uscaţi de bălegar împr ăştiaţi încă din timpul iernii. În fiecarean gunoia toată pajiştea ca să se facă multă iarbă de coasă. Spi-nii şi crengile de sub grapă f ărâmiţează bine gunoiul de grajd.

A doua zi a arat gr ădina dar nu a semănat nimic, nici carto-fii. La munte chiar şi la începutul lunii mai cade destul de des bruma şi strică semănăturile prea timpurii.

Cu toate că mama s-a opus, vreo trei zile la rând tata a mersla „mânat”, f ăcea câte două drumuri pe zi cu carul cu boii la

mină la Baia domnilor şi aducea piatr ă aurifer ă la măcinat laşteampuri. „Aţi r ămas f ăr ă nici un ban în casă. Numai Dumne-zeu ştie cum o să vă descurcaţi” – se justifica tata când mama îlruga: „Mai stai şi cu noi acasă, cu mine şi cu copiii, că zece zileîndată trec şi cine ştie când te mai lasă să vii de acolo”.

O singur ă zi nu a lucrat, într-o duminică. Atunci am merscu toţii la biserică. Ne dăm ghetele cu cremă, le lustruim frumosapoi ne îmbr ăcăm hainele de sărbătoare, costumele naţionale.

Cu toată graba, mama nu ne lasă să plecăm cu „primele” trico-lor şifonate. Pune jar din sobă în fierul de călcat, îi face apoivânt ca să se aprindă mai bine cărbunii, umezeşte degetul îngur ă şi-l pune pe talpa fierului. Sfârâie bine. Stropeşte primelecu apă şi le calcă pe o pătur ă veche. Tata ni le leagă peste căma-şa cu forme, în diagonală de la umăr spre brâu, mai întâi mieapoi lui Sabin. Şi Zamfira are costum naţional ca al mamei darmai mic. Ea poartă tricolorul la brâu, ca pe un cordon lat. Por-




156

nim cu toţii spre biserică. Acasă r ămâne numai Buna ca să pre-gătească mâncarea. Deşi era în post, tata a tăiat un mieluţ negru,mai mult pentru blăniţa lui creaţă ca să-mi facă mie o căciulă, că eueram la rând, Sabin şi tata aveau căciuli noi, negre şi creţe.

În biserică lume multă. Tata stă în jilţul din faţă de pe colţuldin stânga, jilţ moştenit de la bunici, de pe vremea când s-a con-struit biserica. Noi băieţii ne oprim lângă strana din dreapta, lângă cantori. Mama cu Zamfira merg în partea stângă, mai aproape deuşă unde stau femeile. Avem fiecare bani mărunţi pentru biserică.Preotul Tomuş după slujbă, în predică, explică evanghelia şi ne

îndeamnă pe toţi să ne spovedim înainte de Paşti.La ieşirea de la biserică jos în piaţă o mulţime de femei mergla tata să-l întrebe dacă s-a întâlnit sau dacă ştie ceva de soţii saucopiii lor, concentraţi şi ei. Nu prea ştia, erau risipiţi pe toată grani-ţa cu Ungaria. Nu începuse r ăzboiul dar se vorbea că ungurii vreausă ne ia Ardealul. Tata, sergent, era concentrat la SighetulMarmaţiei la pionieri de munte, apăra un pod peste Tisa.

De la biserică nu ne mai întoarcem singuri. Se ţin după tatatoţi vecinii, femei, bătrâni, copii. Întrebări peste întrebări: „Ceştii, oare nu scă păm de r ăzboi?” „Când vă lasă acasă?” „Aveţidestulă mâncare?” „La cât timp vă dă permisie să veniţi acasă?”şi tot alte şi alte întrebări. La puţine avea tata r ăspuns.

Se f ăcuser ă concentr ări masive. Mai ţin şi acum minte ver-surile care circulau pe vremea aceea:

„ Frunză verde de sub rouă În anul treizeci şi nouă La mijloc de postul mare

A sunat mobilizare. În aprilie, pe zeceCei cu ro şu to ţ i să plece.”Poezia era lungă, o întreagă baladă, dar nu-mi mai amintesc

alte versuri.Ordinul de concentrare avea un colţ tăiat cu o dungă colo-

rată, roşu, galben sau verde pentru etapele în care vor fi mobili-zaţi.



IOAN BEMBEA

157

Sosiţi acasă de la biserică, bunica ne-a aşteptat cu un papri-caş de miel condimentat cu cimbrişor de câmp, verdeaţă de primăvar ă. A fost mare sărbătoare şi bucurie că era şi tata cu noila masă.

Ceva mai târziu au sosit în vizită surorile tatei de la Şasa,mătuşile Lenuţa, Zamfira şi Jenica. Au venit singure, f ăr ă soţi,fiindcă şi ei, toţi trei, erau concentraţi. Discuţiile s-au purtat maimult cu ochii în lacrimi. Fiecare avea câte doi-trei copii şi segândeau cu mare îngrijorare la ce le poate aduce ziua de mâine.

Zece zile au trecut ca un vis şi iar nu am mai avut tată aca-

să. Şi-a îmbr ăcat hainele militare, şi-a înf ăşurat molitierele pe picioare, de deasupra bocancilor până sub genunchi şi chiar la plecare a luat pe cap o şapcă verde înaltă cu două ridicături, înfaţă şi în spate, ca o bărcuţă de hârtie şi cu un cozoroc lungdeasupra frunţii. A promis mamei şi nouă tuturor că o să maivină acasă cât poate de repede.

Şi s-a ţinut de cuvânt. Tot la 5-6 să ptămâni venea câte zecezile acasă că se mirau oamenii din sat cum face el de vine atât

de des pe când alţii nu primesc nici măcar o permisie oricât descurtă.Tata ducea pentru ofiţerul comandant cristale de pirită şi

cuar ţ, flori de mină, pe care str ăluceau mici firişoare de aur iarcând acesta lipsea, le „împodobea” el prin cele mai ascunseadâncituri cu bronz auriu, str ălucitor, lipit cu clei de oase. Păreaaur şi era de mare efect. Ofiţerii regăţeni se ar ătau entuziasmaţide aşa podoabe şi îl trimiteau chiar ei pe tata acasă să mai aducă

astfel de „minuni ale pământului”, cum le spuneau ei. Aveamacasă peste tot cristale din acestea aduse de tata de prin minedar aurul adevărat rar scânteia ici-acolo pe câte una.

La graniţă lucrurile s-au complicat, r ăzboiul părea iminent. Nici un concediu, nici o permisie. Tata fiind sergent şi coman-dant de pluton avea sarcina de a asigura paza sau, în caz extrem,distrugerea podului de peste Tisa din Sighetul Marmaţiei. De lael soseau doar C ăr ţ ile po ştale militare, multe de tot, pe care




158

mama le păstra şi le recitea seara la lumina slabă a lămpii de petrol după ce noi ne culcam. Uneori eu mă f ăceam că dorm darde sub pătur ă o vedeam pe mama plângând la masă. De fiecaredată citea toate scrisorile. Citea şi plângea. Pe mine mă cuprin-dea teama, simţeam că e ceva r ău. Şi tot atunci seara târziu îiscria pe îndelete r ăspunsul.

Zamfira fiind şcolăriţă avea o călimar ă cu cerneală violetă,f ăcută din creion chimic, toc de scris şi peniţă, aşa că mamaavea cu ce să scrie. Sabin încă nu avea caiete, scria doar petă bliţă.

Păstr ăm şi azi multe din scrisorile de atunci. Mama le ţineaînvelite într-un ziar pe care scria Telegraful român şi avea dese-nat în faţa titlului un stâlp de telegraf cu trei perechi de izolatoride la care porneau fire lungi de telefon peste lungimea titlului.

Poştaşul Domenic de la Mogoş trecea tot la două-trei zilecălare pe cal şi aducea poşta de la Abrud. El ne aducea scrisori-le şi ziarele. Mai era un ziar Universul în care scria despre con-centr ări, de aceea îl citea mama.

Din 1939 se mai păstrează 18 căr ţi poştale iar din 1940 alte14 scrisori toate trimise de tata. Interesant că şi tata a păstratcâteva scrisori de la mama pe care le-a adus acasă şi au fost puse şi păstrate la un loc, pe un dulap învelite în ziarul mai susamintit.

Au fost vremuri grele, mai ales pentru mama. Pe lângă nu-meroasele obligaţii de mamă şi gospodină, a fost nevoită să preia şi sarcinile ce revin bărbaţilor într-o casă.

O dată pe să ptămână f ăcea pâine în cuptor. Seara târziu,după ce ne culcam noi copiii, cernea f ăina şi pornea aluatul ladospit. Îndată după miezul nopţii, la primul cântat de cocoşi, sescula şi fr ământa pâinea în covata cea mare, o fr ământa mult, până când aluatul se întindea ca pătura. O lăsa apoi la dospit darîn timpul acesta nu se odihnea, cobora jos ca să aprindă şi să ardă cuptorul. Tot dumneaei, sărmana, trebuia să taie lemne şisă le ducă la cuptor. Până se cocea pâinea ne scula pe noi, ne



IOAN BEMBEA

159

dădea de mâncare, aduna paturile, spăla vasele, mătura princasă, mătura şi pe afar ă, coridorul lung şi scările. Zamfira şiSabin, îmbr ăcaţi cu haine curate, plecau la şcoală, cu ceva me-rinde în traistă. Eu, fiind mai mic, r ămâneam acasă.

După ce scotea cele şase-şapte pâini mari din cuptor, mama bătea coaja arsă până ce acestea r ămâneau roşii, rumene. Toatetrebuiau f ăcute în grabă, nu era nici o clipă de r ăgaz. Dimineaţa,înainte de a fi duse la păşune, mulgea vacile, fierbea cartofi şiopărea tărâţe pentru hrana porcilor, împr ăştia gr ăunţe găinilor şigâştelor, hr ănea câinele.

Grija vitelor era o altă povar ă. Într-o vreme le ducea la păs-cut Nicolae a lui Tongo, angajat la noi ca slugă, pentru mâncare,haine şi opinci. Era un om tare neajutorat şi sărac. Vara dormeala noi în şur ă pe fân iar iarna la el acasă. Îi împrumutam boii şicarul, ca să-şi ducă lemne dar acasă la el r ă bda, săracul, multfrig că venea înapoi la noi să doarmă în ieslea boilor, că acoloera mai cald, se învelea într-o bundă ciobănească şi cu un ţol.

După ce termina toate aceste treburi zilnice, mama îl striga

pe Nicolae să aducă boii acasă de la păscut. Le mai dădea puţinfân sau iarbă verde cosită din luncă ca să se sature, îi prindea la jug şi pornea cu carul sus pe munte, la Vulcoi, să aducă minereude la mină la şteampuri. Grea muncă. Şi numai înjugatul boilorse f ăcea cu mare dificultate şi cu multă trudă. Mama tr ăgea boulde un corn până lângă jug apoi cu o mănă ridica proţapul greucu jugul pe el şi tr ăgea din toate puterile boul în jug. O maiajutam şi eu. Împingeam şi îndemnam boul cu strigăte „Ia ju-

gul! Ia jugul, Mişca!” apoi mă ridicam pe vârful picioarelor şi puneam resteul în găurile lui din jug. Cu al doilea bou, cu Mo- jar, era mult mai uşor. Proţapul era acum sus, se ridica doar jugul până în dreptul gâtului, se împingea boul şi gata, se punearesteul. Boii erau blânzi şi ascultători, parcă înţelegeau şi einecazurile casei.




160

„La mânat”, după minereu la baie (după Bazil Roman)

În lada compactă din scândur ă groasă a carului se găseadoar o sapă şi un troc. Cu biciul în mână pe drumul drept, până pe Valea Stâlnişorii, mama mergea în car, atunci se mai odihnea puţin, deşi carul scutura tare de tot din pricina drumului bolovă-nos. Îndată ce începea urcuşul greu, pe drumul plin de noroi şi bolovani, cobora din car şi, pe lângă boi, urca cu mare oboseală muntele.

Şi mai greu era încărcatul carului cu minereul umed şi cle-ios de la gura minei. Tr ăgea cu sapa piatra cu lut vineţiu în troc,

lăsa sapa jos, prindea trocul de cele două capete şi greu cum eraîl ridica şi-l golea în car. Truda cu ridicatul trocului se repeta dezeci şi poate de sute de ori până se umplea lada carului. Totmereu trebuia să radă trocul şi sapa care deveneau grele ca plumbul. Aurul scos din măruntaiele muntelui privea lumina deafar ă cu sclipiri promiţătoare.

La întoarcere, deasupra unui povârniş oprea boii, lua



IOAN BEMBEA

161

tălpălăul greu, îl aşeza în faţa unei roţi din spate şi îl lega culanţul ca să împiedice roata. Era folosit ca să nu se uzeze rafulde pe roată. Unde coborâşul era şi mai abrupt se împiedicauamândouă roţile din spate. Şi despiedicatul era greu, lanţul fiindîntins nu poţi scoate cârligul, trebuie să tragi zdravăn de el, nu elucru de femeie. Cu mare efort se f ăcea şi descărcatul carului.Era şi minereu mai pietros, mai uscat; acesta se încărca şi des-cărca mai uşor.

Aproape în fiecare zi omul şi vita trudeau până la limita pu-terilor. Omul, cât e el de om, nu o ducea cu nimic mai bine de-

cât boul de la jug.Privind în urmă stau adesea şi mă gândesc cum a fost în

stare biata mamă să muncească atât de mult, cătă dragoste aîncă put în inima ei, de a fost în stare de un astfel de efort, căci pentru noi a trudit, ca să ne crească şi să ne dea la şcoală.

În martie 1939 tata era deja concentrat, mai întâi a fost laAiud, pentru instrucţie, apoi pe graniţa cu Ungaria, la SighetulMarmaţiei.

În 12 mai, la numai două luni după plecarea tatei, mama anăscut-o pe Elvira. Bunica de la Poieni ne era de mare folos dartr ăgeau de dumneaei şi surorile tatei de la Şasa, aveau şi elecopii mici şi erau singure, tot cu soţii concentraţi. O mai chemaşi cealaltă nor ă mătuşa Valeria de la Dumbrava ca să mai stea şicu copiii ei.

Sărmana Bunică… A r ămas văduvă de tânăr ă cu şapte copii; doi băieţi şi cinci fete. Cine să lucreze pământul, când tata,

copilul cel mai mare, avea doar 17 ani? Bunicul, după ce a statvreo patru ani în r ăzboi, în Primul R ăzboi Mondial, a murit peneaşteptate. S-a îmbolnăvit de burta, „a f ăcut febr ă mare, aveadureri grozave şi în mai puţin de o să ptămână a închis ochii”,după cum îmi povestea tata. Şi tot dumnealui ne mai spunea,mie şi lui Sabin, că în vara următoare când a mers singur lacoasă l-a apucat jalea şi dorul de tată că plângea pe brazdă, co-sea din greu şi îl nă pădeau lacrimile. Voia să se gândească în




162

altă parte dar gândurile îi reveneau iar ăşi şi iar ăşi la bunicul. Cuo var ă înainte cosiser ă împreună şi parcă îi auzea şi acum vorbele blânde. Aveam multe pământuri cu iarbă, altele cultivatecu grâu de primăvar ă sau cu ovăz, iar în lunca de acasă o gr ădi-nă mare cu cartofi, cânepă, in şi cu felurite zarzavaturi. Toată vara nu aveai nici o clipă de r ăgaz.

Şi mai greu a dus-o bunica după ce tata a fost dus la arma-tă. Nu mai avea cine să lucreze pământul, să poarte grija vitelor,să meargă la mină, ca să aibă un ban în casă. Ani la rând a trebuit să fie şi bărbat şi femeie.

Au nă pădit greutăţile şi necazurile peste toţi ai casei, micisau mari, dar au luat viaţa în piept şi au r ăzbit. Cu atâta amar delucru, nimeni din casă nu ştia ce e odihna, dar nici la foame sausăr ăcie nu s-a ajuns.

Abia acum, gândindu-mă la acele vremuri, îmi dau seamace femeie vrednică a fost bunica. A pregătit o zestre bogată pentru fiecare din cele cinci fete; cu pânză şi covoare ţesute încasă, cu o droaie de perne umplute cu pene de găină, de raţă, de

gâscă sau de bibilică de la păsările crescute în curte, pene ceerau alese şi prelucrate fulg cu fulg, ca să nu se simtă nici uncotor. Prin eforturi şi sacrificii numai de ea ştiute, a reuşit să-şitrimită băiatul mai mic la şcoală şi să-l facă învăţător, în ciudataxelor mari de şcolarizare. Şi cu toate că în gospodărie erafoarte mult de lucru, bunica şi-a trimis toate fetele, îndată ceîmplineau 16 – 17 ani la „pension” la Alba Iulia sau la Bucu-reşti. Vorba vine, la pension, pentru nişte fete de la ţar ă, erau

trimise servitoare la oraş în familii de domni în primul rând casă înveţe cum să aranjeze o locuinţă, cum să se comporte, cumsă vorbească frumos şi corect, ca la oraş, nu ca la sat, şi nu înultimul rând, să înveţe cum se îngrijeşte un copil. După doi-treiani se întorceau acasă mai stilate dar şi cu ceva câştig. Erau bineîmbr ăcate şi cu un aer de oraş în comportament şi toate s-aumăritat înainte de a împlini 20 de ani.

Bunica era o femeie frumoasă, cu tr ăsături fine. Când pleca de



IOAN BEMBEA

163

acasă se îmbr ăca întotdeauna foarte îngrijit apoi, la oglindă îşifreca uşor faţa cu o hârtie roşie creponată, umezită, astfel încâtobrajii să capete o culoare plăcută, de om tânăr şi sănătos Aveacercei mari buciumăneşti, din aur, cât o jumătate de nucă, cu pietreroşii str ălucitoare pe care îi purta numai în zilele de sărbătoare lacostumul naţional. Duminica şi mai ales la sărbătorile împăr ăteşticând ieşeau oamenii de la biserică, pe toată lungimea drumului pavat, ce cobora de la biserică spre piaţă, se înşirau costumele naţi-onale ale femeilor, copiilor şi bărbaţilor. Acolo eram şi noi. Eu,mai mic, mergeam cu bunica, Zamfira cu mama, iar Sabin cu tata.

Toţi trei aveam costume naţionale cu primă tricolor. Eram fericiţi.S-a abătut apoi peste sat şi peste întreaga ţar ă groaza încă unui

r ăzboi mondial şi nu trecuser ă decât vreo 20 de ani de când se numă-raser ă mor ţii, r ăniţii, dispăruţii, văduvele şi orfanii din Primul R ăz- boi Mondial. Fusese măcel, nu glumă, că r ăzboiul a ţinut mai binede patru ani.

Bunica era îngrozită, de data acesta nu pentru plecarea soţului,ca la celălalt r ăzboi, ci fiindcă cei doi băieţi ai ei precum şi toţi gine-

rii erau bărbaţi tineri şi urmau să fie duşi pe front. Acasă r ămâneausoţiile lor disperate cu o droaie de copii mărunţi.Şi a început acest r ăzboi împotriva bolşevicilor nu din po-

runca lui Dumnezeu ci din interesele unor pământeni, oamenii politici ai vremii ce se credeau atotputernici şi îndreptăţiţi să trimită la moarte sigur ă sute de mii de bărbaţi tineri, toată pute-rea şi floarea României. Poate că din suferinţele pricinuite der ăzboaie a r ămas la noi rugămintea „Nu da, Doamne, omului cât

poate duce, cât poate r ă bda...”2008




164

PE PLAIURILE APUSENILOR

Aproape toţi tinerii dascăli absolvenţi de Abrud eram repar-tizaţi „Pe ape”, adică de la Câmpeni în sus, prin localităţile de pe Arieşul Mare şi Arieşul Mic, aşa se spunea acelei zone, „ Peape”, denumire geografică bine determinată, dar realitatea eraalta. Văile râului sunt înguste de tot de aceea oamenii locuiesc

mai mult sus pe culmi, acolo am ajuns şi noi, sus de tot, tocmaila obâr şia apelor, la izvoare, pe plaiurile înalte, prin cătune,chiar sub bolta cerului.

De la Runc, unde am ajuns eu, aveai impresia că, ridicând braţul, cu dunga palmei poţi despica norii. Jos de tot în dreaptaşi în stânga se vedeau ca din avion Scărişoara şi Arada.

Promoţia noastr ă de învăţători din 1953 a fost încadrată înînvăţământ începând cu data de 10 august, nu de la 1 septembrie

când începea anul şcolar. Ne-am bucurat, fiindcă pentru noi nuera puţin lucru să primim nişte bani în plus.

Mulţi dintre noi am plecat la posturi în uniforma de şcoală.Pe braţul stâng, de unde am descusut numărul matricol, se ob-serva cu uşurinţă, ca o pată, stofa mai puţin decolorată. În anultrei bursierii, şi toţi aveam bursă, am primit fiecare de la şcoală câte un costum gratuit iar acesta ne-a fost îmbr ăcămintea şi

pentru primul an de învăţământ sau pentru primul an de faculta-te. Ne-a prins bine că am primit un salariu de instalare şi încă

unul aproape întreg pe luna august, fiindcă ne lipseau atât demulte lucruri.

Cu „prima” de instalare de 400 lei, mai puţin impozitul de28 de lei 7%, am dat fuga la Câmpeni să-mi cumpăr câte ceva,



IOAN BEMBEA

165

că la Scărişoara Cooperativa de consum era aproape goală. Am

şi uitat de cooperativele de atunci, create cu contribuţia băneas-că a localnicilor ca să înlăture din comer ţ pe „speculanţii” parti-culari.

Nu-mi amintesc de tot ce am cumpărat din primii mei bani,ştiu însă, f ăr ă teama de a greşi, de investiţiile majore: un ligheanşi o raniţă. Drumul de întoarcere, peste 30 km, l-am f ăcut pe joscu cele două cumpăr ături la vedere, una sub braţ alta în spate.Cu rucsacul chiar m-am mândrit doi ani, până am plecat în ar-

mată. Era pe acele vremuri şi prin acele locuri un atribut al ele-ganţei. Nu-i vorbă că a şi fost frumos, din ţesătur ă groasă verde,garnisit cu piele maro, cu două buzunare cu capac şi cu un şnuralb, cu mare efect decorativ. Îmi amintesc bine, a costat 171 lei,aproape jumătate din banii primiţi.

A fost şi acel rucsac o treaptă în devenirea mea cu aspectde intelectual. Vechea valiză de lemn de la internat nu mai pu-tea fi purtată în mână pe aici prin munţii Scărişoarei iar traistade lână nu mai dădea deloc bine în spatele unui dascăl.

Cancelaria de la şcoala de centru era pentru noi, dascălii de prin cătune, un fel de autogar ă. Pe aici treceam în toate drumu-rile noastre spre, sau din spre, Câmpeni. Centrul de raion eraunica şi marea noastr ă metropolă.

În toamna aceea a anului 1953 la Scărişoara am sosit odroaie de dascăli tineri, proaspăt absolvenţi de şcoli pedagogice

dar şi de licee teoretice. Toţi am fost primiţi cu prietenie atât dedirectorul Paşca cât şi de „veteranii” şcolii care aveau deja unusau chiar doi-trei ani în învăţământ.

Cătunele aveau nume sugestive. Lespezea, locul unde pre-domină piatra, lespezile de piatr ă şi chiar aşa era. Ş tiule ţ i, aşaerau denumiţi „cucuruzii” de brad, „fructele” prin care supra-vieţuiau veveriţele şi unele păsări de pădure. Runc, loc defrişat




166

de pădure pentru păşunat sau pentru a fi cultivat (şi locuit).

Termenul s-a păstrat de mii de ani cu acelaşi înţeles şi provinedin lat. runcus. Sfoartea, acest nume probabil că indică loculunde şuier ă vântul prin pădurea de conifere. Nici cătunul Mocă-ne şti nu are o rezonanţă tocmai nobilă. Era şi acolo o şcoală în primul sau cel mult în al doilea an de existenţă.

Aici sub boltacerului tr ăiau oa-meni, numai ro-

mâni, aveau odroaie de copii şiaici, pentru aceşticopii frumoşi, deş-tepţi şi sănătoşi s-au creat şcoli şi aufost aduşi şi plătiţidascăli calificaţi.Era pentru primadată când aceşticopii de prin cătu-ne aveau şi ei şansareală de a învăţa

carte. Părinţii, bunicii şi str ă bunicii lor au fost aproape în totali-tate analfabeţi din generaţie în generaţie.

Nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva. Aici era o altă lumedecât cea cunoscută de mine. Şi Buciumul, comuna mea natală,este o aşezare de munte dar avea şcoală în fiecare sat. La Poieniera şcoală din căr ămidă cu etaj, cu patru săli de clasă, cu bucătă-rie şi sală de mese. La parter era o sală cu cabine de duş undef ăceam baie în fiecare sâmbătă. De analfabeţi nu am auzit nicichiar în rândul bătrânilor. Se vorbea prin sat ca despre un eve-



IOAN BEMBEA

167

niment cu totul ieşit din comun dacă un copil nu mergea la

şcoală. Părinţii lui erau citaţi de şeful de post şi amendaţi sauameninţaţi cu amenda.Şcoala din Runc funcţiona într-o casă, proprietatea unui lo-

calnic, îngrijitorul şcolii. Sala de clasă era suficient de mare casă încapă două rânduri de bănci a câte trei elevi fiecare. Văruită în alb, cu două geamuri expuse spre soare, era foarte luminoasă.Emanau lumină până şi duşumelele albe de brad frecate cu leşieşi totul mirosea a curat.

De aici de la şcoală, dincolo de adâncimile văii Arieşului,în partea opusă, se vedea vârful pleşuv, f ăr ă pădure, al MunteluiBihor. În acest orizont larg privirea nu întâmpină obstacole.Spre r ăsărit culmile munţilor, asemenea unor valuri verzi, se pierd în ceaţa depărtării undeva dincolo de Abrud, spre Detuna-ta sau Corabia. Nemărginirea munţilor acoperiţi de păduri cre-ează în permanenţă un anumit confort psihic, plăcerea de a privimereu natura ca spectacol în cele mai felurite şi surprinzătoareipostaze. Aceeaşi privelişte se prezintă cu totul altfel primăvarasau toamna, vara sau iarna, dimineaţa ori seara, într-o zi liniştită sau atunci când văzduhul spintecat de fulgere aduce furtună.

Pe aceste plaiuri viaţa oamenilor curgea liniştit. Din când încând pe drumul ce coboar ă de la pădure câte un om trage cucalul buşteni drepţi de brad, f ăr ă cepuri, pentru doagele din carese fac vasele de lemn; ciubere, putini sau doniţe, pe care le vând

pentru cereale prin toate satele din Ardeal sau de prin Banat.




168

Imagini din Poşaga, 1935



IOAN BEMBEA

169

Imagini de la Târgul de fete de la Găina, 1935




170

Imagini din Apuseni, prelucrarea lemnului, 1935



IOAN BEMBEA

171

Alte imagini din Apuseni




172

Imagini din Scărişoara de altădată, 1935



IOAN BEMBEA

173

Bărbaţii se ocupau aproape tot anul cu vă săritul , erau vă-sari din tată în fiu. Iarna în casă despicau buştenii în doage şi leciopleau după reguli numai de ei ştiute. Curbura doagei eracalculată după lărgimea vasului. Îndată ce venea primăvaraîntindeau pe sub streşini la soare, pentru a se usca, doagele grelecroite din lemnul verde. Până toamna trebuia să fie gata o căruţă de vase. Cu ele treceau muntele pe la Beliş şi le schimbau pegrâu sau porumb prin păr ţile Huedinului. Până găseau cumpăr ă-tori treceau să ptămâni întregi. Când se întorceau acasă, aici susla munte era aproape iarnă şi iar o luau de la capăt.

Nu mai văzusem niciodată cum se fac ciuberele. Trebuiamultă pricepere şi îndemânare. Mergeau la sigur, nici măcar numai turnau apă în ele, să le încerce dacă nu cumva curg. Maiaveau apoi plăcerea să le dichisească puţin cu fierul roşu. Pelemnul alb, curat, apăreau modele dintre cele mai neaşteptate.Te îmbiau să le prinzi de toartă ca să le ai acasă ca pe o podoa- bă. Simt şi acum plăcerea de a bea apă dintr-o cof ă nouă cu omireasmă aparte, unică; de r ăşină şi de lemn de brad.

Prin copiii de la şcoală cunoşteam şi simţeam întreaga viaţă a satului. Întoarcerea moţului din „ţar ă” era o sărbătoare în fie-care casă. Îndată ce soseau la şcoală copiii nu-şi puteau stă pâni bucuria şi îmi spuneau: „A sosit tata şi mi-a adus…” Iar taţii lorle aduceau întotdeauna câte ceva ca să le facă o bucurie. Preten-ţiile erau minime, câteva bomboane, o pereche de opincuţe, un batic sau o pălărie, o hăinuţă, evident şi câţiva saci cu „bucate”care să le asigure, cu multă chibzuinţă, pâinea şi mămăliga pen-

tru un an de zile.Aici până şi femeile purtau opinci cu ciorapi groşi de lână,lungi până sub genunchi. Toată toamna şi iarna torceau lâna şicânepa din care ţeseau îmbr ăcămintea pentru toţi ai casei. Maiţeseau şi covoare în culori vii, cu dungi şi motive geometrice.

Din îmbr ăcămintea de iarnă a bărbaţilor dar şi a femeilornu lipsea pieptarul, un cojoc împodobit sumar cu o bordur ă dearnici negru. Pe cap bărbaţii purtau cuşmă neagr ă de miel iar




174

femeile, peste batic, o broboadă neagr ă cu cipcă şi laţuri lungi pe margine.

Duminica, fie vreme bună sau rea, oamenii coborau în nu-măr mare la biserică. Uneori, când era moină, adică vremeumedă, clopotele şi toaca de la biserica din vale se auzeau până aici sus la Runc. La r ăspântii de drumuri, pe cruci văruite, câteun Isus r ăstignit era biciuit de vânturi şi ploi.

În liniştea de aici cântecele cocoşilor, un lătrat de câine, un behăit de oaie, un cârâit de cioar ă, sau glasul unei femei ce îşicheamă păsările, „pui, pui, pui!.. piri, piri, piri! Hai la mama!

Hai la mama!” se aud de departe sau până departe şi intr ă înarmonie deplină cu peisajul înconjur ător.

Când am venit pentru prima dată la Runc, ca să îmi iau pos-tul în primire, am urcat pe nişte drumuri pietroase şi abrupte iarîn dreapta cobora până în vale o coastă pr ă păstioasă, că aproapeîţi venea r ău de înălţime. În ciuda acestui relief, ici-acolo, pecâte o buză de pământ, stăteau agăţate case. Nu mi-am pututimagina atunci că sus pe plai se mai pot găsi spaţii întinse, lo-

curi atât de plăcute.Pe un platou larg ce urcă domol până sub poala unei păduride brad fâneţele alternează cu pâlcuri de pădure. Din loc în locgrupuri de două-trei case înconjurate de pomi; cireşi bătrâni,înalţi, iar pe lângă garduri pruni încărcaţi de rod. Peste tot că pi-ţele de fân completează decorul specific satelor de munte. În planul îndepărtat se înalţă brazii spre cerul albastru. Un adevăratmuzeu viu, în mişcare, al unui sat de pe plaiurile Apusenilor.

Pe lângă case, în ograda largă, oamenii mai aveau o vacă,un porc, câteva oi, găini, uneori şi două-trei capre. Făr ă toateacestea nu s-ar putea tr ăi. Cultivau pământul cu ceva zarzava-turi, cartofi, secar ă, ovăz şi cânepă, câte puţin din fiecare. Erauşi familii sărace, f ăr ă vacă, f ăr ă porc şi f ăr ă cal în bătătur ă, că nici nu ştiai din ce pot ei tr ăi. Predominantă era săr ăcia şi aveamconvingerea că locuitorii acestor meleaguri se găsesc la limitaexistenţei. Mai aveau totuşi o avere, era muşcata roşie care nu



IOAN BEMBEA

175

lipsea din nicio fereastr ă. Nu lipseau nici dulăul alb din ogradă,nici pisica tărcată de pe cerdac.

Cu toate că oamenii tr ăiau risipiţi prin munţi şi păreau uitaţide lume, când era vorba de impozite şi cote exista o evidenţă precisă a fiecărei gospodării cu tot avutul ei. Se zice că de undenu-i, nici Dumnezeu nu are ce lua. Nu e aşa. Oamenii aveaumari întârzieri şi datorii în predarea cotelor către stat.

În toamna anului 1954 situaţia a devenit atât de dramatică încât au fost trimişi pe teren, ca să ajute la adunarea cotelor de produse agricole (carne, brânză, unt, lână, cartofi, fân, cereale)

până şi cei mai înalţi funcţionari de stat. Ştiam că vor sosi, necomunicase într-o şedinţă preşedintele Sfatului Popular Comu-nal şi ni s-a cerut să le acordăm tot sprijinul.

Sosesc şi la Runc doi activişti. Prima dată vin la şcoală.Eram în clasă cu elevii, era ora a doua sau a treia, că oaspeţilor,deşi destul de tineri, le-au trebuit aproape două ore ca să ajungă până aici. Era seria de dimineaţă, predam simultan la două cla-se. Bat ei la uşă şi intr ă în sala de clasă plină de copii. Aceştia

se ridică în picioare şi pe mai multe voci salută prelung „Bună ziuaaa!” Str ăinii îşi plimbă privirile asupra lor. Se privesc cuinsistenţă unii pe alţii. „Bună ziua, copii, staţi jos,” spune tova-r ăşul din faţă.

Se întorc spre mine şi dăm mâna. Surpriză. Unul din ei eraun fost coleg, mai mare, de la Abrud. Ne cunoşteam bine, eraCostică M. El nu lucra în învăţământ, fusese promovat într-un post administrativ sau politic important tocmai la Bucureşti.

Aşa se vorbea, dar informaţiile mele erau vagi.Oaspeţii se gr ă besc aşa că eu dau în grabă drumul copiilorîn pauză şi-i poftesc în cămăruţa alăturată unde locuiam eu.Fosta cămar ă a locuinţei putea fi socotită şi „cancelaria” şcolii.Îi întreb dacă nu sunt cumva flămânzi, că am o slănină bună,afumată, şi ceapă roşie. Nu doresc decât apă că erau obosiţidupă atâta urcuş. Aveam apă limpede şi rece într-o cof ă nouă de brad. Au băut pe săturate, câte două pahare.




176

Îmi spun în grabă că e bai mare. Ruşii ne presează să ledăm despăgubirile de r ăzboi, că avem mari restanţe de carne şi produse lactate către ei, că sunt întârzieri în adunarea cotelor dela populaţie. Pentru asta se găsesc ei aici. Unul din ei fuseseadus tocmai de la Ambasada României din Suedia. Nu ştiu cefuncţie o fi avut acolo, dar fostul coleg, moţul ajuns în Bucu-reşti, i se adresa cu mare respect, era „excelenţă”.

Pe mine nu m-au luat cu ei pe la casele oamenilor. Aveaunotate pe un carnet numele câtorva familii şi datoriile lor lacote. M-au întrebat dacă ştiu unde locuiesc. Ştiam. Şi dacă nu le

spuneam eu, tot îi găseau. Au pornit spre familia Borteş, eraudoi bătrâni înstăriţi care aveau în grijă o nepoţică, elevă în clasaa doua, pe Jenica.

Spre sear ă au trecut iar ăşi pe la şcoală. „Te-ai lăudat că aislănină bună, afumată, şi ceapă…” îmi zice, mai îndr ăzneţ, fos-tul coleg de şcoală şi de internat. „Am. Vă servesc cu plăcere.”

Bem noi câte un păhărel-două de palincă de prune cu unoarecare gust de afumătur ă, că oamenii f ăceau ţuica ascunşi prin

pâraie în cazane improvizate, apoi pun pe masă toate rezervelealimentare pe care le aveam; un borcan cu ceva brânză, slănină, pâine, ceapă. Până pregătesc eu masa oaspeţii îşi pun pe rând laurechi căştile aparatului meu de radio cu galenă şi ascultă. Searată încântaţi şi nu ştiau că poate funcţiona un aparat de radiof ăr ă curent şi f ăr ă baterii. Se auzea bine, ca la telefon, iar r ăsu-cind butonul condensatorului variabil puteai prinde un numărmare de posturi, din care unele erau bruiate.

Excelenţa sa „suedezul” îmi mărturiseşte că nu credea că pot tr ăi oameni în astfel de condiţii. El s-a născut şi a crescut înBucureşti. Ce a găsit aici la Scărişoara l-a întors pe dos. O fe-meie, Raveca P. cu o casă plină de copii desculţi şi dezbr ăcaţiavea două vaci şi îngrozită că s-ar putea să i se ia una, şi-a do-sit-o într-o ascunzătoare improvizată din nişte lemne de brad şicetină rezemate oblic pe lângă un cireş r ămuros. În timpul dis-cuţiilor din faţa casei, auzind glasul femeii, sau de foame, vaca



IOAN BEMBEA

177

mugeşte prelung de mai multe ori. Şi minune, activiştii trimitfemeia să elibereze vaca şi s-o ducă la locul ei în grajd f ăr ă să-ispună vreo vorbă de ocar ă sau să o certe.

Un localnic s-a angajat să predea un tăuraş, cota de carne pentru mai multe familii. S-a întocmit un tabel cu persoanele şicu câtă carne să predea pentru fiecare, urmând ca oamenii să-i plătească diferenţa de preţ. Cotele de carne de 10 până pe la 50kg erau fixate după numărul de vite şi după suprafaţa de pământale fiecărui gospodar. Toţi o duceau greu. Cei foarte săraci nuaveau obligaţii de cote.

Aşa au hotărât înţelepţii şi mai ales puternicii lumii în februarie 1945 la Ialta, ca România să r ămână în zona sovietică deinfluenţă şi să suporte mulţi ani grele despăgubiri de r ăzboi, caţar ă învinsă. Şi iată, oamenii aceştia sărmani suportă după atâtavreme consecinţele acelui r ăzboi cu totul iraţional.

Oaspeţii au gustat ceva în mare grabă din bunătăţile mele şiau plecat ca să nu-i prindă întunericul. Nu s-au ar ătat câtuşi de puţin mândri de misiunea lor, dimpotrivă, erau evident jenaţi.

Făceau parte dintr-o brigadă mare iar a doua zi urmau să plecela Gârda.Cotele trebuiau scoase cu orice preţ, altfel mârâia ursul…

Iată că se poate lua şi de unde nu-i. Niciodată să nu spui „mair ău nu se poate”, fiindcă oricând şi oriunde poate fi şi mai r ău.Acolo pe plaiurile Apusenilor şi în acei ani am înţeles acestadevăr.

30 decembrie 2007




178

PARTEA A II-A.POLEMICI, RECENZII

ZIARUL PRIMĂRIEI DIN BRAD

Cunoscând interesul meu pentru lumea Apusenilor, pentruevenimentele şi pentru realizările importante ce se petrec înaceastă zonă a aurarilor de altădată, o veche cunoştinţă, doamnaViorica Bocaniciu din Criscior, mi-a trimis un exemplar din“Zarandul” periodic de informare al Consiliului municipal

Brad. Este vorba de nr. 234 pe luna decembrie 2012, al ziaruluiamintit.

Mare mi-a fost bucuria aflând că domnul primar FlorinCazacu, sprijinit f ăr ă rezerve de Consiliul local, a reuşit să re-deschidă Muzeul Aurului. Felicitări tuturor celor care au contribuit la această realizare deosebit de dificilă, având în vedere că,

după închiderea minelor de la Barza în 2006, „prin voinţa poli-tică a Guvernului”, aceleaşi autorităţi politice la nivel central auvândut clădirea muzeului „unui obscur ONG bucureştean, în 25august 2009, în urma unei halucinante licitaţii”, după cum aflămdin pagina 1 a ziarului. Devenise iminentă dezmembrarea mu-zeului deşi acesta, conform unui registru de vizitatori, „în 4 iulie1912 era deschis publicului cu 200 de exponate.” În prezent„există în muzeu 1305 exponate cu aur şi 1.000 exponate de

minerale f ăr ă aur, precum şi numeroase obiecte arheologice şide minerit care dovedesc existenţa unei activităţi miniere de peste 2.000 de ani,” mai menţionează ziarul.

Am citit apoi cu mult interes despre Preparandia din Arad – moment aniversar, 200 de ani – fiind prima Ş coal ă pedagogi-că regească a naţiunii române.

Mi-a mai reţinut atenţia serialul Aurarii – Ep. 20. După ti-tlu, „Foamea care dezr ădăcinează”, cunoscând din presă şi de la



IOAN BEMBEA

179

televiziune situaţia în care se găseşte mina de la Gura Barza,(am trecut şi eu pe acolo, nu se vede decât ruină, rugină şi pus-tietate) am crezut, după titlul episodului, că e vorba de sărmaniimineri care r ămaşi f ăr ă un loc de muncă au pornit spre Spaniasau Italia, unde, de ce să nu recunoaştem, trec prin situaţii ex-trem de umilitoare pe care, din jenă, nu le vor mărturisi nicioda-tă. Că unii români (nu e vorba de băieşii din Apuseni) ajunşi însituaţii limită, au fost nevoiţi să mănânce, pe ascuns, conserve(ieftine) pentru pisici sau câini, şi că nu de puţine ori au dormitîn adă posturi pentru animale, sunt lucruri recunoscute, relatate

de cei în cauză la televiziune, dar familiile şi copiii de acasă trebuie să tr ăiască din ceva, cu orice sacrificiu. Şi nu de puţineori televiziunile din România au prezentat reportaje în care sear ăta că românii noştri ajunşi la muncă în Spania, Portugalia sauItalia, după ce li se luau actele, ca să nu poată pleca, erau trataţica nişte sclavi.

Alta era „tragedia” relatată de Aurel Toma şi prelucrat ă deTiberiu Vanca; migraţia oamenilor, a for ţei de muncă, din agri-

cultur ă spre minerit sau industrie de prin anii `60-`70. Oare nuşi-au pus întrebarea; pleacă cineva de la bine la r ău? Nu se mai putea tr ăi ca în evul mediu. În agricultur ă, înain-

te de colectivizare şi mecanizare, ţăranul de la coarnele pluguluinu o ducea cu mult mai bine decât boul din jug. Munceau îm- preună pământul de când se lumina de ziuă până seara târziu şitot împreună cădeau pe brazdă istoviţi de oboseală. Acolo nu semuncea şase ore pe zi, ca în mină, în agricultur ă e zi-lumină.

Nici duminica nu e zi de repaus, căci vitele trebuie păscute vara,hr ănite şi adă pate iarna, grajdul trebuie cur ăţat, iar cositul sausă patul nu sunt cu nimic mai uşoare decât mineritul. Mecaniza-rea devenise o necesitate ca şi irigaţiile iar acestea impuneaumulte alte schimbări, e adevărat, primite la început cu neîncre-dere de ţărani. În toate ţările dezvoltate economic, în agricultur ă muncesc puţini oameni, numai mecanizat şi pe tarlale mari. Lanoi, în numai câţiva ani, între 1960-1970, munca în agricultur ă,




180

mecanizată, a devenit incomparabil mai uşoar ă iar producţiaagricolă a crescut de 3-4 ori.

Mă aşteptam la aspecte din viaţa băieşilor, a aurarilor (s.n.)nu la „un discurs istoricist” plin de ur ă şi venin împotriva unorvremuri ce ne apar ţin nouă tuturor celor care le-am tr ăit. Nucred că ne putem nega existenţa în acest spaţiu şi în acele vre-muri, suntem datori să ni le asumăm cu bune şi cu rele, aşa cumnoi le-am săvâr şit. Toate faptele îşi au cauzele lor, nimic nu esteîntâmplător în viaţa socială.

„Destăinuirile” lui Aurel Toma

se potrivesc ca stare de spirit cu celeale unor politicieni din perioada premergătoare dezastrului celui de aldoilea r ăzboi mondial. Cine studiază presa românească din anii 1936-1941 precum şi acţiunile politice interne şiexterne ale României va constata cuuşurinţă o atitudine total ostilă a

românilor faţă de URSS, parcă voiamcu orice preţ să ne facem un duşman.(Din păcate şi acum se mai aud astfelde voci).

O minte luminată judeca cu totulaltfel şi vedea pr ă pastia spre care se îndrepta toată Europa nunumai România. Este vorba de Nicolae Titulescu, MinistrulAfacerilor Str ăine al României în mai multe rânduri; 1927-

1928; 1932-1936 şi, pentru marele său prestigiu internaţional,ales de două ori, caz unic, în 1930 şi 1931 ca Preşedinte al Ligii Naţiunilor.

Titulescu era adept al „colabor ării internaţionale pentru pa-ce” şi pentru „prevenirea şi evitarea r ăzboaielor”. Atât ca Minis-tru de Externe dar mai ales ca Preşedinte al Ligii Naţiunilor arecomandat guvernelor raporturi de bună vecinătate între statelemari şi mici, respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor state-

Nicolae Titulescu(1882-1941)



IOAN BEMBEA

181

lor în relaţiile internaţionale, pentru o „securitate colectivă şi prevenirea agresiunii.”

Aceste idei incomodau cercurile de dreapta pronaziste, le-gionare şi r ăzboinice, susţinute şi de regele Carol al II-lea careîn 1936 îl îndepărtează pe acest Mare Om din toate funcţiileoficiale şi îl obligă să se exileze, dar prestigiul său internaţionaleste în creştere şi este ales Preşedinte al Academiei DiplomaticeInternaţionale. Activitatea sa nu poate fi cuprinsă în câteva rân-duri sau fraze. Moare în Franţa la Cannes în 17 martie 1941înainte de a se da acel „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” al

mareşalului Ion Antonescu ce, prin consecinţe, va aduce cel maimare dezastru din istoria României, dar căruia – acelui ordin –autorii articolului îi aduc un… elogiu !

Un alt opozant al fascismului şial r ăzboiului a fost marele NicolaeIorga dar şi acesta a fost înlăturat dinviaţa politică românească întocmaica un pion de pe tabla de şah. El a

fost asasinat, a plătit cu viaţa cute-zanţa de a se opune politicii r ăzboi-nice, iraţionale, ale unor cercuri poli-tice româneşti şi str ăine însetate de putere.

Sigur, întregul context politic alacelor ani a fost foarte complicat dard-l Aurel Toma, prin condeiul şi

gândirea lui Tiberiu Vanca, îşi faceun titlu de glorie, un merit personal,fiindcă afirmă cu mândrie că s-anăscut „în anul în care Mareşalul

Antonescu a ordonat: Osta şi! Trece ţ i Prutul!” în loc să mulţu-mească lui Dumnezeu că nu a venit pe lume cu 20 de ani maidevreme, prin 1920, ca un unchi al meu, frate al mamei, Gheor-ghe Morar din Bucium Cerbu, mort la numai 22 de ani la Cotul

Nicolae Iorga(1871-1940)

Opozant al fascismului şial r ăzboiului,asasinat




182

Donului alături de alţi mii şi mii, sute de mii de ostaşi ce prinscrisori îşi doreau „să se mai vadă o dată acasă”. Aici funcţionadin plin pentru ambele tabere „Malaxorul Roşu” al mor ţii, cuadevărat ro şu de sânge. Pe unchiul meu, ca şi pe toţi cei căzuţi,l-au plâns părinţii până la sfâr şitul vieţii lor. Şi azi mai păstr ăm

o fotografie la loc de cinste pe pereteîn camera din faţă în amintirea lui.Atât a mai r ămas. Are şi un mormânt,f ăr ă oseminte, acolo lângă biserică cuo cruce de piatr ă ridicată de o sor ă a

lui, Zoriţa, ca să aibă unde aprinde olumânare şi unde sădi vara o floare.Aceasta este adevărata faţă a r ăzboiu-lui, aduce nenorociri şi nu rezolvă nimic. Însuşi comunismul de la noi afost consecinţa acelui r ăzboi. Niciruşii nu sunt monştri, ca să cultivămura împotriva lor. Sunt oameni ca şi

noi. Că au optat pentru o nouă orân-duire socială e o altă chestiune, de-terminată de anumite cauze, că nimic nu se petrece întâmplător. Nu au aderat în masă la Revoluţia Socialist că s-au săturat de prea mult bine…

Sunt şi eu fiu de miner. Tata era bucuros că are un loc demuncă şi un venit sigur. Din salariul lui ne-a ţinut pe toţi fraţii, patru la număr, la şcoală şi la facultate, toţi am primit bursă, hra-

nă şi loc în internat sau cămin, de taxe şcolare nici nu putea fivorba. Şi manualele erau gratuite. Tata, minerul, în fiecare var ă mergea cu bilet gratuit pentru două persoane, de familist, la odih-nă în staţiuni ale sindicatului, la munte sau la mare. Raportul întresalariile mici şi mari era de 1 la 6 iar ale minerilor erau în pragulde sus, spre 4 sau 5, nu era de 1 la 125 ca acum în plin capitalism,după cum afirma însuşi primul ministru Emil Boc.

Domnule inginer Aurel Toma, dumneavoastr ă n-aţi benefi-

Gh. Morar(1920-1942) din

Bucium Cerbu. Aproape uncopil, trimis şi mort pe front.



IOAN BEMBEA

183

ciat de astfel de facilităţi, nici măcar nu aţi auzit, de la mineri,de ele? De ce priviţi cu atâta mânie în trecut? Prin ur ă se demo-lează nu se construieşte. De peste 23 de ani ne macină ura. Se pare că acum aşa dă bine, să dăm cu copita trecutului; o fac îngeneral oportuniştii, cei ce vor să se spele de anumite păcate saunerealizaţii profesional din acea perioadă. Oare generaţiile vii-toare ne vor lăuda pe noi cei de azi că tr ăim aproape numai dinînstr ăinarea avuţiei naţionale, adică din vânzări pe nimic şi dinîmprumuturi? Mă ia cu friguri, mi se zbârleşte pielea când mă gândesc ce cuvinte de ocar ă ne vor adresa, peste decenii, urma-

şii noştri pentru că le lăsăm, drept moştenire, o ţar ă secătuită de bunuri şi plină de datorii.

Afirmaţi lucruri nu tocmai verosimile, aproape de ridicol,chiar penibile, cum că aţi urmat facultatea de mine fiindcă nu-mai în galeriile din subteran nu erau afişate portretele conducă-torilor comunişti pe care nu voiaţi să le mai vedeţi. Abia acumaflu de această formă de luptă împotriva comunismului… Să fim serioşi! În facultăţi se intra greu, era mare concurenţa şi

fiecare intra unde putea, după cât îl ţineau puterile şi după cât îlajuta capul. În asta nu e nimic r ău sau umilitor, să fii inginerminer. În orice profesie te poţi afirma, doar „omul sfinţeştelocul” cum spune un proverb românesc.

Tatăl meu, ca miner, a avut parte de şefi, ingineri sau ma-iştri, care acordau multă atenţie protecţiei muncii, îşi ocroteauoamenii ca să nu facă silicoză. Aeriseau regulat galeriile. Cândlucrau cu picamerul era obligatoriu perforatul la umed pentru

evitarea prafului. Şi purtatul măştii, a unui filtru era tot obliga-toriu. „Fraţilor moldoveni” de care vorbiţi, din subordinea dum-neavoastr ă, domnule inginer Toma, se pare că nu le-a purtatnimeni de grijă ca să nu facă silicoză şi să nu devină beţivi… Afost neşansa lor, ca să nu spun mai mult…

L-am vizitat pe tata în galerie, era un zgomot infernal pro-vocat de perforatoare, de compresoare şi de acele mici excava-toare de încărcat vagonetele. Se câştiga greu pâinea în mină…




184

şi tocmai ei, minerii, au fost batjocoriţi după 1989, li s-au luatlocurile de muncă, au fost aruncaţi pe drumuri şi, ca total dis- preţ, politicieni şi intelectuali versaţi ce se autointitulează „eli-tă” au pus în gura lor sloganuri ca: „Noi muncim, nu gândim!”sau „Moarte intelectualilor!” Oare sunt minerii atât de reduşimintal încât să spună despre ei înşişi că nu gândesc?

Toţi minerii din Bucium, şi nu numai din satul meu natal, pecare i-am cunoscut îşi doreau ca fiii lor, băieţi sau fete, să facă câtmai multă şcoală, să devină intelectuali şi foarte mulţi şi-au văzutdorinţa împlinită, apoi aceiaşi mineri ar putea să strige „moarte

intelectualilor?”. E absurd şi fals. Diversiune temeinic gândită,dispreţ total pentru cei de jos. Şi nimeni nu le-a luat apărarea, nu s-a scris şi nu s-a spus o vorbă bună despre ei…

Recent la slujba din biserică, de Sf. Vasile cel Mare, printrealte rugăciuni, preotul a repetat, cu trimitere evidentă la zilelenoastre, „Şi ne fereşte, Doamne, de r ăzboiul dintre noi.”

Am f ăcut acest comentariu fiindcă acest episod, 20 din Au-rarii contrastează şocant cu celelalte materiale publicate în acest

număr, atât prin conţinut cât mai ales prin tonalitate. Suntemsătui de ur ă, ne este sete de linişte şi de lucruri frumoase. Sigur,trebuie să cunoaştem trecutul şi istoria dar nu putem cântărilucrurile cu o balanţă ce are un singur braţ iar în judecarea fap-telor, logic este să se pornească de la cauză la efect. Oricumcomunismul în România nu a fost „implementat” (ca să folosescun termen la modă) de extratereştri ci de noi românii, f ăr ă să stea în spatele fiecăruia dintre noi câte un rus comunist cu pisto-

lul la ceaf ă cum se afirmă în articolul menţionat. Trebuie să ni-lasumăm cu bune, cu rele. Ce a fost am văzut, să facem de acumîncolo lucruri mai bune, o societate mai dreaptă, mai prosper ă,dar şi pe placul celor mulţi.

Departe de mine ideea sau intenţia de a fi un avocat al co-munismului. Am tr ăit şi eu, ca marea majoritate a locuitoriloracestei ţări, umilinţa de a sta la cozi interminabile pentru unkilogram de carne, pentru raţia de zahăr, ulei sau ouă. Se vorbea



IOAN BEMBEA

185

pe atunci (în unul din nenumăratele bancuri) că un turist str ăinvăzând în faţa unui magazin o mare aglomerare de oameni aîntrebat pe cineva de ce stau acolo oamenii aceia. I s-a r ăspuns„Se dă carne.” Intrigat, str ăinul capitalist ar fi spus: „Decât să stau la o aşa coadă, mai bine o cumpăr.”

A avut multe, multe alte păcate comunismul spre care, chi- purile, voiam să ajungem, că tot timpul eram „în perioada detrecere” aşa cum suntem acum în „perioada de tranziţie”, ca şicum cele două sintagme nu ar fi sinonime perfecte.

Ar fi mult mai înţelept şi mai productiv să ne folosim ener-

gia privind spre viitor decât spre trecut, care oricum nu mai poate fi schimbat.

Ca să nu r ămânem cu un gust amar, revin la marea mea sa-tisfacţie că s-a deschis Muzeul Aurului şi sunt convins că muni-cipiul Brad va deveni în scurtă vreme o localitate cu mare atrac-ţie turistică, aşa cum Salina din Turda este vizitată zilnic, înflux continuu, de mii de turişti din ţar ă şi din str ăinătate, sute demii de turişti anual, cu încasările corespunzătoare, nu tocmai

neglijabile pentru bugetul local.Dorim ca din Brad, prin „Zarandul” să pornească spre noi,cei ce vă apreciem şi iubim, numai veşti bune şi adevărate.

15 febr. 2013




186

COPACUL DE PE BLOC

Iubite cititor, nu întoarce pagina şi nu trânti cartea din mâ-nă, că nu e vorba de literatur ă fantastică sau de cea absurdă,ilogică, ce dă dureri de cap – nu practic aşa ceva – aici, chiardacă titlul sună ciudat, „copacul de pe bloc” lucrurile sunt aşa înrealitate. Pentru a vă convinge de acest adevăr, prezentăm şi oargumentaţie vizuală, pentru str ăini, nu pentru turdeni căroraimaginea le este arhicunoscută încă de mulţi ani. Este o poveste

lungă; anul acesta (2014) împlineşte un sfert de secol.De câte ori trec podul de peste Arieş, deşi fac eforturi, nu

mă pot abţine să nu-mi arunc ochii sus spre copacul, tot maiînalt, ce creşte pe blocul de pe colţ, r ămas neterminat „de pevremea mea.” Când sunt cu maşina personală, treacă –meargă,nu dau nimănui socoteală, dar lucrurile se complică r ău de totcând călătoresc cu autobuzul, că fiind pensionar am abonamentgratuit şi un confort peste aşteptări; f ăr ă înghesuială, loc pe

scaun, aer condiţionat, nu mai port grija parcării, deci călătorescmai mult cu transportul în comun şi aici e baiul; că nu mă uitnumai eu spre acel copac, ce pare a fi un plop, ci toţi oameniidin autobuz, aşa mi se pare mie, apoi, aşa cred, că oamenii seuită spre mine ca şi cum mi-ar reproşa pentru „moştenirea”lăsată următorilor primari. Şi unde mai pui că peste pod maşini-le circulă aşa de încet; aproape la pas, parcă anume, ca să aibă călătorii vreme să se tot uite spre plop şi spre mine. Poate că

intenţionat şi numai în acest scop, s-au mai amplasat şi nişteindicatoare de drum îngustat şi de limitare a vitezei, pe câtă vreme mie mi-ar conveni ca autobuzele să alerge ca vântul prinacea zonă.

E o poveste întreagă, staţi numai să vedeţi.Departe, foarte departe de a-mi fi trecut vreodată prin gând

– că nu am alergat niciodată după avansări sau funcţii înalte –am ajuns totuşi primar al municipiului Turda. Aveam o profesie



IOAN BEMBEA

187

pe plac, cea de profesor, ce mi-a adus multe satisfacţii pe par-cursul anilor prin relaţiile apropiate şi armonioase atât cu eleviicât şi cu colegii, cadre didactice. Am respectat pe cei din jurulmeu şi mi s-a r ăspuns pe măsur ă, ba mai mult, cu o sporită apreciere, poate mai mult decât meritată. Mi s-au văzut şi recu-noscut anumite merite şi mulţi ani am fost director de şcoală.

Acum, că veni vorba de director, daţi-mi voie să fac o scur-

tă paranteză, că, zâmbind, nu-mi pot stă pâni o dulce amintire.Mama, femeie simplă de la ţar ă, de la munte, nu de la câm-

pie unde pământul este atât de roditor, deci mama care a truditdin r ăsputeri alături de tata ca să ne dea şi să ne întreţină pe toţicei patru copii la şcoală, era foarte mândr ă de noi toţi. După ce euam devenit director de şcoală, mamei, privind drumul meu deacolo de jos, de la oile de pe câmp, i se părea o funcţie foarte-




188

foarte înaltă şi mereu cugeta cu glas tare: „Păcat că nu mai tr ăieş-te şi tată-to să se bucure şi el de voi.” Îmi mai spunea că eu demic aş fi avut o presimţire că o să ajung ceva „şef.” La întrebareaunui musafir „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” eu, neştiindcum se numeşte o astfel de funcţie, aş fi r ăspuns printr-o explica-ţie: „Ceva care să spun: Tu f ă ceea! ; Tu f ă ceea!; Tu f ă ceea!”îndreptând mâna cu degetul ar ătător, poruncitor, spre persoaneleimaginare din jurul meu. Aşa stând lucrurile, când aveam multetreburi pe acasă; la bătutul covoarelor sau la lustruitul parchetuluiîi spuneam soţiei, ce cunoştea episodul de la mama: „Eu fac ceea,

eu fac ceea, eu fac ceea.” Ne amuzam amândoi.Dar să închidem paranteza şi să ne vedem de drum; să ex-

plic în ce împrejur ări am ajuns primar, iar apoi ce-i cu plopul de pe bloc sau mai degrabă cu blocul de sub plop.

Ani la rând, sătui de cultul personalităţii lui Ceauşescu şi destatul la cozi pentru procurarea alimentelor raţionalizate, pe bază de cartele sau de bonuri, deci ani la rând circula, f ăr ă nici oteamă de urechile securităţii, sintagma că „Mămăliga nu explo-

dează.” N-a fost aşa, a explodat şi încă tare de tot, în 1989.Au fost mari tulbur ări. Folosesc acest termen acum cu de-taşare în timp când mă gândesc la haosul de atunci; cu terorişti,cu otr ăviri de ape, cu securişti ce tr ăgeau rafale cu pistoale au-tomate din genţile diplomat, cu cazemate amplasate în fiecarecavou din cimitir, cu femei securiste înarmate până în dinţi, cuelicoptere fantomă ce se fac invizibile, cu tr ăgători de elită ce îşiloveau ţinta, noaptea pe întuneric total, la milimetru, în centrul

frunţii, cu televiziuni ce dădeau armatei ordine contradictorii;unora să meargă la Otopeni pentru a apăra aeroportul, iar pe ceide acolo să-i avertizeze că vin peste ei terorişti şi astfel au pusla cale ucideri sau chiar măceluri în toată ţara. Diversiuni ca lacarte. Dar prima şi cea mai murdar ă, r ăspândită prin toate ziare-le şi televiziunile occidentale, că „securitatea lui Ceauşescu aucis deja 64.000 de oameni, groaznic genocid în România”,„adevăr” ce va constitui principalul cap de acuzare la procesul



IOAN BEMBEA

189

ce a dus la condamnarea la moarte şi la execuţia soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu, în mare grabă, la câteva minute după „pro-ces”, chiar în ziua de Cr ăciun.

S-a dovedit ulterior că până la fuga dictatorului fuseser ă ucise vreo 80 de persoane, aproape toate în r ăzvr ătirea şi îndevastările de la Timişoara, dar această „mică rectificare” numai conta. Victimele ulterioare, peste o mie, sunt „trofeul” altor politicieni din umbr ă. Tot ce s-a petrecut atunci a r ămas ascunsîntr-o ceaţă densă.

Semnificativă mi se pare o relatare a Prof. Univ. Dr. Ioan

Scurtu f ăcută cu prilejul unui interviu luat de Puşa Roth de laRadio România Actualit ăţ i, difuzat sâmbătă 22 decembrie 2007la ora 21, publicat apoi în volumul Timpul ce a învins teama,

Martori ai istoriei, Semnături celebre pe o pagină de istorie, Editura Ars Longa, Iaşi, 2008. Referindu-se la schimbarea re-gimului politic în diferitele ţări din r ăsăritul Europei, eruditulistoric, la pag. 343, din lucrarea citată mai sus, afirmă:

În Cehoslovacia a fost ceva mai spectaculos, în sensul că

acolo ar fi fost omorât un student şi mul ţ imea a început să strige împotriva guvernului asasin. În zilele următoare s-au aprinslumânări pe locul unde a fost ucis studentul respectiv şi zileîntregi s-a manifestat pentru demiterea guvernului asasin.

Numai că documentele ulterioare au dovedit că nu a fostucis nici un student, a fost un scenariu pus la cale, de comunacord, de KGB şi Serviciul Secret al Cehoslovaciei.

Cel care a că zut pe caldarâm, sau s-a f ăcut că a că zut pe

caldarâm, era un elev de la Securitate iar studenta care a strigat că a fost omorât colegul ei era tot din serviciul de securita-te. Salvarea care a venit să-l ridice rapid pe respectivul era tota Securit ăţ ii şi nu a fost dus nici la un spital, nici la morg ă , ciîntr-o localitate la 20 km de Praga. Ş i în timp ce era acolo,

praghezii puneau lumânări pe locul unde se zice că ar fi fostucis. „Victima” urmărea spectacolul la televizor.

Relatez acest episod ca o demonstraţie pentru cât de uşor




190

poate fi dirijată opinia publică, opinia oamenilor ca turmă. Nu am de gând şi nici nu aş putea clarifica desf ăşurarea

evenimentelor petrecute la Turda în acele zile. Mi s-a părutîntotdeauna paradoxal că pentru fiecare din cele 18 victime,„mor ţi în revoluţie” au apărut cel puţin câte doi eroi; unul pen-tru că a murit, „victimă a revoluţiei” iar altul, sau alţii, „eroi airevoluţiei” fiindcă au tras, că alţi terorişti nu s-a dovedit că ar fiexistat.

În 22 decembrie 1989 la manifestaţia de protest din faţaPrimăriei au participat mulţi oameni, poate jumătate oraşul.

După ce vechile autorităţi în frunte cu prim-secretarul de atunciau abandonat puterea şi a fost dat jos portretul lui NicolaeCeauşescu oamenii s-au întors pe la casele lor, aşa cum am f ă-cut şi eu. Ei, dar alţii îndată au simţit miros de caşcaval.

Simbol al autorităţii locale era localul primăriei devenitacum gol, iar cei care s-au „orientat”, cei mai iuţi de picior şimai ascuţiţi la coate, au dat năvală înăuntru ocupând diferite birouri şi scaune unde, credeau ei, le-ar sta tare bine. Ajunşi

aici, ca să nu mai intre şi alţii, că erau destui, au pus pază la poartă, ba mai mult, dacă ieşeau unii din clădire, să meargă acasă la masă sau pentru alte motive, nu mai erau lăsaţi să intreînăuntru, îşi pierdeau astfel „scaunul” după numai câteva ore,spre amuzamentul locuitorilor care aflau de circul din primărie.R ăsturnările de situaţie fiind atât de spectaculoase, tot oraşul eraochi şi urechi asupra noii conduceri locale. Aprecierile şi zvo-nurile nu erau câtuşi de puţin favorabile noilor locatari ai Primă-

riei. Spun „locatari” fiindcă unii, de teama de a nu-şi pierdelocul sau poziţia în ierarhia noii autorităţi ce se înfiripa, nu mai plecau nici noaptea acasă. De prin camera de oaspeţi au mutat paturile prin birouri, au mai improvizat şi alte aşternuturi, nu-mai ca să-şi păstreze un loc cât mai călduţ în Primărie. Se luptaintens pentru fiecare birou, pentru fiecare dulap, dar mai ales pentru fiecare scaun. Spun toate acestea nu din sursă directă, nucă aş fi fost pe acolo, Doamne fereşte, ci din zvonurile care



IOAN BEMBEA

191

circulau prin oraş, aşa cum le ştia toată lumea, că „gura lumii”n-o poţi închide. Cât e adevărat, cât nu, nimeni nu mai verifică dar mai este un proverb ce spune că „de unde nu-i foc, nu iesefum” iar „fum” ieşea pe hornul Primăriei mai ceva decât petoate cele opt coşuri ale Fabricii de Ciment. Aşa stând lucrurile,trebuie că o fi fost acolo mare bobotaie şi mai la vedere, cuflacăr ă, dar şi mai pe ascuns, înă buşită, că de acolo iese maimult fum.

S-a creat atunci o competiţie; ca să avansezi, trebuie să-ţiînlături adversarii, să-i calci în picioare pe cei din faţă, să-ţi faci

loc cu orice preţ. Au început să se intereseze şi să se verificeunii pe alţii, să-i găsească pe cei ce au „bube,” ca să fie scoşidin competiţie. Şi aşa s-a r ăspândit zvonul că unii fuseser ă in-formatori ai Securităţii, alţii că erau cu dosare la Miliţie pentrufurturi; oi din turma CAP-ului; piei de animale de la IAS; porcisau viţei întregi de pe la ferme, furturi de caşcaval sau smântâ-nă, mărunţişuri; că fabrici întregi sau vagoane şi locomotiveîncă nu se furau. Mai gravă s-a dovedit a fi culpa de informator,

numai la început, că îndată au fost reabilitaţi şi declaraţi „revo-luţionari” cu toate cele 28 de drepturi prevăzute de lege. Furtu-rile au devenit şi ele un merit, cei vizaţi afirmând că au delapi-dat „pentru a submina comunismul din interior, prin diminuarea potenţialului economic”, explicaţie cât se poate de…plauzibilă şi aşa brusc au devenit dizidenţi „luptători împotriva comunis-mului”, titlu onorific de care va trebui să se ţină seama. Şi s-aţinut. Poate că modelul a fost luat după personalităţi marcante

de la Bucureşti prezentate de televiziune şi de presa scrisă, doarRomânia devenise „ţara tuturor posibilităţilor”, iar „peştele dela cap se-mpute.”

Şi tot după modelul de la Centru, din Capitală, s-a constitu-it un Front al Salvării Naţionale ce a preluat conducerea politică şi administrativă a municipiului. Pe parcursul anilor 1990 şi1991 s-au perindat mai mulţi primari, că politica era în mareclocot. Ultimul a prins r ădăcini mai trainice, ca dovadă a rezis-




192

tat până la alegerile din februarie 1992. Lui i-a revenit şi datoriade a organiza primele alegeri locale din februarie 1992, la care acandidat, nebănuind că se erodase atât de mult.

Ajuns la conducerea ţării, în calitate de prim-ministru PetreRoman, îndată după evenimentele din 1989 a sistat finanţareainvestiţiilor ce erau în derulare considerate „megalomane” pemotiv că… fuseser ă proiectate de regimul comunist. Încă dinianuarie 1990 „producem” primii şomeri, pe foştii lucr ători dela canalul Bucureşti-Giurgiu şi pe constructorii de la blocurilede locuinţe sau de la obiectivele industriale, hidrocentrale sau

canale de irigaţie din întreaga ţar ă. Au r ămas abandonate ani larând macarale, schele, excavatoare, buldozere, dragline ale fos-telor şantiere până când le-au luat în primire „producătorii” defier vechi. Paralizie totală a investiţiilor în aplauzele entuziasteale ţărilor Europei Occidentale care, prin consilierii lor politici,ne bat pe umăr spunându-ne că „suntem pe drumul cel bun,” şiîn acest fel „ne dezicem de comunism.”

Gândindu-mă la o seamă de lideri politici de după revoluţie ce

proveneau chiar din rândul comuniştilor de cel mai înalt rang saufiii acestora, mă obsedează o expresie folosită uneori în disperarede părinţi la adresa unor copii ce nu merg pe drumul cel bun: „Eute-am f ăcut, eu te omor!” Deosebirea este că părinţii îşi ameninţaudoar copiii, pe câtă vreme noul prim-ministru, reprezentantul celorde mai sus, chiar se ţine de cuvânt, ucide economia. Nu era singur,mai erau şi alţii din aceeaşi categorie sau, mai corect spus, teapă,doar oamenii se orientează, simt bătaia vântului; „la vremuri noi,

tot noi” şi după modelul lor o sumedenie de oameni au f ăcut stân-ga-mprejur, specimene ce-ţi fac greaţă; nu fiindcă recunosc eşeculcomunismului, ci fiindcă acum „aşa dă bine”, condamnă cu vehe-menţă comunismul „asasin şi ilegitim”, neagă tot, şi bun şi r ău, îşineagă şi propria activitate.

Se introduce o diabolică inovaţie, salariile compensatorii, sau„Ordonanţa” (de Guvern), pentru ca oamenii să nu-şi dea seama că sunt aruncaţi definitiv pe drumuri, că au devenit inutili şi mai ales



IOAN BEMBEA

193

ca să împuţineze protestele ce se ţineau lanţ. Trebuia să li se închi-dă gura; iscăleau că sunt de acord să devină şomeri. Cu alte cuvintestatul cumpăra locurile de muncă de la foştii salariaţi, doar nu eramare lucru să mai tipăreşti, prin BNR şi prin Marele Guvernator al băncii, câteva tone de bancnote, atâtea cât să ajungă pentru toţişomerii, că tot se va face inflaţie şi nu vor mai avea mare valoare.Şi s-au tot tipărit la bani până când a fost nevoie să tăiem patruzerouri pentru a reveni undeva aproape de valoarea iniţială a leului.Inflaţie de 10.000 de ori, nu glumă!

Şi fiindcă economia românească nu dădea semne de obo-

seală; mergea încă în virtutea iner ţiei, primul-ministru de atunci,devenit nume de pr ă jitur ă, atât părea de dulce, a mai înfipt în ea,în economia românească, încă două cuţite lungi şi otr ăvite; unulîn industrie, prin emiterea unui act legislativ prin care se decla-rau nule toate contractele încheiate între întreprinderi (livr ări deenergie, de materii prime, subansamble, accesorii, diverse pie-se) şi aşa toate fabricile au intrat în agonie.

Următorul cuţit a fost înfipt în agricultur ă. S-a dispus desfi-

inţarea marilor exploataţii agricole, a CAP-urilor, apoi a IAS-urilor şi restituirea suprafeţelor agricole foştilor proprietari printr-o absurdă f ărâmiţare a marilor tarlale agricole compatibi-le cu munca mecanizată. Zâmbind pe toate posturile de televizi-une, primul-ministru f ăcea pariu pe agricultur ă, pe recolte spori-te, numai că rezultatul a fost un adevărat dezastru; pământurileau r ămas nelucrate devenind pârloagă, iar sistemele de irigaţie,abandonate, au fost devastate şi scoase din funcţiune.

Prin acest „pariu” s-au risipit valori de multe-multe miliar-

de de euro iar agricultura românească a cunoscut un recul de cel puţin o jumătate de secol. Dintr-o ţar ă producătoare şi exporta-toare de produse agricole de tot felul, s-a ajuns ca în România populaţia să consume, în 2011, conform datelor INS, alimenteimportate în propor ţie de peste 72 %. Incredibil dar adevărat.

Cu o aşa „revoluţie” în agricultur ă am ajuns şi eu la sapă,fiindcă soţia, localnică, fiică de preot din Oprişani, a f ăcut im- prudenţa de a solicita, în baza legii 18/1991, pământul ce fusese




194

proprietatea părinţilor săi. Îl primeşte şi încă însămânţat gata, de personalul fostului CAP Poiana-Oprişani. Aveam de plivit şi desă pat sfeclă de zahăr, cartofi, morcovi, ceapă. Tarlaua cu sfeclă era lungă de tot; pe o aşa lungime cred că ar fi putut, cu uşurin-ţă, decola şi ateriza avioane. Evident, recolta urma să fie a noas-tr ă în numele „dreptului sfânt al proprietăţii.” A fost o var ă dechin, cea mai lungă var ă din câte tr ăisem până atunci şi chiar până acuma. Primăvara fiind ploioasă, au nă pădit buruienileîncât trebuia să căutăm firişoarele de sfeclă cu degetele de laambele mâini, aproape ca acul în carul cu fân. N-am găsit nici

oameni care să meargă la plivit şi la să pat, pe plată. Nu eram numai noi într-o astfel de situaţie. Peste tot, în

dreapta şi în stânga alte şi alte familii îşi lucrau şi administrauaverea. Ca şi noi, întreaga familie, nici alţii nu mai lucraser ă vreodată în agricultur ă. Doamnele de pe la blocuri pliveau cumănuşi de menaj şi cum era cald s-au dezbr ăcat în costum de baie, foarte sumar, ca să le prindă soarele şi să se bronzeze pestetot. Aşa stând lucrurile nu-ţi mai venea să urmăreşti firişoarele

plă pânde de sfeclă sau de morcovi de printre buruieni, era mai plăcut să-ţi speli ochii privind în jur. Se f ăcea haz de necaz;mereu se auzea: „Chemaţi oamenii de la Minolta!”, era un me-saj publicitar ce se repeta mereu în acea vreme.

Cu chiu cu vai a sosit toamna. Când să predau sfecla în ga-ra din Câmpia Turzii, pentru fabrica de la Luduş, oamenii, bat- jocoritori cum sunt, nu se puteau abţine şi îmi aruncau câte ovădită ironie: „Frumos pătrunjel aţi scos!” Ce să zic, sfecla meaaducea mai mult a pătrunjel dar mă f ăceam că nu aud.

Cu cartofii altă poveste. I-au ros gândacii de colorado de-ţiera mai mare mila de ei. Era o cultur ă mai întinsă, primisem,fiecare proprietar, rânduri puţine dar lungi. Pentru întreţinereaculturii s-a înfiripat o asociaţie care a adunat banii pentru soluţiade stropit şi pentru plata mecanicului tractorist. Unii, cu două-trei rânduri, nu, că îşi stropesc singuri cartofii cu pompa demână, dar tractorul cuprindea deodată 10-12 rânduri. Încurcătu-



IOAN BEMBEA

195

r ă mare, aşa că toamna cartofii noştri nu erau cu mult mai maridecât nucile, poate până pe la mărimea unui ou. Ne-am convinsatunci cu toţii că şi agricultura e o ştiinţă. Omul de la ţar ă are ovorbă: „Dacă nu ştii, de ce te bagi?” Cam aşa e.

Deşi primisem terenul însămânţat, printr-un calcul sumar,am ajuns uşor la concluzia că am cheltuit incomparabil maimult decât valoarea recoltei. M-am învăţat minte şi în anii ur-mători am lăsat pământul (peste 2 ha) să-l cultive câte un tracto-rist, pentru câţiva saci de gr ăunţe pentru păsările de curte. După 3-4 ani nu am mai găsit pe nimeni dispus să-l cultive, chiar f ăr ă

nici o pretenţie, aşa că a r ămas necultivat, ca peste tot…Relatez acest lucru, această experienţă personală, deoarece

o consider reprezentativă pentru o foarte mare parte a populaţieice a fost împinsă, f ăr ă voia ei, spre agricultur ă. Consecinţele nuîntârzie să apar ă.

Recoltele de cereale nu mai sunt duse spre marile silozuri şiuscătorii ale statului ci sunt împr ăştiate şi depozitate în condiţiitotal necorespunzătoare prin podurile caselor sau prin magazii

improvizate. Fabricile de pâine, lipsite de f ăină, produc tot mai puţin şi aşa apare criza de pâine, alimentul de bază al populaţiei,ce devine din ce în ce tot mai nemulţumită de noua administra-ţie locală, ca şi cum ea ar fi de vină pentru toată dezordineadirijată de la vârf, doar „eram pe drumul cel bun.”

Cam aceasta era situaţia şi starea de spirit a populaţiei întoamna anului 1991 când într-o bună zi îmi intr ă în curte niştedomni cu cravată, era o delegaţie a Partidului Unităţii Naţionale

Române, cu propunerea de a candida pentru funcţia de primardin partea acestui partid, din care eu nu f ăceam parte.Situaţia era de-a dreptul hilar ă şi peste măsur ă de jenantă

pentru mine. Eu, îmbr ăcat, nu tocmai elegant, vorba vine, cidimpotrivă, cu cele mai ordinare haine, mai de îndurare şi cucizma de cauciuc, spălam cu un furtun cartofii ce fuseser ă recol-taţi pe ploaie şi erau încărcaţi de noroi. Cu mâinile pline de pământul acele cleios alegeam de ici de acolo câte un cartof mai




196

mărişor, pentru consum. Nu încuiasem poarta, iar acum trebuiasă dau mâna cu musafirii, ce fuseser ă conduşi de un vecin,Cristea, inginer energetic la Fabrica de Sticlărie. Tot el mi-i prezintă pe ceilalţi; oameni cu prestanţă, cu studii superioare şicu funcţii importante. După cât am înţeles, delegaţia era condu-să de medicul Iosif Lupşan.

Văzându-mă eu însumi în ce hal ar ătam chiar mă gândisemcu ceva timp mai devreme, ca o fantezie a imaginaţiei, cum s-armai mira elevii mei de mine, de profesorul lor de la catedr ă ceera îmbr ăcat întotdeauna în costum, cu cămaşă albă şi la crava-

tă; aşa cum prevedea Regulamentul de ordine interioar ă dinşcoli. Aşa era atunci; cadrele didactice erau obligate la o ţinută vestimentar ă elegantă, sobr ă şi decentă pentru a constitui mode-le pentru elevi. Aceleaşi cerinţe se impuneau şi profesoarelor.Mai erau însă şi unele excepţii.

Se zice că o profesoar ă tânăr ă şi foarte frumoasă de la li-ceu, (de la Lic. „Mihai Viteazul”din Turda, de ce să nu o spu-nem, că au trecut peste 25 de ani, s-a prescris fapta) deci tânăra

profesoar ă ignorând prevederile regulamentare şi chiar observa-ţiile directorului, obişnuia să intre la clasă numai în rochiţe„mini” ce erau la modă pe atunci. La o or ă, în timp ce scria petablă, un elev din spatele clasei o roagă să scrie „mai sus”, adică să ridice mai mult braţul cu creta „că nu se vede până-n fund.”Rugămintea elevului ar fi trecut, poate, neobservată dacă nu arfi explodat clasa în râs, că toţi băieţii urmăreau „faza” şi îşisorbeau profesoara din priviri. Scandal mare, ameninţări cu

corigenţă şi cu scăderea notei la purtare, elevului, nu profesoa-rei. Nu mai cunosc deznodământul dar a fost un amuzament pentru aproape tot oraşul, că ce nu se află dintr-o clasă cu 36 deelevi?

O, pe tema ţinutei iar m-am abătut de la subiect. Scuzaţi, vă rog. Să revin de unde am plecat.

Nu ştiu ce să mai cred, dacă „haina îl face pe om” sau„omul face haina?” dar să i se facă propunerea de a candida



IOAN BEMBEA

197

pentru funcţia de primar de municipiu unei persoane ce ar ăta camine, atunci, întrece chiar şi imaginaţia şi unde mai pui că erauşi persoane care nu mă cunoşteau, care probabil nici nu mă maivăzuser ă vreodată. Dar minune Dumnezeiască; musafirii meiignorând felul cum m-au găsit, îmi spun că au nevoie de uncandidat cu prestigiu, corect, integru, bun român, etc. etc. etc.Eu îi rog să se oprească; „Nu mă bag în aşa ceva, nu-i de mine,îmi pare r ău, dar aţi greşit adresa, căutaţi pe altcineva.” Ei maiinsistă, eu, nu! şi nu! Îmi mai spun oaspeţii că am fost recoman-dat de mai multe persoane, că sunt de la munte, că moţii ştiu

mai bine ca oricine ce urmăresc ungurii, că „uite ce-au f ăcut laTârgu-Mureş, că dacă nu-i cineva hotărât să le spună Ho! ei, lanoi în ţar ă, îşi fac de cap.”

Eram hotărât să nu accept propunerea de a candida, deşi, dece să nu recunosc, eram oarecum flatat de această onoare carem-a surprins fiindcă, nu mă gândisem niciodată la aşa ceva. Mai primisem eu nişte informaţii cum că după Revoluţie aş fi fost propus printre persoanele care să ia conducerea oraşului dar

„Nu-l interesează, nici nu a trecut pe la Primărie” a venit unr ăspuns, foarte convingător pentru toţi aspiranţii la funcţie, ceroiau pe acolo. Pentru mine acea ştire a fost un fapt divers; cumam primit-o, am şi uitat-o.

Văzând că oaspeţii mei „nu se dau bătuţi” şi nu au de gândsă plece, îi poftesc în casă dar ei, cum aveam o masă în curte,sub vie, prefer ă să r ămânem afar ă. În mare grabă îmi schimb şieu ţinuta.

Era o zi călduţă de pe la sfâr şitul lui octombrie sau începutde noiembrie. Culesesem strugurii, mustul începuse să fiarbă în baloanele din pivniţă, numai frunzele, deşi îngălbenite, se încă- păţânau să menţină cupola de umbr ă din timpul verii.

Cu câte o cană de lut în faţă, cu o licoare, ceva între must şitulburel, dulce dar care se urcă pe ascuns la cap, ne întindem la poveşti, se dezleagă limbile şi suntem toţi pe aceeaşi lungime deundă, cu aceleaşi păreri; că în toate fabricile e un mare haos, că




198

muncitorii schimbă directorii cum vreau, că pretind salarii şidrepturi exagerate, că transportul în comun e un dezastru iaragricultura a fost f ăcută „harakiri” şi că de vidul de autoritate,atât la nivel central cât şi la cel local, profită ungurii, ce contestă pe faţă prevederile Tratatului de Pace de la Trianon. Ce mai, vorArdealul şi apoi, vai de români, asasinate, ca în 1940, după Dictatul de la Viena. Nu e de glumit. Toţi suntem de acord că trebuie sprijinită şi extinsă prin noi membri Vatra Românească şi PUNR-ul, singura for ţă românească capabilă să facă faţă şi să dea riposta cuvenită politicii antiromâneşti a UDMR-ului şi mai

ales lui Laszlo Tokes şi lui Marko Bela.După toate discuţiile, într-o singur ă chestiune am r ămas în

dezacord; ei insistau să accept propunerea de a candida, iar eunu voiam aşa ceva, să-mi bat cuie în ghete, vremurile fiind mult prea complicate. Ei, când unul, când altul, că să mă mai gân-desc, că unde ajunge ţara asta dacă oamenii cinstiţi stau pe mar-gine şi nu se implică, precum şi multe alte argumente mi-au maiînşirat oaspeţii înainte de plecare. Că nu pretind un r ăspuns

acum pe loc, că îmi lasă timp de gândire, ca să mă consult cufamilia, dar ei vor reveni „după accept” miercurea viitoare,acum fiind într-o zi de sâmbătă.

Deşi eu nu am spus nimănui din afara familiei de propune-rea cu candidatur ă, ştirea, nu cunosc nici acum prin ce surse, „atranspirat” la şcoală şi colegii, mai în glumă, mai în serios,„domnule primar în sus, domnule primar în jos”, nu mă maiscoteau, râzând, din „Domnule primar”. Nici nu voiau să audă

că nu vreau să candidez, adică să refuz, nu candidatura, ci directfuncţia de primar, că „sigur ieşiţi, toţi care vă cunosc vă votează şi prin ei vă merge vestea peste tot. Nici nu mai staţi pe gânduri.Să ajungă şi un cadru didactic primar, să aibă grijă de şcoli.”Cam acestea erau cuvintele tuturor colegilor, chiar şi a celor dela alte şcoli, că dacă nu aflam şi de opinia altora, intram la ideică, fiind director, cadrele didactice de la Şcoala Nr.7 ar vrea să scape de mine. Mai ştii?



IOAN BEMBEA

199

Cum nu cunoşteam eu prea bine ce atribuţii şi mai ales ce putere are un primar acum în noile vremuri, dar cunoscând au-toritate absolută a foştilor prim-secretari de dinainte de 1989, aînceput să-mi treacă prin gând că este absolută nevoie de cinevacare să oprească haosul, să restabilească ordinea de drept, atât înfabrici, de unde curgeau zilnic şomeri, cât şi în administraţialocală. Cu aceste bune intenţii, că tot trebuie să o facă cineva,am acceptat propunerea de a candida.

Am mai trecut prin selecţia adunării generale de partid(PUNR) unde nu am avut decât un vot sau două împotrivă, că

pretendenţi erau şi aici şi iată-mă candidat oficial şi în regulă pentru funcţia de primar.

Din bun-simţ, din respect pentru oamenii care mi-au acor-dat toată încrederea, am cerut să devin membru al PUNR şi amfost primit cu aplauze şi cu ur ări de succes.

Nu aş fi sincer să afirm că eram sigur de victorie, aşa cumnu am fost niciodată absolut sigur că voi promova un examen,chiar dacă mă simţeam bine pregătit; poate că e înţelept să nu fii

încrezut. În sinea mea parcă voiam să nu reuşesc, fiindcă mer-geam spre un domeniu mai puţin cunoscut, dar tot eu îmi zi-ceam că în Primărie există specialişti pentru fiecare domeniu deactivitate, apoi secretarul, juristul, sunt deci destui cunoscătoriai legislaţiei, important e să fie aplicată corect, nepărtinitor.

Campania electorală pe atunci nu necesita cheltuieli mari;câteva afişe alb-negru tipărite pe hârtie ieftină, alte afişe, mări-mea A4 multiplicate la xerox şi nişte fluturaşi color, cu hartaRomâniei peste care erau a

şternute cu ro

şu, galben

şi albastru

două litere mari VR, adică V atra Românească şi tot cu aceleaşiiniţiale majuscule, îndemnul: Vota ţ i pentru V iitorul României,candida ţ ii PUNR.

Competiţia s-a dat între nouă candidaţi, au fost mulţi, să-iamintim pe toţi, aşa pentru istorie:

IOAN BEMBEA – P. Unităţii Naţionale RomâneAUGUSTIN ANGHEL – Convenţia Democrată




200

VASILA NEMEŞ – Frontul Salvării NaţionaleVICTOR CHIOREAN – Partidul RepublicanIOAN SPĂLNĂCAN – Uniunea Stângii DemocrateVIRGIL BLASIU – P. Democrat Agrar din RomâniaALEXANDRU RUS – P. România MareMARIAN BIA – Candidat independentDORU ANCA – Candidat independentAlegerile au avut loc în 9 februarie 1992 şi a fost nevoie de

un al doilea tur, în 23 febr. între candidaţii PUNR şi ai Conven-ţiei Democrate (PNL, PNŢ-c.d., PAC, PDER şi PER). Funcţia

de primar a revenit candidatului PUNR, subsemnatului, cuaproape două treimi din voturi. Şocul mare a fost pentru FSN-işti ce erau la conducere şi se credeau siguri de victorie, dar nuau intrat nici măcar în turul doi.

Ei, greul abia acum începe; primarul este o instituţie execu-tivă , el pune în aplicare politica şi legislaţia emise de Parlamentşi de Guvern, nu face cum crede el că e mai bine. Mai multă libertate de mişcare o are în elaborarea şi în punerea în aplicare

a Hotărârilor Consiliului Local, acestea fiind, de regulă, iniţiatede primar şi se refer ă la situaţiile concrete din localitate.Şi uite aşa, abia acum ajung la blocul cu pricina şi la copa-

cul ce s-a urcat pe bloc.După cum spuneam ceva mai înainte, îndată după 1989

Noul Guvern condus de (Doamne iartă-mă, era să zic, din obiş-nuinţă de la învăţământul politic, de Dr. Petru Groza), condusde Petre Roman a sistat investiţiile pe motiv că erau „megalo-

mane” şi „comuniste”, ambele epitete potrivindu-se perfectcomplexului de construcţii din Piaţa Romană, colţ cu stradaR ăzboieni, fiindcă aveau multe nivele; subsol, parter şi etajul I pentru restaurant, depozite, spaţii comerciale şi birouri apoi 7-8etaje cu apartamente pentru locuinţe, deci construcţie „megalo-mană” iar fiindcă era proiectată şi construită de stat, era şi „co-munistă” aşa că lucr ările „au îngheţat” în stadiul cum se găseaula data evenimentelor din decembrie 1989, adică pe la etajul I



IOAN BEMBEA

201

sau II. Sigur, „Ceauşescu e de vină”, fiindcă nu le terminaseînainte de a fi împuşcat.

Ajuns primar, trebuia f ăcut ceva; construcţia se degrada,macaralele plictisite de ani de zile de inactivitate rugineau vă-zând cu ochii, era o ruşine pentru autoritatea locală şi chiar pen-tru noua orânduire capitalistă ce trebuia să aibă obrazul curat,f ăr ă pată, f ăr ă semne de neputinţă.

Printr-o hotărâre a Consiliului Local s-a stabilit ca viitoare-le apartamente de locuit să se scoată la vânzare, pe baza unorcriterii de priorităţi şi să fie terminate din contribuţia bănească a

viitorilor proprietari. Şi tot aşa celelalte spaţii de la subsol, par-ter şi etajul I să fie vândute unor bănci sau societăţi comerciale.

Mai solicită însă locuinţe şi Ministerul Afacerilor Interne prin comandantul Poliţiei Turda pentru noii ofiţeri şi subofiţerirepartizaţi aici. Administrarea patrimoniului local, prin Legea69 a Administraţiei Publice Locale, revine Consiliului Local, nuPrimarului, ca instituţie. Neavând alte locuinţe de repartizat, ajun-gem la înţelegerea că donăm contra-cost o parte din apartamente,

cele expuse spre str. R ăzboieni, Ministerului de Interne care le vafinaliza cu fonduri proprii şi vor intra definitiv în proprietatea lor.În acest sens s-a emis o hotărâre a Consiliului Local Turda, s-auf ăcut demersurile la nivel central pentru transferul de proprietate şiau repornit lucr ările de construire, numai că fondurile bugetare aleMAI s-au epuizat repede, înainte de terminarea construcţiei. Niciîn anii următori nu au mai fost alocate fonduri pentru acest obiectivşi tot aşa, tot aşa, de peste 20 de ani.

Câte cuvinte de ocar ă nu s-au spus la adresa primarilor urmă-

tori, a domnilor Virgil Blasiu şi Tudor Ştef ănie, „că nu-s în stare să termine ce a început Bembea.” Chiar nu merită astfel de aprecieri,ei nu au nici o vină. Toţi cei 23 de consilieri din mandatul 1992-1996, inclusiv primarul şi viceprimarul Ovidiu Heler, cu toţii amconsiderat că, în lipsa resurselor bugetare, predarea blocului cătreMAI ar fi cea mai bună soluţie, dar planul de acasă nu se potriveştecu cel din târg. E uşor de aruncat bolovanul în fântână, mai greu descos, oricât de mulţi deştepţi şi-ar aduce contribuţia.




202

Şi aşa aproape de un sfert de secol blocul stă neterminat, pri-veşte cu melancolie spre Arieş, socoteşte câtă apă a curs de atunci,de la ridicarea lui şi cu siguranţă se întreabă câtă apă va mai curge pe Arieş până când se va îndura cineva să îi pună acoperiş apoi să-lscape de ruşinea de a sta nud în faţa trecătorilor; f ăr ă geamuri, f ăr ă tencuială. A văzut multe de când tot aşteaptă, de aceea uneori ecuprins de nelinişte ca nu cumva să aibă soarta celor opt coşuriînalte de la Fabrica de Ciment la pr ă buşirea cărora a asistat cugroază. De atunci a prins mare frică de dinamită, Doamne fereşte!

Ca o ocar ă la adresa noilor vremuri, pe blocul cu pricina creşte

vegetaţia iar un copac, deşi tăiat periodic, cu încă păţânare ne facesemn de acolo de sus că ceva nu e în regulă în ţara asta…

* * *

Au trecut anii, iată, peste douăzeci, mai mult decât în romanulcu muşchetarii lui Alexandre Dumas (Dumas-pére) de când amfost primar. Nu cunosc câţi din cetăţenii Turzii au fost mulţumiţide alegerea lor şi câţi au r ămas dezamăgiţi, că niciodată nu poţi fi pe placul tuturor iar aşteptările şi speranţele sunt adesea peste posi-

bilităţi sau chiar nelimitate.A fost o experienţă, că toată viaţa omul învaţă câte ceva. Des-

pre ce s-a petrecut atunci s-ar putea scrie o întreagă carte, una co-mico-tragică, aşa cum s-au derulat şi evenimentele în acei ani. Dinmultitudinea faptelor pe care mi le amintesc adesea voi evoca doarcâteva, cele pe care le consider că au o anumită semnificaţie.

*

După ce am fost instalat primar, în 1 martie 1992, şeful servi-ciului personal mi-a adus decizia de încadrare în salariu, 4200 leilunar, cu 300 lei mai mic decât cel de la şcoală, unde aveam şi oindemnizaţie de director. Aşa ca fapt divers, spre comparaţie, toc-mai mă întâlnisem cu o fostă elevă, absolventă de liceu, ce lucra laCFR Turda, la o magazie, şi bucuroasă mi-a spus că are 8.000 delei pe lună, iar tatăl unui copil de la şcoală, sticlar, avea, cu toatesporurile, 20.000 de lei „mi-e şi ruşine să vă spun ce salariu mare



IOAN BEMBEA

203

am” îmi mărturisise el. Intraser ă sindicatele în acţiune şi impuneauretribuţii extrem de mari.

Nu pentru cuantumul salariilor de atunci mi-a r ămas în aminti-re acest episod, ci fiindcă odată cu înmânarea deciziei mi s-a adusla cunoştinţă că „salariile sunt confidenţiale” conform nu ştiu căreilegi. Această „confidenţialitate” mi-a dat de gândit; se vor face deacum înainte mari nedreptăţi de care noilor conducători le esteruşine (sau teamă) să se afle. Aşa a şi fost. De la raportul dintresalariul minim şi cel maxim, de 1la 6, stabilit prin lege, înainte de1989, s-a ajuns la un raport de 1 la 125 sau chiar mai mare, a se

socoti 700 lei salariul minim în 2011, şi 52.000 Euro pe lună sala-riul directorului de la Hidroelectrica şi ceva mai mic, cu vreo 2.000Euro a încă 12 directori adjuncţi, deşi uriaşul producător de curentelectric mergea în pierdere. Informaţiile sunt luate din mass-mediadar nimeni nu le-a negat sau contestat. Câinii latr ă, caravana trece.

Un exemplu mai recent şi mai „decent”, din febr. 2014, DanRadu Ruşanu şi Daniel Dăianu, oameni politici, de la Agenţia deSupraveghere Financiar ă au primit pe lunile noiembrie şi decembrie 2013 câte 72 şi respectiv 69 mii de Euro şi s-au scuzat spu-

nând că au primit cu 50% mai puţin decât au primit şefii anteriori,de la PDL în 2012.

Astfel de practici, păstrând propor ţia, se extind şi în teritoriucă nimeni nu mai ia apărarea celor „de jos” ce plătesc facturile laapă, curent, gaz, salubritate sau telefon.

Iată de ce cresc copaci pe blocurile neterminate !

*

În lipsa mea de experienţă dar cu bună credinţă îmi închipu-iam că împreună cu viceprimarul şi cu cei 23 de consilieri localivom forma o echipă ce are menirea de a gospodări cât mai bineoraşul în următorii patru ani. Pornind de la acest considerent numi-a displăcut câtuşi de puţin că viceprimarul Ovidiu Heler provi-ne din rândul opoziţiei, a Convenţiei Democrate ce avea un numărimportant de consilieri.

Da, de unde, cu totul altfel funcţionează sistemul capitalist.




204

Opoziţia r ămâne opoziţie încă din prima zi de activitate. Cu gândulla viitoarele alegeri de peste patru ani, opoziţia trebuie să convingă electoratul că actualul primar, sau actualul partid ajuns la conduce-re nu face nimic bun, trebuie discreditat cu orice preţ. Spun „cuorice preţ” fiindcă pentru a-şi atinge scopul, opoziţia pune piedici,obstrucţionează realizarea unor obiective dintre cele mai benefice pentru localitate sau pentru ţar ă. Nu mă refer la o tabăr ă sau altadin spectrul politic, procedura e identică, dar e absurdă. Jumătatedintre for ţele politice trag într-o direcţie, cealaltă jumătate pune piciorul pe frână sau, şi mai r ău, trage invers, în cu totul altă direc-

ţie, dar nu înainte.Eram în primul mandat constituit prin alegeri după 1989. Încă nu eram atât de înr ăiţi. Am avut o relaţie foarte bună cu viceprima-rul, din opoziţie, om harnic şi corect, f ăr ă absurde patimi politice.Şi tocmai datorită acestei bune colabor ări pe care noi o consideramun element pozitiv, colaborare benefică pentru oraş, atât eu cât şi el primeam adesea la şedinţele de partid „câte un şut în fund”, eufiindcă „mă dau cu opoziţia” el, fiindcă „se dă cu puterea”. A douazi, la câte o cafea, zâmbind, vorbeam despre mersul aiurit al acestei

lumi…De atunci lucrurile s-au complicat şi agravat. La nivel central

între putere şi opoziţie, între diversele instituţii ale aceleaşi Ţări, sedau lupte aproape la baionetă. E iar ăşi absurd! În acest mod capita-lismul nu este funcţional; vom merge din criză în criză.

Iată încă un motiv sau o cauză pentru care, în ţara noastr ă,cresc copaci pe blocurile neterminate şi printre ruinele fabricilor…

*

În primii ani de după 1989 presa nu a fost foarte agresivă îm- potriva autorităţilor publice şi a oamenilor politici, abia atunci presei îi creşteau colţii. Ziarele, ca să fie citite, trebuie să prezinteştiri senzaţionale şi aşa a apărut o informaţie negativă la adresamea ca primar, chiar nu-mi amintesc ce anume, dar era cu totulfalsă iar ziarul era în slujba opoziţiei.

Cum întotdeauna am fost un om corect şi nimeni nu mi-a



IOAN BEMBEA

205

adus până atunci ofense, am fost destul de afectat. Să ceri dezmin-ţiri, să te pui cu presa? asta îşi doreau cei de la ziar. Nu le-am dataceastă satisfacţie; am suportat insulta şi mi-am văzut de treabă. Şi,culmea, a intervenit viceprimarul din opoziţie, ing. Ovidiu Heler,care mi-a luat apărarea afirmând în faţa ziariştilor că informaţia afost falsă. Ar mai fi posibil azi aşa ceva? Nu cunosc nici un caz.

În logica legiuitorului, când a stabilit funcţia de viceprimar , eucred că s-a înţeles un ajutor de primar, cel care să-l ajute pe primar,omul de lângă el, dar să-i fie subordonat, un fel de adjunct . Aşa o fiîn alte domenii dar nu şi în politică. Să ne gândim la un construc-

tor, zidar sau zugrav, ce are un ajutor, un adjunct sau un vicezugravce încearcă să-i r ăstoarne scara, să-l dea jos. Cum vor putea lucracei doi?

Dacă primarul, alesul direct al majorităţii cetăţenilor, are ne-şansa ca majoritatea consilierilor să-i fie potrivnici, adică din parti-de de opoziţie, atunci această majoritate va alege ca viceprimar pecel mai înr ăit adversar al primarului. Nu e firesc, fiindcă generează grave disfuncţionalităţi, păguboase pentru toţi cetăţenii acelei loca-lităţi. Firesc ar fi ca viceprimarul să fie numit direct de primar,

dintre consilieri, omul său de încredere, numai aşa i-ar fi de ajutor.Şi din cauza acestor disfuncţionalităţi dintre aleşii locali, cresc

copaci pe blocuri neterminate şi printre ruinele uzinelor…

*

Fiindcă veni vorba de presă şi de ştiri senzaţionale, încă o în-tâmplare, una hazlie.

Într-o dimineaţă, prin luna iunie a anului 1994, un funcţionar

din primărie îmi aduce în birou ziarul Evenimentul zilei. Pe prima pagină cu litere de o şchioapă: Primarul PUNR din Turda IOAN BEMBEA a dat unui sinistrat r ămas f ăr ă casă în urma inunda ţ iiloro căma şă veche f ăr ă mâneci şi ni şte biscui ţ i strica ţ i.(Detalii, pag.3) Numele meu era scris cu litere mult mai mari şi cu altă culoare,ca să se ştie de ce sunt în stare primarii PUNR. Aflam o noutate, că ar fi fost inundaţii în Turda. Era dat numele, adresa şi fotografia bietului om r ămas pe drumuri.




206

Fuseser ă ceva ploi la munte şi, după ştirile de la radio, Arieşulumflat intrase prin cur ţile unor gospodării pe la Baia de Arieş.Chiar şi în Turda se umpluse albia lui în zona Oprişani dar uşoarerevărsări au fost doar pe partea stângă peste nişte terenuri agricole.După cum rezulta din articol „sinistratul” se prezentase la biroulteritorial din Cluj al ziarului şi relatase tot ce i s-a întâmplat, s-alegitimat cu buletinul, i s-a f ăcut şi o copie a actului de identitate,ce mai, „bombă de presă” cu dovezi „beton” pentru ziarişti.

Nedumerit şi intrigat de cele aflate, pe care le ştia acum toată ţara, numai eu, cel în cauză, nu le ştiam, trimit pe funcţionarul ce-

mi adusese ziarul, la adresa cu pricina cu misiunea de a cercetasituaţia şi de a-l invita pe om la primărie să vedem ce s-a întâmplat.Îi întreb pe viceprimar, pe secretar şi pe alţi şefi de birouri dacă nucumva cunosc acest caz şi i-ar fi trimis ei acele „ajutoare” ce eraula modă pe atunci, că ţările occidentale nu ne lăsau să murim defoame, că aşa se credea pe acolo pe la ei. Nimeni nu ştia nimic darziarul ajunsese şi se citea prin toate birourile.

Ceva mai târziu lucrurile se clarifică. Omul, de 60-65 de ani,nebărbierit, soseşte la primărie cu o pungă de plastic în care avea

un borcan de 400 gr plin pe jumătate cu gem, adus pentru mine casă îl iert. Aflase de la delegatul primăriei de supărarea mea. Locuiaîntr-un bloc pe strada Macilor, lângă Liceul de Chimie la etajul IV. Nici vorbă să fi fost inundat, la etajul 4! Acum nu uită să-mi arateo adeverinţă medicală prin care se menţiona că este bolnav şi întratament de schizofrenie şi fiind bolnav mă roagă să îl iert şi că îmi lasă mie borcanul cu „tot” gemul. Altfel vorbea logic. „Amfost la Cluj ca să mă scrie şi pe mine în ziar” îmi mai spune el, casă dezlege tot misterul.

Cum să te superi sau să cer ţi un om cu mintea tulbure? Situa-ţia a devenit de-a dreptul hazlie. Secretara Adela se spărgea de râsşi îmi reproşa că nu am primit gemul adus de om, aşa ca o „com- pensaţie” pentru… „vătămare de onoare”.

Ziarul cu pricina, Evenimentul zilei, avea pe ultima pagină adresa redacţiei şi un număr de telefon. Îi sun şi după ce le spun că nimic din ce au scris în acel articol nu e adevărat, că persoana încauză locuieşte la etajul 4 şi că în Turda nu au fost inundaţii, după



IOAN BEMBEA

207

ce le expun aceste argumente, le cer să dea o dezminţire tot pe pag.1 a ziarului. Ei, că nici nu se gândesc la aşa ceva, că au declaraţiascrisă şi semnată a omului, că dacă nu-mi convine să-l dau pe om în judecată, că ei „au acoperire.” Nu sunt r ăzbunător şi nu am fost nici-odată prin procese, „să mai r ămână şi lupul mâncat de oaie” cum sespune pe la ţar ă pentru astfel de situaţii, când pierde cel ce are drep-tate.

Nu am deschis proces nici împotriva ziarului şi cu atât mai pu-ţin împotriva unui sărman om bolnav, dar atunci m-am bucurat,Doamne iartă-mă, ştiind că ziaristul Corneliu Vadim Tudor denumi-se acel ziar Excrementul zilei, iar pe redactorul şef Ardei Umplut. Bine le-a f ăcut! „Delicateţuri” de presă…

*

Îndată după evenimentele din 1989, pentru că s-au deschis gra-niţele ca în Ţ ara nimănui, ziariştii occidentali au năvălit în România pentru a lua imagini din „iadul comunist.” Aveau nevoie de ştirisenzaţionale. Au căutat şi au găsit. Şi aşa au apărut pe toate posturilede televiziune imagini cu copii handicapaţi neuropsihic sau cu grave

malformaţii fizice, cu boli incurabile. Tot atunci am aflat că Româ-nia este ţara bolnavilor de SIDA, ştiri tot atât de şocante şi de adevă-rate ca şi reportajul de mai târziu al lui Carmen Avram de la Antena3 despre Turda unde copiii „mănâncă mercur pe pâine” de la fostaUzină Chimică ce „se găseşte în centrul oraşului” iar autostrada trece printr-un mediu atât de contaminat cu mercur încât pune în pericolviaţa celor care ar îndr ăzni să treacă prin această zonă.

Nimeni nu mai pomenea de realizările din anii anteriori, de per-formanţele gimnastelor noastre, de elevii medaliaţi cu aur pe la dife-

rite olimpiade, de locurile de muncă pentru toţi absolvenţii unei şcolisau facultăţi în domeniul şi la nivelul calificării, de inexistenţa şoma- jului şi a drogurilor.

Pentru a mai contracara măcar cât de cât imaginile predominantnegative despre toate domeniile de activitate din România, am doritsă aduc în atenţia părinţilor şi a tuturor locuitorilor Turzii marilevalori umane, în plină formare, pe care le dă an de an ţării, prin şcoli,oraşul nostru. În acest scop am instituit acordarea de către primar a




208

unei Diplome de onoare şefilor de promoţie, un băiat şi o fată, de lafiecare liceu sau şcoală gimnazială.

Pentru înmânarea diplomelor se organiza o festivitate solemnă,cu public, în Sala mare a Primăriei. Era un semn al preţuirii munciişi al valorilor; şefii de promoţie deveneau în fiecare an mândria şisperanţa oraşului.

Spre cinstea tuturor celor premiaţi, să aducem în atenţia noastr ă, peste ani, măcar ultima serie, cea din 1996:

Lic. Teoretic „Mihai Viteazul” 1. Dr ăgan Raluca Cristina2. Mărginean Mircea

Gr. Şc. de Chimie Ind. 1. Ungur Anamaria Cristina2. Rusu Ioan Marcel

Gr. Şc. „Dr. Ioan Raţiu” 1. Popa Corina Aurica2.Marton Csaba

Gr. Şc. Industria Sticlei şi 1.Crişan AncuţaConstrucţii de Maşini 2. Fertea CristianGr. Şc. Agricol 1. Bătinaş Ramona

2. Ruţă Ana Maria3. Sălăgean Aron Adrian

Şc. „Teodor Mur ăţanu” 1. Keszeg Ana2. Urcan Remus Cristian

Şc. „Gheorghe Bariţiu” 1. Blaga Lucia2. Oltean Adrian

Şc. „Potaissa” 1. Ormenişan Mihaela2. Prescur ă Eugen

Şc. „Andrei Şaguna” 1. Marcu Corina2. Dicher Bogdan

Şc. Nr.5 Poiana 1. Trif Georgeta2. Iurian LiviuŞc. „Avram Iancu” 1. Dr ăguşin Ilinca

2. Pătăcean Rareş BazilŞc. „Horea, Cloşca şi Crişan” 1. Miron Luminiţa

2. Moldovan Vlad Ionuţ Şc. „Ioan Opriş” 1. Coşar ă Elena Cristina

2. Dumitraş Mihai



IOAN BEMBEA

209

Sigur, ar fi meritat din plin şi premiaţii din promoţiile anterioaresă fie menţionaţi nominal, dar lucrarea de faţă este doar tangenţialdocumentar ă aşa că celor în cauză le cer înţelegerea cuvenită.

*

Împotriva convingerilor că aş face un lucru bun, am fostnevoit să aplic punerea în posesie a terenurilor agricole ale fos-telor Cooperative Agricole de Producţie, ale CAP-urilor, ce adus la dezorganizarea exploataţiilor mari din agricultur ă. Recu-

noaşterea drepturilor de proprietate, pe bază de acte sau declara-ţii, se f ăcuse prin nişte comisii speciale în cursul anului 1991,înainte de a deveni eu primar. Punerea în posesie se f ăcea, con-form Legii 18 „de regulă pe vechiul amplasament.” S-ar fi pututreconstitui dreptul de proprietate, în cotă-parte, în cadrul unităţiiagricole mari unde se afla acum pământul avut înaintea colecti-vizării şi comasărilor de terenuri şi să se obţină beneficiul co-respunzător în cadrul exploataţiei moderne, care să beneficiezede mijloace mecanice şi de irigaţii, aşa cum s-a procedat şi înalte ţări, dar la noi, ca la nimeni; pr ă păd şi dezastru, fiecare omcu bucăţica lui.

După astfel de transformări a apărut o criză acută de pâineîn toată ţara cu uriaşe cozi la magazine în marile oraşe de undeteleviziunile prezentau sear ă de sear ă imagini dramatice. Devină erau…primarii.

A urmat industria. De peste tot numai oameni „disponibili-zaţi” care în disperarea lor veneau în audienţă la primar pentru o

contestaţie sau pentru un nou loc de muncă. Aşa erau obişnuiţi;mergi „la partid” şi sigur îţi rezolvă problema. Veneau cu ar-gumente; au fost harnici, f ăr ă nici o absenţă sau concediu medi-cal în 25 de ani de serviciu, au familie de întreţinut, cu copii laşcoală sau la facultate, dar primarul nu mai avea cum să le în-tindă o mână de ajutor.

În toate întreprinderile şi fabricile din Turda s-au constituit con-silii de administraţie cu persoane selectate pe criterii politice, în ma-




210

joritatea cazurilor total incompetente, trimise de la judeţ sau de laBucureşti asupra cărora conducerea locală nu avea nici o competen-ţă. Pe lângă fiecare unitate economică de interes republican s-auformat firme că puşă ce „cumpărau” toată producţia, la preţ minim,apoi o revindeau vechilor parteneri cu substanţiale profituri, până s-aajuns ca fabricile să funcţioneze „în pierdere.”

Inflaţia se simţea de la o lună la alta. Pentru a ţine cât de câtritmul inflaţiei, tot la trei luni se f ăcea o nouă încadrare în sala-riu, pe baza unor Hotărâri de Guvern. În vechile Carnete demuncă s-au ataşat o mulţime de foi suplimentare pentru a scrie

toate măririle de salariu. Pentru o serie de persoane privilegiate;ofiţeri superiori, oameni politici de la nivel central, Băncile destat acordau credite preferenţiale, cu dobândă redusă, incredibi-le abuzuri din banii publici.

În haosul şi vidul de autoritate creat, drogurile se vindeau,chiar şi în şcoli, aproape la vedere. Televiziunile prezentau totmai des dramele unor tineri drogaţi şi a părinţilor disperaţi înfaţa unor tragedii iremediabile.

În faţa acestor fenomene ce stârneau mare îngrijorare şiuimire, comparativ cu vremurile anterioare, primarul sau consi-liul local nu dispuneau de mijloacele de a stăvili astfel de mani-festări. Ba mai mult se prevedea că mergem din r ău în mai r ău,mai ales în ce priveşte locurile de muncă.

Eram în 1996. Cu toate nemulţumirile cetăţenilor, oameniiştiau că nu primarul e de vină pentru tot ce se întâmplă în oraş şi înţar ă. Nu mi se reproşa nimic şi simţeam la tot pasul o solidaritate şi o

înţelegere până la simpatie din partea lor. Dar eu nu voiam să fiuasociat ca părtaş şi factor de decizie la tot ce se petrecea atunci şi amdecis să nu mai candidez pentru un nou mandat, deşi aveam convin-gerea, după pulsul str ăzii, că voi fi reales.

Funcţia de primar a fost o experienţă dar concluzia measincer ă este că această funcţie este mult mai frumoasă dacă o priveşti din exterior decât din postura de primar, apăsătoare, plină de responsabilităţi şi de riscuri.



IOAN BEMBEA

211

P e r s o n a l u l P r i m ă r i e i T u r d a , î n

1 4 m a i 1 9 9 6 : 1 . I o a n B e m b e a , p r i m a r , 2 . O v i d i u H e l l e r , v i c e p r i m a r , 3 . L i v i u B o d e a , s e c r e t a r , 4 . A u r e l S

u c i u , 5 .

V a l e r i a R u s , 6 . D a n i e l a D o i n a , 7 . G i n e l C ă l u g ă r , 8 . A d r i a n B u c u r , 9 . A n c a R a d u , 1 0 . A n c a C h e r e g i ,

1 1 . V a s i l e G h i ţ u n , 1 2 . C a r o l B a r t h a , 1 3 .

H o r a ţ i u O n a c ă , 1 4 . Ş t e f a n B l ă j a n , 1 5 . M i h a i H a l g a ş , 1 6 . - , 1 7 . L i v i u C o c i o r v a , 1 8 . N i c o l a e L u b i n s c h

i , 1 9 . L i v i u B u c o s , 2 0 . I o a n S f â r l e a

, 2 1 .

F l o r i n P u ş c ă u , 2 2 . M a r i e t a P o r c

i l ă , 2 3 . M a r i a Ş u t e u , 2 4 . A d e l a S t o

i c a , 2 5 . D o i n a I l e a , 2 6 . M i h a i m C o

t i ş e l , 2 7 . L i l i a n a V o n i c a , 2 8 . I o a n a

A n c a ,

2 9 . G e n ţ i a n a S ă l ă g e a n , 3 0 . F l o r

i c a B u d u ş a n , 3 1 . V i r g i n i a P e t e a n , 3

2 . V a s i l e D e z m i r e a n , 3 3 . R o d i c a C

o s t e a , 3 4 . V o i c h i ţ a C o m ş a , 3 5 . P e t r o n e l a

B o l o g a , 3 6 . E l i s a b e t a R o m a n

, 3 7 . D a n i e l a M a t e i - V l a d , 3 8 . M i r e

l a S a b ă u , 3 9 . E l e n a T r u ţ ă , 4 0 . D a n a A d a c e , 4 1 . C o d r u ţ a L a z ă r , 4 2 . C o

r i n a

M o c a n , 4 3 . S

i l v i a P e t r i d e a n , 4 4 . S m a r a n d a R u s u , 4 5 . D o r a F l o r e a , 4 6 . R o d i c a P o p a , 4 7 . T a t i a n a P o p e s c u .




212

C o n s i l i u l L o c a l T u r d a , 9 f e b r . 1 9 9 2 – 2 0 i u n . 1 9 9 6

Î n f a

ţ ă : O v i d i u H e l l e r – v i c e p r i m a r ; I

o a n B e m b e a – p r i m a r ; L i v i u B o d

e a – s e c r e t a r .

S u s , d e l a s t â n g a s p r e d r e a p t a

c o n s i l i e r i i : I o a n P e t r u ş , I u l i u M u

n t e a n u , T e o d o r P o p a , A u r e l B e r c e a , I o a n V i n t i l ă , V a s i l e N e m e ş , V a s i l e

M i c l ă u ş , R e m u s J e r c ă u , I l i e F a

u r , A d a l b e r t J a k a b , E m i l D o r d a i , M a r c e l R o m a n , Z i n u S t o i c a . R â

n d u l d e m a i j o s : I o a n M e d r e a , I l i

e Z a i u ,

C - t i n M

u c e a , I o s i f L u p ş a n , D o r e l C o r p o d e a n , A u r e l M a t e i , C o r n e l i u S â r b

u , N i c o l a e B o j i n



IOAN BEMBEA

213

PICĂTURA DE OTRAVĂ (din Monografia comunei Lupşa)

Nu cunosc dacă mai există vreolocalitate rurală din Apuseni sau chiarde pe tot cuprinsul ţării care să aibă parte de o monografie atât de apro-fundată şi de cuprinzătoare precum o

are comuna Lupşa, cea de pe ValeaArieşului. Se ştie că Bistra este co-muna cu cea mai mare întindere dinRomânia. Iată deci că cele două aşe-zări vecine sunt fiecare deţinătoare derecorduri.

Lupşa, în mod cert, prin cele pa-tru volume ale monografiei „Lupşa,

aur şi oameni – o comună din Ţara Moţilor” ce totalizează aproape 2.000 de pagini, format mare, deţine un record. Lucra-rea, elaborată pe parcursul mai multor ani, este o antologie mo-nografică atotcuprinzătoare coordonată de prof. univ. dr. IoanVlad „cu sprijinul principal al prof. Sabin Andrieş.”

Întâlnim studii aprofundate de istorie a localităţii apoi altestudii despre cadrul natural, geografic, despre populaţie, topo-nimie, obiceiuri, legende, personalităţi marcante. Numărul cola-

boratorilor este impresionant. Studiile sunt unul mai documen-tat şi mai aprofundat decât altul şi în acest fel Lupşa este pusă sub lupă sub cele mai variate aspecte. Pentru cititor întreagamonografie curge ca o apă limpede ce aduce ştiri plăcute până într-un loc, până la o bulboană unde apa se tulbur ă r ău de tot,şocându-l pe cititor, prin apariţia unui corp str ăin.

Nu cunoaştem din ce raţiuni în această monografie a fostintrodus de un istoric, încă cercetător şi doctor în istorie, Ghe-




214

orghe Iancu, un articol de propagandă politică anticomunistă din perioada premergătoare celui de al Doilea R ăzboi Mondial,material instigator la ur ă, (vol. II, pag. 572-577) ce la vremearespectivă avea menirea de a pregăti psihologic populaţia Ro-mâniei împotriva ruşilor comunişti. Acest articol nu aduce abso-lut nici o contribuţie la cunoaşterea comunei Lupşa. Iată desprece este vorba:

În ziarul clujean „Patria”, nr. 33 din 13 februarie 1930, zia-ristul Emil C. Sabău a publicat un interviu luat lui VasileMihinda un cetăţean din Lupşa ce tocmai se întorsese din Rusia

după ce tr ăise acolo 15 ani de prizonierat (1915-1930) din Pri-mul R ăzboi Mondial. Întregul interviu de atunci este reprodus înmonografie.

Multe din mărturisirile lui Vasile Mihinda în mod evidentsunt reale. A căzut prizonier la ruşi „în 11 aprilie 1915 înGaliţia la Tuka. [...] Odată cu mine au căzut prizonieri 40.000de oameni.” Vorbeşte apoi de soarta prizonierilor duşi în Sibe-ria unde „mureau zilnic sute de oameni de frig şi de foame.”

Astea se petreceau în 1915, deci „iadul” pentru sărmanii prizo-nieri a început cu doi ani şi jumătate înainte de Revoluţia bolşe-vică, deci nu era „iad bolşevic”, dar confirma adevărul celebre-lor cuvinte venite din adâncurile istoriei „Vae victis!” (Vai,celor învinşi!)

După 1917 prizonierul din Lupşa a fost mai mulţi ani ciur-dar în satul Tristina.

Sătui de r ăzboi, de săr ăcie şi de foamete, de nedreptăţile

seculare, ruşii sub conducerea lui Lenin au declanşat MareaRevoluţie Socialistă din Octombrie în1917 şi au înlăturat regi-mul ţarist. Noua putere emite Decretul asupra P ăcii şi Decretulasupra P ământului amândouă cu un excepţional impact în rân-dul masele populare. R ăzboiul adusese atâtea nenorociri şi foa-mete încât încetarea lui era aşteptată ca o mană cerească iar prin

Decretul asupra P ământului se ratificau şi legalizau acţiunileţăranilor care confiscau şi împăr ţeau moşiile aristocraţilor şi ale



IOAN BEMBEA

215

chiaburilor.Ideile bolşevicilor au început să se r ăspândească şi în alte

ţări europene şi astfel au izbucnit revoluţii comuniste la Buda- pesta, München, Berlin şi la Presov. În aceste împrejur ări, îm- potriva bolşevicilor a început o ofensivă de propor ţii atât a Albi-lor din interior cât şi a unor puteri str ăine precum Franţa, An-glia2, Canada, Statele Unite şi încă multe alte ţări printre care şiRomânia. Se dezlănţuie R ăzboiul Civil cu consecinţe dintre celemai grave, cu peste nouă milioane de mor ţi. Şi nu a fost destulr ăzboiul care a pârjolit Rusia din Ucraina până la Vladivostoc,

că au mai urmat şi doi ani de secetă, 1920 şi 1921.M-a surprins sublinierea autorului cu litere aldine, îngroşa-

te, despre „iadul bolşevic” unde a tr ăit prizonierul acele cum- plite vremuri şi evenimente. Felul cum interpretează autorulrelatările prizonierului sunt de departe nu ale unui istoric ce artrebui să studieze fenomenele sociale în mod dialectic, de lacauză la efect, ci ale unui împătimit om politic ce se pare că doreşte să demonstreze că este un anticomunist convins, fiindcă

acuma… aşa dă bine. Altă explicaţie care ar putea fi?Că a fost multă foamete, abuzuri şi săr ăcie şi că prizonieriinu s-au bucurat de un tratament câtuşi de puţin prietenos suntadevăruri incontestabile dar există în acel interviu şi afirmaţii cenu prea sunt credibile şi nu cunosc dacă ele apar ţin fostului prizonier Mihinda sau sunt „mici ajustări” ale ziaristului „for-mator de opinie.” Iată câteva exemple: „Am văzut în Tweri cum[bolşevicii] au smuls doi dinţi de aur din gura unui mojic! Oa-

menii umblă ca vai de ei. Pe cei bătrâni nu îi îngrijeşte nimeni. Nici pe bolnavi.«Bolşevicul e bun până poţi munci şi eşti sănă-tos.!» Dacă îmbătrâneşti, te otr ăveşte, iar pe bolnavi îi omoar ă.Erau în Tweri doi medici buni, care dau ajutor oamenilor neno-rociţi. În să ptămâna Cr ăciunului 1929 – într-o noapte – au năvă-

2 Winston Churchil declara atunci că „bolşevismul trebuie strâns degât în leagăn.” No comment!




216

lit pe ei, le-au luat totul, iar dimineaţa oamenii i-au aflat peamândoi mor ţi.” Dăm şi alte afirmaţii tot atât de „credibile”:„Pe la sate nu învaţă nimeni. Copii nu prea sunt. Au murit defoame foarte mulţi” sau „Acolo nu este popă, nu este notar.Vezi o femeie, îţi place, o duci acasă. Azi ai dreptul să ţii 7femei. Când te ur ăşti de ea, îi dai drumul.”

A trecut şi pe aici comunismul şi chiar a poposit mulţi ani,model sovietic, dar acele practici nu se confirmă; „copii neşco-larizaţi”, „bătrâni otr ăviţi”, „bolnavi omorâţi” sau desfiinţarea şiinexistenţa familiei.

În încheierea acelui articol ziaristul Emil C. Sabău dezvălu-ie scopul interviului; formarea opiniei antiruseşti şi anticomu-niste: „am păr ăsit Lupşa gândindu-ne la aceia care totuşi mai pot crede în povestea raiului de peste Nistru.”

Că această „contribuţie” – o picătur ă de otravă - a unui res- pectabil cercetător şi doctor în istorie3 nu are chiar nici o legă-tur ă cu tematica unei monografii este un lucru evident, dar să cultivăm ura „dezgropând mor ţii”este de-a dreptul primejdios.

Oare în zilele noastre de ur ă ducem lipsă? „Cine seamănă vântculege furtună” spune un proverb. Am cules o dată „roadele”acelei duşmănii împotriva ruşilor bolşevici prin milioanele demor ţi şi prin alte nenumărate traume de tot felul, provocate de alDoilea R ăzboi Mondial. Însuşi comunismul de la noi a fostconsecinţa acelui r ăzboi. Această ustur ătoare lecţie nu ne-a fostdestul? Am uitat-o deja? Doamne fereşte, să se repete, chiardacă facem parte din „cea mai puternică alianţă militar ă”, cum

ne place să ne lăudăm.Viaţa noastr ă politică şi întreaga societate românească sunt prea îmbibate de ur ă şi ne creează o stare de nelinişte şi discon-fort. În România prea înfloreşte şi face multe seminţe vrajbă. Să

3 Făr ă a face vreo referire la cazul de faţă, despre câte un om cu multă şcoală dar care gândeşte uneori „invers”, pe la sate se spune că „aremultă minte, dar… se vede că nu-i toată bună.”



IOAN BEMBEA

217

nu uităm că ura generează ur ă. Sigur, e o părere personală, poate că alţii gândesc altfel; în funcţie de tipul lor de tempera-ment. Unora poate că tocmai această ur ă le aduce satisfacţie.Mai ştii? Totuşi, parcă prea miroase a r ăzboi…

Mai bine să alungăm gândurile rele.LUPŞA - AUR ŞI OAMENI, este o monografie valoroasă,

atotcuprinzătoare, în care fiecare cititor va descoperi multe lu-cruri interesante expuse într-un mod plăcut, oferind o lectur ă câtse poate de agreabilă.

Ar mai fi de menţionat că la sfâr şitul fiecăruia din cele pa-

tru volume se găsesc zeci ori poate sute de fotografii reprezenta-tive, alb-negru sau color, incontestabile documente locale, iar lasfâr şitul vol. II sunt ataşate două hăr ţi mari cuprinzând Planulurbanistic general al comune Lup şa iar alta Nume topice de peteritoriul satelor Lup şa, Valea Lup şii, M ănă stirea şi Lunca.

Această lucrare ce se apropie de limita exhaustivului var ămâne în mod cert şi peste decenii sau secole un document dereferinţă pentru a cunoaşte „ Lupşa - o comună din Ţara Mo-

ţilor”.

16 iunie 2014




218

FELICITĂRI PROMOŢIEI `69

Mare mi-a fost bucuria aflând, prin inter-mediul telefonului, de la colega noastr ă dinReşiţa Sofia Oneţiu că alţi şi alţi colegi porniţide pe băncile marii Şcoli a Abrudului doresc să mai depene amintiri, să-i evoce pe iluştrii noştri profesori, să spună lucruri interesante despre

drumul anevoios spre învăţătur ă al copiilor dinŢara Moţilor şi nu în ultimul rând despre viaţaşi munca plină de dăruire a Dascălilor de pe Ape. O face de data aceasta „tânăra” promoţie1969, cu prilejul întâlnirii de 40 de ani… Nu

zâmbiţi la apreciativul tânăra promo ţ ie, de acest adevăr vă veţi daseama peste numai zece ani, la întâlnirea de aur, care bate la uşă,atunci, privind fotografiile de acum, veţi rosti cu melancolie:

„Doamne, tineri mai eram…” De la o anumită vârstă anii trec totmai repede.Vă felicit pentru iniţiativa şi dorinţa de a scoate un nou volum

din seria Normaliştilor de la Abrud (2007) şi a Dascălilor de pe Ape(2008) cu atât mai mult cu cât ideea şi startul îşi au începuturile laîntâlnirea de 50 de ani a promoţiei 1953, deci în anul 2003. Atunci, privind în urmă şi evocând anii de şcoală, am realizat că generaţianoastr ă vine dintr-o altă lume decât cea de azi. Dacă a fost mai bună sau mai rea asta e o altă problemă, dar progresul tehnic este atât de

evident încât nici măcar nu am visat că vom fi beneficiarii unortransformări atât de spectaculoase. Am pornit de la opinci sau ghetecu talpa de lemn, de la tă bliţa cu stil şi lampa cu petrol, ce au devenitdemult istorie, şi am ajuns cu toţii beneficiari ai minunilor produsede curentul electric. Sub ochii noştri au apus şi s-au născut noi lumi,am avut şansa de a traversa trei orânduiri sociale, fiecare cu realizări-le şi neîmplinirile lor.

Trebuia să r ămână o mărturie despre aceste vremuri. Am pro-

Ioan Bembea, promoţia 1953, Abrud.



IOAN BEMBEA

219

pus colegilor să scriem o carte a promoţiei noastre, 1953, despre Anii prin care am trecut. Începuturile au fost timide. Dascălii au scrisaproape toată viaţa doar pe tablă; se simţea o lipsă de îndr ăzneală, otimiditate. Atunci a venit Remus Hădărean cu o infuzie de energiemobilizatoare şi cu experienţa a patru căr ţi publicate, propunând să apelăm la colaboratori din mai multe promoţii şi numai în acest fel a putut să apar ă primul volum Normalist la Abrud sub semnătura luiRemus Hădărean. Cartea lansată cu mare succes la Abrud în 15 aug.2007 în prezenţa a peste 200 de absolvenţi din toate promoţiile adeschis apetitul şi a dat curaj şi altor colegi în a-şi evoca anii de

şcoală şi în mai puţin de un an vor vedea lumina tiparului alte două volume intitulate sugestiv Normali şti la Abrud – DASC Ă LI PE APE.Lansarea din 2008, la primitoarea noastr ă şcoală din Abrud, s-a bucurat şi de data aceasta de adeziunea unui larg public de dascălidin Lumea Apusenilor.

Nu mi-am imaginat atuncică propunerea mea va fi agreată de atât de mulţi colegi şi că se

va concretiza prin mai multevolume de emoţionante mărturiidespre „Sorbona” Abrudului şidespre truda pe „ogorul şcolii”a Dascălilor de pe Ape.

S-au scris şi s-au apus lucruriminunate. Cea mai mare mândriea generaţiei noastre de învăţători a

fost că am pus capăt neştiinţei decarte în Ţara Moţilor unde analfa- betismul cuprindea propor ţii alar-mante, o pată pe obrazul a aşa

zisei Românii moderne. Din generaţiile tinere ale acelor ani nici uncopil nu a mai r ămas în afara şcolii. Şi nu au mai fost puşi copiii să str ă bată pe jos drumuri lungi şi obositoare de munte, s-au creat şcoli pentru ei în toate cătunele şi au fost trimişi acolo dascăli tineri, fete




220

sau băieţi, ca să le ducă lumina ştiinţei de carte. Şi s-a scris apoi întoate aceste căr ţi despre copii întotdeauna cu dragoste, cum spuneaatât de frumos doamna învăţătoare Ana Goşa, căci ei, elevii noştri,au schimbat lumea, ei sunt mândria noastr ă, ei sunt cei care ne preţu-iesc cu adevărat.

Este o părere absolut personală, un simplu punct de vedere, şinu am nici o reţinere să afirm că în domeniul învăţământului şi îngrija pentru tineret nici o altă societate, nici cea de dinaintea Refor-mei Învăţământului din 1948 şi nici cea de după 1989 nu se potmăcar compara cu condiţiile create în acele vremuri atât de

…ticăloase, când toţi elevii şi studenţii primeau bursă de la stat.Spun acest lucru fiindcă părerile difer ă radical. Un coleg al nostru,nu os boieresc, ci fiu de miner din Bucium ca şi mine, vorbea cuvădit sens peiorativ despre reforma comunist ă a învăţământului. Cemotiv are dispreţul lui, chiar nu-mi dau seama; ştiu că nu a refuzat bursa comunist ă , nici locul de muncă, nici funcţiile importante co-muniste în structurile politice şi de stat ale acelor vremuri. Eu nuregret că mi-a fost dat să lucrez în acele condiţii în învăţământ, a fostgreu dar am avut şi multe satisfacţii; au crescut sub ochii noştri şi s-

au afirmat în cel mai str ălucit mod un lung şir de generaţii.Pe această temă, viaţa şcolii şi a dascălilor, se mai pot spunemulte. Implicaţi în alte proiecte, tot în ale scrisului, cei doi autori aivolumelor anterioare, R. Hădărean şi I. Bembea, lasă altora, şi suntconvinşi că lasă pe mâini bune, sarcina de a aduna noi confesiunidespre lumea cu totul aparte a Abrudului, a Ţării Moţilor, şi de cenu, a Ţării Zarandului, Haţegului, Crişurilor şi a altor localităţi până la marginile ţării pe unde au ajuns absolvenţii Pedagogicei dinAbrud ca să sfinţească locul. Aştept cu viu interes noul volum.

Felicit ări Promo ţ iei 1969 şi mult succes!

Turda, 27 febr. 2009



IOAN BEMBEA

221

ÎNVĂŢĂMÂNTUL DIN ŢARA MOŢILOR

– Câteva aspecte –

Timp de 11 ani, între 1934-1944, învăţătorii din judeţulTurda-Arieş au editat, cu destulă regularitate, revista „Ogorul şcoalei”.4 Iniţial şi-au propus să o scoată lunar dar, din motivefinanciare (se autofinanţa), apărea trimestrial, uneori la două

luni şi era editată în Turda la Casa Învăţătorului, clădire reali-zată prin contribuţia dascălilor de pe întregul cuprins al judeţu-lui ce se întindea până la izvoarele Arieşului din comuneleAvram Iancu şi Arieşeni. În paginile acestei reviste este oglindi-tă sub cele mai felurite aspecte viaţa şcolii şi a dascălilor ce autrudit pe acest „ogor pietros” al şcolii din Ţara Moţilor în pe-rioada interbelică.

După 1918 învăţământul românesc în fostul judeţ Turda-

Arieş a cunoscut deosebiri majore de la o localitate la alta. Dacă în comunele bogate, cu pământ roditor, existau şcoli cu maimulte săli de clasă şi cu posturi de învăţători după numărul decopii recenzaţi, localităţi în care învăţământul era faptic obliga-toriu (s.n.) şi nu existau analfabeţi, în schimb în alte localităţi,aşa cum rezultă din revista „Ogorul şcoalei” , apar situaţiiaproape incredibile într-o Românie aşa-zis modernă.

Inspectorul şcolar de la judeţul Turda-Arieş, Nicolae Nis-

tor, afirma în revista „Ogorul şcoalei” nr.10 din iunie 1944 că:„din lipsa localurilor de şcoală r ămân extrem de mulţi analfa- beţi. Iată câteva cifre concludente:” şi urmează tabelul statistic.

4 Întreaga colecţie a revistei „Ogorul şcoalei ” se găseşte la Fondul dedocumentare al Bibliotecii Municipale „Teodor Mureşanu” din Turda.




222

LOCALITATEA

TOTAL COPII FRECVENTEAZĂ NU FRECV. COPIIDE VÂRSTĂ ŞCOALA ŞCOALA NESCOLARIZATI

ŞCOLAR

Ă

ALBAC 750 200 550 72 %

AVRAM IANCU 1100 300 800 73 %

GÂRDA DE JOSŞI DE SUS

1300 200 1100 85 %

PONOREL 650 150 500 77 %

SOHODOL 1300 500 800 62 %

Sigur, am extras situaţiile cele mai alarmante, mai dramati-ce, ca să se vadă până la ce limite s-a putut ajunge; la Gârda şiScărişoara 85 % din copii r ămâneau în afara şcolii! Nici vorbă de şcoli prin cătune unde se găseau puzderie de copii. În toatelocalităţile r ămâneau mulţi copii neşcolarizaţi.

Nici în Turda, oraş reşedinţă de judeţ, situaţia învăţământuluinu era cu mult mai bună. Iată ce scria inspectorul şcolar VasileIluţiu în 1938 cu ocazia unui bilanţ al învăţământului românesc

după 20 de ani de la Unire: „ Jude ţ ul nostru nu ocupă un loc de frunte în ceea ce prive şte numărul ştiutorilor de carte. Cauza nueste numai situa ţ ia şcolar ă din mun ţ i; însu şi ora şul nostru st ă cât

se poate de r ău în aceast ă privin ţă…La Turda sunt recenza ţ i peste3.000 de copii obliga ţ i să urmeze şcoala. Din lipsa de localuri

frecventează abia 1.400 şi desigur foarte mul ţ i copii au r ămasnerecenza ţ i.” („Ogorul şcoalei” nr. 6, Turda, 1938, pag. 170-171).În acelaşi articol autorul mai arată că în cei 20 de ani de la Unire,într-un oraş industrial ca Turda nu s-a putut construi nici un local

de şcoală şi că „Turda suport ă ru şinea analfabetismului cu peste1.500 de copii anual cari nu se pot bucura de lumina căr ţ ii dinlipsă de „prevederi bugetare”.

O altă situaţie statistică la nivelul judeţului Turda-Cluj (nouadenumire a judeţului după Dictatul de la Viena), incluzând atâtsatele cât şi oraşele, este la fel de concludentă; pentru anul şcolar1942-1943 din cei 42.182 copii de vârstă şcolar ă recenzaţi frecven-tau şcoala doar 25.666 reprezentând mai puţin de 61 %.



IOAN BEMBEA

223

Din nr.1/1934 al revistei aflăm că în 26-27 august 1934 laTurda a avut loc Adunarea Generală şi Congresul Învăţătorilordin Ardeal, Crişana şi Maramureş. Iată ce spunea inspectorulşcolar şi redactorul revistei, prof. Gabriel Brumă: Congreselenoastre din cei 5 ani din urmă sunt caracterizate printr-o apri-

g ă lupt ă contra celor ce urmăreau pur şi simplu desfiin ţ areaînvăţământului. Glasuri de indignare, proteste şi disperare –iat ă ce erau congresele noastre. Salariu nepl ătit cu lunile, ten-tative de a trece şcoalele pe seama comunelor, 7.000 de învăţă-tori tineri dornici de muncă şi a ştepta ţ i de milioane de copiianalfabe ţ i, f ăr ă posturi, curbe de sacrificiu, drepturi r ă pite –erau necazurile noastre care au mobilizat toate for ţ ele d ă scă-le şti într-o ac ţ iune comună – care la un moment dat s-a dovedit

fatal ă unor guvernări de pomină.Politicienii vremii justificau cu cinism această situaţie prin

„lipsa prevederilor bugetare” ca şi cum nu ei ar întocmi şi apro- ba cheltuirea bugetului!

Situaţia dezastruoasă a învăţământului din Ţara Moţilor eracunoscută în Parlamentul şi Guvernul României prin glasulhotărât al parlamentarilor de aici. Iată ce spunea senatorul dinAbrud-Sat Ioan Rusu Abrudeanu într-o interpelare în Parlamen-tul României, în 11 februarie 1932:

„O stare trist ă este şi cea a învăţătorilor din ace şti mun ţ i. Nici ei nu şi-au primit salariul de 6 luni de zile a şa că mul ţ i dinei n-au nici cu ce să- şi ducă traiul de toate zilele. Într-o comună

s-a întâmplat următorul fapt dureros: învăţătorul local, careera din Vechiul Regat, vă zând că nu mai are cu ce tr ăi, s-ahot ărât să plece acasă la părin ţ i, unde zicea el, tot va g ă si obucat ă de mămălig ă. Aflând locuitorii de inten ţ ia învăţătoruluilor, care era un om al datoriei şi foarte bun învăţător, s-au dusla dânsul şi l-au rugat să ni-i păr ă sească , oferindu-se ei ca în

fiecare zi să-i dea masa, pe rând”.5

5 Arhivele Statului, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, apudTraian Rus, Noi date privind situaţia moţilor în perioada interbelică, în Apulum, arheologie – istorie – etnografie, XVIII, Alba Iulia, MCMLXXX, pag. 546.




224

Despre situaţia extrem de gravă a învăţământului din MunţiiApuseni, despre lipsa şcolilor şi de numărul mare al neştiutorilorde carte a vorbit în mai multe rânduri şi deputatul, originar dinBucium, dr. Emil Dandea, primul primar român al oraşului Târgu-Mureş de după Unire. El, în calitate de „Delegat ministerial pentruMunţii Apuseni” a întocmit un amplu document intitulat „Chestiu-nea Moţilor” pe care îl prezintă Guvernului dar îl şi publică pentrua intra în atenţia opiniei publice româneşti.

Politicienii vremii, factorii de decizie, f ăceau promisiunisolemne mai ales în campaniile electorale dar, ulterior, se dove-

dea că aveau cu totul alte interese.Cine era să-şi îndrepte privirea spre cei de jos? La Congre-

sul al XV-lea al P.S.D. din 1933 se formulează aprecierea că „în ţ ara noastr ă toate partidele burgheze sunt în fond reac ţ ionare şi întrebuin ţ ează parole democratice doar pentru în şelareamaselor”.6

În cuvântarea la Congresul General al Învăţătorilor ţinut laConstanţa în 4–5 sept. 1938 ministrul Armand Călinescu recu-

noaşte că învăţătorii depind în prea mare măsur ă de politicieni:„ Din nefericire normalistul nu putea lua post dacă nu avea proptele; învăţătorul nu putea fi transferat dacă nu figura pelista unui club al revizorului şi inspec ţ ia special ă [de grad] nuvenea, dacă nu era delegat la sec ţ ia de votare.” (Rev. O.Ş. nr.1-2, sept. – oct. 1938, pag. 31).

La recensământul din 1930 populaţia României era alcătui-tă din 80 % săteni şi 20 % urbani şi numai 4,8 % din copiii din

mediul rural erau înscrişi în învăţământul secundar pe caremulţi îl abandonau înainte de absolvire din cauza taxelor şcolareapăsătoare. Nu era folosit decât într-o foarte mică măsur ă poten-ţialul de inteligenţă a copiilor de la sate.

Dascălii au întreţinut în rândul populaţiei spiritul naţional şi

6 „Lumea nouă” din 14 martie 1933, apud Nicolae Jurca, Social democra-ţia în România 1918-1944, Editura Herman, Sibiu 1993, pag. 133.



IOAN BEMBEA

225

cultul pentru eroi. Este semnificativ în acest sens articolul Orealizare învăţătorească semnat de G. Brumă în care se arată că dascălii din jurul Albacului, după str ăduin ţ i de mai mul ţ i ani,au adunat suma de 25.000 lei cu ajutorul căreia au ridicat însatul Fericet un monument închinat eroului Horea. La inaugura-rea din 21 mai 1937 au participat 3.000 de moţi, 16 preoţi dinîmprejurimi şi multe autorităţi. Iniţiatorul şi principalul realiza-tor a fost învăţătorul Nicodim Costea din Albac. (O.Ş., nr.9-10,1937, p. 241).

Tot pe această idee de varietate a subiectelor abordate de

revistă, emoţionante sunt ştirile sosite de pe front cu listele no-minale şi cu portrete a zeci de învăţători „căzuţi eroic la datorie pentru Rege şi Ţar ă” la Odesa sau pe câmpiile îndepărtate aleRusiei. Mai multe pagini sunt dedicate lui Iustin Coroiu, fiuldistinsului învăţător, dirijor de cor din Bistra, căzut laSevastopol în 24 iunie 1942. După moarte erau avansaţi în gradşi li se acordau decoraţii… „post mortem”. Într-o Dare de sea-mă la deschiderea expoziţiei regionale de lucr ări practice şi

pomicole ce a avut loc în 14 iunie 1943 la Alba Iulia în prezenţaMinistrului Instrucţiunii Publice se afirma că din acea „regiune”(2-3 judeţe ?) sunt mobiliza ţ i pe front 1.600 de învăţători băr-ba ţ i. Cu siguranţă, puţini s-au mai întors acasă şi la şcolile undeîi aşteptat copiii…

Un alt neajuns al învăţământului din acea vreme, semnalatde revistă, consta în slaba pregătire a elevilor din şcolile norma-le sau a lipsei de concordanţă între nivelul de pregătire a învăţă-

torilor şi cerinţele exagerat de mari ale programelor pentruexamenul de definitivat. Astfel la examenul din 1938 la comisiade la centrul Cluj din cei 249 candidaţi, la teza scrisă (elimina-torie) au reuşit doar 118 (47%). Numărul celor reuşiţi la toate probele a fost de numai 84, adică 33%. Din judeţul Turda, cares-au prezentat la comisia de la Cluj, din 54 candidaţi au reuşitdoar 9, reprezentând 16%. Învăţătorii cu diplomă care nu reu-şeau să-şi ia definitivatul erau îndepărtaţi din învăţământ în




226

ciuda faptului că multe şcoli erau închise din lipsa învăţătoriloriar la altele erau încadraţi, prin susţinere politică, persoane totalnecalificate. Raţiunea acestei politici consta în… „economii la buget”. Nu e greu de imaginat prin ce traume şi umilinţe autrecut bieţii învăţători în acei ani.

O situaţie asemănătoare, aceea de a bara ascensiunea tineri-lor spre trepte mai înalte de cultur ă şi implicit de statut social,se manifesta cu ocazia examenului de bacalaureat şi a celui de„capacitate” sau licenţă, după terminarea unei facultăţi, unde promovarea era extrem de redusă. O mărturie în acest sens ne-a

lăsat profesorul turdean Nicolae Hristea în lucrarea sa „ Aspectedin via ţ a şi activitatea unui dascăl ardelean” tipărită în 1998 prin Editura Tiposoft SRL Turda. Fiind absolvent al Universită-ţii din Cernăuţi, promoţia 1932, relatează următoarele: „[ În1935] m-am prezentat la examenul de capacitate care se ţineadin trei în trei ani. ( s.n.) Examenul s-a ţinut la Bucureşti şi areprezentat o foarte sever ă verificare la toate materiile de învă-ţământ. Ne-am prezentat pentru acest examen la Ştiinţele Natu-

rale 138 de candidaţi şi am reuşit 28. A fost cel mai greu exa-men din viaţa mea, a durat cinci-şase să ptămâni cu numeroase probe orale, scrise şi practice.”(pag. 31-32) Au promovat exa-menul puţin peste 20% din candidaţi, adică unu din cinci. Era învigoare şi se aplica draconic, ca exigenţă faţă de elevi, LegeaÎnvăţământului din 1924, dar aceeaşi Lege a Învăţământului mai prevedea pentru toţi copii obligativitatea şi gratuitatea învăţă-mântului de şapte clase. Vorbe de politicieni, nu fapte. La acest

capitol era corigent însuşi Statul Român. Nu s-au creat condiţii-le materiale şi nici resursele umane necesare pentru aplicarealegii.

Şcoli comunale cu numai una sau două săli de clasă pentrusute de copii r ăspândiţi prin multe sate, o groază de adulţi anal-fabeţi, lipsa de învăţători, erau probleme majore ce îşi aşteptaurezolvarea prin Reforma Învăţământului din 1948.

Pentru Ţara Moţilor, pentru Ţara Zarandului cât şi pentru



IOAN BEMBEA

227

un spaţiu geografic mult mai larg, Şcoala Pedagogică din Abrud prin numeroasele promoţii de fete şi băieţi, învăţători plini deentuziasm, eroi anonimi, a contribuit într-un mod hotărâtor laridicarea culturală a zonei. Tineri absolvenţi, adolescenţi încă înuniformă de elevi, au fost repartizaţi la şcoli nou înfiinţate, improvizate în case modeste, şcoli de care nimeni nu auzise vreo-dată, ca să ajungă la copiii ce îi aşteptau în cele mai ascunsecătune dintre stâncile şi pădurile Apusenilor. În scurtă vremenici un copil nu a mai r ămas în afara şcolii iar seara sălile declasă erau pline de adulţii ce învăţau şi ei să scrie, să citească şi

să socotească. Noi, dascălii de atunci, în entuziasmul nostru, eram con-

vinşi că lichidarea analfabetismului este şi va fi un fenomenireversibil…

Revenind la revista „Ogorul şcoalei” abonamentele se f ă-ceau pe un întreg an iar numele cadrelor didactice abonate erau publicate într-un număr al revistei. Era un prilej de a se cunoaş-te între ei, măcar după nume, dascălii din întregul judeţ. Iată

numele celor abonaţi, cuprinşi în revista din iunie 1940. Poatecă mulţi dintre cititori vor da de numele foştilor lor învăţătorisau, oricum merită şi ei să le menţionăm existenţa, fiindcă autrudit din greu pe „ogorul şcoalei”.

„Circumscrip ţ ia Câmpeni: Nicolae Petrea, Ana Todea, Maria Trentea, Remus Todea, Maria Baciu, Nicodim Costea,Samson Gai ţă , Elana Ilucă , Traian Nicola, Balan Gavril, Vale-ria Banu, Ioan Popa, Petru ţ a C ă pruciu, Ioan Iancu, Vasile

Mate ş , Valeria Oprea, Gheorghe Radu, Ioan Gavra, Mihail Nistor, Emilia Todea, Gh. Sevestreanu, Vasile Porumbel, IuliuCoroiu, Silvia Gligor, Maria Selagea, Alex. Goia, Ioan

Hudriciu, Octavia Bologh, Vasile Barstan, Teodor C ă prioar ă , Maria Teoc, Maria Mihon, Nic. One ţ iu, Maria Palade, Ioan Palade, Ioan Marcu, Gheorghe Dima, Vasile Buzan, Elena Butur, D-tru Trifa, Gabriela Tomozei, Ioan Andor, VasileChiri ţă , Corbea Pop, Marta Scrob, Leti ţ ia Sabău, Gavril ă Ni-




228

colae, Ioan Grama, Goidea Gheorghina, Victor Albu, Paul Di ţ escu, Silviu Vulcu, Ilie Giurgiu, Agripina Resiga, RovinCorche ş , Ioan Coman, Maria Jeflea, Ana Boncu ţ iu, Ana Miron.

– Total 3540 lei.Circ. Baia de Arieş: C-tin Goia, Amalia Timbu ş , Mircea

Giurgiu, Gavril Câmpeanu, Gheorghe Ţ aica, Ioan Pra ţ a, Ana Istrate, Marin Ghergu, Aurelia Bedelean, Filip Martoma, Vasi-le Popa, Vasile Băţ ag ă , Pamfil Albu, Pamfil Turcu, VasileOprea, Ana Burz, Teodor Selu, Sabin Boc şa, Alex. Popa, Alex.Câmpeanu, Dumitru Rotar, Iosif Boncea, Maria Ioaniciu, Alex.

Rujdea, Ioan Ro şa, Nicolae Dicu, Iulian Herlea, Ilarie Mâ ţ u,Gheorghe Drug ă , Teodor Andreica, Vasile Catană , Vasilt T ă-tar, Mircea Teodor, Ludovic Todea, Ovtavian T ău ţ an, Ilarie

Marcu, Alexe Gheran, Teodor Vârtan. – Total 2280 lei.Circ. Turda urban: Teodor O ţ el, Aurel Oltean, Vasile

Ro şca, Silvia Sabău, Pavel Cisma şiu, Gavril Coroiu, Gabriel Brumă , Gabriela Cacoveanu, Nicolae Iacob, Ioan Cenan, Vic-tor Deac, Valeria Dumitriu, Roza Koloszvary, Maria Baciu,

Maria Pintea, Samoil Ş ere şter, Iuliu Bologa, Ioan Varga, Ş tefan Gligor, Maria Dumitreanu, Carol Molnar, Gregoriu Dordai, Valeria Oniga, Elvira Foica, Virgil Rancea, TituGombo şiu, Lauren ţ iu Ardelean, Ioan P ăcurar, Rezso Izsak,Traian Florea, Ilie Lupa şcu, Augustin Ionescu, Silvia Iepure,

Ioan Chi şiu, Ioan Cramba, Victoria Mure şan, Valeria Pop, Hort. Avramescu, Ersilia Pascu, Leti ţ ia Meran, Ana Nicoar ă , Elena Gherman, Alexandru Pop, Aurora Comes, Victor Ş andru.

Total 2760 lei.”Circ. Câmpia Turzii : Nicolae M ănescu, Maria Neam ţ u, Ioan Perde, Otilia Giurgiu, Rozalia Szalay, Victoria Popa,Constantin Pantelimon, Virginia T ătar, Eugenia Ciungan, Ale-

xandru Suciu, Paraschiva David, Teodor Vasile, PavelGrigoeârescu, Gizela Rozanday, Maria Boancă , Maria Hag ău,Ş andru I. Eugenia, Ioan Geamba şu, Iosif Valentini, Sofia Micu,

Liviu Raita, Petre Rusu, Maria Ioaneti, Eremie Hi şu, Constan-



IOAN BEMBEA

229

tin Barta, Constantin Rete şan, Maria Faur, Cocan Coriolan, Emilia Deac, Ana Todor, Aurelia Lup şa, Ioan Boc şa, Gheorghe Basarab, Samiol ă Gabor, Margareta Iancu, Ferdinand Martini, Ilie Labă , Emil Deac, Leonte Canja, Ileana Varga, Nicolaeoltean, Vasile Coroiu, Ana Dumitrescu, Viorica Câmpeanu,

Maria Vârtan. – Total 2700 lei.Am extras numele abonaţilor doar din patru „circumscrip-

ţii” (pedagogice), cele mai apropiate şi mai mari. Iată şi numelecelorlalte centre pedagogice din judeţul Turda – Cluj, (din mai1943): Iara, Mihai Viteazul, C ăl ăţ ele, S ărmaş , Suatu, Feleac,

S ăvădisla, Dileul Vechi, C ă puş , Luduş , Unirea, Turda rural, Inspectoratul şcolar.

Turda, 14 ian. 2014




230

D ĂSC ĂLI Ţ A LUI REMUS HĂDĂREAN-recenzie-

În anul în care se împlinesc 200 deani de învăţământ pedagogic românesc prin înfiinţarea la Arad, în 15 noiembrie1812, de către biserica ortodoxă a primei

preparandii (instituţie şcolar ă de pregăti-

re a preoţilor şi învăţătorilor), scriitorulRemus Hădărean marchează evenimentul prin publicarea unui roman dedicat învă-ţătoarelor ca un meritat omagiu pentrumunca lor eroică în şcolarizarea tuturorcopiilor în condiţii dintre cele mai difici-

le, din perioada anilor `50 – `60 ai secolului trecut. Este vorbade ampla naraţiune Dăscăli ţ a apărută prin Editura Casa C ăr ţ ii

de Ş tiin ţă din Cluj-Napoca.Prin Legea Învăţământului din 1948 s-a impus şcolarizareatuturor copiilor de vârstă şcolar ă precum şi a adulţilor neştiutoride carte până la vârsta de 35 de ani. În Munţii Apuseni, dar şi pecâmpie, erau puzderie de copii prin toate cătunele şi satele iarşcoli se găseau doar la centru de comună cu una sau două sălide clasă şi cu unul sau două posturi de învăţător. Aşa cum rezul-tă dintr-o situaţie statistică a Inspectoratului Şcolar al judeţului

Turda-Arieş publicată în revista „Ogorul Şcoalei” nr.10 diniunie 1944, în comunele de munte mai mult de jumătate dintrecopii nu frecventau şcoala. Iată câteva exemple:

În comuna Albac din 750 copii de vârstă şcolar ă doar 200de copii frecventau şcoala iar 550, deşi înscrişi, nu frecventaucursurile, aceştia reprezentând 72 %, (neşcolarizaţi). O situaţieşi mai alarmantă era cea de la Gârda de Jos şi de Sus unde din1100 copii doar 300 frecventau şcoala iar 800, adică 85 % erau



IOAN BEMBEA

231

în afara şcolii. O situaţie asemănătoare se găsea în comuneleAvram Iancu, Ponorel, Sohodol, Săcătura etc.

Sigur, romanul lui Remus Hădărean nu se ocupă de situaţiistatistice, el aduce în prim plan pe Nuţa eroina căr ţii, o foartetânăr ă dăscăliţă absolventă de Abrud repartizată în cătunulOcol, sus de tot pe munte aproape de cer, în inima MunţilorApuseni. Fiindcă aici existau copii, aici a luat fiinţă o şcoală primar ă improvizată în casa cu o singur ă camer ă a unui local-nic, la fel ca şi în alte cătune, în acei ani. Fiind mulţi copii,şcoala are două posturi astfel că aici mai soseşte un dascăl,

Remi, tot absolvent al şcolii din Abrud. Cum este aproape inevi-tabil, între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragostefinalizată prin căsătorie dar şi prin plecarea în armată a tânăruluisoţ. Dăscăliţa Nuţa r ămasă însărcinată se transfer ă într-un satnoroios de câmpie la casa socrilor şi de aici str ă bate zilnic prin ploi sau prin viscol drum lung până la şcoala din alt sat unde îşiavea postul. Acţiunea romanului începe în „ultimele zile ale luifebruarie” când iarna mai face ravagii prin omăt bogat, prin

viscol şi prin ger.În locuinţa socrilor „în casa de pe uliţa cea mai de sus a sa-tului, programul de început de zi era similar tuturor celorlaltedimineţi: tatăl şi mama se sculau întotdeauna primii, cel dintâimergând să dea mâncare vacilor şi oilor, mama mai cârpea câteo hăinuţă de-a copiilor, iar fata mai mare se îngrijea de întreţi-nerea focului rupând câte o tulpină de floarea-soarelui şi vâ-rând-o pe uşa sobei cu mare grabă, pentru că de câte ori deschi-dea uşiţa r ă bufnea un val de fum înecăcios. Doar pe când se

punea apa de mămăligă adăuga şi câţiva coceni de la cucuruzulsf ărâmat de cu sear ă, aceştia fiind mai consistenţi la ardere.”(pag. 6) Mai aflăm apoi că „de când lumea, acolo unde erau maimulţi copii, o parte din ei se culcau în poiată în paturi largi atâr-nate de grinzi deasupra animalelor. Asta tot din lipsa lemnelorde foc.” În satele din Câmpia Transilvaniei hrana de bază eramămăliga. „Mămăligă, da mămăligă, mămăligă dimineaţa, mă-măligă seara” subliniază autorul. Am dat acest citat mai lung




232

pentru a demonstra latura monografică a lucr ării. În această casă locuia şi dăscăliţa dar ea avea un loc privilegiat, dormea în patulcel mai bun.

Pe lângă o prezentare în detaliu, până la cele mai mici darreprezentative amănunte a unui mod de viaţă, a descrierii ima-ginii unor sate de la munte sau din câmpie, a caselor, portuloamenilor, a tot ce poate cuprinde ochiul, întocmai ca un pictorce nu lasă nici un petic din pânza tabloului neacoperit de ima-gini şi culoare, pe lângă toate acestea, romanul Dă scăli ţ a repre-zintă şi un important document lingvistic al vorbirii populare, al

graiurilor specifice unor localităţi mai ales sub aspect fonetic şilexical. Într-un anumit fel se exprimă personajele sale din cătu-nele de munte şi altfel cele din şesul Transilvaniei iar autorul sedovedeşte a fi un bun cunoscător al exprimării populare pe careo reproduce f ăr ă ostentaţie cu fidelitate şi umor. Dialogurile pline de vervă ale personajelor sunt în concordanţă cu zona şicu timpul în care tr ăiesc. Cartea este plăcută la lectur ă, fiecare pagină, chiar luată la întâmplare, te îmbie să o citeşti.

Acţiunea romanului se desf ăşoar ă pe mai multe planuri, în lo-curi şi momente diferite, cu frecvente imagini din trecut, cu flas-hback-uri, ce îi dau un anumit parfum de epocă. Cartea pare a aveaun caracter autobiografic dar este în mod cert o ficţiune literar ă.

Faptele sunt prezentate în mod obiectiv, detaşat, folosindu-se persoana a treia, mai frecvent la numărul singular, tr ăsătur ă stilistică şi narativă ce îl apropie pe autor de Liviu Rebreanu şitot în acest sens pledează faptul că romanul Dă scăli ţ a a apărutîn colecţia Scriitorii Transilvaniei iar doamna Irina Petraş, pre-

şedinta Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj, afirma că „ Dă scăli ţ a luiRemus Hădărean are ceva şi din Dă scăli ţ a lui Octavian Goga –un anume cultivat sentiment al datoriei, spiritul de sacrificiu înnumele unor îndatoriri de neam şi de limbă […] Este un binedozat amestec de cronică de şcoal ă ardeleană”. (citat de pecoperta a IV-a a căr ţii.)

De pe parcursul întregului roman se desprinde munca până la limita sacrificiului a unei întregi generaţii de dascăli ce învin-



IOAN BEMBEA

233

gând mari greutăţi au r ăspândit peste tot lumina ştiinţei de carte,în rândul copiilor dar şi al adulţilor prin lichidarea analfabetis-mului.

Ar mai fi de adăugat încă o calitate a volumului; prezenta-rea grafică. Pe prima copertă este reprodusă o pictur ă în ulei a

pictorului Remus Hădărean înf ăţişând un tablou de iarnă cucopii ce … „au scă pat” de la şcoală.

NOTĂ: Liceul Horea, Clo şca şi Cri şan din Abrud care areşi în prezent clase de învăţători şi de educatoare a marcat, bicen-

tenarul învăţământului pedagogic românesc printr-un simpozionla care au participat, ca invitaţi de onoare, foştii elevi RemusHădărean şi Ioan Bembea în semn de gratitudine pentru volu-mele de evocări, a Şcolii Normale „ Andrei Ş aguna” (din Abrud)şi a profesorilor ei, în volumele Normalist la Abrud, 2007 (au-tor R.H.) şi Normali şti la Abrud – Dascăli pe Ape, două volu-me, 2008, (coautori: R. Hădărean şi I. Bembea).




234

ŞCOALA „ION AGÂRBICEANU”

Doamnelor şi domnilor,distinse autorit ăţ i, dragii mei buciumani,

Ceea ce se petrece azi aici la Bucium este un eveniment detoată lauda spre cinstea celor ce s-au gândit şi au organizataceastă adevărată sărbătoare.

A atribui şcolii din Bucium numele marelui scriitorION AGÂRBICEANU este lucrul cel mai potrivit şi înţelept. Le-gătura între cele două nume, Agârbiceanu şi Bucium, s-a statornicitîncă de la apariţia primelor nuvele inspirate din această lume deistorie şi legendă. De atunci, de prin 1906, nimeni nu mai vorbeştede Agârbiceanu f ăr ă a pomeni de Bucium Şasa.

Consider că e momentul potrivit să aflăm sau, pentru cu-noscători, să împrospătăm câteva din legăturile scriitorului cu

locurile acestea de aici, de sub Detunata, cu totul şi cu totulaparte, cu un mod de viaţă diferit de cel existent şi practicat peoricare alte meleaguri.

Se pare că I. Agârbiceanu a dorit mult să cunoască acestelocuri şi nu a ajuns aici întâmplător.

Printr-o scrisoare din 12 ian. 1906 el îi cere canoniculuiIoan Micu Moldovan sprijin pentru obţinerea unei parohii laAbrud. Dintre motivele care îl îndeamnă spre aceste locuri scrii-

torul ar ăta: „Mă cheamă parcă viaţa cu valurile-i multe să ocunosc, să o iubesc, să mă amestec cu valurile ei.” În aceeaşiscrisoare tânărul preot mai spunea că îl atrag spre aceste locuri„amintirile măreţe şi dureroase a luptelor ner ăsplătite pe careatât de mult doresc să le pot povesti odată după ce mi-a fi tre-murat sufletul la vederea munţilor şi după ce voi simţi maiadânc, fiind locuitorul lor.”

Nu este exclus ca interesul pentru zona aurifer ă a Ţării Mo-



IOAN BEMBEA

235

ţilor să-i fi fost trezit şi cultivat de fostul director al revistei Luceaf ărul din Budapesta, Alexandru Ciura, originar din Buci-um Şasa, stabilit apoi la Abrud.

Scriitorul nu obţine parohia de la Abrud ci pe cea din Buci-um Şasa. Se căsătoreşte în grabă cu Maria Aurelia Radu, fiica protopopului din Uioara şi în mai 1906 îşi ia parohia în primire.

În Ţara Moţilor era o lume cu totul nouă pentru tânărulscriitor care crescuse în câmpia mănoasă a Transilvaniei. Aici teîntâlneşti la tot pasul cu istoria. Horea şi Iancu erau, aşa cumsunt şi acum, vii în conştiinţa moţilor, iar miresmele trecutului

sunt foarte tari. În măruntaiele pământului băieşii dau pestegalerii lucrate încă de pe vremea agatâr şilor, dacilor sau romani-lor. Aici oamenii smulgeau bogăţia pământului din confruntareacu stânca dur ă şi prea puţin din glia fertilă. Peisajul, de o rar ă măreţie şi frumuseţe, adânceşte impresia şi emoţia ineditului.

În această Ţar ă de piatr ă, cum va denumi mai târziu GeoBogza aceste locuri, de unde se împr ăştie în lume bogăţia, I.Agârbiceanu a întâlnit o lume cu totul deosebită, cu obiceiuri şi

tradiţii seculare, cu forme de viaţă necunoscute de el până atunci.Aici la Bucium au fost create, sau de aici îşi trag seva, cele

mai valoroase scrieri ale lui Agârbiceanu. Realităţile dure dinaceastă ţar ă a aurului dar şi a săr ăciei sunt oglindite într-o seriede nuvele şi povestiri: Fefeleaga, Lumini ţ a, Copilul Chivei,

Fi ş panul, Melentea, Vârvoara, Comoara, Vâlva băilor şi altele.În 1910 scriitorul se transfer ă la Orlat, lângă Sibiu, dar im-

presiile Apusenilor persistă cu putere şi ele vor da naştere ro-manului Arhanghelii.Cei patru ani petrecuţi la Bucium au avut o influenţă hotă-

râtoare asupra creaţiei sale. Realităţile dramatice din acest colţ de ţar ă au constituit o for ţă puternică ce l-a propulsat peAgârbiceanu în rândul scriitorilor de reală valoare şi care i-aasigurat pentru totdeauna un loc de cinste în istoria literaturiiromâne. Pentru materialul inedit pe care moţii i l-au pus la dis-




236

poziţie, Agârbiceanu nu le-a r ămas dator; i-a f ăcut cunoscuţilumii prin operele sale.

Interesant este însă faptul că aproape toţi criticii şi comen-tatorii operei lui Agârbiceanu cad în greşeala de a vedea imagi-nea Ţării Moţilor doar prin prisma unor nuvele şi povestiri care prezintă portrete tragice ignorând aspectele de bunăstare, ima-gine la fel de autentică zugr ăvită în paginile romanului Arhan-

ghelii.Scriitorul surprinde în opera sa viaţa buciumanilor sub dife-

ritele ei ipostaze şi contraste, de la situaţiile cele mai tragice

până la formele ei idilice.Fiind preot, cu prilejul prohodirii unor mor ţi scriitorul a

cunoscut aspecte de viaţă care l-au zguduit prin dramatismullor. În mai multe nuvele s-a oprit asupra unor situaţii limită aleexistenţei umane. Tragismul acestor personaje provine din săr ă-cia care a determinat degradarea lor fizică. Un exemplu conclu-dent îl constituie nuvela Fefeleaga, cunoscută multora, ea fiindinclusă în manualele şcolare. Situaţii asemănătoare se găsesc în

multe alte nuvela şi povestiri.Şi, după cum dădea norocul peste buciumani, dacă găseau saunu aur, aşa era şi viaţa lor, mai luminoasă sau mai întunecată.

Romanul Arhanghelii este o adevărată monografie a locali-tăţii.

Vălenii din roman este Buciumul nostru. Iată câteva ima-gini pe cere le putem recunoaşte privind în jurul chiar şi de aicidin faţa şcolii. „Luncile din jurul drumului se tot strâmtau strivi-

te parcă de dealurile pr ă păstioase care se tot apropiau, părând pealocuri, că închid orice trecere. Păduri mari de brad dormeau pecoastele lor.” Pe lângă drum curgea vale tulbure, cu ape alburii,şi se auzea larma tipică a şteampurilor „toc-toc, toc-toc-toc!”

După ce descrie satul, privirea autorului se ridică spre„enorma spinare încovoiată a muntelui Vlădenilor” unde sezăresc minele de aur. „Unele coaste, mai aproape sau mai departe de sat, erau acoperite cu bucăţi mari de piatr ă sur ă, îngăl-



IOAN BEMBEA

237

benită, înnegrită de vânturi şi de ploi, după cum era scoasă maidemult sau mai curând din băi. Pe alocuri gr ămezile de piatr ă păreau zidite c-o anumită simetrie. Căsuţe cât nişte cuiburi sezăreau, unde şi unde, împr ăştiate printre pietrele risipite şi oa-meni furnicau pe sus ca nişte pitici. Detunături înfundate seauzeau în r ăstimpuri din măruntaiele munţilor.”

Ion Agârbiceanu vorbeşte apoi despre oamenii din Văleni,adică despre părinţii sau bunicii celor de azi.

Când băile mergeau bine şi cel mai sărac om tăia porc deCr ăciun sau miel de Paşti iar „cizme de lac la bărbaţi, năframe

de mătase la femei erau lucruri de toate zilele la Văleni.” Tot în perioadele de prosperitate „vălenarii cumpărau de la oraş, f ăr ă să se târguiască, miei, păsări, gr ăunţe, zarzavaturi golind şiscumpind piaţa. Petrecerile se ţineau lanţ. Se bea în Văleni bereşi vin de întâia calitate. Oamenii erau veseli, bucuroşi de viaţă,dădeau banul f ăr ă să se uite la el.”

Agârbiceanu descrie şi perioadele când băile erau sărace înaur şi nu puteau asigura veniturile necesare localnicilor. „Şi n-a

fost totdeauna aşa. Mai demult, cu toată săr ăcia pământului mun-tos, sătenii semănau grâu de primăvar ă, secar ă, ţineau vite, oi. Ceimai mulţi, îndată ce se desprimăvăra, ieşeau la munte cu tot avutul; pe moşia lor aveau improvizate colibe, ocoale. Puneau gunoi cuvitele pe fâneţe şi pe ogoare. Adunau toamna în hambare cât le eradestul pe un an. Dar pe-atunci băile erau slabe… Erau şi vălenaricare iarna lucrau la băi, vara la economie.”

Prezentând petrecerea tradiţională ce se organiza cu regula-

ritate în Bucium la Paşti, constituind o adevărată sărbătoare a primăverii, scriitorul vorbeşte despre eleganţa femeilor şi defrumoasele costume buciumăneşti. În iureşul ţarinei „zburau iilelargi, din giulgi fin, ii albe ca de ză padă, numai gulerul şi altiţe-le, pe mâneci erau cusute cu mătase neagr ă. Purtau catrinţe în-guste, în care roşul avea o parte covâr şitoare, şi şur ţe chindisite.Toate erau în ghete – moda cea din urmă o puteai descoperi lacele mai multe.”




238

Fetele şi femeile erau elegante nu numai în îmbr ăcăminte,ci şi în comportare. Aceasta se putea vedea după felul „cum ser ăzimau cu braţul pe umărul dansatorului, cum îşi înclinau capulca într-o dulce nevinovăţie în timpul jocului.”

Feciorii, la rândul lor, se distingeau prin frumuseţea costu-melor şi eleganţa jocului.

În pauzele dintre dansuri se cânta De şteapt ă-te românedespre care spuneau că este „Tatăl nostru” al românilor. Se maicânta şi Pe-al nostru steag e scris unire.

Pentru toate cuvintele frumoase scrise despre Bucium şi

despre buciumani, consider ăm că atribuirea numelui lui IonAgârbiceanu şcolii din Bucium Şasa este o cinste atât pentruşcoală cât şi pentru scriitor.

În încheiere doresc să adresez cele mai sincere felicităridomnului director Voicu Ioan Macaveiu şi întregului colectivdidactic al şcolii pentru această frumoasă iniţiativă şi realizare.

Tuturor elevilor, spor la muncă, succes la învăţătur ă spre aface cinste acestei vechi şcoli româneşti de unde au pornit mulţi

oameni de mare valoare!

Bucium, 27 mai 1995

Notă: Cuvânt rostit cu ocazia atribuirii numelui „IONAGÂRBICEANU” Şcolii Generale din Bucium. Invitat la festi-vitate ca fiu al satului şi primar al municipiului Turda.



IOAN BEMBEA

239

ÎNŢ

ELEPTUL CRONICAR-recenzie-

După ce ani de zile scriitorul turdeanMircea Ioan Casimcea a folosit în scrierile saleliterare un stil avangardist , şocant pentru citi-tor prin folosirea unor elemente fantastice şichiar absurde împingând limbajul până lalimita noncomunicării, iată că vine acum cu o

carte pe înţelesul tuturor, cu o naraţiune deinspiraţie istorică în care îmbină în mod fericitficţiunea literar ă cu vechi documente istorice

expuse într-un stil cronicăresc. Este vorba derecenta sa carte „ N ădejdile şi deznădejdile lui

Antim“ apărută la Editura Casa Căr ţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.Prin această scriere se pare că M. I. Casimcea a ajuns la înţelep-ciunea că o carte este scrisă şi pentru a fi citită nu numai pentru a

purta numele unui autor. E foarte mare diferenţa de exprimare dinrecenziile şi cronicile lui literare; clare, pătrunzătoare, întotdeau-na la obiect şi creaţiile literare de până mai ieri învăluite într-oceaţă densă, sufocantă pentru cititor. E adevărat că există şi astfelde scrieri literare, şi nu puţine la număr, provocatoare tocmai prinobscuritatea lor, dar ele sunt evitate sau chiar respinse de cititori,fiindcă nu poartă sau nu este perceput mesajul lor.

Autorul mini romanului amintit este atras de complexa per-

sonalitate a lui Antim Ivireanul, născut prin1666 în Georgia deazi, Iviria de altădată, de unde i se trage şi numele, Ivireanul.Acesta a avut o copilărie cu totul aparte, fiind r ă pit de turci la vârstade 16 ani şi vândut apoi ca sclav la Constantinopol. Băiat isteţ şitalentat a reuşit să înveţe în scurtă vreme limbile greacă, turcă şiarabă şi a deprins cu uşurinţă meşteşugul tiparului dar şi arta picturii,sculpturii şi broderiei, impresionându-şi stă pânul care îi acordă liber-tatea. Tipăreşte căr ţi cu conţinut religios în toate limbile cunoscute,

Scriitorul IoanMircea Casimcea




240

menţionate mai sus. În Fanarul Constantinopolului află de el domni-torul român Constantin Brâncoveanu care îl aduce în Ţara Româ-nească, în Ungrovalahia, după denumirea în slavonă a acestei ţări.Ajuns aici la noi, mai învaţă limba română şi limba slavonă folosită în bisericile ortodoxe. „ Era la anul Domnului 7198 şi după Calen-darul Cre ştin la 1690”.

Intr ă în tagma monahală schimbându-şi numele din Andrei înAntim şi sprijinit de protectorul său, de C. Brâncoveanu, ajungeepiscop de Râmnic şi apoi mitropolit.

Se implică în intrigile politice specifice epocii şi locurilor şi du-

pă mazilirea lui Brâncoveanu, urmaşul la tron Nicolae Mavrocordatîl aruncă în închisoare unde, ca tortur ă, i se smulge barba apoi îltrimite în exil la o mănăstire în muntele Sinai, dar pe drum este ucisde escorta sa.

Preocuparea principală a lui Antim Ivireanul a fost tipărirea căr-ţilor, are însă şi scrieri originale Didahiile, predici scrise şi rostiteîntre 1709-1716.

Revenind la romanul în discuţie, acesta dovedeşte o temeinică

documentare a autorului asupra epocii sub aspect cultural şi religios.„Nădejdile şi deznădejdile lui Antim”, această amplă naraţiuneeste alcătuită din o serie se secvenţe, ce nu sunt prezentate cronolo-gic în desf ăşurarea lor, ca o lucrare ştiinţifică de istorie, ci seamănă mai degrabă cu un colaj de cronici alcătuite de autor în limbajulepocii.

Cartea se citeşte cu uşurinţă, captivează cititorul, iată un astfelde episod:

„– Acesta este Ivireanul, mărite vod ă al Valahiei, şi vor-be şte şapte limbi cât şi scrie cu alfavita fiecăreia. Cunoa ştebine lucrul la tiparni ţă , o îmblânze şte să scoat ă din puterile ei

pl ăcute căr ţ i cu litere luminoase, a şezate acolo cu pricepere şidragoste mult ă. Vod ă îl intreabă:

…– Dore şti la Valahia să mergi cu noi? T ăcu şi continuă îndat ă: Cu cât mai mult ă vreme vei r ămâne acolo, cu atât fi-vabine pentru tine şi pentru frumoasa Valahie”.



IOAN BEMBEA

241

Un loc aparte, cu numeroase re-veniri, îi este acordat tiparniţei, căreiai se aduce un adevărat elogiu: „Harni-că , iscusit ă tiparni ţă , f ăcătoare delumină pentru mintea bogatului şi

sărmanului, pentru învăţ at şi prost. Na şte vorbe lipite pe hârtie, poleite cudreapt ă învăţătur ă şi str ălucit ă pova- ţă. Cuvântul ca hulubul, cartea ca stoluri de hulubi şi de frumoase pa-

seri. Lumina ochilor, auzul urechilor,cuvântul ce-l roste şte gura, daruridumnezeie şti sunt. Precum gura f ău-

re şte cuvinte din litere pe care omul le aude, a şa tiparni ţ aa şază pe hârtie cuvinte din litere, numai că omul le vede nu leaude. Limbile pământului, spuneam, de la Dumnezeu le-a pri-mit lumea mare şi nu cunosc de ce oamenii nă scocesc vorbe

slute, grele, amare ca fierea, umplute cu venin, precum col ţ ul

şarpelui cel r ău.”Găsim în paginile căr ţii preocupările clerului ortodox pen-tru păstrarea credinţei str ămoşeşti. „…r ăt ăcitul Ilarion episcopal Râmnicului, fost-a judecat la Mitropolie, căci a călcat ca-noanele Bisericii Ortodoxe. A uitat iute, ori pricini de înavu ţ irel-au împins să sl ăvească necurmat aripa învelit ă cu plato şă aCre ştinismului, Catolică numit ă” fapt pentru care a fost înlătu-rat din scaunul episcopal şi înlocuit cu Antim Ivireanul.

Impresionant este episodul în care, pentru credinţa creştină,lui Constantin Brâncoveanu îi este dat să moar ă de cinci ori; de patru ori pentru fiecare din fiii săi, când le este tăiat capul iar laurmă, a cincia oar ă pentru el însuşi.

Tema aceasta a personalităţii marelui cărturar a mai fosttratată de Ioan Mircea Casimcea într-o proză scurtă, ce a dat şinumele unui volum „ Antim”. Acea proză este inclusă în nouacarte, constituind un episod.




242

Scrierea acestei căr ţi a necesitat din partea autorului omuncă asiduă de documentare, fiind nevoit „să şteargă colbul de pe multe cronice bătrâne” precum şi un mare efort pentru reda-rea faptelor într-un stil arhaic cronicăresc ce încadrează acţiuneaîn epocă. Şi un alt merit al lui Mircea Ioan Casimcea este acelade a aduce în atenţia cititorilor de azi figura luminoasă a mare-lui cărturar Antim Ivireanul şi odată cu el imaginea proeminentă a domnitorului Constantin Brâncoveanu sprijinitor al culturiiromâneşti.

Titlul căr ţii „Nădejdile şi deznădejdile lui Antim” ne în-

deamnă să cugetăm că toate măreţiile sunt lesne trecătoare.După ce a ajuns în ierarhia bisericească pe cele mai înalte trep-te, de episcop şi de mitropolit, după ce ani de zile a fost pomenitîn toate bisericile de către preoţi la slujbele religioase de dumi-nica dar şi la cele de peste să ptămână pentru intrarea lui în îm- păr ăţia lui Dumnezeu, Antim Ivireanul, înainte de a fi ucis, afost umilit şi batjocorit cum nu se putea mai aspru. „ A şa suitu-s-a la Ceriu, iubite cititorule, duhul lui Vl ădică Antim Ivireanul,

curat, cinstit, curajos, cumu-i duhul sfin ţ ilor că zu ţ i în singur ă-t ăţ i, în suferin ţ i, a şeza ţ i cu nădejde în îng ăduin ţ a lui Dumne- zeu” (p. 99, paragraful de încheiere a căr ţii).



IOAN BEMBEA

243

EUGENIA TABĂRĂ,C ĂL ĂTORIA SAU CINE SUNT EU

-recenzie-

După lectura repetată, din plăcere,a acestui volum de poezii, covor deiubire, apărut la Editura Boema dinTurda, mi-au venit în minte versurile

lui Dimitrie Anghel, poetul florilor,„Au înflorit iar măgheranii şi n-a prinsnimenea de veste.” Măgheranul esterecunoscut ca un simbol al modestiei,dar trece neobservat, în ciuda faptuluică în toate serile de var ă r ăspândeşteun parfum cu totul aparte, ce ar fi mo-tiv de mare mândrie şi pentru cele mai

str ălucitoare flori.Se pare că impactul la public alversurilor doamnei medic Eugenia Tabăr ă nu a fost şi nu este pemăsura calităţii poeziei sale, profund lirică, ce foloseşte un lim- baj poetic elevat r ăspândind în jur lumină , iubire, lini şte, zâm-bet, bucurie, armonie, pace, cuvinte cheie ce dau tonul întregu-lui volum.

Predominantă este tema iubirii, o iubire feminină pur ă,imaculată:

am aflat ce caut de atâta vremeîncercam să ajung la tine…în oceanul de lumină şi lini şte. (pag. 13)sau:alerg spre tine cu toate visele…fiecare secund ă îmi face trecerea

spre iubireîmi umple inima




244

de vibra ţ ia tacântând o muzică divină în fiecare celul ă a trupului meuefemer (p.15)Tr ăirile exprimate sunt de o infinită diversitate. Stările pure

ale eului interior revarsă preaplinul iubirii prin versuri ce curgmereu ca un izvor limpede şi lin cu rezonanţe din Balada luiCiprian Porumbescu:

uneori cuvintele vin la mine şi mă roag ă să ţ i le a ştern la picioare

covor de iubire…În viziunea poetei femeia iubită este sursa fericirii: eu sunt căl ăuza care te poart ă spre lumină iubitul meu (p.37)Dragostea este nemărginită în timp şi spaţiu, sugerată prin

sintagme ca: infinitul mic, constela ţ ii de sori, nemărginitulcosmos, muzică celest ă risipite prin multe din poeziile sale. Se pare că gândirea poetei, inconştient, poartă o genă, aceea a crea-ţiilor populare. Oare nu acelaşi lucru îl exprimă, mai direct,sintetic şi mai puţin filosofic, versurile populare: „Dealu-i dealşi valea-i vale, / Mândra-i mândr ă până moare, măi, măi…” ? Noţiunile de spaţiu şi timp, redate magistral în cântecul popular,sunt greu de egalat pentru oamenii de artă.

Şi fiindcă o cunosc pe proaspăta poetă Eugenia Tabăr ă de pe vremea când era o eminentă elevă a Şcolii „Avram Iancu”din Turda (fosta Şcoală nr. 6 ), mereu lider, foarte activă, îmi permit să continui versurile citate mai sus, că tare i se potrivesc:

„Mândr-ai fost la mama fată, măi, măi. / Mândr ă eşti şi mărita-tă, măi, măi.”

Lăsând gluma, să revenim la tematica poeziei.Iubirea împlinită, împărtăşită, duce spre viaţa împreună:… posibil ca via ţ a pe care o tr ăimîmpreună

să fie singura noastr ă bog ăţ ie (p.39) fiindcă sunt oglinda



IOAN BEMBEA

245

chipului t ău fericitte vezi în minea şa cum vrei să fiiDe aici rezultă rostul iubirii, repetabil de când lumea, ex-

primat printr-o metafor ă de înaltă clasă: sunt fructul iubiriirostul meu este

să preg ătesc semin ţ ele să înflorească după ce le-am pus cu iubire

într-o lume în careun univers se varsă în altulîntr-o curgere perpetuă a timpului

picătur ă cu picătur ă (p.9)Aşa stând lucrurile, menirea iubirii fiind împlinită prin co-

pii, în partea finală a volumului autoarea deschide un nou ciclude poezii intitulat GÂNDURI PENTRU COPIII MEI sau C Ă U-T Ă RILE UNEI MAME (p.91).

Iubirea feminină se metamorfozează, afectivitatea se revar-să abundent, cu pasiune chiar, asupra copiilor

Las cititorul să aprecieze singur calitatea versurilor şi boga-ta încărcătur ă de idei:

a ş vrea să d ăruiesctoat ă în ţ elepciuneade care e nevoie

să fie scut împotriva suferin ţ eia ş a şeza o perdea nevă zut ă

peste trupurile firave să vă protejezede tot ce este opus cre şterii voastredar tot ce am să vă d ăruiescacumeste iubirea mea pe care o ve ţ i pre ţ uidoar când o ve ţ i d ărui (pp. 91-93)Eugenia Tabăr ă practică o poezie de factur ă modernă în sensul




246

că versurile sale nu respectă regulile prozodice clasice; nu au rimă,ritm, măsur ă, nu sunt grupate pe strofe şi, mai interesant, şocantchiar, lipsesc cu desăvâr şire semnele de punctuaţie şi iniţialelemajuscule. Nici o poezie nu are titlu, ele fiind separate printr-unsemn grafic, de aceea pentru a identifica citatele este nevoie să seindice doar pagina. Înţeleaptă şi talentată, autoarea nu merge cumodernismul până la a goli cuvintele de conţinut, până la„necuvinte”, nici nu le înşir ă la întâmplare, prin extragerea lor dincăciulă. Nici una din poezii nu este iraţională, nu exprimă haluci-naţii sau absurdul, cum, vai! întâlnim tot mai des astfel de creaturi

(nu creaţii) f ăr ă nici un mesaj logic sau măcar încifrat, experimentegratuite ce au menirea să-i îndepărteze pe cititori de lectura poezi-ei. Dar aceasta e o meteahnă veche, a remarcat-o şi Eminescu, de„a înşira cuvinte goale” în lipsă de idei, dar acum nici măcar „dincoadă nu mai sună”…

În volumul C ăl ătoria sau cine sunt eu, spre cinstea autoareiEugenia Tabăr ă, fiecare poezie transmite un mesaj bine conturat, otr ăire emoţională general umană în care cititorul se regăseşte şi esteadânc pătruns de emoţia estetică specifică unei autentice opere deartă.

Versurile curg într-o cadenţă plăcută, cuceresc de la prima ci-tire, fiindcă topica este firească, specifică limbii pe care o vorbimcu toţii, cuvintele se încadrează într-o arie semantică poetică, meta-forică, uşor inteligibilă iar ideile şi ipostazele tr ăirilor erotice, prinmarea lor diversitate, sunt o continuă provocare de genul „şi maicum, şi mai ce?” cum ţi le pun copiii când le spui sau le citeşti cevafrumos.

Ar mai fi de remarcat excelenta ţinută grafică a căr ţii realizată de Ovidiu Tabăr ă care a introdus din loc în loc câte un desen,acuarelă, sub semnătur ă proprie, în deplină concordanţă şi ar-monie cu muzica poeziei.

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”

27 dec. 2010



IOAN BEMBEA

247

BISERICA DIN CEANU MARE-despre o monografie-

După pensionare, neobosi-tul învăţător Remus Hădărean,cunoscut în Turda ca inspectorşcolar raional, director adjunctla şcolile nr.7 şi la nr.8 din

Oprişani, iscusit conducător alCercului Cineclub şi al celui

Foto de la Casa Pionierilor,

organizator de excursii şi expe-diţii pioniereşti prin Apuseni,

preşedintele de sindicat la învăţământ ce organiza, ca nimenialtul, petrecerile de Ziua Învăţătorului, acest Remus Hădărean s-a retras la casa părintească din Ceanu Mare dar nu pentru a seodihni ci pentru a începe în mai multă linişte o nouă activitate.Pictează şi scrie, scrie şi pictează, le face alternativ.

Mai are şi o str ălucită livadă pe care o lucrează singur, dincare ofer ă cu generozitate celor apropiaţi fructe mari, gustoase,de cea mai bună calitate.

Pictura l-a preocupat încă de când era elev la Şcoala Peda-gogică din Abrud, în urmă cu vreo 60 de ani. A avut expoziţii personale şi de grup cu sute de tablouri r ăspândite în ţar ă şi

str ăinătate. Acum, pe lângă pictur ă, abordează cu succes artascrisului. A publicat deja mai multe căr ţi, din care menţionăm o parte, f ăr ă a le înşira pe toate: „Ceanu Mare-studiu monogra-fic”, „Timpurile unui loc – Ceanu Mare 1293-2003”, „Schroderla Ceanu Mare”, „Normalist la Abrud”, „Normalişti la Abrud –Dascăli pe Ape”, două volume, (coautor cu Ioan Bembea).

În vara acestui an [2011] împreună cu Pr. Vasile Tar ţa aulansat, într-un impresionant ceremonial religios de resfinţire a

Pr. Vasile Tar ţa şiRemus Hădărean




248

sfântului locaş, „Monografia Bisericii din Ceanu Mare” o lucra-re temeinic documentată de 228 de pagini tipărită la EdituraCasa C ăr ţ ii de Ş tiin ţă din Cluj-Napoca. Cartea este prefaţată dePărintele Protopop de Turda, Daniel Crişan, fost, timp de 10ani, paroh al bisericii din Ceanu Mare.

În Monografie cercetarea se face pe două planuri; istoriculinstituţiei bisericeşti din cele mai îndepărtate timpuri, primamenţiune fiind din 1332, şi istoricul edificiului actual menţionatîn pagina de titlu, „120 de ani de la edificare”.

Autorii prezintă interesante date statistice preluate din do-

cumentele oficiale ale Imperiului Habsburgic, începând cu1750, precum şi din arhiva bisericii de unde rezultă numărulfamiliilor, al „fumurilor”, şi al locuitorilor, al „sufletelor” dindiferitele sate ale comunei şi apartenenţa lor la „neuniţi” sau„uniţi”, numărul preoţilor, averea bisericii; pământuri, case parohiale etc.

Este o lucrare valoroasă ce scoate la lumină din întunericularhivelor întregul parcurs al acestei vrednice instituţii cu lungulşir de preoţi ce au păstorit cu mare credinţă şi dăruire poporenii

de pe aceste meleaguri. Ei, preoţii, au fost veacuri la rând, şisunt încă, aşa cum rezultă din monografie, purtători de steagromânesc pentru unitate de credinţă, limbă, neam şi ţar ă.

Prin grija şi sub ocrotirea bisericii au luat fiinţă primeleşcoli confesionale româneşti. La Ceanu Mare acest lucru s-a petrecut în 1850, primul dascăl fiind parohul Pr. DimitrieSabău. Alte autorităţi locale nu mai existau.

În legătur ă cu funcţionarea şi întreţinerea şcolii autorii neofer ă o serie de date dintre cele mai interesant dar şi „picante”din perspectiva zilelor noastre, culese din arhiva bisericii. Astfelîn documentul intitulat „Hotărâri pentru creşterea fonduluiScholasticu” (pp. 75-76) se prevăd sursele de venituri pentruşcoală. Reproducem câteva dintre acestea:

„Calefactia (încălzirea) şcolii o vor suferii învăţăceii, fieca-re aducând dimineaţa un lemn subsioar ă”.

„Care prunc din vina părinţilor va absenta, toţi va plăti 2 fi-



IOAN BEMBEA

249

orini 30 fr. în valută”.„A noastr ă comunitate se află în câmpie unde din lenea lo-

cuitorilor nu se află lemne, nici roditoare, nici neroditoare, aşadar ă nimene nu se va trece la statutul căsătoriei…f ăr ă a ar ăta 12lemne roditoare puse de dânsul, altfel va plăti 12 fiorini pe sea-ma fondului şcolar”.

Şi tot aşa se mai încasau bani frumoşi de la cei ce lipseaude două ori consecutiv de la biserică şi nu ascultau Sfânta Le-turghie sau de la cei ce nu-şi păzeau vitele şi f ăceau stricăciuni pe la vecin, ori nu-şi trimiteau „marhăle” în turmă.

O altă prevedere ce s-ar putea apli-ca în zilele noastre şi cu siguranţă araduce substanţiale venituri la bugetul destat, suna în felul următor: „Cine după datina de până acuma a spurca cu su-dălmi cele sfinte: pe Dumnezeu, Cru-cea, Evanghelia, Precista [sau alteîmbălăciuni] după măsura f ăr ădelegii,

pedeapsa hotărâtă este a plăti la fondulşcolar”.Monografia reproduce în facsimil o

mulţime de documente f ăr ă ca autorii să le mai comenteze lăsând cititorului libertatea de a cugeta asupralor. Dintr-un astfel de document, de pe la 1900, denumit „Obli-gaţiune” (p.126) aflăm că oamenii săraci sunt nevoiţi să împru-mute „de la magazia de bucate a bisericii greco-catolice” câteva

litre de cucuruz pentru care „pun chezăşie”, în caz de imposibi-litate de a restitui bucatele, „averea proprie mişcătoare şi nemiş-cătoare” adică vitele din ogradă, pământul şi casa. Copiii trebu-iau hr ăniţi cu orice risc iar averea bisericii, conform datelorstatistice prezentate, creştea de la an la an cu tot mai multe iugă-re de pământ… Se pare că nu se ştia de parabola lui Isus cucămila ce trece prin urechile acului.

Monografia, spre cinstea şi meritul autorilor, abordează o largă




250

palete de aspecte din viaţa comunităţii, se simte freamătul satului cegravitează în jurul bisericii prin căsătorii, botezuri, înmormântări, prin marile praznice de peste an, prin clopotul şi toaca ce cheamă oamenii în fiecare duminică la Sfânta Leturghie.

Ar mai fi de menţionat, încă o calitate a căr ţii, excelenta prezentare grafică a celor două coperte. Pe prima, în partea desus, imaginea impunătoarei biserici actuale, proaspăt renovată, proiectată pe un cer albastru pe care plutesc calm câţiva norialbi, pufoşi, simbol al păcii şi purităţii, simbol al veşniciei, iarîn partea de jos, titlul lucr ării este aşternut pe un colaj de ma-

nuscrise îngălbenite de vreme, scrise caligrafic, culese de prinarhivele pr ăfuite ale bisericii. Pe coperta din spate este aşternută imaginea unei vechi biserici de lemn cu cerdac, venită din înde- părtate vremuri…

În cartea autorilor Remus Hădărean şi Pr. Vasile Tar ţa, pe lângă istoricul bisericii, descoperim panorama largă a unei aşezări ruraledin Câmpia Transilvaniei pe parcursul mai multor secole.

P. S.

Pe lângă calităţile expuse mai sus şi a altora nemenţionate,autorii, în contrast total cu spiritul credinţei creştine ce propo-văduieşte iubirea de oameni, au lipit într-o carte despre Biserică şi despre credinţa în Dumnezeu mai multe pagini de politică pline de ur ă împotriva comunismului. Se simte o incompatibili-tate supăr ătoare; cele două aspecte nu pot avea loc între coperte-le aceleaşi căr ţi.

Nu înţelegem ce contribuţie are capitolul „Calvarul colecti-

vizării” la „Monografia Bisericii din Ceanul Mare.” Aceste pagini nu mai r ăspândesc câtuşi de puţin miros de tămâie…Apare şi o contradicţie gravă în acest capitol. Autorii con-

damnă cu vehemenţă colectivizarea dar prin datele statistice prezentate (producţia, maşini şi unelte agricole moderne, poten-ţialul economic) comparativ cu situaţia anterioar ă colectivizăriicât şi cu situaţia actuală, în mod indirect, prin cifre, demon-strează eficienţa şi superioritatea exploataţiilor agricole mari şi



IOAN BEMBEA

251

mecanizate, aşa cum au fost în anii regimului socialist, departede a fi „aberante” (pag. 40, alineatul 4).

Nici locurile de muncă în fabrici şi uzine nu au fost o „po-var ă” pe bieţii oameni aşa cum afirmă autorii. Câţi nu duc astăzidorul unei astfel de „poveri”?

Nu e bine să privim cu atâta mânie în urmă spre părinţiinoştri şi spre cei vârstnici de azi care au tr ăit acele vremuri şi auînf ă ptuit acele lucruri „ticăloase” şi „aberante”. Oare societateade azi f ăurită de noi este pe placul tuturor…? Şi să nu uităm că orânduirea comunistă de la noi a fost o consecinţă a r ăzboiului

împotriva URSS, pentru distrugerea comunismului, iar acel„R ăzboi Sfânt”, cum îl numeam atunci, a pornit, nu din voin ţalui Dumnezeu, ci a oamenilor politici atotputernici, ai factorilorde decizie politică, unde nu aveau acces oamenii de jos, că dacă ar fi consultaţi oamenii de rând, prin referendum, nu ar mai fir ăzboaie. S-a adeverit înţelepciunea proverbului cu „Cine sapă groapa altuia…” dar până să cadă în groapă cei vinovaţi, auîngropat ei milioane de oameni, români dar şi ruşi, bolşevici pe

care noi i-am declarat inamici, pentru culpa de opinie; credeauîn comunism şi… trebuiau ucişi.Sigur, împrejur ările istorice au fost complexe şi se pretează

la numeroase interpretări aşa cum este receptată şi o carte sauun fenomen social, în funcţie de tipul nostru de temperament.Că ar fi nepotrivit capitolul „Calvarul colectivizării” într-o cartedespre istoria bisericii e doar o opinie, f ăr ă pretenţia de „adevărabsolut.”

Monografia Bisericii din Ceanu Mare, este în mod cert olucrare valoroasă ce îmbogăţeşte zestrea culturală a comunei,încă un motiv de mândrie, dar şi de meditaţie pentru cenani.

29 noiembrie 2011




252

TRAIAN RUS,PAROHIA ORTODOX Ă DIN PODENI

-recenzie-

Istoricul dr. Traian Rus, originar dinsatul Podeni, (comuna Moldoveneşti) adedicat locului natal mai multe căr ţi:

Podeni, str ăveche vatr ă românească,

apărută în 2001, Popas în satul copil ăriei (2007), Podeni, obiceiuri, datini, credin ţ e (2009), la care mai putem adăuga mono-grafia marelui cărturar, filolog şi pedagog,înalt ierarh al Bisericii Greco-Catolice ,

Ioan Micu Moldovan – Itinerar biografic – (2013) al cărui nume îl poartă, din 1919,comuna Moldoveneşti.

Pasionat cercetător de arhive, dr. TraianRus, mai publică un volum, Parohia ortodoxă din Podeni, apărut învara lui 2013 la Editura Napoca Star. Această lucrare s-a bucurat deo lansare grandioasă cu ocazia întâlnirii cu fiii satului organizată dePreotul paroh Gabriel Ştefan Cosma în colaborare cu Primăria şiConsiliul Local ale comunei Moldoveneşti cu prilejul împliniri a 210ani de la ridicare actualei biserici ortodoxe din Podeni.

Irezistibila atracţie a satului natal şi a casei părinteşti a adus de pretutindeni sute şi sute de oameni. Satul, aproape pustiu în mod

obişnuit, a cunoscut în acea zi, 24 august, o animaţie de furnicar. Eramare bucurie în toate casele şi pe toate uliţele iar biserica s-a doveditneîncă pătoare.

Cartea lansată, Parohia ortodox ă din Podeni , cuprinde peste200 de pagini şi se deschide cu un „Cuvânt către cititori” adresatde Pr. Gabriel Ştefan Cosma şi de o nostalgică poezie scrisă înmetru antic, cu versuri lungi de 12-14 silabe al cărei autor esteIacob Morar.



IOAN BEMBEA

253

Nu cunosc dacă mai există vreo localitate rurală în ţar ă care să se bucure de o aşa atenţie şi de atâtea căr ţi scrise cu pasiune şi dra-goste pentru locurile natale de un erudit cercetător pe tărâmul istori-ei, aşa cum o face Traian Rus pentru Podeniul său natal.

Volumul începe cu o prezentare panoramică a satului Podeni,Hidişul de altădată, în centrul căruia str ălucesc în lumină BisericaOrtodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Urmează apoi un concis dartemeinic documentat studiu privind istoricul acestei aşezări mult maivechi decât prima sa atestare documentar ă cea din 1291. Oricum, din paginile căr ţii, rezultă că dacii şi romanii au cultivat aceste pămân-

turi şi au extras multă piatr ă din cariera de aici.Autorul îşi demonstrează erudiţia în capitolele ce constituie mi-ezul căr ţii sale, intitulate „Str ăveche vatr ă creştinească” ; „SituaţiaBisericii Ortodoxe în timpul regilor unguri, a principilor calvini şihabsburgi” şi în capitolul următor „Lupta pentru apărarea ortodoxi-ei”. Titlurile capitolelor vorbesc de la sine.

Parohia ortodoxă din Podeni este plasată în ansamblul cultuluiortodox din întreaga Transilvanie ce luptă în condiţii din cele maigrele pentru unitate de credinţă, unitate de limbă, unitate de neam şi pentru unitate de ţar ă.

Sunt scoase la lumină şi puse în atenţia celor de azi şi a genera-ţiilor următoare o seamă de documente, demult uitate, referitoare laridicare vechiului şi al noului locaş al bisericii ortodoxe iar apoi allungului şir de preoţi şi de cantori ce au slujit în această parohie şicare au ţinut în permanenţă aprinsă f ăclia conştiinţei de neam. „Or-todoxia –spune autorul – a devenit sinonimă cu noţiunea de român”.

Prin bogăţia de informaţii ce conţine fiecare pagină, prin stilul

clar şi limpede, cartea este plăcută la lectur ă şi reţine trează atenţiacititorului. Aflăm de exemplu că la Primul R ăzboi Mondial dinHidiş (denumirea maghiar ă) au participat 313 săteni, ostaşicombatanţi, din care 31 au murit pe câmpurile de luptă, 40 au fostdaţi dispăruţi (adică tot mor ţi, neidentificaţi; sfârtecaţi de obuze sauacoperiţi de pământ prin tranşee). Alţi 12 au decedat în temniţeleaustro-ungare sau în pribegie. Acel cumplit r ăzboi a mai lăsat numaiaici în Hidiş 56 copii orfani şi 29 de femei văduve.




254

Tot din acest volum, prin glasul unor documente de arhivă, pelângă datele despre biserică, putem afla cum a apărut şi cum a func-ţionat şcoala pe parcursul mai multor veacuri. Interesante sunt şi oseamă de date statistice referitoare la numărul locuitorilor, numărulgospodăriilor sau despre avuţia satului.

Nu s-a spus totul despre satul Podeni, nici autorul nu credem că pretinde acest lucru, dar căr ţile d-lui Traian Rus, prin adânca lordocumentare, vor r ămâne pentru totdeauna lucr ări de referinţă peacest subiect.

Autorul – lucr ător de o viaţă la Arhivele Naţionale – îşi susţine

afirmaţiile de natur ă istorică prin trimiterile la sursa de informaţie,existentă în partea de jos pe aproape fiecare pagină. Meritul constă în faptul că citează documente inedite din diferite dosare ce zac prinarhive.

O armonioasă întregire a celor expuse de autor o constituie fo-tografiile, din partea finală a volumului, cu imagini reprezentativedin Biserica Ortodoxă, din cimitirul cu atâtea şi atâtea cruci, cu ima-ginea panoramică a satului. Mai sunt reproduse în facsimil o seamă

de documente vechi referitoare la aspecte din activitatea parohiei.Impresionează Lista cu cei 207 membri ai sinodului parohial dincomuna bisericească gr.– ort. Hidi ş din 1920…”. Toate acele numefrecvente aici, Popa, Raţ, Oţel, Florea, Jude sau Matei, predecesoriicelor de azi, oameni ce nu mai sunt printre noi, ne lasă să cugetăm că „Numai omu-i trecător, / Pe pământ r ătăcitor” cum spunea Emines-cu, dar satul cu întreaga lui natur ă vine din veşnicie… şi se duce maideparte în veşnicie….

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”24 aug. 2013



IOAN BEMBEA

255

PROFESORUL NICOLAE JURCA – In memoriam –

de Maria Georgeta Jurca

(Lansare de carte, la întâlnirea colegială, Abrud, 29 iunie 2013)

Dacă destinul ar fi fost mai ge-

neros cu fostul nostru coleg NicolaeJurca, devenit, şi spre mândria noas-tr ă, a colegilor, nu numai a soţiei şi afamiliei lui, cadru universitar petreapta cea mai de sus şi doctor înistorie, el ar fi fost azi prezent aici laAbrud la întâlnirea elevilor de altă-dată ai Şcolii Pedagogice, la întâlni-

rea, aproape istorică, de 60 de ani dela absolvire. Avem această certitudi-ne, că ar fi fost şi el aici cu noi aşacum a fost prezent la toate celelalte

întâlniri colegiale, nu puţine; din zeceîn zece ani, la cinci şi la douăzeci şi

cinci de ani, iar după întâlnirea de aur – la cincizeci de ani – afost prezent la întâlnirile anuale.

S-a stins din viaţă în septembrie 2010 cu două luni înaintede a împlini 75 de ani. Poate că a ars cu o flacăr ă prea intensă… Nimeni, nici credinţa în Dumnezeu, nici ştiinţa nu au putut stabili până acum o logică în durata vieţii. Cei prezenţi să ne bucu-r ăm că suntem aici… Să tr ăim, deci, intens fiecare clipă.

Şi totuşi este aici, printre noi, şi colegul şi prietenul meu deo viaţă Nicolae Jurca. L-a adus devotata sa soţie Marioara Jurca prin cartea ce i-a dedicat-o „ Profesorul Nicolae Jurca – In

Nicolae Jurca




256

memoriam” apărută la Blaj în 2012, prin Centrul de StudiiJacques Maritaine.

Lucrarea ce conţine aproape 200 de pagini este structurată în trei capitole: I. Nicolae Jurca despre el însuşi; II. NicolaeJurca în căr ţi; III. Nicolae Jurca în publicaţii.

Autoarea începe cartea, cum nu se putea mai frumos, cuapogeul împlinirii profesionale a soţului său, lansarea, la Sibiu,a volumului „Social-democraţia în România” ediţia acesteia înlimba franceză ce poartă titlul „L’histoire de la socialdemocratie de Roumanie”, Ed. F.F.Press, Bucureşti, 2000. Cu

acest prilej, al lansării căr ţii sale, prof. univ. dr. Nicolae Jurcarosteşte un discurs prin care afirmă, împrumutând din poetul şilordul Byron o celebr ă sintagmă, că pentru el anul 2000 este

Annus mirabilis adică Anul minunat , anul deplinei afirmări.Urmează o evocare caldă, plină de

admiraţie, a „soţului Nicolae Jurca” f ă-cută de soţie, de Maria Georgeta Jurca,cea care s-a decis să scrie pentru cei de

azi şi pentru generaţiile viitoare că a tr ăitcândva un om ce s-a ridicat de jos, fiindfiu de miner din Muntarii Buciumului,care prin muncă şi perseverenţă a urcat pe treptele învăţământului până la rangulde profesor universitar şi doctor în isto-rie. Această evocare este continuată de o

„Scurtă biografie Nicolae Jurca”, redactată tot ca „amintiri ale

soţiei” care este surprinsă că nu ştia că Nicolae al ei, pentru părinţi, colegi şi apropiaţi se numea Iţă.Spărgând tiparele obişnuite ale unei monografii, autoarea,

pornind de la declaraţia publică a soţului, f ăcută la o întâlnirecolegială la Abrud prin care afirma că „soţia mea, elevă emi-nentă, este coautor la tot ce am realizat” se introduce în mono-grafie prin titlurile „Maria Georgeta Jurca, Autobiografie” şi„Despre Maria Georgeta Moldovan” informaţii şi fotografii ce



IOAN BEMBEA

257

au o pondere semnificativă în carte. Procedând în acest fel citi-torul are posibilitatea de a cunoaşte nu doar o personalitate cidouă, în oglindă, alcătuind o familie armonioasă, fiecare dintresoţi bucurându-se de importante realizări profesionale, politiceşi obşteşti. Procedând în acest fel, personajul, totuşi principal, Nicolae Jurca devine mai uman, este coborât de pe soclu întreoameni, nu este doar organul politic, şeful autoritar al Secţiei deînvăţământ a raionului Brad sau rigidul profesor universitar ci şiun soţ obişnuit încadrat într-o familie. Această extindere estelăudabilă, ne ofer ă un spectru mai larg de imagini şi situaţii. Ca

în orice familie există incertitudini privind starea de sănătate,dezamăgirea din partea unor cunoscuţi care, când nu te aştepţi,te tr ădează pentru a pune ei un pas mai sus pe scara ierarhiei profesionale sau politice. Bine scoate în evidenţă autoarea bucu-riile cotidiene ale vieţii; de la satisfacţia de a ridica o casă devacanţă până la mulţumirea creată de afecţiunea necondiţionată a unui devotat câine.

Ca cercetător şi profesor universitar la Sibiu, Nicolae Jurca

a studiat şi a predat istoria contemporană a României, cu precă-dere istoria Partidului Social Democrat Român, istoria social-democraţiei din România de la înfiinţare până la crearea parti-dului unic. Cercetările sale, temeinice şi aprofundate, pe această temă s-au concretizat prin lucrarea sa de doctorat şi prin volu-mul ISTORIA SOCIAL-DEMOCRAŢIEI ÎN ROMÂNIA publicat în mai multe ediţii şi variante.

Sigur, aria preocupărilor lui ca istoric este mult mai largă,

nu le mai enumer ăm aici, ele fiind bine prezentate, scoase lalumină, în cartea, judicios alcătuită, de soţia sa.Sintetic dar admirabil este prezentat de profesoara dr. Mire-

la Crâsnic într-un medalion literar, sub titlul In memoriam, Ni-colae Jurca publicat în „Tribuna” din Sibiu în 18 octombrie2010, articol inclus în volum, la pag. 167-170.

Lucrarea colegei noastre este foarte plăcută la lectur ă, ex- primarea este limpede, corectă, stilul clar şi concis. Cartea sa ne




258

dezvăluie o întreagă epocă cu lumini şi umbre, cu bucurii şiaspiraţii nu întotdeauna împlinite, aşa cum este însăşi viaţanoastr ă a tuturor.

R ăsfoind cartea, înainte de lectur ă, cititorul este atras de fo-tografiile expuse. Se opreşte asupra lor, citeşte explicaţiile. Suntfotografii interesante, reproduceri bine realizate. Pe lângă nu-meroasele imagini cu familia Moldovan, cu Bertus şi cu BertaSzekely, mama autoarei, poate că s-ar fi cuvenit să apar ă măcaro singur ă fotografie cu familia Jurca, protagonistul căr ţii. Citito-rii o caută. O meritau părinţii lui pentru tot efortul lor de a-şi

face toţi copiii „domni”. I-ar fi căzut bine şi lui Nicolae ca şifamilia lui; părinţii şi fraţii, să-şi găsească un loc în carte.

Sunt sigur că nu pentru a ascunde un adevăr istoric, ci dinteama noastr ă a tuturor de a nu fi suspectaţi de „nostalgia şiregretul vremurilor trecute”, a omis să menţioneze că elevul şistudentul Nicolae Jurca, aşa ca şi toţi fraţii lui, ce au f ăcut şi eişcoală, a primit bursă pe toată durata studiilor. Acest fenomen, bursa, f ăcea parte din normalitatea acelor vremuri. Pentru tot ce

am primit atunci avem obligaţia morală de a spune cu îndr ăz-neală adevărul. Făr ă acele burse mulţi tineri din generaţia lui Nicolae Jurca ar fi r ămas băieşi, lucr ători la pădure sau crescă-tori de oi…

Nici o carte nu poate aborda toate aspectele unei teme, maiales cele imaginate de viitorii cititori.

Lucrarea monografică a doamnei profesoare MariaGeorgeta Jurca are o incontestabilă valoare prin ce a spus, prin

conturarea imaginii unei întregi epoci istorice cu intense con-vulsii politice şi sociale, cu aspecte din viaţa unei familii deintelectuali. După conţinut, poate că ar fi fost mai nimerit caaceastă carte să poarte titlul Profesorii Maria şi Nicolae Jurca.

În nume personal şi în numele colegilor prezenţi aici, la în-tâlnirea colegială, adresăm autoarei sincere felicitări.



IOAN BEMBEA

259

GÂNDURI DIN ADÂNCDE NICOLAE Ţ ANDR ĂU

(Lansare de carte, Căminul cultural din Bucium Poieni, jud. Alba, 18 mai 2013)

Îmi face o deosebită plăcere să anunţ azi aici apariţia unei căr ţi de versuri ce

poartă semnătura unui consătean al nos-tru, fost absolvent al Şcolii din Abrud, promoţia 1964. Cartea poartă titlul „Gân-duri din adânc” iar autorul ei este ingine-rul Nicolae Ţandr ău, recunoscut încă dinanii de şcoală un permanent lider al colec-tivităţilor din care f ăcea parte.

În condiţiile în care satele româneşti

se depopulează într-un ritm îngrijor ător,mergând uneori până la totala dispariţie aacestor aşezări milenare, în Bucium Poieni din judeţul Albastr ăluceşte o iniţiativă menită să atragă atenţia oamenilor sprelumea plină de frumuseţe şi de farmec a satului de la munte, cureferire directă la satul Poieni.

În urmă cu doi ani, în luna mai din 2011, în preziua Sărbă-torii narciselor de la Negrileasa, ca şi acum, un vrednic fiu al

satului, inginerul Nicolae Ţandr ău ajutat de alţi oameni inimoşi pe care a ştiut cum să-i atragă şi să-i mobilizeze, a avut iniţiati-va de a constitui Asocia ţ ia Baia domnilor, denumirea asociaţieif ăcând trimitere la o pagină de istorie a băieşilor de aici petrecu-tă în 1886 printr-un conflict major cu o societate franceză ceexploata aurul din muntele Vulcoi. Mina principală era denumi-tă de localnici Baia domnilor şi aşa i-a r ămas numele.

Lansarea publică a asociaţiei a fost doar începutul unui alt

Nicolae Ţandr ău




260

lung şir de acţiuni în care domnul Nicolae Ţandr ău s-a implicat,ca nimeni altul, pentru a demonstra că satul românesc nu moare,că Buciumul nostru drag trebuie să str ălucească, dacă nu prinaurul de altădată, prin oamenii – mai valoroşi decât aurul – ceduc mai departe obiceiurile şi tradiţiile str ămoşeşti, mândria,adică „fala” dintotdeauna a buciumanilor.

Ştiam încă de pe atunci, din statut şi din program, că Aso-ciaţia „Baia domnilor ” intenţionează să realizeze un muzeu almineritului şi o expoziţie etnografică, amândouă cu caracter permanent, obiective ce sunt acum în stadiu de finalizare sau

chiar de inaugurare. Gândindu-ne la greutăţile unui astfel dedemers, putem afirma că s-a realizat aproape „imposibilul”, pentru care preşedintele asociaţiei şi toţi cei care şi-au aduscontribuţia la o astfel de realizare merită aprecierea şi stimaîntregii comunităţi, stima tuturor buciumanilor.

În dreptul pieţii (peste vale) din Bucium Poieni s-au să patîn munte trei galerii de mină a câte opt metri fiecare cu armăturaspecifică diferitelor perioade de exploatare şi cu uneltele sau

utilajele corespunzătoare. Aici este deja şi va fi un Muzeu almineritului. Într-o clădire alăturată, ce nu este încă terminată,asociaţia şi-a propus să organizeze o expoziţie etnografică.Amândouă obiectivele vor avea un caracter permanent.

Pe lângă îndr ăzneţele iniţiative amintite, Nicolae Ţandr ău,la întâlnirea de bilanţ după doi ani, ne surprinde azi, în modulcel mai plăcut, prin ipostaza de poet cu un volum de versuri defactur ă clasică ce îşi trag seva din poezia lui Coş buc şi din cea a

lui Octavian Goga, având însă specific parfumul satului demunte, mireasma de r ăşină şi mirosul de minereu.Titlul volumului „Gânduri din adânc” are o dublă semni-

ficaţie; gândurile autorului din adâncurile minei, cugetările luidespre satul natal, despre „dulce şi amar”, despre viaţa buciu-manilor de altădată, tr ăiri exprimate prin poeziile din prima parte a volumului ce poartă titlul „Gânduri, gânduri” pentru că în continuare tr ăirile autorului pornesc, de data aceasta, dintr-un



IOAN BEMBEA

261

alt „adânc”, din adâncul sufletului şi al inimii prin „Dedicaţii pentru ai mei” şi prin „Dedicaţii pentru colegi” aşa cum suntintitulate următoarele două capitole ce sistematizează poeziile.

Volumul te atrage, te cucereşte, de la prima atingere prinediţia sa de lux, prin coperta cu imaginea unei galerii, pe unfond roşu invadat de întunericul adâncului unde luminează palido lampă, mai atrage prin titlul căr ţii scris cu un auriu str ălucitor,simbolizând aurul Apusenilor. Paginile scrise, versurile, suntintercalate cu numeroase fotografii color sau alb-negru – defoarte bună calitate – ce au menirea de a da o mai mare for ţă de

penetrare a cuvântului spre inima şi gândul cititorului.Autorul deschide volumul, cum nu se putea mai frumos, cu

poezia „Satul meu” pe care îl personifică, i se adresează în moddirect:

„Satul meu, e şti ţ ara mea, / Vecide veci să d ăinuie şti, / S ă ne-aduni cudragostea / Datinilor str ămo şe şti.”

În poezia „Gânduri din adânc” se

derulează aspecte din întreaga istorie,„de peste două mii de ani” a oameni-lor din Buciumani.

„Via ţ a cea adevărar ă , / Fost-a plină de durere. / Munca grea, f ăr ă r ă splat ă , / La str ăini f ăcea avere.”

După strofa de încheiere a acestei poezii, de emoţie şi nostalgie, din

ochiul cititorului, mai ales buciuman, cu siguranţă va cădea olacrimă pe pagina 19 a căr ţii, fiindcă aici scrie:„ Pentru noi a mai r ămas, / Mândrul port, vestita fal ă , /

Ş teampurile f ăr ă glas, / Case vechi, pia ţ a goal ă.” Printr-un joc de cuvinte, Z-Bucium este intitulată poezia ce

cu fiecare strof ă derulează imagini reprezentative de epocă, înalb-negru, din viaţa satului natal pe parcursul vremurilor. Titlul

Z-Bucium este cuvântul cheie, miezul poeziei. Totul se păstrea-




262

ză în memoria apei, în memoria izvoarelor: „Mai târziu amînvăţ at / Ş i am putut să îmi explic, / Cum memoria unui sat / În-apa văii st ă , ca-n stick.” Multe lucruri şi întâmplări cunoscapele şi le şoptesc prin glasul lor, pentru cei ce le ştiu desluşitainicul murmur. Autorul înţelege deplin glasul apei ce trece prin faţa casei: „Mi-a mai spus că ea adună / Lacrimi grele dinVulcoi, / Zeama norilor când tună , / Ş i nectarul de la flori.”

În întregul volum întâlnim, ba ici-ba acolo, figuri de mineriasupra cărora Nicolae Ţandr ău îşi îndreaptă atenţia, îi aduce înscenă, din „lumea lor f ăr ă de cer” cu adânc respect şi mare dra-

goste. Lor le dedică o poezie specială intitulată „Odă.” Băieşiide altădată, minerii de acum sunt eroii anonimi ai adâncurilor ce prin sacrificiul lor creează bogăţiile lumii. „Cei ce sfredelescadâncul / Sunt minerii curajo şi. / Î şi pun via ţ a în pericol, / Joa-că rol de albatro şi.”… Antiteza următoare dă glas altor „gân-duri din adânc”, aşa cum sună titlul volumului: „ Dacă l-mpăra ţ ie tronul / Bucuria cea mai mare, / La mineri este filonul / Ş ilumina de la soare.” (Odă, p. 86) Este cutremur ătoare imagi-

nea, dorinţa de fiecare zi a minerului, pe lângă filon e „luminade la soare”… Parcă este o trimitere spre poezia lui Eminescu Împărat şi proletar .

Fiecare poezie are un mesaj bine exprimat iar tematica lor esteatât de variată şi de cuprinzătoare încât acest volum ar putea purtaşi un subtitlu, pe acela de „Contribuţii la monografia satului”.

Şi poeziile dedicate familiei din ciclul „Dedicaţii pentru aimei” se pot încadra perfect aici, deoarece oamenii, familiile

formate din părinţi copii, nepoţi şi bunici, dau viaţă satului,numai prin ei se simte pulsul vieţii. Atât versurile cât şi fotogra-fiile prezintă familii de oameni vrednici în momente importanteale vieţii cum ar fi: nunta, botezul, pensionarea, întâlnirile fami-liale, ceremoniile ocazionale. Aceeaşi animaţie se simte şi în„Dedicaţii pentru colegi” subintitulate „(şarje prieteneşti)” undene întâlnim cu geologi, mecanici, cu lucr ători la aprovizionare,la contabilitate, la foraj, din multe-multe puncte de lucru.



IOAN BEMBEA

263

Deşi, încă de la început, autorul, cu modestie, mărturiseştecă „Versurile ce urmează / N-au preten ţ ii literare” NicolaeŢandr ău foloseşte cu destulă îndemânare figuri de stil de mareefect. În „Dulce şi amar”, titlu de poezie alcătuit dintr-o altă antiteză, ne surprind două metafore dintre cele mai neaşteptate;Vulcoiul şi Corabia sunt „două coşniţi veşnic noi”, evident, pline de miere, pentru aurul lor, iar gura minei este „urdinişul”de piatr ă prin care intr ă şi ies băieşii. Sens metaforic au şi cu-vintele „r ădăcină” şi „gr ădină” din strofa următoare: „Cel ce

scrie-aceste versuri / Are aceea şi r ăd ăcină. / St ă pânit de-

acelea şi gânduri, / Vrea să fim to ţ i o gr ădină.” (din poeziaGând aniversar, Lui Tavi).

Multe versuri, mai cu seamă cele adresate rudelor sau ne- poţilor, au un iz didactic, moralizator, dar sfaturile, îndemnurile,sunt de o adâncă înţelepciune. Iată un gând adresat „de ziua luiZenu”: „ Iat ă ast ă zi ce vă spun: / S ă pă stra ţ i cu str ăşnicie, /

Fiind lucrul cel mai bun, / Sentimentul de fr ăţ ie.” Autorul foloseşte cu succes umorul fin mai ales atunci când

se refer ă la cuscre: „ Nu fi trist şi ai r ăbdare, / C ă nici cuscranu-i scutit ă , / Se gânde şte tot mai tare, / C-o să cânte… r ă gu şi-t ă.”

Cartea lansată azi, Gânduri din adânc, plină de substanţă şi bogat ilustrată, devenită document istoric încă de la apariţie şia cărei valoare va fi în continuă creştere, va intra pentru tot-deauna în zestrea culturală a comunei Bucium. Cu ea se vormândri şi o vor r ăsfoi cu nostalgie peste ani şi ani, multe gene-

raţii de buciumani.Ea face mare cinste autorului.

Bucium Poieni, 18 mai 2013




264

HORA

ŢIU GROZA,

MUZEUL DE ISTORIE DIN TURDA

Este cunoscut faptul că municipiulTurda, aşezarea urbană din zilele noastre,se găseşte pe vatra unei vechi aşezări ro-mane, pe locul Potaissei de altădată. Aici peste tot unde se scurmă pământul ies la

lumină dovezi ale activităţii umane, alecivilizaţiei pe diferitele ei trepte începândcu cele mai îndepărtate vremuri ale cărorînceputuri se pierd în negura istoriei, dar perioada romană de după cucerirea Daciei

(105-106 e.n.) a constituit un salt calitativ civilizator şi a lăsat posterităţii numeroase urme ce nu încetează să ne stârnească admiraţia şi chiar uimirea. Condiţiile geografice şi climatice

favorabile vieţii şi activităţii umane, au asigurat acestei aşezărio continuitate peste secole şi milenii chiar dacă în anumite pe-rioade de furtună istorică pe aici şi-au mai lăsat urma şi alte popoare.

Întregul drum parcurs de locuitorii acestei aşezări, ca într-osuccesiune de imagini, statice sau în mişcare, este cuprins înMuzeul de Istorie din Turda, instituţie reprezentativă a oraşului.

Acestui muzeu, istoricul-arheolog şi muzeograf Horaţiu

Groza i-a consacrat un amplu şi documentat studiu, o monogra-fie, „Muzeul de Istorie din Turda, 1943 – 2013”. Lucrarea aapărut recent, în octombrie 2013, prin două edituri, Grinta şiRisoprint din Cluj-Napoca şi a fost lansată într-un cadru so-lemn, în Sala Mare a Primăriei Turda în prezenţa unui numeros public dar mai ales în faţa unor specialişti istorici şi muzeografisosiţi de la alte muzee din Transilvania şi din toată ţara precumşi a unor distinşi cercetători de la institute ale Academiei Ro-

MuzeografulHORATIU GROZA,

autorul monografiei



IOAN BEMBEA

265

mâne, oameni grei, cum se spune; Acad. Dumitru Protase, prof.univ. dr. Mihai Bărbulescu, Membru Corespondent al Academi-ei, sosiţi la Muzeul din Turda la o sesiune de comunicări ce aavut loc în zilele de 18 şi 19 octombrie a.c. Monografia a fost prezentată publicului de către d-na muzeograf dr. Ana Cătinaş.

Monografia lui Horaţiu Groza începe, în mod inspirat, cuun succint istoric al interesului şi preocupărilor oamenilor, pe plan mondial, pentru cunoaşterea trecutului omenirii, concreti-zat prin organizarea primelor muzee de antichităţi pentru ocroti-rea şi conservarea marilor valori culturale create de Om în dru-

mul său anevoios dar perseverent de a urca din treaptă în treaptă spre progres şi civilizaţie. De aici aflăm de apariţia primelor„muzee naţionale” din Danemarca (1807), Suedia (1847-1866), Norvegia (1847), apoi alte muzee în Europa Centrală şi de Est,la Budapesta (1848) şi la Praga (1849).

Preocupări în acest domeniu au existat cu mult înainte,chiar cu mai multe secole, prin constituirea unor „colecţii mu-zeale”. Astfel la Roma în 1471 o seamă de sculpturi antice sunt

adunate şi expuse publicului în Palazzo dei Conservatori. Maisunt amintite „colecţiile oraşelor flamande, colecţiile Vaticanu-lui, colecţiile regale franceze, colecţiile Casei de Habsburg”.Fenomenul ia amploare şi se perfecţionează, exemplificat prinBritish Museum (1753-1757).

Prin specializarea colecţiilor pe domenii şi prin modul deorganizare şi de funcţionare a muzeelor, autorul Horaţiu Grozane demonstrează că muzeologia a devenit de multă vreme o

ştiinţă cu o arie largă de aplicaţie, fapt demonstrat de existenţa a13.500 muzee în Europa, 7.000 în America de Nord, 2.000 înAustralia şi Asia (pag.10).

Evident, autorul face referiri şi la apariţia primelor colecţiişi muzee din ţara noastr ă pentru a ajunge la capitolul „Încercăride înfiinţare a unui muzeu de istorie la Turda”. Toate afirmaţiilesunt susţinute de trimiteri la sursa bibliografică, aşezate la în-demâna cititorului, la subsolul paginii, nu la sfâr şit de capitol,




266

cum, spre disconfortul şi nemulţumirea cititorilor, se mai practi-că. Şi la Turda au existat, în colecţii particulare, o mulţime deobiecte arheologice romane provenite mai cu seamă din CastrulLegiunii a V-a Macedonica. Ele trebuiau adunate la un loc într-un muzeu dar, din motive obiective şi subiective, expuse deautor, acest lucru nu a fost posibil până în 1951, „de Ziua Naţi-onală a Republicii Populare Române – 23 august”. La această dată a fost „deschiderea faptică a muzeului” afirmă autorul(pag. 25) dar tot el, în mod contradictoriu, susţine ca dată aînfiinţării aceluiaşi muzeu ziua de 22 noiembrie 1943 când mai

mulţi intelectuali şi oameni politici turdeni printre care dr. ValerMoldovan, dr. Augustin Raţiu, prof.Petre Suciu, Vasile Candrea, dr. IosifChioreanu (primarul oraşului), în totalvreo 12 persoane, intenţionează organiza-rea unui muzeu de istorie în Palatul Vo-ievodal din Turda. Chiar dacă s-a emis şio Decizie a Primăriei în acest sens, aici la

Turda nu s-a deschis nici un muzeu, nicimăcar pentru o zi, pentru a i se tăia pan-glica cum obişnuiesc oamenii politici şinu a avut nici un salariat. Nu punem la

îndoială buna intenţie a acelor persoane, dar altele erau priorită-ţile de atunci. În plin r ăzboi, după cum rezultă din discursurileoamenilor politici publicate şi păstrate în presa vremii, toateresursele umane şi financiare ale României trebuiau folosite

pentru distrugerea comunismului din URSS, a „tuturor bolşevi-cilor” şi eliberarea Basarabiei. Când vorbesc tunurile, culturatace…

Faptul că Muzeul de Istorie din Turda a luat fiinţă şi s-adeschis definitiv pentru public în 1951 mai este confirmat în prezenta monografie la pag. 30 unde autorul stabileşte două perioade distincte în activitatea muzeului, „perioada 1951-1989şi perioada postdecembristă (1989 – prezent) iar la pag. 54 la



IOAN BEMBEA

267

capitolul „Sesiuni de lucr ări şi simpozioane” este menţionată activitatea, „Turda, trecut, prezent şi viitor – 25 de ani de ladeschiderea Muzeului de Istorie Turda – 1976”. Printr-un simplu calcul aritmetic ( 1976-25 = 1951) rezultă deci anul 1951.Perioada de 8 ani, 1943-1951, nu se regăseşte nicăieri.

Chiar dacă nu este un număr „rotund” de ani, 62 nu 70,apariţia unei monografii sau organizarea unei sesiuni de comu-nicări sunt binevenite şi fac cinste instituţiei.

Depăşind această chestiune, Monografia Muzeului de Isto-rie din Turda are numeroase merite. Autorul trece în revistă

întreaga activitate a acestei prestigioase instituţii şi menţionează numele directorilor ce s-au perindat la conducerea ei începândcu Simion Felezeu, ce a avut misiunea de a pregăti deschidereamuzeului (1950-1951), urmat de prof. Ioan Ţigăra, ZahariaMilea, Claudia Luca, până la actualul director dr. MarianaPîslaru. Pe parcursul anilor în acest muzeu au lucrat 46 de per-soane pe diferite posturi; de muzeograf, bibliotecar, ghid în-drumător, custode, arheolog, încasator, personal de pază şi de

cur ăţenie. Găsim lista tuturor acestora la pag. 29-30.Informaţii valoroase ne ofer ă autorul despre patrimoniulmuzeului, despre obiectele existente aici, despre provenienţalor, cu menţionarea numelor unor binef ăcători ce au donat mu-zeului valoroase „artefacte”. Dintre donatori sunt menţionaţi prof. Ioan Ţigăra, învăţătorul Teodor Oţel, Simion Felezeu,Petru Ţurca şi Kovgig Karoly.

Personal, când am citit cartea am fost deranjat de termenul

„artefact – artefacte” folosit extrem de des. Ştiam că este untermen de origine franceză cu sensul de „imagine falsă careapare în preparatele histologice de laborator din cauza unorgreşeli,” termen folosit în anatomie. Dic ţ ionarul explicativ allimbii române, DEX -ul, ediţia 1975 mai dă şi un al doilea sens„Structur ă de origine artificială sau accidentală apărută în timpul observării unui fenomen natural”. Într-o lucrare de istorietermenul mi se părea impropriu, ca şi cum obiectele din muzeu




268

ar fi false. Într-un dicţionar mai recent, de după anul 2.000, apare untermen omonim de origine engleză „obiect produs de activitateaumană”. Este deci un anglicism, neologism pentru limba română,folosit în mod corect de un istoric erudit, informat la zi.

Autorul nu afirmă dar, prin datele prezentate, lasă să se înţelea-gă că întocmai ca şi toate celelalte domenii de activitate, economică sau culturală, şi Muzeul de Istorie din Turda în noua orânduire capi-talistă de după 1989 a avut de pătimit, a fost închis pentru vizitatoritimp de 14 ani, din 1997 până în 2011 pentru lucr ări de renovarecare în alte condiţii ar fi durat o var ă sau poate 5-10 luni. Turdenii

chiar intraser ă la idei că şi muzeul este „în curs de privatizare” apoise va demola ca şi toate fabricile din oraş. Nu a fost aşa, de vină afost finanţarea venită în doze mici. Oricum, Muzeul renovat arată splendid şi este iar mândria municipiului; cu uşile larg deschise pri-meşte zilnic vizitatori.

Multe alte informaţii despre Muzeu mai cuprinde cartea lui Ho-raţiu Groza. Ea va r ămâne o lucrare de referinţă pentru toţi cei ce deacum înainte vor fi interesaţi de această instituţie de cultur ă şi de

istoria acestor meleaguri, de trecutul oamenilor de aici.Ar mai fi de menţionat că monografia prezintă mare atracţie pentru cititori printr-un număr impresionant de mare de fotografiialb-negru şi color („Anexe”, pag. 75-133) ce pornesc de la imagineaexterioar ă a clădirii până la prezentarea, aproape sub lupă, a unorobiecte şi statuete descoperite în ruinele Castrului Roman.

Copertele căr ţii reproduc o pictur ă realizată de Adrian Ţop, clă-direa Palatului Voievodal în culori de epocă, cu impact pozitiv, ce

atrage ca un magnet privirea şi interesul cititorului. Peste această pictur ă galben-maronie se aşterne cu sobrietate şi eleganţă numeleautorului, Hora ţ iu Groza şi titlul căr ţii, Muzeul de Istorie din

Turda (1943-2013).



IOAN BEMBEA

269

LIGIA MIHAIL-POP, DIN SERTAR-recenzie-

Fiindcă acuma nu prea mai sunt prin Turda libr ăriile doldora de căr ţi dealtădată, prin intermediul unor profesori,colegi de breaslă, soţii Annamaria şiOctavian Bulgaria, am avut plăcerea să

aflu de apariţia unui volum de versuri,„Din sertar” semnat de Ligia Mihail-Pop, profesoara de limba engleză de laLiceul Mihai Viteazul , aşa cum estecunoscută de turdeni.

Cartea a apărut în 2013, prin Edi-tura JRC din Turda.

A fost o surpriză dintre cele mai plăcute; am dat peste ocarte pe care, dac

ă o deschizi

şi cite

şti câteva versuri, te atrage

cu o irezistibilă for ţă şi nu o mai poţi lăsa necitită. Prin interme-diul metaforei, în mare măsur ă, este o carte de atitudine, un protest împotriva unor vremuri nedrepte.

Din respect pentru sine şi pentru cititor, fiecare poezie estelucrată cu migala unui şlefuitor de bijuterii. Autoarea nu a scostotul „din sertar” de dragul de a umple multe pagini, ci numaiceea ce este sau se apropie de perfecţiune, după principiul ma-ximei „Non multum, sed multa” (nu mult cantitativ, multă cali-

tate). Cartea doamnei Ligia Mihail-Pop are dimensiunile unei plachete şi conţine 37 de poezii cu versuri clasice; cu măsur ă,ritm şi rimă, cât şi versuri de factur ă modernă, dar f ăr ă asocieriabsurde de cuvinte care să dea dureri de cap cititorului şi să-lîndepărteze de literatur ă.

Poeziile, de un profund lirism, abordează universul spiritu-al al omului în ipostaze şi tr ăiri dintre cele mai felurite, maineaşteptate, mai surprinzătoare.




270

Realităţile vieţii de fiecare zi, aici în general sumbre, con-stituie izvorul unor tr ăiri afective subiective dar general-umane:

„Dac’ am să mor, / cui las gândurile, / cânturile / tăinuitele,nerostitele / nicăieri izvorâtele mele cânturi? /

Dac’ am să mor, / cui îi las dorurile, zborurile / r ăzvr ătitele,ne-mplinitele, / nicăieri popositele mele / doruri f ăr ă ecou? /

Cui r ămâne sufletul / – buciumul, / cui largele şizbucumul?...” (Bocet, pag. 25)

Volumul începe cu poezia „Ori-zont” ce cucereşte prin muzicalitate şi

prin metafora mesaj: „Încet din ţărână /se-nalţă o floare. / Stingher ă se-ndreaptă / spre soare… spre soare. / Departe, departe, / se-nclină balanţa: / ţâşneşte în beznă / speranţa… speranţa.”

Tr ăirile, stările sufleteşti exprima-te, se manifestă într-un spaţiu nemăr-ginit, cuprinzând întreaga natura teres-

tr ă dar şi universul până la lună, soareşi stele. Toate acestea degajă energialăuntrică a poetei. „…cocorii au şters

cu aripa / lacrima soarelui” sau: „…mi-am r ăzimat tâmpla destele / şi nu m-am odihnit.” Tot f ăr ă limite este şi timpul, „m-amîntins să cuprind veşnicia…”

Întâlnim în plachetă şi câteva poezii cu dedicaţie. Astfel în„Sonata Lunii”, Lui Niel Armstrong, 20 iulie 1969, poeta sur-

prinde pr ă buşirea unui mit, al Lunii, întocmai ca dezamăgireacopiilor când află că Moş Cr ăciun nu există.„Mâinile care pentru întâia oar ă / ţi-au atins trupul / s-au

umplut de nemărginire / – dar ţi-au ucis taina. /Ochii care pentru-ntâia oar ă / ţi-au cuprins zările / s-au lu-

minat de cunoaştere / – dar ţi-au ucis legenda. /Omul care pentru întâia oar ă / te-a văzut aşa cum eşti / a

devenit stă pânul stelelor /– dar şi-a ucis visul.”



IOAN BEMBEA

271

În poezia „Istorie” – d-nei Doina Cornea – poeta face refe-riri evidente la apusele vremuri când „sumbra turmă”… „nu maiştie ce-i tăria, / cum arată bucuria, / cum se poartă demnitatea, /ce gust are libertatea.” Dar timpul trece şi îndată r ăsar „învârtiţiişi trişorii, / demagogii, detractorii, / parveniţii, impostorii.”R ămâne doar speranţa: „Poate va veni o boare, / vie, tămădui-toare, / – balsam pentru cât ne doare.”

Poeziile lirice ale d-nei Ligia Pop pătrund în ascunzişurilesufletului şi aduc în prim-plan coordonatele afective declanşândemoţia estetică: „Uneori ţi-s privirile / scar ă de lumină / rezema-

tă de crengile cerului, / să-mi suie bucuria până-n vârf, / Să culeg de acolo / stele coapte, / să ne-nfruptăm din ele / cândvom fi trudiţi.” (Stele coapte, pag. 61)

Autoarea, profesoar ă de limba engleză, a creat, din pasiune profesională, o poezie, „Christmas” (pag. 69) în limba luiShakespeare, util şi interesant text didactic.

Versurile curg lin, „cu zvonul a mii de clopoţei de-argint”f ăcând lectura plăcută, atractivă, iar mesajul metaforelor uşor de

pătruns. O parte dintre poezii sunt însoţite de imagini vizuale,de ilustraţii grafice reprezentative, realizate de prof. GheorgheRoşa. După grafica de pe coperta căr ţii, foarte reuşite sunt şidesenele ce „traduc” vizual poeziile „Echinox” (pag. 8) şi „Din-colo” (pag. 42), f ăr ă a nega însă valoarea şi subtilitatea celorlal-te crochiuri.

În mod cu totul original volumul de poezii se încheie cu un„Cuvânt înapoi” prin care autoarea îşi exprimă oful împotriva

unor nedreptăţi ce i s-au f ăcut în anii tinereţii, în 1957, la vârstade 17 ani când pentru a intra la facultate conta mult „origineasocială”. Are deplină dreptate, dar ce i s-a întâmplat atunci afost o picătur ă dintr-un ocean. Judecând acum, cu detaşare întimp, din istorie sosesc şi se aud milioane de ofuri, mult maidureroase, ale celor ce au murit sau au suferit din cauza r ăzboiu-lui apoi alte ofuri ale celor căzuţi victimă r ăzbunării pentru acelr ăzboi absurd pornit, nu din voinţa lui Dumnezeu, ci din voinţa




272

unor oameni politici…, iar ura generează ur ă…Din trecerea mea pe la biserică, printre multe alte învăţă-

turi, pentru adânca înţelepciune a mesajului, nu pot uita o rugă-ciune: „Fereşte-ne, Doamne, de r ăzboiul dintre noi.”

Dar să depăşim acest episod dureros. Arta, poezia, are me-nirea de a ne delecta, de a fi un balsam peste vechi r ăni. Să ur-măm deci chiar îndemnul autoarei din poezia „Micul Prinţ”:

„Lasă hohotul să-ţi inunde odaia, / ochii şi adâncurile. /….Şi fii fericit!”

P.S. Pentru cunoscuţi şi pentru cei interesaţi de această car-te, autoarea a donat câteva exemplare Bibliotecii „TeodorMureşanu” din Turda, pentru a nu se ajunge la situaţia anecdo-tică a manifestelor de altădată ce purtau menţiunea „Citeşte şidă mai departe!”

15 dec. 2013



IOAN BEMBEA

273

ACTRIŢA STELA FURCOVICIDIN NOU PRINTRE TURDENI.

Harul nu moare

Cândva cu mulţi ani în urmă, prin 1978-1989, peste un deceniu,noi turdenii eram foarte mândri că la Teatrul de Stat din municipiulnostru juca o actriţă de mare suc-

ces, Stela Furcovici, cunoscută întoată ţara drept Eroina de la Jiu după ce jucase rolul principal înfilmul românesc de r ăsunet Ecate-rina Teodoroiu. Interpreta roluluis-a identificat cu personajul-erouatât de mult încât lumea o ştiaaproape numai sub numele eroineide la Măr ăşeşti. A luat premiul

întâi pe ţar ă al Uniunii Cineaştilor!Şi nu a fost un film oarecare ci o dramă de r ăzboi cu o regie şi odistribuţie de primă mărime, regizor fiind vestitul Dinu Coceaiar dintre actori, Stela noastr ă juca alături de Ion Caramitru,Ilarion Ciobanu, Ioan Lupu, Mihai Mereuţă.

A fost primul film în care Stela Furcovici a avut şansa de a-şi pune în valoare frumuseţea şi expresivitatea chipului său şiharul dat de inteligenţa sa nativă, sclipitoare. Regizorul, după cea descoperit un aşa talent, a mai distribuit-o în filmele Iancu

Jianul Haiducul şi apoi în Iancu Jianul Zapciul S-a bucurat de mare succes şi pe scena teatrului turdean fi-ind distribuită in numeroase piese într-un colectiv de actoritalentaţi, buni camarazi ce se armonizau în echipă. FotografiaStelei Furcovici însoţită de articole elogioase a apărut în nume-roase ziare şi reviste de specialitate dar ca peste tot e greu să păstrezi pentru multă vreme „centura de aur”. Treptat simte că gloria este trecătoare, „Sic tranzit gloria mundi!”.

Portretul actriţei în rolulEcaterinei Teodoroiu




274

După zdruncinările societăţii, inclusiv ale teatrului româ-nesc, consecinţă a evenimentelor din 1989, de talentata actriţă nu mai are nimeni nevoie, ea nu suportă înfrângerea şi, decepţi-onată, nu mai are energia de a lupta. În noua societate dur ă şi brutală nimeni nu-i mai poartă de grijă, nu mai este ocrotită caaltădată… Simte şi ea umilinţa de a fi inutilă în propria sa ţar ă,în propriul ei oraş. Se lasă inertă ca o frunză purtată de vântultoamnei şi dispare în anonimat întocmai ca un trecător meteoritcu str ălucire de primă mărime ce trece, f ăr ă întoarcere, dincolode linia orizontului. Se stinge din viaţă în anul 2000 ca pietonsinguratic printr-un stupid accident de circulaţie aproape uitată de publicul ce o ovaţionase cândva atât de mult…

Dar nu toată lumea a uitat-o. În vara acestui an, 2011,doamna Maria Rusu, o turdeancă stabilită în Irlanda, tr ăindnostalgia locurilor natale realizează o str ălucită evocare a actri-ţei de odinioar ă în cartea sa STELA FURCOVICI – Harul numoare, apărută la Editura Casa Căr ţii de Ştiinţă din Cluj- Napoca.

Autoarea căr ţii Maria Rusu a avut o relaţie specială cuverişoara ei mai mare, cu viitoarea actriţă Stela Furcovici. Oadmira încă din copilărie şi tot de atunci cu alţi copii din veciniimprovizau, în curtea casei, mici serbări sau chiar piese de tea-tru. Maria încă de pe atunci cânta foarte frumos, şi cântă şi azi,iar Stela recita tot felul de poezii.

Fostă elevă a Scolii Nr. 6, actuala Şcoală „Avram Iancu” peMaria Rusu nu o ştiam talentată la literatur ă era în schimb mân-dria şcolii pentru premiile pe care le obţinea de fiecare dată cainterpretă de cântece populare româneşti la concursurile pionie-

reşti de atunci, inclusiv la faza pe ţar ă. Diplomele ei erau expu-se la şcoală pe Panoul de onoare. În Maria Rusu descopăr acum cu aleasă plăcere şi un real

talent în arta scrisului. În prima parte a căr ţii sale realizează oevocarea plină de naturaleţe a Stelei de altădată, capabilă să creeze emoţii estetice cititorului: „Când apărea pe scenă, parcă se lumina totul în jurul ei. Ştiu că, odată, chiar mi-au dat lacri-mile. Ea m-a întrebat după spectacol: „De ce ai fost supărată?Te-am văzut că plângi.” I-am zis: „Aşa ai fost de frumoasă şi



IOAN BEMBEA

275

atât de tare mă bucur că eşti verişoara mea…” Atunci m-a săru-tat şi m-a dus la domnul Stelian Stancu, care era director, ca să mă cunoască.”

Cartea este bine gândită şi structurată. Pentru ca personali-tatea actriţei să fie reliefată cât mai complex, printr-o largă pale-tă de culori, prin viziuni din unghiuri şi momente diferite, pelângă propria evocare, Maria Rusu culege de la cei care au cu-noscut-o amintiri, impresii, gânduri despre eroina căr ţii sale. Şitoţi scriu frumos despre ea, turdenii apropiaţi ca Felicia R ăcean,fostă colegă de liceu, profesorul Valentin Vişinescu, dr. StelianStancu fostul director al teatrului, colegi de scenă, actori sauregizori: Gabriel Chirea, Ginuc Crişan, Ovidiu Cosac.

Găsim în carte selectate articole sau fragmente de croniciteatrale sau cinematografice în care asupra Stelei Furcovici suntîndreptate luminile vii, multicolore ale proiectoarelor. O lumi-nează Dinu Cocea, Ion Caramitru, Adrian Pintea.

În partea finală o vedem pe Stela în fotografii din diferiteroluri, unele desprinse de pe afişele ce anunţau marile spectaco-le de altădată…

Prin cartea sa, oferită cu generozitate, gratuit, turdenilorcunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, Maria Rusu o aduce din nou, postum, pe Stela Furcovici printre turdenii care au iubit-o şi s-au mândrit cu ea. Un gest care face mare cinste autoarei. Neîndeamnă pe toţi să nu uităm să ne preţuim valorile.

P.S. Revenită acasă, din Irlanda, pentru o scurtă perioadă,Maria Rusu tr ăieşte şi nostalgia vechiului său loc de muncă,Uzinele Chimice din Turda din care, ca în blestemul biblic cu

Sodoma şi Gomora, „n-a mai r ămas piatr ă pe piatr ă”.20 octombrie 2011




276

BAIA DOMNILOR

(Cuvânt rostit la dezvelirea plăcii comemorative„Baia Domnilor” din Bucium Poieni )

Dragi buciumani, distin şi oaspe ţ i,Ceea ce se petrece astăzi aici este un lucru frumos şi

înălţător.

În condiţiile în care satele se depopulează într-un ritm în-grijor ător şi nici Buciumul nu face excepţie de la acest feno-men, iată că se mai găsesc oameni inimoşi, legaţi de locurilenatale, oameni care fac tot ce pot pentru ca satul nostru să devi-nă mai atractiv, mai îndr ăgit, nu numai de fiii săi ci de toţi ceice vor păşi pe aceste meleaguri încărcate de o istorie cu totulaparte.

Istoria Buciumului, povestea sa ca aşezare, este strâns lega-

tă de istoria exploatării aurului din Munţii Apuseni. Existenţaoamenilor de aci a fost şi este condiţionată de prezenţa aurului,iar istoria Buciumului a fost scrisă cu dalta şi ciocanul în sutelede galerii ştiute şi neştiute din măruntaiele Conţului, Vulcoiului,din Dealul Băilor. Peste tot unde au apărut str ăluciri de aur oa-menii au să pat, au deschis mine şi au urmărit cu perseverenţă fiecare filon chiar dacă Vâlva Băilor le-a fost uneori potrivnică.

Când a început căutarea aurului şi cât aur s-a extras şi dus de ai-ci e greu de stabilit, de cuantificat. Ca vechime a exploatărilor, estesemnificativ faptul că după analiza chimică, după compoziţia preţio-sului metal din bijuteriile ce împodobeau soţiile faraonilor egipteni,specialiştii în domeniu apreciază că o parte din acel aur provenea cucertitudine din Transilvania, şi să nu uităm că piramidele s-au ridicatcu peste patru mii de ani în urmă. De aurul de aici ştia şi istoriculgrec Herodot, părintele istoriei.

Referitor la cantitatea de aur ce s-a extras din munţii noştri



IOAN BEMBEA

277

este de reţinut faptul că documentele istorice, din antichitate,menţionate de Ion Rusu Abrudeanu în lucrarea sa Aurul româ-nesc – istoria sa din vechime până azi, apreciază că după cuce-rirea Daciei, împăratul Traian a dus la Roma ca pradă de r ăzboi, printre multe alte bogăţii, 165.500 kg aur. Explicaţii în acestesens mai găsim în cartea lui Vasile Netea « Mun ţ ii Apuseni –

muzeu istoric şi pantheon al poporului român » precum şi înlucrarea « Aurarii din Mun ţ ii Apuseni » semnată de autotii B.Roman, M. Sântimbreanu şi V. Wollmann.

Venind mai aproape, în spaţiu şi timp, de zilele şi de locuri-

le noastre, acelaşi I. R. Abrudeanu, citând date şi documenteoficiale austriece şi ungureşti, afirmă că « prin anul 1857 mina

Sf. Petru şi Pavl de la Vulcoi da zilnic câte 20 kg aur liber saunativ iar aceast ă produc ţ ie bogat ă a durat vreo 30 de ani, înafar ă de aurul stampat » (citat de la pag. 137).

Legat de această mină îşi are geneza istorisirea versificată Ver şul buciumanilor. Iată cum s-au petrecut lucrurile:

Mina Sf. Petru şi Paul era proprietatea lui Lukacs Laslo din

Zlatna, devenit mai târziu, fiind atât de bogat, ministru de finan-ţe apoi prim-ministru al Ungariei. El a concesionat mina uneisocietăţi franceze. Aceştia, francezii, introducând o tehnologiemodernă au intensificat exploatarea aurului, devorau muntele cu bogatele lui filoane. Băieşi erau bărbaţii din Poieni care priveaucu îngrijorare cum este secătiut muntele lor, adică Vulcoiulnostru de atâta amar de aur. Trebuia f ăcut ceva, ca să oprească acest jaf. După părerea lor trebuia distrus contractul de concesi-

onare şi astfel francezii vor fi nevoiţi să plece.Acum după 125 de ani de la acele evenimente, târziu, mult prea târziu, dar e bine că o facem şi acum, să ne amitim ce s-a petrecut atunci, ce au f ăcut bunicii şi str ă bunicii noştri pentru aapăra bogăţia satului de lăcomia str ăinului. Întregul şir al eve-nimentelor în derularea lor a fost însemnat cu ceruza pe papir înmulţii ani de temniţă de Şăndruţul Lupului autor al poeziei inti-tulată Ver şul buciumanilor.




278

Să prezentăm faptele prin câteva fragmente din balada cecuprinde aproape 800 de versuri:

Ver şul BuciumanilorChiar despre-ntâmplarea lorCum o fost şi o păţ itC-un fran ţ uz str ăin venitVenit din ţ ar ă str ăină

Ne-a luat pita din mână Baia cea cu daruri plină

Ce ne-a fost mai la-ndemână Din ea tr ăiam o comună To ţ i bine cu voie bună.

Acum baia ne-a luatSuntem de perit în sat.C ă la noi la munte sus

Alte economii nu-s Mai de pre ţ va băi şagul

Acela ni-e tot io şagul,C ă la noi pământu-i r ăuŞ i se face pu ţ in gr ăuC ă şi dacă-l sămănăm

Numai sămân ţ a o luăm.Ş i a şa s-or sf ătuitC-ar trebui pustiit

Fran ţ uzul acesta str ăin

Care ne-a venit vecinŞ i la noi să nu-i d ăm paceC ă mult r ău nouă ne face,

Băi şagul ni-l stârpe şteŞ i de-avere ne scute şte.

Aşa stând lucrurile,Trebuie f ăcut un sfatŞ i nu trebiue l ă sat.



IOAN BEMBEA

279

Iar aceast ă adunare Fu în luna februarie În anul optzeci şi şasă La Evu ţ a Bedii-n casă. …Aici în locul de faţă, iar placa,

gândită, pregătită şi montată prin grija d-lui ing. Nicu Ţandr ăuva marca de acum înainte acest loc şi acel eveniment, spre pioa-să aducere aminte7.

Pentru o aşa acţiune îndr ăzneaţă a băieşilor de atunci eranevoie de mult curaj sau de puţină nebunie iar aceasta, îndr ăz-neala, a fost adusă de tăria vinului de Şard sau de Bucerdea ce

nu lipsea de pe mesele buciumanilor.Când sfatul era deplinTo ţ i eram sătui de vin.Ş i după sfatul g ătit

I ţ i vom spune ce-am păţ it:O ceată de 40 de bărbaţi atacă într-o noapte Baia Domnilor

căutând contractul de concesionare al francezilor. Casierul –administrator – după ce trage câteva gloanţe, fiind convins că

este un atac în masă al sătenilor, sare peste un gang şi fuge prinîntuneric.Ş i sărind peste-un r ă zor

Domnul şi-a rupt un piciorŞ i când fu la să pt ămână

Domnul fu pus în ţărână.Fă ptuitorii nu găsesc contractul dar iau în schimb aurul gă-

sit, 32 kg, şi toţi banii.

În casă noi ne-am bă gat, După contract am căutat

7 Pe o placă albă de marmur ă fixată pe o casă din Bucium Poieni, dezveli-tă în 21 mai 2011 se găseşte următorul text: În anul ’86 La Evu ţ a Bedii-n casă S-a f ăcut sfatul deplinS ă-l alunge pe str ăin.




280

Dar noi nu l-am că pătatŞ i stricând acum o lad ă V ă zur ăm banii gr ămad ă Chiar au fost mai mul ţ i de-o mie

Ne-au umplut de l ăcomieŞ i i-am bă gat în desagi,C ă banii la to ţ i ni-s dragiŞ i aurul cât o fostŞ i-am l ă sat lada de postŞ i ne-am întors înapoi

Cu bă g ă joare la noi.Au urmat cercetări cu torturi. Fă ptuitorii au fost prinşi, ju-

decaţi şi condamnaţi la mulţiani de temniţă.Revolta minerilor din Bucium Poieni, acest atac în masă,

împotriva unei societăţi franceze de exploatare a aurului dinmasivul Vulcoi a stârnit mare vâlvă pe întregul cuprins al Impe-riului Austro-Ungar şi a fost intens mediatizată prin presa vre-mii. Vestea s-a r ăspândit cu repeziciune la românii din Transil-vania prin ziarele şi revistele în limba română de la Sibiu şiBraşov. Orice încercare de a-i apăra pe sărmanii băieşi din Bu-cium era apreciată de autorităţile maghiare instigare la revolt ă sau încurajarea tâlhăriei şi crimei, riscând şi ziariştii românimulţi ani de temniţă la Vaţ sau Seghedin.

S-a scris mult şi în presa maghiar ă. Aceasta aprecia acţiu-nea băieşilor drept “tâlhărie cu crimă”, lucru fals; la un furt nuia parte aproape întregul sat, cu oameni înstăriţi, aşa cum rezultă din poezie. În timpul cercetărilor jandarmii

Pe săraci îi bănuiauŞ i amar îi îmbl ăteau,

Dar oricât i-o fost bătut Ei n-au spus, că n-au ştiut.Oricum francezii n-au mai cutezat să r ămână în Bucium şi

nici o altă societate str ăină nu s-a mai apropiat de Vulcoi. De pevremea aceea mina Sf. Petru şi Pavel poartă numele de Baia

domnilor.



IOAN BEMBEA

281

Cercetătorul din cadrul Academiei Române şi scriitorulOvidiu Bârlea, originar din Mogoş dar care şi-a petrecut multevacanţe la bunica de la Poieni, s-a documentat temeinic peaceastă temă studiind presa vremii din colecţiile BiblioteciiAcademiei precum şi alte documente de arhivă după care a scrisromanul Ş teampuri f ăr ă apă .

Din cartea sa aflăm cum s-a desf ăşurat procesul şi conţinu-tul sentinţei.

Celor 37 de condamnaţi li se dă ca pedeapsă, adunaţi, peste200 de ani de temniţă, între 10 şi 2 ani, după aşa zisa gravitate a

faptei. Prin ce dramă a trecut satul nostru nu e greu de imaginat.Bărbaţii de atunci nu s-au gândit numai la ei ci şi la urmaşii şi laurmaşii urmaşilor lor, la noi cei de azi şi la generaţiile viitoare.

Autorul poeziei prezintă cu talent, într-o succesiune logică toatemomentele naraţiunii sale istorice. Prezentăm deznodământul:

Suferind la închisoare F ăr ă zile-n sărbătoare,Cu ceruza pe papir

Eu am scris din fir în firToat ă fapta şi umblarea,Suferin ţ a şi r ăbdarea,

Precum noi am suferit Până ce ne-am mântuit,C ăci după bune purt ări

Rând pe rând ne-au dat iert ări Afar ă de cinci ce ştiu

Până la firul ce scriu. Ace ştia sufletul şi-au datSuferind au r ă posat,

De jale şi de bănat, După ei prunci au l ă sat F ăr ă nici un ajutor, Domnul fie-ndur ătorŞ i-ngrijească pruncii lor.




282

În mod incontestabil poezia este scrisă cu talent iar acestlucru rezultă şi din faptul că autorul este conştient de unele im- perfecţiuni:

Ş i vă rog, bun cititor, De-oi mai fi r ămas datorUndeva cu o silabă ,V ă rog frumos şi cu treabă ,Cuvântul să-l îndrepta ţ i,Gre şeala să mi-o ierta ţ i,C ăci eu după a mea ştiin ţă

M-am silit cu sârguin ţă O poezie eu am scosS ă sune cât mai frumos.

Dacă chiar nu-i potrivit Nici eu nu-s poet numit Nici şcoal ă n-am învăţ at, Numai chiar la noi în sat În doi ai cât am umblat.Mulţi oameni simpli dar talentaţi din popor, veacuri de-a

rândul, neavând şansa să înveţe şi astfel să se afirme, s-au risipitca florile câmpului.

Încheierea poeziei, pentru un poet cu două clase, este ma-gistrală:

Cu ceruza pe papir Am scris tot din fir în fir,Cu ceruza-am însemnatToate ce s-au întâmplatŞ i numele mi-l semnez,

Alexandru din botez, Alexandru Lup mă cheamă ,Chiar a şa de bună seamă.Poezia surprinde tragicul situaţiei celor închişi, gîndul lor la

cei dragi de acasă, nopţile nedormite de grija copiilor. Uneoricondamnaţii munceau plângând:

Ş i la rele şi la buneSunt silit a mă supune,



IOAN BEMBEA

283

Câte încă nu pot spune…Cât e ziua primăvara,

De prin zori şi până seara, Numai tot fe şteam cu farbă Curgându-mi lacrimi pe barbă.

Iar ă ziua şi noapteaCugetul mă tot mustra.Ar mai fi de remarcat umorul tragic al autorului. Când r ăz-

vr ătiţii ajung la închisoare, gardianul le spune:«Dezbr ăca ţ i hainele jos,

C ă aicea pe la noi Nu-i portul ca pe la voi Pe la noi hainele-s sureCum e ursul din pădure,

Nimeni nu vrea să le fure…»Foarte multe versuri scot în evidenţă cât de greu trecea

timpul în temniţă gândindu-se mereu, zi şi noapte, la cei dragide acasă. Şi Câte încă nu pot spune…

În încheiere, fiindcă suntem aici pentru a le cinsti memoria,

daţi-mi voie să citesc, ca într-un solemn pomelnic, numele tutu-ror participanţilor la acea revoltă pentru apărarea avuţiei satuluinostru drag:1. RANCEA NICOLAE 10 ani de temniţă 2. VASIAN MACARIE 9ani3. COSTINAŞ NICOLAE a Gheorghichii 8 ani4. BEMBEA IOAN lui Nicolae 8 ani5. LUPU IOAN lui Nicolae 8 ani6. SIMION ŞIMON lui Văgăluţ 8 ani7. COSTINAŞ MACARIE lui Nicolae 8 ani8. CRISTEA CLEMENT – Spulbea 8 ani9. CIORBEA TEODOR 8 ani10. MACINIC GAVRILĂ 7 ani11. DANCIU IOAN lui Candin 7 ani12. LUPU ALEXANDRU lui Nicolae 6 ani13. SULAREA NICOLAE a Toderichii 8 ani




284

14. PRAŢA NICOLAE lui Dumitru 7 ani15. COSTEA NICOLAE lui Candin 6 ani16. COSTINAŞ MOISE a Gheorghichii 6 ani17. JURCA TEODOR a Furcoii 6 ani18. DANCIU NICOLAE a lui Candin 6 ani19. MORAR MOISE a Hanului 6 ani20. DANCIU CONSTANTIN lui Simion 6 ani21. TRIFA ŞTEFAN a Evuţii 6 ani22. PRAŢA GHEORGHE lui Dumitru 6 ani23. LUPU SIMION lui George 5 ani

24. COSTEA MOISE lui Candin 5 ani25. COSTEA NICOLAE lui Highida 5 ani26. SIMION NICOLAE lui Văgăluţ 5 ani27. COLDA NICOLAE a Poanchii 5 ani28. JURCA NICOLAE a Pă păruţii 3 ani29. LUP NICOLAE lui George 8 5 ani30. CETERA NICOLAE lui George 5 ani31. COSMA GEORGE lui Vasile 3 ani

32. IONUŢ SIMION a Cioabii 2 ani33. ŢIPŢER NICOLAE a Chiciovului 3 ani34. ŢIPŢER SIMION a lui Cioraru 3 ani35. IANCU NICOLAE – Ţangateu 4 ani36. COSTINAŞ ŞTEFAN a lui Nicolae 2 ani37. IONUŢ IOAN a Cioabii 2 ani

Ne găsim astăzi aici ca să le cinstim memoria şi poate că ei,

acolo sus, între stele, vor simţi fiorul dragostei şi recunoştinţeinoastre…

Bucium, 21 mai 2011

8 În com. Bucium nu există onomasticul „George” ci Gheorghe de aceeaapreciem că grupul de sunete ge se citea ghe iar George se citea şi se

pronunţa Gheorghe.



IOAN BEMBEA

285

PARTEA A III-A.TAINE DIN LUMEA APUSENILOR

LEGENDA CASEI BEMBEA

În Bucium Poieni, dar şi într-un spaţiu geografic mult maiextins, există o casă atipică zonei, prin arhitectura ei impunătoa-

re şi cu totul originală. Este vorba de Casa Bembea la ridicareacăreia se pare că şi-a adus contribuţia şi Vâlva Băilor. Este o poveste lungă, o întreagă legendă.

Se ştie că norocul sau nenorocul băieşilor din minele de aurdepinde de cele mai multe ori de Vâlva Băilor, acea creatur ă misterioasă pe care nimeni nu a văzut-o încă, ce cutreier ă ca o boare rece întunecimile galeriilor din adâncurile muntelui. Eaeste capabilă să-i îndrepte pe băieşi spre mult aur sau să-i facă

să treacă pe lângă el chiar dacă e ascuns la numai două degeteîn stânca din peretele galeriei.Se spune că str ă bunicul meu George Bembea (1825-1910) a

avut un vis şoptit în ureche de Vâlva Băilor prin care i s-a spusunde poate găsi mult aur, dar dacă va spune cuiva această taină atunci îndată va muri. Vâlva nu venea acasă să ia viaţa celui vi-novat, îl aştepta pe om acolo la ea în cotloanele muntelui şi nu seştie cum tocmai atunci se surpa mina, sau de pe cerimea galeriei

se desprindea o stâncă numai pe cel ce nu păstrase taina.După un aşa vis, George s-a trezit din somn, şi-a f ăcut cru-ce, a şoptit un Doamne ajut ă! şi f ăr ă să spună ceva soţiei saucelor din casă, în toiul nopţii şi-a luat ştear ţul cu seu de oaie, untârnăcop şi o traistă „de plotog”, adică de piele groasă şi a por-nit pe pârâul ce ducea spre Conţu. A intrat în măruntaiele pă-mântului, dar niciodată nu s-a ştiut prin ce mină. Unii credeaucă ar fi intrat în Coranda Romană din Hoancă, alţii în mina de la




286

Prelucă sau în mina din Doştină de sub Zmeuruş, că acolo lucra pe vremea aceea. Au mai fost alte şi alte bănuieli că mine erau peste tot în satul Poieni din Bucium.

Soţia lui, Zamfira, era neliniştită pentru că niciodată nu mai plecase de acasă f ăr ă să spună unde se duce dar, cum avea mareîncredere în el, şi-a văzut de treburile casnice şi de cei cincicopii; trei fete şi doi băieţi.

Omul ei s-a întors acasă a doua zi spre sear ă cu traista şi cucolopul pline cu aur. Se mai spunea că pălăria lui, plină cu aur,era atât de grea că abia o mai ţinea în braţe.

Gospodar vrednic şi chibzuit, nu a dat năvală prin restau-rantele din Abrud, nici nu a adus banda de muzicanţi să-i cânteîn curte, cum f ăceau alţii când dădea norocul peste ei, ci, ca să vândă aurul la un preţ cât mai bun, a f ăcut mai multe drumuri cucalul până la Viena. A adus mulţi bani, cocoşei de aur, ascunşisub fânul din desagă, că pe la hanuri mai erau şi hoţi. Mai dăi-nuieşte şi acum în casa părintească de la Bucium o fotografieînr ămată dar îngălbenită de vreme cu str ă bunicul călare pe un

cal înalt de culoare închisă. Fotografia a fost f ăcută la Viena în1870 de H. Gruber, care şi-a aplicat parafa pe verso.Tot acolo prin călătoriile lui îndepărtate din Austria a văzut

o casă care i-a plăcut mult, a luat modelul şi şi-a ridicat una lafel aici în Poieni, nu departe de cea veche. A ales un loc frumos, peste vale sub streaşina pădurii şi a construit apoi o casă cu etaj,cu zece încă peri, cu geamurile în arcadă, cu şolacături (obloanecu plăcuţe de lemn, mobile) frumos vopsite, cu acoperiş înalt

din şindrilă.Din tencuiala groasă lăsată în relief, pe colţurile clădirii şi printre geamuri se găseau mai multe imitaţii de coloane cu capi-teluri; stâlpi ornamentali de susţinere. Tot din tencuială, alteforme decorative în relief separau pe orizontală etajul şi streaşi-na. Alte ornamente puneau în lumină frumuseţea geamurilor.Aproape nimic nu a mai r ămas din toate acestea prin reparaţiilesuccesive pe parcursul unui secol şi jumătate de existenţă.



IOAN BEMBEA

287

Încă de la început casa a fost gândită pentru cei doi băieţi, Nicolae şi Simion, că la parter, din ziduri groase de aproape unmetru, pe lângă cele două camere se mai găsesc şi două pivniţemari, pentru două familii. Etajul este construit din lemn, din bârne lungi şi groase de molid, tăiate din pădure într-un anumitmoment al anului, ca să nu apar ă cari, acei viermi de lemn caredevorează şi macină grinzile.

Cum avea bani destui, alături a mai construit o şur ă mare şiînaltă cât o biserică, cu grajd pentru 6-8 vite, o moar ă şi şteampuri;toate în preajma casei.

Pentru moar ă şi şteampuri, prin asociere cu alţi vecini, a adusapa de pe Valea Albă pe un iaz lung. Folosirea apei de către copro- prietari se f ăcea prin cotă-parte conform înţelegerii iniţiale, pe bazacontribuţiei la costuri.

În şura mare pe o parte se adă postea şi se treiera cu îmblăciulgrâul şi ovăzul, iar în cealaltă jumătate se clădea fânul.

Tot în această uriaşă şur ă, vara când era goală, se împodobeau pereţii cu covoare şi se organizau nunţi unde încă pea tot satul.

Podelele erau din grinzi groase şi late; pe ele se putea juca bine.A mai construit încă trei case pentru cele trei fiice, toate după modelul din Bucium, cu câte două camere mari şi cu un cerdac,adică „târnaţ” în faţă pe toată lungimea casei, iar în curte, anexele,adică grajd, şur ă şi coteţe. Sub o camer ă era o pivniţă de piatr ă,să pată pe jumătate în pământ.

Pe pământurile arabile sau fânaţ de la Runcul Tăului a ridicatalte grajduri cu şuri, colibe şi căsuţe. Acestea din urmă, căsuţele; o

camer ă mică cu geam şi cu un mic cerdac în faţă, erau sălaş pentrucei ce veneau iarna la vite sau vara la strânsul fânului.Şi încă un amănunt, poate cel mai interesant, unic în Bucium.

Şi-a împrejmuit pământurile, fânaţ şi arabil, cu ziduri groase din blocuri mari de bazalt adunate de le terenuri sau rostogolite dela Detunata Flocoasă. Zidurile sunt intacte şi acum, înalte deaproximativ 1,40m şi groase de 80 cm, un fel de zid chinezescîn miniatur ă.




288

În cimitirul din Bucium Poieni în partea cea mai de sus segăseşte un monument funerar, unic, f ăcut din zid gros şi termi-nat cu o centur ă din patru coloane lungi de bazalt prinse întreele la colţuri cu scoabe groase. Pe una din ele scrie cu literesă pate adânc în rocă F ăcut de Bembea George 1902. Pe mor-mânt sunt trei cruci de piatr ă într-un singur soclu tot de bazalt.A fost înmormântat între două din soţiile lui, mamele copiilor.A avut trei neveste şi a tr ăit 85 de ani, până în 1910 fiindcă nu a

spus nimănui taina cu VâlvaBăilor. Cunoştea în mod

sigur că Mâ ţ a cu clopot nu prinde şoareci, a ştiut să păstreze secretul.

Tot de la bunici şi prin părinţi s-a transmis urmaşilorştirea că la terminarea fiecă-rei case, când se puneacreanga cu verdeaţă în vârf,

George Bembea organizamari petreceri cu toţi lucr ăto-rii şi cu tot satul. Atunci maigolea din punga cu galbeni;aducea banda de muzicanţide la restaurantul din Abrud, butoaie de vin de la BucerdeaVinoasă iar petrecerea buci-

umanilor în costume naţionale ţinea de duminica până mar ţeasau miercurea. În timp ce se învârteau în joc, cercei grei din aurstr ăluceau la urechile fiecărei femei.

Tot pe vremea aceea s-a construit şi biserica, una mare cât ocatedrală, în care pentru contribuţia sa generoasă, str ă bunicul a primit pentru totdeauna, cu drept de moştenire, jilţul cel mai defrunte în care stau şi acum cu mândrie nepoţii si str ănepoţii lui.

Mai ştim, ca urmaşi, că str ă bunicul George Bembea a mai



IOAN BEMBEA

289

dat 100 gr. aur pentru casa parohială şi alt aur, mai mult, pentrucăminul cultural şi pentru şcoală.

Casa părintească, denumită şi Casa Albă din Bucium Po-ieni, a fost construită în 1870 după cum era scris pe coşul defum din vârful casei.

Toate acestea au fost posibile fiindcă… aşa a vrut VălvaBăilor, fie binecuvântată.

În prezent sunt două locuinţe cu nr. 460 şi 461. Se găseşte peste vale în dreapta albiei. În partea dinspre vest locuieşte permanent Costel Bembea, succesorul lui Simion, prin bunicul

său Nicolae, cunoscut sub numele Culiţa Bembii, iar parteacealaltă, spre est, moştenită prin Nicolae şi Petru a devenit casă de vacanţă pentru Zamfira, Sabin, Ioan şi Elvira precum şi pen-tru copiii şi copiii copiilor lor. Grajdul de la parter şi cămara dela etaj, de deasupra lui, au fost transformate în camere de oas- peţi. Şura e liber ă, aşteaptă investitori…

Dacă treceţi prin Bucium, poposiţi măcar o noapte în Casa Bembea şi poate că vă va şopti şi vouă Vâlva Băilor ceva fru-mos la ureche, dar aveţi mare grijă să nu spuneţi nimic nimănui,

să păstraţi cu sfinţenie taina, că altfel…e mare bai !Vâlvele s-au jucat întotdeauna cu soarta oamenilor. Mereu

le ascundeau aurul din adâncurile întunecate ale minelor. Une-ori însă le scoteau în faţă aur mult, atât de mult, încât intrauîntr-o beţie a aurului, le lua mintea. Îşi puneau potcoave de aurla cizme, ca să lase aur pe unde calcă şi cu pulbere de aur îşi presărau balmoşul.

Se mai vorbeşte apoi prin Bucium că după ce a găsit atâtaaur, George Bembea avea saci întregi de galbeni şi şi-a pus îngând să-şi pună pe jos, pardoseală în noua lui casă, monede dinaur. Avea însă o dilemă, nu voia să intre în conflict cu autorită-ţile imperiale austriece. Monedele de aur aveau pe o parte im- primat chipul Împăratului iar pe cealaltă parte Stema, efigiaImperiului. Oare care parte trebuia pusă în sus, pe care parteavea voie să calce?

În una din călătoriile sale la Viena, unde mergea să mai




290

vândă din aur, a trecut pe la palatul imperial să cear ă o aprobare pentru una din cele două feţe ale monedei, ca să le aştearnă pardoseală în casa lui din Bucium. Ajunge doar până la Cance-laria Imperială, aici „halt!”. Spune ce doreşte. I se r ăspunde să treacă peste trei zile după r ăspuns.

În ziua stabilită, potcoavele de aur ale cizmelor unui buci-uman r ăsună iar ăşi prin palatul imperial. Mustăciosul funcţionarîntr-o tunică str ălucitoare pe umerii căruia apăsau epoleţi cugrade înalte şi cu pieptul plin de ornamente, din spatele unui birou dă r ăspunsul: „Măria Sa Împăratul Francz Iozef interzice

să se calce pe chipul Măriei Sale precum şi pe Stema Imperiu-lui. Se aprobă doar dacă monedele vor fi puse în dungă!”

Azi prin galeriile păr ăsite, prin adâncurile misterioase aleminelor str ă bate încolo şi încoace, ca o boare, Vâlva Băilor. Dincând în când, tot la şapte ani, pe munţi se văd noaptea flăcărimisterioase, ard comorile…

Şi încă ceva:Costel Bembea, locatarul permanent al casei, păstrează laloc de cinste şi a îmbogăţit el însuşi o colecţie de roci cristaliza-te, flori de mină, de toată frumuseţea. Merită să vedeţi câtevadin tainele acestor locuri de legendă.

Turda, 10 oct. 2006



IOAN BEMBEA

291

DIN TAINELE NATURII

Detunata

Natura cu nesfâr şitele ei forme de manifestare; muntele,câmpia, marea, stâncile, pădurea, prin alternanţa anotimpurilorşi a momentelor zilei, constituie un permanent şi grandios spec-

tacol. Pretutindeni există ceva care impresionează, pentru celcare are ochiul pregătit să vadă iar mintea dornică şi capabilă să priceapă.

Pentru comuna Bucium oricât de încântătoare este panora-ma culmilor ondulate acoperite de pădure şi a poienilor cu fâne-ţe, atracţia principală şi constantă sunt cele două Detunate, fan-tastice şi tainice creaţii ale naturii. Narcisele de la Negrileasa îşiau şi ele farmecul şi atracţia lor, dar simbolul reprezentativ

permanent al acestor plaiuri din Apuseni îl constituie DetunataGoală, ea este o fantastică jucărie de piatr ă a lumii, o mică mi-nune.

Omul, cu a cărui gândire s-a ajuns la un grad nebănuit decunoaştere, continuă să îşi pună mereu întrebări, să găsească r ăspunsuri şi explicaţii la fenomenele ce se petrec în jurul nos-tru, iar Detunata cu misterioasele ei prisme curbate, prin măreţianudităţii sale, este o provocare pentru mintea şi înţelegerea

umană.Ajuns sus pe vârful Detunatei, unde am fost de nenumărateori, tr ăieşti sentimentul că te găseşti undeva între pământ şi cer.E atât de adânc şi departe hăul de jos ce te înfiorează, încât ţi se pare că eşti mai aproape de cer, de cosmos, decât de pământ.

Privind noaptea, de oriunde, bolta înstelată a cerului tr ă-ieşti sentimentul apartenenţei tale la Cosmos. Făr ă teama de a fiars pe rug pentru a afirma un adevăr, precum i s-a întâmplat lui




292

Glileo Galilei, şi nu numai lui, noi cu toţii tr ăim „în împăr ăţiacerurilor” de când ne naştem şi până la sfâr şitul vieţii. Este unlucru confirmat şi recunoscut că Soarele, într-un singur an, par-curge în univers un spaţiu de peste 600 milioane de kilometri,către steaua Vega, iar Pământul alergând mereu după el şiocolindu-l anual călătoreşte incomparabil mai mult. La rândulei, sărmana Lună ocoleşte simultan şi Pământul şi Soarele încălătoria lor cosmică. Peste tot, aproape sau departe, numaitaine…

Să revenim însă pe pământ.

Ajuns în vârful Detunatei, după oboseala urcatului tuturorserpentinelor abrupte să pate în stâncă, excursionistul tr ăieştemulţumirea că a meritat efortul. De jur-împrejur o vastă desf ă-şurare de culmi împădurite, cu poieni f ăr ă număr, până departeunde li se pierde conturul. Aici te întâlneşti cu nemărginirea.

Detunata cu formele ei zvelte şi spectaculoase a atras cu si-guranţă atenţia şi curiozitatea oamenilor din cele mai îndepărta-te vremuri dar dovezi în acest sens avem de puţină vreme.

În 1966 profesorul dr. Dumitru Braharu, venit din Cluj- Napoca pentru a face cercetări istorice la Abrud, lăsa pe faţaunei coloane de bazalt de la baza ascensiunii pe Detunata urmă-toarea inscripţie: Azi 30 august 1865 GEORGE BARI Ţ IU,

AVRAM IANCU, TIMOTEI CIPARIU, AXENTE SEVER, ILIE M Ă CELARU Ş I MULT ALT POPOR AU VENIT DIN ABRUD DE LA ADUNAREA „ASTREI”, AU FOST SALUTAŢ I DE PREOTUL IOSIF CIURA. „DE Ş TEAPT Ă -TE, ROMÂNE!” A

R Ă SUNAT PESTE MUN Ţ I Ş I V Ă I.În 2005 această informaţie a fost reînnoită, scrisă pe un pa-nou, prin grija Societăţii „Avram Iancu” Filiala Alba avându-lca preşedinte pe profesorul de istorie Emil Jurca.



IOAN BEMBEA

293

Detunata Goală, detaliuFoto, după Peter Lengyel, Wikipedia

Detunata Goală – grohotiş de bazalt cristalizat în prisme




294

Detunata – Punte peste izvorul cu gheaţă. A se observa o prismă pătrată şi alta pentagonală

Interesul oamenilor pentru acest obiectiv turistic atât desurprinzător este evident prin amenajările ce s-au f ăcut aici. Înfuncţie de necesitate, consider ăm că prima lucrare importantă afost să parea cu dalta în rocă a căr ării cu numeroase serpentinece duce spre vârful stâncii. Tot cam în aceeaşi perioadă a fostamenajat cu ziduri trainice izvorul de la baza Detunatei. Aiciapa este atât de rece încât gheaţa persistă până prin luna augustsau chiar tot anul. Peste culoarul ce duce spre izvor, constructo-

rii au aşezat mai multe coloane de bazalt pentru a se menţinemediul rece pentru gheaţă, ca într-un beci. Trei dintre ele există şi azi; altele au fost rupte, credem, cu rea intenţie, de oameniiresponsabili ce se pare că au încercat puterea dinamitei. Deremarcat că aceste prisme de piatr ă ce formează acum o puntenu sunt identice şi nu au fost alese la întâmplare. Una are cincifeţe (pentagonală), alta, cea din mijloc, are patru feţe, sau laturi,iar cealaltă, puţin cioplită, este hexagonală, adică cu şase laturi.S-a dorit şi a reuşit demonstraţia, prin exemplarele expuse, că



IOAN BEMBEA

295

întreaga formaţiune geologică este alcătuită din astfel de coloa-ne, de prisme.

În faţa Detunatei, la marginea pădurii spre Muntari, pe unloc de unde putea fi admirată întreaga ei măreţie, până prin1945 sau `46 a existat o cabană ce a fost mistuită de foc. Urmeale fundaţiei de piatr ă mai persistă şi azi.

După informaţiile preluate de pe Wikipedia sub semnăturadr. Peter Lengyel această cabană a fost construită de ErdelyiKarpat-Egyesulet şi dată în folosinţă la 26 august 1893. Presu- pun că tot atunci a fost amplasat pe vârful Detunatei un foişorhexagonal cu ferestre în toate direcţiile, pe fiecare dintre laturi,imortalizat pe vechi ilustrate poştale precum şi pe o pictur ă murală existentă în fosta Şcoala Normală de Băieţi din Abrud.

Prin simpla sa prezenţă Detunata Goală constituie un per-manent spectacol oferit de natur ă, cu acte şi tablouri bine regi-zate. Vara nu este zi lăsată de Dumnezeu f ăr ă spectatori-excursionişti.

La anumite sărbători, mai des în luna august de Sf. Maria,aici la r ăcoarea pădurii de brad pe pajiştea curată se organizează petreceri câmpeneşti de amploare, cu solişti şi formaţiuni dedansuri, cu tarafuri ce îmbie la joc pe toţi participanţii, buciu-mani în costume naţionale. De data aceasta mireasma de r ăşină a pădurii alternează, după cum adie vântul, cu aroma ispititoarea gr ătarelor de porc sau a micilor ce sfârâie deasupra cărbunilorîncinş i . Nu lipsesc berea ş i vinul de primă calitate.

De aici de sus privind peste satele din jur, ar ătând chiar cumâna, buciumanii repetă cu mândrie caracterizarea cunoscută şirecunoscută în zonă: Bucium fala, Corna gu şa, Mogo ş bâta,

Lup şa strai ţ a, fiecare afirmaţie avându-şi realitatea şi povesteasa venită din adâncul istoriei. Numai spre sear ă, când soarele este gata să se ascundă după

Muntele Găina, oamenii, grupuri-grupuri, bărbaţi şi femei coboar ă spre casele lor. Unii, ameţiţi de băutur ă, îşi aduc amintecă Ciuca Todor şi muierea / Ş i-au băut banii ş-averea. Se maifredonau şi alte cântece de-ale buciumanilor: Hai ţ ur ă , şi-or ă sur ă / Buciuman cu ţ undra sur ă / Ziua bea şi noaptea fur ă. /

Ziua bea şi chefuie şte, / Noaptea fur ă de tr ă sne şte. Prin furt se




296

face aluzie la activitatea holoangărilor, oameni curajoşi, ce fu-rau aur din adâncurile minelor, că altfel de furturi nu s-au sem-nalat. Şi Vulcoiul este prezent într-un cântec: O săracu’ ceVulcoi / Tu e şti bun de-ngr ăşat boi / Ş i de aur pentru noi...

Târziu în noapte Detunata r ămâne iar ăşi singur ă şi tăcută.Din când în când, ferită de prezenţa şi de privirea oamenilor, primăvara în perioada dezgheţului, câte o uriaşă coloană înco-voiată sub propria-i greutate se pr ă buşeşte în hău r ăspândind până departe peste văi „detunături” cu prelungi ecouri.

Izvorul limpede, devenit fir de apă în continuă creştere, aju-

tat periodic de ploi torenţiale sau de topirea ză pezilor, prin r ă b-darea şi perseverenţa milioanelor de ani a croit văi adânci spo-rind astfel măreţia munţilor. Rotirea anotimpurilor schimbă periodic veşmintele pădurii şi întreaga înf ăţişare a munţilor. Eceva mereu nou şi vechi de când lumea. Se repetă zilnic câte unr ăsărit şi câte un apus de soare…fantastice imagini în derulare.

Toţi munţii au farmecul şi măreţia lor, dar în Apuseni exis-tă două repere, două stânci ce impresionează în modul cel maispectaculos privirea: Detunata şi Vulcanul. Cele două stane de

piatr ă se ridică deasupra celorlalte culmi şi, f ăr ă nici o oprelişte,îşi admir ă reciproc monumentalitatea

Detunata Flocoasă



IOAN BEMBEA

297

Muntele Vulcan din Ţara Zarandului

Pe teritoriul comunei Bucium se ridică două vârfuri destâncă ce fac parte din blocul Munţilor Metaliferi, dar, princompoziţie, nu apar ţin acestora, fiindcă nu conţin metale; niciaur, nici argint, nici cupru, nici plumb, nici alte minerale ce segăsesc în pântecele munţilor din apropiere.

Detunata Goală este piscul situat la nord, nord-est de satulŞasa, al comunei Bucium din judeţul Alba, cu o altitudine de1169 metri având ca bază o formă alungită puţin semilunar ă măsurând de la o extremitate la alta aproximativ 450 metri iarînălţimea de la bază, peretele vertical, de 75 metri. Prin coloa-nele sale verticale, prisme de bazalt uşor arcuite, stânca estefoarte spectaculoasă. Fiind într-o bună parte lipsită de vegetaţie,de pădure, i se spune Detunata Goal ă , în comparaţie cu cealaltă

Detunată, Flocoasă , ascunsă în mare parte de verdeaţa brazilor.Căutată intens de excursionişti, la ea se poate ajunge pe undrum ce porneşte de lângă biserica din Bucium Şasa. Panta deurcare este mare, de aceea este dificil de parcurs cu o maşină obişnuita; trebuie să fie dotată cu dublă tracţiune. Localniciimerg spre Detunata parcurgând drumul cel mai scurt pe diferitealte căr ări, nemarcate, prin fâneţe şi pădure. Stânca abruptă areo cărare de acces, în serpentine, de la bază până în vârf.




298

Detunata Flocoasă, sau mai simplu, Flocoasa în denumi-rea localnicilor, se găseşte în perimetrul satului Poieni al comu-nei Bucium la o distanţă de 1,5 kilometri, la sud de DetunataGoală. Are o altitudine de 1265 metri şi aspectul unui con, iardiametrul bazei nu depăşeşte 400 de metri. Fiindcă se ridică chiar pe muchia muntelui pare o uriaşă bornă de reper pentru ozonă largă din împrejurimi. În cea mai mare parte este acoperită cu pădure de molid şi cu o bogată vegetaţie de arbuşti. Fiindf ăr ă o cărare amenajată, urcatul este foarte dificil datorită stân-cilor abrupte dar mai ales din cauza copacilor r ăsturnaţi de vânt

şi de tr ăsnete, în timpul deselor furtuni.În jurul celor două piscuri de piatr ă se află mari cantităţi de

grohotiş format din fragmente de coloane de bazalt.Pe lângă puternica impresie şi atracţie peisagistică, ajuns în

faţa unor formaţiuni geologice cu totul şi cu totul aparte, vizita-torul dornic de cunoaştere îşi pune de fiecare dată un şir de în-trebări: cum şi când s-au format aceste uriaşe coloane de bazalt,cum se explică existenţa fragmentelor de roci la o distanţă atât

de mare de stânca mamă?La Detunata Goală acest grohotiş se găseşte nu departe darşi în imediata apropiere de stânca de bază, în schimb la Flocoa-sa mari cantităţi de bazalt fragmentat, bucăţi mai mici sau uriaşe prisme, cântărind fiecare multe tone, sunt r ăspândite spre sud-vest, cu grohotişuri compacte din loc în loc, până jos în Şasa, pePârâul Nemeşilor sau pe celălalt versant, spre Geamăna.

Mi-a fost dat să-mi petrec copilăria în preajma celor două

Detunate pe unde părinţii coseau şi adunau fânul sau, arândţarina, cultivau grâu de primăvar ă şi ovăz. În toţi acei ani, înlungile zile de var ă, cu ce mai ştiam din discuţiile cu cei mari deacasă sau de prin căr ţile de şcoală, îmi imaginam cum s-au for-mat aceste stânci venite din adâncimile de foc ale Pământului.Vedeam atunci, în închipuirea mea, uriaşele blocuri de piatr ă zburând prin aer, aruncate cu putere peste câmpuri din guraunui vulcan, întocmai ca o arteziană de foc.



IOAN BEMBEA

299

Mai ştiam că aurul este foarte greu şi că într-o materie topi-tă, lichidă, el se găseşte jos de tot şi, în fantezia de copil, mă întrebam ce şi cum ar fi fost ca Detunatele să fi erupt spre su- prafaţă tocmai din miezul de aur al pământului iar cele două stânci cu toţi bolovanii din jur să fie numai şi numai din preţio-sul metal galben, căutat cu atâta trudă şi stăruinţă de toţi buciu-manii.

O Detunată cu acele uriaşe prisme de aur, nu de bazalt, ar ficeva; i-ar îndestula pe oamenii de pe tot globul cu miliarde detone de bijuterii, că n-ar mai putea purta sărmanele femei atâta

povar ă. Cerceii grei le-ar întinde prea mult urechile, gândeameu. De-ar fi aur în loc de bazalt, demult, în locul celor două uriaşe stânci ar fi acum, prin lăcomia oamenilor, două gropiadânci-adânci… ori, poate, nu ar mai avea nici o valoare, devreme ce toată lumea dispune de cât aur doreşte. Nici pavajul de pe str ăzile Abrudului n-ar mai fi din cuburi mari de bazalt ci dincuburi de aur…peste care trec dimineaţa elevii tropotind spreşcoală şi peste care păşesc nepăsători şi chiar se murdăresc boii

în zilele de târg, fiindcă, ce ştiu ei, boii, de aurul oamenilor.Cu trecerea anilor, omul devine mai raţional dar şi mai să-rac, fiindcă renunţă la deliciul fanteziilor copilăriei, rezultat alunei imaginaţii f ăr ă limite. Curiozitatea însă nu dispare ci seamplifică mereu. Fiinţă dotată cu judecată, omul caută în per-manenţă r ăspuns numeroaselor întrebări, iar geologia, studiulacesta al structurii globului pământesc, a fost şi r ămâne o sursă de întrebări f ăr ă număr, o provocare pentru mintea omenească,

pentru puterea noastr ă de înţelegere.Formele aparte, spectaculoase, ale celor două Detunate austârnit mult interes şi în rândul oamenilor de ştiinţă, al geologi-lor, care le-au consacrat numeroase studii de specialitate bazate pe o temeinică documentare ştiinţifică, pe observaţii la faţalocului şi pe subtile analize de laborator.

Subsolul Apusenilor este un amestec, un mozaic, de roci şide formaţiuni geologice de toate tipurile şi de toate vârstele. Nu




300

este necesar să ai cunoştinţe de geologie pentru a recunoaşteşisturile cristaline formate din plăci sau foi subţiri cu suprafeţenetede, pietrificate prin sedimentare în plan orizontal pe fundulmărilor, ca şi calcarul alb sau piatra de var, pe care le întâlnimazi, după alte multe milioane sau miliarde de ani prin munţi,departe de orice mare. Plăcile orizontale de altădată sunt acumoblice sau chiar verticale, după cum au fost împinse de mişcări-le tectonice sau de presiunea vulcanilor din apropiere.

Cercetătorii geologi au ajuns la concluzia că Detunatelesunt de origine vulcanică dar nu a existat o erupţie până la su-

prafaţă, cu lavă şi crater vulcanic. Presiunea din interiorul Pă-mântului a împins materia topită până aproape de suprafaţă, până când cele două for ţe, presiunea posibilului vulcan a deve-nit egală cu puterea de rezistenţă şi cu greutatea rocilor pe carelava trebuia să le penetreze pentru a erupe. Aceasta s-a opritaproape de suprafaţă formând în exterior două conuri de umfla-re, două mameloane, într-o regiune de intensă activitate vulca-nică. Lava, ce prin r ăcire a devenit actualul bazalt, a înaintat

spre suprafaţă pe un centru eruptiv, pe un coş principal, dar prinimensa presiune a produs fisuri şi în păr ţile laterale care s-auumplut cu materia lichidă şi incandescentă. Astfel de cr ă păturiau apărut mai ales în ultima fază, aproape de suprafaţă, cândrocile existente au cedat mai uşor fiind împinse spre exteriorulscoar ţei terestre.

Prin r ăcirea lentă a lavei, bazaltul se cristalizează în prisme(coloane) groase hexagonale, pentagonale şi patrulatere. Ritmul

r ăcirii a determinat numărul feţelor, al laturilor, fiecărei coloane.Detunatele s-au format într-o perioadă geologică târzie, înCuaternal, în urmă vreo două milioane de ani, că marja de eroare, în plus sau în minus, o fi de câteva sute de mii de ani, nu mai contează,după părerile destul de contradictorii ale diferiţilor geologi, dar cumulte-multe milioane de ani după formarea Munţilor Metaliferi din jur, tot de origine vulcanică. Se presupune că Detunatele sunt apro-ximativ de aceeaşi vârstă cu Geamăna, având în vedere apropierile



IOAN BEMBEA

301

magmatice şi compoziţia rocilor de andesite cu piroxeni.Detunatele au ceva comun şi cu alţi doi munţi din apropie-

re, cu Frasinul şi Conţul, deşi se deosebesc prin compoziţia petrografică şi sunt de vârste diferite. În masa lor se găseşteacelaşi cuar ţ bipiramidat, adică mici cristale semitransparentede cuar ţ, numite de localnici „pietre cioplite de daci.” Sunt câtedouă mici piramide cu baza comună, lipită, având mărimi dife-rite, de la 3-4 milimetri până pe la 10-15 milimetri. Se presupu-ne că aceşti munţi vecini au avut o vatr ă comună de alimentare.

Revenind la formarea Detunatelor, fiindcă s-a epuizat ener-

gia din interior înainte ca lava să erupă la suprafaţa scoar ţeiterestre, r ămânând „erupţiuni de adâncime”, deasupra fiecăreiDetunate s-a ridicat o movilă pe platoul întins din împrejurimi,format din roci mai puţin rezistente la eroziuni. Factorii destruc-tivi; vânturi, ploi, ză pezi şi chiar gheţarii din perioadele glacia-re, au erodat cu perseverenţă solul pe parcursul milioanelor deani şi au scos la lumina zilei cele două piscuri de bazalt. După fragmentele de coloane existente în împrejurimile celor două

Detunate, se poate deduce cum a înaintat lava lichidă prin rocile pe care le-a despicat şi dislocat. Pe unde a intrat lava, acolo s-a pietrificat şi s-a cristalizat bazaltul.

După grohotişul existent în prezent la Detunata Goală deasupra şi la nordul actualului gheţar, adică a izvorului cu gheaţă, logiceste să tragem concluzia că în partea de sus, la vârf, lava s-a extinsîn plan orizontal ca o consolă, încovoiată ca un cioc de vultur, sprenord-vest în direcţia actualului Abrud. În perioada r ăcirii şi cristali-

zării bazaltului, conurile de umflătur ă de la suprafaţă, acele uriaşemameloane de pământ, „depozite miocene”, au exercitat asupra proaspetei materii venite din interiorul pământului, ca un teasc, oenormă presiune care a determinat curbarea uriaşelor coloane de bazalt din care, cu siguranţă, unele s-au fisurat. Un alt motiv alarcuirii coloanelor ar putea fi suprafaţa înclinată a terenului tocmaiîn direcţia curbării.

Prin erodarea solului din jur, Detunata a devenit tot mai




302

înaltă, iar bazaltul, din partea laterală de la vârf, r ămas în poziţieoblică sau chiar orizontală, nemaiavând sprijin, s-a desprins şi acoborât odată cu solul erodat de ape. Fragmentele de coloanedesprinse de pe peretele vertical au r ămas în apropierea stâncii principale pe câtă vreme movila de grohotiş a fost cândva înaceeaşi poziţie dar mult mai sus pe verticală, la vârful Detuna-tei. Urmărind cu atenţie marginile grohotişului se observă că bucăţile de bazalt au ca aşternut „şisturile argilo-grezoase” careformează depozitele de aici, masa sau compoziţia muntelui.

Trena de grohotiş a Flocoasei, mai puţin studiată, indică, în

perioada erupţiei, o largă fisur ă a depozitelor de roci în două direcţii diametral opuse, spre vest şi spre est. Fisura spre vest,mult mai largă, a scos la suprafaţă grohotişuri aproape compacte pe un traseu lung spre Pârâul Nemeşilor din Bucium Şasa iarfisura spre est este demonstrată prin bucăţile de bazalt ce coboa-r ă spre Pârâul Dosului, afluent al Văii Albe

Bazaltul, fiind o rocă foarte dur ă, a rezistat în mare măsur ă factorilor de eroziune, f ăr ă ca natura să facă însă excepţii; se

văd semne evidente de erodare şi pe coloanele de bazalt: muchi-ile rotunjite şi laturile şlefuite nu mai arată ca nişte rupturi re-cente de rocă, iar în vârful Detunatei, în fiecare an, tr ăsnetele produc aşchii de bazalt pe care turiştii le aruncă jos în pr ă pastie.Câte milioane sau câte miliarde de ani mai au de „tr ăit” Detuna-tele e greu de precizat, dar pe scara timpului geologic, li seapropie şi lor sfâr şitul, „zilele” le sunt numărate…

Se mai pune întrebarea dacă cele două Detunate au erupt

simultan, s-au născut gemene, sau au vârste diferite şi cu câttimp una e mai „bătrână” decât cealaltă; cu o zi, cu un an, cu omie de ani, cu multe mii sau sute de mii de ani? Orice r ăspunsse bazează doar pe ipoteze mai mult sau mai puţin justificate,fiindcă „martori oculari” nu au existat.

În legătur ă cu apariţia omului, primul hominid, care a şidispărut, ar fi tr ăit prin China „în urmă cu 3-4 milioane de ani”iar homo sapiens sapiens a apărut cu doar 35.ooo de ani în ur-



IOAN BEMBEA

303

mă, deci ieri-alaltăieri pe scara timpului geologic. Literatura despecialitate mai menţionează descoperirea unui schelet de ho-minid „australopitec” în Etiopia, vechi de peste 3 milioane deani şi a unui „homo erectus”, primul om care cunoaşte focul, cear fi tr ăit şi a dispărut acum 1,5 milioane de ani.

Aşa stând lucrurile, deci f ăr ă „martori oculari”, oamenii deştiinţă sunt nevoiţi să reconstituie faptele pe baza probelor găsi-te „la faţa locului”. Descoperirile de până acum sunt uimitoare,chiar dacă cercetările şi descoperirile ulterioare vor remarca, înmod cert, unele erori.

O seamă de date au fost culese din „Geologia MunţilorApuseni”, Editura Academiei, 1976.

Detunatei, acestei tainice minuni, i-au fost dedicate, pe lân-gă studiile ştiinţifice, multe creaţii literare, exemplificăm cu osingur ă poezie pentru a demonstra apartenenţa ei în viaţa senti-mentală a buciumanilor:

DOR DE DETUNATA

de Dr. Gheorghe Bembea

Mi-e dor, mi-e tare dor de DetunataCă pe sub poala ei cu brazi şi floriŞi-a petrecut copilăria tataAlăturea de fraţi şi de surori.

O, Doamne, Doamne, ce frumoase vremi!...Pe-o luncă sub un deal ne era casa,Plângea în vale Buciumul PoieniŞi mai presus, sub creste, Bucium Şasa.

Sub tropote de şteampuri adormeam




304

Şi mă trezeau bătăile de coasă Pe-o buciumancă mândr ă o iubeamJurându-i că va fi a mea mireasă.

Mi-e dor de mama şi mi-e dor de tata!...Ţar ă de moţi, la tine tu mă chemiŞi-aş vrea să dorm mereu sub Detunata,Să strâng în braţe Munţii Apuseni.

La cumpăna bazinelor hidrografice ale Crişului Alb şi Ari-

eşului se ridică spectaculos Vulcanul, stâncă ce reţine atenţiatrecătorului, uriaşă piatr ă de hotar şi reper între Ţara Moţilor şiŢara Zarandului, între judeţele Alba şi Hunedoara. Are înălţi-mea de 1263 m şi face parte din grupa Carpaţilor Occidentali.Este cu 500 m deasupra pasului Buceş de pe drumul dintreAbrud şi Brad şi se întinde pe o suprafaţă de 5 ha în hotarulsatului Buceş Vulcan la periferia judeţului Hunedoara.

Este alcătuit din calcare formate în jurasic în adâncimileapelor calde ale Mării Tethis ce se întindea peste aceste locuri

în urmă cu 245 milioane de ani. Ţara Haţegului, în care s-augăsit urme ale existenţei unor dinozauri pitici, ar fi fost o insulă în această str ăveche mare.

Oamenii de ştiinţă susţin că Pământul sau Terra are o ve-chime de 4,6 miliarde de ani dar menţiunile despre formarea şideplasarea continentelor se refer ă la o perioadă mult mai târzie.Existenţa continentelor este condiţionată de existenţa apei iaroriginea ei, a apei, a fost o altă provocare pentru oamenii deştiinţă. Apa pe Terra ar fi apărut în urmă cu 2,7 sau cu 2,5 mili-

arde de ani şi a fost adusă aici „la bordul unor asteroizi”, adică ea ar fi rezultat din ciocnirea planetei noastre cu o seamă demeteoriţi de gheaţă, ipoteză confirmată recent de cometaHartley 2 în care a fost depistată existenţa apei având aceeaşiformulă chimică cu cea a apei de pe Pământ.

Pe scara geologică a timpului în era precambriană, 4,6 mi-liarde – 550 milioane de ani, au avut loc naşterea planetei, for-marea scoar ţei terestre, naşterea atmosferei şi apariţia primelorforme de viaţă.



IOAN BEMBEA

305

Paleogeologia – ştiinţa care studiază formarea şi deplasareacontinentelor, întreaga mişcare a scoar ţei terestre cu toate con-secinţele ei – este extrem de provocatoare pentru mintea umană ce caută r ăspuns tuturor fenomenelor şi formelor de relief ce leîntâlnim în natur ă. O mare parte a munţilor printre care şiCarpaţii Apuseni sunt munţi de încreţire. Prin deplasarea plăci-lor continentale scoar ţa terestr ă se încreţeşte atât deasupra nive-lului mărilor producând munţi în continuă creştere cât şi subnivelul apei mărind adâncimea mărilor sau oceanelor, creândfose foarte adânci. Marea Tethis ce cuprindea actuala câmpie a

Ungariei, toată Transilvania şi teritorii din Serbia, Slovenia,Austria, Slovacia şi Ucraina s-a format prin scufundarea aceluiteritoriu, această mare mai este denumită de paleogeologi FosaTethis.

Se afirmă, pe baza unor argumente credibile, că la început, pe când s-a separat apa de uscat ar fi fost un singur continent,Pangeea, al cărui nume provine din pan = totul şi geea = pă-mânt. Acest supercontinent s-a divizat în Larusia la nord şiGondwana la sud. Asta se petrecea în urmă cu 208 – 144 mi-

lioane de ani. Teritoriul Indiei de astăzi era separat de Asia darînaintând spre Nord s-a ciocnit, apoi s-a lipit şi sudat de Asia, înmilioane de ani şi continuă să împingă teritoriul ce-i stă în caleşi astfel, prin încreţire, se formează Munţii Himalaia ce au ajunsla înălţimea de 8.849 m şi continuă să crească deşi sunt supuşiunor puternici factori de eroziune. Sunt printre munţii cei maitineri din lume. Stâncile de aici, ajunse atât de sus, au fost cân-dva acoperite şi ele de apa oceanului planetar… Aşa stând lu-crurile nu trebuie să ne mai surprindă existenţa unor cochilii demelci sau de scoici în structura unor stânci la mare altitudine înMunţii Apuseni. Un exemplu în acest sens îl constituie Dealulcu Melci, vestita rezervaţie naturală din comuna Vidra de peValea Arieşului Mic cu o vechime de 70 – 65 milioane de ani.

Tot pe fundul Mării Tethis s-au depus şi s-au cristalizatmari zăcăminte de sare ca cele de la Turda-Cojocna, OcneleDejului sau Ocnele Sibiului.




306

Cochilii sedimente din Marea Tethis, pe Dealul cu Melci din comuna Vidra, pietrificate în urmă cu 70-65 milioane de ani,

cu mult înainte de apariţia Detunatelor



IOAN BEMBEA

307

Prin mişcările tectonice şi climatice repetate s-au schimbatcondiţiile de mediu atât pentru plante cât şi pentru animale. Înscoar ţa Pământului s-au păstrat urme din erele trecute numitefosile. Datorită lor se poate rescrie istoria Pământului fiind des-coperite plante şi animale păstrate de milioane de ani. Uriaşelezăcăminte de cărbuni sunt dovada unei vegetaţii extrem de bo-gate în condiţiile unei clime calde cu ploi abundente, aproapeneîntrerupte pe parcursul a mii de ani.

Aici în vecinătatea Apusenilor a existat cândva Marea Pa-nonică ce prin sedimentare a devenit Câmpia Panonică. În re-

tragerea apei spre zone mai joase, ca un fer ăstr ău, ea a tăiat, prin perseverenţă, Carpaţii dând naştere Por ţilor-de-Fier.

Tot apa şi tot prin perseverenţa milioanelor de ani a datnaştere numeroaselor chei şi peşteri croite în roca de calcar.

Detunatele, Cheile Ponorului, Cheile Turzii, Cheile Runcu-lui, Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Ur şilor, alte o mulţime dechei, de peşteri, de forme de relief dintre cele mai surprinzătoa-re prin originalitatea lor, uimesc şi încântă privirea.

Am scris aceste rânduri ca un îndemn de a privi mereu culuare-aminte în jurul nostru, pentru a nu trece neobservat gran-diosul spectacol oferit de natur ă.

4 ianuarie 2014




308

AURUL

Extragerea primitivă a aurului-

AURUL în onomastică şi în sintagme: Aurel, Aurica, Aure-lian, Aurelia, Aurar, Aura, aurul verde, aurul negru, gur ă deaur; inimă de aur; vorbă de aur; mâini de aur; om de aur; omde 24 de carate…

Înainte de a aborda tema expusă în titlul de mai sus vom prezenta sursele de documentare şi câteva informaţii-curiozităţidespre istoricul, calităţile şi existenţa aurului.

Ion Rusu Abrudeanu (1870-1934), senator şi deputat deAlba, a publicat în 1933 prin Editura „Cartea Românească” dinBucureşti lucrarea AURUL ROMÂNESC istoria lui din vechime

până azi, cu 111 ilustra ţ ii şi o hart ă. Volumul a fost retipăritîntr-o „Ediţie nouă – 2006” de către Ioan Felea prin Editura

„Napoca Star” din Cluj-Napoca. Lucrarea fiind temeinic docu-mentată, constituie o sursă credibilă de informaţii. Date mai noiau fost culese din alte lucr ări de specialitate precum şi de peWikipedia. Pe lângă aceste izvoare, cea mai mare parte a infor-maţiilor le deţinem f ăr ă intermediari, de la sursă, adică din con-tactul direct cu realităţi şi practici pe care le-am tr ăit, dispărutecu desăvâr şire în zilele noastre.

1. Aurul are simbolul chimic Au, greutatea 19,3 g / cm c iarnumărul atomic 79. Punctul de topire 1063 grade C.

2. Metal galben str ălucitor, aurul este foarte maleabil şifoarte ductil . Dintr-un singur gram de aur se poate întinde 1 mpde foiţă f ăr ă a se rupe şi tot aşa prin ductibilitatea sa se trag firefoarte subţiri, din care se fac podoabe, adevărate dantele din firde aur în broşe, cercei, br ăţări şi în ţesături scumpe.

2. Este foarte bun conducător de căldur ă şi electricitate.Pentru această calitate în prezent este folosit la circuitele elec-tronice în aparatura de mare precizie şi fineţe.



IOAN BEMBEA

309

3. Aurul pur are 24 de carate, este moale şi puţin rezistentde aceea pentru confecţionarea unor obiecte se foloseşte prinaliaje ce dau aurului diferite nuan ţ e de galben (în aliajul cuargintul) sau chiar alte culori. Combinaţia cu nichelul dă naştereaurului alb, din combinaţia cu cuprul rezultă aurul ro şu sau roz,aliajul cu aluminiul dă aurul violet iar cel cu indiu sau galiuaurul albastru. Se poate obţine chiar şi aur negru dar nu prinaliaj ci prin tratare electrochimică. În funcţie de procentul deaur din aliaj se stabileşte numărul de carate.

4. Poate fi dizolvat în soluţii alcaline de cianuri, fenomen

ce stă la baza unei metode folosită azi pe scar ă largă în industriaextractivă a aurului. Procedeul este intens contestat fiindcă araduce mari prejudicii mediului prin contaminarea apelor.Exemplul actual, Roşia Montană.

5. S-au descoperit obiecte de aur prelucrate cu 4.000 de aniî.e.n. dar primele informaţii scrise despre existenţa şi utilizareaaurului ni le ofer ă chiar Biblia prin Vechiul Testament. Astfelse spune că Solomon, prin anul 950 î.e.n. construieşte „un tem- plu de aur” iar Moise profetul evreilor ne vorbeşte despre „viţe-lul de aur” la care se închinau izraeliţii prin anul 900, tot î.e.n.iar la naşterea lui Hristos magii au adus „aur, smirnă şi tămâie”.

6. Ca material pentru bijuterii aurul apare la începutul epo-cii de bronz în Europa vestică şi nordică, mai ales în Irlanda.Tot în epoca de bronz au început să fabrice bijuterii egiptenii şi babilonenii.

7. Culoarea str ălucitoare a aurului, asemănătoare cu cea asoarelui, a f ăcut ca acest metal să fie asociat cu diferite divini-

tăţi. Egiptenii credeau că aurul este un material sacru pentru Ra,zeul soarelui şi numai faraonii aveau dreptul de a-l folosi. Ei,faraonii, erau înmormântaţi în sarcofage din aur masiv.Tutankhamon a fost înmormântat în 3 sarcofage de aur, cel maimare dintre acestea conţinând 110 kg aur masiv iar masca sa deaur reprezintă cea mai reuşită oper ă a artizanilor egipteni ce adăinuit până în zilele noastre, din anul 1223 î.e.n.

8. Prin anul 1857 mina „Sfinţii Petru şi Pavel” de la Vulcoi,




310

Bucium Poieni, da zilnic câte 20 kg aur liber sau nativ iar aceas-tă producţie bogată a durat vreo 30 de ani, în afar ă de „aurulstampat”, adică obţinut prin şteampuri.

9. Documentele istorice susţin că după cucerirea Daciei, înanul 106 e.n. romanii au dus la Roma ca pradă de r ăzboi165.500 kg de aur.

10. După anul 2.000 la Sarmisegetuza Regia din munţiiOr ăştiei căutătorii de comori dotaţi cu aparate de detectat aurulau găsit 10 br ăţări de aur în greutate de peste 1 kg fiecare.

*Prin culoarea şi str ălucirea sa, aurul a atras atenţia oameni-

lor din cele mai vechi timpuri dar extragerea lui, separarea pre-ţiosului metal din minereu, a fost o mare provocare pentru inte-ligenţa umană. Unde şi când s-a extras pentru prima dată aurul egreu de precizat, aşa cum nu se ştie dacă această descoperire s-a produs într-un singur loc apoi s-a r ăspândit pretutindeni, lucru puţin probabil, sau dacă omul a născocit această tehnică în mai

multe zone geografice şi în perioade relativ diferite.Având în vedere că în 1492 când navigatorii spanioli con-duşi de Cristofor Columb au ajuns pe noul continent al AmericiiCentrale şi de Sud, pentru băştinaşii de aici extragerea şi prelu-crarea aurului nu era un secret, dovadă fiind mulţimea obiecte-lor de aur pe care le aveau. Putem, deci, trage concluzia că atractivul metal a fost descoperit şi prelucrat în mod indepen-dent de mai multe popoare ale lumii antice, în mai multe centre

de civilizaţie. Tot aşa, este greu de presupus că într-un trecutfoarte îndepărtat, prin epoca bronzului, popoarele dinMesopotamia, Asia Orientală, Egipt, Irlanda sau din Dacia auavut contacte atât de intense încât să poată împrumuta unii de laalţii tehnica extragerii şi prelucr ării preţiosului metal.

Tot mai mulţi cercetători susţin că aurul a fost descoperit înepoca bronzului sau chiar într-o perioadă anterioar ă, prin mile-niile V – IV î.e.n.



IOAN BEMBEA

311

Interesantă, provocatoare şi plină de mister este şi istoriaminelor de aur din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană, dinBucium sau de la Brad – Săcărâmb.

Cercetători de renume în domeniul exploatării, prelucr ăriişi compoziţiei aurului, pe baza unor analize fizico-chimice,realizate prin metode dintre cele mai moderne, au ajuns la con-cluzia fermă că o parte din podoabele de aur purtate de soţiilefaraonilor egipteni, găsite în sarcofagele din piramide, provindin aurul extras în Transilvania, de unde rezultă marea vechimea preocupării oamenilor de aici în acest domeniu. De aurul din

Munţii Apuseni auzise şi istoricul grec Herodot, (aprox. 484-425 î. e.n.) părintele istoriei, care a scris de existenţa unor locui-tori numiţi agatâr şi ce se ocupau cu exploatarea minelor de aur.El afirma că „exploatarea minelor de aur era atât de avansată sub agatâr şi, încât numai după o muncă de sute de ani a putut să se ridice la o aşa perfecţiune.”

Procedeul aşa zis primitiv de extragere a aurului s-a practi-cat în Munţii Apuseni din vremuri foarte îndepărtate până la

naţionalizarea minelor din 11 iunie 1948, când a luat sfâr şit unmeşteşug milenar al oamenilor ce au avut norocul sau nenoroculde a le fi dat să tr ăiască printre stânci amăgitoare de comori.

În Buciumul copilăriei mele întregul sat era implicat în ac-tivitatea complexă de extragere a aurului. Pe drumuri boi roşiisprinteni, de munte, mânaţi de copilandri coborau de la mineledin Vulcoi minereul cu str ăluciri de aur în lăzi mari bine înche-

iate din care nu trebuia să cadă nici un bulgăraş din preţioasaîncărcătur ă scoasă cu multă trudă din pântecele muntelui. Pestetot bocăneau şteampurile în ritm mai lent sau mai gr ă bit după mersul vremii, după debitul de apă ce umplea cupele uriaşelorroţi de lemn de la capătul fusului ce ridica la nesfâr şit, pe rând,cele 6 sau 9 să ge ţ i ce urmau să cadă şi să zdrobească, cu creme-nea de la capăt, minereul cu gr ăunţe de aur.

Fiindcă vechiul proces tehnologic în acest domeniu este




312

abandonat de aproape şapte decenii şi a devenit istorie, îl voidescrie aşa cum l-am cunoscut şi învăţat în anii copilărieigândindu-mă că, din curiozitate, va prezenta interes măcar pen-tru o parte din cititori.

Aurul împins spre suprafaţă din adâncurile pământului, li-chefiat în materia incandescentă a vulcanilor de altădată, stă acum ascuns şi încremenit printre roci. El se găseşte atât subformă de vână , în filoane ale căror întindere şi direcţie suntmereu imprevizibile cât şi în pepite, aur nativ amestecate înmasa unor roci. În căutarea aurului din adâncurile pământului

de mii de ani omul încearcă să găsească o logică, nişte reguli îndrumul filoanelor prin munte dar totul este întâmplător de aceeaşi mineritul se f ăcea în mare măsur ă la întâmplare, la noroc.

În mod obişnuit în zona Munţilor Apuseni minei i se spu-nea baie iar lucr ătorului în mină băie ş. Durata unei zile de mun-că, a unui schimb, era un şut. Colegii mineri sau tovar ăşii demuncă se numeau ortaci, probabil de la cuvântul de originegermană ort adică abataj, locul lor de muncă.

Pentru a nu lucra în zadar, băieşii studiau în prealabil cuatenţie roca sau minereul, îl cercau. Aurul se observa cu ochiulliber prin sclipiri pe piatr ă iar în cazul existenţei unor roci subformă de pastă noroioasă de culoare gri-albăstruie (cu oxid de plumb) sau galben-maroniu (cu oxid de fier) analiza se f ăceaîntr-un pahar transparent unde se amesteca, prin agitare, pastaaurifer ă cu multă apă. Particulele de aur fiind mai grele se aşe-zau în fundul paharului şi puteau fi observate din exterior.

În interiorul minei era căutată cu insistenţă vâna de aur,acel filon ce avea o direcţie cu totul imprevizibilă, cu intersecţiişi cu noduli generoşi ce atingeau uneori kilograme de aur nativ pentru ca apoi să dispar ă în imensitatea stâncilor. Şi unde să-lmai cauţi, la dreapta, la stânga, în faţă, sus sau jos? Nu mulţi băieşi aveau norocul să dea peste o cruce de vână capabilă să leschimbe pentru totdeauna viaţa, din oameni sărmani să devină bogaţii satului.



IOAN BEMBEA

313

Minereul era extras din galerie cu ajutorul unui vagonet curoţi de lemn denumit râznă care circula pe şine tot de lemn. Laminele mai mari ale statului, la Împăr ăţ ie, atât vagoneţii cât şişinele erau din metal. În fiecare mină exista o galerie principală,uşor înclinată spre ieşire pentru scurgerea apei dar şi pentru a putea fi împinsă mai uşor râzna încărcată. În urmărirea filoane-lor de aur galeria se ramifica la dreapta sau la stânga, în sus sauîn jos, cu pu ţ uri adânci de unde minereul era scos pe scări cucoşul în spate. Dacă filonul urca, băieşii îl urmăreau să pând

suitori. Puţul vertical se mai numea si rostogol fiindcă minereul

cobora spre galeria principală prin rostogolire.Iluminatul în mină se f ăcea la început cu ajutorul unui

ştear ţ în care se ardea lent seu de oaie sau chiar r ăşină de molid.Treptat ştear ţ ul a fost înlocuit cu lampa de carbid în care seforma acetilena. Această lampă de metal este alcătuită din două compartimente suprapuse, demontabile prin înfiletare. Jos esteun spaţiu mai mare în care se pune carbidul spart în bucăţele.Deasupra este un rezervor cu apă şi cu o supapă prin care apa

picur ă peste carbidul de jos. Prin umezire se produce o reacţie(ca la stingerea varului) şi emană acetilena ce face presiune în butelie. Gazul combustibil iese printr-un arzător reglabil numitbrenăr care prin aprindere produce o flacăra albă-gălbuie culumină puternică. Flacăra este reglabilă, în funcţie de necesitateşi de economisirea carbidului.

La gura minei se găsea o hald ă mare de steril numită pust ă. Minereul aurifer era depozitat separat şi se împăr ţea la sfâr şit de

să ptămână propor ţional cu munca şi cu păr ţ ile fiecărui proprie-tar apoi era transportat cu carul tras de boi, sau cu calul în co- şărci pereche sub formă de desagi, de la minele până la care nuexista drum ci doar potecă. Pe spinarea calului se găsea o şa delemn numită tarni ţă.

Când băieşii dădeau peste un rost (zonă bogată în aur), pentrua se feri de holoang ări (hoţii de aur din galerii), se punea uşă culacăt şi pază la gura minei. Paznicul se adă postea într-un cramb.




314

Transportul sau mânatul, cum se spunea în mod obişnuitacestei activităţi, era o muncă grea atât pentru oamenii ce urcauşi coborau muntele, încărcau şi descărcau carul, cât mai ales pentru sărmanii boi sau cai ce str ă băteau drumuri lungi, noro-ioase şi abrupte de munte cu povar ă grea.

Pentru a se extrage aurul, minereul trebuia măcinat , trans-format în nisip fin cu ajutorul şteampurilor . Acestea erau oinstalaţie pusă în mişcare cu ajutorul apei în cădere peste o roată mare cu cupe. Nişte să ge ţ i grele, din lemn de fag sau de stejarcu cremene la capătul de jos, erau ridicate de un fus cu came

(bolcâie) apoi cădeau în mod repetat şi măcinau minereul într-o piuă de unde cu ajutorul apei era dus într-un bazin de decantare,în pi şoi şte. De sub şteampuri minereul măcinat împins de apă trecea printr-o sită. Pietricelele mai mari, ţ agla r ămânea tot în piuă pentru a fi f ărâmiţată în nisip fin. Măcinatul la şteampuridura zile şi să ptămâni la rând. Când era apă multă şteampurile băteau zi şi noapte, aproape că nu se opreau şi tot satul r ăsunade bocănitul lor. Pe măsur ă ce minereul era măcinat şi dus de

apă în acel bazin, în pi şoi şte, să ge ţ ile grele coborau tot mai josajungând să bată pe butucii de sub ele r ăspândind un zgomotspecific, „bat şteampurile în gol”. Urma bă gatul pe şteampuri.Alimentarea şteampurilor cu piatr ă se f ăcea cu un vas de lemnnumit troc, (o albie scurtă) şi se repeta la intervale de 2o – 30 deminute sau chiar mai rar, la peste o or ă, după cât de repede bă-teau şi puteau măcina, în funcţie de debitul de apă, după cât derepede se învârtea roata cu cupe a şteampurilor. Apa tulbure din

piuă ce trecea printr-o sită în bazinul de decantare se numeatulbureal ă. Mai trebuie menţionat că minereul trebuia în prealabil păr ăclit deoarece conţinea şi bucăţi mai mari de rocă, bolo-vani ce trebuiau spar ţi ca să intre în piuă. Ciocanul greu cu carese spărgeau pietrele purta numele de păr ăcl ău. Pusca (alt cio-can) era şi mai mare, avea 5-10 kg şi o coadă lungă, se folosea,la spartul bolovanilor şi la despicatul trunchiurilor noduroase decopaci prin care se bătea din loc în loc câte o nad ă (ic).



IOAN BEMBEA

315

Această instalaţie din lemn, ca să nu se degradeze de ume-zeala ploilor, avea un acoperiş din şindrilă iar în apropiere, dacă şteampurile nu se găseau lângă casă, de regulă, se mai afla unadă post, o baracă, cu un pat rudimentar cu paie numit prici pen-tru lucr ătorul la şteampuri ( de regulă, un membru al familiei).

Operaţiunea următoare consta în extragerea aurului din pi-uă, a hapului, unde se oprea mai mult de jumătate iar apoi sepa-rarea, extragerea, firişoarelor de aur din masa aceea uriaşă deminereu măcinat ce staţionează în pi şoi şte sau bazinul de decan-tare al şteampurilor. Tot acest nisip fin numit roame urmează să

fie spălat adică trecut prin hurcă. Aceasta, hurca, este o instala-ţie auxiliar ă pe lângă şteampuri şi constă dintr-un gr ătar (o sită)urmat de un plan uşor înclinat pe care se găsesc mai multe bu-căţi de ţesătur ă groasă, postav, peste care urmează să treacă, dusde apă, tot minereul măcinat pus iniţial pe gr ătar şi mişcat cu ounealtă numită dârg. Granulele şi firişoarele de aur, fiind maigrele, se opresc în ţesătur ă. Periodic bucăţile de postav se ridică şi se spală într-un ciubăr cu apă unde din ţesătur ă cad particule-le de aur, argint, plumb, cupru, pirită şi alte impurităţi.

Materialul din ciubăr, un nisip foarte greu, bogat în aur, es-te prelucrat în continuare cu ajutorul şaitrocului. Acesta are oformă specială, ca un mare f ăraş de lemn, ca un evantai, cu oadâncitur ă prelungită în partea centrală. Pe el se pune o lingur ă de minereu, din acest concentrat de metale şi apă iar prin miş-cări repetate, prin anumite smucituri, aurul se separ ă treptat deimpurităţi. Când pe şaitroc a r ămas numai aur, acesta, cu o cană limpede de apă. se spală într-o farfurie curată apoi se scurge apaşi r ămâne doar aurul sub formă de pulbere str ălucitoare, asemă-nătoare ca aspect cu bronzul auriu folosit cândva de zugravi pentru a da pereţilor reflexe metalice.

Peste această pulbere de aur se toarnă câteva picături demercur de care se lipesc toate firişoarele de aur. Apare un amal-gam argintiu. Noul preparat ce a luat culoarea mercurului setoarnă pe o bucăţică de pânză foarte, foarte deasă, din care sef ăcea tocul de pernă, apoi se strânge tare prin r ăsucire şi presare pentru ca prin ţesătura deasă să iasă şi să se recupereze o parte




316

din mercur. În pânză r ămâne un ghemotoc de mărimea uneialune sau a unei nuci, se leagă strâns cu aţă apoi se pune într-olingur ă de fontă şi se introduce în foc pe jăratic puternic încins.Ţesătura textilă din exterior arde devenind cenuşă, mercuruldispare prin eterizare, iar în lingura de fontă r ămâne doar un bulgăraş de aur care păstrează amprenta pânzei, atât urmelemărunte de ţesătur ă cât şi pliurile cum a fost strânsă pânza. Au-rul nu ajunge la temperatura de topire dar se solidifică, îşi păs-

trează forma aceea de bulgăraş ce se aseamănă

cu un caş în miniatur ă.Din acest moment aurul,ce şi-a recă pătat culoa-rea, se cântăreşte pe

scafe de mare precizie şidevine marf ă de vânzare.De regulă cumpăr ătoriidespicau cu cuţitul dro- bul de aur pentru ca nu

cumva înăuntru să fiecorpuri str ăine. Puritateaaurului se măsoar ă înkarate, pe o scar ă de la12 la 24.

În mod legal aurultrebuia valorificat prinCamera de Schimb dinAbrud dar „la negru” aurul

era plătit mult mai bine aşa că cea mai mare parte a preţiosuluimetal ajungea la evreii ce f ăceau contrabandă cu aur. Existau ade-vărate reţele bine organizate de traficanţi de aur, oamenii lor ve-neau prin Bucium, Roşia sau Abrud pe la mineri şi îl cumpărau deacasă. În Bucium Poieni, când erau mai puţine controale, aurul sevindea ilegal, la vedere, chiar şi în târg pe mese alături de ouă, untsau caş.

Ar mai fi de adăugat că prin acest procedeu aşa-zis primi-

Bulgăraş de aur,marf ă la târg (foto după

Bazil Roman)



IOAN BEMBEA

317

tiv, fiindcă e vechi de când lumea, de recuperează doar 60-65 %din aurul existent în minereu. O parte r ămânea în acel nisip dedupă hurcă, numit şlic ce mai conţine, pe lângă aur, argint, cupru, plumb şi sulf. Acest concentrat era valorificat prin coh, latopitoria din Zlatna.

Se mai găsea aur şi în prundişul din albia râului provenit fiede pe la şteampuri fie adus de apele torenţiale de pe diferite pâraie ce coborau din zona minelor. Deşi era în cantităţi reduse,era recuperat (tot par ţial) şi acest aur cu ajutorul hârlostei, oinstalaţie simplă de spălat pietriş, tot un plan înclinat din scân-duri, ca o laviţă lungă şi lată, cu două picioare înalte la un capătsi două scurte, peste care se aşterneau bucăţi de postav. În par-tea de sus se punea nisipul acela pietros peste care se turna apă cu o cof ă din lemn pentru a-l împinge la vale peste bucăţile deţesătur ă în care se opreau firişoarele de aur.

Hârlostea nu se instala la întâmplare, că nu peste tot prun-dişul conţine aur. În prealabil se analiza cu ajutorul unui pahartransparent compoziţia prundişului. Dacă dintr-o mână de nisipamestecat bine cu apă nu apăreau pe fundul paharului câtevasteluţe de aur se căuta un alt loc. La hârloste lucrau oameniisăraci, femeile văduve şi bătrânii. Se câştiga puţin de tot, până la un gram de aur pe să ptămână, dar aurul era ieftin iar bucatele,cerealele, scumpe foc. Un gram de aur era echivalentul uneilitre (15 kg) de grâu.

Uneori băieşii dădeau în mină peste cantităţi mari de aurnativ, sute de grame sau chiar kilograme întregi, adevărate„flori de aur” printre cristalele de pirită sau de cuar ţ, ele consti-tuiau sursa principală de aur, rentabilitatea unei mine. Aceste

bucăţi de rocă se luau separat, se măcinau cu ajutorul unui mo- jar mare de fontă sau cu o râ şni ţă manuală de piatr ă. Materialulmăcinat urma procedeul obişnuit, prezentat mai sus, cu şaitroculşi cu mercurul (tini şeul ), prin amalgamare.

În verile secetoase când era puţină apă, peste sat se aşternealiniştea, şteampurile se odihneau iar apa din vale se limpezea,acum în aer se simţea mireasmă de fân proaspăt şi peste tot seauzea ascuţit de coasă. Creşterea vitelor era a doua, ori poate prima, sursă de existenţă pentru locuitorii din Bucium.




318

Imagini din activitatea băieşilor (După Bazil Roman)



IOAN BEMBEA

319

CINABRU – ŢINABOR

Afirmam în paginile anterioare că în procesul de extragerea aurului este nevoie şi de mercur, acel metal lichid şi foartestr ălucitor denumit şi argint-viu, căruia băieşii din Munţii Apu-seni îi spuneau în mod obişnuit tini şeu (pronunţat dialectal ca şitină, adică noroiul de altădată).

Ce poveşti şi întâmplări miraculoase stau la baza unor ge-

niale descoperiri nimeni nu le va mai afla, r ămân curiozităţilenoastre.

Mercurul sau tinişeul se extrage dintr-un minereu denumitcinabru sau ţ inabor despre care nu mulţi oameni au auzit.

Printr-o întâmplare fericită acest minereu de mercur, cinabru, se găseşte la Valea Dosului, lângă Zlatna, în imediata veci-nătate a marilor zăcăminte de aur de la Bucium, Roşia Montană şi din împrejurimile Bradului.

Ca primă impresie, este un minereu de culoare roşie sau brun-roşcată. Face parte din categoria sulfurilor, raportul metal-sulf fiind de 1/1 iar formula chimică Hg. Simbolul chimic almercurului Hg provine din lat. hydrargyrum (hydr+argyrum)adică argint de apă. Cinabrul este un mineral poliform. Se gă-seşte în natur ă şi sub formă pietrificată, un amestec de roci încare predomină culoarea roşie cu luciu str ălucitor diamantin.Acest material se poate şlefui în mărgele sau alte obiecte de

podoabă.Cinabrul, sau în denumirea lui popular ă ţinaborul, apareuneori chiar la suprafaţa solului acolo unde există surpări proaspete de teren şi examinând cu atenţie acest minereu roşu se pot observa mici particule str ălucitoare de mercur.

Dintre multele întrebuinţări ale mercurului, aşa cum ammenţionat mai sus, un rol important îl are în extragerea aurului.Pulberea de aur provenită din minereu, pentru comercializare,




320

se solidifică cu ajutorul mercurului în felul următor: Peste pra-ful de aur se toarnă câteva picături de mercur; este un proces deamalgamare. Toate firişoarele de aur se lipesc de mercurul li-chid primind culoarea argintie. Acest metal lichid se toarnă într-o bucăţică de pânză foarte foarte deasă apoi prin r ăsucire sestrânge puternic pentru ca prin ţesătura să iasă o parte din mer-cur şi să fie recuperat. Ghemotocul de aur de mărimea uneialune sau ceva mai mare se leagă strâns şi pe o lingur ă de fontă se introduce în foc. Pânza arde şi se transformă în cenuşă, mer-curul se eterizează şi r ămâne un bulgăraş de aur ce mai păstrea-

ză amprenta ţesăturii precum şi pliurile pânzei, se aseamănă cuun caş în miniatur ă.

Dar să revenim la prepararea mercurului.Un zăcământ important de minereu de mercur (sulfur ă de

mercur) se găseşte pe partea dreaptă a Văii Ampoiului, laBă buia pe valea Rânelii la aproximativ 8-10 km de Zlatna. Aicieste o exploatare veche ale cărei începuturi nu se cunosc, la felca în cazul minelor de aur din zonele învecinate; Bucium,

Stănija sau Gura Barza. Mina pătrunde adânc prin munte şi seramifică în multe galerii, „galeriile Neagu” întocmai ca în fai-mosul labirint din insula Creta, în mitologia antică, din careTezeu, după lupta cu Minotaurul, a reuşit să iasă numai ajutatde Ariadne, fiica regelui Minos. Aceasta i-a dat un fir lung deaţă, ca să găsească drumul de întoarcere. Şi aici la galeriile de laBă buia, pentru orientare, trebuie folosit firul Ariadnei.

Minereul roşiatic de mercur era extras din mină cu vagone-

te de lemn trase de cai pe şină tot din lemn. Înălţimea galeriilorera atât cât să poată merge un om cu un cal, nu mai înalte. Ex- ploatarea se f ăcea pe filon.

O caracteristică interesantă a cinabrului constă în faptul că atunci când este încălzit în flacăr ă deschisă oxigenul din aer se com- bină cu sulful iar mercurul este eliminat sub formă de metal.

Minereul extras se înmagazina în nişte silozuri afar ă pentrua se usca, pentru eliminarea apei prin evaporare. După ce se



IOAN BEMBEA

321

usca, prin nişte jgheaburi era introdus în cuptor. Încălzirea mi-nereului era f ăcută cu lemne. Prin pr ă jirea sau coacerea minere-ului mercurul se eterizează şi, în particule foarte mici, se ridică împreună cu fumul pe un complex de burlane, „hoarne”. Vapo-rii de mercur ajunşi la rece şi la curenţii de aer se depun pe pe-reţii coşurilor metalice şi se scurg în „guşa” bucăţii de horn,deci hornul are o curbur ă în jos, ca o pungă adâncă. După culoa-rea fumului lucr ătorul ştia când s-a evaporat tot mercurul dinminereu iar acele „guşi” sunt pline cu mercur. Acum se demon-tează tronsoanele de hoarne (burlane), se cur ăţă de funingine, se

spală, iar mercurul se pune în bidoane. Tehnica este oarecumasemănătoare cu distilarea apei sau cu fabricarea alcoolului.

Prin acest procedeu rudimentar se extr ăgea doar 50 % dinmercurul existent în minereu faţă de metodele moderne princare randamentul se ridică la 78-80 %.

Dintr-o tonă de minereu se extr ăgeau 3-5 kg de mercur.Dacă minereul este prea sărac în mercur, creşte preţul lui decost iar exploatarea nu mai este rentabilă. Aşa s-a întâmplat cu

exploatarea de la Bă buia, a devenit, în condiţii de exploataremodernă, nerentabilă şi s-a închis în 1968, după cine ştie câtesute de ani de exploatare prin mijloace rudimentare, aşa-zis„primitive.” Producerea mercurului în această zonă era o activi-tate conexă exploatării aurului. Nu cunoaştem cât de rentabilă afost această activitate pe parcursul veacurilor, cât mercur s-a produs aici, dar în mod cert a fost satisf ăcut în mod ritmic nece-sarul de „tinişeu” pentru minele de aur din Apuseni.

Mercurul se mai foloseşte la fabricarea termometrelor, aoglinzilor şi intr ă chiar în compoziţia unor medicamente iarcinabrul, minereul roşu, se foloseşte ca pigment pentru vopsele.Este greu solubil în apă, acoper ă bine suprafaţa vopsită f ăr ă pericolul de intoxicaţie cu mercur. Ca vopsea roşie se foloseştela picturi sau la colorarea căr ţilor.

Zăcămintele de cinabru sunt destul de rare pe glob. Se gă-sesc în Spania, Serbia, Germania, China, Afganistan, SUA. În




322

România se pare că acest minereu se găseşte numai la ValeaDosului.

Prima atestare certă de folosire a cinabrului provine dinSerbia, sec. al VII-lea î.e.n.

În final, încă o informaţie foarte interesantă. NicolaeBălcescu (1819-1852) ştia de existenţa zăcămintelor de mercurdin Transilvania şi de multe alte bogăţii de aici. Iată ce scria elîn Cartea a patra, Unitatea na ţ ional ă, din lucrarea sa monu-mentală „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”: … Apoi, în totlocul, dai de râuri mari cu nume armonioase, a căror unde port

aurul. În pântecele acestor mun ţ i zac comorile minerale celemai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, ferul, argintul,arama, plumbul, mercurul, (s.n.) zincul, antimoniul, arsenicul,cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfâr şit, metalul cel mai îmbel şu-

gat decât toate, aurul, pe care îl vezi str ălucind până şi prinnoroiul drumurilor.

Astfel este ţ ara Ardealul

(Op. cit. Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.232)



IOAN BEMBEA

323

Documents

Bembea Ioan Evocari II.pdf