Curs Centralizat 1

Balneoclimatologie şi turism balnear Lect. dr. Lucian Sfîcă

I. NOŢIUNI GENERALE

Balneologia este strâns legată de practica băilor în scop curativ, practicată din cele mai vechi timpuri, balneos însemnând în latină ,,baie”. În prezent, cura prin băi este definită ca balneoterapie, hidroterapie sau terapie Spa. Termenul de Spa se pare că provine din termenul valon ,,espa” însemnând ,,fântână”. De altfel, acest termen se află în strânsă legătură cu cu numele oraşului belgian Spa unde în secolul XIV au fost descoperite izvoare termale curative care au devenit renumite în perioada Renaşterii. De asemenea, acest termen poate avea originea în cuvântul de origine latină ,,spangere”(a umezi, a împrăştia), dar poate fi şi un acronim din fomularea latină ,,sanitas per aquas” (sănătate prin apă).

1. Din trecutul curei balneareÎn Grecia antică şi în Imperiul Roman băile termale, şi nu numai, constituiau un

tratament comun pentru o gamă largă de boli. La început erau preferate băile în izvoare naturale sau în mare (thalassoterapie). Începând cu perioada lui Hippocrate (460-370 în. Chr) băile nu erau considerate doar o măsură de igienă corporală. Hippocrate enunţase teoria conform căreia toate bolile sunt determinate de dezechilibre în balanţa fluidelor din organism şi se considera că reechilibrarea balanţei poate fi realizată prin schimbarea în obişnuinţe care includea băile, plimbările şi masajul. Băile erau combinate cu sportul şi educaţia, organizare ce a premers primele şcoli din Antichitate.

Băile termale au luat avânt în Imperiul Roman legat de eforturile de recuperare a soldaţilor răniţi, dar şi pentru odihna acestora. Tratamentele nu mai erau asociate efortului fizic, precum în perioada greacă, fiind privite mai mult ca un mod de relaxare. În plus, amenajarea apeductelor a încurajat această practică în întreg imperiul, astfel încât băile publice s-au dezvoltat în edificii impresionante cu capacitate de mii de locuri, precum termele lui Diocleţian sau Caracalla. În această perioadă Asclepiade (124 în Hr.) indică hidroterapia şi cura cu ape minerale ca mijloc de tratament, recomandând băile atât terapeutic cât şi preventiv, iar Pliniu cel Bătrân indică diferite proprietăţi ale diverselor categorii de ape termale şi minerale.

După căderea Imperiului Roman şi extinderea creştinismului, băile publice au fost desfiinţate, uneori transformate în biserici, astfel încâr cura balneară a decăzut. Abia după secolul XIII băile intră în viaţa cotidiană mai ales în sudul Europei sub influenţa maură. În secolul XVI imaginea băilor publice se deteriorează din nou, acestea fiind considerate o sursă a bolilor contagioase. În plus, costurile ridicate de întreţinere a unor astfel de băi publice au determinat o reorientare spre izvoarele termale şi minerale existente în unele regiuni.

În 1571 Bacci a publicat lucrarea De thermis în care era redată practica balneară în perioada antică. Sunt reabilitate valenţele terapeutice ale băilor, tratamentele constând în consumul de apă minerală, îmbăierea şi băile de nămol, fiind recomandat ca acestea să fie asociate cu un peisaj agreabil, mâncare bună şi vin, precum şi condiţii maxime de comfort. Acest nou avânt al băilor, concentrat în Italia s-a răspândit şi în alte părţi ale continentului, activitatea de acest gen fiind practicată mai ales de către elite. Au fost redescoperite terme din perioada antică în special în vestul continentului.

În jurul anului 1800 cura balneară cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă. Priessnitz şi Kneipp au dezvoltat principiile balneoterapiei (utilizarea medicală a apelor termale)


şi hidroterapiei. Cura balneară se diversifică prin noi tehnici iar în preajma izvoarelor termale se dezvoltă hoteluri şi case de oaspeţi. În staţiunile astfel apărute apar teatre, săli de dans, cazinouri şi parcuri special amenajate pentru promenadă. Aceasta este perioada de vârf a staţiunii Baden Baden din Germania, staţiune care servea ca model pentru toate staţiunile de acest fel de pe întregul continent.

La mijlocul secolului XIX sunt dezvoltate şi primele forme de terapie climatică, prin punerea la punct a datelor referitoare la băile de aer. Studiile de acest fel au fost iniţiate de către Alexander Spengler care a descoperit valenţele terapeutice ale aerului din regiunile înalte ale Alpilor.

După al Doile Război Mondial, cura balneară se extinde în rândul clasei medii, staţiunile fiind diferenţiate în funcţie de poziţia acestora (montane, litorale) şi în funcţie de compoziţia chimică a izvoarelor (sulfuroase, bicarbonatate etc.). Importanţa curei balneoclimatice este demonstrată mai ales de către dermatologi şi reumatologi, fiecărui izvor fiindu-i atribuite anumite valenţe terapeutice.

Cura balneoclimatică şi-a demonstrat vizibil eficienţa în cazul persoanelor în vârstă de peste 40 de ani, fiind complementară odihnei necesare începând cu această vârstă. Profilaxia situează în categoria consumatorilor de cură balneară practic întreaga populaţie. Suplimentarea curei balneare prin metode provenite din fizică (hidroterapie, kinetoterapie, pneumoterapie, electroterapie) ridică eficienţa tratamentului.

Condiţiile naturale au asigurat României unul dintre primele locuri în lume în ceea ce priveşte frecvenţa si eficienţa apelor minerale, mofetelor, nămolurilor, lacurilor terapeutice, situate pe un teritoriu relativ restrâns. Varietatea şi abundenţa apelor minerale, mofetelor cu bioxid de carbon şi hidrogen sulfurat, lacurile terapeutice cu diferite mineralizări, apelor termale, nămolurilor sapropelice, de turbă sau minerale, variabilitatea climatului, oferă posibilităţi de cură puse în valoare începând de la începutul secolului al XIX-lea, pot transforma România într-o ,,ţară balneară``. Marea varietrate a apelor minerale permite, deseori, în aceeaşi staţiune, tratarea unei game extinse de boli.

Valoarea staţiunilor balneoclimatice de pe teritoriul României a fost cunoscută întregii lumi civilizate încă din antichitate. Băile Herculane au fost celebre în Imperiul Roman, fiind locul în care au venit la tratament împaraţi ai imperiului şi mari personalităţi ale acelor vremuri.

Utilizarea apelor minerale în scopuri terapeutice reprezintă de altfel prima formă organizată de turism de pe teritoriul ţării noastre. Astfel, la 1594 medicul italian Bucello recomandă principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory, cura cu ape minerale la unul din izvoarele Borsecului. În această perioadă sunt evidenţiate efectele terapeutice ale apelor sărate de la Sovata. În 1773 H. Kranty cercetează izvoarele termale de la Borsec şi efectele acestora, iar în 1793, medicul şef al Ardealului-M. Neustadter- enumera afecţiunile ce se pot trata cu apele minerale de la Borsec, iar în 1804 a început producerea recipientelor din sticlă într-o fabrică amplasată chiar la Borsec.

În perioada următoare sunt publicate şi primele lucrări pe această temă. Astfel, în 1821 apare prima lucrare românească, publicată de V. Pop la Budapesta ,,Despre apele minerale de la Arpâtac, Borsec şi Covasna”. În 1825 S. Scheint


publica ,,Izvoarele tămăduitoare ale Borsecului”, iar în 1840 Siller publica la Hanovra ,,Die Mineralquellen der Walachi”.

În 1810, prin iniţiativa unor boieri moldoveni, se ridică primele edificii la Slănic Moldova şi Bălţăteşti, urmate şi de alte staţiuni (1837 la Borsec şi 1845 la Vatra Dornei). De altfel, Slănic Moldova este una din primele localităţi din ţară care se dezvoltă special pentru valorificare izvoarelor minerale, aici fiind colonizate 12 familii în 1808 . În a doua jumătate a secoului XIX sunt publicate multe lucrări referitoare la analiza chimică a apelor minerale (Steege-1856, A. Fătu – 1874, Al. Saabner-Tuduri-1900). Tot în această perioadă ca recunoaştere internaţională a valorii apelor minerale dintr-o serie de staţiuni balneoclimatice au fost acordate medalii de aur: Slănic Moldova -1883, Bălţăteşti – 1900, Covasna – 1852 şi Borsec – 1876. Aceasta este perioada de referinţă a staţiunii Slănic Moldova care, în special după sistematizarea staţiunii, realizată în anul 1887, a va fi cunoscută pentru multă vreme ca ,,Perla Moldovei”. Pe lângă Slănic Moldova, cele mai renumite staţiuni de la acea vreme erau Vatra Dornei, Borsec şi chiar Băile Tuşnad ce concurau cu succes destinaţii similare de pe cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. După integrarea Dobrogei în Vechiul Regat apar şi primele amenajări în regiunea litoralului românesc al Mării Negre. Mai târziu, Vatra Dornei, Baziaş, Olăneşti, Călimaneşti-Cozia, Băile Felix, au fost printre cele mai vestite staţiuni ale secolului al XIX, pe plan mondial.

În perioada interbelică apar alături de staţiunile deja consacrate şi altele precum Zizin, Topliţa, Bixad, Oglinzi, Biborţeni, Dorna Candreni şi Poiana Sărată. În acelaşi timp se dezvoltă staţiunile balneoclimatice, în special pe valea Prahovei unde alături de Sinaia şi Predeal, care dispuneau de o infrastuctură incipientă chiar înainte de Primul Război Mondial, se adugă şi Buşteni dotată cu hoteluri şi vile. Tot acum se dezvoltă şi staţiunile exclusiv climatice precum Râşnov, Timişu de Sus, Lacul Roşu a început să funcţioneze din 1926, Cheia înfiinţată în 1930 şi Poiana Braşov.

După Al Doilea Război Mondial sunt create premisele turismului de masă prin crearea în 1955 a Oficiului Naţional pentru Turism care a contribuit simţitor la introducerea fondului turistic românesc în circuitul european dar şi înfiinţarea pentru prima dată a unui minister al turismului în 1971. În 1949 este înfiinţat Institutul de Balneologie şi Fizioterapie ce a contribuit la edificarea bazelor de tratament din multe staţiuni balneoclimatice existente: Covasna, Sovata, Băile Tuşnad, Târgu Ocna etc.

2. Cura în staţiunile balneoclimatice. Conţinut, obiective, posibilităţi.Cura balneoclimatică a devenit o componentă a vieţii cotidiene abia în ultima

jumătate de secol, aceasta cu tot trecutul glorios din antichitate si cu dezvoltarea masivă din secolul al XIX-lea. De exemplu, dacă numeric, în România, staţiunile balneoclimatice sunt inferioare celor de la anul 1900, în condiţiile dublării populaţiei, numărul de locuri în staţiunile care funcţionează astăzi, a crescut de circa 10 ori, fenomen prezent si pe plan mondial. Socializarea asistenţei medicale şi creşterea cheltuielilor pentru sănătate au asigurat majoritatea fondurilor necesare. O parte, pentru nitatile eficiente a fost asigurata in urma privatizarilor, azi majoritatea bazei de cazere in statiuni fiind privata.

Necesitatea tratamentului balnear s-a accentuat in conditiile de viata din societatea moderna, cand s-au accentuat bolile de nutritie, afectiunile psihice, reduceri ale capacităţii de efort, bolile cardiovasculare. Progresele tehnice şi farmacoterapeutice


sunt deficitare încă în domeniile preventive şi de recuperare. Proliferarea tratamentelor prin acupunctură, biomagnetism, gimnastică, regimuri şi diete, chiar şi a unor metode ,,nonconformiste``, nu pot suplini metodele naturale, verificate în mii de ani, ale balneoclimatoterapiei. Tendinţa de prevalare, mai ales în profilaxie şi în cazurile cronice, în faţa farmacoterapiei, constă în costul scăzut şi lipsa efectelor secundare. De menţionat tendinţa, în special europeană, pentru alimentaţie naturală şi tratamente naturale în condiţiile proliferării unor boli precum cancerul.

Pe plan internaţional există de peste un secol Federatia Internaţională de Balneologie şi Climatologie, iar în România, a aparat acum 8o de ani o publicaţie periodică de balneologie şi climatologie balneară şi de peste 30 de ani, Institutul de Balneologie, Balneoclimatologie, Medicina Fizică şi Recuperare Medicală.

Rezultatele practice pe plan mondial au îndreptăţit investiţiile mari făcute, întrucât procentul de recuperare a capacităţii de muncă prin balneoclimatoterapie se situează la procente între 30 si 40%. Terapia balneară operează cu sisteme de excitanţi aplicaţi ritmic şi repetat, ceea ce declanşează sistemele de reglare ale organismului.

2. 1. Metode de tratament in cura balnearaIn staţiunile balneoclimatice, pe lângă factorii naturali de cură, se utilizează

metodele medicinii fizice, dietoterapia şi la nevoie, terapia medicamentoasă. Se adaugă uneori şi măsuri generale: program corect de somn, odihnă, alimentaţie corectă, recreere. Sunt în multe cazuri reduse sau stopate, măcar şi temporar consumul de alcool, tutun, cafea.

Metodele terapeutice fizico-balneare constau cel mai frecvent în:- instalatii de balneoterapie - bazine, căzi ; - amenajări pentru helioterapie – plaje, solarii ;- săli, terenuri şi dispozitive pentru kinetoterapie (săli pentru gimnastică

medicală, bazine pentru kinetoterapie, dispozitive pentru mecanoterapie) ;- aparatura pentru electroterapie ;- instalaţii pentru pneumoterapie(inhalaţii) ;- trasee pentru plimbare într-un peisaj reconfortant ;- masaj ;- săli şi terenuri de sport.Metodele terapeutice sunt grupate în 4 categorii, 3 artificiale si una naturală:1. Metode artificiale ce încearcă înlăturarea cauzelor bolii prin eliminare sau

reparaţie chirurgicală; antibiotice şi seruri în boli infecţioase; radiaţii în oncologie.2. Substituţia – înlocuirea artificială a unor substanţe vitale din organism care

sunt afectate sau nu mai sunt produse de către organism (insulina, transfuziile de sânge necesare în cazul hemoragiilor sau leucemiei, perfuziile etc) ; înlocuirea unor organe afectate cu organe artificiale sau componente artificiale pentru anumite organe interne sau externe (pancreas artificial, dispozitiv de stimulare electrică a cordului sau cristalin ocular, proteze dentare, implanturi dentare, proteze pentru membre inclusiv implanturi metalice; transplanturile naturale (de piele, rinichi, inimă, cornee etc).

3. Dirijarea funcţiilor : farmacoterapia, dietoterapia şi imunoterapia. Din această categorie fac parte şi tratamentul cu ape minerale pentru cura internă. Tot din această categorie fac parte şi proceduri neclasice, speciale cum ar fi acupunctura şi alte proceduri.


4. Terapia cu factori naturali efectuată în staţiunile balneoclimatice. Aceşti factori sunt în general naturali, neavând modificări esenţiale (este vorba în principal de factorii climatici, apele minerale, lacurile cu mineralizare, turbe, nămoluri terapeutice etc).

Aceste tratamente apelează la contribuţia organismului şi au o acţiune de stimulare a organsmului prin intermediul tegumentului şi a mucoaselor şi au ca răspuns acţiuni de reglare a organismului. Este o terapie de stimulare, de reacţie sau de reglare. Terapia balneară şi fizicală sunt terapii ,,de adaptare``. Organismul raspunde la factorii stresanţi termici, mecanici şi kinetici. O parte a acestor acţiuni se bazează pe schimbarea unor obisnuinţe, a unor ritmuri, între care ritmurile biologice au un rol important.

Medicina fizica (fizioterapia) aplica proceduri fizice la care organismul răspunde prin funcţii de reglare neurovegetative, fiind necesară o perioadă de minim 10 zile, cu un optim de 20 de zile.

Curele balneare pot fi diferenţiate, după obiectivele lor în 3 grupe : cure profilactice, terapeutice şi de recuperare medicală.

a. Curele balneare profilacticeAsupra acestui tip de om s-au produs modificări concretizate în special prin

scăderea posibilităţilor de adaptare la schimbările de mediu. S-a redus capacitatea de efort, omul a devenit sedentar, i s-a diminuat masa şi calitatea masei musculare, au devenit frecvenea obezitatea şi acumulările de colesterol, toate grupate în ceeea ce este denumit sindromul hipokinetic. Diminuarile de masă musculară au dus frecvent la tulburări de postură la coloana şi la picioare, tulburări ale sistemelor cardiovascular şi respirator, care maresc lipsa capacităţii de efort. Lipsa eforturilor fizice duce la tulburări secundare şi ale altor sisteme : digestiv, renal, endocrin, osos, nervos central etc. Pentru remedierea acestor deficienţe sunt necesare solicitări minime: mers pe jos, plimbări, urcatul scărilor pe jos, drumeţii pe munte, utilizarea bicicletei, înotul etc.

În acelaşi timp s-au redus în mod drastic capacităţile de termoreglare ale organismului. Natural, în condiţiile climatice ale ţării noastre, termoreglarea organismului se face în funcţie de anotimp : este compusă din două mari perioade cu acţiuni contrare, vara cu adaptare la cald şi iarna, cu adaptare la rece, sezoanele de tranziţie, primavara şi vara uşurând trecerea de la un tip de răspuns al organismului, la altul. Mai importantă pentru organism este adaptarea la frig, în lipsa ei dezvoltându-se răcelile şi bolile infecţioase specifice sezonului rece (guturai, gripă etc), se instalează sau evoluează afecţiunile reumatismale, genicologice, urinare, otorinolartingologice etc. Scăderea capacităţii de termoreglare se realizează aplicând stimuli reci pe suprafeţe mari ale tegumentului în perioada calda a anului, stimuli ce dezvoltă circulaţia periferică de termoreglare la nivelul pielii şi extremităţilor. Expunerea la soare urmată de duşuri şi băi reci este eficientă.

Pentru profilaxia primară, cura balneoclimatică contribuie şi cu dietoterapia şi crenoterapia (cura cu ape minerale). Se utilizează diete hipocalorice, hipolipidice, lactovegetariene etc, pentru oameni sănătoşi dar cu alimentaţie neraţională. Crenoterapia asigură îmbunătăţirea drenajului biliar, diureza crescută ce spală căile


urinare, se îmbunătăţeşte evacuarea din tubul digestiv şi se reglează secreţiile din stomac.

Cura balneoclimatică profilactică utilizează factori termici naturali, mişcare pentru menţinerea capacităţii de efort, care împreună cu dietoterapia şi crenoterapia sunt şi cure de întreţinere la vârsta a II-a şi a III-a, pentru o viaţă raţională, îndelungată în condiţii satisfăcătoare de sănătate.

Pe lângă profilaxia primară se adaugă profilaxia secundară şi profilaxia recidivelor. După rezolvarea fazelor acute, apar recidive în cazul bolilor cronice (reumatismale, cardiovasculare, digestive, metabolice etc).

b. Curele balneare terapeuticeFaţă de medicina de spital sau de cabinet, care operează îndeosebi cu mijloace

terapeutice farmacodinamice şi chirurgicale, staţiunea balneoclimatică pune accent pe terapia de reacţie şi de reglare. Astfel, terapia balneoclimatică completează medicina clinică şi poate fi aplicată optimal în anumite forme şi stadii de boală. În acest sens staţiunile balneare sunt profilate pe anumite tipuri de afecţiuni. Astfel, staţiunile balneoclimatice cu ape carbogazoase sunt specializate în tratarea afecţiunilor cardiovasculare (Covasna, Buziaş, Vatra Dornei, Băile Tuşnad) afecţiunile respiratorii (Băile Govora şi Slănic Moldova). Trebuie să amintim şi faptul că în cazul unor categorii de bolnavi curele balneoclimatice sunt contraindicate (boli infecţioase sau canceroase) dat fiind că în bolile respective orice factor excitant, solicitant pentru organism sau numai pentru anumite funcţii ale acestuia poate duce la agravarea bolii.

c. Curele balneoclimatice de recuperareCel de-al treilea obiectiv al asistenţei medicale balneare se referă la bolnavii

cronici, cu incapacitate de muncă, precum şi unele categorii de deficienţi şi invalizi. În asemenea cazuri, în staţiunile balneare se pune accentul pe terapia prin exerciţii de activare, de antrenare a funcţiilor diminuate în urma bolii sau traumatismului.

Principalele profile de patologie susceptibile de recuperare medicală în staţiunile balneare sunt, în principal, următoarele:

- afecţiunile sistemului locomotor posttraumatice ale membrelor;- unele afecţiuni neurologice periferice şi centrale;- afecţiuni cardiovasculare (în special cele vasculare periferice şi de

recuperare a sechelelor de infarct miocardic);- afecţiuni cronice respiratorii cu disfuncţii de tip obstructiv şi restrictiv.

II. PREZENTAREA GENERALĂ A FACTORILOR NATURALI DE CURĂ

1. Apele mineraleConform standardului Uniunii Europene pentru ape minerale, apa minerală este

considerată o apă ce provine dintr-o sursă naturală ce conţine săruri minerale, microelemente şi alte substanţe; are o compozitie constantă raportată la fluctuaţiile ciclice anuale şi conţine cel puţin 1000 mg săruri/l sau 250 CO2. Pentru a fi folosită în scop terapeutic trebuie să fie pură, din punct de vedere bacteriologic, să aibă acţiuni


fundamentate ştiinţific şi un debit suficient de mare. De asemenea, pentru a îndeplini condiţia de apă minerală terapeutică mai sunt necesare şi alte condiţii:

a. mineralizarea de minim 1g/kg (cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi, separat sau cumulaţi);

b. conţine elemente chimice cu acţiune farmacologică recunoascută în proporţie minim necesară: Fe=10 mg%0, As=0.7%0 sau CO2=1 gr/kg, Sulf titrabil=1 mg%0

c. conţine gaze dizolvate, cu efecte biologice cunoscute (Co2 şi H2S)d. este radioactivă, în limitele admise ca terapeutice (29 nanocurie);e. are o temperatură de 20ºC, independent de conţinutul mineral, ce îi conferă

calitatea de apă termală.Apele termale sunt definite ca ape naturale subterane cu temperaturi mai

ridicate decât media temperaturii aerului în luna cea mai caldă a anului, în România adoptându-se pragul de 20ºC. De altfel, în funcţie de temperatură acestea sunt clasificate în următoarele categorii: hipotermale (temperaturi cuprinse între 20-36ºC), izotermale (temperaturi între 36-41ºC), hipertermale de joasă energie (41-120ºC) şi hipertermale de înaltă energie (>120ºC).

Originea apelor minerale. Aceste tipuri de apă pot proveni din mai multe surse:

- ape de profunzime, provenite din apa de condensare a magmelor vulcanice şi denumite ,,ape juvenile”; intruziunile magmatice care se răcesc lent la mari adâncimi în scoarţa terestră produc apă juvenilă deoarece cristalizarea magmelor pune în libertate constituenţi volatili care sunt preluaţi de apele de mare adâncime.

- ape de suprafaţă, infiltrate în sol şi mineralizate la nivelul formaţiunilor geochimice, cunoscute şi sub denumirea de ,,ape vadoase”; apa meteorică este lipsită iniţial de săruri minerale dizolvate, fiind în schimb încărcată cu dioxid de carbon, azot, ozon pe care le dizolvă în atmosferă ceea ce îi asigură o reactivitate foarte ridicată faţă de rocile cu care vine în contact în scoarţa terestră.

- ape fosile sau veterice, provin din pânzele subterane captive, formate în perioade geologice foarte vechi.

Dupa viteza de circulaţie a apelor subterane putem distinge:- ape minerale cu dinamică mare, cu circulaţie rapidă, slab mineralizate cum

sunt apele bicarbonatate; viteza ridicată nu permite apei de infiltraţie să dizolve şi iodul şi bromul, chiar dacă sunt prezente în rocă;

- ape cu dinamica medie, între care apele sulfatate, calcice, magneziene slab mineralizate;

- ape cu dinamica redusa care, circuland prin roci bogate in sare, iod si brom, au timpul necesar sa extraga si aceste ultime doua elemente.

Clasificare fizico-chimică a apelor minerale. Conform unei clasificări româneşti, exista 11 grupe de ape minerale:

- ape oligominerale cu un conţinut mai mic de 1g/l substanţe dizolvate şi mai puţin de 1g/l bioxid de carbon. Apele oligominerale termale (acratoterme) întâlnite la Geoagiu-Băi, Băile Felix, Călan sunt folosite în cura externă, pe când cele reci (acratopege) precum cele de la Călimăneşti, Slănic-Moldova, Băile-Olăneşti sunt utilizate în cura internă cunoscută sub denumirea de crenoterapie. Pe plan internaţional sunt cunoscute apele minerale de acelaşi tip din Italia (Fiuggi, Apuania, Bormio), Franţa (Evian, Neris, Saint-Perrier), Marea Britanie (Bath, Buxton), Joachimov,


Teplice (Cehia). Aceste ape au efect relaxant muscular şi favorizează eliminarea sărurilor.

- ape carbogazoase au un continut de cel putin 1g/l bioxid de carbon ; apele carbogazoase simple sunt destul de rare : Buzias, Biborţeni şi Borsec în România, Borjomi, Kislovodsk (Rusia), Vals-les-Bains (Franţa), La Pellegrino (Italia), Bad Bruckenau (Germania); în cura internă stimulează secreţia gastrică, intestinală, pancreatică, biliară iar în cura externă influenţează în sens vasodilatator circulaţia arterială şi scade valorile tensiunii arteriale.

- ape alcaline, cu cel puţin 1g/l bicarbonat de sodiu, respectiv 726 mg/l anion bicarbonic, folosite în special în cura internă; Malnaş-Băi, Sângeorz-Băi şi Borsec în Romania, Vichy, Chatel-Gouyon (Franţa), Borjomi şi Arzân (Rusia), Neuenahr şi Ems (Germania), San Marco şi Ischia (Italia) şi Vranyci (Serbia). Principalele efecte ale curei cu aceste ape constau în reducerea acidităţii stomacale şi scăderea colesterolului.

- ape alcalino-teroase cu un continut de peste 1g/l substante dizolvate, in care predomina anionul bicarbonic precum si cationii de calciu si magneziu, utilizate de asemenea, pentru cura interna ; Borsec, Lipova, Zizin, Bodoc in Romania. Sunt indicate in stari alergice, dermatoze si tulburari ale metabolismului calciului.

- ape feruginoase cu un conţinut de cel puţin 10 mg/l fier, deferizate sau încărcate suplimentar cu bioxid de carbon, preîntâmpinându-se astfel precipitarea fierului dupa îmbuteliere, dacă sunt destinate folosirii ca apă de masă. Astfel de ape se găsesc la Băile Tuşnad, Broşteni, Buziaş, Lipova, Vatra Dornei în România şi Spa, Bad Bruckenau, Saint-Nectaire pe glob. Au influenţă benefică demonstrată asupra proceselor metabolico-enzimatice.

- ape arsenicale cu un conţinut de cel puţin 0.7 mg/l arsen, întâlnite în ţara noastră la Şaru Dornei şi Covasna iar pe glob la Monts Dors, Pozzuolli şi Bad Durckheim. Aceste ape provin în special din spalarea unor roci cristaline de origine eruptivă, ce însoţesc filoanele metalifere. Apa plată nu trebuie să conţină arseniu.

- ape clorurate sodice cu peste 1g/l clorura de sodiu, uitlizate în special în cura internă; se găsesc în România la Băile Herculane, Someşeni, Ocna Mureş, Ocna Sibiului în Romania şi Baden-Baden, Wiesbaden, Montecatini pe glob. Stimulează circulaţia periferică şi are acţiune trofică asupra mucoasei căilor respiratorii.

- ape iodurate cu un conţinut de cel puţin 1 mg/l iod. În ţara noastră se găsesc la Băile Olaneşti, Călimăneşti, Cozia, Băile Govora; reglează activitatea glandei tiroide si intervine în metabolismul grăsimilor.

- ape sulfuroase au un conţinut de cel puţin 1 mg/l sulf titrabil; apele cu concentraţii mai ridicate de 50 mg/l hidrogen sulfurat trebuie administrate cu grijă în cura internă, dar în cura externa concentraţia poate sa atingă 200 mg/l (Nicolina-Iaşi). Se găsesc la noi în ţară la Băile Herculane, Pucioasa, Călimaneşti, iar pe glob la Piatigorsk, Uriage, Aachen, sau Teplice. Aceste ape provin din depozite de gips ori bituminoase sau prin acţiunea reducătoare exercitata de bacterii sulfuroase asupra substanţelor organice. Apele minerale sulfuroase sunt limpezi şi incolore la izvor dar în contact cu aerul hidrogenul sulfurat se oxidează şi conduce la precipitarea sulfului, ceea ce conduce la aspectul tulbure al apei. Dintre efectele acestor ape putem menţiona: stimularea secreţiei biliare, stimularea funcţiei pancreasului, are acţiune antiinflamatorie asupra mucoasei căilor respiratorii, antialergic.


- ape sulfatate conţin sulf sub formă oxidată indicate pentru cura internă; în ţara noastră se găsesc la Amara, iar pe glob ele se întâlnesc la Vittel, Karlovy-Vary, Tuzla. Acestea provin de cele mai multe ori din depozitele bogate în gips (sulfat de calciu). Principalele efecte constau în stimularea secreţiei hepatice şi acţiunea benefică asupra aparatului digestiv prin efectul purgativ.

- ape radioactive cu radioactivitate de cel putin 29n Curie sau 10 -7 mg/l sare de uraniu; în ţara noastră doar unele izvoare de la Băile Herculane Sângeorz-Băi sau Borsec pot fi considerate terapeutice şi prin componenta lor radioactivă. în străinatate ape radioactive se găsesc la Plombières, Néris, Joachimov, Bad Brambach, Abatsumi. Efectele principale ale acestor ape se resimt asupra ţesutului gras şi asupra sistemului endocrin.

România reprezintă a treia ţară din Europa ca potenţial de exploatare a apelor minerale, după Franţa şi Italia, media de consum fiind de 56 l/persoană anual, faţă de media europeană de cca 150 l/persoană.1 Productia de apă minerală naturală a României a crescut de la 152 mil. litri în 1992 la 1021 mil. litri în 2007.2

Apele minerale din România pot fi grupate în 9 areale geochimice:1. Podişul Moldovenesc prezintă în depozitele sedimentare acumulări freatice

mineralizate: ape sulfatate şi magnezeiene la Breazu, sulfuroase bicarbonatate la Strunga şi Răducăneni şi cele sulfuroase de la Nicolina.

2. În Dobrogea au fost descoperite în regiunea Mangalia, prin foraj, ape slab mineralizate mezotermale.

3. Câmpia Română prezintă ca ape minerale pânzele freatice din preajma lacurilor sărate din Bărăgan.

4. Carpaţii Orientali prezintă ape minerale în 3 areale principale – depresiunea precarpatică (Oglinzi, Bălţăteşti, Tg. Ocna), unitatea flişului (Siriu şi Sinaia), aria mofetică

5. Carpaţii Meridionali – apele minerale de la Băile Herculane.6. Depresiunea Getică – apele minerale acumulate în sedimentarul regiunii

(Băile Olăneşti, Băile Govora, Călimăneşti-Căciulata. 7. În Munţii Apuseni apele minerale sunt legate de depozitele de calcar –

Moneasa şi Geoagiu-Băi, sau de fracturile cristalinului – Buziaş. 8. Depresiunea Transilvaniei reprezintă o regiune cu o bogată mineralizare

salină – Sovata, Ocna Sibiului, Ocna Mureş.9. Câmpia de Vest reprezintă regiunea cu cea mai mare denistate de surse

termale – Băile Felix, Băile 1 Mai, Călacea. Principalele regiuni de imbuteliere a apei minerale din Romania sunt:- zăcământul hidrotermal de la Lipova (jud. Arad) folosit încă din 1550;- zăcământul de la Slanic-Moldova utilizat oficial din anul 1879; mineralizarea

totală a acestor izvoare nu permite intrebuintarea lor ca apa de masă, ci numai ca apă medicinală;

- zăcământul de la Sângeorz-Băi (jud. Bistriţa-Năsăud);- zăcământul Zizin;- zăcământul de la Malnaş-Băi furniza în trecut apă minerală denumită Siculia;

1 Business Standard2 Societatea nationala de Ape Minerale din România


- zăcământul de la Borsec este cunoscut de la mijlocul secolului XVII, apa minerală fiind transportată de aici în Moldova, Ţara Românescă şi Viena.

- zăcământul de la Buziaş, valorificat prin îmbuteliere din 1911.

2. Lacurile terapeuticeLacurile terapeutice acţionează asupra organismului mai ales prin proprietăţile

lor fizico-chimice. La efectul fizic (termic si mecanic) al băilor se adugă efectele preluate prin intermediul tegumentului, în mod fizic în cazul băilor de aer şi al expunerii la soare şi chimic în cazul băilor în ape şi al nămolului.

După geneză, lacurile terapeutice din România sunt : de liman maritim, de câmpie şi saline.

Limanele maritime. Cel mai cunoscut pentru efectele curative este limanul Techirghiol. Apele dulci care se varsă în lac creează o peliculă mai dulce la suprafaţă, care se încălzeşte puternic în zilele senine, pătura inferioară menţinându-se cu salinitate ridicată. Datorită evaporaţiei creşte salinitatea şi în pătura de suprafaţă. Apa acestui lac cu suprafata de 1200 ha este predominant clorurată-sodică şi sulfatată. De-a lungul timpului, pe fundul lacului s-au depus nămoluri sapropelice.

Lacurile de câmpie cu efecte curative sunt în special cele din Câmpia Română. Încă din secolul al XIX-lea au fost renumite lacurile Balta Albă, Lacul Sărat şi Lacul Amara. Compoziţia chimică a lacurilor balneare din Câmpia Română depinde de solul din cuveta lacului şi din imediata sa apropiere, ca şi din întreg bazinul de alimentare a limanului fluviatil respectiv. Dupa origine, la limanele fluviatile se aduagă şi lacuri de crov. Sub stratul de loess există argile ce menţin săruri din apa vechilor mari existente pe aceste teritorii, Sarmatică şi apoi Pontică. Predomină sulfaţii ce au precipitat şi sunt mai greu de spălat în comparaţie cu clorurile care sunt mai solubile. Datorită salinităţii şi încărcării minerale mari şi in aceste lacuri se depun maluri sapropelice.

Lacurile din zona masivelor de sare. Majoritatea se afla cantonate în ariile marginale ale Depresiunii Transilvaniei: Sovata, Ocna Sibiului, Ocna Mureş, Turda, Cojocna, dar şi în arii subcarpatice, cum ar fi cele de la Ocnele Mari, Slănic Prahova. Este renumit Lacul Ursu, de la Sovata, lac helioterm, căldura acumulându-se în zilele senine în stratul superficial, mai dulce, temperaturile ajungand în după amiezile zilelor senine de vară la 45-55oC în stratul de la 15 cm la 200 cm adancime, la adâncimea de 2 m atingându-se uneori şi temperaturi de 60oC. Sub adâncimea de 3 m salinitatea acestui lac este de 250 g/l, mai ales la începutul verii, când apele lacului nu sunt amestecate de către cei care fac băi.

3. Nămolurile terapeuticeNămolurile terapeutice au fost folosite încă din antichitate, când se cunoşteau

metodele de tratament şi efectele lor benefice, dar utilizarea lor ştiinţifică a fost fundamentată prin analize chimice şi medicale abia începând cu secolul al XVIII-lea. Nămolurile terapeutice au început a fi analizate chimic în România la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar criteriile de clasificare internaţională şi indicaţiile terapeutice standard au fost adoptate din anul 1931.

A fost adoptată denumirea de ,,peloid” pentru sedimentele şi pamânturile cu proprietăţi terapeutice. Peloidele sunt substanţe ce se formează în condiţii naturale sub influenţa factorilor geologici şi care în stare fin divizată şi în amestec cu apă (de cele


mai multe ori minerală pentru cura externa), se folosesc în practică medicală sub formă de băi sau de proceduri locale. Sedimentele cu proprietăţi terapeutice sunt nămoluri sapropelice sau nămoluri minerale de izvor, depuse în mediu lichid şi pamânturile cu proprietăţi terapeutice, care pot fi formate in mediu aerian prin dezagregarea unor minerale sau roci.

În structura nămolului se disting 3 faze:- faza solidă cuprinzând substanţe minerale şi organice care se găsesc în stare

coloidală; scheletul solid al nămolului este consituit dintr-o structura cristalină compusă din săruri insolubile în apă, sulfaţi şi carbonaţi de calciu şi silicaţi şi o structură argiloasă formată din bioxid de siliciu şi cantităţi mici de oxizi;

- faza lichidă este reprezentată de soluţia apoasă a substanţelor solubile organice şi anorganice care îmbibă spaţiile dintre particulele solide;

- faza gazoasă rezultată din procese fizico-chimice şi biochimice este reprezentată în principal prin H2S, CO2, O2, H2 CH4 şi alte hidrocarburi.

Exista mai multe categorii de nămoluri:a. Nămolurile sapropelice sunt nămoluri negre, sulfuroase produse prin

putrefacţie în lipsa oxigenului prin procese de saproficare. Nămolurile sapropelice au o parte lichidă clorurată, sulfatată, carbonatată sau mixtă şi o parte solidă compusă din roca de bază a bazinului, fito şi zooplancton şi materiale solide aduse de către vânt. Partea solidă are o fracţiune cristalină formată din săruri puţin solubile, o fracţiune argiloasă şi una coloidală. Hidrogenul sulfurat dizolvat provine din procese de putrefacţie iar acţiunea sa asupra oxizilor de fier formează hidrosulfura de fier care dă amestecului culoarea neagră.

În România cele mai cunoscute nămoluri sapropelice sunt cele de liman maritim de la Techirghiol, de liman fluviatil la Amara şi Lacul Sărat, nămolurile fosile de la Sovata şi Ocna Sibiului precum şi nămolurile din Marea Neagră, din zona de adâncime, care din cauza dificultăţilor de exploatare nu sunt utilizate.

b. Nămolurile de izvoare minerale există în ţara noastră în cantităţi reduse la Săcelu şi Sângeorz-Băi; acestea iau naştere la emergenţa unor izvoare prin sedimentarea sărurilor pe care acestea le conţin. Aceste izvoare pot fi: carbogazoase, calcice, feruginoase şi sulfuroase.

c. Turbele sunt forme de trecere de la lemn la cărbune, de vârstă cuaternară, compuse din humus şi material vegetal în stadiu de descompunere sau nedescompus. Au de cele mai multe ori culoare brună care a luat naştere prin descompunerea resturilor vegetale pe fundul unor mlaştini. Cele mai mari rezerve se găsesc în Depresiunea Dornelor, la Borsec şi Bilbor, dar şi în regiunea litorală (Mangalia).

Caracteristici balneare ale peloizilor. În afara compoziţiei chimice, peloizii trebuie să aibă o capacitate mare de fixare a apei, să fie plastici, cu dispersie bună, densitate mare, capacitate mare de absorbţie şi reţinere a căldurii.

Peloizii sunt de regulă bazici, cu pH-ul de 9-10. Conţinutul în apă este sub 50% pentru nămolurile minerale, 50-70% pentru cele

sapropelice şi 70-80% pentru turbe.Partea minerală este de 50-70% pentru nămolurile minerale, 20-40% pentru cele

sapropelice şi sub 20% în cazul turbelor.


Conţinutul în anioni este dat de clor, cu 2%o în cazul peliozilor de la Poiana Stampei, 51 %o la Techirghiol şi 173%o la Ocnele Mari. Anionii de sulf au ponderea cea mai ridicata la Amara, cu 9%o.

Conţinutul de cationi este dat în special de cationii de sodiu şi potasiu, care sunt legaţi de conţinutul în clor al peloizilor şi de cationii de magneziu, care au ponderi de 2%o din total-substanţă, la Amara şi de 4%o la Techirghiol.

Hidrogenul sulfurat este prezent dizolvat, la diferite concentraţii în majoritatea peloizilor.

Conţinutul organic este dat de substanţe bituminoase cu promile de la 2 %o la Săcele, la 36 %o la Poiana Stampei; substanţe celulozice, cu promile de la 4 %o la Govora, la 33 %o la Techirghiol; substanţe humice, conţinute de turbe în procent mediu de 54 %o şi de catre substanţele proteice, care au în turbe concentraţii de 2-15 %o.

Proprietăţile terapeutice sunt cele determinate de componentele chimic, organice si anorganice, solubile, care strabat bariera cutanata, consituind excitanti capabili sa intervina in metabolismul celular si prin stimularea activitatii enzimatice. Aceste modificari stau la baza reactiilor ce se produc in terapia cu namol. Namolurile au un continut ridicat in vitamina C, B, B2 si B12 si actioneaza ca factori desensibilizanti, cu efecte antialergice. Au de mult eori efecte antiinflamatorii prin actiunea bacteoriostatica si bactericida.

In ţara noastră cele mai importante staţiuni care folosesc peloizii în cura balneară erau:

- nămol sapropelic: Amara, Balta Albă, Lacul Sărat, Nuntaşi-Duingi, Techirghiol;

- nămol de turbă: Bala, Covasna-Imeni, Odorheiul Secuiesc, Someşeni, Poiana Stampei;

- nămol mineral: Băile Govora, Câineni, Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Sovata, Telega.

4. RadioactivitateaRadioactivitatea naturală din apele minerale şi din gazele mofetice este cauzată

de izotopii radioactivi dizolvaţi în apa din roci sau de unele gaze ce difuzează din rocă.Elementele radioactive au atomi instabili şi emit, din cauza dezintegrărilor

radioactive radiaţii nucleare alfa, beta si gamma. Radiaţiile nucleare ionizează gazele şi solidele, activează hidrogenul, descompun apa, fenomene ce stau la baza acţiunii lor farmacodinamice.

Radioactivitatea naturală este cauzată, în cea mai mare parte, de dezintegrarea radioactivă a uraniului, radiului dar şi a altor elemente radioactive.

Uraniul este concentrat în unele zăcăminte (granite), urme de uraniu găsindu-se în toate apele naturale de adâncime. Zăcămintele de origine biologică au o capacitate ridicată de absorbţie faţă de uraniu. Concentraţia maximă admisibilă în apa de băut este de 5*10-5 g U/l.

Radiul face parte din materialele alcalino-teroase. Este răspândit în roci şi fiinţe vii, iar prin migrări geochimice este acumulat în tufuri calcaroase sau zăcăminte de origine biologică. În apa potabilă concentratia maxima permisă este de 5*10-¹¹ radon/l. Radonul este un produs gazos ce rezultă din dezintegrarea radiului.


Radiul face parte din metalele alcalino-teroase. Este răspândit în roci şi în fiinţe vii, iar prin migrări geochimice este acumulat în tufuri calcaroase sau în zăcăminte de origine biologică. Timpul foarte scurt de înjumătăţire permite utilizarea sa în terapeutica balneară.

Concentraţia elementelor radioactive în apa minerală depinde de felul zăcământului şi de tipul de contact al apei subterane cu acesta. Compoziţia chimică a unei ape minerale influenţează concentraţia apei în elemente radioactive. Apele acide sau alcaline având o putere de dizolvare mai ridicata decat cele neutre. De asemenea, ionii alcalino-teroşi (Ca, Mg, Na) şi saturarea apei cu bioxid de carbon grăbesc dizolvarea sărurilor de uraniu.

În ţara noastră apele minerale radioactive se găsesc repartizate în regiunea Munţilor Harghita şi în Depresiunea Panonică. Acestea au însă valori de radioactivitate mult sub valoarea minima internaţională admisă pentru a se încadra în categoria apelor minerale radioactive.

Putem vorbi mai mult de urme de radioactivitate a căror acţiune este semnificativă chiar şi la aceste valori foarte mici. Dintre izvoarele cu radioactivitate ceva mai ridicată menţionăm pe cele de la Sângeorz-Băi - în legătura cu tuful calcaros radifer de aici- Borsec, Băile Tuşnad, Slănic Moldova şi Băile Herculane.

Conţinutul natural de radiu în organism este de aproximativ 10-12 g Ra/g ţesut. Doza maximă a radiunului este de 100-1000 mai mare faţă de conţinutul lui normal din organism. În tratamentul balnear se utilizează o doză de numai 1/1000 din aceasta doză lipsită de nocivitate.

Indicaţiile de cură cu acest factor natural se adresează îndeosebi bolilor reumatice, dereglărilor hormonale şi neurovegetative, afecţiunilor cutanate şi circulatorii periferice.

5. Gazele naturale terapeuticePrincipalele gaze libere sau spontane sunt azotul, bioxidul de carbon,

hidrogenul sulfurat, metanul şi gazele rare.Azotul nu lipseşte din nici o degajare de gaze libere, fiind prezent chiar şi în

degajările puternice de bioxid de carbon din regiunile vulcanice sau de metan din câmpurile petroliere sau de gaze naturale. Azotul este unul din componenţii principali rezultaţi din degazeificarea pământului şi este prezent împreună cu alte gaze în toate apele intratelurice. Nu prezintă interes terapeutic.

Bioxidul de carbon apare sub formă de gaz liber în ţinuturile vulcanice. În evoluţia lor, manifestările postvulcanice devin din ce în ce mai slabe, iar astăzi ele constau în degajări de bioxid de carbon, care ajung la suprafaţă pe zonele de fracturi. Emanaţia este cunoscută sub numele de mofetă. Există două tipuri de mofete:

- mofeta naturală ce constă în captarea gazului emanat şi folosirea lui ca atare în scop terapeutic în încăperi special amenajate care permit acumularea gazului (mofetarii).

- mofeta prin extracţie, bioxidul de carbon gazos se obţine prin extragerea lui din apele minerale carbogazoase. Emanaţiile de gaz carbonic împreună cu emanaţiile sulfuroase sunt cunoscute sub numele de sulfatare.

Există şi mofete naturale umede în cazul în care emanaţiile de CO2 din excavaţii naturale sau galerii în care atmosfera este saturată în vapori de apă, proveniţi


de la izvoarele minerale termale, care pot realiza temperaturi între 25 şi 80ºC. Acestea sunt contraindicate pentru folosirea în scop terapeutic.

În ţara noastră, catena vulcanică Harghita-Călimani este principala zona legată de emanaţiile de bioxid de carbon. Aici există un puternic flux de emananţii gazoase, preluat şi difuzat spre suprafaţa de ansamblul de fracturi regionale. În judeţele Covasna şi Harghita există emanaţii carbogazoase-sulfuroase de altitudine, unice în Europa (la Turia, Şugag-Băi şi Harghita).

În ţara noastră mofetele cele mai cunoscute sunt la Băile Tuşnad, Borsec, Balvanyos, Buziaş, Covasna ele fiind folosite în special în tratamentul afecţiunilor aparatului locomotor.

Efectele principale ale mofetelor sunt vasodilataţia pe circulaţia arterială şi efectul hipotensor, fiind indicate în boli ale inimii şi ale vaselor periferice, precum şi în ulcerul varicos.

Gazul metan apare de mult ori asociat altor emeanaţii de gaze dar nu prezintă interes terapeutic.

6. Clima ca factor terapeutica.Chimismul aeruluiOxigenul, deşi nu apare decât în proporţie de 21%, este elementul de bază al

compoziţiei atmosferice. Scăderea sa sub 18% rezultă fie din scăderea presiunii atmosferice totale, odată cu creşterea altitudinii, fie din poluarea atmosferică, antrenează tulburări de respiraţie şi circulatorii, care sunt cu atât mai însemnate cu cât oxigenul se află în cantitate mai redusă.

La o presiune atmosferică medie de 760 mm Hg la nivelul mării, presiunea parţială a oxigenului este de cca. 160 mm Hg; la altitudinea de 1000 m unde presiunea totală este de 680 mm Hg oxigenul deţine o pondere de cca. 143 mm Hg, iar la 2000 m unde presiunea totală este de 600 mm Hg oxigenul deţine 126 mmHg.

Se consideră că 15% din valoarea presiunii la nivelul de 0 m este limita suportabilă pentru organism, ceea ce înseamnă 114 mmHg, valoare ce se înregistrează în condiţii normale la 2700 m altitudine. O scădere bine dozată a oxigenului , în aceste condiţii, poate fi utilizată sub aspect terapeutic prin caracterul stimulent, determinat de răspunsul organismului prin creşterea numărului de hematii din sânge.

Bioxidul de carbon, prezent în proporţie de 385 ppm este de asemenea un element important în compoziţia aerului, ca rezultat al arderilor industriale şi casnice, dar şi al activităţii metabolice a organismelor vii. Modificarea proporţiei sale, în raport cu a celorlalte gaze din atmosferă, în sensul creşterii concentraţiei, antrenează tulburări respiratorii şi circulatorii şi, de asemenea, modificări în variaţia parametrilor climatici: temperatură, nebulozitate etc.

Celelalte gaze în cantitate mare, azotul (78%), argonul(apropae 1%) precum şi un amestec totalizând cca. 0,01% în care se includ neon, kripton, xenon, radon, heliu, hidrogen, ozon nu ridică deocamdată probleme deosebite.

Poluarea aerului reprezintă o alterare a conţinutului său iniţial, favorabil vieţii, printr-o serie de poluanţi sub formă de aerosoli lichizi şi solizi, gaze sau vapori încluzând fumul, bioxidul de carbon, oxidul de carbon, bioxidul de sulf etc. Agresivitatea acestor substanţe se manifestă la nivel respirator, în sânge sau în diferite


organe. Unele substanţe sunt iritante, altele alergice, cancerigene cu efecte nocive trecătoare sau ireversibile.

În problemele de chimism al aerului se discută şi despre rolul aerosolilor terapeutici naturali, importanţi dar încă insuficient utilizaţi în tratamente cu caracter naturist. Între aceştia se înscriu aerosolii marini, cu iod şi sodiu de pe litoralul marin, cu indicaţii în tulburările metabolice şi respiratorii, aerosoli salini, cu clorură de sodiu din saline, indicaţi în afecţiunile respiratorii, în special astm bronşic.

b.AeroionizareaÎntre parametrii fizici ai atmosferei cu importanţă în desfăşurarea proceselor

biologice intră şi cei electrici dintre care mai importanţi sunt câmpul electric terestru, conductivitatea electrică a aerului şi ionizarea aerului.

În ceea ce priveşte câmpul electric se consideră că în văi câmpul electric este mai slab decât pe vârfurile munţilor. Câmpul electric pozitiv este considerat favorabil vieţii, comparativ cu cel nul sau negativ.

Studiile de până acum indică faptul că în câmp electric pozitiv, vegetaţia şi animalele se dezvoltă normal, în timp ce în câmp nul sau negativ generaţiile degenerează treptat şi devin sterile.

Organismul uman reacţionează la schimbarea câmpului electric, ceea ce ar explica atât unele manifestări meteorotrope în cazul fronturilor reci în care se produc schimbări rapide de câmp electric, cât şi efectele pozitive înregistrate în evoluţia tuberculozei în tratamentul din sanatoriile de altitudine. Se consideră, de asemenea, că există legături între tulburările câmpului electric atmosferic şi durerile la amputaţii, înrăutăţirea simptomatologiei patologice în general, creşterea frecvenţei naşterilor, a accidentelor şi a mortalităţii. Ridicarea bruscă a tensiunii câmpului electric în timpul furtunilor poate determina simptome patologice la cardiaci şi, în general, la persoanele meteorolabile.

Aerul exterior sau cel din încăperi conţine, în cantităţi variabile, particulare purtătoare de sarcini electrice, numite ioni atmosferici care, prin deplasarea în câmpul electric natural determină conductibilitatea electrică.

Aeroionii, după semnul sarcinii electrice, sunt pozitivi sau negativi, după starea de agregare sunt gazoşi, solizi sau lichizi, iar după dimensiuni, sunt mici, mijlocii şi mari. Factorii generatori ai aeroionizării pot fi: cosmici (radiaţia cosmică şi solară), telurici şi meteorologici (raiaţiile radioactive ale elementelor radioactive din sol şi unii facori locali, cascadele, unde se produce aşa numitul efect Lenard de apariţie a sarcinilor electrice la ruperea picăturilor de apă şi Blanchard la spargerea bulelor peliculelor de aer de la suprafaţa apei). La aceste se mai adaugă erupţiile vulcanice, furtunile de praf şi de zăpadă, descărcările electrice. Ionii mici, din atmosfera liberă, prin fixarea lor pe diferite particule fine aflate în atmosferă (praf, ceaţă, fum) determină apariţia ionilor grei sau mari care, din acest motiv, reprezintă şi un bun indicator de poluare a aerului. Ionii mici au o mobilitate mare şi durată de existenţă mică de 5-20 minute, spre deosebire de cei mari a căror mobilitate este redusă, iar durata de viaţă de până la o oră.

Referitor la aeroionizare, s-a constatat că aerul conţine un număr important de particule de masă atomică sau moleculară încărcate electric, fără de care viaţa nu este posibilă. Aceste particule, numite ioni atmosferici, au o geneză complexă.


Odată cu apariţia ionilor, în atmosferă au loc şi procese de distrugerea lor, ceea ce explică durata de viaţă redusă, şi modificările de mărime şi polaritate. În general în natură se înregistrează o ionizare medie de 500-600 ioni mici şi mijlocii/cm³ atât pentru ionii pozitivi, cât şi pentru cei negativi. Odată cu creşterea temperaturii, mobilitate ionilor creşte şi scade cu creşterea presiunii atmosferice şi a umezelii. Ionii negativi au o mobilitate mai mare decât cei pozitivi. Turbulenţa şi impurificarea aerului contribuie la reducerea ionizării. Ionizarea are şi un regim diurn cu două maxime dimineaţa şi seara şi un minim la amiază, în timp ce la nivel anual se pune în evidenţă un maxim de primăvară şi un minim de iarnă.

Se apreciază, în general, că predominanţa ionilor negativi este favorabilă în diferite afecţiuni precum: hipertensiunea arterială, reumatismul, astmul bronşic şi nevroza. Se consideră că salubritatea unui climat este determinată de proporţia de ioni negativi din atmosferă ce exercită o acţiune stimulentă şi normalizantă asupra diferitelor organe. S-a constatat că longevitatea este frecventă, de obicei la munte, regiuni care se caracterizează prin concentraţii ridicate de aeroioni negativi. De asemenea, se consideră că ionii negativi îmbunătăţesc tonusul muscular, stimulează metabolismul, grăbesc vindecarea rănilor. Unele cercetări susţin că ionizarea negativă este favorabilă activităţii organismului şi scot în evidenţă că o concentraţie mare de ioni negativi antrenează o stare de oboseală a organismului şi o depresie generală.

Ionii de pozitivi pot provoca în schimb, oboseală, greutate la expirare, manifestări nevrotice anxioase sau depresive. Studii realizate în regiuni depresionare din Elveţia - ce favorizează ionizarea pozitivă – scot în evidenţă incidenţa mare a morbidităţii manifestate prin greaţă, vomă, scăderea tensiunii arteriale, etc. Unele vânturi locale, cum ar fi de pildă foehnul, incriminate prin tulburări în sistemul neurovegetativ şi circulator, îşi justifică acţiunea prin creşterea evidentă a numărului de ioni pozitivi. De altfel, este demonstrat faptul că orice vânt cald care antrenează şi o scădere de presiune atmosferică are drept consecinţă ionizarea pozitivă în regiunea frontală, cu diferite tulburări: iritabilitate crescută, urmată de tendinţă depresivă, pierderea puterii de concentrare, agravarea maladiilor cronice la astamtici şi coronarieni.

În cazul studiilor realizate în ţara noastră sunt indicate valori moderate ale ionizării pentru staţiunile balneoclimatice. Generalizând, se poate spune că ionizarea aerului creşte odată cu altitudinea. În anumite condiţii locale, de exemplu prezenţa elementelor radioactive în subsolul unei regiuni, ionizarea este mult mai mare faţă de medie (predomină ionii negativi), dar aceste valori se obţin pe suprafeţe restrânse, acolo unde roca radioactivă apare la zi, precum la Băile Herculane unde concentraţia este de 2000 ioni /cm³.

În regiunea litorală concentraţiile de ioni sunt mai mici (600-1300 ioni/cm³), acolo unde climatul marin se resimte mai puternic. Ionizarea este determinată de caracterul brizei marine care ziua antrenează mase de aer dinspre mare spre uscat cu ionizarea mai redusă şi noaptea cu briza dinspre uscat spre mare ce determină o ionizare mai ridicată.

Aeroionoterapia este recomandată în: congestie pulmonară, astm, gripă, respiratorii de natură alergică, tulburări endocrine, insomnii, reglarea ritmului cardiac şi respirator.


c.ClimatoterapiaClimatoterapia este o metodă terapeutică ce utilizează factorii naturali de mediu,

şi anume clima, în menţinerea sau ameliorarea stării de sănătate a unui organism.Vulnerabilitatea la schimbările meteorologice poate caracteriza atât persoane

sănătoase, cât şi persoane cu diferite afecţiuni, în care se includ şi deficienţe în sistemul de adaptare şi aclimatizare.

Elementele mediului natural pot fi grupate în mai multe asociaţii de factori în funcţie de rolul lor climatoterapeutic:

a. Complexul de factori climatici cu acţiune termică asupra organismului, în care se includ temperatura, umezeala, viteza vântului şi radiaţia solară prin componenta sa calorică. Aceştia determină starea de confort sau stressul bioclimatic, cu acţiune stimulentă, excitantă sau sedativă şi se repercutează în procesele de termoreglare ale organismului.

b. Complexul de factori cu actiune biologică, fotochimică şi imunologică constituit din spectrul de radiaţie luminoasă şi ultraviolete. Radiaţia solară luminoasă stimulează glandele de secreţie internă, iar radiaţia ultravioletă produce pigmentaţie şi eritem, în funcţie de lungimea de undă; de asemenea, ea are acţiune antirahitologică, creşte concentraţia de anticorpi din sânge, produce vasodilataţie cutanată.

c. Complexul de factori barici acţioneză prin scăderea presiunii atmosferice şi respectiv a scăderii presiunii parţiale a oxigenului, odată cu creşterea altitudinii. Efectele în organism sunt modificarea presiunii aerului în ureche medie şi în intestin (senzaţie de balonare, meteorism), precum şi creşterea frecvenţei de contracţie a cordului, a mişcării respiratorii, de asemenea, creşterea numărului de hematii din sânge. Cura de altitudine se indică în anemii şi este contraindicată în afecţiunile cardiovasculare şi respiratorii avansate.

d. Complexul de factori electrici isuficient studiat şi impropriu indicat terapeutic. Aerosolii terapeutici sunt prezenţi în regiune litorală şi în saline (cloruro-sodici) sau în pădurile de conifere (terpenici) au un efect descongestionant asupra mucoaselor căilor respiratorii şi sunt indicaţi îndeosebi în afecţiunile respiratorii.

Dintre formele de climatoterapie, cele mai practicate sunt:a. Aeroterapia sau baia de aer, cu indicaţii largi datorită procedurilor puţin

stresante, pentru cele mai variate categorii de bolnavi, în scopul ameliorării proceselor de termoreglare. Are un caracter sedativ sau tonifiant, pentru antrenare şi călire termică. Este asociată cu gimnastica medicală şi cu crenoterapia.

b. Helioterapia sau baia de soare reprezintă un procedeu terapeutic cu caracter excitant prin efectul pe care radiaţia solară calorică, luminoasă şi ultravioletă îl au asupra organismului.

c. Talasoterapia se bazează pe complexul de factori chimic (salinitate), termic (temperatura apei mării) şi mecanic (presiunea apei mării asupra organismului uman) ce acţionează asupra organismului uman în condiţiile imersiei în apa marină.

c. Cura de teren este o terapie asociată cu băile de aer şi soare în condiţii de mişcare.

III. ELEMENTELE CLIMATICE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA


ORGANISMULUI UMAN

Pentru organismul uman percepţia schimbărilor proprietăţilor mediului se face prin receptorii termici, ce transmit informaţiile primite la nivelul principalului centru nervos pentru termoreglare: hipotalamusul. În acelaşi timp sunt influenţate: glandele cu secreţie internă, compoziţia sângelui şi echilibrul electrolitic al urinei, membranele mucoaselor, capacitatea de ventilare pulmonară, sistemul nervos, în funcţie de tipul de agent meteorologic care solicită organismul.

Dat fiind că mediul acţionează printr-un complex de factori permanenţi, relaţia cu organismul uman este destul de greu de stabilit, atât calitativ, cât şi cantitativ. De aceea, cu excepţia variaţiilor meteorologice excesive şi care au putut fi puse uşor în relaţie cu manifestările metoropatologice, evidenţiate îndeosebi la pacienţii cu diferite afecţiuni reumatice, cardiace şi nervoase, s-au folosit şi unele cercetări cu ajutorul camerelor climatice, în care un element poate fi dirijat, pentru a se putea urmări efectele sale asupra organismului. Alte constatări provin din observaţii empirice îndelungate, date statistice, corelaţii cu reacţiile din mediul animal şi vegetal.

1.Temperatura aerului Organismul uman cu sânge cald (homeoterm) are capacitatea de a-şi păstra

temperatura corpului constantă între anumite limite. Această proprietate se numeşte homeostazie termică.

Organismul uman este înzestrat cu un mecanism pentru menţinerea bilanţului termic, dependent de piele (sistemul nervos periferic al pielii, reţeaua fină de capilare sanguine, stratul de grăsime şi părul) şi de conţinutul în apă al corpului. Dat fiind că celule corpului conţin circa 70% apă, pentru creşterea sau scăderea temperaturii acestui fluid cu 1ºC, este necesară o energie termică remarcabilă. Activitatea musculară, de pildă, creşte temperatura cu 1-2ºC. La o temperatură joasă a mediului, contracţia fibrelor musculare produce frison. Prin procese chimice şi ficatul produce căldură.

Producţia normală de căldură, numită rata metabolismului bazal depinde de numeroşi factori: suprafaţa corpului, vârsta, de activitatea glandelor cu secreţie internă, de secreţia de adrenalină, de temperatură exterioară, de hrană şi de activitatea musculară.

Pierderea de căldură depinde de difetrite mecanisme:- conducţia se realizează prin contactul corpului uman cu orice alt corp cu care

vine în contact;- convecţia (cca. 15% din pierderea totală de căldură) conduce la încălzirea

stratului subţire de aer de 1-2 mm de la contactul cu pielea şi înlocuirea lui cu aer mai rece şi mai uscat;

- radiaţia căldurii de către suprafaţa corpului (60% din pierderea de căldură de la suprafaţa corpului);

- evaporaţia apei din piele (realizată prin perspiraţie insesizabilă şi transpiraţie) şi din plămâni; aceasta reprezintă 25% din pierderea totală de căldură, în general la o temperatură a mediului de peste 28-29ºC. Rata evaporaţiei depinde de temperatura exterioară, de diferenţa dintre presiunea parţială a vaporilor de apă de pe suprafaţa


umedă şi din stratul de aer din imediata vecinătate, de viteza curenţilor de aer şi de permeabilitatea membranelor.

Producerea de căldură se realizează printr-o altă serie de procese fiziologice:- creşterea afluxului de sânge în piele şi ţesuturi subcutanate;- încetarea transpiraţiei;- vasodilataţia la nivelul vaselor periferice;- creşterea ventilaţiei pulmonare.După Hentschel senzaţia de căldură în funcţie de temperatură este clasificată în

funcţie de temperatura medie a pileii după cum urmează: 23.5ºC-rece, 28.2ºC răcoros, 31ºC indiferent, 33,7ºC confortabil, 36ºC căldură.

2. InsolaţiaPartea vizibilă a spectrului electromagnetic solar are o acţiune benefică în

special asupra hipotalamusului şi glandelor cu secreţie internă. Radiaţiile infraroşii au mai ales efecte calorice, determinând modificări în reglarea termică, determinând vasodilataţie. Radiaţiile ultraviolete produc efecte biologice şi chimice la nivelul pielii, dar şi în metabolismul mineral, în special al calciului. Efectele negative ale radiţiei solare sunt legate de expunerea îndelungată ce determină insolaţie, cefalee, greaţă, dispnee, eritem, fotooftalmie, fotodermie, melanopatii. Se adaugă la acestea modificări ale tensiunii sângelui şi agravarea unor afecţiuni anterioare: dureri reumatismale, tulburări hepato-digestive, accidente cerebrale, leziuni pulmonare, tuberculoză. Lipsa luminii produce rahitism, maladii infecţioase, ţinând de carenţa solară iarna.

3. Umezeala aerului şi precipitaţiile atmosfericeUmezeala asociată temperaturilor ridicate, în afară de faptul că reduce

evaporarea şi deci pierderea de căldură, favorizează proliferarea insectelor, vectori ai paraziţilor şi microbilor ceea ce constituie o explicaţie a bolilor infecţioase din ţările tropicale.

Umezeala asociată temperaturilor reduse a fost admisă ca o cauză a durerilor reumatice, deşi în prezent se consideră că aceste dureri sunt mai degrabă un răspuns la schimbări complexe de vreme. De asemenea, se constată agravarea crizelor la astmatici. Umezeala rece face ca, prin creşterea capacităţii pielii de a absorbi vapori de apă, hainele uscate să se umezească în timp, creând şi accentuând senzaţia de disconfort termic, iar creşterea umezelii pereţilor clădirilor, după ploi îndelungate şi cu turbulenţă atmosferică, determină un microclimat inconfortabil, prin mari pierderi de căldură.

Umezeala mare, fie ea caldă sau rece, întreţine adevăraţi ,,aerosoli microbieni” cu o putere de diseminare şi penetrare respiratorie mare, superioară aerosolilor uscaţi, pentru diferite maladii contagioase, în special pentru gripă.

Ploaia şi zăpada spală şi purifică atmosfera poluată chimic şi microbian, dar poluează astfel solul şi antrenează agenţii infecţioşi în stratul de apă subterană, izvoare, puţuri etc. S-a constatat şi că perioadele cu precipitatţii determină la pacienţii sensibili stări psihice inconfortabile.


4.Presiunea atmosfericăPe lângă variaţiile periodice ale presiunii atmosferice mai există şi cele

neperiodice ce se produc ca umare a circulaţiei atmosferice, a trecerii formaţiunilor anticiclonale şi depresionare, acestea pot ajunge să depăşească ± 15mb în 24 h, ceea ce antrenează şi modificări ale celorlalţi parametri climatici, având efecte meteorotrope apreciabile. Se admite că variaţiile ridicate ale presiunii atmosferice determină variaţii ale presiunii sanguine, dar, în general, efecte patologice constatate în aceste perioade de instabilitate meteorologică în sistemul circulator, respirator, endocrin, nervos, sunt legate de variaţiile termice şi hidrice care se asociază, de obicei, scăderilor accentuate ale presiunii atmosferice.

5. Regimul vântului. Vânturi localeMişcările aerului contribuie, de asemenea, la stabilirea confortului sau

disconfortului termic, în procesul termoreglării. La o temperatură ridicată a aerului, în condiţii de vânt, confortul creşte, iar la temperatură redusă acesta determină creşterea disconfortului prin frig. Vântul stimulează nervii cutanaţi, creşte presiunea sângelui, poate provoca atacuri anginoase sau extrasistole şi are o influenţă nefavorabilă asupra tuberculozei pulmonare.

Vântul influenţează nu numai bilanţul termic al corpului, dar dă naştere şi la tulburări respiratorii, uneori chiar la viteze mici prin presiunea pe care o exercită direct.

În problematica biometeorologiei sunt importante şi vânturile locale, care iau naştere sub influenţa factorilor fizico-geografici pe suprafeţe mai restrânse. Se deosebesc două categorii de vânturi locale:

- cele care se formează datorită contrastelor de temperatură şi presiune, create prin diferenţele de încălzire ale diferitelor suprafeţe active, cu un regim regulat: musonii şi brizele;

- vânturi care se formează în urma acţiunii de barare orografică a vânturilor circulaţiei atmosferice generale: foehn şi bora.

Brizele de mare aduc un aer răcoros şi umed cu aerosoli de sodiu şi de iod, cu aeroionizare moderată în timp ce brizele de uscat au aeroionizare predominant pozitivă. Vântul dinspre mare, deci briza de zi, se consideră stimulent al funcţiilor cutanate şi al funcţiilor tisulare periferice. Dacă viteza este prea mare se produce o răcire a corpului, este accelerată evaporaţia cutanată, acţiune ce poate deveni iritantă pentru sistemul nervos. În regiunile permanent umede, cu vânt şi ploaie, din vestul Marii Britanii, de pildă, creşte(a) frecvenţa mortalităţii prin tuberculoză. Brizele de munte-vale au un rol foarte important în reducerea poluării în regiunile depresionare.

În ceea ce priveşte foehnul, influenţa sa biologică este însemnată, chiar dacă uneori controversată. În general, se consemnează: o creştere a tensiunii şi iritabilităţii, oboseală şi durere de cap, ameţeli, hemoragii ca urmare a unui stres ridicat la nivelul circulator. Efectele sunt asociate cu cele ale valurilor de căldură, fiind mai puternice la subiecţii cu un sistem vegetativ labil. Creşte numărul de sinucideri şi incidente stradale şi de crime.

Bora are efecte mai reduse decât cele provocate de către foehn. Mistralul, un vânt asemănător borei determină migrene, insomnii, nevralgii, tuberculoză, uscarea mucoasei nazale şi reducerea expectoraţiei.


În general, aceste vânturi locale, fie ele reci sau calde, dar de obicei uscate şi cu viteze mari, prezintă un sindrom numit după vântul respectiv, în special deshidratant, cu efecte asupra termoreglării şi a sistemului respirator şi nervos.

Câteva exemple în acest sens:- vent du Midi provoacă o creştere a temperaturii şi deshidratare severă la sugari

şi la copii cu diferite boli (tuberculoză, tulburări digestive, infecţii cutanate etc);- harmattanul în Nigeria determină infecţii respiratorii acute, pneumonii,

bronşite;- tramontana în Pirinei se manifestă prin migrenă, insomnii, depresie fizică şi

psihică, criminalitata ridicată etc.

6. HidrometeoriCea mai mare parte a hidrometeorilor este asociată cu valori mai ridicate ale

umezelii aerului şi insolaţie redusă ceea ce conduce la efecte corespunzătoare acestor elemente. De asemenea, este important rolul acestora pentru exacerbarea numărului de germeni patogeni şi creşterea frecvenţei maladiilor infecţioase. Fenomenele extreme influenţează sistemul nervos prin spectaculozitatea lor. Trăsnetul conduce invariabil la deces în cazul în care atinge omul prin hipertermie, edem pulmonar şi sincopă reflexă.

Furtunile prezintă un efect sindrom complex: dureri musculare, articulare, osoase, cefalee, iritabilitate, insomnie şi creşterea temperaturii.

Fenomene optice, în general, pot avea efecte asupra organismului uman prin modificările de câmp electromagnetic, dar aceste aspecte nu sunt suficient studiate.

AFECŢIUNILE INDICATE PENTRU CURA BALNEOCLIMATICĂ

1. Indicaţii pentru cure balneoclimatice profilactice

Curele balneoclimatice cu sens de profilaxie primară utilizează atât factorii terapeutici naturali din staţiuni (climă, ape minerale, nămoluri, mofete), cât şi metodele terapiei fizice ca hidroterapia, la care se adaugă dietoterapia.

Principalele forme de de tratament folosite în cura balneoclimatică sunt:a. Aplicaţii de factori termici contrastanţi practicate în semestrul cald, de

preferinţă în aer liber, în scopul dezvoltării proceselor de adaptare a organismului la rece. Pentru realizarea acestei metodologii sunt necesare minimum 12-14 zile succesive, perioadă când se vor practica mai multe complexe şi anume:

- complexul helioterapie cu 4-6 expuneri zilnice succesive (băi de mare şi băi de nisip cald);

- complexul helioterapie-ungeri cu nămol-băi de lac; - complexul helioterapie-băi reci de lac aplicabil în toate staţiunile care dispun

de suprafeţe de apă rece în amenajări pentru helioterapie.b. Mişcarea ca factor profilactic este esenţială în atenuarea sindromului

hipokinetic şi al afecţiunilor cardiovasculare; cunoaşte o gamă largă de metode.c. Crenoterapia are de asemenea un rol esenţial şi cuprinde mai multe obiective:- cura de drenaj bilio-duodenal şi intestinal, în scopul asigurării unui repaus

digestiv relativ, a unei bune eliminări a bilei şi intestinului. Aceasta est realizabilă cu


ape sulfuroase, alcaline sau clorurate-sodice, în funcţie de particularităţile individului şi de scopul urmărit;

- cura de diureză, necesară spălării căilor urinare şi eliminării crescute din organsim a substanţelor de deşeu metabolic; pentru un asemenea tip de cură cele mai bune ape sunt cele diuretice hipotone, oligominerale şi sulfuroase.

- cura cu efect excito-secretor gastric (ape acidulate) recomandată celor ce suferă de inapetenţă sau o secreţie redusă de acid clorhidric.

d. Dietoterapia constituie una alt factor important al profilaxiei primare, cu mai mult eobiective:

- reducerea greutăţii la hiperponderali şi obezi;- deprinderea unui mod de alimentaţie raţională.e. Curele de sudaţie se adresează atât sistemului cardio-circulator, cât şi

aparatului de termoliză sudoripară din cadrul sistemului de termoreglare, ele având rolul de a antrena o anumită epuraţie metabolică a organismului.

f. Aplicaţiile de factori mecanici sub forma masajului, duşului subacval sau duşurilor scoţiene au efect în cadrul terapiei de întreţinere, respectiv în cadrul curelor profilactice, datorită efectului lor asupra tonicităţii şi troficităţii musculaturii şi tegumentului, precum şi asupra circulaţiei periferice.

Pentru aplicarea metodelor terapeutice staţiunile dispun de baze de tratament care trebuie să includă: instalaţii de balneoterapie, buvete pentru crenoterapie, amenajări pentru cliamtoterapie, instalaţii pentru hidro şi termoterapie, săli şi dispozitive pentru kinetoterapie, aparatură de electroterapie, instalaţii şi aparatură pentru pneumoterapie, amenajări speciale pentru practicarea curei de teren.

Indicaţiile pentru cura balneoclimatică pe grupe de afecţiuni1.Afecţiuni reumatismaleGrupa afecţiunilor reumatismale cuprinde boli ale sistemului locomotor atât ale

articulaţiilor, cât şi ale musculaturii şi ţesuturilor periarticulare (abarticulare), boli cu patologie foarte variată. Reumatismele sunt grupate în trei grupe de afecţiuni: inflamatorii, degenerative şi abarticulare. Caracteristic pentru bolile reumatismale este faptul că orice afecţiune a structurilor articulare se manifestă prin durere şi compromiterea funcţiilor motorii legate de capacităţile de mişcare şi autoservire ale bolnavului. Prin situaţia sa periferică, în zona cu comportament poikiloterm a organismului – cu temeperaturi variabile, de obicei mai scăzute decât temeperatura medie în jur de 37ºC a corpului din zona centrală - ţesuturile musculare, articulare şi periarticulare, suportă variaţii termice importante, îndeosebi în sezonul rece, ceea ce explică sensibilitatea la schimbări ale factorilor meteorologici care reprezintă una din caracteristicile simptomatice ale bolilor reumatice, definită ca meteorosensibilitate.

Un alt aspect specific bolilor reumatismale îl constituie instalarea deosebit de frecventă a deficitelor funcţionale ca urmare a proceselor patologice de la nivelul structurilor aparatului musculo-articular cărora li se adaugă. Între aceste consecinţe ale imobilizării prelungite pe durate de peste 4-6 săptămâni, cele mai importante sunt atrofiile musculare (forţa musculară scade în caz de neutilizare cu 3% pe zi) urmate de anchiloză şi osteoporoză. În acest domeniu se detaşează rolul şi importanţa


terapiei prin mişcare (kinetoterapie), precum şi a altor metode ale terapiei fizicale (termoterapia, electroterapia, masajul) care reprezintă de multe ori metodologia terapeutică de bază.

Factorii terapeutici naturali indicaţi pentru curele balneare în afecţiunile reumatismale degenerative cuprind apele minerale, nămolurile şi climatul. Apele minerale cele mai importante utilizate în tratarea acestor afecţiuni sunt apele minerale oligominerale (Băile Felix, Băile 1 Mai, Geoagiu-Băi), apele minerale sulfuroase (Băile Herculane şi Mangalia), apele sărate de concentraţii şi compoziţii diferite (Ocna Sibiului, Sovata, Bălţăteşti). Nămolurile indicate sunt cele de tip sapropelicde la Amara, Techirghiol, Balta Albă, Lacu Sărat sau cele de turbă de la Vatra Dornei. Climatul, prin helioterapia de pe litoral sau în staţiunile din interiorul ţării, prin bioclimatul excitant-solicitant de pe litoral sau de stepă, ori prin bioclimatul sedativ-indiferent de cruţare al majorităţii staţiunilor din Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi şi Câmpia Tisei.

Metodele fizicale utilizate în cadrul curelor complexe balneofizicale terapeutice şi de recuperare în afecţiunile degenerative cuprind: hidrotermoterapia şi kinetoterapia.

Modul de acţiune a factorilor balneofizicali în afecţiunile reumatismale articulare degenerative se resimt prin următoarele efecte:

- efecte analgetice şi antiinflamatorii prin căldură aplicată fie local asupra articulaţiilor afectate, fie în băi generale, ce induc prin mecanismul hipertermiei creşteri ale temperaturii centrale a corpului;

- efecte vasculo-trofice şi metabolice la nivelul ţesuturilor articulare, obţinute la nivelul cel mai eficient prin băile minerale calde;

- efecte tonifiante decontracturare asupra musculaturii cu modificări fiziopatologice asupra musculaturii.

2. Sechelele posttraumatice ale sistemului locomotorDupă tipurile de traumatism se dinsting: fracturile, luxaţiile şi entorsele,

contuziile. Factorii naturali cei mai importanţi în recuperarea afecţiunilor postraumatice cuprin apele minerale, în special cele oligominerale de la Băile Felix şi Băile 1 Mai, dar şi cele sulfuroase precum cele de la Călimăneşti, Govora, nămolurile şi climatul.

Metodele fizicale indicate sunt kinetoterapia, hidrotemoterapia şi electroterapia. Modul de acţiune a factorilor fizicali şi balneari se bazează pe următoarele efecte:

- efecte analgetice se obţin prin aplicaţii de căldură locală (parafină, cataplasme cu nămol, unde scurte, microunde);

- efecte antiinflamatorii au în stadiile recente, acute aplicaţiile de crioterapie (tratamente cu gheaţă sub formă de comprese cu gheaţă, băi parţiale în apă cu gheaţă, masajul cu gheaţă); contriubuie la reducerea inflamaţiei şi repausul articular;

- efecte decontracturante asupra musculaturii se obţin prin căldură umedă (băi calde minerale, băi calde simple).

În refacerea ţesuturilor moi traumatizante un rol deosebit revine helioterapiei şi băilor minerale sărate, sulfuroase, terapiei cu nămol şi tuturor formelor de terapie prin mişcare, inclusiv hidrokinetoterapiei în bazine sau lacuri naturale cu apă minerală.

3.Afecţiuni neurologice


În această categorie sunt incluse trei tipuri de afecţiuni: afecţiunile neurologice centrale, afecţiunile neurologice periferice şi nevrozele. În cazul primelor două categorii rolul curei balneoclimatice este mai redus şi se referă la ameliorarea unor funcţii ale organismului care sunt afectate în mod secundar în cazul acestora.

În tratamentul nevrozelor mijloacele balneo-fizicale utilizează atât factorii climatici, cât şi apele minerale terapeutice.

Factorii climatici cuprind atât bioclimatul sedativ de cruţare din staţiunile aflate în zonele colinare subcarpatice sau în Podişul Transilvaniei, în regiuni împădurite, bogate în aerosoli cu încărcare negativă, cât şi bioclimatul cu acţiune stimulantă, tonifiantă a staţiunilor balneoclimatice situate în zonele subalpine. În acelaşi timp trebuie precizat că există şi tipuri de climat care pot avea efecte negative la mulţi dintre bolnavii cu nevroze (nu însă la toţi bolnavii), precum climatul lirtoralului în lunile de vârf (iulie şi august), prin componentele sale termice şi umiditatea relativă scăzută, ca şi climatul de stepă al unor staţiuni situate în Câmpia Română (Amara, lacu Sărat) în aceeaşi perioadă iulie-august).

Apele minerale cu rol însemnat în tratamentul nevrozelor sunt apele carbogazoase, care sub forma băilor la temperaturi de 30-32°C exercită efecte sedative asupra sistemului nervos, precum şi efecte de adaptare circulatorii şi neurovegetative la solicitările realizate prin acţiunea vasodilatatorie periferică a bioxidului de carbon resorbit prin tegument, ca şi prin efectul hipotermizant al acestor băi. Există, de asemenea, şi tipuri de ape minerale care pot exercita prin componentele lor chimice unele efecte excitante nepotrivite la unii bolnavi cu nevroze, cum sunt apele termale sulfuroase, apele sărate de concentraţie mare, apele complexe sărate-sulfurose-iodurate.

Dintre metodele fizicale, pot fi utile metodele hidroterapiei alternante, dar sunt contraindicate metodele termoterapiei generale cu efecte hipertermizante. Sunt indicate, de asemenea, metodele electroterapieicu efecte sedative şi masajul sedativ.

4.Afecţiuni cardiovasculareBolile cardiovasculare reprezintă în prezent pentru statele cu nivel mediu sau

ridicat de dezvoltare prima cauză de mortalitate şi reprezintă deopotrivă principala cauză pentru incapacitatea de muncă. Dintre afecţiunil cardiovasculare ce fac obiectul unor cure balneoclimatice cele mai importante sunt: cardiopatiile ischemice, hipertensiunea arterială, afecţiunile valvulare, arteriopatiile obliterante periferice şi afecţiunile venoase.

Dintre factorii terapeutici naturali utilizaţi în afecţiunile cardiovasculare cei mai importanţi sunt: apele carbogazoase, mofetele, apele sulfuroase, apele iodurate şi cele sărate la care se adaugă factorii climatici.

Apele carbogazoase ocupă locul central în terapia balneară a acestor afecţiuni prin efectele lor vasodilatatorii periferice cutanate pe care le exercită gazul carbonic. Un mecanism secundar secundar este produs de excitaţia receptorilor cutanaţi de către bulele de bioxid de carbon depuse într-o peliculă fină la suprafaţa pielii.

Mofetele realizează prin gazul carbonic doar efectele vasodilatatoare discutate mai sus. În plus, în condiţiile inhalării unui aer cu conţinut crescut de bioxid de carbon se adaugă şi efecte de creştere a debitului circulator cerebral, ca şi a celui muscular,


ceea ce explică efectele favorabile cunoscute ale mofetelor în arteroscleroza cu localizări cerebrale şi periferice arteriale.

Apele sulfuroase aplicate sub formă de băi calde au aceleaşi efecte vasodilatatorii la nivelul pielii şi musculaturii având o eficienţă ridicată în profilaxia aterosclerozei.

Apele iodurate au o eficienţă demonstrată asupra metabolismului lipidic iar apele sărate au rol important în activarea factorilor kinetici.

Factorii climatici sunt uneori esenţiali în alegerea staţiunii, respectiv a sezonului pentru cură în afecţiunil ecardiovasculare. Un rol deosebit de important a fost constatat în ceea ce priveşte rolul profilactic al climatului litoral mai ales în situaţiile de risc aterosclerotic.

5.Afecţiuni respiratoriiPrin frecvenţa lor şi numărul ridicat de zile de incapacitate de muncă

determinate de bolile respiratorii acestea deţin o pondere ridicată în morbiditate. Extinderea lor în aproape toate ţările este pusă în legătură cu creşterea poluării dar şi cu extinderea unor obiceiuri dăunătoare de genul fumatului. Dacă în tratamentul afecţiunilor pulmonare cronice rolul balneo- şi fizioterapiei este unul adjuvant, în profilaxia şi recuperarea acestor afecţiuni rolul metodelor fizicale şi balneare devine dominant. Pe acest fond au fost dezvoltate foarte multe staţiuni balneoclimatice profilate pentru afecţiuni recuperatorii.

În cadrul staţiunilor cu un astfel de profil un rol deosebit este deţinut de calitatea aerului atmosferic, cu substanţele sale poluante, microbiene şi alergizante, la care se adaugă calităţile fizice (temperatură, umiditate, bioxid de carbon). În tratamentul afecţiunilor respiatorii este foarte importantă schimbarea mediului poluant cu cel al staţiunilor balneoclimatice caracterizat prin calităţile aerului, lipsa substanţelor poluante, prezenţa aerosolilor cu încărcare negativă ce se regăseşte în condiţiile climatice subalpine sau cele din zona litoalului. La acestea se adaugă şi alţi factori ai climatului local (topoclimatul). În acest scop se folosesc din ce mai mult condiţiile microclimatice particulare ale unor foste saline. Utilizarea factorilor climatici, a apelor minerale sub formă de inhalaţii, cărora li se adaugă dotările cu metode fizicale specifice sub formă de inhalaţii.

Obiectivele curelor balneoclimatice profilactice constau în principal în: - scoaterea din mediul nociv, repetată periodic pentru întreruperea acţiunii

acestor factori;- eliminarea unor deprinderi cu iscuri cum sunt fumatul, sedentarismul, excesele

alimentare sau alimentaţia neraţională;- antrenarea unor mecanisme adaptative la rece prin circulaţia periferică

tegumentară, inclusiv a mucoaselor căilor aeriene superioare rino-faringice şi traheo-bronşice care se realizează prin cure cu factori termici contrastanţi în sezonul cald şi care asigură şi o mai bună apărare faţă de infecţiile respiratorii din sezonul rece;

- ameliorarea mecanismelor fiziologice de apărare bronhopulmonară prin sistemul muco-ciliar şi macrofagic, care se realizează prin climatoterapie, îndeosebi prin utilizarea aerosolilor naturali din topoclimatul de litoral şi cel din zonele colinare şi subalpine împădurite sau prin inhaloterapie cu ape minerale indicate.

Obiectivele recuperării în mediul balnear în aceste afecţiuni urmăresc:


- ameliorarea ventilaţiei pulmonare, în primul rând prin metode specifice ale medicinii fizice: gimnastică respiratorie toracică sau abdominală, hidrokinetoterapie şi oxigenoerapie;

- înlăturarea cauzelor disfuncţiei ventilatorii obstructive prin desobstrucţie bronşică la care concură inhaloterapia sau gimnastica respiratorie complexă;

- corectarea cauzelor disfuncţiei ventilatorii restrictive;- reducerea sensibilităţii la rece prin metode ale hidroterapiei şi climatoterapiei

cu factori termici alternanţi;- înlăturarea unor mecanisme psihice şi neurovegetative de autoîntreţinere a

unor verigi fiziopatologice la aceşti bolnavi prin psihoterapie activă, prin ambianţa confortabilă şi relaxantă din staţiune.

Factorii balneoclimatici utilizaţi în afecţiuni respiratorii cuprind: climatul de tip excitant, ce include cele două forme existente în ţara noastră şi anume climatul de litoral marin şi cel de munte; climatul sedativ de cruţare din zonele împădurite ale Subcarpaţilor şi ale Podişului Transilvaniei; apele minerale.

Climatul de altitudine subalpin şi alpin realizează condiţii de stress climatic prin presiunea atmosferică scăzută, radiaţie solară ridicată, inclusiv ultravioletă, prin temperaturi şi umiditate scăzute, ionizare intensă a aerului. Prin efectele sale solicitante, acest climat este indicat pentru cure profilactice şi pentru terapia astmului bronşic, a bronhopneumoniei şi a stărilor postoperatorii toracice.

Climatul de litoral marin, prin caracterul de stepă în sezonul cald, de asemenea, reprezintă un stress la care organismul răspunde prin modificări adaptative. Stresul pulmonar ca efect al umidităţii ridicate şi aeroionizării aerului. Prin caracterele sale, climatul de litoral este indicat în profilaxia bolilor respiratorii, ca şi în terapia bolilor căilor aeriene superioare infecţioase-inflamatorii şi alergice.

Apele minerale hipertone contribuie la umidificarea bronşiilor, stimulează secreţia bronşiilor, fluidifică secreţiile şi eliminarea secreţiilor prin expectoraţie. Apele hipotone facilitează combateera fenomenelor inflamatorii şi contribuie la refacerea aparatului muco-ciliar. În ceea ce priveşte ph-ul sunt indicate apele cu ph alcalin care stimulează refacerea mobilităţii cililor.

6.Bolile tubului digestiv şi cele hepatobiliareDin multitudinea de entităţi şi forme clinice ale patologiei digestive, curele

balneare sunt indicate numai la un număr limitat de boli cronice şi anume: - afecţiuni ale tubului digestiv (gastropatiile şi duodenitele cronice, ulcerul

gastric şi ulcerul duodenal, sechelele după stomac operat);- afecţiuni ale veziculei şi căilor biliare şi afecţiuni ale ficatului.Obiectivele curelor balneoclimatice profilactice cuprind:- folosirea calităţilor climatului sedative de cruţare, a crenoterapiei şi a unei

alimentaţii corespunzătoare, care să reprezinte o cură de repaus digestiv, în scopul înlăturării factorilor stresanţi şi a tulburărilor funcţionale ale tubului digestiv;

- asigurarea unui drenaj corespunzător biliar şi intestinal, prin dietă şi crenoterapie.

Curele balneoclimatice cu scop terapeutic urmăresc:


- instituirea unui regim dietetic adecvat, fie în sensul unei cure de repaus digestiv, fie în sensul corectării unor tulburări secretorii gastrice şi a unor funcţii de evacuare a veziculei biliare;

- corectarea tipului sectretor gastric atât în afecţiunile de tip gastropatii cronice şi ulcer, cât şi în afecţiuni digestive în care există gastrite de însoţire prin crenoterapie şi medicaţie;

- corectarea tulburărilor sectretorii hepatobiliare;- corectarea tulburărilor neuropsihice şi endocrine care sunt întâlnite frecvent în

contextul patologic digestiv, prin climatoterpie, balneaţie externă, terapie prin mişcare şi psihoterapie.

Factorii terapeutici naturali utilizaţi în curele balneare destinate tratării afecţiunilor digestive şi hepato-biliare includ climatul sedativ de cruţare şi apele minerale. Apele minerale pentru crenoterapia reprezintă pincipalul facto terapeutic natural utilizat în afecţiunile digestive, fiind indicate următoarele categorii de ape: apele alcaline, bicarbonatote, sodice simple care sunt de cele mai multe ori şi carbogazoase sau clorurote sodice, efectele lor principale fiind de reducere a secreţiei clorhidropeptice şi de fluidificare a bilei.

7. Afecţiuni ale rinichiului şi căilor urinareCura de diureză cu ape minerale îi are un loc bine stabilit în tratamentul de

durată prin mecanismele de acţiune puse în evidenţă în ultimii ani, se justifică în mod prioritar ca metodă de profilaxie a acestor afecţiuni ce deţin o pondere semnificativă în morbiditatea populaţiei.

Efectele şi mecanismele de acţiune ale crenoterapiei de diureză sunt de ordin mecanic, chimic, de sterilizare a urinei şi de creştere a debitului sanguin la nivelul aparatului renal.

Efectul mecanic se manifestă prin fluxul urinar crescut şi prin diluţia urinei ce produce o spălare mecanică a căilor urinare, prin care pot fi antrenate şi eliminate concreţiunile din căile urinare. Scăderea concentraţiei în urină a substanţelor formatoare de calculi reduce posibilitatea apariţiei de noi concreţiuni.

Efectul chimic este exprimat prin modificarea compoziţiei fizico-chimice a urinei. Aportul de substanţe minerale prin crenoterapie, în funcţie de compoziţia chimică a apelor minerale diuretice influenţează în sens favorbail compoziţia urinară.

Cele mai indicate ape minerale pentru diureză sunt apele oligominerale hipotone sulfuroase de la Băile Olăneşti şi Călimăneşti-Căciulata, fiind utilizate şi ape carbogazoase hipotone mai ales în curele pofilactice.

Climatul nu reprezintă un element activ, dar este importantă evitarea tipurilor de climat excitante care prin stressul termic pot determina bilanţuri hidrice negative ale organismului prin procesul de termoliză sudoripară, cu reducerea concomitentă a diurezei, proces care în cazul acestor bolnavi are un sens negativ major. Climatul de cruţare sedativ al staţiunilor de profil contribuie la echilibrarea neuro-vegetativă şi neuro-psihică şi endocrină a bolnavilor.

Terapia prin mişcare, utilă şi chiar necesară uneori la aceşti bolnavi pentru eliminarea unor calculi sau pentru a reduce greutatea în exces a unor bolnavi obezi cu litiaze, în cadrul unor tulburări metabolice complexe.


8. Afecţiuni metabolice şi de nutriţie Afecţiunile din această categorie prezintă o importanţă deosebită, datorită

locului pe care îl ocupă în morbiditatea generală a populaţiei. În această categorie sunt incluse diabetul, obezitatea şi guta. În mod tradiţional, curele balneare în bolile de nutriţie au fost legate de crenoterapia cu diferite ape minerale.

Cea mai impotantă afecţiune din această categorie este diabetul, o afecţiune metabolico-endocrină dintre cele mai răspândite, cu morbiditate în creştere. Balneoterapia diabetului are efecte cunoscute şi dovedite care atestă faptul că în staţiunile balneare se obţine, în majoritatea cazurilor, o compensare a diabetului într-o măsură în care este foarte greu de realizat în condiţiile mediului familial.

Metodologia de tratament balneo-fizical în diabet este axată, în principal, pe crenoterapia cu diferite tipuri de apă minerală, în special cu ape sulfuroase şi alcaline. Diferite cercetări consideră că sulful-constituent al moleculei insulinei-precum şi microelemente de felul zincului sau cuprului au o influenţă considerbilă asupra producţiei de insulină. Apele alcaline sunt recomandate datorită influenţei lor favorabile asupra tulburărilor echilibrului acido-bazic, precum şi prin ameliorarea sensibilităţii la insulină. Este cunoscută şi influenţa favorabilă a crenoterapiei asupra tractului digestiv şi a ficatului.

Influenţa curei balneare externe cu ape carbogazoase, sulfuroase sau cu nămol este secundară şi poate fi considerată utilă în profilaxia şi terapia complicaţiilor şi afecţiunilor asociate ale diabetului.

9. Afecţiuni dermatologice şi endocrine Afecţiunile dermatologice indicate pentru cura balneoclimatică sunt relativ

restrânse. Există unele care beneficiază de climat şi helioterapie, precum psoriazisul, altele de apele minerale sulfuroase, respectiv alergodermiile influenţate favorabil prin efectele desensibilizate ale sulfului, administrat sub formă de băi, crenoterapie etc.

Bolile endocrine sunt beneficiare ale crenoterapiei, dat fiind că şi în mod fiziologic stresul climatic acţionează prin intermediul unor glande endocrine. În stările de hipofuncţii ale unora din aceste glande endocrine să fie indicate cure balneoclimatice în staţiuni cu climat stimulent solicitant. Pe de altă parte hiperfuncţii ale unor glande endocrine vor fi influenţate favorabil de un climat de cruţare şi sedativ.

Documents

Curs Centralizat 1