Co Limba Romana-Apostolatu

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Litere

FORMAREA CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ

(Curs op�ional de limba română)

Ionel Apostolatu

Formarea cuvintelor în limba română 3

CUPRINS

1. INTRODUCERE 5 1.1. Generalităţi 5 1.2. Locul formării cuvintelor în ansamblul disciplinelor lingvistice 6 1.3. Formarea cuvintelor şi structura etimologică a lexicului românesc 7 2. STRUCTURA MORFEMATICĂ A CUVÂNTULUI. FAMILIA LEXICALĂ 9 3. DERIVAREA. MECANISMUL DERIVĂRII. TIPURI STRUCTURALE 14 3.1. Derivarea progresivă sau propriu-zisă 14 3.2. Derivarea regresivă sau inversă 23 3.3. Derivarea prin substituţie de afixe 25 3.4. Derivarea postsintagmatică sau delocutivă 26 3.5. Derivarea frazeologică 27 4. COMPUNEREA 28 4.1. Definirea conceptului; caracteristicile lexico-gramaticale ale cuvântului compus 28 4.2. Tipologia compuselor 28 5. CONVERSIUNEA 34 5.1. Definirea conceptului 34 5.2. Mijloace de realizare a conversiunii 34 5.3. Tipologia conversiunii 36 6. PROCEDEE SECUNDARE DE FORMARE A CUVINTELOR 41 6.1. Contaminaţia 41 6.2. Condensarea lexicală 43 6.4. Omonimizarea unor cuvinte polisemantice 44 6.5. Creaţia onomatopeică 45 6.6. Trunchierea 45 7. CALCUL LINGVISTIC 46 7.1. Consideraţii generale asupra fenomenului 46 7.2. Tipologia calcului lingvistic 47 APLICAŢII 52 TESTE GRILĂ 55 BIBLIOGRAFIE 62

Introducere


1. INTRODUCERE

1.1. Generalităţi Formarea cuvintelor reprezintă unul dintre cele mai importante

capitole privitoare la studiul lexicului unei limbi, având ca obiect de interes procedeele interne de îmbogăţire a vocabularului. Vigoarea unei limbi e dovedită, între altele, şi de capacitatea ei de a crea noi cuvinte şi sensuri exploatând resursele interne şi modelele deja existente. Astfel, alături de împrumuturi (a căror importantă contribuţie la îmbogăţirea şi modernizarea vocabularului românesc este incontestabilă, mai ales dacă ne referim la împrumuturile neologice efectuate în epoca modernă a limbii române), creaţiile interne, rezultate din procedee precum derivarea, compunerea sau conversiunea, deţin o pondere apreciabilă în ansamblul lexicului românesc. Aceste trei procedee interne de îmbogăţire a vocabularului suportă uşor o ierarhizare, atât din perspectiva productivităţii, cât şi din punctul de vedere al caracterului sistematic şi al eficienţei mecanismului de formare. Într-o astfel de ierarhie derivarea ocupă primul loc, deoarece, mai mult decât celelalte două procedee, ea funcţionează analogic, ilustrând cel mai bine potenţialul creativ al limbii. S-a observat astfel că derivarea – indiferent de natura ei – are întotdeauna (şi aproape în orice limbă) caracter sistematic. Aceasta înseamnă, în esenţă, că, pe baza câtorva modele mai uzuale şi cu ajutorul unui număr relativ mic de afixe se pot forma cu uşurinţă foarte multe cuvinte noi, după tipare preexistente şi în conformitate cu anumite reguli deprinse încă din perioada de achiziţie a limbii1.

De exemplu, cine a folosit o dată cuvinte ca cizmar, cârciumar, morar etc. (substantive nume de agent), cuvinte create pe teren românesc, a căror structură e uşor de analizat în două segmente (cizmă +ar, cârciumă + ar, moară + ar), dintre care primul este un substantiv (nume de obiecte) iar al doilea un element formativ (în speţă, un sufix lexical), a putut construi ulterior, după modelul lor, şi alte cuvinte cu aceeaşi structură şi având aceeaşi calitate, de nume de agent: dughenar, gărar, benzinar, şpăgar, buticar etc.- creaţii năstruşnice întâlnite în presa ultimului deceniu, dar care respectă tiparul. La fel, după modelul ne- (prefix negativ) + adjectiv (exemplu: nebun, nefericit, necunoscut, neclar etc.) s-au creat derivate mai noi ca: neprotejat, neelaborat, neechilibrat, neoxigenat, neetanş, neşifonabil etc.

Organizarea sistematică a limbii (şi, în particular, a lexicului) cruţă memoria vorbitorului, care în cazul derivării nu are de făcut altceva decât să-şi însuşească un set de câteva reguli de combinare (de tipul cuvânt-bază + afixe), urmând ca, prin analogie cu modele mai vechi din limbă, să poată da naştere, la rândul său, la noi cuvinte.

Caracterul de serie al derivării (mai ales al celei sufixale) e dovedit şi prin aceea că un număr de sufixe formează derivate aproape automat pornind de la teme de acelaşi tip. De pildă, aproape de la orice verb se pot crea derivate substantivale cu sufixele -re şi -tor: vărsa-vărsare-vărsător, vopsi-vopsire-vopsitor, plasa-plasare-plasator, croi-croire-croitor etc.

Analogia implică următorul raţionament: dacă de la cânta formăm pe cântător, de la vărsa pe vărsător etc. cu sufixul -tor şi cuvintele respective arată

1 Vezi Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 70.

Introducere


pe cel care face o acţiune (= agentul), în acelaşi fel vom putea forma pe jucător de la juca, scriitor de la scrie, jefuitor de la jefui etc.

În fine, nu trebuie să fii numaidecât lingvist ca să îţi poţi da seama că multe cuvinte româneşti sunt create pe terenul limbii române: pădurar, pădurice, pădurime, păduros, pădureţ, împăduri etc., s-au format de la acelaşi cuvânt-bază: pădure.

Caracterul sistematic al compunerii este mai puţin pregnant, deoarece aici combinaţia se realizează între cuvinte întregi, spre deosebire de derivare unde avem a face cu o combinaţie între un lexem independent şi un afix (al cărui conţinut este mai abstract). Cu toate acestea, pot fi degajate câteva tipare:

substantiv (regent) + substantiv (subordonat, atribut în genitiv): gura-leului, mătasea-broaştei, ochiul-boului, traista-ciobanului, limba-soacrei etc.; substantiv (regent) + substantiv (subordonat, atribut în acuzativ cu

prepoziţie): bou-de-baltă, floare-de-colţ, viţă-de-vie, cimbrişor-de-câmp etc.; substantiv (regent) + adjectiv (atribut): coate-goale, mână-spartă,

vorbă-lungă, făt-frumos, limbă-dulce etc. În ceea ce priveşte conversiunea, caracterul ei sistematic constă în

regularitatea (gramaticalizată) a trecerii unui cuvânt de la o clasă morfologică la alta. E cazul, de exemplu, al adjectivizării participiilor şi pronumelor (mai puţin cele personale şi reflexive) sau al substantivizării prin articulare a adjectivelor. Întrucât conversiunea presupune trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta, în absenţa afixelor derivative (uneori chiar în absenţa mărcilor flexionare care să indice această trecere), efectele analogiei sunt mult mai puţin vizibile în funcţionarea mecanismului acestui procedeu.

1.2. Locul formării cuvintelor în ansamblul disciplinelor lingvistice

Majoritatea studiilor de lingvistică românească includ formarea cuvintelor în sfera de interes, mai largă, a lexicologiei, ca un capitol aparte al acestei discipline ce se ocupă cu studiul lexicului sau vocabularului unei limbi. O astfel de viziune se justifică mai ales din perspectiva rezultatului aplicării procedeelor formative, care este întotdeauna crearea de noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă dată.

Unii lingvişti, atât români cât şi străini, includ însă formarea cuvintelor în morfologie, mai ales dacă ţinem seama de procedeele pe care le foloseşte şi de caracterul ei sistematic, vizibil în special în cazul derivării. În secolul al XIX-lea, filologii comparatişti au devenit interesaţi de studiul sistematic al formării cuvintelor din punct de vedere istoric, ajungând la concluzia că procedeele flexionare şi derivaţionale au multe elemente comune (şi în primul rând caracterul sistematic). Adevărul este că formarea cuvintelor are multe în comun cu morfologia, atât în ceea ce priveşte procedeele de care se foloseşte, cât şi prin faptul că operează cel mai adesea cu morfeme (afixe), adică cu elemente morfologice. Sufixele cu care se formează cuvintele noi se aplică la categorii întregi de rădăcini sau teme, întocmai ca desinenţele sau sufixele cu care se formează modurile şi timpurile verbelor. După cum cu desinenţa -m construim persoana I plural, la prezentul oricărui verb, tot aşa cu sufixul -tor formăm numele de agent al celor mai multe verbe.

Pe de altă parte, numeroase sufixe (şi mai puţine prefixe) nu doar formează cuvinte noi, ci schimbă şi încadrarea morfologică a cuvintelor-bază, ceea ce înseamnă că derivarea nu interesează numai lexicologia, ci şi

Introducere


gramatica. Sufixul adjectival -os, de pildă, formează adjective (păros, arătos) dintr-un substantiv (păr) sau dintr-un verb (arăta). Sufixul augmentativ -oi formează un substantiv masculin depreciativ (băboi) dintr-un feminin (babă), fără a implica şi diferenţa de sex. Prefixele des- şi în- formează verbe (a desfrunzi, a înfrunzi) din substantive (frunză). Sufixele moţionale, multe dintre ele augmentative sau diminutivale, sunt morfeme lexico-gramaticale, formând substantive feminine din substantive masculine (doctor / doctor-iţă) sau invers (raţă / răţ-oi).

Astfel, graniţele dintre morfologie şi lexicologie devin relative şi înţelegem mai bine de ce primele gramatici româneşti (de ex. Gramatica lui Tiktin) conţineau şi capitole de lexicologie (în special despre formarea cuvintelor) şi de ce unii structuralişti au preferat să vorbească despre o morfologie derivaţională (alături de o morfologie flexionară). Termenul e folosit curent în lingvistică franceză, dar prea puţin cunoscut şi utilizat în lingvistică românească2.

Dacă, în ceea ce priveşte tehnica, formarea cuvintelor este, până la un punct, morfologie, în ceea ce priveşte raportul în care se află derivatul cu cuvântul-bază ea este etimologie, căci, în măsura în care orice derivat provine dintr-o bază, logic este să se admită că baza precedă în timp derivatul. De aceea, în unele gramatici româneşti din secolul al XIX-lea morfologiei i se mai spunea etimologie şi cuprindea şi derivarea. Şi astăzi unii specialişti tratează procedeele interne de formare a cuvintelor la capitolul etimologie, considerând că „prin noţiunea de formare a cuvintelor trebuie să înţelegem studiul etimologic şi descriptiv al modelelor pe baza cărora o limbă îşi formează unităţile lexicale numite cuvinte [...] şi al rezultatelor aplicării lor”3.

În ultima vreme, în lucrările de lingvistică se vehiculează un nou concept care ar acoperi domeniul formării cuvintelor, şi anume derivatologia. Conceptul este încetăţenit mai ales în lingvistica din ţările fostei Uniuni Sovietice, inclusiv Republica Moldova (vezi de exemplu N. Corlăteanu, Derivatologia, 1997).

Cursul nostru urmează concepţia, deja impusă în literatura românească de specialitate, potrivit căreia studiul mecanismelor de formare a cuvintelor trebuie înglobat în studiul vocabularului, respectiv în lexicologie, ca o secţiune a acesteia.

1.3. Formarea cuvintelor şi structura etimologică a lexicului

românesc Când vorbim de moştenirea latinească în lexicul limbii române nu este

suficient să ne referim doar la cuvintele transmise din latină (în număr de aproximativ 2000), ci şi la sistemul de formare a cuvintelor, în cea mai mare parte latinesc, sistem cu ajutorul căruia româna şi-a îmbogăţit lexicul în decursul secolelor. Al. Graur a atras atenţia în numeroase rânduri asupra importanţei acestei surse de îmbogăţire a vocabularului, arătând că în trecut a existat tendinţa de a căuta etimologia unor cuvinte româneşti şi a derivatelor numai în moştenirea latină sau în împrumut, neadmiţându-se faptul că se poate vorbi şi despre cuvinte de origine românească4.

2 Vezi Ioan S. Cârâc, Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila, 2002, p. 35. 3 Petru Zugun, Lexicologia limbii române, Editura Tehnopress, Iaşi, p. 87. 4 Cf. Al. Graur, Studii de lingvistică generală (variantă nouă), Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 475.

Introducere


Sunt de origine românească „cuvintele formate în limba română prin orice procedeu lexical formativ” indiferent de „componenţa morfematică etimologică, care poate fi variată sau uniformă, a derivatelor, compuselor etc., ci interesează doar specificul lor românesc”5. Astfel, în barcagiu, rădăcina provine din italiană iar sufixul e de origine turcă; în nechemat, prefixul vine din slavă şi rădăcina din latină; în omenos ambele părţi componente sunt preluate din latină, însă derivatul a fost creat pe teren românesc, nu exista în latină. Dacă ar fi împrumutate de alte limbi, acestor cuvinte li s-ar acorda origine românească şi cu atât mai îndreptăţiţi suntem să le acordăm noi această origine.

Problema etimologiei interne se suprapune în mare măsură deci cu cea a formării cuvintelor într-o limbă. Un cuvânt format se caracterizează prin aceea că el poate fi pus în relaţie de provenienţă cu alt cuvânt sau alte cuvinte din aceeaşi limbă, fenomen care se numeşte formă internă.

Mioara Avram distinge două tipuri de relaţie a derivatelor6: una de analiză, în sensul strict al cuvântului, la derivarea progresivă sau compunere, când este vizibilă în structura cuvântului format succesiunea elementelor constitutive dintr-un cuvânt (sau mai multe) existent şi independent şi identificat în celelalte formaţii (bunătate, îmbuna : bun) şi o raportare, la alte cuvinte, cu care cele formate se identifică formal (în cazul conversiunii: bun ca substantiv şi ca adjectiv) sau din structura cărora par a rezulta total (în cazul derivării regresive şi al trunchierii) sau parţial (în cazul contaminării şi al reduplicării).

În general, a spune despre o expresie E2 că derivă dintr-o expresie E1 (căsuţă derivat al lui casă) înseamnă, pe de o parte, a admite o relaţie (ce poate merge până la identificare) între forma materială F1 a expresiei E2 şi cea F2 a expresiei E2; pe de altă parte, înseamnă a stabili că sensul S2 al expresiei E2 se înţelege pornind de la expresia E1 şi nu invers. Astfel, există o relaţie evidentă între aspectul material al cuvintelor casă şi căsuţă, şi în plus elementul căsuţă este cel interpretat în sensul de „casă mică”, iar nu casă în sensul de „căsuţă mare”. Prin urmare, a spune că un cuvânt este derivat din altul (de ex. muncitor din a munci) înseamnă că într-o anumită perioadă limba nu cunoştea decât cuvântul „sursă”, iar cuvântul derivat a fost format mai târziu.

Nu întotdeauna însă diacronia poate explica şi justifica un fapt de limbă din sincronie. De pildă, raportul dintre puf şi pufoaică (analog cu leu – leoaică) nu poate fi justificat diacronic prin derivarea celui de-al doilea de la puf cu sufixul -oaică, ci apropierea celor două cuvinte reprezintă o etimologie populară, care a fost creată de vorbitori pentru că se integra bine în sistemul derivativ al limbii române7.

Şi invers, multe raporturi întemeiate istoric n-au nicio realitate sincronică şi asta pentru că nu mai pot fi integrate în sistemul limbii actuale (ceea ce duce la uitarea lor de către subiecţii vorbitori). De exemplu, astăzi nu se mai percepe legătura dintre verbele înota şi îneca, pe de o parte, şi vechile cuvinte-bază (neca şi nota, moştenite din latină) de la care au derivat prin prefixare, pe de altă parte. În acest caz, se poate vorbi despre o pierdere a sentimentului formei interne. Obscurizarea formei interne a unui cuvânt, din

5 Zugun, op. cit., p. 86. 6 Vezi Mioara Avram, Prefaţa la Formarea cuvintelor în limba română, vol. I Compunerea, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. X. 7 Cuvântul pufoiacă este dicutat de Hristea, care în Probleme, p. 266-267, îl consideră rezultatul unei etimologii populare, ca urmare a apropieri dintre rom. puf şi rus. фуфайка.

Introducere


diverse motive (dispariţia cuvântului de bază, circulaţia redusă a acestuia etc.), complică atât procesul vorbirii cât şi pe cel al gândirii, împiedicându-i pe vorbitori să stabilească analogii care să le permită organizarea materialului lingvistic. Dimpotrivă, recunoaşterea formei interne a cuvintelor, graţie şi aşa-numitului sentiment etimologic, le permite vorbitorilor să reacţioneze faţă de arbitrarul semnului lingvistic prin crearea de familii lexicale bogate, în care termenii se motivează unul pe celălalt:

crez

încredinţa

credincioscredinţă necredinţă

încredinţare

încrede încredere

neîncredere

crezare încrezător

crezământ neîncrezător

ex. crede

necredincios

2 Structura morfematică a cuvântului. Familia lexicală


2. STRUCTURA MORFEMATICĂ A CUVÂNTULUI.

FAMILIA LEXICALĂ Pentru înţelegerea sistemului de formare a cuvintelor şi, mai cu

seamă, a mecanismului derivării într-o limbă oarecare, lămurirea conceptului de familie lexicală, precum şi studierea structurii morfematice a cuvântului sunt indispensabile.

Curent, prin morfem se înţelege unitatea minimală de expresie dotată cu un sens lexical sau gramatical şi rezultată în urma analizei unui cuvânt în elementele sale constitutive. Un cuvânt reprezintă, deci, o îmbinare de cel puţin două morfeme, din care unul trebuie să exprime o noţiune (e vorba de lexem). Alături de morfemul lexical, în structura cuvântului mai pot fi identificate şi unul sau mai multe morfeme gramaticale care exprimă sensurile gramaticale ale cuvântului. Morfemele gramaticale pot fi şi abstracte sau Ø (morfemul Ø apare ca termen de opoziţie în interiorul unei paradigme flexionare: pom-Ø, pom-ul, pom-i, pom-ii, pom-ului, pom-ilor).

Analiza structurii morfematice presupune segmentarea cuvântului, a unei anumite forme sub care acesta se prezintă, prin raportare la celelalte forme din flexiunea sa şi, dacă e cazul, la alte cuvinte formate de la aceeaşi rădăcină. De exemplu, în forma verbală desfăceam distingem:

a) desinenţa de persoana I -m, prin comparaţie cu alte persoane ale paradigmei de imperfect (desfăceai, desfăceau etc.);

b) sufixul de imperfect -ea, prin opoziţie cu morfemele altor timpuri sau moduri (ex. desfăcui, desfăcuse, desfăcând etc.);

c) prefixul des-, care ajută la formarea verbului în discuţie de la cuvântul de bază face, şi prin care se opune altor derivate cu prefixe (reface, preface etc.);

d) morfemul lexical sau radicalul făc-, care poate fi substituit cu alţi radicali liberi (dezlegăm).

În analiza structurii morfematice a unui cuvânt derivat se operează, de regulă, cu următoarele concepte: rădăcină, radical, temă, primitiv, cuvânt (de) bază, bază de derivare, afix, lexiform, sufix, prefix.

Mai întâi, trebuie făcută precizarea că structura derivatului este totdeauna binară, derivatul fiind alcătuit din două şi numai din două părţi, fiecare dintre acestea putând fi simplă (un singur morfem) sau complexă (cel puţin două morfeme). Aceste două părţi sunt baza de derivare şi derivativul (numit şi afix sau lexiform). Exemplu:. desface < des + face, reîmpăduri < re + împăduri (la rândul lui, împăduri < în + pădur(i), necheltuitor < ne + cheltuitor (la rândul lui, cheltuitor < cheltui + -tor) etc.

În cazul derivatelor parasintetice, adică al derivatelor formate simultan cu sufixe şi prefixe, derivativul e complex (sufix şi prefix), dar tot unul singur (discontinuu, întrerupt de baza de derivare). Exemplu: închipui < în + chip + (u)i, unde în- şi -(u)i reprezintă un derivativ discontinuu.

Această modalitate de interpretare a structurii, binare, a derivatului prezintă cel puţin două avantaje:

a) Poate urmări şi explica straturile derivative obţinute prin derivări succesive, în trepte, în care un derivat a fost format de la alt derivat: nemulţumitor – derivat cu prefixul ne- de la mulţumitor, acesta, la rândul lui, de la mulţumi + suf -tor, iar mulţumi reprezintă o formă



coruptă a unui mai vechi mulţămi, derivat postsintagmatic de la expresia la mulţi ani (iniţial cu forma mulţ(i)ăni).

b) Explică formarea de derivate nu numai prin modelul straturilor derivative, ci direct prin încadrarea în structuri complexe, fără parcurgerea obligatorie a vreunei trepte, anterioare sau succesive. Ex.: dedughenizare < de + dughenizare, după modele ca decontaminare, deconspirare etc. – derivate formate „în trepte”, uşor de identificat.

În legătură cu conceptele de bază de derivare şi derivativ trebuie spuse următoarele: baza de derivare reprezintă acea parte din derivat care se încadrează, împreună cu derivativul (afixul sau afixele) într-un model derivativ pentru a da naştere la un cuvânt nou. Identificarea bazei de derivare este o etapă foarte importantă în procesul creaţiilor de tip derivativ.

Baza de derivare poate fi şi ea simplă, neanalizabilă, şi atunci mai poartă numele de rădăcină (de exemplu, căs- din căsuţă), şi complexă sau analizabilă (când reprezintă ea însăşi un derivat, adică e formată din rădăcină şi cel puţin un afix), caz în care mai este numită şi temă lexicală (de exemplu, lăptăreasă < lăptăr- + suf. -easă, însă şi în cazul lui lăptăr- putem identifica rădăcina lăpt- (de la substantivul lapte) şi suf. -ar. Segmentul lăpt-, care poate fi identificat atât în structura lui lăptăreasă, cât şi în aceea a lui lăptar, reprezintă, aşadar, în calitate de element neanalizabil mai departe, rădăcina, în vreme ce lăptăr-, element analizabil şi identificabil numai în structura lui lăptăreasă, reprezintă tema lexicală a acestui cuvânt).

În unele lucrări de specialitate, sinonim cu termenul de rădăcină mai este folosit acela de radical. Sunt însă lingvişti care preferă să facă distincţie între rădăcină şi radical. Astfel, rădăcina este elementul neanalizabil din punct de vedere morfologic, comun tuturor cuvintelor din aceeaşi familie. Ea este elementul stabil al cuvântului, chiar dacă, uneori, în cursul flexiunii (declinare, conjugare) poate fi uşor modificat fonetic. Astfel, alături de băiat- (prezent la forma de singular a cuvântului de bază), apare mult mai frecvent băieţ-, care poate fi considerată variantă fundamentală (ex. băieţ-el, băieţ-aş, băieţ-andru, băieţ-eşte, băieţ-oi, băieţ-ică etc).

Spre deosebire de rădăcină, radicalul poate să conţină în plus anumite afixe derivative (în vreme ce rădăcina e întotdeauna o unitate minimală indivizibilă). Dacă rădăcina este elementul comun tuturor cuvintelor unei familii lexicale, radicalul apare ca element constant doar în paradigma flexionară a unui cuvânt, fie el derivat sau nederivat.

După alţi autori, rădăcina poate să coincidă cu radicalul, ori să fie inclusă în acesta când e vorba de cuvinte derivate, şi atunci se obţine ceea ce se cheamă o temă lexicală. Aşadar, rădăcina + afixe = radical sau temă (cf. Zugun, Cuvântul, p. 159). De exemplu, într-un cuvânt cum ar fi căruţ (< car + suf dim. -uţ) segmentul căr- este rădăcina, care în această situaţie coincide cu radicalul. În căruţaş sau cărucior avem aceeaşi rădăcină, căr-, dar radicalul (tema) este căruţ- (respectiv, varianta căruc-). Tot astfel, în verbul încununa, rădăcina este cunun- (reperabilă şi în alte formaţii, cum ar fi: cununiţă, cununie), iar radicalul încunun- (comun doar paradigmei flexionare a verbului amintit).

În general, rădăcina nu constituie singură un cuvânt, ci la aceasta se adaugă anumite elemente pe care le numim afixe, formative lexicale sau lexiforme. Prin afixe (lexicale) se înţeleg morfemele lexicale dependente care intră în combinaţie cu baza de derivare pentru a forma un cuvânt nou şi, uneori, noi părţi de vorbire în raport cu cele de la care pleacă derivarea. După poziţia pe care o ocupă faţă de rădăcină, afixele se împart în două mari



categorii: prefixe (plasate înaintea bazei de derivare) şi sufixe (ataşate la sfârşitul ei).

În unele lucrări se mai foloseşte şi termenul de interfix, desemnând secvenţa fonică dintr-un derivat care nu intră nici în rădăcină, nici în sufix. Ex.: -ur- din nod-ur-os nu mai e desinenţă de plural, căci derivatul însuşi e la singular, dar nici sufix; -ul- din coş-ul-eţ nu mai poate fi considerat articol hotărât, căci derivatul e nedeterminat; -ăr- din băg-ăr-eţ nu este sufixul de agent -ar şi nici un omonim al lui. Segmentele în cauză au primit mai multe interpretări: s-a spus fie că reprezintă dezvoltări ale temei, fie că sunt morfeme aparte (interfixe) care fac legătura între temă şi sufix, fie că împreună cu sufixul propriu-zis alcătuiesc un aşa-numit sufix dezvoltat sau compus. După părerea noastră, termenul interfix nu este nici necesar nici operativ în lingvistică, soluţia cea mai rezonabilă fiind analizarea sufixelor: -uleţ, -uros, -ăreţ ca variante ale sufixelor -os şi -eţ.

Cuvântul care serveşte ca punct de plecare pentru formarea altor

cuvinte şi care este înregistrat ca atare în dicţionare se numeşte cuvânt-bază, iar cel format prin adăugarea de afixe se numeşte derivat. De altfel, în dicţionare, derivatele sunt explicate formal plecând de la cuvântul-bază şi nu de la rădăcină sau radical. Exemplu: frumuseţe < frumos + suf. -eţe; cărăuşie < cărăuş + suf -ie (iar cărăuş < căra + suf -uş); frumos, cărăuş, căra sunt, în acest caz, cuvinte-bază.

Prin urmare, nu trebuie confundat cuvântul-bază cu baza de derivare (cu care în puţine situaţii şi întâmplător poate să se asemene, ca în cazul unor derivate ca lemnos < lemn + -os, tractorist < tractor +-ist). În plus, cuvântul-bază poate fi el însuşi un derivat (vezi exemplul lui cărăuş de mai sus), sau poate să nu aibă în structura sa niciun afix derivativ, şi atunci se mai numeşte şi cuvânt primar sau primitiv (vezi exemplul lui frumos).

Într-o accepţie generală, curentă în majoritatea lucrărilor de specialitate, accepţie reflectată şi la nivelul manualelor şcolare, totalitatea cuvintelor formate prin procedeele de derivare, compunere şi conversiune de la acelaşi cuvânt de bază formează familia lexicală a acelui cuvânt. Familia lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul uneia şi aceleiaşi limbi, astfel încât ea cuprinde doar creaţiile efectuate pe terenul limbii respective. Neologismele împrumutate, ca şi expresiile şi locuţiunile în care intră un cuvânt oarecare, nu aparţin familiei lexicale a acestuia.

Potrivit celor mai mulţi specialişti, familia lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul uneia şi aceleiaşi limbi, astfel încât ea cuprinde doar creaţiile efectuate pe terenul limbii respective. Într-o astfel de interpretare, împrumuturile neologice, ca şi expresiile şi locuţiunile în care intră un cuvânt oarecare, nu aparţin familiei lexicale a acestuia.

De exemplu, familia lexicală a lui om cuprinde cuvinte ca: omuşor, omuleţ, omenesc, omeneşte, omenire, omenime, a omeni, omenit, omeneală, neom, neomenos, neomeneşte (la care se mai pot adăuga cuvintele, ieşite din uz, omet şi omename) etc.; nu fac însă parte din această familie neologismele uman, umaniza, umanism sau expresii şi locuţiuni: a face pe cineva om, (nici) picior de om, a fi omul lui Dumnezeu, din om în om, ca de la om la om etc. (eventual acestea fac parte din familia frazeologică a cuvântului om).

Relativ la membrii unei familii lexicale se pot face următoarele precizări:

Cuvintele care aparţin aceleiaşi familii sunt înrudite, într-o măsură mai mare sau mai mică, în ceea ce priveşte sensul lor lexical.

FormattBulletsandNumberi



Deşi intră în aceeaşi familie, cuvintele în cauză nu aparţin totuşi uneia şi aceleiaşi clase lexico-gramaticale (comp. omenesc – omeneşte – omeni). O familie lexicală reprezintă o paradigmă lexicală al cărei element

comun şi constant este rădăcina. De menţionat că nu trebuie să se facă nicio clipă confuzia între

paradigma flexionară a unui cuvânt şi eventuala sa familie lexicală. Distincţia între flexiune şi derivare e absolut fundamentală. Astfel, în timp ce muncind e numai una din formele flexionare (determinate gramatical) ale cuvântului munci, muncitor e cuvânt diferit, cu propria sa mulţime de forme sau paradigmă (ex. muncitor – muncitori – muncitorul – muncitorului – muncitorii etc.). În esenţă, ambele cuvinte, muncind şi muncitor pot fi considerate ca fiind formate dintr-o singură rădăcină (munc-) şi temă (munci-) şi dintr-un sufix gramatical: -ind, sau lexical: -tor), însă tratarea lor din punct de vedere gramatical e diferită. Dicţionarele standard ale celor mai multe limbi consideră formele derivate drept cuvinte distincte, nu însă şi formele flexionare regulate, care pot fi construite prin referirea la „paradigmele” definite în gramatica tradiţională.

În unele cazuri, derivarea s-a făcut pornindu-se de la formele de plural ale primitivelor, fapt dovedit de forma, dar mai ales de înţelesul derivatului. Exemplu: noduros „cu noduri” < noduri + suf. -os; colţuros „cu colţuri” < colţuri + suf. -os; frunzos „cu frunze” < frunze + suf. -os etc. În analiza morfematică a derivatelor de tipul noduros şi colţuros segmentul -uros poate fi de fapt considerat o variantă a lui -os.

3 Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale


3. DERIVAREA. MECANISMUL DERIVĂRII.

TIPURI STRUCTURALE În sens larg, prin derivare se înţelege asocierea de formative lexicale

(afixe) cu un cuvânt-bază. În sens restrâns, derivarea poate avea în vedere următoarele:

a) formarea de cuvinte noi prin ataşarea unuia sau mai multor afixe la o bază de derivare; b) eliminarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare deja existente în limbă; c) substituirea, în baza de derivare, a unui afix prin alt afix.

Aceste trei aspecte pe care le implică mecanismul derivării reprezintă tot atâtea tipuri structurale (derivaţionale): derivarea progresivă sau propriu-zisă, derivarea regresivă sau inversă şi derivarea prin substituţie de afixe.

Înainte de a proceda la descrierea fiecărui tip în parte, dorim să subliniem încă o dată faptul că tot ce se creează în cadrul derivării (fie de orice tip) se datorează analogiei cu modelele deja existente în limbă. Nu are importanţă dacă modelul e moştenit, împrumutat sau creat la rândul lui în limba română, important este ca el să fie analizabil şi să se preteze la creaţii sistematice, adică să poată deveni productiv.

3.1. Derivarea progresivă sau propriu-zisă

Derivarea progresivă este derivarea tipică, cel mai frecvent întâlnită şi

cea mai productivă, prin care se creează cuvinte noi în urma ataşării de afixe derivative la radicalii cuvintelor originare. În funcţie de formanţii folosiţi, derivarea poate fi: sintetică (baza intră în combinaţie cu un sufix sau cu un prefix pentru a da naştere la un nou cuvânt: lipi + -tor / -toare > lipitor/toare, dez- + lipi > dezlipi) şi parasintetică (baza intră simultan în combinaţie cu un prefix şi cu un sufix (în- + val + -ui > învălui, în- + chip + -ui > închipui).

Deosebirea dintre derivarea cu sufixe (sufixaţia) şi derivarea cu prefixe (prefixaţia) nu se reduce la poziţia afixului în raport cu radicalul. Prefixele, de exemplu, nu determină eliminarea morfemelor gramaticale, adăugându-se, de fapt, cuvântului, nu radicalului. De asemenea, prefixele nu schimbă încadrarea morfologică a bazei, şi nici nu pretind, de regulă, ca radicalul să aparţină unei anumite clase lexico-gramaticale (sunt neselectoare). Ca şi polisemia (pe care, de altfel, unii lingvişti o mai numesc şi

derivare semantică), derivarea lexicală în cadrul aceleiaşi familii îmbracă trei aspecte şi anume: a) derivare radială – derivatele se creează de la aceeaşi bază, cu afixe diferite, precum în: pădurar, pădurean, păduros, pădurice, păduriţă, împăduri etc., formate de la baza de derivare pădur- a cuvântului pădure, cu sufixe (-ar, -ean, -os, -ice, -iţă) sau cu prefix (în-); b) derivare stadială sau în lanţ – de la baze simple care înglobează derivate anterioare, precum în căruţaş < căruţă (< car + suf -uţă) + suf -aş; c) derivare mixtă sau combinată, precum în familia lexicală a lui piatră: pietricică (< piatră + suf -icică) şi împietri (< în- (îm-) + -piatră) reprezintă



tipul a); împietruire (< în- (îm-) + pietruire iar pietruire < pietrui + suf -re şi pietrui < piatră + suf -ui reprezintă tipul b); împreună, ambele tipuri, combinate, constituie tipul c).

Pentru recunoaşterea cuvintelor derivate pe teren românesc (având, deci, etimologie internă), este important ca baza de derivare să poată fi identificată în limba română. Dificultăţile care apar în identificarea bazei de derivare a unui cuvânt românesc cu aspect de derivat se pot datora următoarelor cauze:

- baza nu mai este în uz: pieziş < piez (atestat numai în expresia în piez „cruciş”) + suf. -iş; făptură < fapt (vechiul participiu al verbului a face) + suf. -ură; îneca < în- + neca (< lat necare „a ucide, a îneca”); înota < în- + nota (< lat * notare „a înota, a pluti”)etc.8; - baza nu are decât o circulaţie regională: brutar < brut „pâine” (reg. din Transilvania, cf. germ Brot) + suf. -ar; morocănos < morocăni „a certa, a cicăli” (cf. magh. morog) + suf -os; cârcotaş < cârcotă „ceartă, gâlceavă” (cf. scr. krkotja) + suf -aş etc.; - baza nu există în limba română: mămular „vânzător de mărunţişuri” < *mămul (cf. tc. mamul „obiect mărunt fabricat”) + suf. -ar; aghiuţă „drac” < *aghi- (cf. ngr. aghios „sfânt”) + suf. -uţă; - baza există, dar derivatul prezintă o caracteristică formală care exclude posibilitatea formării lui în româneşte: virtuos < nu din virtute + suf. -os (cf. dinţos, năsos etc.), ci e modelat după fr. virtueux; tandreţe < nu din tandru + suf. -eţe (cf. tinereţe, bătrâneţe), ci din fr. tandresse, remodelat după cuvintele româneşti derivate cu suf. -eţe; - baza există, dar derivatul prezintă o caracteristică de conţinut care elimină posibilitatea formării lui integral în româneşte: reţine < nu din re- + ţine, căci ar fi trebuit să însemne „a ţine din nou”, ci reprezintă un calc după fr. retenir; anticameră < nu din anti- + cameră, căci ar fi trebuit să însemne „împotriva camerei” (cf. antitabac, anticomunist, antiterorist), ci este un calc după fr. antichambre; alfabetiza < nu din alfabet + -iza, căci ar fi trebuit să însemne „a transforma în alfabet, a da un caracter de alfabet” (cf. concretiza, rigidiza, secretiza), ci este un împrumut din franceză (cf. fr. alphabétiser)9. - baza nu e forma tip a cuvântului, ci una din formele lui de flexiune: colţuros nu < colţ + suf -uros, ci din colţuri + suf. -os, aşa cum ne-o demonstrează şi semantismul cuvântului: „care are colţuri, cu colţuri multe”;

În aceeaşi situaţie se mai află şi cuvinte ca frunzos (< frunze + -os), noduros (< noduri + -os), cioturos (< cioturi + -os), mofturos (< mofturi + -os), deluros (< dealuri

8 De altfel, pierderea, de către vorbitori, a sentimentului legăturii derivatelor cu vechile baze neca şi nota a dus la scrierea verbelor îneca şi înota cu un singur n (comp. cu înnegri, înnopta ş.a.). 9 Al Graur îl consideră fie un derivat „indirect” de la analfabet, prin intermediul unui *analfabetiza, care nu există în realitate, fie un dervat de la un virtual adjectiv *alfabet „ştiutor de carte”. În ambele situaţii, implicarea analogiei este mai mult decât evidentă (cf. Graur, Studii, p. 76).



+ -os), preoţime (< preoţi + -ime), înfumurat (în- + fumuri), îngândurat (< în- + gânduri). Dacă în aceste exemple sensul de plural al derivatului este evident, alteori el nu mai e la fel de transparent, deşi derivatul pleacă tot de la forma de plural: cafeluţă, steluţă, perdeluţă etc. Se poate vorbi aici despre o neutralizare a sensului de plural al temei.

- baza însăşi este un derivat: butoiaş < butoi + suf. -aş, iar butoi < bute + suf. -oi; mămicuţă < mămică + suf. -uţă, iar mămică < mamă + suf. -ică; lăptăreasă < lăptar + suf. -easă, iar lăptar < lapte + suf. -ar etc.; - baza e un compus sau o sintagmă:

întruni < într-un; întruchipa < într-un chip etc.;

De asemenea, o condiţie importantă este existenţa relaţiei semantice între baza de derivare şi afix, ce ne ajută să rezolvăm situaţiile de omonimie dintre un cuvânt derivat şi altul moştenit sau împrumutat, ori omonimia dintre afixe: comp. de ex. păcurar „păstor, cioban” < lat. pecorarius şi păcurar „vânzător de păcură” < păcură (lat. picula) + suf -ar; căprar „păstor de capre” < capră + suf. -ar şi căprar „caporal” < rus. kapral; acar „cutie în care se ţin acele” < ac „obiect ascuţit ...” + suf. pentru nume de instrument -ar şi acar „macagiu” < ac „macaz” + suf. pentru nume de agent -ar; ciocănaş „ciocan mic” < ciocan + suf. diminutival -aş şi ciocănaş „lucrător care sparge cu ciocanul ...” < ciocan + suf. de agent -aş etc.

Uneori se întâmplă ca de la o formă-bază să se creeze un derivat indirect, adică un derivat cu caracteristici pe care nu le are forma-bază, dar le-ar avea un derivat intermediar, dacă ar exista. Exemplul cel mai la îndemână este cel al falselor participii, adică al participiilor fără verbe corespunzătoare, provenite direct de la substantive (sărindu-se peste verbul care ar constitui veriga de legătură, şi care de fapt nu există). Modelul după care sunt formate astfel de derivate îl constituie participiile mai vechi, care funcţionează şi ca substantive şi ca adjective, şi cărora, de cele mai multe ori, le corespund atât verbe cât şi substantive din aceeaşi familie.

Ex. fulger – fulgera – fulgerat lumină – lumina – luminat bici – biciui – biciuit rugină – rugini – ruginit etc.

Existând astfel de tipare, vorbitorii au putut să formeze, analogic, un mare număr de adjective (participiale), pornindu-se de la substantive preexistente (moştenite sau împrumutate): ex. borcănat (< borcan + suf. -at), brumat (< brumă + suf. -at), gulerat (< guler + suf. -at), moţat (< moţ + suf. -at), sprâncenat (< sprânceană + suf. -at) etc. În fiecare caz s-a „sărit” peste verbe ca *borcăna, *moţa sau *gulera.

Interesant este că, uneori, chiar s-a creat un verb prin derivare regresivă de la astfel de participii, vorbitorii refăcând veriga lipsă:

Ex. bălţa < bălţat, ciuma < ciumat, vărga < vărgat etc. Tot de derivare indirectă se poate vorbi şi în cazul unor derivate cu

prefixul negativ necare nu cunosc şi perechea pozitivă. De exemplu, necontenit nu s-a format de la *contenit, ci direct de la verbul a conteni; la fel neobrăzat < obraz şi nu de la obrăzat care, doar ca termen regional, înseamnă „cu obrajii mari”.

Ca şi cuvintele, şi afixele derivative suportă clasificări după mai multe criterii: etimologic, funcţional, timpul de utilizare, frecvenţă, conţinut etc.

• După criteriul etimologic, avem:



• afixe moştenite • afixe împrumutate

Din categoria afixelor moştenite fac parte: cele atribuite substratului traco-dac: sufixul adjectival -esc

(românesc, frăţesc), varianta sa adverbială, -eşte (româneşte, hoţeşte), -ac substantival şi adjectival (băltac, bârâiac „miel”, ciutac, mârzac, ursac, apaludac, răspândac, zvonac), -an (şobolan, motan, mârtan, iepuran, juncan, băietan, lungan), -andru (copilandru, băieţandru), -ăni (bălăngăni, trăncăni, ciondăni, croncăni), -uş(ă) (mătuşă, mănuşă, păpuşă, cărăbuş, jucăuş, urechiuşă, căluş, păpuşă), -îrlă (şopârlă, codârlă), -el/-ea (băieţel, porumbel, frumuşel, frumuşea), -ior/-ioară (bătrâior, frăţior, lăcrămioară, soţioară, surioară, căscioară, mescioară) etc.

cele moştenite din latină: -ătate (singurătate, străinătate, greutate), -ciune (amărăciune, furăciune, spurcăciune, urâciune, mortăciune, goliciune), -et (bănet, brădet, făget, nucet, păsăret), -os (bănos, căpos, dinţos, fălos, păcătos), în- (înnegri, învenina), des- (descotorosi, despăgubi, desprinde, desvinovăţi) etc.

Afixele împrumutate aparţin mai multor straturi etimologice: sunt de origine slavă: -ie (boierie, prostie), -uí (biciui, silui),

-enie (sluţenie, vedenie), -aci (fugaci, gonaci), -alnic (zburdalnic), -anie (petrecanie), -eală (împărţeală), -ean (muntean), -eţ (măreţ), -ice (pădurice), -iţă (cheiţă), -iş (pietriş), -işte (porumbişte), -iv (uscăţiv), -nic (datornic), pre- (preface), răs- (răsturna) etc.;

sunt de origine maghiară: -aş (cosaş), -eş (trupeş), -ăuş (jucăuş), -ău (mâncău), -şug (prieteşug), -şag (furtişag), -ălui (trebălui, preţălui) etc.;

de origine turcă sunt: -giu (macaragiu, barcagiu, reclamagiu), -iu (ruginiu, tuciuriu), -lic (şiretlic), -lâc (savantlâc, crailâc) etc.;

este de origine neo-greacă sufixul -isi (aerisi, silabisi); au etimologie multiplă (fr., it., lat. savantă etc.): -ism şi -ist

(poporanism, nepotism, chitarist, junimist etc.), -bil (credibil, plătibil), -iza (româniza, secretiza), in- (ineficient, inegal) etc.;

uneori, unele segmente din afix provin din unităţi de sens ale limbii române, precum segmentul -ul (vocală + art. hot.) din sufixul -uleţ (coşuleţ, ursuleţ) sau segmentul -ur (desinenţă de plural) din sufixul -uros (deluros, cioturos). De aceea sufixele -uleţ şi -uros le-am putea socoti de origine românească. • După criteriul funcţional sau productivitate, afixele se împart

în productive, puţin productive şi neproductive. Dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un afix pentru a fi productiv, menţionăm:

să poată exprima un număr mare de valori semantice (să fie polisemantic);

să poată crea derivate de la teme aparţinând mai multor clase morfologice;

ca afix neologic, să intre în combinaţie cu teme lexicale vechi, iar ca afix vechi, să se poată ataşa la teme neologice;

cuvintele nou create să aibă o structură transparentă, analizabilă, să dea impresia unor formaţii fireşti, fără să pună probleme sub aspectul înţelegerii. Cele mai productive afixe astăzi sunt cele neologice, cu etimologie

multiplă cum ar fi sufixele -ist / -ism (bombasticism, evazionism, mafiotism,



caloriferist, gurist, ştirist, internetist), -bil (antologabil, circulabil, jucabil, schiabil), -iza (căminiza, secretiza, esenţializa), -re (contorizare, dolarizare, pedeserizare, cartelizare) sau prefixele des (de-) (desfia, dedugheniza, destabiliza, detensiona), anti- (antiacademic, anticoncepţional, anticarie), non- (noncarte, nonautor, nonom), super- (superautomobil, supertren, supercalculator), post- (postcomunism, postpaşoptism, postdecembrist, postelectoral) etc.

Dintre afixele vechi, continuă să fie productive sufixele de agent -ar şi -tor (chioşcar, drumar, gărar, cuptorar, ţepuitor, aburitor etc.), -giu (cazangiu, camionagiu, pomanagiu, barbugiu), sufixele diminutive -aş, -el, -ică, -işor, -iţă, -uţ (poetaş, lideraş, plovărel, restănţică, blugişori, vilişoară, slujbuliţă, ţigărică, dolăruţ), sufixul colectiv -ime (puştime, rockerime, directorime, avocăţime) sau prefixele vechi în- (îm-) (îmbulina, îmborcăna, împopoţona, înnaveta) şi ne- (nechemat, neortodox, neşifonabil, necitibil).

Nu mai sunt la fel de productive astăzi sufixele -ătate (locul lui a fost luat de sufixul neologic -itate), -ciune, -mânt, -isi, -lâc (-lic), -et, -anie, -enie, -iv etc. sau prefixele răs-, pre- (prea-) (< sl. pre-) etc.

• După distribuţia pe axa diacronică (corelată, parţial, cu frecvenţa în limbă), afixele se pot împărţi şi ele în arhaice şi neologice.

Sunt arhaice, şi, în mare parte, ieşite din uz, sufixe precum -ame (voinicame, omename), -et (omet, păsăret), -ciune (cf. supra), -ean (boulean), -enie (slobozenie, miloşenie), -ilă (gropilă, setilă), -inţă (întâiniţă, nădăjduinţă, priinţă), -mânt (ascultământ, lărgământ, zicământ), -şug (-şag) (prieteşug, furtişag), -uie (cămăşuie, cărăruie) etc., şi prefixe ca a- (abirui, adurmita, aspuma), de- (deadevăr, dedulci, delepăda, demâncare)10 etc.

Sunt neologice şi, în cele mai multe cazuri, cu etimologie multiplă (fr., it., lat. savantă şi chiar germ.) sufixele -ism, -ist, -iza, -ifica, -bil etc. şi prefixele in-, de- (privativ), precum şi aşa-numitele prefixe „savante”: a(n)- (apolitic, anorganic), ante- (antecalculaţie, antefanariot), anti- (antidrog), arhi- (arhicunoscut), co(n)- (confrate, coproprietar), supra- (supraaglomerat), contra- (contraproductiv) etc.

• După locul de utilizare, afixele pot fi generale şi regionale. Dintre afixele cu caracter regional, amintim îndeosebi prefixele do-,

pro- şi ză- cu valoare aspectuală, întâlnite în subdialectul bănăţean şi pătrunse probabil prin intermediul cuvintelor de origine sârbă: să dogată „se termină complet”; să proruga „se ruga din nou”; s-o doars „a ars de tot”; o fi dofiert „o fi fiert de tot”; să profacem „să facem din nou”, zăuita „a uita cu totul” etc.

• După frecvenţă, afixele se împart în uzuale (se suprapun cu cele productive) şi rare (se suprapun, în parte, cu cele puţin productive). Sunt uzuale sufixele de agent: -ar, -tor, -ist, cele diminutivale: -aş, -el, -iţă, -icică etc., cele verbale: -u(i), -iza, adjectivale: -esc, -os, -iu, -os, adverbiale: -eşte etc. şi prefixele ne-, in-, de-, des- (diz-) etc. Sunt ocazionale sufixele -iadă (cuponiadă, ciolaniadă, mineriadă), -ită (demisionită, spionită, chiulangită), -ard (patriotard, filozofard, salonard), -mente (colegialmente, actualmente, unicamente), unele prefixe „savante”: hiper-, hipo- (hiperaciditate, hipotensiune), ultra- (ultraperformant), extra- (extraşcolar), con- (confrate, colocatar) etc.

• După criteriul stilistic, avem afixe neutre şi afixe marcate stilistic. 10 A nu se confunda prefixele arhaice a- şi de- cu cele neologice (cu valoare negativă şi privativă) omonime, discutate mai jos.



Din categoria afixelor neutre, deci cu valoare denotativă, fac parte multe dintre sufixele româneşti vechi: -ar, -tor, -ie, -esc, -u(i), -eşte, -ime, -an, -ancă etc. (ex. pietrar, muncitor, bucurie, omenesc, muntos, chinui, orbeşte, ţărănime, curcan, ţărancă etc.), precum şi prefixele din vechiul fond: în-, des-, ne-, răs- (îndepărta, desface, neclar, răsciti etc.), iar dintre cele neologice, sufixele -ist şi -ism, -iza, ori prefixele in-, re-, post-, super- etc.

Sunt marcate stilistic îndeosebi sufixele diminutivale, ale căror nuanţe pot acoperi o întreagă gamă de conotaţii: afective (băieţel, fetiţă, copilaş), peiorative (profesoraş, doctoraş), ironice (prostuţ, sărăcuţ), depreciative (revistuţă, partiduleţ) etc., şi sufixele augmentative, a căror valoare conotativă este adesea depreciativă şi peiorativă (căsoaie, băboi, golan, mâncău, fătălău). Tot nuanţă peiorativă au şi suf. -ard (poetard, filozofard, şablonard), suf. -astru (poetastru, medicastru), unele sufixe colective (comicăraie, vorbărie, şefărie, cifrărie).

De observat că unele sufixe au doar ca valoare secundară valoarea peiorativă, şi asta datorită preferinţei lor de a se ataşa la teme marcate negativ din punct de vedere. Sunt în această situaţie sufixe ca: -ar (boschetar, chiţibuşar, şpăgar, şperţar), -ac (zvonac, prostănac), -anie (pocitanie), -enie (sluţenie, ticăloşenie), -(ă)cios (pofticios, băgăcios, căcăcios), -giu/-agiu/-angiu (moftangiu, barbugiu, palavragiu, reclamagiu, pomanagiu), -ău/-ălău (lingău, lătrău) etc.

Sunt marcate stilistic şi acele afixe neologice cu circulaţie în anumite stiluri şi limbaje. Astfel, sunt frecvente în stilul tehnico-ştiinţific şi în limbajul publicistic afixe ca: -ism, -ist, -iadă, -bil, -itate, -re, super-, supra-, hiper-, ultra-, ante-, post- etc.; specifice terminologiei medicale sunt afixele -ită, -oză.

• După criteriul relaţiei (de ordin gramatical) dintre afix şi baza de derivare, avem:

afixe care formează derivate aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire în care se încadrează şi cuvintele de bază; aici se încadrează sufixele diminutivale şi augmentative (cuţit + -aş > cuţitaş, mătură + -oi > măturoi etc.), precum şi cele mai multe dintre prefixe (re- + citi > reciti, ne- + drept > nedrept, arhi- + cunoscut > arhicunoscut etc.);

afixe care schimbă încadrarea morfologică a cuvântului de bază: sufixele adjectivale (aur + -iu > auriu, pământ + -esc > pământesc, lemn + -os > lemnos), adverbiale (român + -eşte > româneşte, târî + -îş > târâş), substantivale (munci + -tor > muncitor, şti + -inţă > ştiinţă), prefixul în- care formează verbe de la substantive (în- + boboc > îmboboci, în- + floare > înflori) sau de la adjective (în- + verde > înverzi, în- + roşu > înroşi) etc.

În funcţie de caracterul obligatoriu sau facultativ al relaţiei dintre un afix şi o anumită temă, avem:

afixe selectoare, cele care pretind, în mod obişnuit, ca radicalul să aparţină unei anumite clase lexico-gramaticale sau să aibă o anumită formă flexionară; de ex., suf. -tor formează nume de agent de la verbe: bănui – bănuitor, chinui – chinuitor, vizita – vizitator, citi – cititor etc.; suf. -ar pretinde o bază de derivare substantivală: piatră – pietrar, chioşc – chioşcar, gară – gărar etc.; suf. -ură se ataşează la teme de participiu: rupt – ruptură, copt – coptură, ars – arsură etc.;

afixe neselectoare: sunt indiferente faţă de încadrarea morfologică a bazei de derivare. Fac parte din această categorie aproape toate prefixele precum şi un număr mare de afixe. Ex.:



pref. ne- se ataşează şi la teme substantivale (ne + om > neom), la teme adjectivale (ne- + sănătos > nesănătos), şi la teme particiapiale (ne- + bănuit > nebănuit), şi la teme adverbiale (ne- + cum > necum); pref. re- se combină cu teme verbale, indiferent de tema flexionară (re- + citi > reciti, re- + citit > recitit, re- + citisem > recitisem etc.). • După poziţia lor faţă de baza de derivare, distingem:

afixe enclitice sau sufixe: se ataşează la sfârşitul bazei de derivare;

afixe proclitice sau prefixe: se ataşează înaintea bazei de derivare.

Nu vom considera ca fiind afixe derivative aşa-numitele sufixoide şi prefixoide (de tipul lui -cid în insecticid, -fil în francofil, -log în biolog, -morf în zoomorf, auto- în autodidact, hidro- în hidrologie, mono- în monotip, neo- în neocomunism etc.), întrucât acestea, la origine cuvinte autonome în limbile greacă şi latină, au o valoare denotativă evidentă, se pot traduce (uşurând înţelegerea sensului cuvântului compus) şi, ca atare, trebuie discutate la compunere.

Fără a ne suprapune peste clasificările operate până acum, şi în care am inclus sufixele şi prefixele (afixele) în funcţie de un criteriu sau altul, acestea se mai pot clasifica, fiecare în parte, după următoarele criterii:

După criteriul morfologic (mai precis, după valoarea morfologică a derivatului obţinut), criteriu relevant doar pentru afixele care schimbă încadrarea morfologică a bazei:

- sufixe substantivale: -tor, -inţă, -ură, -ială, -re, -ie, -anţă etc.; - sufixe adjectivale: -iu, -os, -esc, -al, -bil etc.; - sufixe verbale: -u(i), -iza, -ăni, -ăi, -ifica etc.; - sufixe adverbiale: -eşte, -îş, -iş, -mente etc.

Pentru prefixe, acest criteriu nu este relevant, din motive expuse anterior.

După criteriul semantic (= valoarea semantică a derivatului obţinut):

1. sufixe diminutivale: -aş, -el, -uţ, -uleţ, -uc, -ior, -uş, -iţă, -ică, -

icică, -icel, -icea etc. (ex. copilaş, bărbăţel, pătuţ, ursuleţ, năsuc, frăţior, copiluş, scăriţă, păturică, căldicică, măricel, cărticea etc.); augmentative: -oi, -an, -andru etc. (ex. lădoi, băietan,

căţelandru); nume de agent: -ar, -tor, -aş, -giu, -ist, -easă etc. (ex.

cizmar, croitor, poştaş, pomanagiu, flautist, florăreasă etc.);

nume de instrument: -ar, -iţă, -niţă, -toare etc. (ex. alfabetar, botniţă, râşniţă, stropitoare);

nume colective: -ime, -ărie, -et, -iş, -işte etc. (ex. tinerime, rufărie, brădet, păpuriş, cânepişte);

pentru denumiri abstracte: -eală, -ătate, -re, -ie, -anţă, -ism, -ime, -itate etc. (ex. îndrăzneală, răutate, păcătuire, nebunie, cutezanţă, vechime, eminescianism, criminalitate);

indicând originea / provenienţa: -ean, -esc, -ez etc. (ardelean, chinezesc, berlinez);



pentru denumiri de plante şi animale: -aş, -ioară, -iţă, -easă etc. (ex. toporaş, ferestraş, lăcrămioară, căprioară, albăstriţă, tătăneasă);

pentru însuşiri (se suprapun cu cele adjectivale); de modalitate (se suprapun cu cele adverbiale); pentru patronime: -escu, -eanu, -ache etc. (Iliescu,

Pruteanu, Vasilache) etc. 2. prefixe

cu valoare negativă: ne-, in-, i- a-, non- (neatent, incomod, irelevant, anormal);

cu valoare privativă: des-/dis-/dez-/de- (ex. dezlega, despăduchea, demilitariza, disproporţionat);

cu valoare de superlativ: arhi-, extra-, supra, super-, ultra- etc. (ex. arhiplin, extrafin, superocupat, ultranaţionalist, supraaglomerat);

cu valoare iterativă: re-, răs- (răz-, ră-) etc. (ex. relectură, răsciti, răsuci);

cu valoare asociativă: con- (com-, co-) (ex. consătean, compatriot, copatron);

cu valoare delocutivă: în-/îm- (ex. îngălbeni, îmbătrâni); cu valoare locativă: inter-, intra-, extra- etc. (ex.

intercostal, intracarpatic, extrauterin); cu valoare temporală: pre-, post-, ante- etc. (ex.

preelectoral, postpaşoptism, antevorbitor) etc. O categorie aparte de afixe o reprezintă aşa-numitele sufixe lexico-

gramaticale, care formează nu numai cuvinte noi, ci şi forme gramaticale noi. Există două tipuri de astfel de sufixe:

sufixe substantivale (moţionale): creează, la substantivele mobile, feminine de la masculine şi invers. Pentru prima situaţie avem sufixele: -ă (student-studentă), -că (ţăran-ţărancă), -esă (prinţ-prinţesă), -easă (croitor-croitoreasă), -iţă (doctor-doctoriţă), -oaică (lup-lupoaică). Pentru a doua situaţie, avem două sufixe: -an (gâscă-gâscan) şi –oi (raţă-răţoi);

sufixe verbale: creează verbe (de la substantive sau adjective) cu aspect de infinitiv. Aceste sufixe sunt -a şi -i (brazdă-brăzda, roată-roti, alb-albi). Trebuie spus că nu toţi specialiştii văd în astfel de formaţii nişte derivate cu sufixe, în acest caz preferând să vorbească mai degrabă de derivare cu sufix Ø sau derivare imediată, în vreme ce alţii le consideră chiar cuvinte obţinute prin conversiune11. De altfel, dicţionarele le explică prin simpla trimitere la cuvântul-bază, fără a lua în calcul şi un eventual sufix. De ex.: (a) brăzda = vezi brazdă. În încheierea prezentării generale pe care am făcut-o derivării

progresive, am dori să facem câteva observaţii pe marginea poziţiei pe care o ocupă cele două subtipuri derivative, derivarea cu sufixe şi cea cu prefixe, în limba română actuală.

11 Cf. Zugun, op. cit., p. 143.



Pe fondul unei creşteri semnificative a numărului de sufixe, se poate spune că sufixarea deţine supremaţia în limba română. Bogăţia şi diversitatea formelor sufixale, apărută în special în presa postdecembristă, vine să confirme ideea că, în ciuda unei creşteri spectaculoase a numărului compuselor, română îşi păstrează caracterul ei de limbă derivativă de tip sufixal. Se constată, în primul rând, productivitatea crescândă a sufixelor neologice cu caracter cult (livresc) şi sens abstract; de asemenea, preponderenţa sufixelor substantivale faţă de cele verbale, extraordinara vigoare (niciodată în scădere) a sufixelor diminutivale, care dau naştere la numeroase derivate, multe dintre ele creaţii „ad-hoc”, cu sens predominant depreciativ.

Sub aspect funcţional, derivatele cu sufixe create mai ales în ultimul deceniu, au fost clasificate în necesare şi de „lux” (vezi Stoichiţou Ichim, Vocabularul, p. 209; cf. Puşcariu, Privire, p. 371).

Sunt necesare derivatele cu funcţie denominativă şi sens denotativ care vin să umple un „gol” lexical sau propun un termen mai adecvat (prin monosemantism sau brevilocvenţă): nepotism, cenaclist, optzecist, caloriferist, postumitate, schiabil, antologabil, impresarial, jongleristic, secretiza, mineriadă etc.

Sunt de „lux” derivatele cu caracter preponderent expresiv, ironic sau glumeţ, rod al căutării unei exprimări cât mai economice sau, în cazul stilului publicistic, al efectului-surpriză: dughenar, gurist, foştime, ţepar, canalist, zvonac, ciolaniadă, demisionită etc.

La rândul său, prefixarea, considerată în anii ’60 pe locul al treilea între procedeele interne de îmbogăţire lexicală (după compunere şi pseudoprefixare), a înregistrat în ultimele decenii o creştere constantă, mai evidentă în stilul tehnico-ştiinţific şi în limbajul publicistic. Cele mai productive sunt prefixele neologice, dintre acestea se remarcă, îndeosebi, cele care exprimă ideea de superlativ (ex. super-, supra-, hiper-), prefixele negative (ex. anti-, contra-, in-, non- etc.), precum şi cele ce exprimă sensuri temporale (ex. ante-, pre-, post- etc.).

Nu am acordat o atenţie deosebită aşa-zisei derivări parasintetice,

atât pentru faptul că utilitatea conceptului ni se pare relativă, cât şi datorită numărului oarecum neînsemnat de astfel de derivate, ceea ce înseamnă că modelul nu e reprezentativ pentru limba română.

Prin derivate parasintetice înţelegem derivatele formate concomitent (şi nu succesiv!) atât cu sufix cât şi cu prefix. Cu toate acestea, un derivat parasintetic interesează din punct de vedere strict lexical prin formativul dominant, în speţă prin prefix. Cel mai adesea este vorba de prefixul delocutiv în- şi de sufixul verbal -u(i) în exemple ca înfăptui, închipui etc.

Dacă însă acceptăm ideea – avansată de unii specialişti – că structura unui derivat e totdeauna binară (temă + afix) şi că formativele pot fi simple (continue) sau complexe (discontinue sau întrerupte), atunci menţinerea conceptului de derivare parasintetică în accepţia curentă nu-şi mai are rostul, căci în cazul lui înlănţui, de exemplu, avem baza de derivare -lănţ- şi un afix complex, discontinuu -în ... u(i). De altfel, soluţia ni se pare acceptabilă, dacă ne gândim că şi în cazul morfemelor gramaticale se vorbeşte de morfeme continue şi discontinue.



3.2. Derivarea regresivă sau inversă

Definită de cei mai mulţi lingvişti drept procedeul analogic de creare de

noi cuvinte, unităţi frazeologice şi forme gramaticale prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare deja existente în limbă, derivarea regresivă ocupă un loc aparte în cadrul formării cuvintelor.

La baza derivării regresive stă totdeauna o analogie, de aici necesitatea de a studia orice derivat regresiv prin integrarea lui într-un sistem de forme analoge care îl explică şi, adeseori, îi determină apariţia.

Spre deosebire de derivarea progresivă, în esenţă sistematică, derivarea regresivă este deocamdată nesistematică, chiar aleatorie, deoarece, în condiţii similare, derivatul regresiv uneori s-a format, alte ori nu (ex. plămadă < plămădi, tăgadă < tăgădui, nu însă şi *tămadă < tămădui sau *hăladă < hălădui). De asemenea, comparativ cu derivarea progresivă, derivarea regresivă este mult mai redusă ca varietate (număr de tipuri derivative) şi amploare (număr de derivate). Dacă în derivarea progresivă, de la aceeaşi bază de derivare, cu afixe diferite, se formează, direct sau indirect, de regulă, mai multe derivate, în derivarea regresivă se formează de la cuvântul originar un singur derivat (ex. băiat > băieţel, băieţaş, băieţoi, băieţică etc., dar alint < alinta).

Având în vedere direcţia în care se exercită, se poate spune că derivarea regresivă este „reversul” derivării propriu-zise, din care cauză a şi fost numită derivare în sens invers sau, simplu, derivare inversă. Tocmai de aceea, radicalul unui derivat regresiv va prezenta întotdeauna un corp fonetic mai redus decât cel al radicalului unui derivat propriu-zis.

Atunci când vorbim despre suprimarea de afixe (reale sau aparente) în derivarea regresivă, înţelegem prin afix orice morfem care rămâne în afara rădăcinii, atunci când segmentăm un cuvânt. În denumirea globală de afixe se includ, aşadar, şi desinenţele şi sufixele gramaticale, deşi cel mai adesea prin afixe se înţeleg strict sufixele (lexicale) şi prefixele. Această precizare este necesară pentru lămurirea unor situaţii de tipul alint < alinta, câştig < câştiga, cânt < cânta etc., în care unii specialişti consideră că avem a face de fapt cu un tip de conversiune intramorfologică12.

Mecanismul derivării regresive se întemeiază pe o interpretare subiectivă, greşită, dată de vorbitor raportului dintre cuvântul originar, primar, şi cuvântul format (de ex. aniversare e considerat, greşit, derivat de la aniversa, nefericit de la neferici etc.). De aceea, orice încercare de a stabili tipurile de derivate regresive din româna contemporană, fără a recurge la istoria cuvintelor, are puţine şanse de a reda fidel complexitatea fenomenului.

Derivarea regresivă se produce atât în domeniul vocabularului, cât şi în gramatică (morfologie). Ceea ce deosebeşte derivarea regresivă lexicală de cea morfologică este că, dacă primul tip duce la formarea de noi cuvinte (lexeme), al doilea tip dă naştere unor simple forme flexionare ori variante morfologice ale aceluiaşi cuvânt (ex. pântec < pântece, berbec < berbece, copac < copaci13 etc.

Desigur că cea mai productivă şi mai interesantă este derivarea regresivă lexicală, care cunoaşte următoarele tipuri structurale, constând în tot atâtea modele derivative: derivarea regresivă postsubstantivală, derivarea regresivă postadjectivală şi derivarea regresivă postverbală.

12 Cf. Zugun, op. cit., p. 141. 13 Vechea formă, etimologică, de singular.



Derivarea regresivă postsubstantivală creează noi cuvinte prin înlăturarea de afixe aparţinând unor substantive. Afixul poate fi un sufix lexical, o desinenţă (adesea -ă, identificată formal cu sufixul moţional -ă) ori chiar un segment final greşit interpretat ca un sufix (de ex. -ie, -it, -at). Cea mai ilustrativă, sub aspectul modului perfect analogic de funcţionare a acestui tip de derivare regresivă, este constituirea sistemului de denominaţie a unui mare număr de pomi şi arbuşti fructiferi. După modelul, transmis din latină, în care numele fructului e de gen feminin, iar cel al arborelui sau arbustului de gen masculin (ex. cireş – cireaşă, păr – pară, piersic – piersică, pom – poamă etc.), au luat naştere în limba română, prin Analogie, o serie de nume ale arborilor şi arbuştilor fructiferi pornindu-se de la numele fructelor, mai vechi în limbă, şi care sunt cuvinte moştenite sau împrumutate. Exemple: alun < alună, cais < caisă, călin < călină, căpşun < căpşună, măslin < măslină, smochin < smochină, portocal < portocală etc. Sufixul -ie formează în limba română abstracte nominale: darnic > dărnicie, prost > prostie, călător > călătorie, sărac > sărăcie etc. Totodată, limba română a împrumutat din alte limbi perechi de tipul filozof – filozofie, geolog – geologie, sociolog – sociologie. Prin analogie cu acestea, dar şi prin raportare la modelul oferit de creaţiile româneşti cu suf. -ie, s-au creat în limba română, prin suprimarea (pseudo)sufixului -ie, următoarele denumiri de specialişti în diverse ştiinţe, discipline sau profesiuni: culturolog < culturologie; eminescolog < eminescologie, etimolog < etimologie, geodez < geodezie, neo-natolog < neo-natologie, oncolog < oncologie, venerolog < venerologie etc14. Tot derivate regresive postsubstantivale sunt şi o serie de substantive care denumesc fiinţe de sex masculin, formate de la substantive feminine (după tiparul prieten – prietenă): moş < moaşă (cf. alb. moshë), mâţ < mâţă, pisic < pisică, cintez < cinteză, precum şi o serie de nume proprii (după modelul Ioan – Ioana, Iulian – Iuliana, Stan – Stana): Adelin < Adelina, Alin < Alina, Corin < Corina, Georgian < Georgiana, Mădălin < Mădălina etc. Mai rar, prin derivare regresivă postsubstantivală se pot crea verbe de la substantive abstracte cu aspect de infinitiv lung: aniversa < aniversare (o formă coruptă a adjectivului aniversară, devenit ulterior substantiv15, iar apoi identificat cu un infinitiv lung, de la care s-a suprmat segmentul final -re), calcifica < calcificare, comunica < comunicare16, de fiecare dată putând vorbi despre o modelare analogică de tipul: cântare ............. cânta supărare ............ supăra .............................

aniversare ............. x x = aniversa.

Derivarea regresivă postadjectivală creează cel mai adesea verbe de la formaţii participiale cu valoare adjectivală.

Numeroase astfel de verbe se obţin de la „false participii”, adică de la cuvintele cu aspect de participiu, neaparţinând unei paradigme verbale propri-

14 Unele creaţii aparţin limbajului familiar-argotic, aşa cum e cazul cuvântului prostolog < prostologie, un fel de „ştiinţă” a prostiei, termenul fiind creat, desigur, prin analogie cu denumirile celorlalte „-logii”. 15 Prin „condensarea” sintagmei zi / sărbătoare aniversară (cf. fr. jour / fête anniversaire). 16 Avem în vedere aici verbul comunica „a conferenţia”, creat după comunicare „prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică”.



zise (vezi discuţia supra). Exemple: timora < timorat, coroia < coroiat, tărca < tărcat, bălţa < bălţat, jigări < jigărit, desăvârşi < desăvârşit (< de- + săvârşit) şi chiar mitropoli < mitropolit, după modelul perechilor preexistente în limbă: lumina – luminat, spăla – spălat, făuri – făurit etc.

Un număr mai mic de verbe trebuie considerate formaţii regresive provenite atât de la participii, cât şi de la infinitive lungi negative. Exemple: nedumeri < nedumerit şi nedumerire; neferici < nefericit şi nefericire; nemulţumi < nemulţumit şi nemulţumire; nesocoti < nesocotit şi nesocotire, după următoarea schemă a analogiei proporţionale:

fericire – fericit – ferici nefericire – nefericit – x, unde x = neferici.

Derivarea regresivă postverbală formează substantive de la teme verbale.

Majoritatea substantivelor postverbale urmează vechi tipare moştenite din latină şi întărite ulterior prin împrumuturi din slavă. Astfel, limba română a moştenit din latină perechi corelative, formate dintr-un substantiv şi un verb, de tipul: dor (< lat. dolus) – durea (< lat. dolere), gust (< lat. gustus) – gusta (< lat. gustare), joc (< lat. jocus) – juca (< lat. jocare), cunună (< lat. corona) – cununa (< lat. coronare), luptă (< lat. lucta) – lupta (< lat. luctare) etc.

După modelul acesta, atunci când în limbă nu exista decât verbul, moştenit sau împrumutat, a fost creat de la el, prin derivare regresivă, un substantiv. Exemple: blestem < blestema (< lat. pop. blastimare), câştig < câştiga (< lat. castigare), leagăn < legăna (< lat. liginare), poruncă < porunci (< sl. poronciti), pază < păzi (< sl. paziti), ură < urî (< lat. horrire), veghe < veghea (< lat. vigilare) etc. În aceeaşi categorie intră şi cuvinte cum ar fi: cuget, astâmpăr, învăţ, dezvăţ, dezmăţ, suspin, trai, tremur, bârfă, clipă, ducă, lipsă etc.

Ca o observaţie privind dinamica acestui procedeu în româna actuală, atestările celor mai multe cuvinte formate prin derivare regresivă sunt recente, ceea ce indică productivitatea în creştere a acestui procedeu în epoca modernă a limbii române, existând premise ca dinamica limbii actuale să-i întărească poziţia, atât sub raport cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ. Şi aici se poate spune că, din nou, limbajul presei dă semnalul, punând deja în circulaţie formaţii ca: accept (< accepta), avort (< avorta), balans (< balansa), condens (< condensa), deranj (< deranja), mămic17 (< mămică), antologa (< antologie), calamita (< calamitate), emula (< emulaţie; cf. fr. émuler), prelimina (< preliminar), sinistra (< sinistrat), şmecheri (< şmecherie), prostituat (< prostituată) etc.

3.3. Derivarea prin substituţie de afixe

Derivarea prin substituţie de afixe reprezintă un tip special de derivare – care de asemenea funcţionează analogic – şi constă în înlocuirea un afix cu altul în cadrul unui model derivativ. Astfel, dacă în cazul derivării propriu-zise se ataşau afixe iar în cazul derivării regresive se suprimau, în ceea ce priveşte substituţia de afixe, nici nu se adaugă nici nu se înlătură vreun morfem ci doar se înlocuieşte un afix (de regulă prefix) cu altul, care din punct de vedere semantic reprezintă opusul său.

17 Termenul apare şi în celebrul cântecel de mahala al trupei lui Ionescu, cântăreţul de la „Iunion" de care pomeneşte şi Caragiale în O noapte furtunoasă: „Vin’, mămicule, vin’ bibicule, vin’ / Şi ştii cât ne dorim / Şi ştii cât ne iubim, /Vin’, mămicule, vin’ bibicule, vin’/ Cu portofelul plin, / Să te sărut puţin...".



De exemplu, după modelul (moştenit din latină) închide – deschide (< lat. includere, discludere), îngheţa – dezgheţa (< lat. inglaciare, disglaciare), încălţa – descălţa (< lat. incalceare, discalciare), s-au creat în limba română perechile: descreţi < des- + (în)creţi, despleti < des- + (îm)pleti, dezgropa < dez + (în)gropa, deszăpezi < des- + (în)zăpezi, descăleca < des- + (în)căleca, desfoia < des- + (în)foia, dezvăţa < dez- + (în)văţa, dezveli < dez- + (în)veli, dezvinui < dez- + (în)vinui, desfrâna < des- + (în)frâna etc.

Este, evident, exclusă posibilitatea interpretării derivatelor în cauză ca formate direct prin prefixarea bazei de derivare (care, uneori, nici nu poate fi identificată, ca în cazul lui *văţ în dezvăţa / învăţa).

Derivarea prin substituţie de afixe cunoaşte două aspecte diferite, în funcţie de natura afixului suprimat şi înlocuit:

derivarea prin substituţie de prefixe, în care noile cuvinte se formează de la un cuvânt moştenit, împrumutat sau format pe teren românesc, dar în structura căruia se poate identifica un prefix, prin suprimarea respectivului prefix şi adaugarea la segmentul rămas a unuia nou (având de regulă o valoare semantică opusă): descreţi< des- + (în)creţi; destupa < des- + (a)stupa; derivarea prin substitutie de sufixe, în care noile unităţi lexicale se

formează de la cuvinte (fie ele moştenite, împrumutate sau formate pe teren românesc) în structura cărora se identifică sufixe, prin suprimarea sufixelor respective şi prin adăugarea unor noi sufixe la segmentele rămase: onirist < onir(ism) + suf. -ist; elecronist< electron(ică) + suf. -ist; biografist < biograf(ie) + suf. -ist; bucolism < bucol(ic) + suf. -ism; bonjurism < bonjur(ist) + suf. -ism; distorsiona < distors(iune) + suf. -iona.

De exemplu, un cuvânt ca editură nu-l putem explica nici ca un

împrumut (din vreo limbă cu care româna a venit în contact), aşa cum sunt a edita şi editor (fr. éditer, respectiv fr. éditeur, lat. editor, -is), nici ca o creaţie românească de la a edita + suf. -ură, deoarece, cum bine se ştie, suf. -ură selectează teme participiale (ceea ce înseamnă că un eventual derivat ar fi trebuit să aibă forma *editătură). El se explică însă foarte bine prin substituirea sufixului (fals, aici) -or (din editor) cu suf. -ură, după modele ca: sudor – sudură, băutor – băutură.

Observaţie: În afară de aceste trei tipuri de derivare discutate până aici şi descrise

în cele mai multe lucrări de lexicologie, unii autori au identificat şi alte tipuri de derivare, dintre care am ales să prezentăm următoarele două:

3.4. Derivarea postsintagmatică sau delocutivă

Derivarea postsintagmatică sau delocutivă constă în înlocuirea anumitor expresii (cel mai adesea verbale) printr-un verb nou format, al cărui punct de plecare îl constituie un substantiv cuprins în expresia iniţială. Derivatele postsintagmatice nu fac aluzie doar la aspectul material al cuvântului-bază, ci şi la o modalitate specifică de folosire a lui, deci la o formă a enunţării lui. Ex.: a lectura < a face lectură, a gestiona < a avea în gestiune, a ocaziona < a da ocazia, a atenţiona < a atrage atenţia, a concluziona < a trage concluzii, a naveta < a face naveta, a ţepui < a trage (da) o ţeapă, a drăcui < a da dracului etc.



3.5. Derivarea frazeologică Derivarea frazeologică este un concept introdus recent în lingvistica

românească de Theodor Hristea şi se referă la fenomenul prin care o unitate frazeologică se formează de la o altă unitate frazeologică în cadrul unei limbi date.

Astfel, din locuţiuni sau expresii verbale (care funcţionează ca „baze derivative”) se pot forma îmbinări frazeologice cu valoare substantivală sau adjectivală. Ex. a băga de seamă > băgare de seamă, a-şi bate capul > bătaie de cap, a-şi aduce aminte > aducere aminte, a scoate din fire > scos din fire, a da peste cap > dat peste cap etc.

De observat că un element cheie în cazul acestui tip de derivare îl reprezintă modificarea unuia din termenii componenţi ai expresiei-bază, modificare constând fie în derivarea propriu-zisă (uneori chiar şi regresivă) a termenului, fie în utilizarea sa la o altă formă flexionară.

În limba română contemporană cele mai numeroase derivate frazeologice au valoare substantivală şi provin tot de la îmbinări frazeologice cu caracter substantival, împrumutate sau calchiate. Ex. luare de cuvânt < a lua cuvântul (calc după fr. prendre la parole), inducere în eroare < a induce în eroare (calc după fr. induire en erreur).

Principala cauză a acestui tip de derivare o reprezintă nevoia (dictată de simţul sistemului) de a crea perechi corelative, care constituie adevărate elemente de sistem în domeniul frazeologiei. Ex. artist plastic < arte plastice, economist politic < economie politică, bolnav cronic < boală cronică etc.

Oricât de comode şi de justificate ar fi (într-o anumită măsură) asemenea formaţii, uneori trebuie evitate, întrucât se poate ajunge la formaţii rizibile sau de-a dreptul absurde, ca în următoarele exemple întâlnite mai ales în stilul publicistic sau în diverse limbaje de specialitate: pictură naivă > pictor naiv, chirurgie infantilă > chirurg infantil, tuse convulsivă > tuşitor convulsiv, telegrafie fără fir > telegrafistă fără fir, pensie viageră > pensionară viageră18 etc.

18 Vezi Hristea, Sinteze, p. 155.

4 Compunerea


4. COMPUNEREA

4.1. Definirea conceptului; caracteristicile lexico-gramaticale ale

cuvântului compus Compunerea este procedeul intern de îmbogăţire a vocabularului cu

unităţi lexicale noi, constând în îmbinarea într-un singur cuvânt a două sau mai multe unităţi lexicale utilizate şi independent.

Cuvintele compuse sunt, prin urmare, unităţi rezultate din îmbinarea şi sudarea definitivă (sau în stadii foarte avansate) a două (cel mai adesea) sau mai multe cuvinte simple, care şi-au pierdut total individualitatea formală şi semantică. Cuvintele compuse funcţionează în limbă ca o singură unitate lexico-gramaticală, cu trăsături distincte în raport cu unităţile din care s-au format. Trimit la un referent unic, diferit de cel al unităţilor „bază” şi care, de regulă, nu este exprimat (denumit) de altă unitate lexicală, fapt ce justifică statutul de unitate de sine stătătoare al cuvântului compus.

Exemple: bunăvoinţă, ochiul-boului, nou-născut, galben-auriu, cumsecade, unsprezece, tustrei, a binecuvânta, a binevoi, niciodată, altădată etc.

După cum se poate observa, sensul (de fapt, referentul), de pildă, al compusului ochiul-boului („plantă din familia compozeelor, cu inflorescenţe mari, albe sau viu colorate”) nu este suma sensurilor celor două cuvinte-sursă: ochi („organ al vederii”) şi bou („taur castrat”).

Uneori, unul dintre elementele lexicale utilizate în compunere (sau chiar ambele) poate fi un sufixoid sau un prefixoid: vitezoman (< viteză + sufixoidul man „obsedat”); teleconferinţă (< prefixoidul tele ,,la distanţă” + conferinţă); energofag „(mare) consumator de energie” (< prefixoidul energo „energie” + sufixoidul fag „consumator”).

Majoritatea cuvintelor compuse au o structură transparentă, uşor analizabilă pentru toţi vorbitorii. Sunt însă şi compuse care au o structură greu de analizat pentru vorbitorul comun, şi doar lingviştii mai pot recunoaşte elementele primare de la baza compusului: mujdei (< must de ai, ai fiind denumirea regională a usturoiului); deci (< de + aci); dacă (< de + ca); unelte (< une + alte); destul (< de + sătul) etc.

4.2. Tipologia compuselor Există mai multe criterii de clasificare a cuvintelor compuse, însă o

importanţă mai deosebită prezintă următoarele împărţiri: După criteriul morfologic:

După acest criteriu, adică după încadrarea morfologică a compusului, avem următoarele nouă categorii de cuvinte compuse, reprezentând toate părţile de vorbire tradiţionale, cu excepţia articolului:

- compuse substantivale (cele mai numeroase): bună-credinţă, miazănoapte, bunăvoinţă, Câmpulung, triplusalt, nu-mă-uita, coada-şoricelului, Baia Mare, Marea Neagră, Gara de Nord, viţă-de-vie, gura-leului, pomicultură, Ştefan cel Mare, Făt-Frumos, câine-lup etc;

- compuse adjectivale: cumsecade, binevoitor, atotştiutor, galben-pai, româno-american, cuminte, răuvoitor, antonpannesc, electromagnetic, dacoromanic etc.

4 Compunerea


- compuse pronominale: dumneavoastră, celălalt, fiecare, vreunul, oricare, cineva, însele, ceea ce, ceva, câţiva, niciunul etc.

- compuse numerale: unsprezece, douăzeci, douăzeci şi unu, o sută treizeci şi trei, o mie unu, tustrei, câteşitrei, dintâi etc.

- compuse verbale (cele mai puţine): a binevoi, a se autoapăra, nemaivorbind, a se autoeduca etc.

- compuse adverbiale: odată, niciodată, vreodată, pesemne, cândva, undeva, alaltăieri, deocamdată, totuna, întruna, bineînţeles, desigur, pesemne, nicidecum, orişiunde, precum, dincolo, ici-colo, totodată etc.

- compuse prepoziţionale: de la, pe la, de sub, dinspre, de pe lângă, de după, dedesubt etc.

- compuse conjuncţionale: ca să, căci, dacă, deci, întrucât, fiindcă, deoarece, deşi, ci şi etc.

- compuse interjecţionale: pâş-pâş!, cioc-cioc!, haidade!, hei-rup!, gogâlţ-gogâlţ!, trosc-pleosc! etc.

După modul de formare: În funcţie de acest criteriu, care ţine seama de modalitatea de

îmbinare a unor unităţi lexicale independente într-una singură, avem următoarele categorii:

- compuse prin juxtapunere (sau parataxă): bunăvoinţă, câine-lup, papă-lapte, douăzeci, bunăstare, Câmpulung, Ana-Maria, bun-gust, bună-credinţă, Târgu-Jiu, niciunul, autoguvernare etc.;

- compuse prin joncţiune (sau hipotaxă): unsprezece, viţă-de-vie, Curtea de Argeş, floare-de-colţ, ducă-se-pe-pustii, mujdei etc.;

- compuse prin combinarea parataxei cu hipotaxa: douăzeci şi unu;

- compuse prin abreviere: la iniţiale (sigle): SNCFR, CEC, PSD, BCR; la fragmente de cuvinte (acronime): plafar (plante farmaceutice), aprozar (aprovizionare cu zarzavat), PETROM (Petrol Românesc), dero (detergent românesc), ASIROM (Asigurare Românească); la iniţiale şi fragmente de cuvinte: TAROM (Transport Aerian Român), aragaz (Asociaţia românp-americană de gaz), CONEL (Compania Naţională de Electricitate), UNITER (Uniunea Teatrală din România) etc.; la iniţiale şi cuvinte întregi: FC Steaua, FCM Bacău, ASA Târgu-Mureş; la fragmente de cuvinte şi cuvinte întregi: Romarta (Arta românească), Rompetrol (Petrol românesc); la sigle şi elemente de compunere: SC Agro etc.

După raporturile sintactice dintre termenii compusului: - formate prin coordonare: alb-gălbui, româno-american,

treizeci şi doi, locotenent-colonel, puşcă-mitralieră, fizico-chimic, Sângeorz-Băi, tic-tac, nani-nani, treacă-meargă etc.

- formate prin subordonare: subordonare atributivă: gura-leului, Făt-Frumos, Marea Neagră, viţă-de-vie, rea-voinţă, Ştefan cel Mare, Muma-Pădurii, ochiul-boului, bou-de-baltă, botgros, bunăvoinţă, gură-spartă, coate-goale, maţe-fripte, roşu-încis, douzeci, tustrei, floare-de-colţ, Baia de Aramă, rochiţa-rândunicii etc.; subordonare completivă directă: zgârie-brânză, Strâmbă-Lemne,

4 Compunerea


fluieră-vânt, încurcă-lume, papă-lapte, târâie-brâu, gură-cască, zgârie-nori etc.; subordonare circumstanţială: binevenit, bine-crescut, drept-credincios, nou-născut, clarvăzător, atotputernic, ducă-se-pe-pustii, aeropurtat, a binevoi etc.

După gradul de coeziune a termenilor:

- compuse sudate (gradul de coeziune este ridicat; în cazul compuselor substantivale, adjectivale, pronominale sau numerale, flexiunea se realizează doar la ultimul termen): bunăvoinţă, primăvară, Câmpulung, untdelemn, binefăcător, atotcunoscător, deasupra, a binecuvânta, fiecare, douăzeci, tustrei, deoarece, cuminte, dacoromân etc.

- compuse nesudate (gradul de coeziune este mai scăzut; în cazul lor, poate varia şi primul termen, dacă este cuvânt flexibil): cu cratimă: floarea-soarelui, bună-credinţă, rea-voinţă, floare-de-colţ, triplu-salt, prim-ministru; cu blanc: Marea Neagră, Valea Prahovei, Gara de Nord, Câmpia Română etc.

După valoarea morfologică a termenilor componenţi:

- compuse omogene (termenii aparţin aceleiaşi părţi de vorbire, adică ambele sunt substantive sau adjective etc.): gura-leului, câine-lup, vrând-nevrând, româno-american, alb-gălbui, târâş-grăpiş, de la, ca să, sieşi, însuşi, trosc-pleosc!, hodoronc-tronc! etc.

- compuse neomogene (termenii aparţin unor clase morfologice diferite, după tipare de tipul substantiv + adjectiv, verb + substantiv, prepoziţie + substantiv etc.): vorbă-lungă, coate-goale, papă-lapte, pierde-verde, binecunoscut, cuminte, după-amiază, Marea Neagră, douăzeci, aşadar, fiecare, nemaivorbind etc.

Din punct de vedere semantic, cuvintele compuse

denumesc, ca şi cele simple, obiecte, fenomene, însuşiri, sau exprimă acţiuni, stări, circumstanţe etc. Principalele categorii semantice din grupul cuvintelor compuse noţionale sunt:

- nume de plante: ciuboţica-cucului, iarba-fiarelor, gura-leului, ochiul-boului, coada-calului, rochiţa-rândunicii, brânca-ursului, nu-mă-uita, floare-de-colţ, mătasea-broaştei, talpa-gâştii, papucul-doamnei etc.;

- nume de persoane: Ştefan cel Mare, Delavrancea, Radu de la Afumaţi, Mihai Eminescu, Anamaria etc.;

- grade de rudenie: tata-mare, văr-primar, socru-mare etc.;

- nume de locuri: Băile Herculane, Miercurea Ciuc, Câmpulung, Iacobdeal, Cluj-Napoca, Stâna de Vale, Ianca-Sat etc.;

- nume de evenimente şi sărbători: Anul Nou, 1 Decembrie, Buna-Vestire, Înălţarea Domnului, Paştile Blajinilor, Vinerea Mare, Sânpetru, Sântilie, 8 Martie etc.;

- grade şi ierarhii sociale: prim-ministru, general-maior, redactor-şef, inginer-şef, viceprim-ministru etc.;

- porecle: papă-lapte, zgârie-brânză, coate-goale, târâie-brâu, mână-largă, gură-spartă etc.;

- însuşiri: alb-gălbui, roşu-închis, binecrescut, cuminte, cumsecade, binemeritat, gol-goluţ etc.;

4 Compunerea


- circumstanţe: dinafară, undeva, câteodată, nicicând, bunăoară, oricum, altundeva etc.;

- nume de acţiuni: binefacere, sinucidere, autoapărare etc.;

- nume de jocuri şi sporturi: baba-oarba, popa-prostul, hopa-mitică, alba-neagra, triplusalt etc.;

- nume de substanţe: argint-viu; - nume de lucruri: puşcă-mitralieră, poale-n-brâu, zgârie-

nori, drum-de-fier etc.

Observaţii: Un loc aparte în cadrul cuvintelor compuse îl ocupă cele care

au în structura lor elemente de compunere de tipul sufixoidelor şi prefixoidelor. Tratarea acestor cuvinte la capitolul Compunere şi nu la Derivare se justifică, întrucât sufixoidele şi prefixoidele se deosebesc de sufixele şi prefixele propriu-zise prin faptul că au caracter noţional şi un conţinut denotativ clar (la origine ele au fost cuvinte de sine stătătoare în limba greacă sau latină), a cărui cunoaştere condiţionează înţelegerea semnificaţiei compusului în ansamblu, au circulaţie internaţională (se găsesc în mai multe limbi de cultură), au caracter savant (termenii în componenţa cărora intră aparţin în marea lor majoritate vocabularelor de specialitate), se pot combina între ele. Pentru limba română, s-au înregistrat şi analizat aproximativ paisprezece mii de termeni ştiinţifici şi tehnici neologici, creaţi pe baza a circa o mie două sute de elemente de compunere savantă. Dăm în continuare o listă cu câteva dintre cele mai frecvent utilizate afixoide, cu „traducerea” lor alăturată:

Sufixoide : - algie (gr.) „durere, suferinţă” – ex. nevralgie - antrop (gr.) „fiinţă umană, om” - ex. mizantrop, filantrop - arh / arhic (gr.) „conducător, şef” / „putere, conducere” - ex. ierarh,

monarh, anarhie, ierarhie - bar (gr.) „presiune, greutate” – ex. isobar - cefal (gr.) „craniu, cap” – ex. bicefal, autocefal - centric (gr.) „central, situat în centru” – ex. egocentric, concentric - cid (lat.) „care ucide, distruge, elimină” – ex. insecticid, genocid,

fratricid - crat / craţie (gr.) „putere, conducere” - ex. democrat, democraţie,

birocraţie - crom / cromie (gr.) „culoare”- ex. monocrom, policromie - dox (gr.) „părere, opinie, idee” - ex. ortodox, paradox - drom (gr.) „drum, cursă, direcţie” - ex. velodrom, hipodrom,

aeroderom - fag / fagie (gr.) „mâncător, consumator” - ex. cronofag, fitofag,

energofag - fer (lat.) „care conţine, care poartă, care produce”- ex. aurifer,

petrolifer, somnifer, calorifer - fil / filie (gr.) „iubitor de” - ex. bibliofil, francofil, calofil - fob / fobie (gr.) „care urăşte, care se fereşte de”- ex. xenofob,

agorafob, claustrofob - fon (gr.) „sunet, glas, voce” – casetofon, microfon, afon, telefon - for (gr.) „purtător de” – semafor, hidrofor - form (lat.) „formă, aspect” – diform, uniform, multiform - fug (lat.) „care respinge, care alungă” – ex. ignifug, vermifug

4 Compunerea


- gen (gr., lat.) „care produce, generează” - ex. patogen, alogen, oxigen

- gon (gr.) „muchie, colţ, unghi” – ex. – poligon, pentagon, hexagon - grafie (gr.) „scriere” – ex. caligrafie, ortografie, biografie - gramă (gr.) „scriere, inscripţie, înregistrare” - ex. ortogramă,

hologramă, cardiogramă - id (gr.) „în formă de, cu aspect de” - ex. sferoid, humanoid, android - logie / log (gr.) ,,ştiinţă, studiu / specialist” - ex. biologie, arheologie,

biolog, arheolog - man / manie (gr.) ,,obsedat / obsesie patologică” - ex. piroman,

mitoman, cleptomanie - morf (gr.) „formă” - ex. amorf, polimorf - onim (gr.) „nume, termen” - ex. antonim, omonim - oramă (gr.) „privelişte, spectacol” – ex. panoramă, dioramă - par (lat.) „care naşte, care produce” – ex. ovipar, vivipar - pat / patie (gr.) „bolnav, suferind / boală, suferinţă” - ex. nevropat,

psihopat, cardiopatie - scop / scopie (gr.) „indicator, observator / examinare, investigare,

imagine” -ex. microscop, caleidoscop, radioscopie - semie (gr.) „sens, înţeles” - ex. monosemie, polisemie - stat (gr.) „care menţine, păstrează” – ex. termostat, aerostat, reostat - tehnic / tehnie (gr.) ,, tehnică, procedeu tahnic” - ex. zootehnic,

zootehnie - terapie (gr.) „tratament” - ex. fizioterapie, psihoterapie - tip (gr.) „exemplar, model” – ex. prototip, fenotip, arhetip - vor (lat.) „mâncător de” - ex. carnivor, insectivor, omnivor - zofie / sofie (gr.) „înţelepciune, cunoaştere”- ex . filozofie, teozofie

Prefixoide: acva- (lat.) „apă, acvatic” – ex. acvacultură aero- (gr.) „aer, gaz, atmosferă” - ex. aeroport, aerodinamic,

aeropurtat, aerotermă agro- (gr.) „teren, ogor, câmpie” - ex. agronomie, agronom alo- (gr.) „diferit, deosebit” – ex. alogen, alomorf, aloglot antropo- (gr.) „referitor la om, uman” – ex. antrpologie, antropofag,

antropomorf auto- (gr.) „despre sine , de la sine” – ex. autocritică, autoeducaţie,

autobiografie balneo- (lat.) „referitor la băi” – ex. balneologie, balneoclimateric biblio- (gr.) „carte” - ex. bibliotecă, bibliofil, bibliografie bio- (gr.) „viaţă” – ex. biologie, biosferă, biografie calo- / cali- (gr.) „frumos, frumuseţe” – ex. calofilie, caligrafie crono- (gr.) „timp” – ex. cronologie, cronometru, cronografie demo- (gr.) „popor, populaţie” - ex. democraţie, demografie eco- (gr.) „mediu, proprietate, locuinţă” - ex. ecologie, economie,

ecogeneză fito- (gr.) „plantă, vegetaţie” – ex. fitonimie, fitofag foto- (gr.) „lumină” - ex. fotogen, fotografie, fotofobie geo- (gr.) „pământ, sol” - ex. geografie, geologie, geometrie helio- (gr.) „soare, lumină” – ex. heliocentric, helioscop hemo- (gr.) „sânge” - ex. hemoglobină, hemoragie, hemostatic hidro- (gr.) „apă” - ex. hidrocentrală, hidronimie, hidrologie hipo- (gr.) „cal” - ex. hipodrom, hipotracţiune

4 Compunerea


homo- / omo- (gr.) – ex. omonim, omogen, omograf izo- / iso- (gr.) „egal, de acelaşi fel” – ex. izobar, izomorf, isoglosă macro- (gr.) „mare” - ex. macrocosm, macroorganism micro- (gr.) „mic” - ex. microscop, microbiologie mono- (gr.) „unu, unic” - ex. monocrom, monogamie, monoton multi- (lat.) „mai multe” - ex. multicolor, multinaţional, multiculturalitate orto- (gr.) „drept, corect”- ex. ortoepie, ortografie, ortopedie pato- (gr.) „boală” - ex . patogen, patologie poli- (gr.) „mai mulţi, numeroşi” - ex. polifonic, poligon, polisemie pseudo- (gr.) „fals, aparent” - ex. pseudonim, pseudoidentitate psiho- (gr.) „suflet” - ex. psihologie, psihoterapie, psihopatie semi- (gr.) „jumătate” - ex . semicerc, semilună tauto- (gr.) „la fel, identic” – ex. tautologie, tautofonie tele- (gr.) „la distanţă” - ex. telecomandă, teleportare, telegraf termo- (gr.) „caldură, temperatură” - ex . termometru, termostat,

termometru xeno- (gr.) „străin” – ex. xenofobie, xenocraţie zoo- (gr.) „animal” - ex. zoologie, zoomorf, zootehnie

Există termeni a căror structură reflectă formarea lor prin derivare şi prin compunere, concomitent: autostopist, antonpannesc, camilpetrescian, newyorkez, a înlătura, a întruchipa, mărinimie, navomodelism, răspoimâine, ceferist, pesedist, anti-NATO etc. Unii autori vorbesc în asemenea situaţii despre compunere parasintetică.

Multe compuse care există în limba română de astăzi reprezintă împrumuturi sau calcuri după modele străine (din franceză, engleză, italiană, germană etc.): aerogară, glasvand, glaspapir, bleumarin, capodoperă, portţigaret, after-shave, baby-sitter, week-end, best-seller, duty-free, airbag, hot-dog, televoting, talk-show, laptop, walkman, videoclip, snow-board, OK, K.O., second hand, body-building, bodyguard, outsider, cheeseburger, part-time, snack-bar, play-back, UEFA, UNICEF, VIP, DJ, CV, DVD etc. Pentru calcurile după cuvintele compuse, vezi capitolul CALCUL LINGVISTIC).

5 Conversiunea


5. CONVERSIUNEA

5.1. Definirea conceptului Conversiunea (sau schimbarea clasei lexico-gramaticale) este

procedeul gramatical (morfologic şi sintactic, sau, mai rar, numai sintactic) de trecere a unui cuvânt de la o clasă morfologică la alta, ceea ce înseamnă – ca şi în cazul celorlalte procedee interne de formare lexicală – creare de cuvinte noi din cuvinte deja existente în limbă.

De reţinut că această trecere de la o parte de vorbire la alta se realizează în absenţa afixelor derivative. Facem această observaţie pentru a sublinia diferenţa dintre modul (1) în care anumite teme lexicale îşi schimbă încadrarea morfologică prin derivare cu anumite sufixe, şi modul (2) în care această schimbare se realizează prin procedee exclusiv gramaticale, în cazul conversiunii.

Pentru situaţia (1) putem da următoarele exemple de schimbare a încadrării morfologice a temei prin procedeul derivării:

(a) munci (verb) + suf. –tor > muncitor (substantiv) aur (substantiv) + suf. –iu > auriu (adjectiv) bici (substantiv) + suf. –uí > (a) biciui (verb) prieten (substantiv) + suf. –esc > prietenesc (adjectiv) prieten (substantiv) + suf. –eşte > prieteneşte (adverb) etc. Pentru situaţia (2) vom da pentru început următoarele exemple: frumos (adjectiv) > frumosul (substantiv) urât (adjectiv) > Urâtule! (substantiv) bun (adjectiv) > bunuri (substantiv) suferind (verb la gerunziu) > (oameni) suferinzi (adjectiv) ochi (substantiv) > (plin) ochi (adverb) Se poate observa cu uşurinţă că, în vreme ce în prima situaţie cel care

schimbă încadrarea morfologică a bazei este un sufix (deci procedeul este unul derivativ), în cea de-a doua situaţie trecerea la o altă parte de vorbire se face apelând la articol, la desinenţe sau la context, deci la mijloace gramaticale.

5.2. Mijloace de realizare a conversiunii Acestea sunt de două feluri: mijloace morfologice şi mijloace

sintactice. I. Mijloacele morfologice constau în selecţia morfemelor flexionare

proprii clasei la care s-a trecut (dacă este o clasă flexibilă) sau, dimpotrivă, în pierderea mărcilor flexionare iniţiale (dacă clasa la care s-a trecut e neflexibilă). Din categoria morfemelor flexionare a căror apariţie (sau dispariţie) poate determina trecerea de la o clasă morfologică la alta, fac parte articolul şi desinenţele.

De pildă, dacă se realizează trecerea adverbului (sau a interjecţiei) la clasa substantivului, cuvântul nou format poate primi articol sau desinenţe, ca mărci ale flexiunii după gen, număr şi caz, proprie substantivului:

bine > binele bine > un bine of! > oful of! > un of of! > ofuri! etc.

5 Conversiunea


Dacă însă un adjectiv ca frumos (ce-şi poate schimba forma, prin acord cu substantivul determinat, după gen, număr şi caz), trece la clasa adverbului (situaţie în care nu va mai determina un substantiv, ci un verb), atunci îşi va pierde flexiunea, respectiv capacitatea de a marca prin desinenţe categoriile gramaticale amintite: băiat frumos, fată frumoasă, copii frumoşi etc., dar merge frumos, scrieţi frumos, vorbesc frumos etc.

II. Mijloacele sintactice constau în plasarea cuvântului în contexte specifice noii clase, contexte în care stabileşte relaţii şi îndeplineşte funcţii sintactice caracteristice acestei clase şi necunoscute clasei din care provine iniţial.

Astfel, luând adverbul bine şi interjecţia of!, de care ne-am servit mai sus, şi plasându-le într-un context adjectival – ca regenţi pentru un atribut adjectival (context în care un adverb sau o interjecţie nu pot apărea) – realizăm trecerea lor la clasa substantivului:

Nu voi uita acest bine ce mi l-ai făcut. Avea un tainic of. De asemenea, plasarea în poziţiile sintactice de subiect sau de

complement necircumstanţial transformă adverbele în substantive: În lume nu există bine (subiect). Bine faci, bine găseşti (complement direct). Observaţii:

În mod obişnuit, trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta este marcată simultan morfologic şi sintactic:

Îşi apără cu îndârjire bunurile proprii. Aici, adjectivul bun s-a substantivizat, mărcile acestei

transformări fiind: - morfologice: desinenţa de neutru plural –uri şi articolul

hotărât enclitic –le. - sintactice: prezenţa, în calitate de determinant, a unui

adjectiv atribut (căruia îi şi impune acordul) şi poziţia sintactică de complement direct, incompatibilă cu vechiul statut de adjectiv.

Îi plăcea să aline durerea suferinzilor. Aici, fostul verb la gerunziu suferind realizeză trecerea la clasa

substantivului, mărcile substantivizării lui fiind: - morfologice: desinenţa de plural –i (care duce la

fricatizarea lui d din radical) şi articolul hotărât –lor. - sintactice: ocuparea poziţiei sintactice de atribut în

genitiv, nespecifică gerunziilor. Mai rar, conversiunea se realizează numai prin mijloace

sintactice, ceea ce înseamnă că identitatea morfologică a noului cuvânt poate fi recunoscută urmărind raporturile pe care acesta le stabileşte în propoziţie, respectiv funcţia sintactică pe care o îndeplineşte:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna Căci unul erau toate şi totul era una...” (Eminescu)

Recunoaşterea statutului de substantiv al cuvintelor evidenţiate este strâns legată de recunoaşterea calităţii lor de subiecte (sau, mai bine zis, de membri în structura unui subiect multiplu). Aceasta, concomitent cu recunoaşterea calităţii de verb predicativ (existenţial) a ui a fi.

5 Conversiunea


5.3. Tipologia conversiunii După încadrarea morfologică a noului cuvânt, vorbim de trei tipuri

mari de conversiune: substantivizarea adjectivizarea adverbializarea

A. Substantivizarea reprezintă trecerea unor cuvinte la clasa substantivului. Se cunosc următoarele situaţii:

a) Substantivizarea adjectivului: este marcată atât morfologic (articol, desinenţe), cât şi sintactic (plasarea într-un context propriu substantivului):

frumosul frumoasa

Ex.: frumos (adjectiv) > frumoasele substantive frumoaso!

frumosule! cei frumoşi etc. Frumosul cucereşte întotdeauna inimile (subiect, substantiv). Substantivizarea adjectivului prin mijloace exclusiv sintactice e mai

rară (şi are în vedere plasarea într-un context adjectival): „Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte”. (Eminescu) La Ion Creangă întâlnim un tipar de factură populară, constând în

inversarea raporturilor sintactice: din determinant, adjectivul devine determinat de un substantiv: nebuna de mătuşa Mărioara; afurisita de babă; un drăguţ de biciuşor etc.

b) Substantivizarea participiului Natura adjectivală a participiului face ca acesta să manifeste aceleaşi

disponibilităţi faţă de substantivizare: îndrăgostit > îndrăgostitul(a); rănit > rănitul(a) (prin articulare).

„Pe veci pierduto, vecinic adorato!” (prin plasarea în vocativ, cu desinenţa specifică –o).

c) Substantivizarea gerunziului este rară (realizată mai ales prin articulare) şi pleacă adesea de la întrebuinţarea adjectivală a unor gerunzii:

suferind (verb) > (om) suferind (adj.) > suferindul (subst.) intrând (verb) > un intrând, nişte intrânduri (subst.)

d) Substantivizarea unor pronume se produce rar, accidental. Se pretează la substantivizare următoarele forme pronominale:

pronumele personal eu: eul (poetic) – de fapt, un calc după germ. das Ich;

pronumele reflexiv sine: sinele, sinea; pronumele negative nimeni şi nimic: un nimeni, nimicul,

nimicuri („Căci astăzi dacă mai ascult / Nimicurile aceste...”); pronumele relativ ce: E aici un ce care-mi scapă.

e) Substantivizarea numeralului

5 Conversiunea


Este cunoscut faptul că anumite numerale pot avea o întrebuinţare substantivală (ceea ce nu înseamnă însă că sunt substantive propriu-zise). Ele pot deveni substantive propriu-zise în special prin articulare: doiul, treiul, zecile, milioanele, îndoitul, înmiitul etc.

f) Substantivizarea supinului este evidentă atunci când acesta este articulat: mersul pe jos, statul în picioare, ghicitul în cafea etc. Absenţa articolului face dificil de recunoscut substantivizarea supinului, singurele mijloace fiind cele sintactice, respectiv posibilitatea de a primi un atribut adjectival sau substantival:

M-am săturat de atâta stat în picioare (atâta = atribut adjectival) Am plecat la cules de mere (de mere = atribut substantival.

Dacă enunţul ar fi fost: Am plecat la cules mere, atunci substantivul

mere ar fi fost complement direct, ceea ce înseamnă că la cules îşi păstra calitatea de verb la supin).

g) Substantivizarea adverbului se realizează fie simultan morfologic şi sintactic, fie doar sintactic, situaţie în care stabilirea statutului de substantiv e mai greu de realizat:

„Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare”. (Eminescu)

Aici, cuvintele subliniate, iniţial adverbe, au devenit substantive, trecerea lor fiind marcată în primul rând sintactic, astfel:

În cazul lui ieri, acesta primeşte un determinant adjectival (vecinic), însă şi articol hotărât (-lui), care şi-a schimbat cuvântul-suport din cauza antepunerii adjectivului (ieriului vecinic > vecinicului ieri, la fel cum omului bun > bunului om).

În cazul lui azi, situaţia este aparent mai complicată, deoarece aici atributul adjectival este de fapt o subordonată atributivă: ce moare, care dacă ar fi contrasă, ar putea fi adjectvul muritor (cerut şi de antonimia cu vecinic). Un alt indiciu al substantivizării este şi poziţia sintactică de subiect pe care o ocupă acest cuvânt, poziţie refuzată unui adverb. În rest, ori de câte ori un adverb primeşte articol, el devine substantiv:

susul, josul, aproapele (Iubeşte-ţi aproapele!) etc. h) Substantivizarea interjecţiei este clară doar în situaţia prezenţei

unor morfeme flexionare specifice substantivului (articole, desinenţe): ah! > ahul, ahuri; of! > oful, ofuri etc. E mai puţin clară în absenţa acestor morfeme, în contexte de tipul: Nu zice hop până n-oi sări, unde putem considera că interjecţia hop a fost plasată în context metalingvistic, context ce induce în mod obligatoriu substantivizarea oricărui cuvânt.

Observaţii:

Substantivizarea infinitivului s-a petrecut într-un anumit moment al istoriei limbii române (probabil începând cu epoca românei comune), când vechile forme de infinitiv moştenite din latină, de tipul cântare (< lat. cantare), vede(a)re (<lat. vidēre), auzire (< lat. audire) etc., au început să fie folosite şi cu valoare nominală, ajungându-se astfel la o omonimie gramaticală destul de supărătoare. Ulterior, pentru a evita această omonimie, vorbitorii au creat o nouă formă de infinitiv, eliminând din forma etimologică segmentul –re (obţinându-se formele de azi: cânta, vedea, auzi). Acest segment a fost ulterior interpretat ca sufix verbal (precum –eală din împărţeală sau –enie din

5 Conversiunea


despărţenie) şi ataşat la o serie de verbe, atât moştenite, cât şi împrumutate sau create pe teren românesc (şi care, deci, nu cunoscuseră niciodată o fază „lungă”). Prin urmare, aşa-numitul infinitiv lung al unor verbe de tipul: sosire, pregătire, avansare etc., reprezintă nu situaţii de substantivizare a unor verbe la infinitiv, ci substantive obţinute prin derivare cu sufixul pentru noţiuni abstracte –re de la teme verbale. De altfel, acest sufix apare ataşat şi la câteva teme verbale neinfinitivale: crezare, vânzare, pierzare etc.

Un tip special de substantivizare este cea realizată în metalimbaj, şi care poate determina trecerea la clasa substantivului a oricărui fragment de vorbire, indiferent dacă este sau nu o unitate semnificativă:

O este o vocală labială. Şi leagă două unităţi sintactice de acelaşi fel. Rezolv treaba cât ai zice pâs.

B. Adjectivizarea se realizează atât prin mijloace morfologice (căci fenomenul de acord al adjectivului cu regentul implică apariţia mărcilor de flexiune), cât şi prin mijloace sintactice. Se cunosc următoarele situaţii:

a) Adjectivizarea gerunziului este clară numai în situaţiile în care acordul poate pune în evidenţă mărcile flexiunii, adică numai la plural şi la feminin singular: mână tremurândă, feţe surâzânde, coşuri fumegânde, bătrâni suferinzi etc.

„Atunci tu în întuneric te apropii surâzândă” (compară cu: ...te apropii surâzând, unde absenţa acordului e un indiciu că gerunziul şi-a păstrat statutul).

Situaţia se complică însă la masculin singular, unde acordul nu mai este marcat concret, prin desinenţe. Astfel, într-un enunţ ca: În zare se vedea o căsuţă cu coşul fumegând, nu ştim exact dacă cuvântul subliniat este un gerunziu cu funcţia sintactică de atribut (verbal), sau un adjectiv (rezultat dintr-o conversiune) cu funcţia de atribut (adjectival). Alta ar fi fost situaţia dacă substantivul ar fi fost la plural:

În zare se vedeau câteva case cu coşurile fumegând (gerunziu) / În zare se vedeau câteva case cu coşurile fumegânde (adjectiv).

Acest procedeu al adjectivizării gerunziilor este unul relativ recent (datând de prin sec. al XIX-lea) şi de import, limba română calchiindu-l din franceză (e vorba de modele precum: coeur battante). În limba literară de azi se constată tendinţa de a evita astfel de construcţii, care sunt percepute ca livreşti sau chiar învechite, ele mai putând fi întâlnite aproape exclusiv în limbajul poetic.

b) Adjectivizarea participiului este regulată, deoarece participiul se comportă din punct de vedere morfologico-sintactic ca un adjectiv (are acelaşi tip de flexiune, cunoaşte acordul, poate îndeplini aceleaşi funcţii sintactice: atribut adjectival, nume predicativ, element predicativ suplimentar etc.): haină ruptă, geamuri sparte, copii alintaţi etc.

c) Adjectivizarea pronumelui este gramaticalizată în situaţia unui număr de pronume care pot deveni adjective pronominale. Cu excepţia pronumelor personale şi reflexive, toate celelalte clase pronominale furnizează exemple de adjectivizare, în contexte în care apar pe lângă un substantiv cu care se acordă: cartea mea (adj. pron. posesiv), fata însăşi (adj. pron. de întărire), acest băiat (adj. pron. demonstrativ), orice carte (adj. pron. nehotărât), ce poezie ştii? (adj. pron. interogativ), mi-a spus ce poezii îi plac (adj. pron. relativ), nicio fată (adj. pron. negativ).

5 Conversiunea


d) Adjectivizarea substantivului este rară şi încărcată de efecte stilistice, de aceea poate fi întâlnită mai mult în limbajul poetic, ca un tip special de epitet:

„Şi-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gâtul tău”. (Coşbuc) „Că are oi mai multe.... Şi câini mai bărbaţi”. În limbajul colocvial cu tendinţă spre argou se întâlnesc şi alte

exemple de substantive folosite adjectival. E vorba mai ales de substantive de tipul: marfă, beton, monstru, trăsnet etc., utilizate cu valoare de superlativ. Iată câteva exemple selectate din presa actuală:

Bun la el e faptul că are o interfaţă beton, şi merită banii. După un chef monstru cu nişte prieteni, s-a lăsat convins să participe

la un furt. E un film marfă, care s-a lansat acuma. ...primarul de atunci al Capitalei şi-a achiziţionat o vilă trăsnet în

valoare de 280.000 de dolari. e) Adjectivizarea adverbului este de asemenea rară. Se cunosc

puţine situaţii de adverbe devenite adjective (invariabile), mărcile acestei treceri fiind de ordin sintactic (apariţia în poziţia de atribut adjectival):

bine (adverb) > om bine (adjectiv, cu sensul „chipeş, prezentabil”) aşa (adverb) > aşa om (adjectiv) asemenea (adverb) > asemenea întâmplare (adjectiv) etc.

C. Adverbializarea reprezintă trecerea la clasa adverbului a unor părţi de vorbire. Marcarea acestei treceri este în primul rând de ordin morfologic, şi se manifestă prin invariabilitatea formei, deci lipsa flexiunii, cumulată cu apariţia într-un context verbal. Se cunosc următoarele situaţii:

a) Adverbializarea adjectivelor calificative este aproape regulată, gramaticalizată:

(om) frumos (adj.) > (scrie) frumos (adv.) (film) interesant (adj.) > (vorbeşte) interesant (adv.) (drum) drept (adj.) > (judecă) drept (adv.) „Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită” (Eminescu) b) Adverbializarea substantivului este mai rară. Se cunosc două

situaţii mai frecvente de adverbializare a substantivului: substantive care devin adverbe modale, cu valoare cantitativ-

intensivă, în contexte adjectivale sau verbale de tipul: îngheţat tun, răcit cobză, supărat foc, curat lacrimă, bătut măr, sărat ocnă, gol puşcă, singur cuc, beat turtă, îndrăgostit lulea, prost bâtă, a dormi buştean, a lega fedeleş, a se ţine scai, a merge strună, a se îmbăta turtă, a pleca glonţ etc.

substantive cu sens temporal, deci o valoare apropiată de cea a unui adverb de timp; este vorba de denumirile zilelor săptămânii, anotimpurilor, ale diferitelor momente ale zilei etc.: învaţă seara, s-a întors luni, s-a îmbolnăvit iarna etc. Diferenţa dintre adverbele respective şi substantivele omonime din care provin o face invariabilitatea formei, ca şi reducerea posibilităţii de combinare cu un adjectiv. De asemenea, şi poziţia sintactică are rol dezambiguizator. Să se compare:

5 Conversiunea


Primăvara este anotimpul meu preferat, pentru că primăvara natura se trezeşte la viaţă.

În prima sa apariţie, cuvântul subliniat este substantiv cu funcţia de subiect, în vreme ce în a doua situaţie el este adverb de timp, cu funcţia de circumstanţial de timp. c) Adverbializarea unor numerale, în special a numeralelor

multiplicative şi a unor numerale ordinale, în construcţii ca: munceşte înzecit, câştigă înmiit, a venit mai întâi la mine etc. Se înţelege că numeralele adverbiale au din capul locului un comportament adverbial, care nu se datorează fenomenului de conversiune (o dată, de două ori, a doua oară etc.).

d) Adverbializarea unor forme pronominale, ca de exemplu pronumele ce şi cât funcţionând ca mărci exclamative: Ce frumos cântă!, Ce bine mă simt! Cât te-ai schimbat!

e) Adverbializarea unor prepoziţii în enunţuri eliptice de tipul: Noi votăm pentru, O să vorbim după, Au pledat pro / contra f) Adverbializarea unor forme verbale: curând (< currendo,

gerunziul verbului a cure < lat. currere „a alerga”), poate (de la verbul a putea) etc.

Observaţii:

Afară de cele trei mari tipuri de conversiune discutate până aici (substantivizarea, adjectivizarea şi adverbializarea), se mai pot întâlni şi alte cazuri de conversiune către alte părţi de vorbire:

Prepoziţii provenite din: substantive (graţie < subst. graţie: Au reuşit graţie cunoştinţelor acumulate), adjective, dintre care unele participiale (mulţumită, datorită, conform, contrar, potrivit), adverbe (asemenea, aidoma, înaintea, înapoia, deasupra etc.).

Interjecţii provenite din: verbe (poftim!), substantive (doamne!), conjuncţii (Unu, doi, trei...şi!).

Unii autori vorbesc şi despre verbe provenite din: substantive (brazdă > a brăzda, minune > a se minuna, potcoavă > a potcovi etc.), adjective (alb > a albi, repede > a repezi, curat > a curăţi etc.), pronume (însuşi > a-şi însuşi), adverbe (înapoi > a înapoia, împrejur > a împrejura, furiş > a se furişa etc.), interjecţii (ţiu! > a ţiui). Facem însă precizarea că cei mai mulţi lingvişti consideră totuşi respectivele verbe ca provenind nu prin conversiune, ci prin derivare „imediată”, derivare cu sufix lexico-gramatical sau derivare cu sufix „zero”.

6 Procedee secundare de formare a cuvintelor


6. PROCEDEE SECUNDARE DE FORMARE A

CUVINTELOR Pe lângă cele trei mari procedee interne de formare a cuvintelor,

ierahizate şi ele, în funcţie de productivitate, conform ordinii în care au fost tratate, limba română cunoaşte şi alte mijloace lexicale de creaţie internă, a căror productivitate şi tipologie redusă ne permite să le considerăm drept secundare în raport cu derivarea, compunerea şi conversiunea. Considerăm mai importante, sub aspectul rezultatului lexical şi stilistic, următoarele procedee secundare: contaminaţia, condensarea lexicală, omonimizarea unor cuvinte polisemantice, creaţia onomatopeică şi trunchierea.

6.1. Contaminaţia Considerată de unii lingvişti un tip special de analogie în care două

expresii sinonime se influenţează reciproc dând naştere unei a treia (expresii), în care se găsesc amestecate elemente ale ambelor expresii, contaminaţia sau „încrucişarea” reprezintă un fenomen care are la bază o asociaţie paradigmatică de tip semantic. Condiţia obligatorie şi suficientă în cazul oricărui tip de contaminaţie este înrudirea semantică între cele două unităţi care se încrucişează

Contaminaţia propriu-zisă este, în primul rând, lexicală, dar poate atinge şi morfologia şi sintaxa. Ca o regulă generală, indiferent de tip, în cadrul formelor contaminate se încrucişează două unităţi care au acelaşi sens sau aceeaşi funcţie gramaticală şi care aparţin aceleiaşi clase lexico-gramaticale.

În funcţie de nivelul limbii la care plasează unităţile, deosebim mai multe tipuri de contaminaţie: lexicală, morfologică, sintactică, frazeologică, lexico-frazeologică, fonetică, grafică.

În cadrul contaminaţiei lexicale – cel mai bine reprezentată în limbă – se încrucişează două cuvinte independente (mai rar două variante lexicale) care sunt, de regulă, sinonime sau cvasisinonime), rezultatul fiind un nou cuvânt (sau o variantă lexicală a unuia dintre cuvintele de bază).

Acest tip de contaminaţie acţionează cel mai productiv asupra unităţilor aflate la periferia vocabularului (arhaisme, regionalisme, termeni populari, elemente familiar-argotice, neologisme), cauza principală constituind-o prezenţa simultană în mintea vorbitorului a două sinonime aflate, în general, cam pe acelaşi plan sub raportul importanţei şi al frecvenţei lor în limbă (= într-o limbă funcţională). Se pot degaja următoarele tipare:

– substantiv + substantiv: cocor + stârc > cocostârc cocor + barză > cocobarză beregată + gâtlej > bereglej roată + ocol> rotocol cotei + potaie > cotaie colet < fr. colis „pachet” + pachet imbold < impuls + bold cotaie < cotei + potaie dâlmă < dâmb + gâlmă



– adjectiv + adjectiv: gingaş + drăgălaş > gingălaş ghebos + cocoşat > gheboşat schilod + olog > schilog crud + rânced > crânced ofticos + tuberculos > ofticolos nătăfleţ < nătărău + fleţ – verb + verb: arunca + zvârli > azvârli zdrobi + dumica > zdrumica ademeni + amăgi > adămăgi uimi + buimăci > uimăci fura + lua > furlua zbura + rătăci > zburătăci O situaţie interesantă avem în cazul verbelor merge (< lat. mergo, -

ere) şi cure „curge” (< lat. curro, -ere), din încrucişarea cărora au rezultat două verbe hibride: mere „merge” şi curge. Din punctul de vedere al limbii literare, raportul formelor etimologice cu cele contaminate este diferit în cele două cazuri. Astfel, în vreme ce forma merge – originară – circulă în limba literară, iar forma contaminată, mere, are o circulaţie regională, în cazul lui cure lucrurile stau exact invers, căci această formă, etimologică, se suprapune peste aria lui mere, în vreme ce forma hibridă curge şi-a consolidat poziţia în limba literară.

Un caz aparte de contaminaţie lexicală îl reprezintă încrucişările cu tentă latinistă de tipul:

război (din sl. razboj) + lat. bellum > răzbel; lat. mos, moris + nărav (din sl. naravǔ) > morav; lat. locus (> rom. loc)+ lăcui (din magh. lákni) > locui; locus + lăcaş (din magh. lakás) > locaş. În cazul contaminaţiei lexicale, cele două cuvinte care se încrucişează

aparţin, adesea, aceleiaşi clase lexico-gramaticale (situaţie impusă, practic, de raportul semantic de sinonimie sau cvasisinonimie existent între termeni). Excepţiile sunt rare (vezi exemplul locui, oferit mai sus), dar şi atunci putem vorbi de apartenenţa cuvintelor la aceeaşi sferă semantică:

borteli < bortă „gaură, scorbură” + sfredeli; hojbăi „a cotrobăi, a scotoci < hojma „continuu, mereu” + bojbăi

„bâjbâi”; putregai < putred + mucegai; zdrăngănel „(reg.) clopoţel mic şi rotund; zurgălău” < zdrăngăni +

clopoţel; aliniat „paragraf” < alinia + alineat. În mod cu totul excepţional, contaminaţia se poate produce între două

cuvinte aflate în relaţie de antonimie. Un exemplu în acest sens este balaoacheş „(om) negricios, oacheş; epitet dat unui ţigan” < bălai „blond” + oacheş „brun, brunet, negricios”

Aşa-numitele contaminaţii voluntare sau hibrizi lexicali, pe care unii autori îi tratează în afara contaminaţiei propriu-zise, se disting, în primul rând, prin faptul că termenii care se încrucişează nu respectă „condiţia” înrudirii semantice, iar, în al doilea rând, tocmai prin caracterului lor voluntar, intenţia stilistică a vorbitorului fiind evidentă şi constituind, practic, principalul motor al producerii acestor hibrizi.

Ilustrăm acest aspect al contaminaţiei cu următoarele exemple, majoritatea aparţinând limbajului familiar-argotic (asumat de către tineri sau de



o anumită categorie de publicişti şi scriitori ce manifestă inventivitate lexicală), dintre care unele sunt creaţii ad-hoc, cu atestări minime sau chiar unice: sticlism (o alterare a lui ciclism sau o posibilă creaţie prin analogie cu acesta pornind de la rădăcina sticlă, termenul nou creat desemnând într-un fel „activitatea” celor cu propensiuni bahice), halbere (o creaţie ciudată, posibilă încrucişare între halbe şi bere, fără a exclude însă şi o apropiere formală de haltere), ţuicomicină (ţuică, băutură tare, recomandată a fi băută ca medicament; terminaţia este analogică, extrasă din denumirea unor soluţii medicamentoase precum canamicină, neomicină, streptomicină, eritromicină etc.), falimentară (faliment + alimentară), ţopârlaş (formaţie glumeaţă, o combinaţie între ţopârlan şi laş), privighecioară şi ciorumbel (aprecieri maliţioase la adresa unei persoane aparţinând unei anumite etnii, prin hibrizi oarecum oximoronici, rezultaţi din încrucişarea substantivului cioară cu privighetoare, respectiv porumbel), alfabecedar (alfabet + abecedar), stresiune (stres + sesiune), romgleză (română + engleză; termen peiorativ care denumeşte jargonul de factură englezească de care abuzează unele peroane), rumaniolă (noua „limbă” vorbită de românii „spaniolizaţi"), romârcană (română + americană) etc.

6.2. Condensarea lexicală

Condensarea lexicală constă în abrevierea unei sintagme prin

suprimarea şi înlocuirea determinatului prin determinant (cel mai adesea adjectival). Rezultatul imediat al acestui mecanism este substantivizarea determinantului, care preia şi sensul termenului determinat. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că procedeul condensării reprezintă o variantă a conversiunii. Cele mai cunoscute exemple sunt: roşii (subst.) < pătlăgele roşii; vinete (subst.) < pătlăgele vinete; rapid, accelerat (subst.) < tren rapid / accelerat; murg (subst.) < cal murg („negru-roşcat, castaniu închis sau cenuşiu”); sugativă < hârtie sugativă; mici / mititei (subst.) < cârnaţi mici; parţial (subst.) < examen parţial (în limbajul studenţesc) etc.

Exemple interesante putem găsi şi dacă urmărim istoria unor termeni latini moşteniţi, cum ar fi văr, ficat, piersic, must. Astfel, la origine, aceste cuvinte însoţeau substantive, în sintagme care, cu timpul, în trecerea de la latină la română, s-au condensat, vorbitorii dispensându-se de termenul determinat, al cărui sens a fost „absorbit” de determinant. Interesant este că în limba română aceste cuvinte au exact sensul termenului suprimat. Astfel, în sintagma consobrinus verus „văr adevărat, bun”, sensul de „văr” aparţinea lui consobrinus (care s-a şi păstrat în limba română, mai exact în dialectele din sudul Dunării, cu forma cusurin), şi nu lui verus, care de altfel era un adjectiv. La fel, ficat făcea parte din sintagma iecur ficatum, denumind un anumit procedeu de îngrăşare a ficatului (lat. iecur) de pasăre cu smochine (lat. ficus „smochină”, iar ficatum era un derivat de la acest cuvânt). Prin urmare, sensul iniţial al expresiei era „ficat de animal îngrăşat cu smochine”. În urma condensării, s-a păstrat termenul determinant (ficatum), care a preluat de fapt sensul determinatului (iecur). În ceea ce-l priveşte pe piersic (şi piersică), acesta este rezultatul condensării sintagmei malum persicum, adică literal „măr persan, de Persia”, iar must este rezultatul simplificării lui vinum mustum, adică „vin nou”. Tot aici l-am putea introduce şi pe cupru, al cărui sens este urmare a condensării expresiei Cyprium aes, adică „aramă de Cipru”.

Un caz interesant de condensare lexicală îl reprezintă numele primelor cinci zile ale săptămânii, de asemenea moştenite din latină. La origine,



acestea erau în cazul genitiv, atribute ale substantivului dies „zi”: Lunae dies, Martis dies, Mercurii dies, Jovis dies, Veneris dies, adică „ziua Lunii”, „ziua lui Marte”, „ziua lui Mercur”, „ziua lui Joe”, „ziua Venerei”. În limba română nu s-a transmis sintagma ca atare, ci doar determinanţii, care, de altfel, ca nume comune, au trecut la cazul nominativ: luni, marţi, miercuri, joi, vineri.

Tot rezultatul unei condensări este şi sensul următoarelor cuvinte împrumutate din franceză: bască < béret basque (adică „beretă bască”, cum poartă bascii, populaţie din SV Franţei); capitală < ville capitale („oraş important, principal”), biscuit < pain biscuit („pâine de două ori coaptă”) etc.

O istorie interesantă, în care condensarea joacă un rol important, o are cuvântul aniversare. La origine este vorba despre sintagma (substantiv + adjectiv) zi aniversară, calc după fr. jour anniversaire. Prin condensare, adjectivul aniversară a început să fie folosit cu sensul de „zi de naştere”. Ulterior, forma acestui cuvânt a fost modificată în partea sa finală, printr-o falsă apropiere de substantivele derivate cu sufixul –re şi considerate „infinitive lungi”, ajungându-se la aniversare. Cum, în principiu, oricărui infinitiv lung îi corespunde un verb, s-a creat prin derivare regresivă, aşa cum am mai arătat, verbul a aniversa.

Procedeul condensării lexicale este productiv astăzi mai ales în limbajul pubilicistic. Probabil că, şi în acest caz, explicaţia constă în orientarea acestui tip de limbaj către tipare „la modă”, oferite de limbi ca engleza sau franceza, orientare care satisface, până la un punct, nevoia unor jurnalişti de a furniza elemente noi, inclusiv în materie de limbaj. Iată numai câteva exemple ilustrative, credem noi, pentru vigoarea fenomenului:

Scandalul compensatelor... (cf. reţete compensate) Tema anticipatelor nu mai e de actualitate (cf. alegeri anticipate) Prestaţia României la europenele din primăvară... (cf. campionatele europene) Calificarea naţionalei la mondiale este incertă (cf. campionatele mondiale) Spre deosebire de exemplele discutate anterior, acestea din urmă nu

duc (sau, mai bine zis, nu au dus încă) la „lexicalizări”, adică la conversiuni permanente, având drept rezultat diferenţierea a două cuvinte, ceea ce în plan lexicografic se soldează cu includerea, ca articole separate de dicţionar, a formei substantivale şi a celei adjectivale. În această situaţie se află însă, pe lângă deja citatele roşie, vânătă, murg, rapid, accelerat etc., şi mai recentele: consumabile (< materiale consumabile), cotidian (< ziar cotidian), demachiant (< lapte demachiant), poluant (< material poluant, substanţă poluantă), insecticid (< spray, praf insecticid), fixativ (< lac fixativ) etc.

Vom încheia prezentarea acestui procedeu deosebit de interesant, făcând observaţia că el se înscrie printre fenomenele de care este responsbilă legea minimului efort, care face ca în vorbire, în special în registrul familiar sau într-un anumit mediu profesional, într-un anumit cadru sau într-o anumită împrejurare, vorbitorii să se dispenseze de anumite informaţii, atribuind cuvintelor valorile momentane pe care le impune procesul de comunicare în contextul situaţional dat.

6.3. Omonimizarea unor cuvinte polisemantice

Se ştie că una dintre cauzele apariţiei omonimiei este şi pierderea

sentimentului legăturii care există între sensurile unui cuvânt polisemantic, sensuri legate genetic, întrucât au derivat unele din celelalte. Astfel, sensurile nu mai sunt percepute ca înrudite, ceea ce permite distanţarea lor în mintea



vorbitorilor, până la situaţia în care aceştia le atribuie unor cuvinte diferite. Prin urmare, dacă vorbitorii nu mai pot stabili niciun element de legătură între două (mai rar, mai multe) sensuri ale unui cuvânt polisemantic, putem vorbi de omonimizare, şi, deci, de apariţia a două cuvinte diferite.

De exemplu, în limba română există două cuvinte cu forma porumb, şi anume:

porumb¹ „plantă” (Zea mays) porumb² „pasăre, porumbel” (sens de bază) < lat. palumbus, care-l

explică şi pe porumb¹, sens derivat din cel de bază. Evitarea acestei omonimii s-a făcut prin diminutivizarea lui porumb²:

porumbel. Alte exemple: afecţiune1 „durere” afecţiune2 „iubire, ataşament” boltă1 „arc” (în arhitectură) boltă2 „dugheană, prăvălie” broască1 „animal amfibiu din clasa batracienilor” broască2 „mecanism montat la uşă” etc.

6.4. Creaţia onomatopeică Sunt creaţii imediate, motivate extern de apropierea, prin imitaţie, de

anumite sunete sau zgomote naturale. Astfel de creaţii sunt de ordinul miilor în limba română, dacă le adăugăm şi pe cele reduplicative. Mai trebuie spus că ele sunt obligatoriu însoţite de intonaţie exclamativă: fâş!, pâc!, scârţ!, chiţ!, ham!, miau!, mac!, cucu!, tic-tac!, trosc-pleosc!, gâl-gâl! etc. De la acestea se pot forma, prin derivare, verbe: a gâlgâi, a pleoscăi, a scârţâi, a fâlfâi etc.

6. 5. Trunchierea

Trunchierea este un tip de abreviere sui-generis care constă în scurtarea unor cuvinte simple (cu unul sau mai multe sunete, una sau mai multe silabe). Procedeul este utilizat mai ales în limba vorbită familiară, precum şi în argou. Deşi acest procedeu nu este specific românesc (fiind o influenţă a limbii franceze), totuşi în limba actuală circulă un număr relativ mare de forme trunchiate: profu (< profesorul), mate (< matematică), diriga (< diriginta), bac (< bacalaureat), secu (< securist), naşpa (< naşparliu), liba (< liberare „încheierea stagiului militar”), tovu (< tovarăşul), merţ (< merţan, denumirea argotică pentru automobilele marca Mercedes) etc.

Interesantă este trunchierea numelor de familie, procedeu aplicat în mod ironic mai ales personalităţilor zilei: oameni politici, persoane publice bine cunoscute, actori, cântăreţi, sportivi etc., tratate cu o anumită familiaritate: Băse (< Băsescu), Hrebe (< Hrebenciuc), Văcă (< Văcăroiu), Stolo (< Stolojan), Lăcă (< Lăcătuş), Piţi (< Piţurcă), Măgu (< Măgureanu), Isă (< Isărescu) etc.

Trunchierea se produce şi în cazul cuvintelor compuse, mai ales în cel al compuselor cu ajutorul afixoidelor (şi în special al prefixoidelor): mini (v. minijupă), vice (v. vicepreşedinte), foto (v. fotograf), cinema (v. cinematograf), disco (v. discotecă), homo (< homosexual), audio, auto, tele, video, meteo etc.

7 Calcul lingvistic


7. CALCUL LINGVISTIC

7.1. Consideraţii generale asupra fenomenului Situat la graniţa dintre împrumut şi creaţie internă, calcul lingvistic este

un fenomen pe cât de complex, pe atât de interesant, la care limba (prin vorbitorii săi) recurge nu de puţine ori pentru a crea noi termeni sau pentru a îmbogăţi semantic cuvintele deja existente. La baza oricărui tip de calc (termen care provine din sfera artelor plastice, unde denumeşte operaţia de copiere a unei schiţe sau desen cu ajutorul unei hârtii speciale, numite de altfel şi hârtie de calc) se află un model străin (cuvânt, îmbinare de cuvinte etc.), a cărui structură (formală sau semantică), respectiv mod de organizare, este reprodusă cu ajutorul materialului lingvistic autohton. De aceea, calcul a mai fost definit şi ca un împrumut indirect sau mascat. Cu toate acestea, există, cum vom vedea, o deosebire fundamentală între calc şi împrumut, fie şi numai dacă ne gândim că un cuvânt împrumutat este preluat ca atare (eventual adaptat fonetic şi morfologic) din limba sursă, în vreme ce calcul reprezintă, într-un fel, un tip de traducere a structurii termenului străin, care, ca orice traducere, înseamnă redarea, transpunerea unui cuvânt străin dintr-o limbă într-alta. Pentru a vedea mai clar acest lucru, să se compare, de exemplu, verbul a colabora, împrumutat din franceză (fr. collaborer) cu verbul sinonim a conlucra, rezultat al calchierii (traducerii) structurii verbului francez, după cum urmează: particula co- a fost redată prin prefixul românesc con-, iar lexemul laborer a fost tradus prin (a) lucra. O observaţie se impune însă şi în ceea ce priveşte raportul dintre calc şi traducere, căci dacă orice calc reprezintă, până la un punct, o traducere, nu orice traducere reprezintă un calc. Acest lucru poate fi demonstrat recurgând tot la verbul francez collaborer, care ar putea fi tradus şi prin sintagma a lucra împreună. Ceea ce deosebeşte însă pe a conlucra de a lucra împreună este similaritatea structurii celui dintâi în raport cu originalul francez, în sensul că, la fel cu termenul străin, calcul românesc păstrează structura binară de tip afix + radical, or tocmai în această fidelitate faţă de model rezidă esenţa fenomenului numit calc lingvistic. Asta înseamnă că dacă modelul e un derivat (fr. souslieutenant), şi calcul trebuie să fie tot un derivat (rom. sublocotenent); dacă modelul e un compus (fr. rectangle), copierea sa trebuie să aibă ca rezultat de asemenea un compus (rom. dreptunghi); dacă modelul e o unitate frazeologică (fr. point de vue), rezultatul românesc nu va putea fi decât tot o expresie sau locuţiune (rom. punct de vedere) etc.

Fenomenul în discuţie nu se reduce doar la simpla copiere a structurii unui cuvânt sau a unei expresii străine, ci, nu de puţine ori, ceea ce se copiază este conţinutul semantic al unui cuvânt, respectiv unul (mai rar, mai multe) dintre sensurile sale, care vine să îmbogăţească structura semantică a unui cuvânt românesc, în condiţiile în care între cele două cuvinte există şi un element semantic (un sens) comun. De pildă, cuvântul românesc stea s-a îmbogăţit recent cu sensul de „vedetă” (în contexte cum ar fi: X este o stea a muzicii româneşti), sub influenţa fr. étoile şi a engl. star, cu care cuvântul românesc are în comun sensul fundamental de „astru”.

De asemenea, mai rar, se poate imita comportamentul gramatical al unui cuvânt sau al unei clase de cuvinte dintr-o anumită limbă. De exemplu, sub influenţa slavă, multe dintre verbele româneşti au devenit reflexive, conjugându-se deci împreună cu pronumele reflexiv. Este şi cazul verbului a

7 Calcul lingvistic


teme (lat temere), folosit astăzi reflexiv, a se teme, după modelul sl. bojati se.

Pentru a încheia această scurtă prezentare generală a calcului lingvistic, vom reproduce definiţia sa din DSL19: „Într-o accepţie largă, prin calc se denumeşte procedeul de transpunere literală, exactă, a unui cuvânt semantic analizabil, a unei construcţii sau numai a unui sens, dintr-o limbă A într-o limbă B, cu materialul limbii B” (p. 90).

7.2. Tipologia calcului lingvistic Aşa cum reiese şi din definiţia de mai sus, precum şi din cele câteva

exemple date până acum, complexitatea acestui fenomen lexical, şi, totodată, important mijloc de îmbogăţire a vocabularului unei limbi, face ca tipologia calcului să fie destul de greu de stabilit cu rigurozitate, şi, în orice caz, să depăşească graniţele propriu-zise ale domeniului de care ne ocupăm, respectiv formarea cuvintelor, întrucât anumite tipuri de calc interesează, cum vom vedea, mai degrabă semantica, frazeologia sau gramatica.

În literatura de specialitate se operează cu mai multe criterii de clasificare a calcurilor, dintre care cel mai des invocate sunt:

nivelul lingvistic la care se produce calchierea; în acest caz, se vorbeşte de următoarele tipuri:

a) calc lexical b) calc gramatical

fidelitatea faţă de model; după acest criteriu, putem vorbi de: a) calc total (sau integral) b) calc parţial (sau semicalc)

complexitatea unităţilor calchiate, situaţie în care se disting două tipuri:

a) calc lexical b) calc frazeologic

Fiecare dintre aceste tipuri suportă, cum vom vedea, subclasificări. Mai mult decât atât, în lucrările de specialitate se preferă de cele mai multe ori combinarea acestor criterii, ceea ce permite o mai bună circumscriere a tipurilor şi subtipurilor de calc.

Considerăm că putem vorbi de trei tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical, calc gramatical şi calc frazeologic, şi de trei tipuri combinate: calc lexico-gramatical, calc lexico-frazeologic şi calc frazeologico-gramatical20.

Întrucât cursului nostru are ca obiect procedeele interne de îmbogăţire a vocabularului, iar formarea cuvintelor nu reprezintă, în opinia noastră, decât un capitol, o secţiune a lexicologiei, în cele ce urmează ne vom opri mai în detaliu doar asupra calcului lexical.

CALCUL LEXICAL Este cel mai important dintre toate tipurile de calc, deoarece este un

mijloc de îmbogăţire a vocabularului atât cu noi unităţi lexicale, cat şi cu noi sensuri, care se adaugă la cele deja existente la un anumit cuvânt. De altfel, acest tip de calc deţine şi ponderea cea mai insemnată, prin frecvenţa cu care se întâlneşte în limbă. În funcţie de ceea ce se „copiază” la un cuvânt

19 *** Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001. 20 Cf. Hristea, Probleme de etimologie..., p. 151 şi Zugun, op. cit., p. 173.

7 Calcul lingvistic


străin, şi de elementele care ajung să îmbogăţească vocabularul limbii influenţate, calcul lexical cunoaşte două mari subtipuri:

1.1. Calc lexical de structură morfematică 1.2. Calc lexical de structură semantică (sau, pe scurt, calc semantic) Calcul lexical de structură morfematică Acest tip de calc constă, în esenţă, în copierea structurii morfematice

a unui cuvânt străin, respectiv a modului de organizare a complexului său sonor, şi redarea lui prin elemente specifice limbii receptoare, în cazul nostru limba română. De asemenea, odată cu structura cuvântului străin, se preia, prin forţa lucrurilor, şi conţinutul semantic al acestuia, chiar dacă nu în totalitatea sa (dacă cuvântul este, eventual, polisemantic). Interesant la acest tip de calc este că modelele străine după care se creează echivalente româneşti sunt, de cele mai multe ori, cuvinte derivate şi compuse, deci semne lingvistice cu motivaţie internă, cu structură uşor de analizat şi, în consecinţă, uşor de imitat. Datorită acestui fapt, calcul prezintă un avantaj important în raport cu împrumutul lexical propriu-zis, care ridică în primul rând problema adaptării lui la sistemul limbii care împrumută.

Ţinând cont de afirmaţia făcută mai sus, anume că, în majoritatea cazurilor, calcurile lexicale de structură morfematică au ca model cuvinte străine derivate sau compuse, putem să considerăm următoarele clase ca varietăţi ale acestui subtip de calc lexical:

• calcuri după cuvinte derivate: calcuri după derivate cu prefixe calcuri după derivate cu sufixe calcuri după derivate parasintetice

• calcuri după cuvinte compuse (inclusiv compuse prin abreviere)

Înainte de a prezenta şi exemplifica fiecare dintre aceste tipuri, facem următoarea observaţie, care ţine de cel de-al doilea criteriu de clasificare a calcurilor, discutat anterior, respectiv fidelitatea faţă de modelul imitat. Astfel, dacă de la un cuvânt străin, derivat sau compus, sunt copiate şi redate în material românesc fiecare dintre părţile componente din structura cuvântului respectiv (fiecare lexem, radical, afix etc.), avem a face cu un calc total sau integral. Dacă, dimpotrivă, se copiază, „se traduce” numai o parte din cuvântul respectiv, restul fiind preluat ca atare sub formă de împrumut, avem a face cu un calc parţial sau semicalc. De exemplu, cuvântul francez surveiller a fost calchiat integral în limba română în forma supraveghea, respectând întocmai structura cuvântului străin, şi anume prefixul supra- (fr. sur-) şi radicalul veghea (fr. veiller). La fel, cuvântul german Jahreszeit, cuvânt compus, a fost redat prin calchiere în limba română sub forma anotimp, de asemenea un compus, în care recunoaştem traducerea celor două părţi ale cuvântului german: an (germ. Jahre) şi timp (germ. Zeit). Nu la fel stau lucrurile, de pildă, cu verbul a menţine, care copiază parţial, fiind deci un semicalc, cuvântul francez maintenir. Din acest cuvânt, prima parte a fost împrumutată şi păstrată ca atare (men-, în rostire românească), în vreme ce partea a doua, verbul tenir, a fost tradusă prin verbul românesc a ţine.

Ca o observaţie de ordin general, cele mai multe calcuri lexicale s-au realizat după modele franţuzeşti.

Calcuri după cuvinte derivate

7 Calcul lingvistic


a) Calcuri după derivate cu prefixe - calcuri totale: sublocotenent (cf. fr. souslieutenant), subînchiria

(cf. fr. sous-louer), dezbate (cf. fr. débattre), întretăia (cf. fr. entrecouper), supraveghea (cf. fr. surveiller), subdezvoltat (cf. fr. sous-développé sau engl. underdeveloped), întreţine (cf. fr. entretenir), întretăia (cf. fr. entrecouper), întrevedea (cf. fr. entrevoir) etc.

- calcuri parţiale (în care fie prefixul este împrumutat, iar tema calchiată, fie tema este împrumutată, iar prefixul calchiat): concetăţean (cf. fr. con-citoyen), subîmpărţi (cf. fr. subdiviser), asigura (cf. fr. assurer), demers (cf. fr. démarche), prejudecată (cf. fr. préjugé), premergător (cf. fr. précurseur), prevedea (cf. fr. prévoir), preşcolar (cf. fr. préscolaire), delăsa (cf. fr. délaisser), subestima (cf. fr. sous-estimer), consfinţi (cf. fr. consacrer), anticameră (cf. fr. antichambre, it. anticamera) etc.

b) Calcuri după derivate cu sufixe - calcuri totale: întâietate (cf. fr. primauté), simţământ (cf. fr.

sentiment, it. sentimento), şedinţă (cf. fr. séance), stingător (cf. fr. extincteur), numeros (cf. fr. nombreux) etc.

- calcuri parţiale: periaj (cf. fr. brossage), uşier (cf. it. usciere, fr. huissier) etc.

c) Calcuri după derivate parasintetice - calcuri totale: deznodământ (cf. fr. dénouement), încrengătură

(cf. fr. embranchement), înlănţui (cf. fr. enchaîner), întrerupător (cf. fr. interrupteur), învăţământ (cf. fr. enseignement) etc.

- calcuri parţiale: consimţământ (cf. fr. consentement), încăpăţânat (cf. fr. entêté), înlocui (cf. fr. remplacer) etc.

Calcuri după cuvinte compuse

Numeroase compuse româneşti, atât vechi cât şi recente, au pătruns în limbă fie pe calea împrumutului, fie prin calchierea unor modele străine. Cele mai multe compuse calchiate (majoritatea de sorginte latino-romanică sau germanică) au apărut în limba română în ultimele două secole, dar sunt şi calcuri mai vechi, realizate în special după modele slavone. Dintre acestea din urmă, cele mai cunoscute sunt: binecuvânta (cf. v.sl. blagosloviti), fărădelege (cf. v.sl. bezakonje), Buna-Vestire (cf. v.sl. blagovestenije). Interesant este că, paralel cu aceste calcuri, limba română a preluat prin împrumut respectivele cuvinte slavone, realizându-se astfel dublete etimologice: binecuvânta / blagoslovi, fărădelege / bazaconie (care a evoluat ulterior spre sensul de „lucru ciudat, bizar, incredibil”), Buna-Vestire / Blagoveştenie.

Ca şi în cazul calcurilor după cuvinte derivate, şi la calcurile după compuse putem vorbi despre calcuri totale şi calcuri parţiale. Astfel, dacă se traduc toate elementele componente ale unui model străin avem a face cu un calc total, iar dacă numai o parte a compusului este calchiată iar cealaltă împrumutată, avem a face cu un calc parţial. În plus, la calcurile totale se pune şi problema respectării topicii elementelor compusului. Dacă ordinea termenilor este aceeaşi, atunci calcul total este unul perfect, dacă topica nu se respectă, avem un calc total imperfect.

- calcuri totale perfecte: câine-lup (după fr. chien-loup), dreptunghi (după fr. Rectangle ; cf. şi lat. rectangulus), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), locţiitor (după fr. lieutenant), nou-născut (după fr. nouveau-né), liber-schimb (după fr. libre-échange ; cf. şi engl. free trade), anotimp (după germ. Jahreszeit), autoservire (după rus.

7 Calcul lingvistic


Samoobslujivanie; cf. şi engl. self-service), cal-putere (după engl. horse-power) etc.

- calcuri totale imperfecte: nu-mă-uita (după germ. Vergi�meinnicht), război-fulger (după germ. Blitzkrieg), vinars (după germ. Branntwein) etc.

- calcuri parţiale: triunghi (după fr. triangle), patruped (după fr. quadrupède), menţine (după fr. maintenir), scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraiter) etc.

Tot în categoria compuselor intră şi cuvintele formate prin abreviere la iniţiale sau la fragmente de cuvinte. O parte dintre ele pot fi discutate în cadrul calcului lexical de structură, întrucât la baza formării lor au funcţionat modele străine: O.Z.N. „obiecte zburătoare neidentificate” (după engl. U.F.O. „Unidentified Flying Objects”), T.F.F. „telegrafie fără fir” (după fr. T.S.F. „télégraphie sans fil”), OMS „Organizaţia Mondială a Sănătăţii” (după engl. WHO „World Health Organization”), ONG (după engl. NGO) „organizaţie non-guvernamentală” etc.

Calcul semantic Este un împrumut de sens, care nu trebuie confundat cu împrumutul

lexical propriu-zis. Spre deosebire de împrumutul lexical (ce constă în preluarea dintr-o limbă străină a unei expresii asociate unui conţinut semantic; de ex. cremă < fr. crème „preparat culinar de consistenţa unei paste...”), calcul semantic atribuie un sens nou unui cuvânt vechi deja existent într-o limbă, sub influenţa corespondentului semantic străin care îl conţine şi care are, totodată, şi sensul tradiţional al cuvântului autohton. Aceasta înseamnă că termenul influenţat şi cel după care se calchiază trebuie să aibă măcar un sens comun, prin intermediul căruia se efectueză transferul sensului pe care modelul îl are în plus faţă de cuvântul care îl imită.

Ca şi în cazul calcului lexical de structură morfematică, cele mai multe calcuri semantice au caracter neologic, însă pot fi date exemple şi de calcuri semantice a căror vechime este de câteva secole. Este adevărat că unele dintre ele nu mai sunt în uz, dobândind un caracter arhaic. Intră în această categorie următoarele situaţii: rom. limbă (< lat. lingua) are în textele vechi două sensuri distincte: cel de „organ musculos mobil care se află în gură...” (cu care a fost moştenit) şi cel de „popor”, explicat prin influenţa v.sl. jezyk, care cunoştea ambele sensuri; la fel se întâmplă cu rom. lume (< lat. lumen), care în limba veche are atât sensul de „lumină”, moştenit din latină, cât şi pe cel de „lume, univers, cosmos”, explicat prin sl. světŭ, sau cu rom. lege (< lat. legem), având atât sensul de „normă, regulă”, cât şi pe acela de „religie, credinţă”, cel din urmă explicat prin analogie cu sl. zakon.

Mult mai numerose sunt însă calcurile semantice din limba română contemporană, după cuvinte franţuzeşti, englezeşti, germane sau ruseşti.

Iată câteva exemple: rădăcină – cu sensul pe care îl are în matematică şi lingvistică (cf.

rădăcină pătrată, rădăcină a unui cuvânt etc.), după francezul racine (cf. racine carrée, racine d’un mot);

cerc a mai primit înţelesul de „grup de persoane legate între ele prin idei, convingeri, preocupări sau interese comune” (cerc de matematică, cercuri politice, cercuri de influenţă, cerc de prieteni etc.), după modelul fr. cercle sau germ. Zirkel;

mişcare a ajuns să însemne şi „acţiune sau curent care grupează un mare număr de oameni în jurul unei acţiuni de interes general, al unei idei

7 Calcul lingvistic


sau concepţii”, dar şi „acţiune / organizaţie de masă care tinde să realizeze un scop social politic”, prin analogie cu fr. mouvement;

nebun – cu sensul de „piesă la jocul de şah”, copiat după fr. fou; pânză – cu sensul de „tablou pictat”, după fr. toille; agrea – cu sensul de „a fi de acord”, după engl. agree; cârtiţă – cu sensul de „spion infiltrat”, după engl. mole; determinat – cu sensul de „hotărât”, după engl. determined; domestic – cu sensul de „intern, propriu unui stat”, după engl.

domestic; imagine – cu sensul de „percepţie publică”, după engl. image; provocare – cu sensul de „dificultate de învins”, după engl. challenge; uliu – cu sensul de „personalitate oficială cu spirit belicos”, după engl.

hawk; stea – cu sensul de „vedetă”, după engl. star; a apela – cu sensul de „a da un telefon, a forma un număr de telefon”,

după fr. appeler; atelier – cu sensul de „seminar”, după engl. workshop; a opera – cu sensul de „a acţiona”, după engl. to operate; pachet – cu sensul prezent în sintagme ca pachet de legi, pachet de

acţiuni etc., reprezintă un calc după engl. package; pilot – cu sensul de „prototip” (cf. sintagme ca episod pilot, clasă pilot),

calc după fr. pilote; pirat – folosit adjectival cu sensul de „clandestin”, „neautorizat” (cf.

sintagme ca post de radio pirat, program pirat), calc după engl. pirate (a se vedea şi verbul a pirata şi substantivul piraterie, din aceeaşi sferă semantică);

proiect – cu sensul de „program (social, administrativ, educativ)”, sub influenţa engl. project;

promovare – cu sensul de „susţinere, propagare (a unei idei etc.), campanie de lansare a unui produs etc.”, după engl. promotion;

reabilitare – cu sensul tehnic de „reparare, repunere în funcţiune” (cf. reabilitarea reţelei de drumuri naţionale), calc după fr. réhabiliter.

oportunitate – cu sensul de „ocazie fericită, prilej favorabil”, după engl. opportunity sau fr. opportunité.

Aplica�ii


APLICAŢII

1. Arătaţi cum s-au format următoarele cuvinte şi precizaţi valoarea semantică a afixelor identificate: butoiaş, cărăuşie, sticlozitate, noduros, a deszăpezi, credibilitate înmormântare, credincios, a deznoda, ţărăncuţă, lăptăreasă, întăritură, împroprietări, strecurătoare, polenizare, reîmpădurire, cazangiu, eminescianism, ardeleancă, berărie.

2. Formaţi familia lexicală a următoarelor cuvinte: mână, piatră, pădure, tare, drept, a bea, a naşte. Indicaţi procedeul de formare a fiecărui termen al familiei, componentele din structura noului cuvânt şi etapele procesului derivativ.

3. Formaţi câte două derivate de la fiecare dintre verbele din textul: „Împăratul îi ieşi pe de altă parte înainte, mai la marginea împărăţiei, fără să ştie ea; aşeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup şi se ascunse sub un pod. Când era să treacă fiică-sa, deodată ieşi de subt acel pod, cu dinţii rânjiţi şi clănţănind de te lua groaza; se uita drept la dânsa cu nişte ochi care străluceau ca două făclii, şi se repezi la ea ca să o sfâşie. Fata, care îngheţase sângele în ea de frică, îşi pierduse cumpătul şi, dacă calul nu făcea o săritură la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa; ea o luă la sănătoasa înapoi. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieşi s-o întâmpine, şi-i zise...”. Atragem atenţia că în derivare se pleacă de la forma-tip a verbului, care e cea de infinitiv.

4. Se dă următorul fragment din poezia lui Vasile Alecsandri, Baba-Cloanţa:

„Fugi, Urâte! baba zice, Peste codrul cel frunzos, În pustiu întunecos! Fugi, s-alerge-acum aice Dragul mândrei, Făt-Frumos. ....................................... Vin' la mine, voinicele, Că eu noaptea ţi-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De deochi, de soarte rele, Şi de şerpi te-oi descânta. ...................................... Baba Cloanţa se porneşte Fără grijă de păcat, Cu Satan încălecat, Ce din dinţi grozav scrâşneşte Şi tot blestemă turbat”. Selectaţi cuvintele create prin mijloace interne de formare,

aşezându-le în coloane diferite după procedeul utilizat, apoi indicaţi, pentru fiecare, modul de formare, elementele componente şi, acolo unde este cazul, etapele procesului.

5. Formaţi câte două derivate cu fiecare dintre sufixele: -al, -ar, -aş, -at, -bil, -esc, -eţ, -ăreţ, -ist, -iu, -ui, -iza, -anţă, -atic.

6. Daţi exemple de patru prefixe cu valoare de superlativ şi formaţi cuvinte cu ele.

Aplica�ii


7. Formaţi, prin derivare cu sufixe, substantive colective corespunzătoare următoarelor cuvinte: pom, fag, mesteacăn, cânepă, porumb, piatră, brad, tânăr, bolovan, lemn, muncitor.

8. Daţi exemple de şase verbe care s-au format prin derivare de la interjecţii.

9. Ce sunt sufixele moţionale? Daţi exemple în cuvinte. 10. Daţi exemple de sufixe neologice şi formaţi cât mai multe

cuvinte cu ele. 11. De la următoarele interjecţii onomatopeice formaţi cu ajutorul

sufixelor un verb şi apoi un substantiv: fâş!, poc!, buf!, pleosc!, hâr!, cioc!

12. Ce valori semantice şi stilistice au sufixele cu care s-au format cuvintele subliniate din următoarele enunţuri:

Doină, doiniţă! De-aş avea o puiculiţă, Cu flori galbene-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă! De-aş avea o mândrulică Cu-ochişori de porumbică Cu suflet de voinică! De-aş avea o bălăioară Naltă, veselă, uşoară, Ca un pui de căprioară! Nu uita, el este doctoraş de provincie, nu cred că poate mai mult. Blugişori ... tricoaş... gecuţă, mai nou... pantofiori cu boticu` rotund că

aşa e la modă... cu o gentuţă finuţă în care să încapă pachetul de ţigări, portofelul, telefonul şi cheile de la maşină... asta e ţinuta pe care o adopt atunci când ies cu fetele.

Se adaugă rântaşul la ciorbiţă, se potriveşte de sare şi după 10 minute se stinge focul.

Mă aşteptam la o revistuţă de cartier, cu traduceri din miliardele de cărţi colorate.

Daca supravieţuiesc, la următoarea ieşire mă blindez cu un gentoi plin de pastile.

Singurul gol al meciului a fost marcat de Mircea Oprea, care, scuzaţi expresia, a fost un bun pomanagiu când a intrat prin alunecare în minutul 12.

Mi-aduc aminte perfect când a plecat de la echipă, toţi suporterii au răsuflat usuraţi că au scăpat de un ratangiu.

13. Subliniaţi prefixele din structura următoarelor cuvinte derivate şi precizaţi-le valoarea semantică: nedescoperit, nereînfiinţat, nerentabil, nerevăzut, neîncălzit, neînrădăcinat, neprevăzut, nedesfăcut, înmâna, deszăpezi, înmormântare, atipic, conaţional, antevorbitor, anticorupţie, arhisuficient, postpus.

14. Explicaţi procesul de derivare regresivă prin care s-au obţinut următoarele substantive: cais, portocal, vişin, pedagog, filolog, ortoped.

15. Indicaţi cuvântul de bază şi procesul prin care s-au format verbele: a tărca, a desăvârşi, a aniversa, a nemulţumi, a nesocoti.

16. Ce se înţelege prin derivare parasintetică? Ilustraţi definiţia prin cât mai multe exemple.

Aplica�ii


17. Grupaţi pe părţi de vorbire cuvintele de mai jos, indicând în paranteză din ce părţi de vorbire sunt compuse: binefăcător, fiindcă, drept-credincios, prim-procuror, bunăstare, nu-mă-uita, Caproşu, înainte-mergători, treisprezece, poale-n-brâu, ci şi, deşi, deloc, întruna, Ioan Vodă cel Cumplit, istroromân, zgârie-brânză, ceea ce, deasupra, niciunul, proces-verbal, astă-toamnă, tic-tac, de pe lângă, alb-verzui etc.

18. Indicaţi procedeele de compunere care apar în scrierea cuvintelor de la exerciţiul precedent.

19. Daţi exemple de trei cuvinte de la care să formaţi, pe rând, un derivat, un compus şi un cuvânt cu altă valoare morfologică.

20. Se dau cuvintele: ochi, of!, ce, şi, nişte. Daţi exemple de enunţuri în care ele să fie folosite cu valori morfologice diferite.

21. Care este principiul în baza căruia funcţionează derivarea şi graţie căruia aceasta deţine primul loc în ierarhia productivităţii şi importanţei mijloacelor interne de formare a cuvintelor (în raport cu compunerea sau conversiunea)?

22. Definiţi următorii termeni: rădăcină, temă lexicală, derivativ, cuvânt de bază, lexiform.

23. Identificaţi compuse care au în structura lor următoarele cuvinte: floare, talpă, gură, ochi, bine, rău, nou, bun, mare, trei, galben, român, cine, care, când, unde, nici, a voi, a linge, a fluiera, a vântura, a strâmba etc.

24. Subliniaţi sufixoidele şi prefixoidele şi explicaţi, apelând la un dicţionar, atât sensul lor, cât şi al cuvintelor în care apar: acvariu, avicultură, apicultură, barometru, binocular, calofilie, cacofonie, cataliză, circumscris, genocid, epidermă, pandemie, grafologie, hematom, termostat, megafon, monovalent, ambigen, neorolog, oncologie, pediatrie, paleolitic, piroman, prototip, pseudonim, fungicid, poliglot, logoped, fonotecă, filiform, omnivor.

25. Găsiţi cât mai multe cuvinte care conţin următoarele afixoide: aero-, agro-, -fil, -fob, -man, tele-, geo-, auto-, -cid, poli-.

26. Servindu-vă de un dicţionar (DLR, MDA sau DEX), extrageţi 20 de cuvinte (simple sau compuse) calchiate, precizând limba din care au fost copiate. Arătaţi, de fiecare dată, dacă este vorba de un calc total sau parţial.

27. În ce sens calcul lingvistic este un procedeu de îmbogăţire a vocabularului aflat la graniţa dintre creaţiile interne şi împrumut?

Teste grilă


Teste grilă

1. Alegeţi din următoarele serii de termeni pe aceea care face parte

din familia lexicală a unui cuvânt : A. merg, mergeam, mersese, de mers; B. elev, elevului, pentru elev, elevii; C. frumos, frumoasă, frumoşi, frumoase; D. floricea, floricică, florar, florăreasă; E. dânsul, dânsa, dânşii, dânsele. 2. Cuvântul meşteşugăresc are : A. rădăcina meşteşugar şi sufixul -esc; B. tema meşteşug şi sufixul -ăresc; C. cuvântul meşter şi sufixul -şugăresc; D. rădăcina meşteşug-, sufixul -ar şi sufixul -esc; E. este neanalizabil. 3. Sufixul -iş creează numai : A. substantive; B. substantive şi adjective; C. substantive şi verbe; D. adjective şi adverbe; E. substantive şi adverbe. 4. Creează verbe sufixele : A. -a, -i, -iza, -ui; B. -a, -at, -bil, -eşte; C. -oi, -at, -eşte, -ui; D. -a, -oi, -iza, -ui; E. -a, -oi, -i, -iza, -at, -eşte. 5. Creează adverbe sufixele : A. -easă, -esc, -at, -ere, -uş, -âş; B. -easă, -esc, -eşte, -âş, -uş; C. -eşte, -iş, -âş, -mente; D. -esc, -eşte, -at, -bil, -iş. E. -esc, -at, -âş, -iş, -uş, -mente. 6. Creează adjective toate sufixele din rândul : A. -ăreţ, -eaţă, -eşte, -ică, -a, -uş; B. -esc, -iu, -os, -al, -at, -bil; C. -ăreţ, iu, -os, -eşte, -ică, -a; D. -esc, -eaţă, -iş, -iu, -al, -uş; E. -ăreţ, -mente, -iu, -al, -at, -bil, -uş. 7. Cuvântul tinerească are structura : A. tiner-(rădăcină), -e- (sufix), -as -(sufix), -că(desinenţă); B. tiner-(rădăcină), -ea-(sufix), -scă(sufix); C. tiner-(rădăcină), -e-(sufix), -asc-(sufix), -ă(desinenţă); D. tiner-(rădăcină), -eas-(sufix), -că(sufix); E. tiner-(rădăcină), -easc-(sufix), -ă(desinenţă).

Teste grilă


8. Indicaţi seria de cuvinte derivate neomogenă sub aspectul valorii

semantice a sufixului utilizat: A. ascuţitoare, cingătoare, vânturătoare, strecurătoare, spânzurătoare; B. căpos, băftos, ciudos, băţos, fălos; C. nebunie, robie, omenie, prostie, călătorie; D. căruţaş, arcaş, poştaş, doinaş, ceteraş; E. avocăţime, preoţime, vechime, studenţime, omenime. 9. Indicaţi seria care cuprinde numai derivate cu sufixe pentru

denumirea instrumentului: A. strecurătoare, botniţă, sonerie; B. solniţă, reţetar, opritor; C. alfabetar, stropitoare, cuier; D. grefier, ascuţitoare, bombonieră; E. untieră, scobitoare, cădelniţă. 10. Aparţin familiei lexicale a unui cuvânt: A. doar cuvintele obţinute prin derivare de la acesta; B. cele de la A şi, în plus, cele obţinute prin compunere; C. cele de la B şi, în plus, cele obţinute prin conversiune; D. cele de la C şi, în plus, expresiile şi locuţiunile ce conţin cuvântul

bază; E. totalitatea formelor sale flexionare. 11. Următoarele derivate conţin în structura lor acelaşi număr de afixe

(adică prefixe şi/sau sufixe): ţărăncuţă, sârguincios, neputincios, destabilizator, necredibilitate. Stabiliţi numărul acestor afixe:

A. unul; B. două C. trei; D. patru; E. cinci.

12. Din următoarea serie de cuvinte: pretenţie, prevesti, precaut,

precept, s-a format cu prefixul pre- : A. pretenţie; B. prevesti; C. precaut; D. precept; E. întreaga serie. 13. Din următoarea serie de cuvinte: înceta, începe, învălui, învesti, s-

a format cu prefixul în-: A. înceta; B. începe; C. învălui; D. învesti; E. întreaga serie.

14. Din următoarea serie de cuvinte: reorganiza, retrage, reveni,

restabili, s-a format cu prefixul re- :

Teste grilă


A. numai reorganiza; B. numai retrage; C. numai reveni; D. numai restabili; E. întreaga serie. 15. Din următoarea serie de cuvinte: furnică, tunică, sarică, bătrânică,

s-a format cu sufixul -ică: A. furnică; B. tunică; C. sarică; D. bătrânică; E. întreaga serie.

16. Se dau următoarele enunţuri : 1. Primăvara se întorc păsările călătoare. 2. El doarme buştean. 3. Leneşul mai mult aleargă. 4. Recoltatul porumbului se face toamna. Cuvintele subliniate s-au format prin : A. derivare; B. compunere; C. prin împrumuturi arhaice; D. schimbarea valorii gramaticale; E. flexiune. 17. Elementele de compunere savantă: a) cripto-, b) etero-, c) eu-, d)

fil-, e) izo-, f) mezo, g) orto-, h) paleo-, i) para- sunt asociate corect cu sensurile: j) "vechi", k) "prieten", l) "corect", m) "egal", n) "lângă", o) "bine", p) "de mijloc", r) "diferit", s) "ascunsă":

A. aj, br, co, sk, em, fp, gl, hj, in; B. aj, bm, co, dk, em, fp, gl, hj, in; C. as, br, co, dk, em, fp, gl, hj, in; D. as, bm, cl, dk, em, fp, gl, hj, in; E. as, br, cl, dk, em, fp, gl, hp, ij.

18. Elementele de compunere savantă: a) -fag, b) -fil, c) -fob, d) -for, e) -liză, f) -morf, g) -scop, h) -tecă sunt asociate corect cu sensurile i) "descompunere"; j) "purtător"; k) "colecţie"; l) "frică", m) "prieten", n) "a privi", o) "mâncător", r) "formă" :

A. aj, bm, ch, dj, er, fi, gn, hk; B. aj, bl, cm, dj, er, fi, gn, hk; C. ao, bj, ch, dm, er, fi, gk, hn; D. ao, bm, cl, dj, ei, fr, gn, hk; E. ao, bj, cm, dn, er, fi, gk, hn.

19. Elementele de compunere savantă: a) deonto- b) empirio-, c) paremio-, d) gnomo-, e) mnemo-, f) carto-, g) gnoseo-, h) epistemo- sunt asociate corect cu sensurile: i) "proverb", j) "cunoaştere", k) "memorie", l) "experienţă", m) "maximă", n) "datorie", o) "hartă":

A. al, bi, ck, dj, ej, fo, gm, hn; B. an, bl, ci, dj, el, fo, gm, hj; C. an, bl, ci, dm, ek, fo, gj, hj;

Teste grilă


D. aj, bl, cg, di, ej, fh, gn, hm; E. an, bl, ci, dj, ek, fh, gm, hj.

20. Elementele de compunere savantă: a) algo-, b) clepto-, c)

deonto-, d) -lemă, e) mal-, f) miso-, g) mito-, h) -patie, sunt asociate corect cu sensurile: i)"minciună", j) "boală", k) "rău", l) "alternativă", m) "durere", n) "datorie", o) "ură", p) "a fura":

A. am, bi, cp, dl, en, fk, go, hj; B. am, bp, cn, dl, ek, fo, gi, hj; C. aj, bi, cm, dn, ek, fl, go, hp; D. ak, bp, cl, dn, em, fo, gi, hj; E. am, bp, cn, dl, ek, fi, go, hj.

21. Se dau următoarele serii de cuvinte : 1. câine-lup, floarea-soarelui, viţă de vie; 2. Băile Herculane, de pe, ca să; 3. binefacere, binevoitor, douăzeci; 4. O.N.U., TAROM, ASIROM. Sunt considerate cuvinte compuse : A. numai cuvintele din seria 1; B. numai cuvintele din seria 2; C. numai cuvintele din seria 3; D. numai cuvintele din seria 4; E. cuvintele din toate cele patru serii.

22. Există numai cuvinte compuse în seria: A. a întruchipa, cumsecade, de cu seară, dis-de-dimineaţă, de florile mărului; B. cumsecade, despre, într-un, întruna, dis-de-dimineaţă, M.A.N.; C. a întruchipa, gură-cască, binevenit, C.O.R., întruna; D. linge-blide, printr-o, cum se cuvine, dis-de-dimineaţă; E. dinspre, ca să, deoarece, fiindcă, nepreţuit.

23. Cuvintele subliniate din construcţiile : om suferind, ordine descrescândă, măşti râzânde sunt:

A. verbe la participiu; B. verbe la gerunziu; C. verbe la supin fără prepoziţie; D. adjective; E. adverbe.

24. Sunt corecte toate formele din seria: A. liber-cugetători, înainte-mergători, drept-credincioşi, nou-născuţi, propriu-zişi; B. liberi-cugetători, înainte-mergători, drept-credincioşi, nou-născuţi, propriu-zişi; C. liber-cugetători, înainte-mergători, drepţi-credincioşi, nou-născuţi, propriu-zişi; D. liber-cugetători, înainte-mergători, drept-credincioşi, nou-născuţi, proprii-zişi; E. liber-cugetători, înainte-mergători, drept-credincioşi, noi-născuţi, propriu-zişi.

Teste grilă


25. În versurile: Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare…, cuvintele subliniate sunt:

A. ambele adjective; B. ambele adverbe; C. ieri substantiv, azi adverb; D. ambele substantive; E. ieri adverb, azi substantiv;

26. În enunţul: „Mi-a făcut un bine", cuvântul subliniat este : A. adjectiv; B. adverb; C. interjecţie; D. substantiv; E. locuţiune adverbială.

27. În enunţul : „A înregistrat doi nou-născuţi", cuvântul subliniat este : A. adjectiv; B. substantiv; C. verb; D. adverb; E. pronume.

28. În fraza: Atunci tu în întuneric te apropii surâzândă,/ Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară …, cuvântul subliniat este:

A. adjectiv calificativ; B. adverb de mod; C. adjectiv obţinut prin conversiune; D. verb la gerunziu; E. verb la participiu.

29. Mijloace de substantivizare ale pronumelui nimic din exemplul: "Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile aceste..." sunt: A. numai desinenţa -uri ; B. numai articolul -le ; C. numai determinantul aceste ; D. numai desinenţa -uri şi articolul -le ; E. toate: -uri, -le, aceste.

30. Grupul de cuvinte de pe lângă este : A. adverb precedat de prepoziţia de pe; B. locuţiune adverbială; C. prepoziţie compusă; D. locuţiune prepoziţională; E. locuţiune conjuncţională.

31. Indică seria care conţine cuvinte compuse prin subordonare atributivă:

A. câine-lup, Cluj-Napoca, galben-auriu; B. zgârie-nori, du-te-vino, Strâmbă-Lemne; C. Albă-ca-Zăpada, scurtmetraj, Bucureşti-Nord; D. arici-de-mare, Lacul Roşu, Splaiul Independenţei;

Teste grilă


E. ochiul-boului, Marea Neagră, fluieră-vânt.

32. Fie enunţurile: (1) Vara aceasta n-am fost la mare. (2) Vara merg la munte. (3) Toată vara a stat în casă. (4) La vară voi pleca în străinătate. Cuvântul subliniat este:

A. adv. de timp în toate enunţurile; B. subst. (Ac.) în toate enunţurile; C. adv. de timp în (2), (4), subst. (Ac.) în (1), (3); D. altă interpretare.

33. Aparţin aceleiaşi familii lexicale toate cuvintele din seria: A. pietrar, pietricică, pietrui; B. împietri, pietros, petrochimie; C. petrifica, pietrean, pietrărie; D. petrograf, împietrire, pietriş.

34. Identificaţi varianta în care toate cuvintele sunt derivate cu sufixe diminutivale:

A. aluniţă, cojiţă, doctoriţă, gingaş; B. căruţaş, băieţaş, copilaş, slăbuţă; C. fluturaş, nojiţă, portiţă, călăraş; D. copăcel, mânuşiţă, izvoraş, fântânică.

35. Sunt compuse toate cuvintele din seria: A. cumsecade, înspre, convingere, ex-ministru; B. ca să, unsprezece, dumnealui, ceea ce; C. nicio, teleghidaj, deochi, decoperta; D. polifuncţional, rău-platnic, înfiinţa, anglofil.

36. Indicaţi seria în care există un compus parasintetic: A. dreptunghi, devreme, calea-valea, du-te-vino; B. rea-voinţă, albaiulian, ROMARTA, unelte; C. viţă-de-vie, gălăţean, CEC, deoarece; D. nonconformist, ex-campion, postcomunism, mujdei.

37. Cuvântul românesc cocostârc s-a format prin: A. derivare parasintetică; B. compunere; C. derivare regresivă; D. contaminaţie; E. conversiune.

38. Verbul a aniversa a luat naştere prin: A. compunere; B. condensare lexicală; C. derivare regresivă; D. calc; E. conversiune.

39. Ca procedeu secundar de formare a cuvintelor, trunchierea reprezintă: A. un tip de compunere; B. un tip de derivare;

Teste grilă


C. un tip de abreviere; D. un tip de calc; E. un tip de conversiune.

40. Cuvintele compuse prin abreviere la iniţiale se mai numesc şi: A. acronime; B. sigle; C. trunchieri; D. prescurtări. 41. Conversiunea în metalimbaj presupune transformarea oricărui

fragment de vorbire în: A. adjective; B. adverbe; C. substantive; D. verbe.

42. Se dă următorul text: Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. Câte cuvinte care şi-au schimbat valoarea morfologică prin

conversiune există? A. unul; B. două; C. trei; D. patru.

Bibliografie


BIBLIOGRAFIE

*** Dicţionarul limbii române (DA), Bucureşti, 1913 – 1949. *** Dicţionar general de ştiinţe, Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1997. *** Micul dicţionar academic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,

2004. *** Dicţionar invers, Editura Academiei, Bucureşti, 1957. *** Formarea cuvintelor în limba română, vol. I Compunerea (1970),

vol. II Prefixele (1978), vol. III Derivarea verbală (1989), Editura Academiei, Bucureşti.

*** Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, (SMFC), I-VI, Editura Academiei, Bucureşti, 1959 – 1972.

COTEANU, Ion, BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

CÂRÂC, Ioan S., Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila, 2002

DIMITRESCU, Florica şi col., Istoria limbii române, Bucureşti, 1978. GOICU, Viorica, Derivarea cu sufixe neologice în româna

contemporană, Timişoara 2002. GRAUR, Al., Fondul principal al limbii române, Bucureşti, 1957. GRAUR, Al., Studii de lingvistică generală (variantă nouă), Editura

Academiei, Bucureşti, 1960 GRAUR, Al., Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968. GROZA, Liviu, Elemente de lexicologie, Humanitas Educaţional,

Bucureşti, 2004. GUŢU ROMALO, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică,1972. HRISTEA, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Bucureşti,

1984. HRISTEA, Theodor, Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968. HRISTEA, Theodor, Limba română în presa audiovizuală, în vol.

colectiv Limba română la radio şi la televiziune, buletin CNA nr.24 / 2002. IONESCU, Raluca, Valori superlative ale prefixoidelor în limba română

actuală – utilizări cu baze substantivale, în vol. Dinamica limbii române actuale, Bucureşti, 2003.

PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Aspecte ale conversiunii. Mijloace sintactice de recunoaştere a claselor morfologice, în vol. Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, 1992.

PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Aspecte ale substantivizării în româna actuală. Forme de manifestare a substantivizării adjectivului, în vol. Dinamica limbii române actuale, Bucureşti, 2003.

PASCU, Giorge, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916. PREDA, Irina, Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale

(cu privire specială la perioada postdecembristă), în LR, XLI, nr.9, p.483-490, nr. 10, p. 541-548, 1992.

PUŞCARIU, Sextil, Limba română vol. I, Privire generală, Bucureşti, 1976.

PUŞCARIU, Sextil, Derivarea cu sufixe de la tulpina pluralică extras din „Homenaje a Mendez Pidal”, vol. III, Madrid, 1925, p. 265 – 268.

Bibliografie


ROSETTI, Al., Istoria limbii române (ediţie definitivă), Bucureşti, 1986. SALA, Marius, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti,

1999. STATE, Melu, Lexicul limbii române în comunicare. Repere teoretice

şi exerciţii, Editura pentru Literatură şi Artă „Geneze”, Galaţi, 1996. STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, Vocabularul limbii române actuale.

Dinamică. Influenţe. Creativitate, Bucureşti, 2001. STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, Influenţa engleză în terminologia

politică a românei actuale, în vol. Dinamica limbii române actuale, Bucureşti, 2003.

ŞERBAN, Vasile, EVSEEV, Ivan, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, Editura Facla, Timişoara, 1978.

TODI, Aida, Consideraţii asupra conversiunii în limba română actuală, în vol. Dinamica limbii române actuale, Bucureşti, 2003.

TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001.

ZAFIU, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, 2001.

ZUGUN, Petru, Lexicologia limbii române, Editura Tehnopress, Iaşi, 2000.

ZUGUN, Petru, Definiţia compunerii, în LR, XXXIV, 1985, nr. 3, p. 256-258.

ZUGUN, Petru, Note privind derivarea regresivă şi conversiunea lexicală, în LR, XXXIV, 1985, nr. 5, p. 461-464.

ZUGUN, Petru, Definiţia derivării, în LR, XXXVII, 1988, nr. 5, p. 469-473.

Documents

Co Limba Romana-Apostolatu