Contributia cronicarilor romani la dezvoltarea literaturii romane

De-a lungul timpului, oameni precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce si Dimitrie Cantemir au saltat literatura romana pe cele mai inalte culmi. In conceptia despre lume si viata, Grigore Ureche, primul cronicar care a scris in limba tarii, este un providentialist. Ca toti contemporani sai, el considera ca Dumnezeu a creat lumea si tot el o carmuieste, facandu-si simtita prezenta in anumite fenomene naturale.

Ideile sale politice sunt acelea ale marii boierimi. Domnul este unsul lui Dumnezeu pe pamant, insa trebuie sa conduca tara dupa sfatul boierilor, sa fie “o matca fara ac”. Iubirea de tara si dorinta de a o vedea independenta se stravede la tot pasul in paginile cronici, de unde atitudinea lui antiotomana. De aici admiratia lui Ureche pentru figura lui Stefan cel Mare, caruia ii consacra, pe drept cuvant, un insemnat numar de pagini in cronica sa. Facandu-si studiile in Polonia, la Lvov, si venind in contact cu ideile umanismului, cronicarul acorda o mare importanta rolului personalitatii in dezvoltarea istoriei. Independenta Moldovei, ca si intrega epoca de inflorire de pe timpul lui Stefan cel Mare, se datoreste, dupa Grigore Ureche, aproape exclusiv personalitatii exceptionale a marelui voievod, pe care scriitorul il reda cu mandrie ca exemplu, contemporanilor sa. Scrisul lui Ureche are insa un caracter sobru si concis, restrans aproape numai la faptele domnitorului, pe care le comenteaza lapidar in cate o “invatatura” sau “nacazanie”. Relatarea se face intr-un limbaj popular, de povestire si, pe alocuri, de pomelnic, simbla insiruire de fapte. Cronicarul e un moralist, observa caracterele si le judeca, in lumina conceptiilor sale, folosindu-se adesea, pentru conciziune, de maxime preluate din Biblie sau din vorbirea curenta. Toate aceste trasaturi ale scrisului lui Ureche pot fi aflate, in mic, in cunoscutul paragraf consacrat portretului lui Stefan cel Mare, iesit parca din pana lui Tit Liviu roman. In cadrul expunerii cronicii, Stefan cel Mare, are un rol ilustrativ, de gravura, menita sa emotioneze pe cititor, dupa ce, in paginile anterioare s-a edificat asupra personalitarii domnitorului prin expunerea faptelor acestuia.

Mai invatat decat Grigore Ureche, Miron Costin, care de asemenea isi facuse studiile in Polonia, la un colegiu iezuit din localitatea Bar, are aceleasi conceptii filozofice si politice ca si predecesorul sau. In plus, am putea adauga la el o anume nota de sceptism cu privire la posibilitatea scuturari jugului otoman, lucru ce se explica prin epoca in care a trait cronicarul, cand dominatia turceasca din afara, favoriza tot mai mult asuprirea feudala si decadera dinauntrul tarii. Ca scriitor, Miron Costin este mai “cult” decat Grigore Ureche, si fraza sa, pastrand unele elemente populare, este stilizata in chip constient, pentru urmariea efectelor. “Miron observa sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui, mult mai putin spontan, este rodul unei arte” – scrie George Calinescu in “istoria literaturii romane”. Avand adesbateri o problema foarte importanta, aceea a demonstarii latinitatii poporului nostru si a inlaturarii asertiunii calomnioase venita din partea lui Simion Dascalul, in “De neamul moldovenilor…”, cronicarul cauta din capul locului, tinuta demna, intelectuala. Ceea ce imprezioneaza in acest inceput al dezertatiei sale este stapanirea vibratiei emotive, izvorata din patriotism ardent, dar acoperita intr-o expunere ce cauta a convinge prin justetea si obiectivitatea argumentarii. Imprumutand din sintaxa latina punerea verbului din principala la sfarsit si constructia ampla, cronicarul realizeaza pe deplin ceea ce isi propune. Moralist si el, costin cauta a caracteriza lapidar, dar cu patrundere si plasticitate, pe istorici care s-au ocupat inaintea sa de problema in chestiune.

In sfarsit, din straduinta oentru conciziune, lui Miron Costin i se intampla uneori sa spuna cate o vorba memorabila, care se constituie in maxima, cu caracter inalt moralizator: “… sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu este alta si mai frumoasa si mai de folos in toata viata omului, zabava, decat cetitul cartilor”. Din scripturi “agonisim nemuritoriu nume”; “Cercati scripturile. Scriptura departe lucru de ochii nostrii, ne invata cu acele trecute vremi, sa pricepem cele viitoare”.

Privite indeaproape, sub raport stilistic indeosebi, fragmentele lui Ion Neculce, din “O sama de cuvinte” sunt niste instantaneie epice, schite si nuvele in raccourci, de o mare conciziune. Romanticii de la mijlocul seculuilui trecut, un Negruzzi, un Bolintineanu, sau un Alecsandri i-au reluat si dezvoltat motivele, in spiritul pasoptist al epocii. Fireste, nota patriotica a fost mult accentuata, insa urmasi, oricat de talentati, sunt departe de arta spontana a cronicarului (am spune, sunt lipsiti de autenticitate). In orice caz, ca poeti romantici, ei pun avant si solemnitate, lucru ce nu sunt de gasit la Neculce, prozator si povestitor intru totul apropiat lui Ion Creanga. Ca si Creanga, cel din povesti si cel din povestiri, Neculce este un colportor care trage cu urechea: “ ase vorbascu oamenii”, ”dzic sa fie..”, etc., dand apoi in vileag cate o intamplare sau cate un gest memorabil al cutarui,sau cutarui personaj istoric, daca nu adevarat,posibil totusi, caci, spune cronicarul, in prezentarea anecdotelor sale: ”Deci, cine va ceti si le va crede, va fi bine, iara cine nu le va crede, iara va fi bine; cine pre cum ii va fi voia asa va face”. Neculce ne apare ca primul nostru culegator de folcror, e drept, numai al unui anumit soi de folclor, acela care tine de legenda istorica. Insa, ca si mai tarziu Anton Pann si Creanga, Neculce nu este un culegator de folclor, pur si simplu.Marca personala a artei prozatorului se vede, precum se descrie in cronica, printr-o punere in pagina bine masurata, desi altcum spontana. Mai mult inca, asemenea, din nou, lui Anton Pann si lui Creanga, Neculcea obisnuieste, cel mai adesea, sa aduca, odata cu relatarea faptului, comentariul sau foarte personal. Ceea ce se intampla si aici, in ultimele siruri, unde mentalitatea boierului cu respect pentru vechile oranduieli si dispret fata de amestecaturile prostimii parvenite. Modalitatea narative directa, stilul firesc si apropiat de cel popular, continutul epic si general-uman atat al cronicii, cat si al legendelor, toate au constituit un bogat izvor de inspiratie a literaturii noastre ulterioare.

Personalitate enciclopedica, “Inorogul alb” al gandirii romanesti, cum il considera Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca scriitor, geograf, filozof, teolog, lingvist, folclorist, etnolog si om politic. Solidim format in variate domeni, politolog, diplomat innascut, beizadeaua crestina a castigat increderea sultanului Ahmed al III-lea, de la care a obtinut favoarea de a consulta documentele istoriei imperiala, pe care le-a uzitat in realizarea celebrei opere “Cresterea si descresterea Curtii otomane”, ramasa si astazi o lucrare de referinta in bibliografia de specialitate.

Creatia sa este diversa, de la studiile de logica la literatura de fictiune. Un loc important, ocupa in opera lui Cantemir “Hronicul vechimei a romano – moldo – vlahilor”, locrare redactata intre anii 1719 – 1722. Desi Cantemir era concentat mai ales asupra operelor sale de anvergura, dedicate Imperiului Otomani si natiei sale, cea mai cunoscuta lucrare a sa ramane “Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae)”, redactata in limba latina si publicata in 1716, la cerea Academiei de Stiinte din Berlin, consusa atunci de prestigiosul G.W. Leibniz, fondatorul si primul ei presedinte. De-abia in 1895 a fost publicata, intaia oara in limba nationala, spiritualitatea romaneasca redobandind, abia duba un secol de la moartea autorului, scrierea sa cea mai moderna. “Hronicul vechimei…” este ultima sa scriere si cea mai erudita, in care, trateaza critic si stematic, istoria romanilor de la originile sale, privind cronologic evenimentele si dispunand informatia in jurul temei centrale, aceea a continuitatii existentei poporului nostru. Cantemir este un spirit continuator, preluand afirmatiile cronicarilor moldoveni, dar exagerand in sustinerea origiini pur latine a neamului romanesc, idee regasita si in operele istoriciilor Scolii Ardelene. Dimitrie Cantemir a sustinut originea romantica a

natiuni si a limbii noastre in spiritul ideilor umaniste, pledand in favoarea afirmatiei sintetice ca “suntem urmasii unui popor care a creat o civilizatie si o cultura clasica. Aparuta in epoca elenista, continuata in Antichitatea tarzie si dezvoltata, indeosebi in Bizant, cronica este bogat reprezentata de-a lungul Evului Mediu.

In cuprinsul manifestarilor ce caracterizeaza inceputurile culturii romane, pe langa literatura populara si scrierile religioase, primele semne de literatura apar o data cu istoriografia cronicarilor.

In Moldova: Grigore Ureche “ Letopisetul Tarii Moldovei”, cuprinzand istoria Moldovei de la 1359 pana la a-II-a domnie a lui Aron – Voda (1594)Miron Costin “Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron – Voda incoace”, prezentand istoria Moldovei de la 1595 pana la Dabija – Voda (1661)Ion Neculce “Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija – Voda pana la a-II-a domnie a lui Constantin Ioan Mavrocordat (1661-1743)”, precedata de un numar de 42 de legende isorice, adunate sub titlul “O sama de cuvinte…”.In Muntenia: “Letopisetul cantacuzinesc” si “Cronica Balenilor”;Radu Greceanu, a scris cronica domniei lui Constantin Brancoveanu intitulata mai tarziu “Viata lui Constantin – Voda Brancoveanu”.Radu Popescu, a consemnat “Istoriile domnilor Tarii Romanesti”.

Cartea nestematelor

Cartea rasului si a uitarii

Corectitudine si greseala

Lacrimi si sfinti

Referat Contributia Cronicarilor La Dezvoltarea Limbii Si Literaturii RomaneMai jos puteti citi fragmente din Referat Contributia Cronicarilor La Dezvoltarea Limbii Si Literaturii Romane si de asemenea puteti face Download Referat Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane

Citeste fragmente din Referat Contributia Cronicarilor La Dezvoltarea Limbii Si Literaturii Romane

CONTRIBUÅ¢IA CRONICARILOR LA DEZVOLTAREA LIMBII ÅžI LITERATURII ROMÂNE Umanismul este o miÅŸcare culturală, confundându-se cu RenaÅŸterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, ÅŸi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranÅ£a religioasă ca reacÅ£ie împotriva InchiziÅ£iei catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate ÅŸi redescoperite, s-a pronunÅ£at înflorirea artei, culturii, literaturii ÅŸi susÅ£inerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raÅ£iune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om ÅŸi natură. UmaniÅŸtii au atacat privilegiile feudale ÅŸi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice ÅŸi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate ÅŸi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiÅ£iilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiÅ£iilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaÅ£a pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârÅŸitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă ÅŸi latină, alături de voievozi români care au susÅ£inut RenaÅŸterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. TotuÅŸi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist, conÅŸtienÅ£i fiind de folosul cărÅ£ilor. Astfel, în „Predoslovieâ€, Grigore �Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuÅ£i†şi moldovenii să rămână neÅŸtiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor ÅŸi �dobitoacelor celor multe ÅŸi fără minteâ€. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreÅŸte �faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele ÅŸi poveÅŸtileâ€. Iar după Miron Costin, �istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci ÅŸi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneÅŸti, care puteau fi evitate: „că letopiseÅ£ele nu sunt numai să le citească omul, să ÅŸtie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine ÅŸi ce este rău ÅŸi de ce să se ferească…â€. Acest prozator de idei avea cunoÅŸtinţă că scrisul este o �„iscusită oglindă minÅ£ii omeneÅŸtiâ€. Continuatorul lui Ureche ÅŸtie că, pentru a nu vorbi �el însuÅŸi în deÅŸert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii†cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-�Å£i dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noÅŸtri, cândva ÅŸi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme ÅŸi cu cetitul cărÅ£ilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta ÅŸi mai frumoasă ÅŸi mai de folos în toată viiaÅ£a omului zăbavă decâtu cetitul cărÅ£ilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală†; „Deci fraÅ£ilor cetitorilor cu cât vă veÅ£i îndemna a citi pre acest �

letopiseÅ£u mai mult cu atât veÅ£i ÅŸti a vă feri de primejdii ÅŸi veÅ£i fi mai învăţaÅ£i a dare răspunsuri la sfaturi, la domn ÅŸi la noroade de cinsteâ€. De asemenea, Umanismul romÃ�¢nesc se deosebeÅŸte ÅŸi prin caracterul patriotic, militar ÅŸi popular, cronicarii susÅ£in tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice ÅŸi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieÅ£ii poporului român, existenÅ£a poporului român în comparaÅ£ie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea ÅŸi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ÅŸtiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român ÅŸi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia ÅŸi Transilvania, afirmaÅ£ia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster ÅŸi altele multe din limba latinească, ÅŸi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înÅ£elege…â€. Aceasta este „începătura �letopiseÅ£uluiâ€, cum îi spune el, ÅŸi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră �de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor ÅŸi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, ÅŸi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţiÅŸeze tablouri cu ÅŸtiri istorice, geografice ÅŸi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. InformaÅ£ia ÅŸi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ÅŸtiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei ÅŸi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseÅ£ intern, unul extern, leÅŸesc, si o cosmografie. AÅŸadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească ÅŸi la Ardeal ÅŸi la MaramureÅŸ, de la un loc sunt cu moldovenii si toÅ£i de la Rîm se tragâ€, când nu este de �acord cu numele de SciÅ£ia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseÅ£ele latineÅŸtiâ€, înseamnă că a consultat ÅŸi confruntat între ele mai multe �izvoare. Pornind apoi de la sugestia conÅ£inuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenÅ£a unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă ÅŸi el aceeaÅŸi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic ÅŸi etnografic, căutând apropieri între italieni ÅŸi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea ÅŸi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus ÅŸi Remus, legende narate după cărÅ£i populare medievale, ÅŸi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaÅ£ia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea ÅŸi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia ÅŸi Africa. Capitolul următor vorbeÅŸte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român ÅŸi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor ÅŸi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc ÅŸi latinescâ€). Costin relevă� asemănările de port, îmbrăcăminte ÅŸi încălţăminte, dintre romani ÅŸi români. De

asemenea, notează asemănarea în ceremonia ospăţului ÅŸi mai ales a înmormântării, însoÅ£ită de cântece din flaut ÅŸi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. La Neculce, datoria de a nu-Å£i uita patria, locul de baÅŸtină, e mai puternică decât toate, oricât de multe ÅŸi de mari ar fi obligaÅ£iile unui boier faţă de domn, fie acesta chiar ÅŸi rudă apropiată a sa, cum era Cantemir pentru el. Sfatul său pentru cititori sună emoÅ£ionant peste timp, întrecând cu mult fraza goală, „dezinteresatăâ€, îndemnând �la iubirea de Å£ară, prin legarea vieÅ£ii omului de pământul unde s-a născut: „Ce, fraÅ£ilor moldoveni, rogu-vă să luaÅ£i aminte, să vă învăţaÅ£i ÅŸi să vă păziÅ£i. Oricât ar fi în cinste la vrun domn, bine este să-i slujeÅŸti cu dreptate, că de la Dumnedzău ai plată. Dar cu domnul niciodata să pribegeÅŸti, măcar cum ar hi, ÅŸi nu numai în Å£ară streină, ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi, fiind tu moldovanâ€. Dragostea de Å£ară a �cronicarului străbate ca un fier roÅŸu letopiseÅ£ul ÅŸi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraÅ£ii, ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă Å£ară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceÅŸtia ai avut! Ce sorÅ£i de viaţă Å£-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine, Moldovă!†Foarte populare la vremea lor, cronicile au totuÅŸi, pe lângă o �însemnătate documentară incontestabilă, ÅŸi o valoare literară demnă de atenÅ£ie, fiind primele exerciÅ£ii de compoziÅ£ie literară. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche, alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, romane populare ÅŸi cronografe, făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări, pentru starea de spirit a intelectualităţii româneÅŸti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche, despre viaÅ£a lui intimă ÅŸi despre rolul ce l-a jucat în viaÅ£a publică a Moldovei, sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene), fără a renunÅ£a la tradiÅ£ia istoriografică internă, pe care o consultă cu rigurozitate, Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. Si ce era mai important, el părăseÅŸte slavona, limbă foarte preÅ£uită a literaturii culte din acea vreme, pentru a scrie în româneÅŸte. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există, toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înÅ£esate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul, de Simion Dascălul ÅŸi de Misail Călugărul. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare, până la data primei imprimări a textului, datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852, în aproximativ 42 de copii, cele mai multe ÅŸi mai complete fiind de redacÅ£ie munteană ÅŸi prezentând abateri mai mult sau mai puÅ£in importante, din punct de vedere filologic si ligvistic, de la presupusa formă iniÅ£ială. Cronica lui Grigore Ureche, scrisă se pare între 1642, data când el ajunge vornic mare, cum semnează predoslovia, ÅŸi 1647, data morÅ£ii, a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. In ce îmrejurări nu ÅŸtim. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin, care, în lucrarea sa „De neamul moldovenilorâ€, punea pe seama lui Simion Dascălul ÅŸi a celorlalÅ£i „basnile†în � �legătură cu provenienÅ£a românilor din tâlharii aduÅŸi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. DemonstraÅ£ia lui Miron Costin se baza pe încredinÅ£area bunei informări a predecesorului său în ÅŸtiinÅ£a istoriei, spre deosebire de copiÅŸtii interpolatori care erau, dupa părerea sa, oameni „de puÅ£ină minteâ€. LingviÅŸtilor le-a fost greu să �descopere care au fost spusele marelui cronicar, ÅŸi care adăugările lui Dascălul, dar totuÅŸi

au reuÅŸit, în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. Iar mai apoi, în cronică se observă destul de clar doua firi, doua mentalităţi, doua personalităţi cu totul diferite. O primă personalitate se caracterizează prin dorinÅ£a de a se face cunoscută cu orice preÅ£, prin tendinÅ£a de a „tinde poveÅŸtile mai pe largâ€, cu riscul de a cădea în �incoerenţă, fără un simÅ£ al măsurii ÅŸi al criticii. In ceea ce-l priveÅŸte pe Grigore Ureche, în nici o parte a cronicii sale nu pomeneÅŸte despre persoana lui, nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aÅŸtepta. La polul opus, Simion Dascălul mereu îşi spune numele, spre a se ÅŸti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia ÅŸi eu…Simion Dascăl, apucatu-m-am ÅŸi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveÅŸti…â€. ConcepÅ£ia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să �îndeplinească anumite condiÅ£ii de obiectivitate în restabilirea adevărului, consultând atât izvoarele pământene, cât ÅŸi cele străine, pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseÅ£ul nostru, ce ÅŸi cărÅ£i străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deÅŸarte, ce de dereptateâ€. Dimpotrivă, Simion �Dascălul este o fire imaginativă, care lungeÅŸte poveÅŸtile, împletind, fără a discerne, istoria cu folclorul. Mai mult, el schimbă datele din izvoare ÅŸi adaugă de la sine tot felul de născociri. In plus, stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat, plin de repetiÅ£ii, neclar, contrastând cu stilul precis, clar, „ca o pisanie de bisericăâ€, al lui Grigore �Ureche. Pe bună dreptate, acesta este socotit primul mânuitor de condei, care ne lasă o scriere în limba română, o carte originală, laică. El este întemeietorul prozei in literatura română. Miron Costin, luând cunoÅŸtinţă de neadevărurile ÅŸi „ocările†aduse de simion �Dascălul, se revoltă, ca om luminat ce era, ÅŸi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseÅ£ integral al Moldovei, în care să expună, pe larg ÅŸi pe înÅ£elesul tuturor, „începutul ţărilor ÅŸi al poporului românesc. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei, dar vremurile nu i-au oferit nici momentele, nici liniÅŸtea necesară continuării unei asemenea lucrări. De aceea, ÅŸi-a schimbat gândurile ÅŸi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. Miron Costin, fiul postelnicului ÅŸi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă. Se născuse în 1633, însă copilăria ÅŸi-a petrecut-o în Polonia, unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia. Apoi, CostineÅŸtii se împacă cu Lupul, ÅŸi, din 1653, sunt iarăşi în slujba lui. Tânărul Miron, învăţat, care ÅŸtia latineÅŸte, leÅŸeÅŸte, având cunoÅŸtinÅ£e de intaliană ÅŸi putând, probabil, înÅ£elege ruseÅŸte, a fost pentru început numit drept sol. Mai apoi ia parte la diferite bătălii, devine pârcălab de Hotin ÅŸi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca ÅŸi vornic al Tării de Sus sub IliaÅŸ, rămânând în această funcÅ£ie până în timpul lui Antonie Ruset. Datorită înÅ£elepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul, când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat CameniÅ£a, Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroÅŸi să să lăţască împărăţia în toate părÅ£ile cât de mult, iară peste Å£ara noastră nu ne pare bine să să lăţascăâ€. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin �Cantemir, care „mânca bine ÅŸi bea bineâ€, ÅŸi „numai iscălitura învăţase de o �făceaâ€, cu care era chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot, porunceÅŸte tăierea capului �lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soÅ£iei sale, capul lui Miron cade tot din dorinÅ£a domnitorului, care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu de capitol în

cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395, de la al doilea descălecat, până la domnia a doua a lui Aron vodă, în 1594), încât, pentru vremurile contemporane, Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist, încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin, Ion Neculce, care ocupă, prin resursele nesecate ale darului său de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. S-a născut la Iaşi, în 1672. Tatăl său, vistiernicul Enache, murise de timpuriu, omorât de poloni în Târgul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor, veche şi vestită familie de boieri. La cinci ani a rămas orfan de tată, crescut apoi, mai ales de bătrâna Cantacuzino, bunica sa. După moartea tatălui său, forţată de împrejurări, întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească, sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino, unde Ion Neculce a stat patru ani. Intors în Moldova prin 1700, Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, în Polonia, la Cameniţa, într-o expediţie militară. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino, simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. Ocupă funcţii mărunte la domnie; abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman, conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711). După înfrângerea suferită în aceasta bătălie, îl urmează pe domn în pribegia din Rusia, timp de doi ani. După şapte ani petrecuţi în Polonia, se întoarce în Moldova. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus, la vârsta de aproape şaizeci de ani. Constantin Mavrocordat, în a doua domnie, îi dă slujba de judecător de divan. Nu a fost un om prea învăţat, spre deosebire de Miron Costin, de exemplu, dar a beneficiat de medii prielnice culturii, formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate, cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate, cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate, toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea; cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei†de la Dabija-vodă până la a �doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733, când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus†– adică fost mare vornic – deci la batrâneţe, scriere a �unui om înţelept, care a trăit şi a văzut multe, cu harul povestirii. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661), de unde o părăsise Miron Costin, până la 1743, deci un răstimp de 82 de ani; el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni, şi tradiţiile populare. Din anii cuprinşi în cronică, peste 50 constituie tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce, aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. Sunt pagini înţesate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă, subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. Cronica lui Neculce se

întemeiază pe fapte trăite, ÅŸi astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. ToÅ£i aceÅŸti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită, punând în calcul ÅŸi raportul dintre ficÅ£iune ÅŸi realitate. Arta narativă a fost descoperită prin aceÅŸti umaniÅŸti pe teritoriul românesc. Grigore Ureche, ca dealtfel ÅŸi ceilalÅ£i cronicari care i-au urmat, Å£ineau mult la precizia în timp ÅŸi spaÅ£iu a comunicării. Verbele de acÅ£iune sunt întotdeauna însoÅ£ite de asemenea determinări ce dau satisfacÅ£ie cititorului în ceea ce priveÅŸte exactitatea: „au purces în anii 6975 ÅŸi au tras spre Moldovaâ€; „au trecut la TrotuÅŸ, noiemvrie 19â€; au sosit „la Roman, noiemvrie � �29â€; „a opta zi, dichemvrie 7, au ars târgul Romanuluiâ€, etc. ÃŽn prima jumătate a relatării,� � domină naraÅ£iunea la singular: „au purces†( au este o forma arhaică aproape generală �pentru singular persoana a III-a ), iar în a doua parte domină naraÅ£iunea la plural, ca ÅŸi cum craiul ar fi dispărut în mulÅ£imea intrată în panică: „când ei era ( =erau, formă de imperfect persoana a III-a plural, frecventă ÅŸi astăzi în limba vorbită ); „carii scăpa ( =scăpau ), că fiind noapte nu ÅŸtiia†( = ÅŸtiau ). ÃŽn paginile lui Grigore Ureche se vede �în primul rând concizia ÅŸi dinamismul naraÅ£iunii, odată cu sublinierea vădită – deÅŸi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie, în care spune că scopul letopiseÅ£ului este ca urmaÅŸii să înveÅ£e din experienÅ£a istorică. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche ÅŸi au utilizat-o ca model ÅŸi ca izvor de inspiraÅ£ie în creaÅ£iile lor. Nuvela „Alexandru LăpuÅŸneanulâ€, de Costache Negruzzi, a apărut în �„Dacia literară†în 1840, cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. Desigur, Negruzzi a �consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziÅ£ie Mihail Kogălniceanu. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică, în scena în care LăpuÅŸneanu, întâmpinat de solii lui TomÅŸa care-i aduceau la cunoÅŸtinţă că Å£ara (adica boierii) nu-l vrea domn, a pronunÅ£at binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, ÅŸi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânÅŸii ÅŸi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voieâ€. La �Miron Costin, este evidentă tentaÅ£ia de a prezenta amănuntele, mai ales în descrierea acÅ£iunilor militare, aceasta fiind explicată atât prin conÅŸtiinÅ£a importanÅ£ei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment, cât ÅŸi din cauză ca strategul din epocă socoteÅŸte că soarta războaielor stă „în clipala ochiuluiâ€. Amănuntul este făcut semnificativ, ca în �compunerile literare, sau ca în romanul cu tentă memorialistică, unde detaliul devine materialul construcÅ£iei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. Pe alocuri, „naraÅ£iunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric ÅŸi se apropie, prin gradaÅ£ia interesului ÅŸi prin puterea dramatică cu care ÅŸtie să înfăţiÅŸeze lucrurile, de nuvelă ÅŸi romanâ€. Nici o miÅŸcare� a personajelor, nici una din acele expresii semnificative ale lor, care pot să arate ceva, nu scapă din vedere cronicarului, dramatizând naraÅ£iunea, dând viaţă caracterelor ÅŸi făcându-le să se miÅŸte sub ochii noÅŸtri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului, aÅŸa fără nădejdeâ€, viclenia marelui logofăt care spune că jupÃ�¢neasa îi este bolnavă ÅŸi care intră la domn cu „faÅ£a scornită de mare măhniciuneâ€). Presărată cu amănunte pitoreÅŸti, cu portrete bine zugrăvite, cu descrieri �plastice, povestirea lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivantă. ComparaÅ£ii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca ÅŸi „copacii cei mai înalÅ£iâ€), proverbe plastice („Banii �răscolesc în lume împărăţiile ÅŸi mari cetăÅ