CLAUZA PENALA

Magazin.avocatnet.ro | Clauza penala | 2

Clauza penală – aspecte controversate conform Noului Cod Civil

Jr. Horaţiu SasuConsultant în afaceri

SC Excel Management SRL Sibiu

Ce ştim (şi de unde apar problemele)

• Clauza penală este convenţia prin care părţile determină anticipat despăgubirile pe care debitorul le va plăti creditorului, în cazul întârzierii, neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor sale contractuale (art. 1538 alin. (1) din Noul Cod Civil). Debitorul se obligă, prin urmare, printr-o convenţie accesorie, ca, în cazul în care nu-şi va achita obligaţiile contractuale, să plătească creditorului o sumă de bani sau o altă valoare patrimonială1.

• Clauza penală poate fi stipulată într-o clauză expresă, cuprinsă în contractul din care se naşte raportul de obligaţie sau într-o convenţie ulterioară, încheiată înainte de neexecutarea obligaţiilor.

• Stipularea clauzei penale are rolul de a-l garanta pe creditor cu privire la executarea obligaţiilor de către debitor2. Această clauză prezintă avantajul că-l dispensează pe creditor de sarcina de a dovedi existenţa şi cuantumul prejudiciului suferit, în caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei asumate de debitor.

• Clauza penală constă într-o sumă de bani fixă, stabilită într-o sumă forfetară3 un procent fix sau variabil, progresiv, dintr-o anumită valoare.

Toate acestea sunt valabile şi acum, după intrarea în vigoare a Noul Cod Civil. După cum valabil este şi că:

stipularea clauzei penale prezintă o mare utilitate practică deoarece se evită dificultăţile de evaluare judiciară a daunelor-interese, creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului. Pentru a obţine plata sumei stabilită în clauza penală este suficient ca creditorul să dovedească faptul neexecutării, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei4.

Aspectele de mai sus sunt considerate elementare?Aşa este.Dar de la înţelegerea lor greşită pornesc discuţiile şi disputele.

1 Tudor Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, 1968, pag.151-152.2 Smaranda Anghene, Clauza penală în dreptul civil şi dreptul comercial, Ed. Oscar Print ’96, p. 153 Paul Demetrescu, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1946, pag.1424 I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, formare şi executare, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 476.


Disputa #1 Terminologia diferită de cea legală – relevantă sau doar pretext pentru

neplată?

Instanţa supremă a decis că, clauza prin care se stipulează “majorări de întârziere” pentru plata preţului cu întârziere are caracterul de clauză penală, fiind nerelevant faptul că nu s-a întrebuinţat chiar termenul de “penalităţi”5.

În această speţă s-a decis:

“Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că în anul 1993 recurenta a efectuat pentru intimată o serie de prestaţii constând în livrarea de apă potabilă, apă menajeră, furnizând şi energie termică, pe bază de contract.

În art. 27 al contractului s-a prevăzut obligaţia beneficiarului de a achita facturile în termen de 5 zile de la avizare, pentru întârzierea în decontare stabilindu-se o majorare de 0,5% pe zi.

Instanţa de apel a interpretat eronat convenţia părţilor în sensul că nu s-ar datora penalităţi de întârziere, pe considerent că în contract n-a fost folosit termenul de penalităţi ci s-a folosit termenul de “majorări”.

Clauza penală constituie aşa cum este cunoscut o sancţiune contractuală prestabilită, ceea ce înseamnă că aceasta este rezultatul exclusiv al manifestării voinţei părţilor contractante, care în speţă s-a realizat, acestea convenind la art. 27 că daunele interese reprezintă 0,5% pe zi de întârziere.

Împrejurarea că termenul folosit în contract a fost de “majorări“, iar în cererea completatoare recurenta a precizat că a calculat “penalităţi de întârziere”, nu schimbă natura daunelor-interese, care s-au calculat în procent de 0,5%, aşa cum s-a prevăzut la art. 27 al contractului.

Aşa fiind, faţă de clauza penală expres stipulată de părţi în convenţie, s-a considerat în mod eronat de către instanţa de apel că n-ar exista temei pentru obligarea pârâtei la penalităţi de întârziere, nefiind relevant termenul folosit, ci stipularea clauzei penale.

Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a voinţei părţilor, care au prevăzut în contract o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată reprezentând 0,5% pe zi de întârziere, calculul efectuându-se tot în funcţie de procentul respectiv, ceea ce exclude altă interpretare”6.

Atenţie!Obligaţia însoţită de o clauză penală nu devine prin aceasta o obligaţie alternativă, nici

debitorul şi nici creditorul neputând opta între executarea în natură a obligaţiei şi plata clauzei penale.

În schimb, Noul Cod Civil prevede limpede că, creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei (art. 1539 din Noul Cod civil).

5 De altfel, nici la nivel legislativ nu există o terminologie unitară: Noul Cod Civil vorbeşte despre „penalităţi”, iar O.G. nr. 13/2011 (despre care vom discuta şi care e în strânsă legătură cu Noul Cod Civil) vorbeşte despre „dobânzi penalizatoare”.6 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3626 din 26 octombrie 1999, în Revista de Drept Comercial 7-8/2002, pag. 254.


Disputa #2Perceperea penalităţilor pe factură, deşi nespecificate în contract – cât e

de legală?

Pe forumul avocatnet.ro a apărut la un moment dat o discuţie despre legalitatea perceperii penalităţilor pe factură, în cazul unui contract7. Răspunsurile au fost diverse şi fiecare a adus argumentele sale.

Vom arăta că poziţia constantă a instanţelor este că, pentru a putea fi percepute, penalităţile de întârziere trebuie stipulate într-un contract, iar nu direct pe factură.

Iar poziţia instanţelor la care facem referire e conformă şi cu actualele prevederi ale Codului civil.

Desigur, contractul nu trebuie încheiat în scris8, însă, vom vedea, în cazul în care nivelul penalităţilor nu este dovedit, acestea nu se pot insera în factură, iar dacă se inserează sunt neoperante.

Să explicăm.Prin natura sa juridică, clauza penală este convenţională (reiese din convenţia părţilor),

neputând fi complinită printr-o reglementare juridică specială, ea fiind expresia voinţei reciproce a părţilor contractante9. În lipsa unui document doveditor cu valoare de contract penalităţile nu se pot acorda.

Instanţa supremă a decis astfel, în judecarea căii de atac împotriva deciziei unei instanţe inferioare: “prin decizia atacată s-a făcut o corectă apreciere a probelor instanţa bine reţinând că, în lipsa unui contract scris între părţi pentru anul 1998, menţiunea înscrisă de recurenta reclamantă pe facturi cu privire la penalitatea de 0,15% pe zi de întârziere neconfirmată prin semnătură şi ştampilă de societatea pârâtă nu constituie clauză penală conform art. 1066 C. civ. [în prezent art. 1538 din Noul Cod Civil – nota H. Sasu], recurenta nedepunând niciun protocol prin care părţile să fi convenit menţinerea clauzelor din contractul încheiat pentru anul 1997, la care generic face referire în motivele de recurs”10.

În altă cauză instanţa supremă a arătat: “În cauză nu s-a făcut dovada unui înscris prin care părţile să fi stipulat o clauză penală privind constrângerea pecuniară a debitorului obligaţiei neînde plinite pentru întârziere în decontare - înscrierea unilaterală pe facturi de către emitentul acestora a menţiunii privind plata penalităţilor de întârziere în decon tare în sarcina destinatarului lor neconstituindu-se în dovadă valabilă a existenţei înscrisului menţionat, având în vedere forţa probantă a facturii, astfel cum greşit susţine recurenta11”.

Concluzia? Penalităţile în întârziere care apar doar pe factură nu sunt inserate în mod legal 7 http://www.avocatnet.ro/content/forum%7CdisplayTopicPage/topicID_160671/penalitati-aferente-facturilor.html.8 Art. 1.240 din Noul Cod Civil(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.9 Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 1007/1995, în Dan Lupaşcu, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti în materie comercială. 1990-1998, Editura All-Beck, 1999, pag. 339-340.10 Curtea Supremă de Justiţie sec. com. dec. 2554/9 aprilie 2002, Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2002, în Elena Cârcei, Din jurisprdenţa secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie pe trimestrul I/2002, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2002, pag. 334.11 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, dec. nr. 2961, din 18 mai 2001, în Revista de Drept Comercial nr. 12/2003, pag. 253.


şi nu pot fi percepute de către creditor.Acest aspect se cuvine aprofundat, deoarece în practică părerile sunt împărţite.Pe de o parte, factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată

executarea unei operaţiuni comerciale12. Dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovadă şi în favoarea emitentului. Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotriva destinatarului13.

Factura face dovada în favoarea emitentului numai când a fost acceptată. În contra emitentului face dovadă pentru toate menţiunile din ea14.

Din alt unghi văzut, regula generală în materia încheierii contractelor civile sau comerciale este aceea a principiului consensualismului. De aceea, comanda urmată de executare poate constitui, în domeniul comercial, un veritabil contract încheiat în formă simplificată. În consecinţă, aspectele asupra cărora părţile nu au căzut de acord nu pot fi inserate în vreun document care ţine loc de contract.

În acest sens, în ciuda unei practici înstăpânite în materie comercială, bazată pe o concepţie greşită, contractul comercial, chiar neîncheiat în scris, produce efecte numai cu privire la clauzele sau aspectele asupra cărora s-a convenit, nu şi a celor care nu au fost discutate de părţi. Aşa fiind, într-un alt caz s-a decis că deşi între părţi nu a fost încheiat un contract propriu-zis, emiterea facturii de către reclamantă urmată de executarea acesteia de către pârâtă, prin preluarea mărfii înscrisă în factură, configurează natura contractuală a raporturilor dintre părţile litigante, dar numai cu privire la preţ.

În ceea ce priveşte menţiunea înscrisă pe factură cu privire la plata penalităţilor, aceasta nu poate fi asimilată unei clauze contractuale – a arătat instanţa supremă - întrucât este lipsită de eficacitate, fiind un act unilateral, ŞI NU REZULTANTA NEGOCIERII DINTRE PĂRŢI, a acordului lor de voinţă, care să lege părţile şi să dea efectivitate acestei clauze, conform principiului puterii obligatorii a contractelor15, enunţat în prezent de art. 1270 din Noul Cod civil.

Art. 1.270. Forţa obligatorie(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate

de lege.

Şi noul Cod civil solicită consimţământul părţilor ca şi condiţie esenţială pentru încheierea oricărui contract – aşa cum e normal, de altfel. Mai mult, prin art. 1.243 menţionează că, dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa. Aici – la modificare – se încadrează şi menţionarea penalităţilor direct pe factură.

Soluţia este valabilă în general în materie comercială, iar nu numai în materia vânzării-cumpărării, aşa cum a decis Tribunalul Bucureşti în cazul unui contract ce se apropie ca şi clauze de contractul de comision.

12 Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, 1998, pag. 364.13 Curtea de Casaţie III dec. nr. 726/1936, în Pandectele Române, 1936, III, pag. 202.14 Codul comercial adnotat, Editura Tribuna Craiova, 1994, pag. 104.15 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, dec. nr. 656 din 19 februarie 2004, în Revista de Drept Comercial nr. 1/2005, pag. 201.


Extragem din considerentele deciziei:“Prin cererea înregistrată la 8.11.1994, reclamanta S.C. “K.I. E.” -S.R.L. a chemat în judecată

pârâta solicitând obligarea acesteia la plata unei sume reprezentând contravaloare marfă, penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2.441, pronunţată la 8.09.1995, Judecătoria S. A. I. a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată, a obligat pârâta la contravaloarea mărfurilor şi a penalităţilor de întârziere.

Pentru a da această soluţie, instanţa de fond a reţinut că între reclamantă şi pârâtă a intervenit un contract prin care reclamanta s-a obligat să importe pentru pârâtă mărfuri. Acestea au fost importate, aflându-se în custodia reclamantei, pârâta având obligaţia să achite contravaloarea lor.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta.În motivarea apelului se arată că apelanta nu a fost avizată de către intimata reclamantă cu

privire la sosirea pompelor din import şi că reclamanta nu şi-a manifestat intenţia de a livra pârâtei aceste pompe.

Apelul este fondat.Din actele şi lucrările dosarului rezultă că între părţi a intervenit contractul nr. 1/8.01.1993,

prin care intimata s-a obligat să livreze apelantei două pompe, că acestea au fost achiziţionate din import, că pentru încasarea contravalorii acestor mărfuri intimata a emis factură, pe care apelanta a refuzat-o la plată, fără nicio justificare.

Susţinerea apelantei că nu a fost avizată în legătură cu sosirea pompelor urmează a fi înlăturată, având în vedere că prin corespondenta purtată cu aceasta, aflată la dosarul cauzei, rezultă atât încunoştiinţarea apelantei privind sosirea pompelor din import, cât şi intenţia intimatei de a i le livra condiţionat de achitarea contravalorii lor.

Faţă de cele de mai sus, instanţa de fond, în mod legal, a obligat apelanta la plata contravalorii mărfurilor contractate şi neridicate.

Cu privire la obligarea apelantei la plata penalităţilor de întârziere, se reţine că în contractul părţilor nu a existat o clauză privind constrângerea pecuniară a debitorului obligaţiei pentru întârzierea în executare şi cum CONVENŢIA PĂRŢILOR NU POATE FI COMPLETATĂ DE DREPT CU O CLAUZĂ PENALĂ, obligarea apelantei la plata penalităţilor de întârziere apare ca nelegală, urmând să fie înlăturată16.

Faţă de cele de mai sus, în disputa menţionată de pe forumul avocatnet.ro s-a considerat pe alocuri că acceptarea facturilor presupune acceptarea a tot ceea ce scrie pe ele, aşadar şi a penalităţilor. S-a considerat că factura echivalează cu un contract, inclusiv în materia penalităţilor. Or, în acest din urmă aspect concepţia e contrară jurisprudenţei instanţei supreme.

Iar intrarea în vigoare a Noului Cod civil nu schimbă nimic la nivel conceptual.

Disputa #3Motive de a nu plăti penalităţile – ce rezistă în faţa instanţei?

Pentru a nu plăti penalităţi de întârziere debitorii invocă orice motive, precum se vede în cazul

de mai jos, care este foarte interesant sub aspectul limitei până la care poate merge “apărarea” în faţa instanţei17:

16 Dan Lupaşcu, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti în materie comercială. 1990-1998, Editura All-Beck, 1999, pag. 342-343.17 Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 611/7.05.l998, în Dan Lupaşcu, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti în materie comercială. 1990-1998, Editura All-Beck, 1999, pag. 137-138.


“Prin sentinţa civilă nr. 6837, pronunţată la data de 8.10.1997, de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. “C”-S.A. împotriva pârâtei S.C. “A”-S.R.L., cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 716.560 lei, reprezentând chirie utilaje, a sumei de 716.560 lei, reprezentând penalităţi pentru întârziere în decontare şi a sumei de 672.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâta nu şi-a respectat, în totalitate, obligaţiile convenite cu reclamanta prin contractul nr. 4/1994, constând în plata chiriei pentru utilajele închiriate: baraca metalică şi tabloul electric T 63, care a fost pierdut de pârâtă, şi că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 969 Cod civil, art. 43 Cod comercial şi art. 274 Cod proc. civilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.În motivarea apelului s-a arătat, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus

obligarea la plata penalităţilor pentru întârziere în decontare, în baza contractului nr. 4/1994, întrucât valabilitatea acestuia a încetat în momentul încheierii contractului nr. 5/1995, care nu cuprinde clauză penală cu privire la penalităţi.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat, întrucât apelanta pârâtă nu a contestat valabilitatea contractului nr. 4/1994, cu ocazia judecării cauzei în fond şi nu a invocat, în apărările sale, contractul nr. 5/1995, care, în realitate, nu există.

Examinând motivele invocate, în raport de probele administrate, tribunalul apreciază ca fiind nefondat apelul de faţă.

Astfel, probele cauzei relevă că prin neîndeplinirea corespunzătoare, de către pârâtă, a obligaţiilor asumate prin contractul părţilor (nr. 4/1994), în temeiul art. 4 din acest contract - a cărui durată nu a fost determinată - este antrenată răspunderea acesteia de a plăti penalităţi pentru întârziere în decontare, reclamantei, care, în exerciţiul dreptului său procesual de dispoziţie, le-a redus la suma asupra căreia au fost calculate, în cuantum de 716.560 lei. Contractul invocat în cererea de apel (nr. 5/1995), neavând vocaţia de a înlătura sus-arătata clauză penală, atât timp cât durata contractului care o conţine nu a fost precizată, iar acesta nu a fost reziliat. Este de observat că nu poate fi primită apărarea pârâtei, formulată prin întâmpinare, în sensul că închirierea utilajelor în litigiu s-ar fi făcut pe o durată de 30 de zile, conform anexei nr. l la contractul nr. 4/1994 - aceasta indicând doar tariful închirierii/zi, având în vedere media de 30 de zile/lună. De altfel, cele susţinute de pârâtă în sensul sus-arătat, sunt contrazise de chiar faptul că aceasta a continuat să folosească utilajele închiriate şi după pretinsa perioadă de închiriere de 30 de zile, şi să plătească chiria pentru acestea, chiar dacă nu întotdeauna la termenul şi în cuantumul convenit.

Totodată, este de neînţeles de ce pârâta nu a făcut vorbire în faţa instanţei de fond despre contractul nr. 5/1995, precizând chiar prin întâmpinarea sa că: “între părţile contractante nu a intervenit niciun alt act adiţional de prelungire a termenului de închiriere a utilajelor în litigiu, stabilit prin contractul nr. 4/1994”.

Clauza penală fiind o convenţie accesorie, pentru a dobândi forţă obligatorie trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, printre care se înscrie şi acordul de voinţă al părţilor. Cum obiecţiunea care privea aplicarea sancţiunii pentru plata penalităţilor de întârziere nu a fost soluţionată, creditorul nu poate cere executarea clauzei penale18.

Despre clauza penală în caz de tacită relocaţiune vom discuta într-un capitol separat.

Până atunci să arătăm că într-un alt caz19, pe care îl reproducem în extras (chiar dacă e un extras mai lung, dar cazul e de luat în considerare prin argumentarea instanţei), reclamanta S.C. C. SA Târgovişte a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. T. SA Braşov şi a solicitat ca să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere în plata facturilor emise pentru decontarea contravalorii oţelurilor livrate, conform contractului din 2000 şi clauzei penale cuprinsă în art. 29, prin care s-a stipulat că

18 ICCJ, Secţia comercială, decizia nr.1143 din 18 februarie 2005, în www.scj.ro.19 Secţia comercială - Inalta Curte de Casatie si Justitie, decizia nr.1143 din 18 februarie 2005, accesibilă pe http://www.urbaniulian.ro.


pentru întârzierea la plata preţului, cumpărătorul datorează penalităţi de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere în decontare.

Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 477 din 23 februarie 2000, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să-i plătească penalităţi de întârziere. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că penalităţile de întârziere sunt datorate numai pentru perioada 6 ianuarie - 14 aprilie 2000, când a operat clauza din contractul încheiat pentru anul 1999, chiar şi fără încheierea unui act adiţional care să privească perioada luată în calcul, motivat de faptul că pentru primul semestru al anului 2000, pârâta a lansat comenzi privind necesarul de materiale.

Împotriva sentinţei, pârâta a declarat apel contestând existenţa clauzei penale pentru obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere în decontare, în condiţiile în care contractul din 1999 nu a fost prelungit după data de 31 decembrie 1999 prin act adiţional aşa cum se stipulase în art. 4 din acest contract.

Curtea de Apel Braşov, prin decizia nr. 138 pronunţată la data de 26 mai 2004, a respins apelul, apreciind că pârâta apelantă a fost de acord cu plata de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului chiar dacă s-a dat o calificare greşită măsurilor reparatorii. Instanţa de apel a mai reţinut că toate livrările efectuate în anul 2000 sunt supuse clauzelor contractului din 2000 iar nu contractului din 1999 care a expirat în luna decembrie a aceluiaşi an.

Prin urmare, contractul din 2000 a operat pe întreg anul 2000, dar pentru că pârâtei apelante nu i se poate face o situaţie mai grea în propria cale de atac, sentinţa instanţei de fond a fost păstrată, iar apelul pârâtei a fost respins.

Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs.Pârâta a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6, 8, 9 şi 10 C. proc. civ. argumentând

că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când s-a pronunţat asupra unei părţi din sentinţă care nu a fost atacată cu apel şi a stabilit, substituindu-se părţilor că, în cadrul clauzei penale, daunele moratorii pot înlocui daunele compensatorii; că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât a considerat că toate livrările din 2000 sunt supuse contractului din anul 2000 cu toate că acest contract a fost semnat cu obiecţiuni şi a intrat în vigoare în mai 2000.

Recursul este fondat.Criticile aduse hotărârilor pronunţate în cauză ridică mai multe probleme de drept, de a căror

dezlegare depinde soluţia însăşi.

1. Problema controversată, care a fost privită divergent de cele două instanţe, aşa cum se desprinde din criticile recurentei şi din soluţiile pronunţate, este dacă între părţile în proces a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa răspunderii pentru întârzierea în plată. În măsura în care această cerinţă a răspunderii contractuale este îndeplinită urmează a se vedea şi dacă evaluarea convenţională asupra cuantumului despăgubirilor întruneşte acordul de voinţă al părţilor, dacă aceasta convenţiei accesorii.

Din această perspectivă, în cauză s-au solicitat penalităţi de întârziere în decontare în temeiul contractului din 2000, invocându-se clauza penală inserată în art. 29 din menţionatul contract. Facturile din situaţiile anexă la acest contract luate în calcul pentru plata penalităţilor, privesc o perioadă din anul 2000, iar disputa dintre părţi, pe care instanţele o aveau de soluţionat era dacă este în vigoare clauza penală din art. 29, întrucât contractul din 2000 a fost semnat în luna mai 2000, cu obiecţiuni din partea debitorului care vizau expres înlăturarea acestui articol.

Poziţia pârâtei, în legătură cu art. 29, prin care erau stabilite penalităţi de întârziere în plată, rezultă din înscrisul din dosarul de fond prin care s-au formulat obiecţiuni, stipulându-se expres „Nu suntem de acord cu privire la art. 29”.

Urmarea obiecţiunilor, pârâta a formulat răspunsul din adresa 21410/23 mai 2000 în care, deşi s-a referit la art. 29, şi-a exprimat acordul să plătească ea însăşi penalităţi pentru neexecutare sau nelivrare în termen, dar numai dacă plata se face în avans.

Aşadar, la data de 23 martie 2000, când s-a răspuns la obiecţiunile formulate de pârâta recurentă, contractul nu era perfectat şi nici după această dată clauza privind sancţionarea întârzierii în plată nu s-a conciliat pentru a se pune problema că există convenţie între părţi care prestabileşte echivalentul prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în plata mărfii.


Prin urmare, clauza penală fiind o convenţie accesorie, pentru a dobândi forţă obligatorie trebuia să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, printre care se înscrie şi acordul de voinţă al părţilor.

Cum obiecţiunea cu privire la articolul care privea aplicarea sancţiunii pentru plata penalităţilor de întârziere în decontare nu a fost soluţionată, creditorul nu poate cere executarea clauzei penale.

S-a argumentat că de vreme ce livrarea a fost acceptată şi plătită, atunci operează şi clauza penală.

Aceste argumente nu pot fi primite întrucât clauza penală nu este o garanţie pusă la îndemâna creditorului pentru realizarea creanţei sale ci o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în executarea obligaţiei. Privită ca sancţiune această convenţie trebuie să fie însuşită fără echivoc de cel căruia i se adresează, respectiv de debitorul obligaţiei executată cu întârziere.

Instanţa de apel a interpretat greşit şi conţinutul art. 12 din adresa nr. 320/2000, în sensul că recurenta pârâtă s-a declarat de acord ca executarea necorespunzătoare a obligaţiilor să fie sancţionată cu plata de daune interese. Această interpretare a fost posibilă datorită neobservării conţinutului art. 12 din obiecţiunile formulate la contract, prin care pârâta nu a fost de acord cu art. 29 în care era stipulată sancţiunea pentru plata cu întârziere a preţului, distincţie pe care părţile au făcut-o prin cele două adrese.

Cu privire la daunele compensatorii propuse prin obiecţiunile la contract, reclamanta şi-a însuşit obiecţiunea în sensul precizat expres „suntem de acord să plătim penalităţi de neexecutare sau nelivrare în termen dar numai dacă plata se face în avans permanent”. Din conţinutul acestui text nu se poate trage însă concluzia că pârâta este cea care s-a obligat să suporte daune compensatorii, ci dimpotrivă.

Raţionamentul instanţei de apel este greşit şi dintr-un alt punct de clauză generală referitoare la neexecutarea obligaţiilor contractuale şi că denumirea greşită de daune compensatorii şi nu moratorii nu poate înlătura răspunderea debitoarei pentru că aceasta a înţeles să fie sancţionată cu plata de daune interese. Acest argument nu poate fi reţinut câtă vreme pentru plata cu întârziere exista stipulaţie distinctă în contract (art. 29) pe care pârâta recurentă nu a acceptat-o.

Ca urmare, acceptarea daunelor interese compensatorii, menite să acopere prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, nu acoperă şi situaţia când se pretind daune interese moratorii care vizează acoperirea prejudiciului creat ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată.

2. Dacă s-ar trece peste argumentele arătate, care se fundamentează pe conţinutul înscrisurilor aflate la dosar, încă nu s-ar putea pune problema daunelor interese sub forma penalităţilor de întârziere, întrucât răspunderea contractuală operează în situaţia în care obligaţiile izvorăsc din contract. În cazul de faţă, facturile privesc produse care s-au livrat anterior perfectării contractului din 2000, astfel că lipseşte premisa angajării răspunderii contractuale.

S-a susţinut că pentru perioada respectivă, pârâta a emis comenzi care au fost executate, ceea ce, în comercial, echivalează cu un contract în formă simplificată, reglementat de art. 35 şi urm. C.com. Într-adevăr, comenzile au fost executate, însă, această formă de contract dă naştere la obligaţia de plată a preţului fără daune moratorii sub forma penalităţilor de întârziere în decontare, din moment ce lipseşte convenţia accesorie, clauza penală.

3. Instanţa de fond a apreciat că pentru anul 2000 nu s-a dovedit acordul de voinţă pentru plata penalităţilor de întârziere în decontare, motivat şi de faptul că răspunsul la obiecţiunile recurentei pârâte se referă la neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale. Instanţa de apel, interpretând greşit conţinutul obiecţiunilor şi al răspunsului la obiecţiuni, a ajuns la concluzia


că penalităţile de întârziere în plată sunt datorate pe întreaga perioadă solicitată, dar pentru că debitoarea se afla în propria cale de atac, apelul său a fost respins.

4.Critica pârâtei, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 132 şi art. 134 C.proc.civ., pe aspectul modificării temeiului de drept nu poate fi primită întrucât în dosarul de fond, se poate observa că pârâta a adus alte argumente în sprijinul susţinerii că penalităţile sunt datorate şi anterior semnării contractului din 2000. În opinia sa, a funcţionat clauza penală din contractul pe 1999, pe baza acordului său de principiu pentru încheierea contractului pentru anul 2000, dar şi pentru că pârâta a emis comenzi pentru semestrul I al anului 2000 încă din noiembrie 1999, ceea ce înseamnă acordul de voinţă pentru prelungirea vechiului contract.

Această apărare a fost acceptată de instanţele care au soluţionat cauza în mod greşit, întrucât nu au observat lipsa actelor adiţionale de prelungire a contractului din anul 1999 până la semnarea contractului pentru anul 2000, conform clauzei stipulată în art. 4 care avea următorul conţinut: „Prezentul contract e valabil până la data de 31 decembrie 1999 şi se prelungeşte prin act adiţional încheiat în formă scrisă de către cele două părţi ale contractului”.

Prin urmare, nu era vorba de o modificare a temeiului de drept ci de o argumentare pentru înlăturarea susţinerilor privind lipsa oricărei convenţii pentru plata penalităţilor de întârziere.

Aceste argumente, aşa cum s-a arătat deja, au fost acceptate greşit de instanţe, iar consecinţa acceptării lor a fost prezumţia că debitoarea şi-a însuşit o clauză penală generică referitoare la neexecutarea obligaţiilor contractuale.

În consecinţă, recursul declarat de pârâtă a fost admis şi a fost modificată decizia atacată, în sensul admiterii apelului aceleiaşi părţi şi modificării sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.

Disputa #4Contract expirat (conform termenului convenit în scris), dar continuat în

fapt. Se mai pot percepe penalităţi?

Dorim să facem referire în continuare la o soluţie interesantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a arătat că nu se pot acorda penalităţi în cazul unui contract expirat chiar dacă prestaţiile prevăzute în acest contract au continuat. Instanţa supremă a pornit în considerentele sale de la ideea că nu mai există un contract în baza căruia să se deruleze raporturile părţilor, drept pentru care raporturile se executau pe bază de comandă urmată de executare. Într-adevăr, comanda urmată de executare poate constitui, în domeniul comercial, un veritabil contract încheiat în formă simplificată – evident, diferit de contractul anterior, al cărui termen expirase. Per a contrario, aspectele asupra cărora părţile nu au căzut de acord nu pot fi inserate în vreun document care ţine loc de contract – discuţie pe care deja am avut-o.

Totuşi, nu putem fi de acord cu soluţia instanţei supreme, potrivit cu care în caz de tacită relocaţiune, în lipsă de stipulaţie contrară, penalităţile de întâr ziere în plata chiriei nu curg şi în perioada tacitei relocaţiuni.

Curtea a decis astfel:

“Potrivit art. 1436 Cod civil20, dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia părţilor, prin simpla trecere a timpului, locaţiunea încetează de drept. Din analiza art. 10 din contract, instanţa

20 În prezent Noul Cod Civil conţine o prevedere identică în materia care ne interesează:

Art. 1809 alin.(1)Contractul de locaţiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părţi sau,

după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înştiinţare prealabilă.


de apel a reţinut corect în data înce tării locaţiunii ca fiind 15 noiembrie 1996. După această dată a operat tacita re locaţiune. Este adevărat că locatarul a rămas în folosinţa lucrului, iar locatorul nu a împiedicat această folosinţă, situaţie în care locaţiunea este considerată re înnoită.

Recurenta consideră că tacita relocaţiune presupune prelungirea contractului de relocaţiune sub toate aspectele, inclusiv a clauzei penale. Numai că noua loca ţiune ia naştere în lipsă de stipulaţie contrară, fără garanţiile şi sancţiunile din contractul iniţial, care trebuie prevăzut expres şi care nu pot fi prelungite peste termenul stipulat.

În aceste condiţii instanţa de apel a redus corect numai cuantumul penali tăţilor de întârziere aferente perioadei situată după împlinirea duratei contractului de locaţiune”21.

Nu putem fi de acord cu considerentele instanţei decât până la un punct. Într-adevăr, tacita relocaţiune operează ca un nou contract de locaţiune22. Ea va avea loc în condiţiile primului contract, dar se va considera încheiat fără termen, prezumându-se că părţile nu au modificat nimic faţă de contractul iniţial23. Totuşi, garanţiile din contractul iniţial se sting fără stipulaţie expresă în sensul menţinerii lor, deoarece garanţiile trebuie prevăzute expres şi nu pot fi prelungite tacit peste termenul iniţial24.

Cu toate acestea suntem de acord. Mai puţin de acord suntem cu interpretarea naturii clauzei penale ca fiind o garanţie. Într-adevăr, stipularea clauzei penale are rolul de a-l garanta pe creditor cu privire la executarea obligaţiilor de către debitor25, dar clauza penală are o funcţie compensatorie (art. 1069 din vechiul Cod civil, art. 1538-1539 din Noul Cod Civil), iar nu de garanţie propriu-zisă, cum este ipoteca sau garanţia reală mobiliară ori garanţii în genul unei sume date în avans de către locator pentru acoperirea eventualelor deteriorări produse bunului. Prin daune-interese înţelegem nu o garanţie, ci despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, excutării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale26.

Mult mai clară este calificarea dată de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, care a arătat: “clauza penală îndeplineşte o funcţie compensatoare de reparare a prejudiciului suferit de către una dintre părţile contractante pentru neîndeplinirea corespunzătoare de către cealaltă parte a obligaţiei la care s-a angajat”27.

Faţă de aspectele încă insuficient clarificate de mai sus, disputa continuă...

Disputa #5E posibil ca instanţa de judecată să dispună reducerea clauzei penale

sau chiar să o înlăture?

Problema este controversată.În fond, contractanţii ajunşi în faţa instanţei fixaseră prin convenţia lor şi în mod definitiv

21 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 896 din 4 martie 1999, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2002.22 Radu Motica, Florin Moţiu, Contracte civile speciale. Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000, Bucureşti, pag. 121.23 Raul Petrescu, Principalele contracte de Drept civil, Ed. Oscar Print, 1997, pag. 71.24 I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Editura Socec, Bucureşti, 1943, pag. 330-331.25 Smaranda Anghene, Clauza penală în dreptul civil şi dreptul comercial, Ed. Oscar Print ’96, pag. 1526 L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 343.27 Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa nr. 88/1998, în Jurisprudenţa comercială arbitrală, 1953-2000, Bucureşti, 2002, pag. 86.


suma despăgubirilor, în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere. Ca urmare:

a) regula este că instanţa de judecată nu are dreptul să-i reducă sau să-i mărească cuantumul. b) prin excepţie (de fapt este o aparentă excepţie), penalitatea va putea fi redusă de judecător

în condiţiile pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Începând cu 1 octombrie, cadrul juridic general privind clauza penală este asigurat de dispoziţiile din Noul Cod Civil, art. 1538-1543.

Potrivit acestor dispoziţii, în principiu, clauza penală nu poate fi redusă sau agravată. Creditorul este îndreptăţit la penalităţi, indiferent de întinderea preju diciului; el va trebui să dovedească numai existenţa faptei ilicite care a generat acest prejudiciu. De altfel, existenţa clauzei penale în contract nu presupune în mod obiectiv, necesar, producerea unui prejudiciu.

Din alt unghi de vedere - cel contractual - părţile pot să prevadă reducerea penalităţilor atunci când întinderea reală a prejudiciului este inferioară cuantumului prevăzut în clauza penală. În temeiul principiului puterii obligatorii a contractului, instanţa va lua act de înţelegerea părţilor şi va dispune micşorarea cuantumului penalităţilor până la limita prejudiciului suferit de creditor28.

Interpretarea legiiDacă creditorul consimte să primească penalitatea oferită de debitor, calculată în raport de

valoarea prejudiciului, nu mai este necesară intervenţia instanţei. În cazul în care părţile nu se înţeleg, dar au prevăzut în contract posibilitatea redu cerii cuantumului penalităţii, instanţa trebuie să se supună voinţei părţilor.

În lipsa stipulaţiunii exprese privind reductibilitatea cuantumului penalităţii, instanţa este abilitată de legiuitor să dispună reducerea penalităţii în cazul în care:

a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea

contractului.

Ajungem astfel la o problemă viu disputată înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil: posibilitatea reducerii penalităţilor în cazul în care acestea sunt excesive, abuzive, cămătăreşti.

Câtă vreme în vechiul Cod civil – după care se vor soluţiona încă mult timp litigiile referitoare la penalităţi - nu existau norme care să permită organelor de jurisdicţie reducerea cuantumului penalităţilor în cazul în care acestea sunt excesive, literatura juridică nu a oferit soluţii unitare. În prezent legiuitorul a tranşat problema, dar discuţiile sunt de interes ca suport argumentativ în litigiile de acum.

Majoritatea autorilor29 excludeau posibilitatea reducerii penalităţilor, opinie motivată în primul rând de faptul că prin reducerea penalităţilor s-ar afecta principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), iar în al doilea rând, că prin reducerea cuantumului penalităţilor s-ar afecta atât funcţia sancţionatorie cât şi cea de garanţie a clauzei penale.

Într-o altă opinie, reducerea penalităţilor ar fi posibilă în situaţia în care sumele datorate cu acest titlu depăşesc prejudiciul real30. Opinia se apropie de reglementări legale astăzi abrogate (Legea 76/1992, Legea 469/2002 etc.)

De remarcat însă că, cu ani buni înainte de apariţia actualului Cod civil, începuse să se contureze o practică a instanţelor arbitrale, în sensul reducerii penalităţilor excesive prevăzute în contract sau chiar a înlăturării clauzei privind dobânda penalizatoare.

În această concepţie, regula ireductibilităţii clauzei penale nu poate fi înţeleasă că s-ar aplica şi unei clauze penale abuzive, prin care s-ar încălca exigenţele echităţii şi ale bunei credinţe, a 28 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a codului civil român, vol. VI, Iaşi, 1900, pag. 270.29 St. D. Cărpenaru, Contractele economice. Teoria generală, pag. 370- 371; A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil. Partea generală, Bucureşti,1974, pag. 277- 278.30 A. Theodoru, Inadmisibilitatea clauzelor de nerăspundere de limitare sau de agravare a răspunderii în contractele economice, în Arbitrajul de Stat, nr. 5/1971, pag. 20- 40.


echilibrului între prestaţiile părţilor, şi prin care s-ar ajunge la îmbo găţirea fără just temei a unei părţi în dauna celeilalte părţi.

ExempluAstfel, într-o cauză, Tribunalul arbitral de pe lângă Curtea de arbitraj Cluj, a respins în totalitate

cererea privind acordarea de dobânzi penalizatoare considerând că în contract a fost stipulată o clauză abuzivă31. În speţă, Tribunalul arbitral a considerat că dobânda penalizatoare de 24% pe an este excesivă, motiv pentru care a dispus respingerea cererii formulată de reclamanţi pentru obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate cu titlu de dobânzi penalizatoare.

Pentru a pronunţa această soluţie, organul arbitral a reţinut că penalităţile şi dobânzile, chiar în materie comercială, nu pot să depăşească orice limită rezonabilă, fiind contrare bunelor moravuri prevăzute în art. 5 din Codul civil [în prezent art. 11 din Noul Cod Civil – n. n.].

Deşi sub imperiul vechiului Cod civil, în cazul existenţei unei clauze penale, de “lege lata” judecătorul nu poate reduce cuantumul penalităţilor, în schimb, fără niciun fel de dubiu, instanţa de judecată putea să considere că o anumită clauză contractuală, printre care şi o clauză penală, este abuzivă, caz în care soluţia ar fi înlăturarea ei din contract, constatându-se nulitatea abso lută a acesteia.

Atâta timp cât legiuitorul nu îngăduie judecătorului reducerea penalităţilor (cu excepţia unei executări parţiale) singura soluţie legală în cazul constatării unui abuz de drept era sancţionarea nulităţii absolute a clauzei respective şi, în niciun caz micşorarea în mod arbitrar a cuantumului penalităţilor.

Pe această linie de gândire, în soluţia sus-menţionată emisă de Tribunalul arbitral Cluj a considerat că dobânda penalizatoare prevăzută în contract este exagerat de mare şi, pe ideea abuzului de drept, a ignorat total clauza res pectivă, respingând cererea de acordare a acestor dobânzi.

În mod similar, Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a arătat: “clauza penală îndeplineşte o funcţie compensatoare de reparare a prejudiciului suferit de către una dintre părţile contractante pentru neîndeplinirea corespunzătoare de către cealaltă parte a obligaţiei la care s-a angajat. În condiţiile în care părţile contractante au stipulat penalităţi de întârziere în plata preţului care duc la o disproporţie certă între prejudiciul cauzat şi reparaţia solicitată, această situaţie nu poate fi acceptată întrucât dezechilibrează vădit raporturile dintre părţi; or, în concepţia legiuitorului român contractul nu poate fi transformat, prin clauze abuzive, într-un instrument de speculă a unei părţi către cealaltă”32.

Într-o altă speţă soluţionată de Curtea de Arbitraj de pe lângă CCIA Cluj, într-un contract încheiat între două societăţi comer ciale s-a stipulat că „ în cazul întârzierii plăţii „ creditorul „poate pretinde penalităţi de 1% pe zi din suma datorată şi neplătită”. Deşi, conform art. 1087 din vechiul C. civ., instanţa nu era în drept să modifice cuantumul clauzei penale totuşi, în temeiul art. 5 din ace laşi Cod, o atare clauză, ca, de altfel, orice stipulaţie contractuală, nu poate deroga de la normele care se referă la ordinea publică şi bunele moravuri.

Astfel fiind, în speţă, clauza penală ar fi echivalat cu o dobândă enormă (de 365% pe an), tribunalul arbitral constatând că ea este lovită de nulitate absolută dar parţială şi, ca atare, a redus-o de la 1% pe zi la 0,054% pe zi.

Considerăm că în prezent soluţia corectă reiese cu claritate din prevederile art. 1.541 din Noul Cod Civil:

(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:31 Sentinţa arbitrală nr. 80/24.10.1999, în Revista de Drept Comercial nr. 1/2000, pag. 119-122.32 Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa nr. 88/1998, în Jurisprudenţa comercială arbitrală, 1953-2000, Bucureşti, 2002, pag. 86.


a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;

b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale.

(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Disputa #6. ... dar majorarea prin instanţă?

Apare şi problema inversă: e posibilă majorarea cuantumului penalităţilor de către instanţa de judecată?

În privinţa majorării cuantumului penalităţilor, de lege lata nu se poate realiza. Eventual, dacă părţile au prevăzut posibilitatea completării penalităţilor cu despăgubiri până la acoperirea integrală a prejudiciului, acest cumul nu în seamnă o agravare a clauzei penale. În lipsa oricărei stipulaţii a părţilor privind posibilitatea majorării penalităţilor, instanţa nu poate agrava clauza penală33, stabilită, totuşi, prin acordul părţilor.

Disputa #7Mai e posibil acum cumulul dintre penalităţi şi daunele-interese?

Începem direct cu concluzia: clauza penală reprezintă o compensaţie, stabilită în mod convenţional, a daunelor interese pe care creditorul le suportă ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor. De aceea nu se poate cumula cu altfel de despăgubiri.

În acest sens, prin sentinţa civilă nr. 229 din 20 ianuarie 2003, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantei societate comercială împotriva pârâtei societate comercială, obligând-o pe aceasta din urmă să-i plătească celei dintâi penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, respingând în rest pretenţiile reclamantei.

Recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins de către Curtea de Apel.

În considerente, s-au reţinut ca fiind nefondate susţinerile reclamantei recurente referitoare la posibilitatea cumulării penalităţilor contractuale cu daune rezultând din inflaţie ori reprezentând beneficiu nerealizat, întrucât stipularea clauzei penale a avut drept scop tocmai determinarea anticipată a întinderii daunelor interese, pe care debitorul este obligat să le plătească pentru situaţia neîndeplinirii obligaţiei în termenul contractual, potrivit dispoziţiilor art. 1066 C. civ. [echivalent cu art. 1.5438 C. civ. – n. n.], iar în acest caz, în conformitate cu art. 1069 al aceluiaşi cod [echivalent cu art. 1.5439 C. civ. – n. n.], are loc o subrogaţie contractuală, astfel încât creditorul nu mai poate cumula clauza penală cu aplicarea daunelor moratorii sau compensatorii.

Este adevărat – a arătat instanţa - că, în situaţia instituirii clauzei penale este necesar să se stabilească, în funcţie de elementele specifice ale contractului, dacă aceasta a fost înscrisă numai pentru daune compensatorii sau şi pentru daune moratorii, dar este în afară de orice îndoială că prin fixarea despăgubirilor pentru fiecare zi de întârziere în executarea convenţiei, în speţă, părţile au avut în vedere toate daunele, limitând prin acordul lor, cuantumul acestora, astfel încât nu există raţiuni pentru acordarea şi a altora34.

Penalităţile sunt despăgubiri stabilite convenţional printr-o clauză penală anterior producerii prejudiciului, de obicei la încheierea contractului. Or, în această situaţie, se deduce că nu se pot 33 Smaranda Angheni, Consideraţii teoretice şi practice privind reductibilitatea clauzei penale în dreptul român şi comparat, în Revista de Drept Comercial nr. 6/2001, pag. 62.34 Curtea de Apel Timişoara - Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 652 din 11 iunie 2003, în Revista de Drept Comercial nr. 10/2003.


cumula penalităţile cu dau nele-interese, care reprezintă tot despăgubiri băneşti, la plata cărora debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească. În scopul reparării prejudiciilor cau zate creditorului prin neexecutarea obligaţiilor sale contractuale sau prin executarea lor defectuoasă ori cu întârziere se datorează:

♦ daunele-interese moratorii - indem nizează pe creditor pentru pagubele cauzate prin simpla întârziere în executarea unei obligaţii contractuale sau

♦ daune-interese compensatorii - indemni zează pe creditor pentru pagubele cauzate prin neexecutarea totală sau parţială sau pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale a debitorului)35.

Art. 1.535 din Noul Cod Civil

Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la

daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.

(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Astfel, potrivit dreptului comun (civil), pentru întârzierea în executare a contrac tului sau neexecutarea obligaţiilor contractuale, dacă s-a stipulat în contract pena litate de întârziere înseamnă că s-a tranşat definitiv răspunderea pentru acea abatere, şi nu se mai pot cere despăgubiri, deoarece se consideră că prin acea clauză penală stipulată în contract s-au determinat anticipat despăgubirile pe care debitorul le va plăti.

În consecinţă, potrivit dreptului comun, creditorul nu mai are dreptul să pretindă despăgubiri, dacă s-au prevăzut în contract penalităţile, chiar dacă prejudiciul ar fi mai mare decât suma ce face obiectul clauzei penale.

Cele de mai sus sunt valabile în dreptul comun (civil). În domeniul comercial însă (care derogă în multe locuri de la principiile Codului civil şi va

deroga chiar dacă Noul Cod civil a unificat juridic domeniile civil şi comercial), jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că daunele interese moratorii cumulează întotdeauna cu executarea în natură a obligaţiei sau cu plata de daune interese compensatorii36. Prin hotărâri arbitrale s-au acordat, de asemenea, pe lângă dobânzi sau penalităţi, şi dobânzi bancare sau alte despăgubiri37. Nu se pot însă acorda dobânzi pentru întârzierea plăţii, cât timp nu s-a făcut dovada că penalităţile nu au aco-perit prejudiciul cauzat reclamantei38.

În prezent Noul Cod Civil, care a înglobat prevederi din vechiul Cod civil şi din vechiul Cod comercial, arată în articolul 1.536 că în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.

În consecinţă, ni se pare că singura interpretare este că nu se pot cumula penalităţile cu daunele interese (moratorii sau compensatorii). Practica judiciară va clarifica şi acest aspect.35 M. Mureşan, Daune-interese, în Dicţionar de drept civil, de M Costin, M. Mureşan, V. Ursa. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1980. pag. 172-173.36 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, Dec. civ. nr. 661/1995 publicată în Dreptul nr. 5/1996, pag. 12537 Curtea de Arbitraj Bucureşti, sent. nr. 50 din 28 oct. 199438 Curtea Supremă de Justiţie, Secţ. Comercială, dec. nr. 249 din 29 feb. 1996, în Revista de Drept Comercial nr. 9/1997, pag.130


Disputa #8Dacă nu s-au stipulat penalităţi, nu există nicio cale de recuperare a

beneficiului nerealizat?

Tocmai am arătat că articolul 1.536 din Noul Cod Civil dispune că în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.

Aşadar, dacă nu s-au stipulat penalităţi în contract, calea alternativă este solicitarea, în cadrul litigiului, a dobânzilor legale, conform O. G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti (M. Of. nr. 607 din 29 august 2011).

Aceasta stabileşte principiul potrivit cu care părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.

Reglementarea face aşadar diferenţa între:a) dobânda remuneratorie - dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani

la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei;b) dobânda penalizatoare - dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru

neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă,

cu precizarea că prin dobândă se poate înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.

Regula generală este că dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se

datorează numai dobânda legală.

Ordonanţa precizează că în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, DAR în contract nu se specifică exact nivelul acestora, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. În acest caz – deci numai dacă nu este fixată de părţi - rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă39 plus 4 puncte procentuale.

Prin excepţie, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Noul Cod Civil40, rata dobânzii se stabileşte astfel:

a) dacă nu s-a stabilit în contracte,

Rata dobânzii legale = (Rata dobânzii de referinţă + 4 puncte procentuale) minus 20%

b) dacă s-a stabilit în contract, dobânda nu poate depăşi totuşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (este vorba de dobânda de la data încheierii contractului). Orice clauză prin care se încalcă această prevedere este nulă de drept, consecinţa fiind că, creditorul este decăzut din

39 Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României este publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se modifică.40 Art. 3 alin. (3): Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.


dreptul de a pretinde dobânda legală.

În concluzie, conform Noul Cod Civil şi O. G. nr. 13/2011, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea obligaţiei băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata dobânzilor41. Concluzia este o consecinţă logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante.

Şi, ca să închidem şi discuţia de la punctul anterior (adică disputa #7), arătăm că O. G. nr. 13/2011 menţionează că dispoziţiile art. 1.535 şi ale art. 1538-1.543 din Noul Cod Civil sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

00000000000

Supliment

Prezentare comparativă a prevederilor din Noul Cod Civil şi respectiv din vechiul Cod civil referitoare la penalităţi

Articol Noul Cod civil Articol vechiul Cod civil

Art. 1.538Clauza penală(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună.

Art. 1066Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.

Art. 1068Creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale.

41 A se vedea şi Curtea Supremă de Justiţie secţ. com. dec. nr. 243/1996, în Dreptul nr. 1/1997, pag. 117.


Art. 1.539Cumulul penalităţii cu executarea în natură

Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

Art. 1069

(1) Clauza penală este o compensaţie a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale. (2) Nu poate dar creditorul cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării.

Art. 1.540Nulitatea clauzei penale(1) Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale.(2) Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.

Art. 1067

Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale.

Art. 1.541Reducerea cuantumului penalităţii(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale.(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Art. 1070 Penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte.

Art. 1.542Obligaţia principală indivizibilăAtunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.

Art. 1071 (1) Când obligaţia principală, contractată cu o clauză penală, este nedivizibilă, penalitatea este debită prin contravenţia unuia singur din erezi, şi se va putea cere sau în totalitate, în contra aceluia care a comis contravenţia sau de la fiecare erede în proporţie cu partea sa ereditară, iar ipotecar pentru tot.(2) Acela din erezi care a plătit are recurs în contra eredelui din faptul căruia s-a îndeplinit condiţia penalităţii.


Art. 1.543Obligaţia principală divizibilă(1) Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică atunci când clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.

Art. 1072 (1) Când obligaţia principală contractată cu o clauză penală este divizibilă, nu rămâne supus la penalitate decât acel erede al debitorului care a călcat legământul, şi acesta numai pentru partea la care este ţinut în obligaţia principală, fără a avea creditorul vreo acţiune în contra acelora care au executat obligaţia principală.(2) Această regulă primeşte excepţie în cazul când cugetul părţilor a fost ca plata obligaţiei principale să nu poată fi făcută în părţi, şi unul din coerezi a împiedicat executarea obligaţiei pentru totalitate. În acest caz creditorul poate cere de la acesta penalitatea întreagă, iar de la ceilalţi coerezi numai partea lor ereditară, rămânând recursul ce au în contra eredelui care a împiedicat executarea obligaţiei.

00000000

Articol Noul Cod civil Articol vechiul Cod civil

Art. 1.535 Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Art. 1088

(1) La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecu-tare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. (2) Aceste daune-interese se cuvin să facă ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Documents

CLAUZA PENALA