Capitalul în agricultură

2.1 Capitalul - concept, importanţă, clasificare

a). Conceptul de capitalCAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de mărfuri, la

care se adaugă masa de bani aducători de venit sub formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-lea de către fiziocratul francez A. J. Turgot, după care capitalul reprezintă un participant la producerea de valoare şi de profit.

b). Importanţa capitaluluiFactorul de producţie “capital” favorizează:

-creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor primare care atrase în circuitul economic devin factorii primari ai producţiei (ex: pământul, munca etc);-creşterea productivităţii muncii (de exemplu, dacă fermierul lucrează terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului va fi mai scăzută comparativ cu situaţia când apelează la mecanizare, irigaţii, îngrăşăminte, insecticide etc.);-reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă.

Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile.

c). Clasificarea capitaluluiTermenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. Pentru a usura definirea şi analiza economică a capitalului, litereatura şi practica economică

utilizează următoarele criterii de clasificare: economic, juridic şi contabil.1. Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi desemnează

ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbrăcăminte, alimente etc) pentru că aceste bunuri nu produc venit.

Bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant.Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri care se

caracterizează prin: durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de producţie); în timpul folosirii nu-şi modifiă forma iniţială; au valoare mare de inventar; se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare; îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub forma cotei de amortisment,

care se calculează pe baza relaţiei:

, în care:

Am - cota anuală de amortisment – lei; Vi – valoarea iniţială (de achiziţie) a unui bun – lei; Vf – valoarea finală (reziduală) a unui bun după ce a fost casat – lei; T – durata economică de utilizare. Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea acestuia în capital fix

activ (maşini, utilaje, hale de producţie, sere, răsadniţe, solarii etc - participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri cu destinaţie administrativă şi socio-culturală, unele mijloace de transport etc).

Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un singur ciclu de producţie (materii prime, materiale, îngrăşăminte, pesticide, energie, carburanţi, lucrifianţi, apă tehnologică etc), respectiv Capitalul circulant îşi transmite valoarea în costuri integral într-un singur ciclu de producţie. Poate fi asimilat cu “consumurile intermediare” care includ bunuri şi servicii utilizate pentru a obţine alte bunuri (ex: în producţia agricolă avem - furajele, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei – aprovizionările, producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate şi nevândute.

2.2 Capitalul funciar

Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional, din capitalul funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile. Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile şi plantaţiile, care se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe baza acestui considerent în optica modernă clădirile, amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de exploatare. Capitalul funciar prin particularităţile sale determină potenţialul economic al exploataţiilor agricole.

2.2.1. Particularităţile pământului ca factor de producţiePământul – ca obiect de analiză economică, este un bun particular, nemobil, nereproductibil şi

eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile (forma, suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe funcţii (producţie, consum, valoare – refugiu, speculaţie).

Din punct de vedere economic pământul este mijloc de producţie, putând îndeplini, funcţie de natura activităţii economice, fie calitatea de mijloc de muncă, fie de obiect al muncii.

Pentru producţia agricolă (în principal cea vegetală) pământul este principalul mijloc de producţie. Pentru activităţile economice neagricole pământul are rol de locaţie şi de desfăşurare a proceselor economice sau sociale.

Din punct de vedere economic noţiunea de pământ cuprinde calităţile fizice, chimice şi biologice ale solului şi condiţiile naturale în care se desfăşoară activitatea de producţie. În comparaţie cu alţi factori ce intervin în procesul de producţie, pământul prezintă o serie de particularităţi:

1. Pământul este un produs al naturii, putând să servească la obţinerea de bunuri materiale numai în procesul investirii în producţie de noi factori – resurse materiale, muncă etc. Pământul nu poate participa singur în procesul de producţie ci numai împreună cu alte mijloace (mecanice, chimice, biologice etc.) care sunt activate de forţa de muncă. Posibilităţile de valorificare a potenţialului productiv al pământului pot creşte pe măsura sporirii şi perfecţionării celorlalte mijloace de producţie cu care se acţionează precum şi pe măsura calificării forţei de muncă. Puterea productivă a pământului

este pusă în valoare prin aplicarea acelor tehnologii ce au un randament sporit şi costuri scăzute. Se observă, totodată, că forţa productivă a solului creşte pe măsura efectuării investiţiilor sucesive.

2. Pământul este limitat ca suprafaţă, aspect care determină, creşterea producţiei agricole pe cale intensivă. Cu foarte puţine excepţii (Olanda, Israel), unde suprafaţa agricolă s-a extins prin lucrări de recuperare din mare sau deşert, suprafaţa agricolă este în diminuare (lentă) ca efect al extinderii construcţiilor, drumurilor, canalelor, terenurilor cu destinaţii speciale, în general a scoaterii din circuitul agricol, degradării (deşertificare, înmlăştinare, sărăturare, erodare etc). Deocamdată limitarea teritorială este relativă în sensul că la nivel planetar încă mai există posibilităţi de estindere a suprafeţei cultivate. Media pe plan mondial de 0,4 ha suprafaţă agricolă pe locuitor poate fi mărită fără eforturi deosebite cu încă un hectar, iar prin irigarea suprafeţelor aride şi semiaride se poate ajunge în final la 2,4 ha/locuitor.

3. Pământul nu se uzează în procesul utilizării ca factor de producţie comparativ cu ceilalţi factori care se uzează şi în cele din urmă sunt cu totul scoşi din folosinţă. Practica a arătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit, aplicându-se sisteme de cultură raţionale, cu atât pământul îşi măreşte fertilitatea. Această particularitate stă la baza însăşi a progresului tehnic şi la analiza optimistă a dezvoltării agriculturii. Dacă am avea în vedere că pământul este limitat spaţial şi nu ar putea să-şi ridice calitatea, ar apărea limitarea nivelului producţiei agricole. Totuşi trebuie luat în considerare faptul că o exploatare neraţională duce la degradarea fertilităţii solului a cărei refacere cere o perioadă mare de ani şi necesită cheltuieli mari.

4. Pământul se caracterizează prin imobilitate spaţială –procesul de producţie în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce imprimă zonarea, repartizarea teritorială, specializarea şi concentrarea producţiei agricole. De asemenea, acestă particularitate determină un volum mare de transporturi şi probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi folosirea mijloacelor mecanice (tractoare, maşini agricole etc.).

5. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea productivă naturală exprimată printr-un grad diferit de fertilitate. Astfel, în procesul de producţie, pe terenurile cu potenţial productiv ridicat şi cu o poziţie bună faţă de piaţă se poate obţine un venit suplimentar sub forma rentei diferenţiale, comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere, unde cheltuielile de producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari.

6. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de producţie, fapt ce impune creşterea continuă a potenţialului său de producţie prin practicarea unei agriculturi moderne şi durabile. Din această particularitate rezultă necesitatea folosirii raţionale şi păstrarea capacităţii productive prin practicarea unei agriculturi durabile.

7. Pământul are valoare determinată de investiţiile succesive în procesul de producţie. Apare astfel necesitatea evaluării economice a diferitelor categorii de teren în funcţie de capacitatea lor efectivă de producţie.

8. Pământul poate fi analizat atât în sens juridic, ca obiect al proprietăţii, cât şi din punct de vedere economic ca obiect de exploatare agricolă, între proprietate şi exploatare existând diferenţe majore.

2.3 Capitalul de exploatare

Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare şi este constituit din: mijloacele mecanizate (tractoare, maşini, echipamente, instalaţii şi utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă), construcţii, infrastructură, mijloacele de transport, amelioraţii funciare, şeptelul viu, plantaţii şi materiale consumabile.

Mijloacele mecanizate, construcţiile, infrastructura, amelioraţiile funciare, plantaţiile şi o parte din şeptelul viu au caracteristici de capital fix iar materialele consumabile au caracteristici de capital circulant.

1. Mijloacele mecanizate Creşterea şi eficienţa producţiei agricole depinde de dotarea optimă cu tractoare şi maşini agricole. Pentru atingerea acestui deziderat la achiziţionarea mijloacelor mecanizate trebuie ţinut cont de următorii indici tehnico-economici:1. productivitatea – se referă la randamentul tehnic al mijloacelor mecanizate, deci la volumul de

lucrări ce poate fi executat în unitatea de timp;2. adaptabilitatea – presupune utilizarea aceluiaşi mijloc tehnic în condiţii diferite de executare a

lucrărilor, aspect care se manifestă foarte mult în agricultură (exemplu: tipurile de sol, configuraţia terenului, adâncimea de lucru, talia plantelor, condiţiile climatice etc.);

3. concordanţa reciprocă – are în vedere asigurarea efectuării în flux a lucrărilor cu diferite mijloace mecanice care să se sincronizeze sub aspectul gabaritelor şi a cerinţelor de executare a fiecărei lucrări în parte.

4. comoditatea reprezintă un indice tehnico-economic care include în conţinutul lui amplasarea tuturor ansamblelor, subansamblelor şi pieselor active ale mijloacelor mecanizate în aşa fel încât să poată fi observate uşor şi permanent de către conducătorii agregatelor iar în cazul când se produc defecţiuni să se poată interveni cu uşurinţă pentru remedierea lor.

5. fiabilitatea –reprezintă menţinerea parametrilor proiectaţi ai mijloacelor mecanizate pe o durată îndelungată de timp, respectiv pe toată durata exploatării lor. Fiabilitatea se extinde şi la intervenţiile care s-au făcut la mijloacele mecanizate, fie ca urmare a unor accidente în timpul folosirii, fie din cauza uzurii normale. Cheltuielile aferente acestor intervenţii nu trebuie să mărească costurile în utilizare, astfel încât eficienţa economică a mijloacelor respective să se menţină constantă sau chiar să sporească.

6. economicitatea poate fi considerată ca, cel mai complex indicator care caracterizează mijloacele mecanizate şi are în vedere reducerea consumurilor specifice de carburanţi, lubrifianţi şi piese de schimb în procesul exploatării.

7. mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a putea fi întreţinut şi reparat într-o anumită perioadă de timp. Această proprietate este determinată de: acesibilitatea la componentele produsului; existenţa pieselor de schimb; existenţa personalului calificat pt. Întreţinere şi reparaţii.

8. disponibilitatea reprezintă caracteristica cea mai complexă a produselor ce reflectă modul de manifestare a calităţii în utilizare; exprimată cantitativ, reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în stare de funcţionare la un anumit moment „t”; calitativ se poate exprima şi cu indicatori statici ai fiabilităţii şi mentenabilităţii: D = media timpului de bună funcţionare/media timpului de reparare.