1

CAPITOLUL 3. STRATEGIA TEHNOLOGICĂ-INSTRUMENT ÎN EDIFICAREA

AVANTAJULUI COMPETITIV Este din ce în ce mai dificil pentru economiştii de azi să ignore relaţiile care unesc, într-o lume aflată într-un proces de mutaţie profundă, cei trei poli: ştiinţa, -tehnologia - economia.

Jean Bernard et Maurice Catin In ultimii ani, se vorbeşte din ce în ce mai mult de strategii tehnologice, ca parte

importantă din strategia unei firme productive sau de servicii. Un argument în favoarea lor ar fi acela că tehnologiile unei firme, foarte costisitoare, se schimbă mai greu decât produsele ce pot fi oferite pe piaţă şi de aceea achiziţionarea şi valorificarea lor trebuie gândită cu multă grijă. In al doilea rând, o valorificare mai bună a tehnologiilor existente poate reprezenta un element de diferenţiere extrem de important şi de greu de imitat în lupta concurenţială. 3.1. Definirea noţiunii de tehnologie.

O noţiune de bază este aceea de tehnologie, definită ca ansamblul complex de cunoştinţe,

utilaje şi proceduri, organizat în scopul de a realiza un anumit produs pornind de la anumite materii prime, intr-un context local şi în condiţii economic avantajoase.

Definiţia dată merită câteva comentarii.Trebuie subliniată ideea că o tehnologie este definită prin trei elemente, a căror importanţă este practic egală (fig.3.l.):

- cunoştinţele teoretice care stau la baza transformărilor (ele vizând elemente de fizică, chimie, ştiinţa materialelor, etc.)

- utilajele, elementele materiale care sprijină transformarea materiilor prime în produsul dorit. - procedurile, care se referă la modul în care trebuiesc exploatate utilajele pentru a se obţine

rezultatele dorite în condiţiile dorite. Atunci când o fabrică sau o linie de fabricaţie se cumpără "la cheie", de regulă utilajele se plătesc separat iar pentru proceduri, numite în acest caz know-how, se plătesc alţi bani.

Fig. 3.1. Relaţia între elementele definitorii ale unei tehnologii.

Mai multe tehnologii sunt reunite de regulă în cadrul unui proces tehnologic. Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o sumă de condiţii locale, de care trebuie neapărat a se ţine seama. Intre asemenea condiţii locale menţionăm: - disponibilitatea sau indisponibilitatea unor materii prime. De exemplu, anumite mase plastice, între care polietilena, se pot fabrica pornind fie de la gaze de sondă fie de la derivate ale petrolului. Ţările care dispun de zăcăminte de ţiţei, implicit de gaze de sondă, vor adopta un proces tehnologic

CUNOŞTINŢE

UTILAJE

PROCEDURI

2

care porneşte de la ele, proces simplu şi ieftin. Dacă însă asemenea zăcăminte sunt foarte departe (cazul Germaniei sau Franţei, de exemplu) atunci se va adopta un proces care pleacă de la fracţiuni petroliere lichide (uşor transportabile, spre deosebire de gazele de sondă), deşi această variantă de proces este ceva mai complicată. - costul forţei de muncă; aşa cum vom demonstra ceva mai departe, robotizarea este interesantă azi doar în ţările cu o forţă de muncă foarte scumpă. - cultura dintr-o anumită ţară; Japonia, de pildă, ţară unde miniaturizarea are o tradiţie de mai multe sute de ani, a adoptat cu mare succes fabricarea produselor electronice miniaturizate, ceea ce i-a asigurat controlul pieţii mondiale.

In sfârşit, lucrul poate cel mai important din definiţie îl reprezintă condiţia ca tehnologia să permită procesului tehnologic să decurgă în condiţii economic avantajoase. Justificarea cerinţei rezidă în faptul că o societate comercială, sediul desfăşurării ori cărui proces tehnologic, funcţionează cu scopul de a produce venit, nu doar cu acela de a consuma (degeaba) resurse şi a da de lucru la oameni. Principalul element care trebuie luat aici în consideraţie este utilitatea socială a produsului realizat: dacă respectivul produs nu are (sau nu mai are) căutare sau dacă este oferit la un preţ care îl face neinteresant, sau la o calitate necorespunzătoare, atunci nici nu are sens să mai vorbim despre el în termeni de proces tehnologic, deoarece el nu produce nimic interesant. Dincolo de sistemele de producţie de tip comunist, care neglijau în bună măsură elementul de profitabilitate al proceselor tehnologice (ceea ce a condus până la urmă la pieirea lor ca sistem), există o serie de procese tehnologice care devin neeconomice în timp, (pe seama scumpirii unor materii prime de exemplu, aşa cum a fost cazul fabricării policlorurii de vinii pornind de la acetilenă, semifabricat deosebit de energointensiv şi implicit foarte scump începând cu 1973 ) sau, din contră procese care devin interesante economic doar de la un moment dat (de exemplu, extracţia ţiţeiului din mare, în particular din Marea Nordului, a devenit interesantă doar după acelaşi an 1973, când preţul ţiţeiului pe piaţa mondială a crescut de 20 de ori). 3.2. Clasificarea proceselor tehnologice şi a tehnologiilor

Există numeroase criterii de clasificare a proceselor tehnologice, din care, în cele ce

urmează, vom prezenta şi noi câteva. Trebuie subliniat de la bun început că diversele clasificări se completează una pe alta, o tehnologie (sau un ansamblu de tehnologii, un proces tehnologic) fiind definită atunci când se face apel la întreg setul de clasificări. Iată de exemplu, ce-i drept dintr-un cu totul alt domeniu, care are însă meritul de a explica bine ideea expusă mai sus. Fie, să zicem, o bluză.Poate fi făcută din bumbac, mătase, in sau poliester. Poate fi albă, colorată, sau înflorată, poate fi "de zi" sau "de seară", în sfârşit poate fi scumpă sau ieftină. Pentru a caracteriza bluza, va trebui aşadar să ţinem cont de toate cele 4 criterii (în fond clasificări), enumerate mai sus.

3.2.1. Clasificarea proceselor tehnologice după scopul urmărit Privite prin prisma sarcinilor pe care trebuie să le realizeze, procesele tehnologice se impart în

procese: - de bază; - auxiliare; - de deservire. Procesele de bază sunt cele care realizează efectiv transformarea materiilor prime în

produsul dorit. Fluxul tehnologic prezentat de noi pentru obţinerea foarfecelui este cel corespunzător procesului de bază.

Dar, întotdeauna, avem nevoie şi de procese tehnologice auxiliare care, fără a participa direct la realizarea procesului, sunt esenţiale pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului tehnologic de bază. De pildă, dacă lustruirea se face electrochimie, există un întreg

3

flux tehnologic al preparării şi recirculării soluţiilor de săruri utilizate. Un alt proces tehnologic, foarte complex, este cel al testării, analizării şi caracterizării în laborator a materiilor prime şi a produsului finit. De regulă, atunci când fluxurile auxiliare sunt notate şi ele pe schema fluxului principal, ele apar sub forma unor ramuri laterale, perpendiculare pe direcţia generală a fluxului principal.

Procesele de deservire concură şi ele la bunul mers al procesului de bază şi al celor auxiliare, dar într-un mod mai puţin specific. Ele creează premizele pentru ca procesele de bază şi auxiliare să se poată desfăşura. Aici intră de pildă operaţiile de întreţinere şi reparare a utilajelor, iluminarea halelor, aprovizionarea fabricii cu materii prime, transportul produselor la centrele de desfacere spre beneficiari.

Totalitatea proceselor tehnologice, de bază, auxiliare şi de deservire, care concură la realizarea unui produs reprezintă procesul de producţie aferent produsului. Fiecărei întreprinderi îi este specific un anumit proces de producţie. Altfel spus, întreprinderi diferite, care realizează acelaşi produs, eventual chiar după aceeaşi schemă de flux principal, pot avea procese de producţie diferite, ceea ce poate influenţa sensibil costurile, beneficiile, calitatea, etc.

3.2.2. Clasificarea tehnologiilor după gradul de înzestrare tehnică.

Procesele tehnologice mai pot fi clasificate, în funcţie de înzestrarea tehnică şi de modul în care procesele sunt conduse, în următoarele categorii de procese:

- manuale; - mecanizate; - automatizate; - cibernetizate; - robotizate.

Procesele manuale sunt cele în care toată munca este efectuată de om, eventual utilizând şi forţa vie a animalelor (cai, boi, s.a.). Asemenea procese se mai întâlnesc în cazuri rare iar ponderea lor în ansamblul unei economii este neglijabilă. Cităm cu titlu de exemplu, dintre cele mai frecvent întâlnite: săparea unui şanţ cu cazmaua (se mai practică în special în procese de reparaţii urgente impuse de defecţiuni neprevăzute ale reţelelor subterane de apă, gaz, electricitate), operaţii de demontare, montare, pilire, îndoire, tăiere în ateliere mecanice mici sau transportul în căruţe trase de cai.

Procesele mecanizate sunt cele în care efortul este preluat de maşini, conduse direct de om. Ele au reprezentat covârşitoarea majoritate a proceselor tehnologice în sec.XEX şi prima jumătate a sec.XX, fiind şi acum dominante în ţările cu o economie slab sau mediu dezvoltată. In această categorie intră săparea unui şanţ cu un excavator, transportul cu un autocamion, tăierea cu un fierăstrău mecanic, pentru a ne menţine în cadrul aceloraşi exemple. Ceea ce caracterizează procesele mecanizate, din punctul de vedere care ne interesează acum, este faptul că funcţionarea utilajelor (excavator, camion, fierăstrău) presupune prezenţa permanentă a unui muncitor care le controlează şi le trasmite în mod continuu şi direct comenzi, pe care utilajul le execută (Camionul nu se deplasează fără şofer la volan !).

In cadrul proceselor automatizate operatorul fixează valorile parametrilor de lucru ai utilajului iar acesta încearcă, în limita posibilităţilor sale, să le menţină constante, acţionând în sensul anihilării efectelor unor perturbaţii exteroare sistemului. Prezenţa operatorului rămâne necesară, pentru a transmite valorile ce trebuiesc menţinute constante de către instalaţia de automatizare şi pentru a interveni atunci când perturbaţii ce depăşesc anumite limite fac ca instalaţia de automatizare să nu îşi mai poată îndeplini misiunea. El are însă, în cea mai mare parte a timpului, doar un rol de supraveghere; el nu mai conduce efectiv instalaţia, ca la un proces mecanizat. Principalul dezavantaj constă în aceea că instalaţia funcţionează la parametrii transmişi de operator, care uneori ar putea să nu fie cei mai buni (în funcţie de experienţa operatorului, de

4

elementele şi de timpul pe care acesta le are la dispoziţie pentru a lua decizia). La tehnologiile cibernetizate, procesul tehnologic este condus de un calculator electronic

programat pentru a culege permanent informaţii din proces şi a stabili parametrii de lucru astfel încât procesul să decurgă în condiţii optime. Prin faptul că poate prelucra extrem de rapid un număr foarte mare de date, calculatorul poate găsi mult mai rapid decât un om aflat la pupitrul de comandă varianta optimă de conducere a procesului (evident, cu condiţia sa fie prevăzut cu un program de calcul corespunzător). La tehnologiile cibernetizate rolul omului se reduce la cel mult o simplă supraveghere (după ce însă a avut un rol esenţial în perioada de elaborare şi implementare a programului care este rulat de calculator).

Anii '50 - 70 s-au caracterizat printr-o dezvoltare puternică a tehnologiilor automatizate, care se pretează în special la procese cu funcţionare continuă. începând cu anii '80, cibernetizarea începe să se impună din ce în ce mai mult, fiind favorizată de dezvoltarea microprocesoarelor şi în general de diversificarea şi ieftinirea considerabilă a componentelor electronice, precum şi de perfecţionarea SOFT-ului.

Procesele robotizate sunt cele în care operaţiile sunt efectuate de roboţi, sisteme autonome, capabile să îndeplinească lucrări complexe fără intervenţia directă a omului.

3.2.3. Clasificarea tehnologiilor după regimul de lucru. După regimul de lucru, deosebim:

- procese discontinue - procese continue - procese semicontinue (sau mixte)

In cadrul proceselor discontinue, o anumită cantitate din materia primă se încarcă într-un utilaj în care suferă o succesiune de transformări, dirijate prin schimbări succesive ale regimului de lucru al utilajului. Produsul care rezultă în urma transformărilor suferite de materia primă, este apoi descărcat din utilaj şi ciclul se reia de la cap, cu o nouă şarje de materie primă.

Procesele continue se caracterizează prin aceea că materia primă este introdusă continuu, cu un anumit debit, la intrarea într-o linie conţinând o succesiune de utilaje, pe care le parcurge printr-o deplasare continuă. Timpul petrecut de materia primă în fiecare utilaj corespunde duratei unei operaţii unitare, după care se trece în următorul utilaj, care corespunde următoarei operaţii unitare din flux, ş.a.m.d. Produsul iese continuu, prin extremitatea opusă a liniei de utilaje. Vom reţine faptul esenţial că fiecare din utilaje îşi menţine permanent un regim de lucru constant.

La procesele semicontinue, o parte din tehnologii se desfăşoară în regim discontinuu iar o altă parte în regim continuu.

Simplele enunţuri, cu caracter de definiţii, date mai sus, ne permit să facem unele aprecieri comparative asupra diferitelor tipuri de procese.

Procesele discontinue presupun instalaţii formate dintr-un număr mai mic de utilaje, întrucât în unul şi acelaşi utilaj se pot desfăşură mai multe operaţii unitare, o dată cu schimbarea regimului său de lucru. De asemenea, aceeaşi instalaţie poate fi folosită pentru producerea mai multor sortimente oarecum similare, programând altfel regimurile de funcţionare ale utilajelor. Pe de altă parte, o instalaţie cu regim discontinuu presupune o supraveghere continuă, pentru a-i transmite schimbările de regim. Consumurile de materie primă şi mai ales cele de energie sunt mari, pentru că la fiecare reluare a ciclului de fabricaţie apar pierderi. Operaţiile de încărcare şi descărcare vin să se adauge la timpul efectiv de fabricaţie, care astfel se măreşte.

Procesele continue presupun un număr considerabil mai mare de utilaje, astfel dimensionate şi interconectate încât să permită desfăşurarea în condiţii optime a procesului.. Intervenţiile exterioare sunt reduse la minimum, deoarece fiecare utilaj îşi păstrează regimul de lucru constant. Pierderile sunt, din aceleaşi motive, mai mici. Dacă însă dorim să modificăm tehnologia de

5

fabricaţie, fie pentru a obţine un alt produs, fie pur şi simplu pentru că s-au schimbat caracteristicile materiilor prime, modificările vor presupune eforturi mari şi o întrerupere pe o durată considerabilă de timp a funcţionării instalaţiei.

In funcţie de obiectivele propuse, de caracteristicile şi dimensiunile producţiei, fiecare din cele două tipuri de tehnologii (continuă şi discontinuă) poate fi cea mai bună.

Rezumând în plan economic caracteristicile celor două tipuri de tehnologii, ajungem la concluzia că procesele continue, cu pierderi mai mici şi cu un consum mai mic de muncă, cu utilaje care se amortizează repede pe seama unui timp de fabricaţie mai scurt şi a unei producţii de mare serie, oferă produse mai ieftine şi de o calitate riguros constantă. Ca urmare, începând mai ales cu anii '50, ele s-au impus ori unde a fost posibil. Procesele discontinue au fost folosite din ce în ce mai puţin, ele fiind menţinute doar pentru produsele de serie mică şi puternic diversificate calitativ (cum ar fi, de exemplu, producţia de medicamente şi coloranţi în cadrul industriei chimice).

Dar, de prin anii '80, lucrurile au început să ia o altă turnură, în favoarea proceselor discontinue. La inversarea înclinării balanţei au contribuit, în principal, doi factori. Unul este dezvoltarea extraordinară a cibernetizării industriei, care a făcut ca modificările complexe de regim de funcţionare a instalaţiilor să poată fi urmărite şi puse în practică fără intervenţia directă a omului, ieftinind considerabil producţia. Asupra cibernetizării proceselor şi efectelor sale vom reveni în capitolul următor al cursului. Al doilea factor, valabil, din păcate, deocamdată, doar în ţările puternic dezvoltate, este constituit de diversificarea extrem de mare a cererii, fiecare beneficiar dorind altceva, ceva cât mai aproape de nevoile sau gusturile sale (personalizarea cererii).

3.2.4.Clasificarea tehnologiilor după tipul transformărilor. După tipul transformărilor care au loc în cadrul procesului tehnologic deosebim: Tehnologiile de transformare: sunt cele care utilizează procedee bazate pe schimbarea

structurii materiilor prime prin transformări chimice sau fizico-chimice. Se pleacă de la materii prime naturale sau semifabricate care sunt transformate în produse care apoi sunt uneori livrate ca bunuri dar cel mai adesea servesc ca bază pentru industriile de asamblare. Industriile miniere, metalurgice, chimice, materialelor de construcţie, alimentare, biotehnologiile conţin în principal tehnologii de transformare.

Tehnologiile de asamblare sunt tehnologiile de realizare ale produselor prin asamblarea părţilor, părţi pe care fie că le produce însăşi fabrica fie că le cumpără de la alte întreprinderi din amonte (care pot utiliza la rândul lor fie tehnologii de transformare fie tehnologii de asamblare care se opresc la nivelul de subsisteme). O caracteristică a industriilor de asamblare care se impune din ce în ce mai mult este aceea a unei diversităţi de tipuri de tehnici şi de subansamble care trebuiesc integrate într-un produs ( de exemplu, la fabricarea unui automobil, pe lângă elementele de tip mecanic şi electric apar din ce în ce mai multe componente electronice, până la nivelul calculatoarelor integrate de proces; dacă acum 20 de ani o maşină de tipărit era exclusiv mecanică, azi un aparat de multiplicat prin fotocopiere implică şi optică, electronică, materiale speciale).

Este interesant faptul că anii '50 ...70 au fost dominaţi de tehnologiile de transformare. Ele există fără îndoială şi astăzi, deoarece se află la baza tuturor lanţurilor de transformări, dar ponderea lor economică este din ce în ce mai mică (aspect sesizat de Alvin Toffler şi bine dezvoltat în cartea sa "Puterea în mişcare", Ed. ANTET, Buc, 1995).

Clasificările discutate până acum au prezentat tehnologiile din punctul de vedere al inginerului care le exploatează (care are, fără îndoială, şi preocupări de optimizare sub aspect economic). Vom aborda în continuare o altă categorie de clasificări, care interesează în primul rând pe managerul firmei, preocupat ca întreprinderea sa să ocupe şi să îşi menţină o poziţie dominantă pe piaţă.

6

3.2.5. Clasificări ale tehnologiilor după criterii economice. După obiectul tehnologiei distingem :

- tehnologii de produs, cele care vizează obţinerea pe o anumită cale a unui anumit produs.Fabricarea zahărului, a ţesăturilor şi a confecţiilor, a automobilelor, toate acestea sunt tehnologii de produs şi ele definesc, în bună măsură, activitatea industrială. - tehnologii de proces, care vizează organizarea fazelor de producţie sau oferirea unui serviciu. Repararea sau întreţinerea unui produs, spălatul rufelor, succesiunea testelor la care sunt supuse materiile prime sau produsele în vederea stabilirii conformităţii lor, toate acestea sunt exemple de tehnologii de proces.

După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii distingem tehnologii: esenţiale, de diferenţiere,

Tehnologiile esenţiale reprezintă acele tehnologii care caracterizează domeniul industrial în care se situează întreprinderea. Ele sunt deţinute şi utilizate de toate întreprinderile similare. Important în cazul lor este ca întreprinderea să le stăpânească şi să le exploateze la un nivel cel puţin comparabil cu cel al celor mai buni concurenţi. Pentru un constructor de automobile, tehnologia de ambutisare, cea care transformă prin presare foile de tablă în elemente de caroserie este o tehnologie esenţială. La fel este pentru un brutar prepararea aluatului şi coptul pâinii.

Tehnologiile de diferenţiere sunt tehnologiile pe care le stăpâneşte şi aplică doar întreprinderea în cauză, tehnologii care ii permit să ofere alte produse şi servicii decât concurenţii săi. Rolul tehnologiilor de diferenţiere creşte odată cu accentuarea climatului concurenţial în care funcţionează întreprinderea.

Firma CITROEN şi-a menţinut multă vreme pe o poziţie dominantă pe piaţa europeană a automobilului deoarece era singura care ştia să realizeze suspensii hidraulice, suspensii care asigură automobilului o ţinută de drum de neegalat. Un exemplu mult mai banal poate fi acela al unor matriţe pentru tăiat biscuiţii în formă de ursuleţi şi căţeluşi, formă care va face ca respectivii biscuiţi, tot atât de gustoşi ca toţi ceilalţi, să fie preferaţi de copii.

Pe de altă parte este evident că o firmă îşi poate păsra avantajul dobândit prin utilizarea unei tehnologii de diferenţiere doar în măsura în care respectiva tehnologie este creată în firmă şi implică o serie de cunoştiinţe şi know-how greu de copiat sau imitat. Astfel, tehnologia de realizare a suspensiilor hidraulice de către CITROEN nu a putut fi copiată de nimeni în timp ce adoptarea unei matriţe de tăiat biscuiţi în formă de animale poate fi făcută de ori ce fabricant, cu condiţia săfie dispus să iasă din rutină. O a treia soluţie, intermediară, constă în a pune la punct o tehnologie de diferenţiere şi a folosi banii pe care ea îi aduce si timpul până ce concurenţii o adoptă pentru a crea altceva diferit de ceilalţi, fiind tot timpul "în faţă".

In ultimul timp se vorbeşte din ce în ce mai mult de competenţe definitorii (sau competenţe cheie), care se referă atât la tehnologiile de diferenţiere cât şi la modul în care firma ştie să exploateze şi să valorifice tehnologiile sale.

Definim o competenţă cheie ca fiind capacitatea de a şti să faci ceea ce alţii nu ştiu de loc sau ştiu să facă cu greu şi cu rezultate mediocre. De exemplu., japonezii ştiu mai bine ca oricine să miniaturizeze.

Întrebări pe care ar trebui să ni le punem, atunci când pornim acţiunea de a ne defini o asemenea competenţă cheie: - ce ştim realmente să facem mai bine ca alţii ? - ce ar trebui să ştim ca să dobândim şi să menţinem o poziţie dominantă ? - cum putem controla dacă cunoştinţele definitorii din prezent nu sunt pe cale să se erodeze sau, din contră, le controlăm din ce în ce mai bine ? - cu ce modificări ar trebui să intervenim în viitor ?

Pentru a răspunde, ar trebui supravegheate îndeaproape propriile performanţe ca şi pe cele ale concurenţilor, să analizăm toate succesele neaşteptate ca şi eşecurile pe care le credeam că vor

7

deveni succese. Succesele ne arată care sunt elementele cărora piaţa le atribuie valoare, pentru care este dispusă să plătească. Insuccesele neaşteptate sunt un prim indiciu că piaţa începe să se schimbe fie că competenţele firmei au diminuat.

De pildă, firma McDONALD nu serveşte preparate mai gustoase decât alte firme similare dar este pe primul loc în lume mai ales datorită promptitudinii cu care sunt serviţi clienţii, curăţeniei pe care ştie să o asigure în localurile ei. O altă firmă de acum celebră, BENETTON, producătoare de tricotaje, utilizează tehnologii clasice de tricotaj şi vopsire; este însă pe locul întâi în Europa pentru că a pus la punct un sistem de urmărire a pieţii care îi permite să ştie, prima, ce anume doresc cumpărătorii la un moment dat şi să ofere extrem de repede exact ceea ce se cere, mai ales ca model şi culoare. Numeroase firme au adoptat o politică de creare a unor competenţe cheie (nu neapărat o tehnologie, dar sprijinite cel mai adesea de o tehnologie de acest tip):

Elementul Exemple de competenţe cheie Exemplu de firmă.

Resurse umane Formarea şi valorificarea resurselor umane IBM

R&D - capacitatea de a răspunde foarte rapid unor noi cereri ale clientelei - capacitatea de a dezvolta produse cu totul noi - capacitatea de a crea noi servicii.

BENETTON SONY ACCOR

Proiectare Originalitatea designului APPLE Logistică la intrare Optimizarea costurilor de aprovizionare CARREFOUR

Fabricaţie - Flexibilitatea utilajelor - Organizarea producţiei pentru a servi repede numeroşi clienţi

BENETTON McDONALD

Marketing Creerea unei imagini de marcă PROCTER & GAMBLE

Service Asigurarea unui service complet în România, XEROX

După T.Atamer şi R.Calori, Diagnostic et decisions strategiques, Ed.Dunod, Paris, 1993 După nivelul de dezvoltare distingem tehnologii:

născânde (sau emergente), evolutive, mature, în declin, depăşite.

Tehnologiile emergente sunt cele care sunt puse la punct de puţină vreme, care nu şi-au dovedit încă nici calităţile şi nici defectele; s-ar putea ca ele sa fie considerabil mai bune decât cele utilizate în prezent (dar tot aşa de bine se pot dovedi a fi un eşec !) Oricum, o "străpungere" tehnologică în domeniu va fi realizată pe seama aplicării uneia din tehnologiile emergente existente. Este bine ca orice întreprindere să dispună de cel puţin o asemenea tehnologie, aleasă însă cu grijă, deoarece aceasta este singura şansă de a dobândi tehnologii viabile de diferenţiere.

Astăzi, tehnologia transmiterii imaginii de televizune de înaltă fidelitate este încă o tehnologie emergentă. La fel, cea de înregistrare digitală a sunetului pe bandă magnetică. Firma PHILIPS a dobândit o poziţie privilegiată pe piaţă atunci când a lansat compact-discul.

Tehnologiile evolutive sunt cele care s-au impus deja, fără ca utilizarea lor să fie generalizată. Studii asupra lor pot aduce încă îmbunătăţiri care să le facă şi mai eficiente. Ori cum însă succesul lor pe piaţă este asigurat şi intrarea în respectivul domeniu, chiar dacă impune la început cheltuieli mari, asigură în viitor o bună poziţie concurenţială.Caracteristic acestor tehnologii

8

este lipsa unor standarde unanim acceptate şi ca urmare, o foarte mare diversitate de soluţii care se propun şi care încearcă să se impună. Este de aceea şi domeniul în care apar şi dispar cu cea mai mare viteză întreprinderile. Exemple de tehnologii evolutive în zilele noastre ar putea fi transmisiile telefonice prin cabluri de fibră optică, fabricarea şi utilizarea materialelor compozite pe bază de fibre de carbon, etc.

Tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, care sunt bine stăpânite şi care oferă (incă) rezultate satisfăcătoare. Ele reprezintă cea mai mare parte a zestrei tehnologice a unei întreprinderi normale şi ele susţin de fapt activitatea acesteia. Aici noutăţi nu prea mai apar şi ca urmare concurenţa se manifestă mai ales prin încercarea fiecărei firme de a oferi produse cât mai ieftine. Aşa cum vom vedea într-un alt capitol al cursului, aici este foarte greu ca o onuă întreprindere să se impună; din contra, numărul întreprinderilor performante se reduce la doar câteva, foarte puternice. Un exemplu semnificativ este cel al industriei automobilelor. In anii '30-'40 , când industria era în faza evolutivă, în fiecare ţară dezvoltată existau un mare număr de firme producătoare. Acum, în faza de maturitate, fiecare ţară mai are doar 3-4 asemenea firme. De pildă, în Franţa, avem azi doar trei firme: RENAULT, PSA (care reuneşte fostele PEUGEOT şi CITROEN) şi TALBOT.

Tehnologiile în declin sunt acelea pentru care a apărut şi s-a impus deja un concurent serios, o tehnologie mai performantă. Deşi ele mai dau satisfacţie, se poate estima că într-un viitor nu prea îndepărtat ele vor fi depăşite şi vor dispare. Chiar şi în faza prezentă, deţinerea lor nu reprezintă un atu concurenţial pentru întreprindere, care va trebui să se preocupe să le înlocuiască, cel mai bine cu o tehnologie de tip evolutiv. Telefoanele clasice, cu disc pentru compunerea numărului, sunt un asemenea exemplu. De asemenea fabricarea oţelului carbon, înlocuit din ce în ce mai mult de oţeluri înalt aliate.

Tehnologiile depăşite sunt cele care nu oferă, la nivelul de azi, cele mai bune performanţe sub aspectul calităţii produselor şi al costurilor de fabricaţie. Menţinerea lor în cadrul întreprinderii nu se justifică decât în mod excepţional pentru cazurile când avem o investiţie deosebit de mare care nu este încă amortizată sau când, datorită unei foarte proaste gestiuni, nu există bani pentru înlocuirea lor. Cel mai bun exemplu ar fi cuptoarele Siemens-Martin care mai rezistă încă în unele oţelării din România, deşi încă din 1965 costul unei tone de oţel obţinut prin metoda cuptoarelor Siemens-Martin era mai mare cu 5 $ decât cel obţinut în oţelăriile cu convertizoare LD. Situaţia dificilă în care se află, de mai mulţi ani, combinatul siderurgic RESITA poate fi explicată, în bună măsură, prin utilizarea aici a cuptoarelor Siemens-Martin.

După nivelul de control al întreprinderii distingem tehnologii controlabile de către întreprindere şi tehnologii necontrolabile sau , mai bine zis, controlabile din exterior. De pildă, la o întreprindere constructoare de automobile, realizarea motorului sau asamblarea caroseriei sunt tehnologii aflate sub controlul întreprinderii. Partea de "aprindere" scapă însă controlului intern întrucât ea corespunde unor subansamble produse în exterior şi "importate" în vederea montajului (baterie, dinam, delcou, bujii). Pentru ca produsul final să fie de calitate, ambele tipuri de tehnologii trebuie să se situeze la un nivel optim. întreprinderea va realiza acest deziderat printr-un bun control de calitate al producţiei pentru tehnologiile "controlabile intern" şi prin specificaţii bine precizate în contractele de achiziţie a subansamblurilor importate, dublate de un control atent de calitate la intrarea în întreprindere.

3.3.Rolul tehnologiei în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţial Progresul tehnologic este una din principalele forţe motrice ale concurenţei. El trebuie să fie

permanent folosit de întreprindere în scopul sporirii competitivităţii sale. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru a fi realmente utilă firmei în

lupta de a-şi menţine poziţia concurenţială sunt următoarele: - noua tehnologie trebuie să permită reducerea costurilor sau diferenţierea produselor prin

9

propriile sale merite. - avansul tehnologic pe care îl conferă firmei trebuie să fie durabil. - tehnologia trebuie să acţioneze asupra acelor factori care permit firmei se avanseze sub raport concurenţial; - trebuie să confere celui ce o adoptă primul (precursorul) avantaje concurenţiale care să se menţină (cel puţin parţial) şi după ce alte firme au adoptat-o. - trebuie să influenţeze în bine structura de ansamblu a întreprinderii şi eventual a întregului domeniu. Tehnologiile care restructurează un domeniu sunt cele care prezintă maximum de interes.

La întrebarea dacă este mai bine să căutăm o tehnologie emergentă sau să îmbunătăţim o tehnologie ajunsă la maturitate nu este uşor de răspuns. Tehnologiile emergente sunt mai promiţătoare şi productivitatea activităţii de cercetare este în cazul lor foarte mare. Riscul major constă în incertitudinea privitoare la performanţele lor reale. Psihologic, este destul de greu să te desparţi de o tehnologie care este foarte bine cunoscută şi cu care, ani de-a rândul, ai obţinut rezultate bune. Uneori, tehnologiile "vechi" revin spectaculos (Motoarele Diesel)

Mai important este de a judeca tehnologiile prin prisma procesului tehnologic care realizează produsul: o tehnologie poate fi eventual potenţată de modificarea unei alte tehnologii din aval sau din amonte. De asemenea nu trebuie să ne limităm la cele câteva tehnologii legate de străpungeri în domeniile respective. Modificări şi îmbunătăţiri minore aduse peste tot acolo unde este posibil (şi de regulă este posibil cam peste tot) pot să dea prin însumare şi sinergism rezultate remarcabil de bune.

In acest sens, ideea (propusă spre mijlocul anilor '80 de profesorul francez J.Morin, conform J.Morin, "L'excellence technologique", Ed. Picollec, 1985 precum şi J.Morin şi R.Seurat, "Le management des ressources technologiques", Ed. d'Organisation, 1989) de a realiza un inventar al tehnologiilor întreprinderii prin prisma avantajului concurenţial pe care îl oferă a fost adoptată de tot mai multe firme.

Inventarul tehnologiilor se desfăşoară după schema prezentata în fig. 3.2.

.

Fig. 3.2. Analiza potenţialului tehnologic al întreprinderii Diagnosticul fiecărei tehnologii se face răspunzând la o sumă de întrebări:

- care este impactul concurenţial (este comună sau de diferenţiere, este concordantă cu strategia pe care dorim să o adoptăm) ? - există alternative la respectiva tehnologie ? - ce potenţial de evoluţie are, unde se situează pe logistică ? - cât timp ar lua pregătirea aplicării unei eventuale dezvoltări a tehnologiei ? ar putea apărea probleme la implementare ? - în ce măsură tehnologia este stăpânită în întreprindere ? - în ce măsură sunt afectate elemente de tip economic, tehnic, social, organizatoric, ecologic ?

10

- care este riscul de apariţie a unor efecte neprevăzute, pericole, accidente ? Există încă numeroşi alţi factori care pot influenţa asupra valorii pentru firmă a

tehnologiei. ■ curba de învăţare ■ gradul de standardizare

In afara factorilor de mai sus, care ar putea fi consideraţi factori interni, evaluarea unei tehnologii poate fi influenţată şi de o sumă de factori externi, între care: ■ capacitatea produsului de a accepta diferenţieri. ■ segmentarea pieţi

Când analizăm tehnologiile de care dispune firma, se pleacă de la două principii: - evaluarea indicatorilor de performanţă, care trebuie să evidenţieze problemele cheie şi eficacitatea executării operaţiilor esenţiale; - evaluarea valorii activelor, atât cele comune tuturor activităţilor cât şi cele specifice unei anumite tehnologii.

Între indicatorii de performanţă menţionăm: - indicatorul de utilizare extensivă a utilajelor (raportul între timpul cât utilajul a funcţionat efectiv şi timpul avut la dispoziţie); - timpii de aşteptare a pieselor în curs de prelucrare (identificarea locurilor înguste) - raportul între orele de lucru efectiv ale personalului şi orele de prezenţă în fabrică;

Mai există indicatori de performanţă vizând calitatea: - procent de rebuturi; - procent de produse refuzate de beneficiar; - procent de produse retuşate înainte de expediere; - costuri ale non-calităţii / CA.

Evaluarea valorii activelor se face pornind de la următoarele considerente: - vechimea echipamentelor, care se poate exprima prin:

- amortismente / valoarea bruta a utilajelor; - investiţii noi în utilaje / valoarea bruta a utilajelor.

- gradul de automatizare al utilajelor, care se calculează astfel: Se împart utilajele în 5 clase, anume:(l) maşini cu comandă manuală, (2) utilaje simple automatizate, (3) maşini unelte automatizate, (4) maşini unelte cu comandă numerică şi (5) unităţi flexibile de fabricaţie. Se calculează apoi indicatorii:

- indicator global de automatizare = valoarea maşinilor / valoarea totală a maşinilor; - indicator de automatizare al maşinilor unelte = val. / val. totală; - indicator de cibernetizare = val. / val. totală. De fapt, maşinile nu sunt performante în sine ci în raport cu obiectivele urmărite. Intre

strategia aleasă şi dotarea cu utilaje trebuie să existe o coerenţă pusă în evidenţă prin răspunsul la următoarele întrebări: - care este raportul între capacitatea de producţie şi producţia pe care o putem oferi pe piaţă ? - în ce măsură utilajele sunt adaptate modului de fabricaţie (unicat, serie mică, serie mare) ? - în ce măsură curbele de experienţă sunt deplin valorificate ? - care este raportul între flexibilitatea utilajelor şi gradul de diferenţiere al produselor ? - în ce măsură utilajele ar mai fi utile în caz de schimbare a strategiei ? - avem oamenii pregătiţi pentru exploatarea utilajelor respective ?

O imagine corectă asupra atuurilor firmei privind exploatarea tehnologiilor existente trebuie să cuprindă şi răspunsurile la întrebările următoare:

Unde se situează întreprinderea, în raport cu necesarul, faţă de: - numărul de clădiri; - suprafaţa totală ocupată;

11

- suprafaţa construită ? Care este nivelul utilajelor, sub aspectul:

- performanţelor; - gradului de uzură; - aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului intern) - regimului de întreţinere (curativ sau preventiv) ?

Cum se realizează stocarea: - materiilor prime; - produselor intermediare; - produselor finite; - coproduselor şi rebuturilor ? Ce destinaţie li se dă acestora ?

Cum se situează tehnologiile în raport cu protecţia mediului ? - sunt poluante ? - emisiile sunt sub control ? - modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea regimului de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul instalaţiilor speciale de depoluare ?

Desigur că o imagine asupra tehnologiilor firmei nu are caracter static, ea va varia în timp. Dăm, în cele ce urmează, o listă a elementelor de care ar trebui ţinut cont dacă dorim să privim lucrurile în perspectivă: - presiunea tehnologiilor de substituţie; - permeabilitatea pieţii la tehnologii provenite din alte domenii, incorporate în produs; - atitudinea faţă de inovare a producătorilor şi a cumpărătorilor (actuale şi potenţiale); - apariţia unor inovaţii curente, de fond şi / sau revoluţionare. - puterea de cumpărare a beneficiarilor.

Avem variabile care definesc strategia actorilor: - apariţia unor noi producători cu tehnologii similare sau cu tehnologii noi; - modificări de integrare verticală; - modificări în politica şi investiţiile în R & D. - modificări în strategiile de diferenţiere prin calitate, preţ, nişe comercială.

Penultimul pas constă în analiza competitivităţii produselor, privită prin prisma tehnologiilor Notele ce se pot acorda sunt:0= insuficient;1 = mulţumitor pentru a fi acceptat pe piaţă;2= bine

apreciat pe piaţă;3= foarte bun, evident mai bun decât al concurentei Pentru fiecare tehnologie inclusă în procesul de fabricaţie a unui produs se va calcula o notă,

rezultată ca medie ponderată a mai multor criterii,între care menţionăm: -cerinţele pieţii, -contribuţia la imaginea firmei, -concurenţii. - performanţele produsului, între care, de regulă, cele care se iau în consideraţie sunt: - caracteristicile funcţionale; - preţul; -facilităţi de utilizare (uşurinţă de instalare, echipamente anexe, posibilitate de utilizare şi în alte scopuri) - costuri de exploatare - fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate; - compatibilitate (capacitatea produsului de a se adapta unei configuraţii externe date) - modul în care întreprinderea poate valorifica performanţele tehnologiilor: -măsura în care întreprinderea este capabilă să pună deplin în valoare tehnologia respectivă; -măsura în care exploatarea tehnologiei depinde sau nu de un singur specialist (care ar putea pleca de la noi), de un singur furnizor de materii prime sau de service;

12

-măsura în care întreprinderea este capabilă să îmbunătăţească tehnologia respectivă; -măsura în care tehnologia este protejată de brevete solide sau printr-un nivel de tehnicitate inaccesibil concurenţilor.

Ulterior, toate tehnologiile şi toate produsele se vor introduce într-o matrice (fig. 3.3.-5) care ne va permite să estimăm atât importanţa fiecărei tehnologii cât şi abilitatea noastră de a produce, cu tehnologiile de care dispunem, produsele aflate acum în portofoliul firmei.

Produsul: P1 P2 P3 Pm

Tehnologia: T1 n(l,l) n(l,2) n(l,3) n(l,m) T2

Ti n(i,l) n(i,2) n(i,3) n(i,m) • Tk n(k,l) n(k,2) n(k,3) n(k,m)

Fig. 3.3. Matricea de caracterizare a tehnologiilor întreprinderii. (n(i j) fiind nota acordată aşa cum scris mai sus)

Suma pe linii va reprezenta importanţa tehnologiei în raport cu produsele noastre actuale iar suma pe coloane moşul în care produsele sunt adecvate tehnologiilor de care dispunem.

În final, vom dispune de patru tipuri de tehnologii, situate într-o matrice pătrată 2X2 care le va defini în raport cu interesele întreprinderii, astfel:

Fig. 3.4.Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic (J.Morin).

Combinând diversele matrici, se poate obţine o matrice tridimensională (Strategor)

Fig. 3.5. Matricea Strategor

In matricea tridimensională Strategor se pot identifica 8 domenii, corespunzătoare celor 8 celule.

13

Semnificaţia celor 8 celule este prezentată în tabelul 3.1.

Tab. 3.1. Semnificaţia celor 8 celule din matricea Strategor.

Caracteristica activităţii

Tip de activitate Recomandări strategice

1. Potenţial mare + tehnologie bună + prezenţa piaţă bună

Vedete Dezvoltare, consolidare

2.Potenţial mic + tehnologie slabă+ prezenţă piaţă slabă

Lest Retragere de pe piaţă

3. Potenţial mic + tehnologie bună + prezenţă piaţă bună

Vaci de lapte Obţinere de maximum de bani cu investiţii minime, transferul tehnologiilor spre activităţi mai rentabile

4. Potenţial mare + tehnologie slabă + prezenţă piaţă slabă

Dileme cu risc dublu, comercial şi tehnologic

Fie investiţie masivă în tehnologie, fie retragere, dacă alte activităţi sunt de tip 1, 5 sau 6.

5. Potenţial mare + tehnologie bună + prezenţă piaţă slabă

Dileme cu risc parţial, comercial

Căutare de parteneriat cu cineva care controlează piaţa, fie vinderea tehnologiei

6. Potenţial mare + tehnologie slabă + prezenţă piaţă bună

Dileme cu risc parţial, tehnologic

Cumpărare din exterior de tehnologie, licenţe, brevete, pentru a valorifica avantajul comercial.

7. Potenţial mic + tehnologie slabă + prezenţă piaţă bună

Vaci de lapte Reducere investiţii, eventual cumpărare de tehnologie (dacă mai merită)

8. Potenţial mic + tehnologie bună + prezenţă piaţă slabă

Lest reconvertibil

Transferul tehnologiilor spre alte activităţi sau vinderea lor.

3.4. Strategia tehnologică a firmei.

Strategia tehnologică a întreprinderii este calea pe care ea o alege pentru a-şi dobândi,

dezvolta şi apoi utiliza tehnologiile (J.Morin). Tehnologiile reprezintă un element mai puţin mobil decât celelalte, dat fiind valoarea investiţiei pe care o implică. De multe ori, tehnologiile (instalaţiile şi utilajele) deja existente impun anumite obiective şi elemente de avantaj concurenţial

Strategia tehnologică trebuie să aducă răspunsul la trei întrebări importante: - ce tehnologii să adoptăm şi să utilizăm ? - cât de avansate tehnologic trebuie să fie ele ? - ce pondere trebuie să aibă tehnologiile noi ? Răspunsurile la întrebările de sus vor fi diferite în funcţie de o sumă de factori interni şi

externi dintre care vom prezenta pe cei mai semnificativi. Factori interni: - tipul de activitate vizat (producţie, servicii, comerţ, diverse combinaţii între ele); - tipul de produse (fizice sau de tip service) oferite;

14

- clientela vizată (tip, localizare internă sau externă, dimensiuni, etc); - sistemele de gestiune, decizie; - punctele tari şi cele slabe ale întreprinderii (firmei), adică;

- competenţa personalului, în special a celor ce vor transpune strategia în practică, - resursele financiare de care dispune, - tehnologiile pe care întreprinderea le are şi le stăpâneşte deja.

- produsul: - gama în care se încadrează; - produse complementare; - produse care îl pot înlocui; - comportarea cumpărătorilor faţă de el. - variaţia cererii (sezonieră, conjuncturală, etc)

- tehnologia: - structura costurilor de fabricaţie; - economia de scală; - valoarea adăugată; - logistica; - mâna de lucru.

- inovarea: - tipuri posibile; - surse; Factori externi:

- macrosistemul: - ritm de creştere al economiei naţionale; - ritm de creştere al sectorului; - posibilităţile sectorului (economice, tehnice) - modificări legislative (previzibile sau nu); - modificări ale deciziilor politice; - modificări ale structurii şi / sau climatului social.

- piaţa: - grad de segmentare; - practici comerciale; - circuite de distribuţie. - ritmuri

- concurenţii: - strategiile - obiectivele - punctele tari şi slabe. De fapt, firmele se situează pe cinci nivele diferite, în funcţie de libertatea pe care o au în

alegerea strategiei tehnologice: Nivelul 0- Firme pentru care problema deciziilor vizând tehnologia nu se pune, ele lucrând într-un domeniu în care se folosesc tehnologii de bază optimizate şi staţionare De exemplu, o rafinărie de petrol; o fabrică de sodă calcinată; o fabrică de ciment; o tăbăcărie; etc Nivelul 1- Firme care se dezvoltă o dată cu tehnologia pe care au adoptat-o deja. De exemplu: o fabrică de circuite integrate. Nivelul 2- Firme ale căror performanţe depind de spiritul inovant existent în întreprindere. Exemplu: firmele de produse din domeniul electro-menajer, unde concurenţa este extrem de aprigă. Este de subliniat faptul că este vorba de spiritul inovator al firmei şi nu în primul rând de adoptarea tehnologiilor cele mai noi în domeniu.

15

Nivelul 3- Funcţionarea firmei depinde în mod explicit de integrarea tehnologiilor. Exemplu: firmele mici ce lucrează în domeniile de vârf (biotehnologii, opto-electronică, etc). Preocupările strategice ale firmei vizează produsele, exploatarea şi valorificarea optimă a portofoliului de produse pe care îl deţin. Nivelul 4- Întreprindere concepută pentru a pune în valoare importanţa articulării şi combinării tehnologiilor. Sunt caracterizate prin activităţi cu grad mare de risc, printr-o flexibilitate deosebita care le permit să facă faţă incertitudinilor. Atenţia este fixată pe potenţialul tehnologic al firmelor, din care apoi rezultă produsele ce se pot oferi pe piaţă.

Firmele din ţările puternic dezvoltate adoptă unul din nivelele 2, 3 sau 4 pe când în ţările slab dezvoltate se întâlnesc frecvent strategii la nivelele 0 sau 1.

M. Porter consideră că înainte de a decide ce strategie tehnologică trebuie aleasă, trebuie parcurse 5 etape, anume:

1. Identificarea tuturor tehnologiilor din lanţul de creare a valorii; 2. Identificarea tehnologiilor din sectoarele cele mai importante ale firmei şi care aparţin

domeniilor în care firma doreşte să se dezvolte sau în care are contribuţii în domeniul R&D şi deţine tehnologii emergente.

3. Identificarea tehnologiilor care dispun de potenţial de progres şi a celor de diferenţiere. 4. Evaluarea capacităţii fişei de a exploata tehnologiile şi a costurilor de ameliorare a

acestora şi a modului de exploatare a lor. 5. Alegerea acelei strategii tehnologice care să înglobeze tehnologiile importante pentru

firmă şi care să îi confere un avantaj concurenţial. Pentru ca strategia tehnologică aleasă să aibă rezultatele scontate, trebuie permanent urmărite

(conform J.Morin) mai multe reguli privitoare la tehnologii, anume: - optimizarea, cu alte cuvinte valorificarea deplină, în cel mai bun mod posibil, a tehnologiilor de care dispune si preocuparea de a inova continuu în domeniul lor; - îmbogăţirea patrimoniului tehnologic, (sau cel puţin menţinerea valorii acestuia) prin acţiuni susţinute de cercetare şi colaborări, etc. - păstrarea competenţelor, printr-o politică de brevetare o invenţiilor firmei, păstrarea şi gestionarea competenţelor, împiedicarea copierii de către alţii a ideilor sau atragerii de către alţii a specialiştilor de valoare. - actualizarea permanentă a inventarului tehnologiilor, a corelaţiilor între tehnologii, competenţe, know-how pe de o parte şi produsele şi serviciile oferite de firmă pe de altă parte. - evaluarea permanentă a tehnologiilor, în special a acelora cu probleme sau pe care întreprinderea nu le stăpâneşte foarte bine. - supravegherea permanentă a mediului prin activităţi susţinute de veghe tehnologică şi economică şi prin studii de prognoză.

Pe termen scurt, o strategie tehnologică se poate construi pornind, în funcţie de obiectivele firmei, de la trei criterii diferite, anume (conf. Management & Technology Dictionary, © Information Innovation, innovation @ euro.net):

1. Strategii bazate pe costuri: cu cât vom putea reduce costurile utilizând tehnologia de care dispunem sau cea pe care dorim să o dobândim, câte posturi vom putea reduce ?

2. Strategii bazate pe optimizarea fluxului tehnologic: Care sunt locurile înguste pe fluxul de fabricaţie şi cum le putem rezolva ? Cum putem mări capacitatea de producţie ?

3. Strategii de plasare în faţă : Care sunt cele mai noi tehnologii şi cum le putem dobândi ? 3.4.1. Modelul BCCA de valorificare a tehnologiilor.

Modelul este dezvoltat de M. Birnbaum sub numele de The Basis of Competition and Competitive Advantage şi oferă un demers globalizant al managementului strategic al tehnologiei (conf. JAllouche et G.Schmidt, Les outils de la decision strategique, Ed. La Decouverte, Paris,

16

1995). Se ia în consideraţie baza competiţiei, acţiunile pe care toţi concurenţii le execută pentru a

concura pe o piaţă dată (producţie, marketing, servicii), apoi avantajul competitiv, ansamblul de elemente specifice oferite de o firmă. Modelul incită factorii de decizie ai unei firme să creeze şi să valorifice tocmai aceste elemente specifice, pornind de la trei întrebări simple: - Care este domeniul de activitate al întreprinderii ?, care sunt tehnologiile pe care le stăpâneşte sau pe care le-ar putea dobândi şi care pot fi valorificate ca bunuri şi servicii ? - Care sunt nevoile potenţialilor clienţi ? cum concordă competenţele tehnologice ale firmei cu nevoile clienţilor ? - Cum putem satisface nevoile clienţilor şi ce mai trebuie făcut în acest sens ? ce trebuie făcut în condiţiile concurenţiale date ?

Modelul operează cu trei categorii de criterii de decizie: - consumatorii: cunoaşterea nevoilor lor actuale şi potenţiale, evoluţia aşteptărilor lor; grija de a păstra o comunicare strânsă cu clienţii. - tehnologia: cunoaşterea traiectoriilor tehnologice, frânarea difuzării spre exterior a tehnologiilor de diferenţiere, eventual căutând ca tehnologiile de diferenţiere să nu se manifeste în mod explicit şi evident în produsele sau serviciile oferite. - concurenţii: identificarea dinamicii globale a sectorului de activitate (concentrare, bariere de intrare şi ieşire, talia pieţii, creşterea cererii, intensitatea concurenţei) şi acţiunile concurenţilor, azi şi în perspectivă.

Schematic, modelul s-ar prezenta aşa: Domeniul de

activitate Nevoile clienţilor Recomandări

Consumatori produse şi servicii ce pot fi oferite pe piaţă

cunoştinţe privind nevoile clienţilor

menţinerea unui contact strâns cu clienţii

Tehnologie tehnologii de diferenţiere

regăsirea lor în produse (servicii)

frânare difuzare spre concurenţi

Concurenţi cunoaşterea detaliată a pieţii şi concurenţilor

poziţionarea concurenţială

controlul tehnologiilor şi aldinamicii concurenţiale.

3.4.2. Strategia "Bonzai": integrarea, combinarea şi valorificarea tehnologiilor

In ultimii ani, numeroase firme japoneze ca şi unele grupuri de cercetare din Europa propun o altă concepţie, conform căreia tehnologia de care dispune întreprinderea este de fapt elementul determinant, în jurul căruia se articulează întregul sistem şi care prin valorificare conduce la diferite linii de produse. Acest mod de gândire este ilustrat de imaginea din fig.3.6. (după R.Larue de la Tournemine, Strategies technologiques et processus d'innovation,Ed. d'Organisation, Paris, 1991):

17

Fig. 3.6. Vizualizarea sub forma unui arbore a funcţiei tehnologice a întreprinderii Esenţial în cazul tehnologiilor elementare este faptul că ele nu sunt legate de un singur produs

sau de o singură piaţă ci pot fi valorificate pe direcţii foarte diferite, în funcţie de interesele (şi potenţialul) întreprinderii.

Fiecare ramură este analizată prin prisma: produselor: natură, importanţă, rentabilitate, ritm de creştere, investiţii implicate,

poziţie relativă în raport cu concurenţa; pieţelor produselor respective: volum de vânzări, rentabilitate, ritm de creştere,

diversitate a gamei de produse, tipurile de clienţi interesaţi, linii de creştere a cererii produselor de diferenţiere pe care le poate oferi întreprinderea: performanţe,

avantaje, evoluţie a vânzării şi a rentabilităţii, mijloace de comercializare, clienţi, relaţii cu producţia. Ramurile copacului (bonzai-ului) mai sunt cunoscute şi sub numele de ciorchine de

tehnologii, termen definit printr-un ansamblu de activităţi legate între ele printr-o esenţă tehnologică comună. Ciorchinele este format dintr-o serie de axe de valorificare ce pleacă de la tehnologie şi ajung la produse şi la pieţe.

Gestionarea ramurilor se poate realiza pe mai multe niveluri, anume: - ameliorarea procedeelor de fabricaţie şi a produselor realizate, fără a

modifica baza lor ştiinţifică şi tehnologică; - ameliorarea procedeelor de fabricaţie şi a produselor realizate, prin

modificarea bazei tehnologice de realizare a lor, modificare ce se sprijină pe dobândirea de cunoştiinţe, know-how, metode, provenind din alte domenii industriale;

- aptitudinea de a stabili principii de mixaj a metodelor, tehnologiilor din diverse domenii industriale care vor fi utilizate pentru ameliorarea procedeelor de fabricaţie şi a produselor realizate. In acest sens se vorbeşte de un spaţiu T al tehnologiilor elementare, un spaţiu P al produselor şi un spaţiu C al caracteristicilor acestora, între cele trei spaţii putând fi realizate diferite conexiuni, identificarea şi transpunerea în practică a acestora reprezentând de fapt strategia adoptată de întreprindere.

Firma TORAY este primul producător mondial de compozite pe bază de fibre de carbon. Bonzai-ul său arată astfel (fig. 3.7)

18

Fig. 3.7. Arborele Bonzai al firmei TORAY.

Sursa: P.Dausage, B.Ramantsoa, Technologie et strategie d'entreprise, Ediscience, Paris, 1994)

Varianta franceză a Bonzaiului, pe care francezii (în particular M.Giget) pretind că au descoperit-o ei, este "arborele competenţelor firmei". El a evoluat din funcţia de producţie, cam în stilul prezentat in Fig. 3.8. :

Funcţia de producţie Arborele competenţelor firmei

Fig. 3.8. Relaţia între funcţia de producţie şi arborele competenţelor firmei.

Arborele competenţelor este un concept ceva mai elaborat, care pleacă mai "de jos", de la cunoştiinţele de bază, care vor servi doar în pasul al doilea la crearea tehnologiilor elementare. In felul acesta se pot studia mai bine direcţiile prezente dar şi cele viitoare de dezvoltare ale unei firme.

19

Hidrocarburi Chimie. Medicamente Cosmetică Biotehnologii

Potenţial industrial

Ştiinţe ale pământului

Ştiinţe ale naturii

Ştiinţe ale informaţiei

Ştiinţe ale vieţii

Ştiinţe economice

-geologie, -fizică, - matematici -biochimie economie

-geofizică, -mecanică, - informatică -inginerie gestiune -geochimie -hidrodinamică - automatică genetică drept

-termodinamică comerţ

Fig. 3.9. Baza ştiinţifică şi principalele ramuri ale arborelui grupului ELF. Structura propusă de M.Giget seamănă uimitor şi cu aceea a spaţiului transferurilor de

tehnologie, instrument creat pentru prognoza tehnologică de E.Iantsch încă de la sfârşitul anilor '60

Folosind baza, se pot ulterior dezvolta alte produse uitilizând tehnologii din aceeaşi familie, în jurul unui pivot de diversificare (conf. V.Beretta, Politique et strategie d'entreprise, Ed.d'Org. 1985). Dăm, în fig. 3.10., un exemplu de dezvoltare a unor noi produse folosind metoda pivotului.

Fig. 3.10. Utilizarea pivotului pentru diversificarea produselor. Ceea ce este demn de remarcat în exemplul de mai sus este modul în care respectiva

firmă a ştiut să răspundă cerinţelor pieţii în diferite etape de evoluţie: De la mulinete (care presupun o bună cunoaştere a tehnologiilor din domeniul mecanicii fine şi care erau la mare modă în anii '50, s-a trecut cu uşurinţă la elementele de execuţie a instalaţiilor automatizate (valve şi robineţi comandaţi de la distanţă, etc), produse foarte cerute în anii '60. In sfârşit, dezvoltarea explozivă a sporturilor de iarnă începută în anii '70 a creat condiţiile pentru un alt tip de produse unde, de asemenea, elementele de mecanică fină şi cerinţele de fiabilitate erau solicitate la cote foarte înalte.

3.5. Modalităţi de procurare a tehnologiilor O dată stabilită strategia tehnologică, ea trebuie transpusă în practică. Adeseori, aceasta

implică utilizarea unor tehnologii noi, de care întreprinderea nu dispune. Tehnologii noi mai trebuie achiziţionate şi pentru a ţine pasul cu progresul în ramura industrială respectivă.Întreprinderea va trebui să procure aceste tehnologii, fie din surse interne (în principal activitatea de cercetare - dezvoltare) fie folosind o paletă destul de largă de surse externe, care s-ar putea încadra în mai multe

20

grupe: - să "comande" noua tehnologie unui for extern de cercetare, metodă frecvent

aplicată integral de firmele mici si mijlocii dar, parţial, şi de firmele mari şi foarte mari. De pildă, cea mai mare parte din cercetarea universitară este finanţată de asemenea firme, în special pentru partea de cercetare fundamentală.

- să colaboreze cu diverşi parteneri externi în scopul elaborării ei. Pentru tehnologiile extrem de complexe, cum ar fi proiectarea sau construirea unui avion, colaborarea este mai degrabă regula decât excepţia.

- să "facă un schimb" de tehnologii cu un partener care are nevoi complementare;

- să cumpere pur şi simplu tehnologia din exterior. Opţiunea pentru una sau alta din formulele de mai sus depinde de o multitudine de factori,

între care cei mai importanţi ar putea fi: dimensiunile întreprinderii şi diversitatea produselor şi / sau serviciilor pe care le oferă; organizarea întreprinderii, nivelul la care este realizat planul strategic de dezvoltare;existenţa şi forţa serviciului R & D; tipul de activitate: industrie de asamblare sau de prelucrare; raportul între noua tehnologie şi cele pe care întreprinderea le stăpâneşte deja; urgenţa cu care are nevoie de noua tehnologie; disponibilităţile financiare de moment;

Tabelul 3.2. Formele disponibile de dobândire a unei noi tehnologii. ELEMENTE ACCESIBILE PRIN DOBÂNDIREA

TEHNOLOGIEITipuri: Cunoştinţe Metode de lucru Know-how 1. Cumpărare pe bază de catalog

nule nule doar modul de folosire

2. Comandă specială slabe nule modul de folosire3. Cumpărare instalaţie slabe foarte bune slab. 4. Comandă în exterior a unor subansamble

slabe nule redus

5. Angajare specialişti variabile după caz nule variabile după caz 6. Reverse engineering slabe nule excelent 7.Transfer de tehnologie (brevete,licenţe)

bune (negociabil) slabe bun (negociabil)

8. Cumpărare fabrică bune variabile după caz bun

9. Asociere firme variabil excelente excelent 10.Joint-venture bune bune excelent 11.Participare bune foarte bune excelent 12.Colaborare strategică bună de definit bun 13. Formare specialişti excelente nule bun 14.Colaborare R & D foarte bune bune bun 15.R & D în programe naţionale

bune variabile bun

16.Colaborare cu universităţi excelente variabile slab 17.Contracte cu institute de cercetări

excelente de precizat excelente

In lista de mai sus, formele de achiziţie de tehnologie se grupează astfel:

21

externe = 1,2,3,4,7 interne şi colaborări = 5,6,13,16,17; alianţe cu terţi = 8,9,10,11,12,14,15. Desigur că diversele căi nu pot fi alese la întâmplare. Firma va alege una sau alta în funcţie de

cerinţele pieţii ca şi de măsura în care stăpâneşte domeniul tehnologic respectiv, aşa cum se arată în diagrama de mai jos (fig. 3.11.)

Piaţa

Tehnologia

cunoscută nouă dar familiară nouă şi necunoscută

nouă şi necunoscută

cooperare cumpărare licenţă colaborări

cumpărare licenţă colaborări

nouă dar cunoscută

dezvoltare internă cumpărare licenţă cumpărare licenţă colaborări

bine cunoscută

dezvoltare internă dezvoltare internă cumpărare licenţă

cooperare

Fig. 3.11. Criteriile ce determină calea de acces la o nouă tehnologie.

Cumpărarea. Cumpărătorul trebuie să fie întotdeauna atent la o serie de riscuri, pentru evitarea cărora se recomandă următoarele măsuri: - efectuarea unui studiu atent pentru a alege dintre oferte pe cea care se potriveşte cel mai bine scopurilor şi cunostiintelor sale. Altfel, riscăm o investiţie inutilă. - asigurarea că vânzătorul este serios şi că oferă odată cu utilajul (instalaţia) şi un service corespunzător. - în cazul tehnologiilor, vânzătorul trebuie să prezinte dovada că el este realmente proprietarul brevetului şi deci are dreptul să vândă. - să cunoască bine care sunt drepturile pe care le dobândeşte la cumpărare şi care sunt cele pe care nu le capătă (de exemplu, interdicţia de a vinde produsul într-o anumită zonă geografică, politică, etc) care pot rezulta din acorduri anterioare ale vânzătorului cu terţi.

Cumpărarea de brevete. Cumpărătorul capătă dreptul exclusiv de a folosi sau a dispune de brevetul respectiv. Se practică destul de rar, cel mai adesea de către firmele mari care cumpără de la persoane fizice, centre de cercetări sau firme foarte mici ce nu au posibilitatea materială de a valorifica brevetul

Cumpărarea unor licenţe. Mult mai curent se practică dreptul de a exploata o tehnologie, "acordul de licenţă". O licenţă vizează aspecte brevetabile şi nonbrevetabile, uneori dreptul de a uza de o marcă de firmă, etc. Un acord de licenţă poate fi foarte profitabil pentru ambele părţi dacă el este bine făcut de la început. Fluxurile de bani care revin fiecăreia din părţi sunt importante şi se întind pe o perioadă lungă de timp. Problema cumpărării de licenţe este extrem de complexă şi despre ea scris numeroase lucrări (vezi de exemplu colecţia revistei Inventică şi Economie 1997 - 2000 unde există adevărate "seriale" de articole pe această temă, ca şi bibliografiile aferente).

Schimburile de tehnologie între firme având nevoi complementare a devenit o practică curentă în unele domenii industriale, în special cele din domeniul tehnologiilor de vârf.

Joint-ventures şi alianţele strategice. Diferenţa între cele două forme rezidă în aspectele comerciale ale contractului.In cazul unei joint-venture se pot implica mai mulţi investitori dintre care unii aduc doar bani iar alţii cunoştinţe tehnice. Alianţele strategice se pot stabili chiar în lipsa unui contract juridic. Partenerii încheie un acord de colaborare cu obiective foarte largi care, în măsura în care se constată că obiectivele şi politica comună a firmelor o justifică, se concretizează ulterior în alte forme (schimburi sau vânzări de tehnologie, obiective construite în

22

comun, s.a.) Colaborări la teme de cercetare. Colaborarea la realizarea unor teme de cercetare sau pur

şi simplu la finanţarea acestora poate să conducă la rezultate foarte interesante, mai ales sub raportul ritmului de realizare a etapelor unui proces de dezvoltare. In general nu apar probleme în litigiu, cu atât mai mult cu cât finanţarea se limitează adesea fie la cercetarea fundamentală fie la creerea unor elemente disparate pe care apoi fiecare şi le introduce în propriile structuri.

Colaborarea sau finanţarea cercetărilor realizate într-o universitate sau institut extern de cercetări urmăreşte de regulă unul din următoarele obiective: - accesul la o experienţă sau la cunoştinţe, (uneori şi la aparatură) de care firma nu dispune; - utilizarea unui personal cu o calificare foarte înaltă; - rezolvarea unor probleme de moment, fără a angaja un personal de cercetare cu care ulterior firma să nu mai aibă ce face.

Contractul de cercetare trebuie să fie astfel redactat încât să pună în valoare avantajele pe care metoda le poate oferi ambelor părţi evitând tot odată eventualele capcane. In acest scop trebuie ca: - contractul să precizeze clar tema de cercetare, costul cercetărilor, termenele de predare, modalităţile de control a desfăşurării sale; - se recomandă ca tema de cercetare să fie segmentată în fracţiuni mai mici, cu termene mai scurte de predare sau chiar cu avizări intermediare. Se realizează astfel un control mai eficient asupra mersului cercetărilor care de regulă nu poate fi prevăzut în detaliu de la bun început. - beneficiarul trebuie să cunoască bine pe executant şi să aibă încredere în el. In acest scop se recomandă ca la început să iî comande executantului lucrări de mai mică amploare şi cu o valoare mică, al căror scop să fie, dincolo de utilitatea lor reală, testarea executantului.

Formarea de specialişti. Este o activitate care se referă la oameni, cărora le permite accesul la tehnologii foarte diferite de cele din întreprinderea unde ei lucrează în mod curent. Utilitatea cursului este de regulă invers proporţională cu numărul de cursanţi. Mai trebuie avut în vedere faptul că la un asemenea curs nu se vor prezenta niciodată ultimele noutăţi în domeniu ci doar acelea pe care organizatorul cursului consideră că pot fi făcute publice fără a-şi periclita avansul pe care îl deţine în domeniu. In multe ţări din lume există chiar legi care obligă firmele să îşi trimită personalul, periodic, la cursuri de specializare. Utilitatea formării continue a oamenilor este de acum incontestabilă, mai ales dacă este făcută în mod serios.

Reverse engineering (Proiectare inversată). Sub acest nume savant se ascunde de fapt tehnica de a copia de la concurenţă un produs de succes, adăugându-i modificări infinitezimale care să justifice elementul de noutate şi de asemenea să îl facă asemănător gamei de produse ale firmei care 1-a copiat sau 1-a adaptat mai bine pieţii controlate de ea.

Motto posibil pentru Reverse-engineering Dacă nu găseşti în magazin produsul pe care ţi-l doreşti, înseamnă că japonezii n-au apucat încă să îl copie (afiş într-un magazin american)

Japonezii sunt consideraţi campionii activităţii de disecare a unui produs şi copiere a tot ce se găseşte acolo. Cel mai adesea însă nu se face o simplă copiere ci se caută punctele slabe ale produsului, puncte slabe ce ar putea fi eliminate, realizându-se astfel ceva mai performant şi mai căutat pe piaţă. Avantajele sunt: - timp de realizare a noului produs de 3....5 ori mai scurt, - cheltuieli de cercetare-dezvoltare de circa 10 ori mai mici, - succes garantat prin succesul pe piaţă al produsului copiat.

In plus, această activitate oferă informaţii deosebit de preţioase, în special asupra a trei puncte: - stadiul de dezvoltare tehnică şi tehnologică atins de concurenţii studiaţi, evoluţiile lor în procesul de concepţie a noilor produse; - ritmul în care reuşesc să îsi îmbunătăţească performanţele de la o generaţie de produse la următoarea, ceea ce permite estimarea capacităţii lor de a recupera rămânerile în urmă sau de

23

a-şi mări avansul pe care îl deţin; - poziţia concurenţilor şi ritmul în care aceştia adoptă noile tehnologii apărute.

Dezavantajele se referă la: - firma copiatoare este întotdeauna în urma celei ce a imaginat produsul; - unele elemente de proiectare nu se pot copia (de pildă toleranţele de prelucrare, unele tehnologii de tratare a oţelurilor, ş.a.); - uneori firma care copiază nu dispune de posibilităţile tehnologice ale primului fabricant şi nu poate realiza produsul, chiar dacă ştie cum să îl facă.

Problemele care apar frecvent, cu efect de frână asupra procesului, sunt: - probleme de legislaţie,diferite de la ţară la ţară ; - probleme de cultură : universităţile şi marile centre de cercetări de stat sunt obişnuite să primească fonduri şi nu se preocupă de transferul spre industrie al cercetărilor lor ; - lipsa de competenţe în gestiune : şefii din aceste instituţii sunt aleşi după performanţa ştiinţifică şi nu după talentele de a gestiona probleme economice.

24

In încheiere, prezentăm o grilă de analiză care ar putea permite unei întreprinderi să îşi aleagă

cea mai bună cale pentru procurarea de noi tehnologii. Tabelul 3.3. Analiza comparativă a mai multor variante de tehnologizare.

Soluţia 1 Soluţia 2 Soluţia nRaport performanţă / cost la utilizator

Evoluţia în timp a acestui raport

Flexibilitate, posibilitate de a o transforma

Bariere de acces Relaţii cu clienţii, furnizorii, concurenţii

Compatibilitate cu tehnologiile furnizorilor şi clienţilor

25

Rezumatul capitolului 3. O întreprindere poate favoriza sau bloca iniţiativa inovantă a personalului său, în funcţie de

mai mulţi factori, între care cei mai importanţi ar fi atitudinea conducerii faţa de inovare, modul de organizare a firmei, dimensiunile firmei, domeniul în care activează. In funcţie de atitudinea faţa de inovare, performanţele economice ale întreprinderii, prezente şi viitoare, sunt diferite. De asemenea, şi strategiile pe care ea le poate adopta în lupta concurenţială.

In cadrul capitolului se acordă o atenţie specială strategiilor tehnologice, care, din diverse motive, nu au fost abordate în cursurile de management, tehnologiile firmei şi modul în care ele sunt valorificate pot avea un rol major în competitivitatea firmei. Acest lucru nu se întâmplă însă de la sine, este o acţiune ce trebuie întreprinsă în mod conştient şi după anumite reguli de către conducerea firmei.

La sfârşitul capitolului sunt prezentate patru studii de caz, ce ilustrează diverse demersuri cu caracter inovant la firme româneşti şi străine.

Bibliografie I.Abrudan, Sisteme flexibile de fabricaţie, Ed.Dacia 1996 S.Ait-El-Hadj, L'entreprise face a la mutation technologique, Ed.d'Org., Paris, 1989 J.Allouche, & G.Schmidt, Les outils de la decision strategique,LaDecouverte, 1995 T.Atamer şi R.Calori, Diagnostic etdecisions strategiques, Ed.Dunod, Paris, 1993 L.M.Băloiu şi I. Frăsineanu, Gestiunea inovaţiei, Ed. Economica, 2001 V.Beretta, Politique et strategie d'entreprise, Ed.d'Org. 1985 P.Dausage, B.Ramantsoa, Technologie et strategie d'entreprise, Ediscience, Paris, 1994 M.Giget, La Dynamique strategique de l'entreprise, Ed.Dunod. 1998 B.Grouard, F.Menton, L 'entreprise en mouvement, Ed.Dunod, 1995 Jean Lachmann, Lefinancement des strategies de l'innovation, Economica, (Paris) 1993 J.Morin, L'excellence technologique, Ed. J.Picollec, 1985 J.Morin şi R.Seurat, Le management des ressources technologiques, Ed. d'Organisation, 1989 V.Platon, Sisteme avansate de producţie, Ed.Tehn. 1990 Cuvintele cheie ale cursului. • firmă inovantă • evaluarea proiectelor • firmă deschisă • opoziţie la schimbare • concurenţa • diferenţiere prin sofisticare • efectul progresului tehnic • diferenţiere prin epurare • strategie • inovare continuă • diferenţiere prin costuri • raport calitate - preţ • diferenţiere prin unicitatea produsului • tehnologii esenţiale • tehnologii de diferenţiere • competente definitorii (cheie) • potenţial tehnologic • strategie tehnologică • inventarul tehnologiilor • Matricea J.Morin de evaluare a • Matricea Strategor de evaluare a

tehnologiilor tehnologiilor • Bonzai de tehnologii • pivot de diversificare

26

Întrebări de control 1 .Cum apreciaţi firma Dvs din punctul de vedere al inovării ? 2. In ce măsură conducerea firmei favorizează inovarea ? 3. Intre factorii frânanti, care preciati că acţionează cel mai puternic ? Cum ar putea fi înlăturaţi ? 4. In ce măsură apreciaţi că ideile lui P.Drucker ar putea fi implementate (dacă nu sunt deja !) în firma Dvs ? 5. Cât de dificil ar fi pentru firma Dvs să se alinieze îndemnurilor lui M.Porter privitoare la stimularea unei activităţi inovante ? 6.Care este poziţia firmei Dvs în context concurential ? 7. Ce tip de strategie ati adoptat ? Dacă nu aveţi o strategie a firmei, de ce ? 8. Cum s-a manifestat activitatea de inovare în firma Dvs sub aspectul păstrării sau lărgirii segmentului de piaţă ? 9.Cum ati aprecia tehnologiile din firma Dvs prin prisma criteriilor economice de clasificare ? 10. Credeţi că un inventar al tehnologiilor firmei ar fi util ? Dacă da, credeţi că ar putea fi făcut? 11. Unde ati plasa tehnologiile firmei în matricea J.Morin ? Dar în matricea Strategor ? 12. In firma Dvs s-a pus problema stabilirii unei strategii tehnologice ? Credeţi că ar fi utilă o asemenea strategie ? 13. Puteţi da exemple de tehnologii existente în firmă si care nu sunt bine puse în valoare ? Ce ar trebui făcut cu ele după părerea Dvs ?