Cavitatea toracica si abdominala

In cavitatea toracică, abdominală şi pelviană se găsesc organele interne: astfel, în cavitatea toracică se găsesc cei doi plămâni îmbrăcaţi într-o membrană seroasă cu două foiţe numite pleure. Intre plămâni se află inima şi vasele mari, care vin sau pleacă de la ea (venele cave, artera aortă). Inima este conţinută într-un sac numit pericard. înapoia inimii se află esofagul. Inima este legată de plămâni prin mica circulaţie (circulaţia pulmonară), iar de restul corpului prin circulaţia mare.

Cavitatea abdominală conţine porţiunea cea mai întinsă a tubuluidigestiv (stomac, intestin subţire, intestin gros) şi glandele anexe: ficatulşi pancreasul. Splina se află pe teritoriul circulaţiei sangvine a ficatului. Toateaceste organe sunt învelite de o membrană seroasă numită peritoneu, careacoperă şi unele din organele situate în cavitatea pelviană.

Cavitatea toracica

Plămânul (lat.pulmo) este un organ pereche la vertebrate, specializat pentru funcţia de respiraţie.Animalele amfibii pe lângă plămâni mai au posibilitatea unei respiraţii branhiale acvatice asemănător peştilor. La animalele mamifere pulmonul este asemănător pulmonului uman, fiind alcătuit din pulmonul drept şi stâng care sunt compartimentaţi în lobi (apicali, cardiac, diafragmatici).Pulmonul nu are o musculatură proprie procesul de inspiraţie este realizat activ de muşchii intercostali şi muşchiul diafragm, pe când expiraţia este realizată în mod pasiv.

Structură amplasare

Plamanii se găsesc în cutia toracică thorax fiind prin şanţuri împărţit în mai mulţi lobi denumirea lor fiind dată de organul învecinat.Pulmonul este învelit de o membrană seroasă pleură lipsa aerului între pulmon, pleură şi peretele toracic asigură procesul de inspiraţie prin dilatarea coşului pieptului care atrage după sine dilatarea plamanilor.

In cazul unui pneumotorax când pătrunde aer în spaţiul amintit pulmonul colabează nemai fiind alipit de pleură.Plamanul uman este alcătuit din lobul drept (Pulmo dexter) şi lobul stâng (Pulmo sinister) împărţit la rândul lor prin adâncituri (şanţuri) în lobii pulmonari (Lobus superior et inferior), lobii apicali (Apex pulmonis), lobul cardiac, lobuli diafragmatici denumiţi după organul vecin.

Plamanul stâng este mai mic, datorită spaţiului necesar cordului în cavitatea toracică, într-o poziţie centrală se află bifurcaţia traheală (Bifurcatio tracheae) în

bronhii, care la rândul lor se vor bifurca dicotomic în plămân în bronhiole, capacitatea medie de aer dintr-un pulmon este de 4100 - 5000 mL.

Structura internă a plămânului aspect spongios, fiind alcătuit dintr-un sistem de bronhii (arborele bronṣic)ṣ ramificate care după fiecare ramificaţie devin tot mai fine (subţiri) terminându-se cu nişte săculeţe (alveole) care sunt de capilare bogat vascularizate, la acest nivel producându-se schimbul de gaze (CO2 şi O2).

 Inima este, din punct de vedere anatomic, un organ musculos, cavitar care pompeaza ritmic sângele în corp. Inima, sângele si vasele de sânge alcatuiesc sistemul circulator, care este responsabil cu distribuirea oxigenului si a substantelor hranitoare si eliminarea dioxidului de carbon si a altor produse reziduale. Inima reprezinta motorul sistemului circulator. Ea trebuie sa functioneze neîncetat deoarece tesuturile corpului, în special creierul, depind de o aprovizionare continua cu oxigen si substante hranitoare transportate de sânge.

      Inima umana are forma unei pere de marimea unui pumn închis si este situata în partea stânga, la circa patru sau cinci centimetri fata de linia mediana. Este alcatuita în principal din tesut muscular care se contracta ritmic împingând sângele catre toate partile corpului. Contractiile încep în embrion la circa trei saptamâni de la concepere si continua de-a lungul întregii vieti a individului. Muschiul nu se odihneste decât pentru o fractiune de secunda între batai. Într-o viata de 76 de ani inima va bate de aproape 2,8 miliarde de ori si va pompa 169 de milioane de litri de sânge.

Cavitatea abdominala

Stomacul ( în limba greacă Gaster, lat. Ventriculus) este organul digestiv la toate animalele pe scara de evoluţie biologică (de la sepie până la om), fiind un organ musculos gol la om cu un singur compartiment (cu mai multe compartimente la rumegătoare şi păsări), în interior căptuşit cu mucoasa gastrică.Hrana care în prealabil este deja triturată la nivelul gurii cu ajutorul dinţilor, în interiorul compartimentului gastric va fi amestecată cu sucul gastric (compus din acid clorhidric) şi enzime (pepsina) care descompun moleculele mari mai în special proteinele.Perstaltismul şi secreţia sucului gastric şi este stimulată, crescând de la 10 ml/oră în stare de repaus stomacal, până la 1000 ml/oră, aceasta fiind realizată prin excitarea nervilor respectivi (prin masticaţie, miros, gust).Pentru a realiza digestia hrana este oprită la nivelul pilorului (orificiul de continuare a stomacului cu intestinul subţire).

Rolul stomacului

Predigestia bolului alimentar, în special al proteinelor, care la om şi unele animale este continuată la nivel intestinal.

Prin pH-ul acid al sucului gastric se realizează distrugerea bacteriilor, cu excepţia unora ca Helicobacter pylori care se dezvoltă în mucoasa gastrică fiind în mod frecvent răspunzător de ulcerul gastric.

Stomacul are un rol şi de depozitare a hranei, numai după golirea intestinului va fi admis a unei noi cantităţi de hrană predigerată

Anatomia stomacului

Părţile anatomice a stomacului La o examinare exterioară a stomacului observăm marea şi mica curbură a

stomacului (Curvatura major şi Curvatura minor) fiind acoperit de o membrană (Omentum majus und minus).

Cardia este intrarea în stomac din esofag (Oesophagus). Zona fundică fundus este partea stomacului situat mai sus de cardie de obicei

plin cu gaze. Corpus corpul stomacului este partea cea mai mare a stomacului. Corpus se termină cu orificiul piloric Pylorus care face legătura cu o zonă mai

dilatată Antrum pyloricum continuat cu o porţiune îngustată Canalis pyloricus care se termină cu un sfincter muscular (Musculus sphincter pylori) cu orificiul piloric Ostium pyloricum.

Vase de sânge ce irigă stomacul Truncus coeliacus Ganglioni limfatici: ganglionii limfatici ai stomacului

Intestinul subţire (numit astfel deoarece diametrul său, de 3 cm, este cu mult mai mic decât diametrul intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul aparatului digestiv, situat între stomac şi colon (intestin gros). Poate avea o lungime de până la 7—8 m.

Structură

Intestinul subţire constă din 3 părţi:

Duodenul Jejunul Ileonul

Funcţii

Marea majoritatea a proceselor, ce se desfăşoară în cadrul digestiei, au loc în intestinul subţire, printre care cele mai importante procese ar fi:

descompunerea grăsimilor în acizi graşi descompunerea carbohidraţilor complecşi în glucoză ruperea lanţurilor peptidice ale proteinelor şi transformarea în aminoacizi

simpli absorbţia aminoacizilor, acizilor graşi şi glucozei în sânge

Intestinul gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între intestinul subţire şi anus. Acesta este unul specific animalelor vertebrate. Este ultima portiune a tractului digestiv format din cecum, colon şi rectul care se termină la exterior cu rectul. La intestinul gros lipsesc vilozităţile intestinale, fiind prezente doar la intestinul subţire.

Rol

Rolul acestuia constă în absorbţia apei din mâncarea neabsorbită, cea a vitaminelor create de microflora bacteriană, precum şi a absorbţia unor electroliţi înapoi în sânge.

Structură

Intestinul gros este compus din cec şi colon.

Boli ale intestinului gros

Colită; Diaree; Cancer ale colonului; Maladia Crohn.

Ficatul este un organ, parte a aparatului digestiv, ce este prezent la majoritatea animalelor superioare. Acesta are numeroase funcţii în organismul uman, în special în metabolism.

Funcţii

Funcţie metabolică

Sinteza colesterolului, fosfolipidelor, lipoproteinelor şi a lipidelor; Participă în metabolismul glucidelor şi proteinelor;

Funcţie vasculară

Sinteza unor elemente ale sângelui, precum albuminele, globulinele, şi antitrombina.

Funcţie secretorie

Producerea bilei;

Funcţie imună

Neutralizarea corpurilor externi din organism, în special a toxinelor, jucând astfel un rol important în imunitatea corpului;

Funcţie excretorie

Descompune hemoglobina;

Alte funcţii

Depozitează numeroase vitamine, precum vitamina A şi vitamina B12, precum şi o serie de microelemente esenţiale;

Ficatul omului

Ficatul omului este un organ de culoarea roşie-închisă, ce cântăreşte 2 - 2,5 kg, fiind cel mai greu organ al corpului uman. Acesta este situat în partea superioară a abdomenului, sub diafragmă.

Boli ale ficatului

Ciroză; Hepatita A; Hepatita B; Hepatita C; Maladia lui Wilson; Cancer al ficatului.

Regenerarea

Ficatul, spre deosebire de alte organe, este capabil să se regenereze. Este alcătuit din 3 lobi mai importanţi, doi lobi în faţă, unul mai mare şi unul mai mic de circa 5 ori (care prezintă 2 noduli mai mici ataşaţi, unii îi consideră tot lobi) şi încă un lob în spatele celor 2 (în cavitatea abdominală) care prezintă nişte vene ce face să pară că acest lob se împarte în 4 lobi mai mici.

Pancreasul este un organ din aparatul digestiv şi endocrin care îndeplineşte două funcţii majore: exocrină (produce sucul pancreatic care conţine enzime digestive) şi endocrină (produce mulţi hormoni importanţi, incluzând şi insulina).

Topografie şi funcţii

Este o glandă situată sub stomac, de formă alungită, cu o greutate de circa 70 g. Are atât o secreţie externă (exocrină) necesară digestiei, cât şi o secreţie internă (endocrină) necesare în reglajul glicemiei.

Secreţia externă numită şi suc pancreatic, se varsă în intestinul subţire. Acţiunea lui influenţează în special substanţele adipoase. Este bogat în enzime: amilaza (care transformă glucidele în glucoză), maltaza (maltoza, în glucoză), tripsina (care scoate aminoacizii pe rând din protide şi peptide), lipaza (grăsimile cu acizi graşi şi glicerina), carbonaţi şi bicarbonaţi de Na, care dau alcalinitatea sucului pancreatic.

Secreţia internă este insulina, care reglează cantitatea de zahăr din sânge, reţinând surplusul de glucoză sub formă de glicogen, la nivelul ficatului. Lipsa insulinei duce la o boală foarte gravă, numită diabet zaharat. Pancreasul secretă enzime vitale pentru organism. În caz că se consumă multe alimente prelucrate industrial, se solicită dirijarea unui număr mare de enzime în stomac şi intestin. În felul acesta, este compromisă imunitatea, prin scăderea aportului enzimatic al funcţiilor imunitare. Enzimele au multiple roluri: de rupere a alimentelor în bucăţi mai mici; determină lanţul reacţiilor chimice care duc la nutrienţi; sinteza unor substanţe; determină aglomerarea de atomi în molecule.

Splina este unul din cele mai importante organe ale sistemelor limfatic şi imun. Acesta este situat în partea stângă a abdomenului.

Funcţii

Distrugerea eritrocitelor şi trombocitelor bătrâne; Transformarea hemoglobinei în bilirubină; Un depozit foarte important de fier in organism (rezultat in urma

descompunerii hemoglobinei); Poate produce anticorpi (persoanele cărora le lipseşte splina sunt mai

predispuse la anumite afecţiuni bacteriene); La fetuşi, splina produce eritrocite şi leucocite, însă către ultimele luni ale

vieţii intrauterine, această funcţie este preluată de măduva oaselor.